Valorificarea culturii comunicării pedagogice în activitatea pedagogică.

Explicarea sintagmei „Cultura comunicării pedagogice” implică o logică pornind de la semnificaţia culturii, apoi comunicare şi pedagogie. Legătura dintre
aceşti termeni face referire, în primul rînd, la cultura cadrului didactic. Profesiunea de pedagog, ca de altfel oricare alta, este rezultatul înzestrării cu anumite cunoştinte
de specialitate şi tehnici de lucru, formării unor capacităţi şi atitudini specifice activităţii din acest domeniu. Totodată, personalitatea profesorului poate fi analizată din
prisma culturii sale, ca rezultat al pregătirii şi experienţei acumulate.

Evoluţia conceptului operaţional de comunicare pedagogică evidenţiază existenţa a trei tendinţe: 1. Tendinţa accentuării rolului subiectului educaţie
(profesorului), de emiţător, care elaborează şi valori fie că simultan conţinutul-mijloacelecanalele mesajului educaţional, realizabil în funcţie de resursele psiho
individuale şi psihosociale ale obiectului educaţiei (elevului) — perioada interbelică; 2.Tendinţa accentuării rolului obiectului educaţiei (elevului), de receptor,
(auto)perfectibil la nivelul mecanismelor declanşate şi al structurilor psihologic angajate; 3.Tendinţa dezvoltării interacţiunii formative dintre profesor / emiţător şi
elev/receptor, angajată în plan cognitiv dar şi afectiv, motivaţional, caracterial la nivel verbal dar şi nonverbal.

Cultura cadrului didactic este reprezentată prin forme , principii și funcții. Există funcții sociale care decurg din statutul său în societate: 1. Funcţia de specialist în
domeniul pedagogic, asigurînd elevilor un sistem de cunoştinţe fundamentale, deprinderi şi priceperi, care să le permită cunoaşterea (din punct de vedere teoretic şi
practic, aplicativ). 2. Funcţia de educator, de modelator al personalităţii tinerei generaţii, poate fi îndeplinită corespunzător de profesor numai posedînd o profundă
pregătire psihologică, pedagogică şi metodologică. 3. Funcţia de mediator şi copartener, pentru a stabili relaţii de cooperare a cărei exercitare depăşeşte limitele
instituţiei de învăţămînt, extinzîndu-se asupra părinţilor, organismelor de stat, mass-media etc.

Comunicarea are un numar mare de clasificări. Astfel este considerată clasificarea formelor de comunicare verbala, comunicare nonverbala, comunicare paraverbala: 1.
comunicarea verbala – informaţiile sunt codate şi transmise prin intermediul cuvintelor sub aspectul fonetic, lexical sau morfosintactic.2. comunicarea nonverbală –
informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de elemente care ţine de postură, mimică, înfaţişarea partenilor. 3. Comunicarea paraverbala - informaţia este
codificată şi transmisă prin intermediul elementelor prozodice şi vocale care însoţesc vorbirea în general, dar care au semnificaţii aparte : elemente caracteristice ale
vocii(varstă, sex, temperament), debit, pauze, ritm, particularitaţi de pronunţie(defecte de vorbire, grad de cultură, zona din care provine), intensitatea vocii, starea
afectivă.

Elemente ale procesului de comunicare. Codarea reprezintă selectarea cuvintelor (semnelor) potrivite pentru organizarea informaţiei şi înţelegerea receptorului ca
persoană (codul); Canalul de comunicare este "drumul","calea" care permite difuzarea mesajului,principalul spaţiu pentru factorii perturbatori .Decodarea este
descifrarea sensului mesajului şi înţelegerea emiţătorului ca persoană.Feedback–ul reprezintă codarea mesajului,evaluarea calităţii mesajului şi pornirea noului mesaj.
O comunicare didactică eficientă dispune de următoarele caracteristici:
1. Caracteristici ale profesorului:claritatea şi precizia mesajelor; utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor;utilizarea unui limbaj ştiinţific corect;structurarea
logică a mesajelor transmise; 2. Caracteristici ale elevilor:capacitate crescută de concentrare pentru a putea recepta şi înţelege mesajul profesorului; motivaţie pentru a
învăţa;cunoaşterea limbajului utilizat de profesor.
Dintre factorii care pot perturba eficienţa comunicării didactice putem menţiona:Diferenţele de percepţie: modul în care privim lumea este influenţat de experienţele
noastre anterioare, astfel că persoane de vârste, grad de cultură, nivel de educaţie, ocupaţie, sex, profesie etc. diferite, vor interpreta situaţiile în mod diferit. Aceste
diferenţe de percepţie sunt de multe ori bariere în procesul de comunicare dintre profesor şi elev; Necunoaşterea elevului: deseori profesorul vede doar ceea ce doreşte
să vadă şi aude doar ceea ce doreşte să audă de la un elev, eludând să îl cunoască pe acesta sub aspectul particularităţilor sale psihoindividuale distincte şi ajungând la
concluzii eronate, lacunare despre acesta;Tendinţa de a critica, moraliza, ridiculiza sau eticheta scade permeabilitatea receptorului la mesajul transmis, conducând la
scăderea stimei de sine, poate induce elevilor sentimente de vinovăţie, uneori nejustificată, prin formulări de tipul: „ar fi cea mai mare greşeală să…”; Emoţiile
acţionează aproape ca un filtru în comunicare, deformând atât receptarea, cât şi transmiterea optimă a mesajelor.Blocajele de comunicare sau distorsiunea informaţiei se
pot produce atunci când:emiţătorul (profesorul) nu stăpâneşte conţinutul mesajului didactic transmis; mesajul nu este expus clar, inteligibil şi sistematizat;emiţătorul
vorbeşte prea încet, prea tare, prea repede;profesorul nu prezintă la început scopul mesajului şi utilitatea înţelegerii lui;profesorul nu creează motivaţii pentru a trezi
interesul pentru cele comunicate;profesorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare (verbală, paraverbală, nonverbală);mesajul transmis nu corespunde
nevoilor, intereselor sau trebuinţelor elevilor;mesajul este prea cunoscut sau prea abstract, producând plictiseală, oboseală, nerăbdare;comunicarea este doar
unidirecţională, producând pasivitate, elevii nefiind angajaţi în comunicare prin dialog, întrebări etc.; climatul creat de profesor este plictisitor;profesorul este stăpânit
de teama de a nu greşi în expunere;elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a înţelege conţinuturile transmise sau acestea nu au fost fixate temeinic.

În concluzie , comunicarea are un rol decisiv pentru realizarea învăţământului de calitate. Necesitatea de a cunoaşte aspectele comunicării şi arta de a dirija acest
proces este un imperativ al timpului. Numai o comunicare didactică eficientă poate contribui la soluţionarea diverselor probleme educaţionale cu care ne confruntăm.