Comunicarea pedagogică

Comunicarea constituie una din categoriile fundamentale ale ştiinţei psihologice. Ea ocupă un
loc însemnat în psihologia generală, psihologia personalităţii, psihologia socială etc. În ce priveşte
psihologia pedagogică, putem afirma că ea poate într-un anumit sens fi privită integral prin prisma
comunicării, deoarece practic toate procesele instructiv-educative sunt mijlocite de comunicare.
Savantul rus B. F. Lomov afirma că activitatea pedagogică ca atare se construieşte în
corespundere cu legităţile psihologice ale comunicării. Funcţiile profesionale ale pedagogului
pot fi realizate eficient numai în cazul când acesta prin intermediul comunicării reuşeşte cu
succes să încadreze elevii în activităţi comune, să asigure interacţiunea şi înţelegerea reciprocă a
tuturor participanţilor la procesul instructiv-educativ.

Specificul comunicării pedagogice.

Comunicarea pedagogică este o comunicare profesională a profesorului cu elevii în procesul

instruirii şi educaţiei, ce are drept scop crearea condiţiilor optime de dezvoltare şi autorealizare a
persoanei copilului.
Ea constituie o comunicare bine gândită, ştiinţific fondat,ă bazată pe cunoaşterea de către cadrul
didactic a personalităţii copilului şi a legităţilor comunicării, a legităţilor dezvoltării şi
autodezvoltării continue a aptitudinilor şi deprinderilor comunicative, atât a cadrului didactic, cât
şi a elevilor. A.V.Petrovschii defineşte comunicarea pedagogică ca un sistem de procedee şi
dexteriorităţi de interacţiune a pedagogului şi colectivului de elevi, conţinutul căruia îl
constituie schimbul de informaţie, exercitarea influenţei instructiv-educativă, şi organizarea
înţelegerii reciproce, pedagogul fiind iniţiatorul şi moderatorul acestui proces.
Acest autor consideră că comunicarea în activitatea pedagogului constituie, în primul rând, un
mijloc de soluţionare a problemelor de studii propriu-zise care include:

Transmiterea informaţiei. Drept conţinut al comunicării sunt considerate cunoştinţele ştiinţifice

şi de viaţă. Spre exemplu la lecţiile de istorie dascălul le comunică discipolilor săi fapte din
trecutul îndepărtat al patriei noastre.

Transmiterea deprinderilor şi priceperilor de muncă. Spre exemplu, la ora de educaţie

tehnologică pedagogul povesteşte şi demonstrează copiilor cum să confecţioneze un plic din
hârtie, cum să mânuiască corect foarfecele, cum să taie după liniile de contur, să plieze corect
foaia etc. La lecţia de educaţie fizică învăţătorul formează la elevi deprinderi motrice şi în felul
acesta îi obişnuieşte să-şi stăpânească corpul lor.

În al II rând, A. V. Petrovschii vede comunicarea ca un sistem de asigurare social-psihologică a

procesului educaţional, care include:
– Centrarea procesului instructiv-educativ pe persoana copiilor;
– Dezvoltarea operaţiilor lor mintale şi motivaţiei învăţării ;
– Crearea condiţiilor pentru formarea aptitudinilor de autoreglare a comportamentului şi
monitorizare a activităţii de învăţământ

În al III rând, acesta vede comunicarea ca o modalitate de:

– a crea un climat emoţional favorabil apt să asigure eficienţa instruirii şi educaţiei şi să
frâneaze apariţia “ barierilor psihologice” în relaţiile pedagog-elev;
– a crea condiţii prielnice pentru monitorizarea proceselor social psihologice din colectivele de
elevi;
În al IV rând, comunicarea este considerată ca un proces în afara căruia educaţia individualităţii
elevului este imposibilă.
 Comunicarea pedagogică şi toleranţa.
O trăsătură de personalitate de mare valoare a pedagogului o constituie toleranţa social-
psihologică care în mare măsură determină eficienţa comunicării la general şi de asemenea
eficienţa procesului de cunoaştere a elevului de către învăţător. Adesea situaţiile de conflict ce
apar în procesul comunicării sunt determinate de faptul că pedagogul nu este în stare să se plaseze
pe poziţia interlocutorului. Sunt cazuri când învăţătorul nici nu observă cum devine jertva unor
idei preconcepute, montaje psihologice neadecvate, ceea ce îl încurcă s-o audă pe fiecare persoană
concretă.
Interpretarea social-psihologică a toleranţei presupune toleranţă faţă de diferite opinii, depăşirea
prejudecăţilor în aprecierea oamenilor şi evenimentelor. Pot fi evidenţiate două mecanisme ale
toleranţei. Într-un caz toleranţa social-psihologică poate fi determinată de sensibilitatea mică a
persoanei (persoana este rece, insensibilă, dură, fără suflet). În al doilea - de predispoziţia, gătinţa
persoanei de a reacţiona la influenţele mediului într-un anumit mod, de specificul seturilor
psihologice, de steriotipurile pe care le împărtăşeşte persoana („fiecare are dreptul la părerea
proprie”, “cu cât mai multe opinii, cu atât mai bine” etc.) Această gătinţă se manifestă la nivel
cognitiv, afectiv şi comportamental.
Fără toleranţă pedagogul nu poate pătrunde în psihologia copilului, nu înţelege interesele,
viziunile, convingerile, particularităţile lui de vârstă, greutăţile cu care el se confruntă în procesul
comunicării, nu poate analiza corect practica precedentă a elevilor şi nu poate determina
perspectivele lui reale. Ca rezultat în comunicarea pedagog-elev pot apărea bariere de sens.

Cuvântul pedagogului ca instrument de formare a personalităţii elevului.

O vorbire frumoasă, elegantă cu cuvinte alese. Aşa o vorbire dă o anumită demnitate comunicării
didactice, relaţiei şi dialogului cu elevul. Atitudinea atentă faţă de limbajul pe care îl utilizăm în
faţa elevilor spune ceva şi despre respectul pe care îl acordăm interlocutorului. Un rol aparte îl are
expresivitatea comunicării pedagogice. Expresivitatea are efecte dintre cele mai puternice mai
profunde şi mai persistente asupra inerlocutorului. Un limbaj este considerat expresiv atunci când
el reuşeşte să impresioneze receptorul, în special prin elementele care ţin de forma sa (accent,
intonaţie, pauze, ritm, modul de utilizare al figurilor de stil). Inflexiunile vocale, adecvate
conţinutului mesajului, intonaţiile bogate şi rafinate, accentuarea cuvintelor, mişcările corpului şi
mimica feţei sunt elemente care măresc forţa mesajului, creează emoţii şi sentimente, motivează
elevii şi pot conduce la modificările atitudinale aşteptate. A. S. Macarenco afima că a devenit
maestru când s-a încvăţat să pronunţe expresia „vino încoace” cu 15-20 de nuanţe, când a învăţat
să dea 20 de nuanţe feţei, figurii, vocii. El considera că modul cum îi pusă vocea, mimica, modul
cum ne ridicăm, ne aşezăm, toate acestea sunt de mare valoare. Sunt însemnate nu numai
conţinuturile exigenţelor pe care le înaintează pedafogul, dar şi forma, tonalitatea înaintării lor.
Suhomlinschii în mod special sublinia că la lecţii tonul vorbirii pedagogului trebuie să fie
obişnuit şi nu ofocial, fiindcă acesta din urmă repede oboseşte copiii, duce la pierderea interesului
faţă de învăţare. În viziunea acestui autor, fiecare cuvânt al pedagogului trebuie să fie un
instrument al omeniei, toleranţei. El trebuie să liniştească, să scoată încordarea, să sugereze
copilului încredere în sine. Furia poate fi îndreptăţită doar în cazul când ea e pedagogoc dirijată,
când învăţătorul conştient găseşte de cuviinşă să-şi exprime indignarea faţă de un anumit
comportament al elevilor, dar nu faţă de persoana lui. Strigătele necontrolate ale cadrului didactic
pot transforma cuvântul într-un bici care, atingându-se de corpul firav al copilului frige, lăsând
cicatrice adânci pentru toată viaţa. Aşa fel de atigeri pustiesc sufletul copilulul. Cuvântul cruţă şi
apără sufletul acestuia când el nu redă idei preconcepute, dorinţa de a dojeni, de a mustra. Mulţi
pedagogi se limitează la cuvinte întâmplătoare, la primele ce-i stau pe limbă. Cuvintele
pedagogului adesea excită abuziv psihicul copilului. Vorbirea pedagogului e supraîncărcată cu
informaţii inutile, cu întrebări şi repetări de prisos. Suhomlinschii subliniază că pentru ca cuvântul
să nu devină instrument de distrugere, pedagogul trebuie să procedeze cu elevul în conformitate
cu cugetările sale înţelepte, dar nu aşa cum îi dictează dispoziţia la moment.
Dramatizarea în redarea unui conţinut poate avea efecte persuasive. Profesorul este
asemenea actorului de pe scena care pune în valoare mesajul prin modul în care îl rosteşte, având
în atenţie tot timpul publicul şi aşteptările sale. Expresivitatea comunicării asigură un înalt grad de
impersionabilitate a receptorului, iar aceasta este o condiţie favorabilă pentru impunerea unei idei
pe criterii ce ţin de afectivitate. Un rol semnificativ îl are natura, amplitudinea şi impactul ideilor
comunicate.

Reguli de comunicare:

– Vorbeşte în limba partenerului, adică pe înţelesul acestuia. Mai puţin utilizează limbaj
supraîncărcat de termeni ştiinţifici şi tonalitate oficială.
– Manifestă respect faţă de partener, subliniază-i importanţa. Această regulă poate fi
considerată şi drept unul din principiile fundamentale ale interacţiunilor interpersonale
constructive. Principiul dat poate fi exprimat atât verbal (m-am adresat anume la tine fiindcă
te consider cel mai sufletist, competent etc.), cât şi nonverbal (am pregătit special pentru
această întâlnire: am pregătit sala, materialele necesare etc.)
– Subliniază ce ai comun cu partenerul: trăsături de personalitate, interese, viziuni, scopuri,
sarcini. Evită sublinierea neasemănărilor, trăsăturilor ce ne deosebesc de partener: Tu eşti
copil, iar eu pedagog, ce ştii tu despre viaţă.Uneori rezultat pozitiv poate da chiar şi
identitatea calităţilor nedorite, să zicem: În asta semănăm mult - ambele suntem distrate. Dar
nu face să recurgem la aşa practici des.
– Străduie-te în procesul comunicării să formezi sentimentul de “NOI “. Exemplu: Noi toţi
(pedagogii, elevii, părinţii, comunitatea) suntem cointeresaţi în creşterea unei generaţii
sănătoase din punct de vedere fizic şi moral. Ţine cont de faptul că divizarea în “NOI” şi “EI”
în procesul instructiv duce la apariţia favoritismului intergrupal. Grupul sau persoana
percepută nu ca “noi”, dar ca “alţii”, “străinii” (nu numaidecât duşmanii) cu uşurinţă vor fi
discriminaţi, greşelile lor vor fi aspru condamnate, iar succesele minimizate (da, trebuie să
recunoaştem că până la urmă el a reuşit totuşi…) În cazul când şi pedagogul îi perceput ca
“altul” ne ciocnim de cunoscuta exclamaţie: “Ura, s-a îmbolnăvit învăţătorul”. Dacă membrii
grupului au de ales cui să-i ajute, cui să-i dea prioritate, ei numaidecât o vor face pornind în
primul rând „de la ai săi”.
– Manifestă interes faţă de problemele partenerului. E foarte însemnat ca acest interes să fie nu
numai sincer, dar şi vădit evident, accesibil percepţiei partenerului.
– În cazul când nu eşti de acord cu poziţia partenerului, înainte de a o ataca, străduie-te să
înţelegi cauzele apariţiei ei, să conştientizezi de ce el insistă în apărarea acestuia.
– Comunică la egal. Poziţia de sus, de dominare, de superioritate duce la sporirea încordării.
Tendinţa de a subordona vădit sau ilicit persistă în comunicarea pedagogică cel puţin din două
cauze:
a) din cauza diferenţei de vârstă şi de statut social (pedagogul trebuie să-i înveţe). Îi posibil că
din aceste considerente o egalitate absolută între elev şi pedagog este imposibilă de obţinut,
însă asta nu exclude posibilitatea şi necesitatea de a stima şi valoriza copilul. Pedagogii,
însă, în multe cazuri acceptă şi respectă doar prima parte a formulei Maximum exigenţe faţă
de persoană şi maximum de respect şi încredere acordat ei.
Este important respectul faţă de copil, a stabilirii contactului cu el şi gătinţei acestuia de a
conlucra cu pedagogul, de a accepta exigenţele, ideile, valorile promovate de dascălul său.
b) Când aprecierea negativă este necesară, ea trebuie să se refere numai la fapta nedorită,
greşită şi nu la persoană.
 Exemplu: În situaţia când nu dorim să ne certăm, am putea să utilizăm una din trei fraze:
“Trebuie să învăţ să nu te iau în seamă”, “Trebuie să învăţ să nu reacţionez la atacurile tale”,
“Trebuie să învăţ să nu reacţionez la comportamentul tău impulsiv”. Este evident că prima
frază, care înjoseşte partenerul în sensul că el n-ar însemna nimic, acutizează conflictul. În
ultima nu numai că se vorbeşte doar de faptă, dar într-o careva măsură se exprimă şi o
compătimire în sensul că nu întotdeauna reuşeşti să-ţi controlezi comportamentul. Ea duce
la realizarea scopului propus.
Nu lărgiţi zona conflictului. De regulă, conflictul se aprinde în jurul unei situaţii
concrete. Dacă deja el a apărut e bine să rămânem în cadrul problemei discutabile fără a-l
transfera la altceva. Exemplu: Pedagogul îi face observaţie elevului că acesta n-a pus geanta
la locul cuvenit, dar a aruncat-o jos. Elevul răspunde că asta s-a întâmplat din greşeală şi mai
mult nu se va mai repeta. Următoarea replică a învăţătorului încalcă regula sus numită:
“Desigur, mai mult nu se va mai repeta. Tu întotdeauna arunci tot. Şi încă alergi ca ars pe
coridor, cobori de la etaj pe balustradă”. În aşa mod conflictul s-a transferat asupra
comportamentului copilului în întregime.