Procesul de învățare

Procesul de învățământ  este un proces  de  comunicare, între profesor şi elevi derulându-se un
schimb permanent  de  mesaje ce are ca finalitate, în condiții  optime, atingerea obiectivelor
pedagogice propuse. Întreaga activitate din clasă are  formele specifice procesului de comunicare,
educatorul fiind în permanență comunicator, astfel că  devine comunicare oricare comportament de
tip verbal ori nonverbal al acestuia.

Consider importantă  definiţia comunicării,  conform căreia „transferul de informaţii poate  deveni un
proces de comunicare, cu condiția ca  emitentul  să  intenţioneze să provoace un anume efect
receptorului… Comunicarea devine în acest fel  un proces prin care se transmite   o informaţie prin
intermediul folosirii unui canal, având ca scop   producerea anumitor efecte asupra receptorului.”

Comunicarea educațională  este procesul ce contribuie la realizarea actului educațional, indiferent

de conținuturile predate, formele acestuia, niveluri sau parteneri. În comparație cu aceasta,
comunicarea didactică este prezentată ca formă proprie, dar în același timp obligatorie în ceea ce
privește expunerea  unor conținuturi precise, asociate  actului  învățării sistematice, asistate. Privită 
sub aspectul educației formale, este știut că baza procesului de predare este reprezentată de
comunicarea didactică, ca atare acestea pot fi considerate drept  formele  specializate ale
comunicării umane.

Scopurile comunicării sunt multiple, însă atunci când vorbim de comunicare educaţională este știut
că scopul principal este  de a ne face înţeleşi, de a provoca la elev schimbarea de comportamente și
atitudini. Pentru ca procesul de predare – învăţare să fie eficient, trebuie în primul rând să ne
asigurăm că mesajul transmis a fost înţeles. În acest sens, trebuie să avem în vedere caracteristicile
receptorilor – elevi, pentru a putea selecta, organiza şi personaliza, în funcţie de aceşti receptori,
conţinuturile mesajului transmis. Profesorul trebuie să acţioneze ca un „filtru” asupra conţinuturilor,
adaptându-le unei logici pedagogice adecvate şi urmărind nu simpla enunţare a unui adevăr, ci
facilitarea înţelegerii lui.

Comunicarea educaţională este o comunicare de tip interpersonal, având la bază un permanent

schimb de mesaje. Această reciprocitate este esenţială în comunicarea educaţională deoarece
profesorul trebuie să fie sigur că mesajul transmis a fost receptat şi înţeles de către elevi, punând
foarte mult accentul pe schimbul de informaţii. De asemenea, este benefic accentul pus pe
dimensiunea relaţională a comunicării, profesorul încurajând continuu schimbul de mesaje atât pe
verticală (profesor-elev, elev-profesor) cât şi pe orizontală (elev-elev).

Un loc important în cadrul activității de predare-învățare îl are comunicarea educațională, întrucât

rolul profesorului este, în primul rând acela de a transmite  cunoștințele, într-un limbaj potrivit 
elevilor cărora li se adresează și, nu în ultimul rând  de a deține toate cunoștințele de specialitate .
Competența de comunicare a cadrului didactic presupune împletirea armonioasă a competenţei
lingvistice  cu cea psiho-socială, în cadrul activității didactice.  Profesorul este un actor, ce
interpretează, în permanență un rol,  care asigură reușita procesului didactic. Felul în care sunt
prezentate informațiile, implicarea, siguranța și pasiunea profesorului sunt elementele ce  alcătuiesc
comunicarea didactică, fără de care procesul instructiv-educativ nu poate avea succes.

Dintre elementele comunicării didactice, putem enumera:

 formularea unui mesaj didactic de către profesor;

 canalul de  transmitere a mesajului;
 modul de receptare de către elevi a mesajului;
  prelucrarea mesajului cu scopul  luării unor  decizii.

În pedagogia modernă,  relația dintre cel ce educă și educat este este o relație complexă ce implică
în permanență un dialog între cei doi factori implicați în procesul de învățare. S-a observat că elevii
învață și se formează așa cum sunt călăuziți de către dascăl, astfel o relație pedagogică axată pe o
comunicare autentică ajută educatorul să sesiseze momentul oportun și să creeze experiențe
favorabile învățării, în acord cu personalitatea fiecărui elev în parte. Astfel au  fost prezentate două
puncte de vedere opuse în ceea ce privește relaţia ce se stabilește între educator și educat, unul,
bazat pe comunicare unilaterală, specific pedagogiei tradiţionale,   punând accentul pe influenţele
exterioare exercitate asupra elevului, fără a se lua  în considerare clasa și altul, ce consideră elevul
drept subiect exclusiv al educaţiei. Cele două  puncte de vedere diferite au caracter unilateral şi
totodată resping posibilitatea de realizare a unei comunicări, respectiv  a unui dialog real între
educator și educat.

În prezent, predomină învățarea centrată pe motivații și capacități, pe experiențe, pe nevoile și

interesele de perspevctivă, pe participare activă a elevilor și nu în ultimul rând pe creativitate. În cele
mai importante momente, relaţia de comunicare ar fi bine să fie  interlocuţiunea  a două minţi, în
consecință prin stimularea  permanenta a interesului elevilor și menținerea acestuia în timpul lecţiilor
se îndeplinește  o condiție necesară învățării.

Bibliografie
1. Creţu D., Nicu A., „Pedagogie şi elemente de psihologie”, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004
2. Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., „Ştiinţa comunicării”, Humanitas, București, 1998.
3. McQuail, D. „Comunicarea”, Institutul European, Iaşi, 1999
4. Slama-Cazacu, T., „Cercetări asupra comunicării”, Ed. Academiei, București, 1973