Articol cultura sonor (auz fonematic)

Comunicând prin grai viu cu semenii noştri punem în acţiune un aparat complicat în care intră ca părţi componente,
deopotrivă, creierul, urechea, gura (Puşcariu, 1940, citat de Stan,1990).

Aparatul vorbirii compus din: buze, dinţi, limbă, palat, epiglotă,cavitate nazală, laringe, trahee, bronhii, plămâni, uvulă,
diafragmă trebuieînţeles într-un mod aparte. Întrucât limba este un fenomen social şi nu biologic, natura nu i-a dăruit omului
nici un fel de organe ale vorbirii. Toateorganele enumerate au ca primă însuşire asigurarea existenţei omului.Utilizarea
acestora şi la producerea sunetelor vorbirii s-a produs din3 necesitatea ca oamenii să comunice între ei. Pentru producerea
sunetelor vorbirii sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru producerea sunetelor îngeneral: un impuls; un corp; oscilaţii
care vor produce tonuri şi zgomote; un rezonator pentru formarea timbrului sunetului.Impulsul necesar pentru formarea
sunetelor vorbirii este curentul de aer care, venind din plămâni prin bronhii şi trahee, trecând prin laringe (pringlotă), prin
cavitatea faringală, bucală şi nazală este expulzat în exterior.Astfel, aparatul vorbirii omului se aseamănă cu un instrument de
suflat dar mult mai complex decât orice instrument. Aparatul vorbirii poate fi împărţit în trei părţi: cavităţile
sublaringale;laringele; cavităţile supralaringale.

...... Teorii despre fonaţie

Problema fundamentală din fiziologia fonaţiei rămâne comportarea coardelor vocale în actul vocal sau aşa-zisa vibraţie a
coardelor vocale. Cele mai importante teorii sunt: teoria mecanică a fonaţiei; teoria mioelastică;teoria aerodinamică; teoria
neurocronaxică; teoria muco-ondulatorie.

2.1. Teoria mecanicăS-a dovedit experimental că laringele este organul fonaţiei. S-a datdenumirea de “cordes vocales” acelor
formaţiuni anatomice care se mişcă şi produc sunetele. Ulterior s-au obţinut sunete pe un laringe artificial. Teoriamecanică a
fost admisă până la sfârşitul secolului al XIX–lea.

2.2. Teoria mioelastică. Teoria mioelastică explică mecanismul de vibraţie al coardelor vocale printr-o ruptură a echilibrului
stabilit între tensiunea coardelor vocale şi presiunea subglotică. Mişcarea coardei vocale în afară este determinată de
presiunea exercitată de coloana de aer, iar revenirea este realizată datorităforţelor mioelastice.

2.3. Teoria aerodinamicăRevenirea coardelor vocale în poziţia de echilibru nu este realizată deforţele mioelastice, ci de un act
de aspiraţie consecutiv scăderii presiuniisubglotice după fiecare deschidere explozivă a glotei.

2.4. Teoria neurocronaxică Nervul recurent conduce influxuri motorii sincronizate pe frecvenţeridicate. Vibraţia coardelor
vocale este coordonată de mecanisme nervoase deorigine encefalică. Influenţează şi factorii endocrini. Teoria neurocronaxică
nu poate explica toate posibilităţile actului fonator, mai ales în ceea ce priveştevocea cântată.6

2.5. Teoria muco-ondulatorieVibraţia coardei vocale nu este decât o ondulaţie a mucoasei cealunecă pe submucoasa sa foarte
laxă. Se susţine că modulaţia mucoasei estedeterminată de curentul de aer inspirat sau expirat.

3. Elemente de fonetică acustică Acustica studiază sunetele sub aspectul fizic al oscilaţiei cât şi sub aspectul fiziologic al
senzaţiei auditive care apare ca efect al acestei oscilaţii.Organul auditiv al omului –urechea-percepe sunetele cu frecvenţe
cuprinse între 16-20000 Hz. Infrasunetele au frecvenţe sub 16 Hz, iar peste 20000 Hzultrasunete. Sunetul este rezultatul
vibraţiei unui corp elastic care declanşează în masa de aer mişcări oscilatorii şi ondulatorii.Tonurile sunt produse de oscilaţii
ritmice. Zgomotele sunt produse de oscilaţii haotice. Înălţimea sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor. Cu cât frecvenţa
este mai mare, sunetul este mai înalt sau acut. Coarda vibrează, se îndepărtează şi apoi revine în poziţia de echilibru după un
anumit interval de timp, astfel se formează perioada. O oscilaţie completă este o perioadă. Frecvenţae ste determinată de
numărul de perioade pe care le realizează într-o secundă corpul care vibrează.Frecvenţa se exprimă în T/sec; 1 Hz = 1T/1S.
De exemplu, un sunet de10 Hz=10T/1s. În muzică fiecărei note muzicale îi corespunde o frecvenţă bine determinată. Vocalele
se produc între următoarele frecvenţe: “u” între200-400 Hz; “î” între 1600-3200 Hz; “o” între 400-800 Hz; “a” între 800-
1600Hz; “e” între 1600-3200 Hz; “i” între 3200-6400 Hz. Intensitatea(tăria) sunetelor depinde de amplitudinea
oscilaţiilor,respectiv de distanţa maximă în care ajunge coarda, faţă de poziţia de7

AmplitudineIFigura 1.Reprezentarea bidimensională a tonului pur Timp

Amplitudine (I)

echilibru. Se măsoară în decibeli (dB). Exemple: foşnetul frunzelor – 10dB;un oftat - 30dB; zgomotul automobilului în viteză –
110 dB; ciocanul pneumatic - 150dB; zgomotul avionului cu reacţie - 160dB.4. Elemente de fonetică articulatorieDin punct de
vedere acustic şi fiziologic, sunetele limbii umane seîmpart în două categorii, în vocale şi consoane. Vocalele sunt tonuri,
sunete muzicale cu oscilaţii periodice şi cvasiperiodice. Consoanele sunt zgomote sau combinaţie între zgomote şi tonuri.
Există şi o categorie intermediară: sonante- “l”, ”m”, ”n”, ”r” care conţin atât zgomote cât şi tonuri, predominând acestea din
urmă. Consoanele surde sunt zgomote. Consoanele sonore sunt zgomote şi tonuri, predominând zgomotele. a)Din punct de
vedere fiziologic, vocalele au câteva trăsături proprii comparativ cu consoanele: b)La articularea vocalelor aerul provenit din
plămâni trece liber prin cavitatea bucală sau nazală, fără a întâlni nici un obstacol. La articularea consoanelor curentul de
aer întâlneşte anumite obstacolepe care trebuie să ledepăşească. Obstacolele sunt rezultatul închiderii complete a unor
organearticulatorii sau doar a apropierii acestora. Exemplu: la “p”, “b”, “m” – închiderea este completă, formează o ocluzie
urmată de deschidere cueliminarea aerului prin explozie; la “ş”, ”z”, ”s” – organele articulatorii seapropie, formând o
constricţie; la trecerea aerului se obţine o fricţiune.c)La vocaleefortul expirator este mai puţin puternic decât la
consoane.Dintre consoane efortul respirator cel mai puternic se observă la consoaneleexplozive surde: ”p”, “t”, ”k”.d)La
pronunţia vocalelor, organele articulatorii sunttensionate(încordate)în mod simultan şi egal. La pronunţarea
consoanelor,tensionarease produceîntr-un singur punct şi anume în regiunea locului de articulare.e)Pentru pronunţia
vocalelor este necesară prezenţa vociiprodusă devibraţia coardelor vocale. Pentru pronunţia consoanelor situaţiile sunt
diferite.Sonantele şi consoanele sonore se pronunţă cu voce, iar consoanele surde, fărăvoce. Uneori vocea este înlocuită printr-
un zgomot specific, produs defrecarea curentului de aer respirator, de pereţii unei deschizături formate decoardele vocale
(glota). Aceasta se întâmplăla vorbirea în şoaptă .8

pronunţia unui copil care substituie fonemul t cu k, d cu g, ele fiind rezultatul încălcării unei trăsături "alveolare". Această
analiză permite un număr maimare de generalizări şi este mai adecvată pentru măsurarea severităţiitulburărilor de
pronunţie. Teoria lingvistică care stă la baza metodei de analizăa trăsăturilor distinctive a tulburărilor de articulaţie este cea
elaborată în 1941de Roman Jakobson.Pe baza studiilor spectrografice a fonemelor din diferite limbi Jakobsonşi colaboratorii
săi au pus la punct un sistem de care conţine 12 trăsături,despre care autorul menţionat spune că sunt universale şi datorită
cărorafonemele din toate limbile umane ar putea fi clasificate şi distinse unele decelelalte. Aceste trăsături au un caracter
binar (altfel spus ele nu au decât douăspecificări: una pozitivă, în cazul prezenţei unei trăsături într-un fonem, şi unanegativă
în cazul absenţei acesteia dintr-un fonem) şi datorită faptului că aufost identificate prin analiza spectrografică, sunt de natură
acustică.Totuşi din cauza anumitor imperfecţiuni în sistemul lui Jakobson, alţilingvişti au propus unele sisteme de trăsături,
adesea foarte diferite de cele luiJakobson. Printre diferenţe menţionăm numărul trăsăturilor, natura trăsăturilor (acustică,
perceptivă, articulatorie) şi tipul de specificare a trăsăturilor (binarăsau cu valori multiple).Se consideră că analiza
trăsăturilor distinctive nu este potrivită pentruevaluarea pronunţiei copiilor care comit omisiuni sau distorsiuni. Calculul
erorilor de pronunţie în funcţie de trăsăturile alterate este o procedurălaborioasă, în plus aceste trăsături distinctive. Nu
există o relaţie directă întretrăsăturile distinctive ale unui fonem şi mişcările reale implicate în producţiafizică a acestuia ceea
ce înseamnă că teoria trăsăturilor distinctive nu se aplicăîn studiul tulburărilor de vorbire cu cauze organice ci doar în cazul
tulburărilor de pronunţie de natură funcţională (tulburări fonologice)

2.2. Analiza "loc-voce-mod" O astfel de analiză este similară cu cea a trăsăturilor distinctive, cu excepţia tipului de trăsături
care este utilizat în analiză. În analiza"loc-voce-mod", trăsăturile sunt cele utilizate în mod tradiţional în fonetică pentru a
descrie locul articulaţiei, caracteristicile vocii şi modul în care este articulat fonemul. Acestea sunt numite uneori trăsături
fonetice pentru a le diferenţia de trăsăturile distinctive, numite trăsături fonologice. Procedura utilizată în analiza "loc-voce-
mod", seamănă cu analiza trăsăturilor distincte. Această metodă nu este potrivită pentru a analiza distorsiunile şi
omisiunile,26

dar se poate dovedi extrem de utilă în analiza acustică a elementelor segmentale şi suprasegmentale ale vorbirii (modalitate
aprofundată de evaluare complementară audiometriei vocale) în scopul creşterii nivelului de inteligibilitate al vorbirii la
persoanele cu deficienţă de auz (Anca, 2001) .

2.3. Analiza generativă În anii '60, '70 întreaga gândire lingvistică a fost profund influenţată de teoria lui Chomsky despre
limbaj, cunoscută sub numele de gramatică generativă, transformaţională.Regulile generative descriu relaţia care există între
reprezentările fonemice abstracte subiacente şi cuvintele şi reprezentările fonetice care sunt mai superficiale. Aceste reguli
preiau forma următoare: A→B/X-Y. Astfel regula prezentată mai sus poate fi citită astfel:"A devine B când este precedat de
X şi urmat de Y". Aceste reguli au fost utilizate pentru a descrie diferenţele existente între pronunţia unui copil şi pronunţia
corectă a adulţilor. Când un copil omite sistematic consoana “r”,indiferent de contextul fonetic în care se află această
consoana, aceasta poatefi exprimată prin regula (r) → 0.Cadrul teoretic al fonologiei generative prezintă numeroase avantaje
în comparaţie cu analiza tradiţională şi analiza trăsăturilor distinctive în demersu ldescrierii erorilor de pronunţie la copii.
Din moment ce notarea trăsăturilor este utilizată pentru a specifica sunetele în regulile de rescriere generativă, este posibil, să
fie surprinse generalizările erorilor comise de copii în producerea fonemelor. În plus, pot fi descrise omisiunile şi chiar
distorsiunile şi făcute precizări despre contextele în care s-au produs schimbările (Hebert, 1990).În ciuda acestor avantaje
fonologia generativă nu a fost bine acceptată în terapia limbajului.

2.4. Analiza repertoriilor fonetice şi analiza proceselor fonologice. Prima metodă este destinată evaluării abilităţilor fonetice ale
unui copil, iar a doua are ca scop evaluarea problemelor fonologice. Analiza repertoriilor fonetice este înainte de toate o
analiză independentă. Descrie abilităţilefonetice ale unui copil fără să facă referinţă la pronunţiile corecte ale adulţilor. Se
culege un eşantion de limbaj, este transcris fonetic şi apoi este analizat. Dacă într-un eşantion de limbaj se remarcă pronunţia
cuvântului"girafă" prin "rafă", concluzia unei analize a repertoriilor fonetice ar fi că acel copil este capabil să pronunţe
consoanele “r”, “f” şi vocalele “a” şi “ă”.27

O astfel de analiză va exprima registrul fonetic al consoanelor şi al vocalelor utilizate de un copil. O analiză mai aprofundată
poate să includă şi o descriere a trăsăturilor, formelor silabice, secvenţelor de silabe şi patternurilor de accentuare prezente în
vorbirea copilului.Bleile (1981, citat de Hebert, 1990) sugerează că aspectele fonetice ar trebui să fie observate în mai puţin de
două cuvinte diferite pentru a le putea considera ca achiziţii.Un avantaj al analizei repertoriilor fonetice este că permite
efectuarea acestor evaluări chiar şi în cazurile în care vorbirea unui copil este neinteligibilă. Analiza procesului fonologic este
o analiză relativă. Ea descrie pattern-urile erorilor care devin evidente când se compară producţiile unui copil cu o normă la
adult. Indiferent de procedura, în ansamblu, etapele necesare unei analize a proceselor fonologice sunt în număr de patru şi
vor fi descrise în continuare.1. Prima etapă constă în stabilirea unui eşantion de limbaj. Se poate înregistra un eşantion pe
baza vorbirii spontane, pe baza procedurilor imitativesau pe baza unor sarcini de denumire a imaginilor sau a obiectelor.
Pentrucopiii care prezintă un limbaj neinteligibil, cea mai potrivită sarcină este ceade denumire a imaginilor. Se consideră
necesar un eşantion de 55-100 cuvintediferite care să permită surprinderea tuturor variabilelor de utilizare a proceselor
fonologice.2. A doua etapă este transcrierea eşantionului înregistrat eventual prin transcriere fonetică. Procedura a fost
descrisă de Lafon (1985) în prezentarea“Testului fonetic” şi de Anca (2000) în descrierea probelor de limbaj incluse într-un
program de depistare precoce a tulburărilor de auz şi limbaj. 3. A treia etapă este compararea sistematică a producţiilor
verbale ale unui copil cu producţii verbale ţintă pentru a se identifica fiecare eroare şi de-a o plasa într-o categorie proprie
proceselor fonologice. Într-o formă cum ar fi Ka pentru Klara, sunt identificate procesele: reducerea grupului consonantic (Kl
a fost înlocuit cu K) la fel şi suprimarea silabei finale (“r” afost omis dar şi vocala cu care era legat în silabă).4. Într-o ultimă
etapă, putem calcula frecvenţa manifestării fiecărui proces fonologic care a fost recunoscut.28

Limbajul uman - care, în lumina ştiinţei contemporane, devine cel mai important mijloc de relaţie între conştiinţă şi realitatea
obiectivă, instrument al cunoaşterii, al creaţiilor, valorilor cultural-morale al transformării naturii – constituie unul dintre cele mai
complexe fenomene psihosociale. El prezintă actul fundamental de legitimare a omului şi de situare a sa pe scara evoluţiei şi
progresului materiei vii. Perfecţiunea acestuia ţine de ansamblul reuşitelor tuturor aspectelor lui, printre care se atestă şi cel
sonor. Comunicând prin grai viu cu semenii noştri punem în acţiune un aparat complicat în care intră ca părţi componente, deopotrivă,
creierul, urechea, gura (Puşcariu, 1940, citat de Stan,1990), adică a auzului şi a organelor vorbirii(.Din primul an de
viaţă concomitent cu dezvoltarea creierului are loc dezvoltarea auzului fizic şi fonematic macsacov pravilino govorit vaş
rebenok, m.1982, p. 14Începînd

Perceperea torentului de sunete al vorbirii vii stă la baza dezvoltării vorbirii individului din cea mai timpurie
vîrstă, iar transmiterea limbii de la o generaţie la alta are loc prin canalul ei sonor (limbajul scris se dezvoltă pe baza celui oral).
Cultivarea atentă, sub toate aspectele (sonor, gramatical, lexical etc.), a limbii vorbite şi posedarea acestora, ţinînd cont de
condiţiile comunicării verbale, şi constituie cultura vorbirii. Cultura sonoră este parte componentă a culturii verbale. Ea
cuprinde toate aspectele de constituire a cuvîntului şi a vorbirii sonore în general: pronunţarea corectă a sunetelor, a cuvintelor,
sonoritatea şi viteza enunţului (vîscazîvania , ritmul, pauzele, tembru, accentul logie şi altele ( Macsacov p. 2. Bospitanie
zvucovoi culitură reci u doşcolinicov, Posobie dlea pedagogov doşcolinîx ucrejdenii, M., Mouaica- Sintez, 2005, 64
p.Componentele constituiente coctavnîie ale culturii sonore – auzul verbal (recevoi sluh) şi respiraţia verbală (receboi) –
reprezintă premize şi condiţii pentru apariţia vorbirii (zvuceaşei) sonore.

Educarea ciulturii sonore este canalizată spre dezvoltarea componentului fonetico- fonematic al sistemului verbal;
dezvoltarea lui completă polnoţenoe; asigură desfăşurarea (protecaniia) normală a programării motore a activităţii verbale.

Încă în cele mai vechi timpuri, pînă la apariţia limbajului ca formă de comunicare, oamenii încercau să transmită careva
informaţii cu ajutorul ţipetelor,strigătelor, sunetelor de diverse intensitate şi putere, gesturilor, mimicii. Chiar şi copilul de pînă
la un an poate transmite multe informaţii prin sunete: a dormit bine, este bucuros de ceva, este deranjat de ceva etc.Şi toate
acestea graţie aspectului sonor al limbii.

Aspectul sonor al vorbirii a fost studiat din diverse puncte de vedere: dezvoltarea perceperii vorbirii şi formarea aparatului
fonoarticulator, (recedvigatelinigo)(O. I. Soloviova, V. I. Rojdestvenskaia . E. I. Radina, M.M. Alekseeva, A. I. Maksakov, M.
F. Fomiceova, G. A. Tumakova). Alţi cercetători subliniază rolul conştientizării de către copii a aspectului fonetic al
vorbirii Copiii de vîrstă preşcolară de timpuriu încep să observe anumite nedostatki în vorbirea altora (A. N. Gvozdev, D. B.
Elkonin, K.I. Ciukovski etc)De aspectul (ţinuta- oformlenia)sonor all vorbirii depinde în mare parte puterea de influenţă
asupra ascultătorului , din care cauză şi este necesarăă o muncă specială asupra aspectuli sonor al vorbirii problemele culturii
sonore au stat în vizorul atît a lingviştilor (A. Avram, I.A. Baudouin de Courtenay, L.V.Şcerba, R. Iakobson, N.S.Trubeţkoi etc.), cît şi a
psihologilor (D.B.Elkonin, A.P. Luria, F.A.Sohin etc.), pedagogilor (A.M. Borodici, O. I. Soloviova, M.F. Fomiciova, A.I. Maksakov,
L.E.Jurov etc.).

Cercetările mai multor psihologi, pedagogi, lingvişti (D.B. Elkonin, A.R. Luria, D. N. Bogoiavlenskii, F. A Sohin, A. G.
Tombovţeva, G. A. Tumakova etc) susţin că conştientizarea (osoznanie) elementară a particularităţilor fonetice ale cuvîntului
sonor(zvuceşego) influenţează şi asupra deuvoltării verbale generale a copilului- asupra însuşirii aspectului gramatical, a vocabularului,
articulării, dicţiei ş.a.m.d.
 Din cea mai fragedă vîrstă , şi nu numai, omul se află în mijlocul diferitor sunete. Percepîndu-le (vosprinimaia) el se orientează
în mediu, comunică cu cei din jur, iar în timpul ascultării copilul capătă cele mai diverse informaţii. El află ce sau despre ce se vorbeşte,
cine vorbeşte, cum vorbeşte, adică care este starea (otnoşenie)emoţională a acestuia ş.a.

(Vsluşivaiasi ) Fiind atent la cuvînt (sopostabliaia), confruntănd sonoritatea(zvuceanie) acestora şi încercînd să le repete,
copilul începe nu doar să audă, dar şi să deosebească sunetele limbii materne.

F.H.Allport face o explicaţie a modului de producere a reacţiei circulare urmînd drumul închis: stimulent auditiv,
chinestezic articulatoric. Pentru ca vorbirea să se poată forma, creierul copilului trebuie să primească
informaţii corespunzătoare despre modul cum funcţionează diferite verigi ale aparatului verbal. Aceste informaţii le primesc de
la propriile organe, susţine C Păunescu, prin încercările copilului de a executa mişcările necesare emiterii diferitelor sunete
verbale. Reacţia circulară la sunetul propriei voci nu încetează cînd copilul a învăţat cuvinte. Această reacţie şi stă la baza
perfecţionării sonorităţii vocii.

Printre obiectivele principale ce vizea cultura sonoră este şi Exersarea deprinderilor de a percepe elementele
sonore ale vorbirii, de a înţelege, adică, de a dezvolta atenţia (auzul) verbală, auzul fonematic. Auzul verbal, menţionează
A. M. Borodici p. 145, reprezintă o noţiune foarte extinsă. Ea include în sine sposobnosti k priceperea de atenţie auditivă şi
înţelegerea cuvintelor, capacitatea de a vosprinimati şi deosebi diferite cacestba aspecte ale vorbirii: tembru, expresivitate...şi nu în
ultimul rînd un auz fonematic bine dezvoltat, adică priceperea Umenie de a diferenţia toate sunetele (foneme) limbii materne- Auzul
fonematic reprezintă o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau
foneme. Tulburarea auzului fonematic atrage după sine perceperea dificilă a sunetului vorbirii. Ca urmare a acestei
tulburări, în cazuri deosebit de grave, structurile nu mai sunt percepute ca foneme, silabe sau cuvinte specifice limbajului.

Perceperea vorbirii , ovladenie însuşirea aspectului (storona) ei sonor depinde totalmente de gradul de formare şi dezvoltare a
auzului, care în vîrsta timpurie se dezvoltă înaintea aparatului articulator.Graţie acestuia sunt percepute toate nuanţele
(tonkocti)vorbirii sonore, reglează şi controlează vorbirea limbajul oral al vorbitorului
Redarea воспроизведение corectă a vorbirii este asiguratăîn ( are loc) în primul rînd din contul за счет dezvoltării auzului
fizic, cît şi a atenţiei auditive.
Auzul fizic rwprezintă capacitatea способность de a auzi sunetele din jur. În cazul reducerii micşorării nivelul auzului
perceperea vorbirii este dificilă, iar în cazul lipsei totalmente (surdităţii)vorbirea fără o învăţare specială nu se d dzvoltă
Auzul verbal c onstă în în capacitatea omului de a percepe exact şi a reda corect toate aspectele vorbirii sonore , adică
recunoaşte узнавать, , a auzi şi a reda toate mijloacele fonologice ale limbii, conform normelor lingvistice acceptate.Un auz
verbal bine dezvoltat este o condiţie necesară ce asigură însuşirea corectă şi la timp a sunetelor , pronunţia corectă a
cuvintelor, însuşirea intonaţiei verbale. El include în sine auzul fonematic, auzul звуковысотный, perceperea tempoului
vorbirii şi a vocii, auzul ritmic.
Auzul fonematic reprezintă capacitatea de a percepe sunetele vorbirii, fonemele, graţie cărora are lor deosebirea cuvintelor,
cu aceeaşi sonoritate sau cu sonoritatea asemănătoare (rac-lac-mac...scaun –scaune)Fiind atenţi la sunete, repetînd limbajul
celor din jurподражая cele, , copiii se învaţă să deosebească din numărul enorm de sunete diferite, să le вычленять doar pe acelea ce
poartă o anumită semnificaţie, adică să audă sunetele limbii în corespundere cu caracteristicile признаками fonematice ale acestora.
Un auz fonematic bine dezvoltat asigură o pronunţie corectă a sunetelor, a cuvintelor în cvorespundere cu normele literare. o condiţie
necesară de învăţare a copiilor întru a efectua analiza sonoră a cuvîntului, de pregătire a acestora pentru învăţarea cititului şi scrisului.
Formarea componentelor auzului verbal речевого слуха se află в тесном единстве în strînsă corelaţie cu dezvoltarea
atenţiei auditive, adică capacitatea de a diferenţia la auz sunetele produse de diferite obiecte, de a determina locul şi direcţia
sunetului. Nu tot timpul preşcolarii dispun o atenţie suficient устойчивым de sigură ( nu pot să stabilească prezenţa căruiva
sunet în cuvînt. O atenţie auditivă vine dezvoltată permite perceperea целенаправленно avorbiri, direcţionînd .
Fonemul - este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale
aceluiaşi cuvânt, între ele. Ultimul nivel de analiză al fonemului îl reprezint ă trăsătura distinctivă : Această unitate minimă nu are
nici un înţeles, dar care are o foarte mare importanţă datorită funcţiei sale distinctive (adăugarea, omiterea sau substituirea unui fonem
cu un altul, într-un anumit context, duce la formarea unui nou cuvînt sau a unui noncuvînt)

Se consideră că pe la doi anişori la copil este format deja auzul fonematic, deşi în această vîrstă se atestă o ruptură între
însuşirea sunetelor la auz şi pronunţarea acestora 8 Borodici p. 146o

Toţi cercetătorii susţin că o condiţie obligatorie ce asigură perceperea fonemelor limbii native , o constituie auzul fonematic.
De nivelul de dezvoltare a acestuia , a capacităţii de analiză şi sinteză a sunetelor verbale depinde şi formareab unei pronunţări corecte
 Perceperea sunetelor are loc în procesul vzaimodeistvia razdrajenii auditive şi chinestetice ce pătrund în scoarţa cerebrală
(coru). Treptat aceste iritări se diferenţiază şi devine posibil vîcilenenie deta;area unor foneme separate. În acest caz un rol enorm îl au
formele iniţiale ale activităţii analitico-sintetice, graţie cărora copilul generalizează priznaki unor foneme şi le deosebeşte de altele.

Fonologia limbii române stabileşte inventarul de unităţi segmentale (vocale şi consoane) şi unităţi suprasegmentale
(accent, intonaţie) cu valoare funcţională, caracteristic limbii române. Totodată, ca în fonologia oricărei alte limbi, sînt determinate
seriile de sunete echivalente (alofone) prin care se realizează fiecare fonem în parte.

Prin analiza valorii funcţionale a diferitelor aspecte fonetice se ajunge la concluzia că limba română standard foloseşte următoarele
unităţi segmentale:

 şapte vocale,
 patru semivocale, care în unele analize sînt echivalate cu vocalele corespunzătoare,
 o vocală asilabică şi devocalizată /ʲ/, care uneori este echivalată cu vocala /i/,
 douăzeci de consoane

şi următoarele unităţi suprasegmentale:

 accent,
 intonaţie,

fiecare dintre acestea putîndu-se realiza fonetic în mai multe moduri echivalente fonologic.

Foneme cu valoare lexicală:p(pat) –b(bat)Foneme cu valoare gramaticală: casă(ă) - case(e) În lingvistică se face distincţia
dintre invariante (foneme propriu-zise)şi variante fonetice sau alofone (pronunţări diferite ale aceluiaşi fonem. Recunoaşterea
invariantelor se recunoaşte prin faptul că înlocuind un fonem (invariantă) cu altul, deci făcând o schimbare la nivelul formei, se
modifică şi conţinutul. Ex. Dacă în cuvântul pat se înlocuieşte p cu b, sau t atunci se modifică însăşi structura cuvântului obţinând
fie bat , fie par . Dacă însă un vorbitor rosteşte pee din Ene în două feluri diferite,nu se va obţine un alt cuvânt, este cea mai mică
unitate sonoră a limbii,care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între ele ( Fonetică şi
fonologie INTERNET)

Acelaşi sunet este pronunţat diferit de diferiţi vorbitori sau de acelaşi vorbitor, în momente diferite. Aceasta înseamnă că
există variante şi varietăţi ale sunetelor (n din nimeni diferă de n din numai sau de n din lunc ă. Diferenţele sunt determinate de poziţia
sunetului în cuvântşi de influenţa sunetelor vecine (contextului fonetic)şi fenomenului prin care se rostesc concomitent mai multe
sunete(coarticulaţie). Fonetică şi fonologie INTERNET Sunetul este un fenomen strict fizic având forma unei vibraţii de aer cu
caracter regulat. Orice sunet are drept caracteristici fizice: înălţimea; intensitatea, durata şi timbrul. Înălţimea este determinată de
frecvenţa vibraţiilor. Frecvenţa este imprimată de sursă în funcţie de viteza de vibraţie. Cu cât frecvenţa de oscilaţie este mai mare, cu
atât un sunet este mai înalt. Înălţimea sunetelor articulate este determinatăde gradul de contracţiea coardelor vocale; cu cât contracţia
este mai mare, cu atât vibraţiilesunt mai frecventeşi tonul mai înalt.

Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonor ă funcţională.  Sunetul este material concret;
fonemul este general şi abstract. Acelaşi sunet este pronunţat diferit de diferiţi vorbitori sau de acelaşi vorbitor, în momente
diferite. Aceasta înseamnă că există variante şi varietăţi ale sunetelor (n din nimeni diferă de n din numai sau de n din lunc ă.
Diferenţele sunt determinate de poziţia sunetului în cuvântb şi de influenţa sunetelor vecine (contextului fonetic)şibfenomenului prin
care se rostesc concomitent mai multe sunete(coarticulaţie).

Fonemele unei limbi sunt, de regulă , corespunzătoare sunetelor învăţate în şcoală şi descrise gramatical. Scrierea notează, în
general,numai ce este relevant în fonemele limbii respective. Partea studiului limbii care se ocupă cu studiul producerii,transmiterii
şi receptării sunetelor limbajului articulat este, cum spuneam , fonetica.Ea inventariază sunetele limbii, le analizează şi le clasifică
în funcţie de anumite caracteristici: înălţime, timbru, durată, cu implicaţiifoarte serioase în semantica enunţului.Dup ă natura lor
acustică

sunetele sunt: vocale, semivocale şi consoane.

Capacitatea copilului de a percepe fonemele în secvenţialitatea producerii lor arată existenţa unui auz fonematic competent.

Morais menţiona că fonemul este jumătate descoperire şi jumătate invenţi.

Capacitatea copilului de a percepe limbajul ca o structură combinatorie constituită dintr-o serie limitată de sunete (foneme) se poate
considera a fi una dintre cele mai mari construcţii conceptuale ale minţii umane. Dacă această capacitate am numi-o “con răsturnat”,
plecînd de la un fonem, prin atragerea sau “magnetizarea” altor foneme, cenzurate de sistemul lingvistic matern, cuvîntul “creşte”, îşi
caută forma şi sensul. Pe traseul spiralei, în interiorul conului, fiecare fonem se poate combina cu altul sau cu altele pentru a forma o
silabă, un logatom, un cuvînt monosilabic sau polisemantic (Bîrlea, 2007).

Un auz fonematic bine dezvoltat, perceperea şi diferenţierea corectă a tuturor fonemelor conduc şi la învăţarea reuşită a
scrisului şi cititului . În timpul învăţării scrisului, copilul cu un auz fonematic fin învaţă repede să stabilească ceea ce este comun în
diferite sunete: de exemplu, cu toată deosebirea dintre sunetul “a” accentuat şi neaccentuat, el le generalizează şi le raportează la litera
corespunzătoare. Totodată el distinge sunetul “a” neaccentuat de sunetul “o” şi îl leagă de sunetul “a” accentuat. Un copil de acest gen
scrie corect şi după auz nu numai după memoria vizuală sau după o anumită regulă.

Copiii care învaţă citit-scrisul nu trebuie numai să perceapă, să deosebească şi să pronunţe sunetele în diferitele lor combinaţii, ci şi să
înveţe să le analizeze, să distingă fiecare sunet din cuvînt şi din silabă cînd citeşte şi cînd scrie cuvintele, să ştie să îmbine sunetele
separate în cuvinte. Aceasta cere o diferenţiere foarte preciză a fonemelor, o analiză şi o sinteză foarte exactă a sunetelor.

Investigaţiile unui şir de psihologi, pedagogi, ba chiar şi lingvişti (D.B.Elkonin, A.R. Luria, D.N. Bogoiavlenski, F.A.Sohin,
T. Slama-Cazacu, A. G. Tambovţev, U.F. Tumakova etc.) afirmă faptul că conştientizarea elementară a particularităţilor fonetice ale
cuvîntului rostit influenţează asupra dezvoltării generale a vorbirii copilului, asupra însuşirii structurii gramaticale, a vocabularului, a
formării dicţiei şi articulării corecte.

Capacitatea de a citi se formează la copil doar după însuşirea de către el a modalităţii de contopire a sunetelor în silabe şi
cuvinte. Potrivit opiniei lui D.B.Elkonin citirea constituie reproducerea formei sonore a cuvîntului conform celei grafice (modelul
literelor). K.D. Uşinski sublinia că poate citi şi scrie conştient doar acela care a înţeles structura sonoră şi silabică a cuvîntului.

Prin educarea culturii sonore contribuim la dezvoltarea a două procese psihice importante: a atenţiei auditive şi a auzului

fonematic graţie analizatorului auditiv, care vzaimodeistvuia cu analizatorul verbal (recedvigatelinîm) direcţionează şi controlează

activitatea organelor verbale. Această interrelaţionare (vzaimodeistvie) se observă de la naşterea copilului. Reacţii la razdrajenie

sonore se înregistrează deja la făt , deşi sunt deja cunoscute ...Acestea sunt manifestate prin ...........tresăriri ale corpului, clipiri ale

ochilor, modificarea respiraţiei , a pulsului ş.a.În săptămîna a doua de viaţă aceste iritări sonore conduc la reţinerea mişcărilor

generale ale copilului, la întreruperea ţipătului.Aceste reacţii poartă un caracter înnăscut, fiind numite reflexe necondiţionate. Ele

condiţionate apar la finele primei luni , începutul lunii a doua de viaţă.

Despre ce se întămplă în primul an de viaţă vis-a vis de problema dată am vorbit detaliat deja într-un alt articol

( Sensibilitatea auditivă...)În următoarele luni copilul începe tot mai fin (tonco) să deosebească sunetele din lumea înconjurătoare,

vocile oamenilor. Cu toate acestea activitatea analizatorului auditiv are loc la nivelul primului sistem de semnalizare.

Dezvoltarea funcţiilor analizatorului auditiv în anul doi, trei de viaţă , sveazannoe sunt legate (ţin de) de formarea intensivă

la copil a sistemului doi de semnalizare, se caracterizează prin trecerea treptată de la perceperea generală (obobşceonogo) a structurii

fonetice(sonore) a vorbirii la unele mai diferenţiate. Dacă la finele primului an copilul ulavlivaet desprinde din vorbire intonaţia şi

ritmul, apoi în anul doi el începe tot mai exact să diferenţieze sunetele vorbirii, componenţa sonoră a cuvintelor. Pe la începutul

anului trei de viaţă copilul poate deosebi la auz toate sunetele vorbirii. Potrivit opiniei cercetătorilor în domeniu ( F.F. Ray, F.A. Ray,

L.V. Neiman, N. X. Şvacikin) anume în aceasctă perioadă auzul fonematic al copilului este suficient de format

(sformirovan)/25(Crestomatia po teorii i metodiki razvitia reci >pod redacţii.M.M. Alekseevoi. M,. 1998
 De fapt această dezvoltare, perfecţionare continuă şi la adulţi. Factorul decisiv(reşaiuşim) de dezvoltare a auzului fonematic

la copil îl constituie dezvoltarea limbajului oral în general în procesul de comunicare cu persoanele din jur.

Este important faptul că formarea auzului fonematic decurge în strînsă legătură (vzaimodeistvii) cu dezvoltarea

articulaţiei, defapt de rînd cu cunoscuta dependenţă a articulaţiei de auz se înregistrează şi dependenţa inversă: umenie

priceperea de a rosti un sunet sau altul îl facilitează substanţial pe copil să le diferenţieze la auz.

Atenţia auditivă poate fi activă şi direcţionată ţelenapravlennîm doar în cazul unei formări sformirovannosti unei

atenţii ustoicivovo şi concentrate conţentrirovanogo. Atenţia ala rîndul său se dezvoltă cu succes doar atunci, cînd noul se

include /se conectează (vkliuceaetsea) la ceea ce deja este format, o completează, o dezvoltă sau o substituie. De copletat Memorie

Auzul fonematic reprezintă o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente

semantice sau foneme. Tulburarea auzului fonematic atrage după sine perceperea dificilă a sunetului vorbirii. Ca urmare

a acestei tulburări, în cazuri deosebit de grave, structurile nu mai sunt percepute ca foneme, silabe sau cuvinte specifice limbajului.

La copii, de cele mai multe ori, anumite tulburării ale auzului fonematic se datoresc lipsei de exersare a laturii

expresive a limbajului. La rîndul său, perfecţonarea auzului fonematic dezvoltă posibilităţile de autocontrol al pronunţării şi de

dirijare corectă a mişcărilor articulatorii.(E.Boşcaiu 1973.)

А.Н. Гвоздев, В.И. Бельтюков, Н.X. Швачкин, Г.М. Лямина au demonstrat necesitatea dezvoltării unor forme mult superioare ale
auzului fonematic graţie cărora copiii ar putea împărţi cuvîntul în sunetele componente ale acestuia, să stabilească ordinea sunetelor
în cuvînt, adică să efectueze analiza sonoră a structurii cuvîntului
Д.Б. Эльконин numea aceste acţiuni speciale referitoare la analiza structurii sonore a cuvîntului percepere fonematică Dezvoltarea
auzului fonematic şi a perceperii fonematice joacă un rol mare în însuşirea priceperilor de citire şi scriere.
Se ştie că formarea premiselor citit-scrisului este parte componentă a dezvoltării limbajului. Îndeosebi aici copilul începe a
analiza vorbirea ca realitate cu elementele sale specifice (sunete, cuvinte, propoziţii), să distingă fiecare sunet din cuvînt şi din silabă
cînd citeşte şi cînd scrie cuvintele, să ştie să îmbine sunetele separate în cuvinte. Aceasta cere o diferenţiere foarte preciză a
fonemelor, o analiză şi o sinteză foarte exactă a sunetelor. În acest caz copilul se plasează pe o treaptă mai înaltă a generalizărilor
lingvistice

Mariana Savva

Limba romînă este o limbă fonetică, adică fiecare sunet se scrie exact cum se pronunţă.Fonetica este domeniul sunetelor
vorbite, iar fonemul este unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unităţi mai mici şi succesive. [37, p. 6].

Atunci cînd se trece la însuşirea citit-scrisului, copilul începe pentru prima oară să acorde atenţie faptului că limbajul lui
se compune din sunete şi litere.

Este știut faptul că un rol nespus de important în formarea premiselor citit-scrisului îl constituie nivelul de dezvoltare a atenției
auditive, a auzului fonematic.Prin dezvoltarea auzului fonematic înţelegem identificarea şi diferenţierea sunetelor, a silabelor, a
cuvintelor, în poziţie iniţială, mediană, finală. De fineţea auzului fonematic şi de modul de articulare corect depinde pronunţarea
corectăa sunetelor.[31, p. 62]
 Studierea acestui compartiment permite copiilor să pătrundă în esenţa sistemului sonor al limbii, să sesizeze corelaţia
dintre sunetele vorbirii şi aspectul grafic al acestora, să-şi formeze priceperi de analiză. El trebuie să înveţe să distingă cuvinte
separate din vorbire şi sunete separate din cuvînt. Acest proces este un pas nou în dezvoltarea limbajului: se dezvoltă şi se precizează
atitudinea de percepere a fonemelor, provocată de necesitatea analizei sunetelor. Această atitudine are o însemnătate foarte mare
pentru formarea scrisului corect din punct de vedere ortografic.

Copiii trebuie să însuşească materia teoretică privind varietatea sunetelor, silabelor, să-şi formeze priceperea de a deosebi
sunetele de litere, literele de denumirea acestora. Concomitent ei însuşesc particularităţile stilistice ale sistemului sonor al limbii.
Astfel, încă din preşcolaritate, copii însuşesc sunetul sub trei aspecte:fiziologic, acustic şi funcțional. Cercetînd aspectul fiziologic al
sunetului copiii înţeleg rolul coardelor vocale, limbii, buzelor, cavităţii bucale şi nazale în rostirea sunetelor, fără a preciza modul de
articulare şi locul de formare a sunetelor.

Aspectul acustic al sunetelor vorbirii îl reprezintă vibraţia undelor sonore, sesizate de analizatorul auditiv. După auz se
delimitează vocalele, consoanele şi calităţile acustice ale sunetelor-înălţimea, durata, intensitatea, timbrul. Copiii totodată examinează
corelaţia dintre glas şi zgomot, grupînd consoanele în sonore, surde, sonante făcînd delimitarea dintre b-p,d-t, g-c e.t.c.

Aspectul funcțional al sunetelor vorbirii se cercetează pe baza cuvintelor, unde sunetele tip servesc la diferenţierea lor
semantică, fără a prezenta noţiunea de fonem. Preşcolarii, şcolarii mici trebuie să ştie că sunetul este individ……………ual,
particular, şi aparţine vorbirii nu limbii.[35, p. 132]

……………… Studierea sunetelor limbii sub aspect funcțional formează cultura pronunţării, evitînd denaturarea sensului din
neglijenţă în rostire. Preşcolarii cît şi şcolarii mici trebuie să înţeleagă valoarea socială a respectării normelor de pronunţare literară,
precum şi importanţa unor calităţi ale vorbirii cum ar fi-ritmul normal, respectarea pauzelor, accentelor logice, intensificarea sau
slăbirea tonului.[28, p.105]

Ştiinţa contemporană impune examinarea sunetelor în sistem. Astfel, în sistemul vocalic se disting-vocale pline, vocale
surde, vocale accentuate, şi neaccentuate. Este necesar ca educatorii cît şi cadrele didactice să le comunice copiilor, elevilor, că vocala
accentuată e de două ori mai lungă şi de patru ori mai intensă decît cea neaccentuată şi se rosteşte cu un semiton mai ridicat.
Semivocalele sunt nişte vocale scurte, care formează partea nesilabică a unui diftong(i, o, e,u).

Pentru limba română este caracteristică şi silaba alcătuită din mai multe elemente vocalice, formînd respectiv diftongi, triftongi.

În cazul consoanelor predomină tonul sau zgomotul. Deaceea clasificarea lor se face, după cum urmează:

-prezenţa numai a zgomotului-consoane surde;

-predomină zgomotul dar se aude şi tonul-consoane sonore;

-predomină tonul dar se păstrează şi zgomotul-sonantele.[26, p. 15]

…………. Conştientizarea legităţilor fonetice le va permite elevilor să asimileze mai uşor normele ortopice şi ortografice. În
consecinţă ei îşi vor putea cultiva priceperi de a citi expresiv .[37, p. 107] Analiza fonetică constă în anumite exerciţii de analiză
parţială: identificarea vocalelor, consoanelor, diftongilor, triftongilor dintr-un cuvînt. Astfel, dezvoltarea auzului fonematic la copii-
elevi va avea următoarea structură:

-să deosebească sunetele din natură de sunetele vorbirii;

-să constate modalitatea de rostire a sunetelor, la care participă anumite organe ale vorbirii;

-să sesizeze activitatea coardelor vocale în procesul rostirii sunetelor;

-să asimileze termenul de articulare, emiterea unor sunete, rostirea deslușită a acestora cu ajutorul aparatului de vorbire;

-să conștientizeze fonemul ca cea mai mică unitate fonetică a limbii, ce deosebeşte în rostire un cuvînt sau o silabă de alta,
concomitent ei pătrund în desluşirea fiecărui cuvînt, fiecărui sunet;

-să conștientizeze faptul că sunetele vorbirii se deosebesc din punct de vedere acustic prin următoarele trăsături-înălţime adică ton,
intensitate adică tărie, durată şi timbru.[28, p. 108]

Dezvoltarea auzului fonematic poate fi realizat prin următoarele exerciţii care constau în:

-rostirea continuă a unui sunet prin imitare/onomatopee;

-rostirea cuvintelor ce conţin un anumit sunet în poziţie iniţială, mediană, finală;

-rostirea unor perechi de sunete paronimice (rac-lac,creşte-cleşte);

-rostirea propoziţiilor în care cuvintele încep cu un anumit sunet;

-rostirea silabelor ce conţin un anumit sunet.[31, p. 64]

În concluzie, dezvoltarea auzului fonematic este fundamentul de bază în formarea premiselor citit-scrisului, aceasta
contribuind la formarea unei pronunţii corecte, ulterior a unui citit şi scris corect şi desluşit, dat fiind faptul că toate sunetele limbii
române cum le auzim aşa şi le scriem.

Referitor tipurile de fonetică menţionăm că există fonetică acustică, fonetică articulatorie. Acustica studiază sunetele sub
aspectul fizic al oscilaţiei cât şi sub aspectul fiziologic al senzaţiei auditive care apare ca efect al acestei oscilaţii. Urechea
omului (aparatul auditiv)-percepe sunetele cu frecvenţe cuprinse între 16-20000 Hz. Infrasunetele au frecvenţe sub 16 Hz, iar
peste 20000 Hz ultrasunete. Sunetul este rezultatul vibraţiei unui corp elastic care declanşează în masa de aer mişcări
oscilatorii şi ondulatorii.Tonurile sunt produse de oscilaţii ritmice. Zgomotele sunt produse deoscilaţii haotice. Înălţimea
sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor. Cu cât frecvenţa este mai mare, sunetul este mai înalt sau acut. Coarda vibrează, se
îndepărtează şi apoi revine în poziţia de echilibru după un anumit interval de timp, astfel se formează perioada. O oscilaţie
completă este o perioadă. Frecvenţa este determinată de numărul de perioade pe care le realizează într-o secundă corpul care
vibrează.Frecvenţa se exprimă în T/sec; 1 Hz = 1T/1S. De exemplu, un sunet de10 Hz=10T/1s. În muzică fiecărei note muzicale
îi corespunde o frecvenţă bine determinată. Vocalele se produc între următoarele frecvenţe: “u” între200-400 Hz; “î” între
1600-3200 Hz; “o” între 400-800 Hz; “a” între 800-1600Hz; “e” între 1600-3200 Hz; “i” între 3200-6400 Hz. Intensitatea(tăria)
sunetelor depinde de amplitudinea oscilaţiilor,respectiv de distanţa maximă în care ajunge coarda, faţă de poziţia
de Amplitudine echilibru. De precizat

IFigura 1.Reprezentarea bidimensională a tonului pur Timp

Amplitudine (I)

echilibru. Se măsoară în decibeli (dB). Exemple: foşnetul frunzelor – 10dB;un oftat - 30dB; zgomotul automobilului în viteză –
110 dB; ciocanul pneumatic - 150dB; zgomotul avionului cu reacţie - 160dB.

Cît priveşte fonetica articulatorie relevăm că din punct de vedere acustic şi fiziologic, sunetele limbii umane se împart în două
categorii, în vocale şi consoane. Vocalele sunt tonuri, sunete muzicale cu oscilaţii periodice şi cvasiperiodice. Consoanele sunt
zgomote sau combinaţie între zgomote şi tonuri. Există şi o categorie intermediară: sonante- “l”, ”m”, ”n”, ”r” care conţin
atât zgomote cât şi tonuri, predominând acestea din urmă. Consoanele surde sunt zgomote. Consoanele sonore sunt zgomote şi
tonuri, predominând zgomotele.

a)Din punct de vedere fiziologic, vocalele au câtevatrăsături propriicomparativ cu consoanele: b)La articularea vocalelor aerul
provenit din plămâni trece liber prin cavitatea bucală sau nazală, fără a întâlni nici un obstacol. La articulareaconsoanelor
curentul de aer întâlneşteanumite obstacolepe care trebuie să ledepăşească. Obstacolele sunt rezultatul închiderii complete a
unor organearticulatorii sau doar a apropierii acestora. Exemplu: la “p”, “b”, “m” – închiderea este completă, formează o
ocluzie urmată de deschidere cueliminarea aerului prin explozie; la “ş”, ”z”, ”s” – organele articulatorii seapropie, formând o
constricţie; la trecerea aerului se obţine o fricţiune.c)La vocaleefortul expirator este mai puţin puternic decât la
consoane.Dintre consoane efortul respirator cel mai puternic se observă la consoaneleexplozive surde: ”p”, “t”, ”k”.d)La
pronunţia vocalelor, organele articulatorii sunttensionate(încordate)în mod simultan şi egal. La pronunţarea
consoanelor,tensionarease produceîntr-un singur punct şi anume în regiunea locului de articulare.e)Pentru pronunţia
vocalelor este necesară prezenţa vociiprodusă devibraţia coardelor vocale. Pentru pronunţia consoanelor situaţiile sunt
diferite.Sonantele şi consoanele sonore se pronunţă cu voce, iar consoanele surde, fărăvoce. Uneori vocea este înlocuită printr-
un zgomot specific, produs defrecarea curentului de aer respirator, de pereţii unei deschizături formate decoardele vocale
(glota). Aceasta se întâmplăla vorbirea în şoaptă .8

Pronunţia unui copil care substituie fonemul t cu k, d cu g, ele fiind rezultatulîncălcării unei trăsături "alveolare". Această
analiză permite un număr maimare de generalizări şi este mai adecvată pentru măsurarea severităţiitulburărilor de
pronunţie. Teoria lingvistică care stă la baza metodei de analizăa trăsăturilor distinctive a tulburărilor de articulaţie este cea
elaborată în 1941de Roman Jakobson.Pe baza studiilor spectrografice a fonemelor din diferite limbi Jakobsonşi colaboratorii
săi au pus la punct un sistem de care conţine 12 trăsături,despre care autorul menţionat spune că sunt universale şi datorită
cărorafonemele din toate limbile umane ar putea fi clasificate şi distinse unele decelelalte. Aceste trăsături au un caracter
binar (altfel spus ele nu au decât douăspecificări: una pozitivă, în cazul prezenţei unei trăsături într-un fonem, şi unanegativă
în cazul absenţei acesteia dintr-un fonem) şi datorită faptului că aufost identificate prin analiza spectrografică, sunt de natură
acustică.Totuşi din cauza anumitor imperfecţiuni în sistemul lui Jakobson, alţilingvişti au propus unele sisteme de trăsături,
adesea foarte diferite de cele luiJakobson. Printre diferenţe menţionăm numărul trăsăturilor, natura trăsăturilor (acustică,
perceptivă, articulatorie) şi tipul de specificare a trăsăturilor (binarăsau cu valori multiple).Se consideră că analiza
trăsăturilor distinctive nu este potrivită pentruevaluarea pronunţiei copiilor care comit omisiuni sau distorsiuni.
Calcululerorilor de pronunţie în funcţie de trăsăturile alterate este o procedurălaborioasă, în plus aceste trăsături distinctive.
Nu există o relaţie directă întretrăsăturile distinctive ale unui fonem şi mişcările reale implicate în producţiafizică a acestuia
ceea ce înseamnă că teoria trăsăturilor distinctive nu se aplică în studiul tulburărilor de vorbire cu cauze organice ci doar în
cazul tulburărilor de pronunţie de natură funcţională (tulburări fonologice)

O.Soloviova, de exemplu, determinînd principalele direcţii ale lucrului referitoare la cultura sonora, releva, că în
faţa cadrului didactic stau următoarele obiective: educarea la copii a unei pronunţii clare, corecte a sunetelor în cuvînt; pronunţarea
corectă a cuvintelor conform normelor ortoepice (a limbii materne), educarea dicţiei, a vorbirii expresive .

Formarea pronunţiei corecte, menţionează M. Fomiciova, include în sine: examinarea vorbirii copiilor, dezvoltarea mişcărilor
organelor aparatului de articulare, propunînd chiar cunoaşterea copiilor cu aceste organe, lucrul la pronunţia vocalelor, consoanelor,
la diferenţierea sunetelor în baza criteriului de articulare, preîntîmpinarea şi lichidarea, înlăturarea erorilor de pronunţie,
a tulburărilor de limbaj al copiilor.

A. Maksacov, M. Fomiciova etc. propun domeniile cărora trebuie să li se acorde atenţie şi să nu se oprească doar la
pronunţie, la dezvoltarea auzului fonematic. Este important să fie dezvoltată capacitatea de articulare, respiraţia verbală, să
se muncească asupra vocii, asupra dicţiei, ortoepiei, a expresivităţii etc.

De calitatea vorbirii depinde în mare măsură felul cum va participa copilul la activit[‚i, cum va intra în contact cu adulţii şi
colegii. O vorbire desluşită şi clară îi insuflă încredere în puterile proprii, îi trezeşte dorinţa de a învăţa mai multe şi de a vorbi, iar în
procesul de comunicare deprinderile de vorbire (de utilizare corectă a formelor gramaticale, de construire a unei naraţiuni, de
utilizare a mijloacelor expresivităţii vorbirii ş.a.) se perfecţionează. Printre acestea pot fi enumerate:

a) Exersarea deprinderilor de a percepe elementele sonore ale vorbirii, de a înţelege, adică, de a dezvolta atenţia
verbală, auzul fonematic.
b) Antrenarea aparatului articular (pronunţarea corectă şi clară a sunetelor în cadrul cuvîntului, a cuvintelor în
cadrul frazelor, prin respectarea accentului,
a pauzei şi a melodiei vorbirii);
c) Exersarea deprinderilor de utilizare a mijloacelor expresive (intensitatea şi timbrul vocii, tempoul, pauza
psihologică ş.a.);
c) Dezvoltarea de mai departe a capacităţii de analiză elementară a structurii sonore a cuvîntului în vederea citirii şi mai ales
a scrierii.

Obiectivele vizate se realizează în complex în cadrul unor momente speciale de formare a culturii fonetice,
de îmbogăţire a vocabularului şi de formare a structurii gramaticale a vorbirii (introducerea unui cuvînt în vocabularul
copilului ţine nu numai de înţelegerea sensului lui, ci şi de perceperea şi pronunţarea corectă a fiecărui sunet pentru a putea
comunica cu cei din jur despre obiectul dat, schimbînd cuvîntul după categorii gramaticale), de cunoaştere cu texte literare etc.

La finisarea pronunţiei la copii un anumit rol îl are reacţia numită circulară, care este o primă orientare a
dezvoltării motricitatii organelor fonoarticulatorii sub controlul percepţiei (18).
 F.H.Allport face o explicaţie a modului de producere a reacţiei circulare urmînd drumul închis: stimulent auditiv,
chinestezic articulatoric. Pentru ca vorbirea să se poată forma, creierul copilului trebuie să primească informaţii corespunzătoare
despre modul cum funcţionează diferite verigi ale aparatului verbal. Aceste informaţii le primesc de la propriile organe, susţine
C Păunescu, prin încercările copilului de a executa mişcările necesare emiterii diferitelor sunete verbale. Reacţia circulară la
sunetul propriei voci nu încetează cînd copilul a învăţat cuvinte. Această reacţie şi stă la baza perfecţionării sonorităţii vocii.

Auzul fonematic reprezintă o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente
semantice sau foneme. Tulburarea auzului fonematic atrage după sine perceperea dificilă a sunetului vorbirii. Ca urmare
a acestei tulburări, în cazuri deosebit de grave, structurile nu mai sunt percepute ca foneme, silabe sau cuvinte specifice limbajului.

. Auzul fonematic exprima capacitatea individuala de a recepta si diferentia fonemele intre ele in procesul articularii si coarticularii.

Auzul fonematic se examineaza cu subiectii fata-n-fata in conditiile in care se exclude labiolectura. Se pronunta paronime (cuvinte
foarte apropiate ca structura fonetico-fonematica, care se diferentiaza

intre ele doar printr-un fonem) sau se dau sa distinga dupa auz diferite instrumente sau sa indice

sursa sonora.

Din examinarea auzului fonematic se poate vedea in ce masura ele pot constitui cauze ale tulburarilor

de limbaj.

Examinarea auzului se realizeaza prin reluarea probei de auz fonematic cu ajutorul discului cu paronime, la care se mai adauga
utilizarea aparatului de diferentiere fonematica. La acest aparat, logopedul si logopatul pronunta concomitent paronime perechi care
denumesc imaginile de pe disc sau plansa.

Aceasta examinare scoate mai mult in evidenta diferenta dintre vorbirea corecta si gresita.

Proba este buna pentru ca stimuleaza dezvoltarea atentiei si memoriei auditive precum si a capacitatii de analiza, sinteza si
comparatie fonematica.

Pentru evidentierea dificultatilor de diferentiere fonematica se pot utiliza si cuvinte fara sens, numite logatomi, cuvinte in a caror
componenta intra sunete mai dificile (ex: sasa, sasa, jozo, zuju).

Examinarea auzului fonematic nu se poate realiza integral in cabinetul logopedic. Cazurile mai grave vor fi trimise la O. R.
L. pentru un examen mai amanuntit si pentru audiograma. La copii, de cele mai multe ori, anumite tulburării ale auzului fonematic
se datoresc lipsei de exersare a laturii expresive a limbajului. La rîndul său, perfecţionarea auzului fonematic dezvoltă
posibilităţile de autocontrol al pronunţării şi de dirijare corectă a mişcărilor articulatorii.

Cuvinte paronime in trei pozitii: initiala: mediana finala p-b: pere - bere p-b: pompa-bomba p-b: corp-corb c-g: coala - goala
c-g: cocos-gogos c-g: rac-rag n-l: nada -; lada n-l: cana-cala n-l: ban-bal r-l: rama-lama rac-lac, lada-rada t-t: gheata-gheata r-l: car-cal
t-c: timbru-cimbru t-s: pitic-pisic t-t: lat-lat t-s: toba-soba t-s: vise-vite s-t: sos-sot t-c: teapa-ceapa s-z: vase-vaze t-c: spite-spice s-j:
sir-jir s-s: musca-musca s-j: cosi-coji z-j: zar-jar z-s: cizmele-cismele s-s: dus-dus; cos-cos s-s: scoala-scoala z-s: cirezi-ciresi t-d:
toamna-doamna f-v: far-var

......... Efectuandu-se la cabinet, unde logopedul dispune de mijloace de investigare si nefiind limitat

in timp, examenul integral face trecerea de la simptom la cauza. Astfel, pentru stabilirea diagnosticului diferential al sigmatismului
trebuie analizate toate aspectele limbajului:

• aspectul fonator privind taria si directia undei de aer;

• aspectul articulator privind praxia buzelor, maxilarelor, limbii;

• aspectul auditiv privind dirijarea undei de aer precum si capacitatea de diferentiere fonematica;

• aspectul lingvistic: scoate la iveala nivelul de dezvoltare a laturii lexico-gramaticale a limbajului.

............ Examinarea functiei auditive

In stabilirea tulburarilor de natura audiogena este absolut necesara examinarea capacitatii auditive si in special a auzului fonematic.
Capacitatea auditiva se examineaza prin probe acumetrice sau audiometrice. La indemana logopedului sunt probe curente acumetrice,
respectiv distanta de la care percepe vorbirea in soapta, in mod normal de la 6-8 m.

Daca se constata dificultati in receptionarea si repetarea cuvintelor dupa modelul logopedic in vorbirea soptita, logopedul recurge la
vorbirea normala dar excluzand labiolectura, adica fie ca isi astupa gura, fie ca intoarce subiectul cu spatele. In aceste conditii se
examineaza capacitatea receptiva a subiectului numai pe baza auditiva. In situatia in care suspecteaza anumite abateri de la auzul
normal, logopedul va recurge la examinarea audiometrica, determinand capacitatea auditiva aeriana si osoasa.

Daca auzul este normal logopedul trece la examinarea auzului fonematic. Aceasta examinare se impune si in situatia in care se
constata o deficienta auditiva.

5. Auzul fonematic exprima capacitatea individuala de a recepta si diferentia fonemele intre ele in procesul articularii si coarticularii.

Auzul fonematic se examineaza cu subiectii fata-n-fata in conditiile in care se exclude labiolectura.

Se pronunta paronime (cuvinte foarte apropiate ca structura fonetico-fonematica, care se diferentiaza

intre ele doar printr-un fonem) sau se dau sa distinga dupa auz diferite instrumente sau sa indice

sursa sonora.

Din examinarea auzului fonematic se poate vedea in ce masura ele pot constitui cauze ale tulburarilor

de limbaj.

Examinarea auzului se realizeaza prin reluarea probei de auz fonematic cu ajutorul discului cu paronime, la care se mai adauga
utilizarea aparatului de diferentiere fonematica. La acest aparat, logopedul si logopatul pronunta concomitent paronime perechi care
denumesc imaginile de pe disc sau plansa.

Aceasta examinare scoate mai mult in evidenta diferenta dintre vorbirea corecta si gresita.

Proba este buna pentru ca stimuleaza dezvoltarea atentiei si memoriei auditive precum si a capacitatii de analiza, sinteza si
comparatie fonematica.

Pentru evidentierea dificultatilor de diferentiere fonematica se pot utiliza si cuvinte fara sens, numite logatomi, cuvinte in a caror
componenta intra sunete mai dificile (ex: sasa, sasa, jozo, zuju).

Examinarea auzului fonematic nu se poate realiza integral in cabinetul logopedic. Cazurile mai grave vor fi trimise la O. R. L. pentru
un examen mai amanuntit si pentru audiograma.

Pentru însuşirea limbajului sonor nu este important doar nivelul pragului auditiv, ci şi o altă însuşire a auzului şi anume aceea de a
discrimina sunetele vorbirii ( fonemele) între ele atât în pronunţia persoanele din jur, cât şi în cea proprie. Această însuşire poartă
numele de auz fonematic.

Fonemul reprezintă cea mai mică unitate de pronunţie distinctă care permite diferenţierea cuvintelor între ele. Este o unitate
senzorial-motrică de pronunţie la exprimarea căreia participă atât componenta acustică, cât şi cea motrico-kinestezică a
componentelor articulatorii ale sunetelor.

Pronunţia corectă a fonemului se realizează după un lung şir de încercări, erori, ajustări ( atât datorită unei nesiguranţe asupra
pronuntării, cât şi corectărilor şi observaţiilor venite din mediul înconjurător) până ce subiectul identifică modelul său de pronunţie cu
modelul “ mental” ( receptat din mediul vorbitor) şi sunetul este întărit (sancţionat pozitiv) de către anturajul adult. Pe măsura fixării
fonemului în vorbire, se automatizează şi deprinderea de a-l pronunţa, în diferite poziţii articulatorii şi în diferite combinaţii fonetico-
fonologice, realizându-se un autoreglaj dublu: matrico-kinestezic şi auditiv.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ( Ed. 1998)[1] defineşte fonemul astfel: “Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are
funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt”.
 În Dicţionarul de Psihologie ( 1978)[2] auzul fonematic este definit ca submodalitate a percepţiei auditive adecvate recepţiei şi
pronunţiei limbajului. În structura auzului verbal, fundamental este auzul fonematic ce mediază diferenţierea şi identificarea
fonemelor

( mai uşor vocalele decât consoanele şi printre acestea mai greu consoanele apropiate b-p, f-v, c-g). El se structurează în raport cu
structura sonoră a limbii materne, iar însuşirea unei limbi străine presupune, în principal, elaborarea unui nou sistem de auz
fonematic. Cuvintele se aud şi descifrează în funcţie de intensitatea şi claritatea pronunţiei, care presupune reducerea zgomotului de
fond şi păstrarea unei redundanţe moderate. Ascultarea vorbirii altuia nu este numai o recepţie, ci şi o vorbire interioară proprie ce
reproduce în microvorbirea altuia. În vorbire, între auzul verbal şi articulare, sunt relaţii necesare. Dacă subiectul nu se aude pe sine
vorbind, intervin importante perturbări ale pronunţării şi modulării ei.

Auzul fonematic este o componentă sau o particularitate a auzului verbal uman, prin care individul poate percepe şi diferenţia
fonemele limbii materne, atât în vorbirea celor din mediul ambiant, cât şi în propria pronunţie. Tulburările auzului fonematic se referă
la orice tip de perturbare a acestuia care conduce la dificultăţi de percepţie ( recepţie) şi/sau de diferenţiere a fonemelor. Tulburările
mai grave ale auzului fonematic atrag după ele nu numai instalarea unor tulburări de pronunţie, ci şi complicate tulburări de
înţelegere, ca urmare a perceperii deficitare a vorbirii interlocutorului, mergând în unele situaţii până la lipsa de discriminare a
fonemelor, silabelor, chiar a unor cuvinte.

DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Editura Academiei, Bucureşti

Guţu, M. (1975), Logopedie, Uz Intern, Universitatea Babeş - Bolyai, Cluj-Napoca

Jurcău, E., Jurcău, N. (1999), Învăţăm să vorbim corect, Editura Printek, Cluj-Napoca

Moldovan, I.( 2006), Corectarea tulburărilor de limbaj, Presa Universitară Clujană

Moldovan, I ( 2002), Probleme de logopedie, Cluj- Napoca

Popescu-Neveanu, P. ( 1978), Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti

.............. AUZUL FOMEMATIC FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI CLUJ NAPOCA

MASTERAT : CONSLIERE ŞCOLARĂ ŞI ASISTENŢĂ PSIHOPEDAG

MASTERAND: BREHAR MARIANA PAULA

AN I

CONSILIERE ŞCOLARĂ ŞI ASISTENŢĂ PSIHOPEDAGOGICĂ

Auzul fonematic reprezintă o particularitate a auzului uman de a recepta sunetele vorbirii şi de a diferenţia elementele fonematice
în procesul articulării şi coarticulării. Prin examinarea auzului fonematic se poate vedea în ce măsura există o tulburare de limbaj.

Este destul de clar pentru oricine că există nişte condiţii minime pentru ca noul născut, în drumul său spre a deveni o fiinţă umană
adultă şi normală, capabilă să comunice prin limbaj trebuie:

- să fie acceptat de un mediu social şi cultural care să îi asigure condiţiile fizice, igienico-sanitare şi toate cele necesare;
 - să fie stimulat, în mediul respectiv fizic, psihic, afectiv şi intelectual pentru a se putea dezvolta cât mai armonios;
- să se afle într-un “mediu sonor”, adică un mediu verbal care să întrunească cerinţele corectitudinii literare, o fluenţă
potrivită şi să nu prezinte modele greşite de pronunţie sau tulburări ale expresiei verbale;
- să fie integru din punct de vedere anatomo- fiziologic, cu toate simţurile prezente şi funcţionale, în special auzul;
- să aibă un nivel cognitiv-intelectual care să-i permită să înţeleagă şi să integreze ceea ce se petrece în jurul său, astfel să-şi
poată însuşi şi dezvolta toate “instrumentele” necesare unei bune inserţii şi dezvoltări sociale.
Lipsa unui mediu verbal corespunzător, pe de o parte nu va stimula copilul prin antrenarea sa în viaţa familiei şi problemele
acesteia, iar pe de altă parte, copilul nestimulat nu îşi dezvoltă experienţă cognitivă şi procesele implicate printre care limbajul cu
toate aspectele şi componentele sale.

Însuşirea corectă şi timpurie a comunicării verbale se află în strânsă relaţie cu recepţia auditivă atât sub aspectul pragului auditiv,
cât şi a capacităţii sale de a distinge fonemele între ele receptate izolat şi în cadrul unor structuri verbale ( silabe sau cuvinte).

Pentru însuşirea limbajului sonor nu este important doar nivelul pragului auditiv, ci şi o altă însuşire a auzului şi anume aceea de a
discrimina sunetele vorbirii ( fonemele) între ele atât în pronunţia persoanele din jur, cât şi în cea proprie. Această însuşire poartă
numele de auz fonematic.

Fonemul reprezintă cea mai mică unitate de pronunţie distinctă care permite diferenţierea cuvintelor între ele. Este o unitate
senzorial-motrică de pronunţie la exprimarea căreia participă atât componenta acustică, cât şi cea motrico-kinestezică a
componentelor articulatorii ale sunetelor.

Pronunţia corectă a fonemului se realizează după un lung şir de încercări, erori, ajustări ( atât datorită unei nesiguranţe asupra
pronuntării, cât şi corectărilor şi observaţiilor venite din mediul înconjurător) până ce subiectul identifică modelul său de pronunţie cu
modelul “ mental” ( receptat din mediul vorbitor) şi sunetul este întărit (sancţionat pozitiv) de către anturajul adult. Pe măsura fixării
fonemului în vorbire, se automatizează şi deprinderea de a-l pronunţa, în diferite poziţii articulatorii şi în diferite combinaţii fonetico-
fonologice, realizându-se un autoreglaj dublu: matrico-kinestezic şi auditiv.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ( Ed. 1998)[3] defineşte fonemul astfel: “Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are
funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt”.

În Dicţionarul de Psihologie ( 1978)[4] auzul fonematic este definit ca submodalitate a percepţiei auditive adecvate recepţiei şi
pronunţiei limbajului. În structura auzului verbal, fundamental este auzul fonematic ce mediază diferenţierea şi identificarea
fonemelor

( mai uşor vocalele decât consoanele şi printre acestea mai greu consoanele apropiate b-p, f-v, c-g). El se structurează în raport cu
structura sonoră a limbii materne, iar însuşirea unei limbi străine presupune, în principal, elaborarea unui nou sistem de auz fonematic.
Cuvintele se aud şi descifrează în funcţie de intensitatea şi claritatea pronunţiei, care presupune reducerea zgomotului de fond şi
păstrarea unei redundanţe moderate. Ascultarea vorbirii altuia nu este numai o recepţie, ci şi o vorbire interioară proprie ce reproduce
în microvorbirea altuia. În vorbire, între auzul verbal şi articulare, sunt relaţii necesare. Dacă subiectul nu se aude pe sine vorbind,
intervin importante perturbări ale pronunţării şi modulării ei.

Auzul fonematic este o componentă sau o particularitate a auzului verbal uman, prin care individul poate percepe şi diferenţia
fonemele limbii materne, atât în vorbirea celor din mediul ambiant, cât şi în propria pronunţie. Tulburările auzului fonematic se referă
la orice tip de perturbare a acestuia care conduce la dificultăţi de percepţie ( recepţie) şi/sau de diferenţiere a fonemelor. Tulburările
mai grave ale auzului fonematic atrag după ele nu numai instalarea unor tulburări de pronunţie, ci şi complicate tulburări de
înţelegere, ca urmare a perceperii deficitare a vorbirii interlocutorului, mergând în unele situaţii până la lipsa de discriminare a
fonemelor, silabelor, chiar a unor cuvinte.

Formarea şi dezvoltarea auzului fonematic

 Însuşirea limbajului oral este un proces foarte complex şi de lungă durată, care se întinde adeseori pe parcursul primilor 4-5 ani.
Pentru a ajunge să vorbească, să comunice, copilul trebuie mai întâi să înţeleagă ce se vorbeşte în jurul său. Îndată după naştere, nou-
născutul, normal din punct de vedere senzorial, cognitiv şi fizic, pătrunde într-o lume sonoră, cu diferite surse , frecvenţe şi intensităţi.
Dintre toate acestea, rolul cel mai important îl vor avea sunetele vocale umane, în special vocea mamei, care îi surâde şi îi vorbeşte
plină de dragoste şi căldură.

Primele forme de discriminare a limbajului sunt legate de melodia vocală a mamei şi expresiile ei faciale de bucurie şi fericire. În
jurul vârstei de 2-2,5 luni copilul începe să aibă “ primele producţii verbale” sub forma gânguritului. Gânguritul, deşi simplu şi nu
foarte diferenţiat, are două funcţii importante: a) încearcă să “reproducă” linia melodică a vorbirii mamei şi b) exersează diferitele
componente ale aparatului fono-articulator.

Pe măsură ce creşte şi se dezvoltă, copilul începe să diferenţieze din şirul de vorbe ce i se adresează, cuvinte care, asociate cu
expresia facială, cu diferite obiecte sau situaţii, începe să-i devină mai familiare, apoi obişnuite. Treptat, în structura cuvintelor
diferenţiază silabele şi apoi sunetele pe care le asociază cu diferite locuri şi moduri de pronunţie. Dată fiind marea capacitate a
copilului mic de a reproduce prin imitare ceea ce vede la adult, după ce a auzit de nenumărate ori anumite combinaţii sonore-sunete,
silabe şi cuvinte, îşi formează anumite modele corticale în funcţie de modul în care acestea au fost percepute. Aceste “modele” îl
ajută pe copil să înţeleagă semnificaţia structurii sonore respective şi îl determină să încerce reproducerea lor. O astfel de perioadă
foarte productivă a copilului este aceea de dupa vârsta de 7 luni când începe aşa-numita perioadă de lalaţie. În comparaţie cu
gânguritul, lalaţia este mult mai complexă, el “lalând”repetă silabe şi combinaţii de silabe din cele mai diverse.

Pe măsura avansării copilului în vârstă, pronunţia şi articularea sa devin tot mai precise, capacitatea sa de a înţelege tot mai multe
cuvinte, comenzi şi diferite expresii verbale creşte şi, perioada de lalaţie continuă cu pronunţia şi articularea primelor cuvinte al căror
sens îl cunoaşte.

Auzul fonematic se formează şi se dezvoltă în context social, în condiţiile vieţii copilului numai într-un mediu vorbitor, cu vorbire
corectă din punct de vedere gramatical şi sonor, care să-i ofere copilului modele corecte de vorbire. Calităţile auzului fonematic sunt
dependente de însuşirile native ale analizatorului auditiv, respectiv de pragul minimal absolut pe de o parte, şi de antrenarea copilului
cât mai activ şi de la o vârstă cât mai timpurie, în procesul comunicării adult-copil, copil-adult şi copil-copil, pe de altă parte.

Apreciem că auzul fonematic este o capacitate ce poate fi formată şi dezvoltată prin diferite tipuri de exerciţii speciale, aşa cum
se procedează în cadrul activităţilor logopedice de prevenire şi corectare a tulburărilor de limbaj.

Corectarea tulburărilor auzului fonematic

Tulburările auzului fonematic constituie adesea una dintre cauzele sau componentele cauzale principale în nedezvoltarea
limbajului copilului şi în fixarea şi evoluţia unor tulburări ale limbajului sonor. Se menţionează în primul rând prezenţa acestora în
apariţia şi fixarea dislaliei de natură senzorială, apoi în rinolalia deschisă (patalolalie), în bâlbâială şi în tulburări dizartrice, unde este
sau poate fi asociată şi cu creşteri ale pragului auditiv tonal. De asemenea, tulburarea auzului fonematic poate fi întâlnită şi în
tulburările limbajului scris (disgrafie) şi mai puţin în cele de citit ( dislexie). Ca urmare, orice activitate de corectare sau de prevenire
a fixării unor tulburări de limbaj trebuie să cuprindă, pe lângă celelalte măsuri logopedice, exerciţii de corectare şi dezvoltare a
auzului fonematic.

Corectarea auzului fonematic constă în:

a) creşterea sensibilităţii fonematice

b) creşterea capacitătii de diferenţiere fonematică în vorbirea celor din mediul ambiant şi din vorbirea proprie.
Creşterea sensibilităţii fonematice este posibilă numai dacă subiectul respectiv prezintă deficienţe ale recepţiei auditive ( adică
hipoacuzie) de intensitate uşoară sau medie, printr-o protezare corespunzătoare şi/sau printr-un antrenament auditiv şi recuperativ
intens. De regulă aceste intervenţii sunt făcute de alte categorii de personal, logopedul preluând copilul după ce s-a intervenit pe
 linia protezării. Dacă copilul are nevoie de antrenament auditiv special, munca logopedului o poate completa pe aceea a
surdologului, în niciun caz intervenţia celor doi specilalişti nu este în contrarietate

Perceperea fonematică sau auzul fonematic (unii cercetători consideră că este una şi aceeaşi) este capacitatea de percepere şi
deosebire a sunetelor vorbirii (fonemelor). Această se formează la copii permanent, în procesul dezvoltării naturale. Perceperea
fonematică vagă, pe de o parte, influenţează negativ asupra formării pronunţiei corecte a sunetelor, dar pe de altă parte - frînează,
complică formarea priceperii de analiză sonoră, fără de care este practic imposibil de citi şi a scrie corect.

DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Editura Academiei, Bucureşti

Guţu, M. (1975), Logopedie, Uz Intern, Universitatea Babeş - Bolyai, Cluj-Napoca

Jurcău, E., Jurcău, N. (1999), Învăţăm să vorbim corect, Editura Printek, Cluj-Napoca

Moldovan, I.( 2006), Corectarea tulburărilor de limbaj, Presa Universitară Clujană

Moldovan, I ( 2002), Probleme de logopedie, Cluj- Napoca

Popescu-Neveanu, P. ( 1978), Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti

......... Redactare

Realitate fizică arată că segmentele fonemice sunt contopite, întrepătrunse unul cu altul mai mult decît urechea noastră poate percepe,
obişnuită deja să decodifice mesajul lingvistic în termeni alfabetici.

Content (1984) a demonstrat că fonemele “d” şi “u” , pe care noi le percepem silaba “du” sunt contopite, aglutinate, şi nu este
posibil nici măcar cu instrumente foarte sofisticate, să se determine punctul în care se termină unul şi începe celălalt. Autorul mai spune
că dacă plecăm de la cuvîntul unei benzi magnetice, unde a fost înregistrată silaba “du”, se taie progresiv părţi din ce în ce mai mari de
înregistrare, la un moment dat, ascultînd banda, începem să percepem silaba fără fonemul “d”; aceasta ar trebui să se întîmple în momentul
în care cele două foneme ar fi juxtapuse unul altuia. În realitate, acestea sunt lipite unul de altul, dar sunt lipsite atît de autonomie
perspectivă, cît şi de invarianţa acustică, în sensul că un fonem îşi schimbă structura acustică în funcţie de contextul în care se găseşte.
Content face o comparaţie cu chimia: “Este mai mult sau mai puţin ca în cazul moleculei unui compus chimic ale cărui componente
(atomi) îşi pierd caracteristicile în funcţie de apariţia altor caracteristici noi şi originale ale moleculei în discuţie (pp.79)”.

Capacitatea copilului de a percepe fonemele în secvenţialitatea producerii lor arată existenţa unui auz fonematic competent.

Morais menţiona că fonemul este jumătate descoperire şi jumătate invenţi.

Capacitatea copilului de a percepe limbajul ca o structură combinatorie constituită dintr-o serie limitată de sunete (foneme) se poate
considera a fi una dintre cele mai mari construcţii conceptuale ale minţii umane. Dacă această capacitate am numi-o “con răsturnat”,
plecînd de la un fonem, prin atragerea sau “magnetizarea” altor foneme, cenzurate de sistemul lingvistic matern, cuvîntul “creşte”, îşi
caută forma şi sensul. Pe traseul spiralei, în interiorul conului, fiecare fonem se poate combina cu altul sau cu altele pentru a forma o
silabă, un logatom, un cuvînt monosilabic sau polisemantic (Bîrlea, 2007).

Morais şi Lecocq propun subdivizarea conştiinţei fonologice:

· Conştiinţa fonologică globală se referă la operaţiuni metafonice, de reflectare a competenţei de manipulare explicită a
unităţilor discrete ale limbii (recunoaşterea şi reproducerea de rime, recunoaşterea aceleiaşi silabe iniţiale la cuvinte diferite, împărţirea în
silabe a unui cuvînt dat). Acest tip de conştiinţă, numită şi structură fonologică superficială a limbajului, se regăseşte şi la persoane care nu
folosesc corect sistemul de scriere a alfabetului, precum şi la copiii de vîrstă preşcolară, dezvoltîndu-se înainte şi independent de învăţarea
limbii scrise şi fiind considerată, într-o oarecare măsură, o fază pregătitoare a ei.
 Astfel, conştiinţa fonematică reprezintă un element de specificitate a sistemului de scriere alfabetic, manifestîndu-se discret
în faza preabecedară, dar dezvoltîndu-se continuu, ca parte a procesului de învăţare a limbii scrise. Conştiinţa fonematică, cea care
înglobează şi noţiunea de auz fonematic, reprezintă un indicator sensibil al viitoarei expuneri la regulile de codificare ale sistemului
alfabetic şi întîrzie să apară la copiii cu dificultăţi de învăţare.

Generarea senzaţiei auditive reprezintă etapa finală a lanţului complex de prelucrări şi transformări ale semnalului acustic de
la intrarea acestuia în analizorul auditiv şi până la nivelul cortexului, unde ajung impulsurile nervoase rezultate în procesul de
traducere a vibraţiilor mecanice în influx nervos. Conform unei împărţiri clasice, analizorul auditiv constă din două sisteme
principale:
1) sistemul auditiv periferic
2) sistemul auditiv central
Sistemul auditiv periferic conţine urechea externă şi urechea medie, care sunt adaptate funcţiei de transmitere a semnalului
acustic şi urechea internă, care asigură analiza vibraţiilor acustice şi traducerea semnalului acustic în influx nervos. Sistemul auditiv
central conţine căile nervoase, care asigură transmiterea influxului nervos, şi ariile auditive, la nivelul cărora este analizată informaţia
şi generată senzaţia auditivă. În cele ce urmează se vor discuta numai aspectele biofizice ale funcţionării sistemului auditiv periferic
1) Funcţia de transmitere a semnalului acustic se realizează în sistemul auditiv periferic pe două căi: calea aeriană, în care
intervin urechea externă şi urechea medie, şi calea osoasă, care are un rol secundar în audiţia naturală, dar care prezintă un mare
interes în practica clinică şi audiologică.
2) Funcţia de analiză a semnalului acustic este asigurată de către diferitele compartimente ale urechii interne şi implică
mecanisme complexe de tip pasiv şi activ, începând cu o analiză Fourier la nivelul membranei bazilare şi terminând cu amplificarea
activă a semnalului la nivelul celulelor ciliate externe ale organului lui Corti.
3) Funcţia de traducere, realizată la nivelul urechii interne, se referă la transformarea energiei mecanice de
vibraţie în energia influxului nervos prin intermediul unor procese electrochimice complexe şi este asigurată de celulele ciliate interne
din organul lui Corti.

Studierea trăsăturilor fiziologice ale sunetelor vorbirii este strîns legată de anatomie şi fiziologie (cu atît mai mult cu cît organele
care participă la producerea sunetelor vorbirii au şi ele alte funcţii).

Producerea şi receptarea sunetelor limbii se realizează de către aparatul fonoarticulator şi cel auditiv. Atît aparatul fonator
cît şi cel auditiv prezintă proiecţii corticale care prin mecanisme neuropsihice complexe asigură codificarea şi decodificarea
informaţiei psiholingvistice.

Caracteristicile articulatorii ale sunetelor vorbirii depind de modul cum funcţionează în procesul articulării sunetelor
organele aparatului de vorbire: aparatul respirator, laringele cu coardele vocale, faringele, cavităţile supralaringale, uvula, limba,
buzele, dinţii, cavitatea nazală etc. şi nu în ultimul rînd de sistemul auditiv.

Vibraţiile mecanice ale mediului înconjurător care au frecvenţele cuprinse între 16 - 20.000 Hz produc în analizorul auditiv
uman senzaţia de sunet. Sunetele reprezintă mărimi subiective care stau la baza percepţiei auditive. Prin intermediul sistemului
auditiv, în particular, şi al celorlalte organe de simţ, în general, omul stabileşte o comunicare cu mediul exterior. De aceea, undele
acustice din domeniul de frecvenţă specificat anterior constituie pentru analizorul auditiv semnale acustice. Ele vor fi supuse unui şir
de prelucrări informaţionale, în urma căruia vor rezulta senzaţiile auditive de zgomot, muzică sau vorbire articulată. În acest fel,
comunicarea pe care omul o stabileşte cu mediul înconjurător cu ajutorul sistemului auditiv poate fi caracterizată drept o comunicare
audio-verbală. În cadrul acestei comunicări elementul obiectiv este reprezentat de fenomenul fizic, respectiv unda acustică, iar
elementul subiectiv de către senzaţia de sunet. Mărimile fizice, obiective, sunt denumite mărimi ”acustice”, iar cele subiective, legate
de percepţia auditivă, sunt denumite mărimi ”sonore”.
Generarea senzaţiei auditive reprezintă etapa finală a lanţului complex de prelucrări şi transformări ale semnalului acustic de
la intrarea acestuia în analizorul auditiv şi până la nivelul cortexului, unde ajung impulsurile nervoase rezultate în procesul de
traducere a vibraţiilor mecanice în influx nervos. Conform unei împărţiri clasice, analizorul auditiv constă din două sisteme
principale:
1) sistemul auditiv periferic
2) sistemul auditiv central
Sistemul auditiv periferic conţine urechea externă şi urechea medie, care sunt adaptate funcţiei de transmitere a semnalului
acustic şi urechea internă, care asigură analiza vibraţiilor acustice şi traducerea semnalului acustic în influx nervos. Sistemul auditiv
central conţine căile nervoase, care asigură transmiterea influxului nervos, şi ariile auditive, la nivelul cărora este analizată informaţia
şi generată senzaţia auditivă. În cele ce urmează se vor discuta numai aspectele biofizice ale funcţionării sistemului auditiv periferic

Urechea externă şi funcţiile acesteia

Urechea externă este alcătuită din pavilion şi conductul (meatul) auditiv extern. La capătul intern al conductului auditiv extern
se află timpanul care separă urechea externă de urechea medie.

Pavilionul participă la trei funcţii: 1) protecţia urechii; 2) localizarea surselor sonore; 3) amplificarea semnalului sonor.
 1) Pavilionul asigură protecţia mecanică a conductului auditiv extern faţă de diferitele agresiuni: şocuri, curenţi de aer,
pătrunderea unor corpi străini etc.
2) Funcţia de localizare a surselor sonore se bazează pe diferenţele care există între câmpurile acustice la intrarea în
conducturile auditive ale celor două urechi. Pavilionul intervine asupra câmpului acustic la frecvenţe superioare valorii de 2.000 Hz,
cărora le corespund lungimi de undă de dimensiuni comparabile cu cele ale curburilor şi denivelărilor sale.

...... Teorii despre fonaţie

Vorbind de fiziologia fonaţiei nu putem să nu abordăm problema fundamentală a acesteia ce vizează comportarea coardelor vocale în
actul vocal sau aşa-zisa vibraţie a coardelor vocale. Cercetările efectuate au generat mai multe Cele mai importante teorii sunt: teoria
mecanică a fonaţiei; teoria mioelastică;teoria aerodinamică; teoria neurocronaxică; teoria muco-ondulatorie etc.

2.1. Teoria mecanicăS-a dovedit experimental că laringele este organul fonaţiei. S-a dat denumirea de “cordes vocales” acelor
formaţiuni anatomice care se mişcă şi produc sunetele. Ulterior s-au obţinut sunete pe un laringe artificial. Teoria mecanică a fost
admisă până la sfârşitul secolului al XIX–lea.

2.2. Teoria mioelastică. Teoria mioelastică explică mecanismul de vibraţie al coardelor vocale printr-o ruptură a echilibrului stabilit
între tensiunea coardelor vocale şi presiunea subglotică. Mişcarea coardei vocale în afară este determinată de presiunea exercitată de
coloana de aer, iar revenirea este realizată datorită forţelor mioelastice.

2.3. Teoria aerodinamică. Revenirea coardelor vocale în poziţia de echilibru nu este realizată de forţele mioelastice, ci de un act de
aspiraţie consecutiv scăderii presiunii subglotice după fiecare deschidere explozivă a glotei.

2.4. Teoria neurocronaxică Nervul recurent conduce influxuri motorii sincronizate pe frecvenţe ridicate. Vibraţia coardelor vocale este
coordonată de mecanisme nervoase de origine encefalică. Influenţează şi factorii endocrini. Teoria neurocronaxică nu poate explica
toate posibilităţile actului fonator, mai ales în ceea ce priveşte vocea cântată.

2.5. Teoria muco-ondulatorie. Vibraţia coardei vocale nu este decât o ondulaţie a mucoasei ce alunecă pe submucoasa sa foarte laxă.
Se susţine că modulaţia mucoasei este determinată de curentul de aer inspirat sau expirat.

Analiza "loc-voce-mod" O astfel de analiză este similară cu cea a trăsăturilor distinctive, cu excepţia tipului de trăsături care este
utilizat în analiză. În analiza"loc-voce-mod", trăsăturile sunt cele utilizate în mod tradiţional în fonetică pentru a descrie locul
articulaţiei, caracteristicile vocii şi modul în care este articulat fonemul. Acestea sunt numite uneori trăsături fonetice pentru a le
diferenţia de trăsăturile distinctive, numite trăsături fonologice. Procedura utilizată în analiza "loc-voce-mod", seamănă cu analiza
trăsăturilor distincte. Această metodă nu este potrivită pentru a analiza distorsiunile şi omisiunile,26

dar se poate dovedi extrem de utilă în analiza acustică a elementelor segmentale şi suprasegmentale ale vorbirii (modalitate
aprofundată de evaluare complementară audiometriei vocale) în scopul creşterii nivelului de inteligibilitate al vorbirii la persoanele cu
deficienţă de auz (Anca, 2001).

2.3. Analiza generativă În anii '60, '70 întreaga gândire lingvistică a fost profund influenţată de teoria lui Chomsky despre limbaj,
cunoscută sub numele de gramatică generativă, transformaţională. Regulile generative descriu relaţia care există între reprezentările
fonemice abstracte subiacente şi cuvintele şi reprezentările fonetice care sunt mai superficiale. Aceste reguli preiau forma următoare:
A→B/X-Y. Astfel regula prezentată mai sus poate fi citită astfel:"A devine B când este precedat de X şi urmat de Y ". Aceste reguli
au fost utilizate pentru a descrie diferenţele existente între pronunţia unui copil şi pronunţia corectă a adulţilor. Când un copil omite
sistematic consoana “r”,indiferent de contextul fonetic în care se află această consoana, aceasta poate fi exprimată prin regula (r) →
0.Cadrul teoretic al fonologiei generative prezintă numeroase avantaje în comparaţie cu analiza tradiţională şi analiza trăsăturilor
distinctive în demersul descrierii erorilor de pronunţie la copii. Din moment ce notarea trăsăturilor este utilizată pentru a specifica
sunetele în regulile de rescriere generativă, este posibil, să fie surprinse generalizările erorilor comise de copii în producerea
fonemelor. În plus, pot fi descrise omisiunile şi chiar distorsiunile şi făcute precizări despre contextele în care s-au produs schimbările
(Hebert, 1990).În ciuda acestor avantaje fonologia generativă nu a fost bine acceptată în terapia limbajului.

2.4. Analiza repertoriilor fonetice şi analiza proceselor fonologice Prima metodă este destinată evaluării abilităţilor fonetice ale unui
copil iar a doua are ca scop evaluarea problemelor fonologice. Analiza repertoriilor fonetice este înainte de toate o analiză
independentă. Descrie abilităţile fonetice ale unui copil fără să facă referinţă la pronunţiile corecte ale adulţilor. Se culege un eşantion
de limbaj, este transcris fonetic şi apoi este analizat. Dacă într-un eşantion de limbaj se remarcă pronunţia cuvântului "girafă" prin
"rafă", concluzia unei analize a repertoriilor fonetice ar fi că acel copil este capabil să pronunţe consoanele “r”, “f” şi vocalele “a” şi
“ă”.27

O astfel de analiză va exprima registrul fonetic al consoanelor şi al vocalelor utilizate de un copil. O analiză mai aprofundată poate să
includă şi o descriere a trăsăturilor, formelor silabice, secvenţelor de silabe şi patternurilor de accentuare prezente în vorbirea
copilului. Bleile (1981, citat de Hebert, 1990) sugerează că aspectele fonetice ar trebui să fie observate în mai puţin de două cuvinte
diferite pentru a le putea considera ca achiziţii. Un avantaj al analizei repertoriilor fonetice este că permite efectuarea acestor evaluări
chiar şi în cazurile în care vorbirea unui copil este neinteligibilă. Analiza procesului fonologic este o analiză relativă. Ea descrie
pattern-urile erorilor care devin evidente când se compară producţiile unui copil cu o normă la adult. Indiferent de procedura, în
ansamblu, etapele necesare unei analize a proceselor fonologice sunt în număr de patru şi vor fi descrise în continuare.1. Prima etapă
constă în stabilirea unui eşantion de limbaj. Se poate înregistra un eşantion pe baza vorbirii spontane, pe baza procedurilor imitative
sau pe baza unor sarcini de denumire a imaginilor sau a obiectelor. Pentru copiii care prezintă un limbaj neinteligibil, cea mai potrivită
sarcină este cea de denumire a imaginilor. Se consideră necesar un eşantion de 55-100 cuvinte diferite care să permită surprinderea
tuturor variabilelor de utilizare a proceselor fonologice.2. A doua etapă este transcrierea eşantionului înregistrat eventual prin
transcriere fonetică. Procedura a fost descrisă de Lafon (1985) în prezentarea“Testului fonetic” şi de Anca (2000) în descrierea
probelor de limbaj incluse într-un program de depistare precoce a tulburărilor de auz şi limbaj.3. A treia etapă este compararea
sistematică a producţiilor verbale ale unui copil cu producţii verbale ţintă pentru a se identifica fiecare eroare şi de-a o plasa într-o
categorie proprie proceselor fonologice. Într-o formă cum ar fi Ka pentru Klara, sunt identificate procesele: reducerea grupului
consonantic (Kl a fost înlocuit cu K) la fel şi suprimarea silabei finale (“r” a fost omis dar şi vocala cu care era legat în silabă).4. Într-
o ultimă etapă, putem calcula frecvenţa manifestării fiecărui proces fonologic care a fost recunoscut.28

SISTEMUL AUDITIV PERIFERIC

Sistemul auditiv periferic asigură trei funcţii principale:

1) transmiterea vibraţiei acustice
2) analiza semnalului acustic
3) traducerea semnalului acustic în influx nervos.

1) Funcţia de transmitere a semnalului acustic se realizează în sistemul auditiv periferic pe două căi: calea aeriană, în care
intervin urechea externă şi urechea medie, şi calea osoasă, care are un rol secundar în audiţia naturală, dar care prezintă un mare
interes în practica clinică şi audiologică.
2) Funcţia de analiză a semnalului acustic este asigurată de către diferitele compartimente ale urechii interne şi implică
mecanisme complexe de tip pasiv şi activ, începând cu o analiză Fourier la nivelul membranei bazilare şi terminând cu amplificarea
activă a semnalului la nivelul celulelor ciliate externe ale organului lui Corti.
3) Funcţia de traducere, realizată la nivelul urechii interne, se referă la transformarea energiei mecanice de
vibraţie în energia influxului nervos prin intermediul unor procese electrochimice complexe şi este asigurată de celulele ciliate interne
din organul lui Corti.

Urechea externă şi funcţiile acesteia

Urechea externă este alcătuită din pavilion şi conductul (meatul) auditiv extern. La capătul intern al conductului auditiv extern
se află timpanul care separă urechea externă de urechea medie.

Pavilionul participă la trei funcţii: 1) protecţia urechii; 2) localizarea surselor sonore; 3) amplificarea semnalului sonor.
1) Pavilionul asigură protecţia mecanică a conductului auditiv extern faţă de diferitele agresiuni: şocuri, curenţi de aer,
pătrunderea unor corpi străini etc.
2) Funcţia de localizare a surselor sonore se bazează pe diferenţele care există între câmpurile acustice la intrarea în
conducturile auditive ale celor două urechi. Pavilionul intervine asupra câmpului acustic la frecvenţe superioare valorii de 2.000 Hz,
cărora le corespund lungimi de undă de dimensiuni comparabile cu cele ale curburilor şi denivelărilor sale.

Mecanismele care intervin în localizarea sunetelor implică fenomene de rezonanţă acustică ale diferitelor cavităţi ale
pavilionului şi de reflexie a undelor sonore, prin care se introduc defazări şi atenuări diferenţiate ale semnalelor iniţiale. Micile
mişcări ale capului favorizează determinarea azimutului şi înălţimii sursei prin modificarea incidenţei undelor acustice la intrarea în
conductul auditiv. În audiţia binaurală modificarea incidenţei duce, în plus, la apariţia unor variaţii de intensitate acustică. Conform
unui studiu realizat pe un subiect uman a cărui ureche a fost remodelată chirurgical, eroarea de localizare, de 3-4 0 în cazul unei urechi
normale, a crescut la 200 în urechea remodelată.

3) Funcţia de amplificare îşi are originea în special în efectele de focalizare şi rezonanţă datorate reliefului pavilionului. Pe
lângă acestea intervin şi fenomene de absorbţie şi difracţie, care împreună cu focalizarea şi rezonanţa duc la producerea unui câmp
acustic eterogen, având o distribuţie de nivele acustice care variază în funcţie de frecvenţa şi de incidenţa undelor. Conca, în special,
are (prin concavitatea sa accentuată) un efect de focalizare a razelor sonore, care duce la o creştere a nivelului sonor cu câţiva
decibeli. Această creştere este funcţie de frecvenţa şi incidenţa undelor acustice. Amplificarea prin rezonanţă este de fapt rezultatul
acţiunii ansamblului pavilion-conduct auditiv extern.
În protezarea auditivă, pentru adaptarea protetică, se utilizează datele experimentale obţinute cu ajutorul unui manechin
(KEMAR). Acest manechin este prevăzut cu o ureche artificială, în care se plasează un dispozitiv microfonic cu ajutorul căruia se
poate măsura presiunea acustică în cavitatea care simulează conductul auditiv.

Conductul auditiv extern (CAE)

Conductul auditiv extern este un canal de formă aproximativ cilindrică, sinuos, cu o lungime medie de 25 mm şi având un
diametru cuprins între 5 şi 10 mm. Împreună cu conca, CAE reprezintă (din punct de vedere acustic) un tub umplut cu aer, care are o
extremitate deschisă şi cealaltă închisă prin membrana timpanică (tub închis). El acţionează ca un rezonator Helmholtz amortizat, care
îndeplineşte următoarele funcţii: transformă undele acustice sferice în unde plane, constituie sediul unor unde staţionare şi prezintă o
rezonanţă specifică. Atât măsurătorile experimentale, cât şi calculul teoretic, au arătat că frecvenţele de rezonanţă ale ansamblului
concă – CAE şi ale CAE singur sunt de aproximativ 2.500 Hz, respectiv 3.400 Hz. Aceste valori ale frecvenţelor de rezonanţă
corespund valorii frecvenţei fundamentale caracteristice unui tub deschis la un capăt şi închis la celălalt şi poartă numele de rezonanţă
”sfert de undă”.
 Urechea medie şi amplificarea semnalului acustic

Urechea medie este o cavitate de mici dimensiuni - cca. (15´5´2 )mm3 - în care se găseşte aer şi care poate comunica cu
faringele prin intermediul trompei lui Eustache. Urechea medie este în contact cu urechea externă şi cu urechea internă, fiind separată
de prima prin membrana timpanică, iar de cea de-a doua prin intermediul ferestrelor ovală şi rotundă.
Transmiterea semnalului acustic în urechea medie este realizată cu ajutorul unui lanţ de oscioare: ciocanul, nicovala şi
scăriţa, care acţionează ca un sistem de pârghii prin care mişcările timpanului sunt transmise ferestrei ovale.
Timpanul este o membrană elastică circulară, având un diametru de aproximativ 1 cm, situată la capătul intern al conductului
auditiv extern şi dispusă oblic în raport cu direcţia generală a acestuia.
Timpanul are o structură eterogenă, cu o parte fibroasă - pars tensa - care-i asigură fermitatea (rigiditatea) şi o parte
deformabilă, lipsită de fibre - pars flaccida - care-i asigură flexibilitatea şi-i permite să vibreze. În partea sa dinspre urechea medie,
timpanul are o formă conică, asemănătoare cu aceea a unui difuzor cu vârful spre interior. Membrana timpanică, care acţionează ca un
receptor de presiune, este insensibilă la variaţiile de viteză, dar este foarte sensibilă la variaţiile de presiune. Ea intră în vibraţie
datorită undelor staţionare care se formează în conductul auditiv extern.
Din punct de vedere mecanic, timpanul funcţionează ca un oscilator în regim de oscilaţii forţate. Datorită texturii sale şi
legăturii cu lanţul de oscioare, membrana timpanică este un sistem foarte amortizat, iar curba de rezonanţă şi banda de trecere a unui
asemenea sistem depind de amortizare. Pe de altă parte, structura lui eterogenă face ca diferitele sale părţi să aibă caracteristici
vibratorii proprii, astfel încât, amplitudinea de oscilaţie depinde pentru un segment dat de frecvenţa aplicată. Astfel, membrana
timpanică este caracterizată de o bandă de trecere foarte largă, cu un mare număr de vârfuri de rezonanţă, situate între 1.000 şi 4.000
Hz, largi şi cu amplitudine mică.
Datorită amplitudinii reduse a maximelor de rezonanţă, intervenţia acestora asupra transmiterii semnalului sonor este
nesemnificativă.
Măsurarea deplasării maxime a membranei timpanice arată că la pragul de audibilitate ea variază între ~10-7 m pentru
frecvenţele joase şi ~ 10-11 m (0,1 Å) la frecvenţa de 3.000 Hz. Deci, pentru frecvenţele înalte ea este de ordinul de mărime al
dimensiunilor atomului de hidrogen. Cu alte cuvinte, în apropierea pragului de audibilitate, amplitudinea medie a mişcărilor
timpanului este de ordinul nanometrilor.

Casa timpanului

Casa timpanului este o cavitate în care se află aer şi care adăposteşte lanţul de oscioare. Presiunea aerului din casa timpanului
este reglată prin intermediul trompei lui Eustache, un canal fibrocartilaginos şi osos, de cca. 4 cm lungime, prin care se face
comunicarea cu rinofaringele. Variaţiile de presiune acustică, care se situează într-un domeniu caracterizat de o valoare inferioară de
20 mPa (la pragul de audibilitate) şi de valori superioare în jurul a 20 Pa (pragul dureros), sunt mult mai mici decât valoarea presiunii
atmosferice (~ 105 Pa). De aceea, este foarte important ca presiunile aerului de-o parte şi de alta a membranei timpanice să fie egale,
pentru a permite ca mişcările timpanului să se efectueze doar sub influenţa presiunii acustice. Egalizarea presiunilor se face în mod
reflex în cursul deglutiţiei, căscatului sau strănutului prin deschiderea orificiului faringian al trompei lui Eustache, orificiu care în mod
normal este închis.

Lanţul de oscioare şi adaptarea de impedanţă

Cele trei oscioare, ciocanul, nicovala şi scăriţa, asigură transmiterea vibraţiei sonore de la timpan la fereastra ovală. Funcţia
lanţului timpano-osicular este aceea de a adapta impedanţa joasă a mediului aerian la impedanţa înaltă a mediului lichid al urechii
interne. Ciocanul, care este cel mai lung dintre oscioare, are capul încastrat în membrana timpanică, astfel încât mişcările timpanului
vor fi preluate şi transmise nicovalei şi scăriţei. Talpa scăriţei pătrunde în fereastra ovală, pe care o etanşeizează cu ajutorul unui inel
de fibre elastice (ligamentul inelar).
Cele trei oscioare se comportă ca un sistem de pârghii prin a cărui acţiune scade amplitudinea vibraţiilor, dar se realizează
o mărire a forţei la nivelul ferestrei ovale (fig). Ciocanul şi nicovala se rotesc ca un tot unitar în jurul unei axe care trece prin apofiza
scurtă a nicovalei şi de-a lungul părţii timpanice a ciocanului. Deoarece, atunci când sunt măsurate în raport cu această axă, mânerul
ciocanului este o pârghie mai lungă decât apofiza lungă a nicovalei, la nivelul scăriţei forţa se măreşte de cca. 1,3 ori.

Dar acţiunea cea mai importantă a sistemului timpano-osicular constă în amplificarea presiunii acustice datorită raportului mare
dintre aria timpanului şi cea a ferestrei ovale.
Un calcul simplu arată că în lipsa lanţului timpano-osicular (prin acţiunea vibraţiilor aerului din CAE direct asupra ferestrei ovale),
cea mai mare parte a energiei acustice ar fi reflectată, iar urechea internă ar primi un procent nesemnificativ din aceasta. Astfel, la
trecerea dintr-un mediu de impedanţă acustică Z e într-un mediu de impedanţă acustică Z i, factorul de transmisie a energiei undelor
acustice va fi:

Deci, în absenţa sistemului de adaptare a impedanţelor, numai o miime din energia undelor acustice ar fi transferată urechii interne,
restul fiind reflectat. Prin creşterea presiunii la nivelul ferestrei ovale se maximizează transferul de putere din exterior spre interior.
Dacă se neglijează pierderile de putere prin frecare se poate calcula un raport teoretic al presiunilor acustice la nivelul ferestrei ovale
şi timpanului, raport care reprezintă funcţia de transfer H a urechii medii:

unde reprezintă, respectiv, presiunea la nivelul timpanului, forţa exercitată de apăsarea pe membrana timpanică şi suprafaţa
timpanului, iar - presiunea, forţa de apăsare şi suprafaţa în cazul ferestrei ovale. Aria membranei timpanice este în jurul valorii de 64
mm2, iar talpa scăriţei are aproximativ 3,2 mm 2. Deoarece nu întreaga arie a timpanului contribuie la transmiterea vibraţiei acustice
datorită variaţiei cu frecvenţa a mişcărilor diferitelor porţiuni ale acesteia, se estimează aria eficace la 60-70% din aria totală. De
aceea, raportul ariilor poate avea valori între 13 şi 16. În acest caz funcţia de transfer are valori între: 13× 1,3 = 17 şi 16×1,3 = 21.
 Conform datelor experimentale, funcţia de transfer a urechii medii are o mărime aproape constantă în domeniul de frecvenţe
important pentru auz (16 - 9.000 Hz).
Prin intervenţia lanţului timpano-osicular este evitată interfaţa aer-lichid, interfaţă care prezintă un factor de transmisie foarte
scăzut. Dar, deşi acest sistem duce la o amplificare de presiune, acţionând ca o presă hidraulică, şi la o creştere a forţei, datorită
efectului de pârghie, nu se produce şi o amplificare a energiei. Din contra, punerea în mişcare a sistemului de oscioare absoarbe 40%
din energia incidentă, ceea ce corespunde unei atenuări de cca. 3 dB. Disfuncţiile lanţului timpano-osicular au ca rezultat producerea
unor surdităţi de transmisie şi pot fi puse în evidenţă cu ajutorul audiogramelor în conducere aeriană.

Despre perfecţiunea limbajului copiilor de 6-8 ani s-au pronunţat diverşi specialişti în domeniu: pedagogi, lingvişti,
metodişti etc. C. Uşinski menţiona că anume cuvîntul matern constituie temelia oricărei dezvoltări intelectuale şi bogăţia oricăror
cunoştinţe. A. Gvozdev sublinia că formarea fonemelor se încheie înainte de însuşirea limbii, are loc atunci cînd se formează la copil
cunoaşterea sunetelor, anterior amestecate, şi utilizarea acestora la locul lor întru a diferenţia cuvintele în corespundere cu
tradiţiile ce au loc în limbă. M. Livov, R.E.Levina, O. Soliova, S. Ivanova, F. Sohin, M.Fomiciova, E. Gherbova,
A.Maksakov, M. Harea, S. Cemortan etc. pun un accent deosebit pe metodica formării culturii sonore, pe pronunţia corectă a
sunetelor în cuvint, pe valoarea acestora în dezvoltarea intelectuală, în vederea citirii şi mai ales a scrierii.

Investigaţiile unui şir de psihologi, pedagogi, ba chiar şi lingvişti (D.B.Elkonin, A.R. Luria, D.N. Bogoiavlenski, F.A.Sohin,
T. Slama-Cazacu, A. G. Tambovţev, U.F. Tumakova etc.) afirmă faptul că conştientizarea elementară a particularităţilor fonetice ale
cuvîntului rostit influenţează asupra dezvoltării generale a vorbirii copilului, asupra însuşirii structurii gramaticale, a vocabularului, a
formării dicţiei şi articulării corecte.

Capacitatea de a citi se formează la copil doar după însuşirea de către el a modalităţii de contopire a sunetelor în silabe şi
cuvinte. Potrivit opiniei lui D.B.Elkonin citirea constituie reproducerea formei sonore a cuvîntului conform celei grafice (modelul
literelor). K.D. Uşinski sublinia că poate citi şi scrie conştient doar acela care a înţeles structura sonoră şi silabică a cuvîntului.

Dat fiind că unul dintre obiectivele fundamentale ale învăţămîntului primar este formarea priceperii de a citi şi a scrie, este
cert că reuşita acestuia ţine de perfecţiunea priceperii de analiză sonoră şi sinteză a cuvîntului. Aceasta va permite soluţionarea
majorităţii problemelor ce vizează comunicarea scrisă. La rîndul său analiza şi sinteza sonoră trebuie să se bazeze pe perceperea
stabilă a fiecărui sunet din limbă. Perceperea fonematică sau auzul fonematic (unii cercetători consideră că este una şi aceeaşi)
este capacitatea de percepere şi deosebire a sunetelor vorbirii (fonemelor). Această se formează la copii permanent, în procesul
dezvoltării naturale. Perceperea fonematică vagă, pe de o parte, influenţează negativ asupra formării pronunţiei corecte a sunetelor,
dar pe de altă parte - frînează, complică formarea priceperii de analiză sonoră, fără de care este practic imposibil de citi şi a scrie
corect.

Formarea pronunţiei corecte depinde de capacitatea copilului de a efectua analiza şi sinteza cuvintelor, adică de un anumit
nivel de dezvoltare a auzului fonematic, ce asigură perceperea fonemelor limbii date. Perceperea fonematică a sunetelor are loc în
procesul interacţiunii excitaţiilor sonore şi chinestetice ce pătrund în scoarţa cerebrală. Treptat aceste excitaţii se diferenţiază şi
devine posibilă sesizarea separată a fonemelor. Pentru aceasta un rol deosebit îl au primele forme de activitate analitico-sintetice,
graţie cărora copilul generalizează caracteristicile unor foneme şi le diferenţiază de altele.

Datorită activităţii analitico-sintetice copilul compară vorbirea lui , uneori împînzită cu defecţiuni, cu vorbirea adulţilor şi
formarea pronunţiei sonore. Activitatea analitico-sintetică insuficientă lasă repercusiuni asupra dezvoltării pronunţiei copilului în
general. Şi totuşi, dacă prezenţa auzului fonematic iniţial este suficient pentru comunicarea cotidiană, apoi este insuficient pentru
însuşirea cititului şi scrierii. Cercetătorii A.N. Gvozdev, V.I. Belitiukov, G.I. Leamina, N.H. Şvacikin etc. au demonstrat că este
necesar a dezvolta anumite forme superioare ale auzului fonematic, în cadrul cărora copiii ar putea delimita cuvăntul în sunetele lui
componente, stabili ordinea sunetelor în cuvînt, adică a face analiza structurii sonore a cuvîntului.

Cercetătorul D.B.Elkonin a denumit aceste acţiuni speciale referitoare la analiza structurii cuvîntului percepere
fonematică. Aceasta necesită o activitate separată, cu obiective concrete, bine formulate în care copiii sunt învăţaţi să analizeze
cuvîntul din punct de vedere sonor. Dezvoltarea auzului fonematic şi a perceperii fonematice joacă un rol deosebit în formarea
abilităţilor de citire şi scriere, contribuie la dezvoltarea priceperii de a generaliza, a compara materialul lingvistic. Analiza sonoră
spre deosebire de perceperea fonematică (în cazul unei dezvoltări normale, corecte a vorbirii) necesită o educaţie specială planificată.
Supusă analizei sonore vorbirea din mijloc de comunicare se transformă în obiect de cunoaştere. A.N.Gvozdev denotă, că deşi
copilul sesizează deosebirea dintre anumite sunete, descompunerea cuvintelor în sunete de sine stătător nu are loc . Este dificil ca să
fie depistat ultimul sunet din cuvînt, a unui grup de vocale, a stabili locul sunetului în cuvînt, sau a numărului de silabe în cuvînt de
către copil fără a avea o pregătire specială, fără ajutorul adultului, care şi acesta trebuie să aibă anumite cunoştinţe în domeniu. D.B.
Elkonin defineşte perceperea fonematică ca auzirea sunetelor separate în cuvînt şi capacitatea de a putea efectua analiza sonoră a
cuvîntului prin rostirea lor interioară. Savantul susţine că prin analiza sonoră se subînţelege: 1. determinarea ordinii
sunetelor în cuvînt; 2. stabilirea rolului distinctiv al sunetului; 3. desprinderea caracteristicilor calitative de bază ale
sunetelor. R.A.Levina consideră că actul pronunţiei în normă necesită examinat ca finisarea procesului acustic, orientat
spre evidenţierea unui anumit sunet şi deosebirea acestuia de altele.În dezvoltarea ascendentă a perceperii fonematice copilul începe
cu diferenţierea auditivă a sunetelor îndepărtate (vocale, consoane), apoi trece la deosebirea nuanţelor sunetelor (consoane surde-
sonore, tari-moi). Asemănarea articulării ultimelor îl face pe copil să-şi sporească perceperea auditivă şi să se conducă de auz şi
doar de auz. Astfel, copilul începe cu diferenţierea acustică a sunetelor , apoi se include articularea şi doar după aceasta procesul de
diferenţiere a consoanelor se finisează cu deosebirile acustice (D.B.Elkonin, N.H.Şvacikin). Concomitent cu dezvoltarea perceperii
fonematice are loc dezvoltarea intensivă a vocabularului şi însuşirea pronunţiei. Potrivit datelor lui S.Berştein auzim corect doar acele
sunete pe care le putem corect pronunţa.

I.1. Noţiuni de cultură sonoră

Cultura sonora (fonică, fonetică) este o parte componentă a formarii culturii în general, într-un sens este haina exterioară a
vorbirii. Fonetica (din greceşte, phone: sunet, voce) este studiul sunetelor produse de vocea umană sau latura materială (sonoră) a
limbii. Fonetica analizează aspectul fizic al sunetelor, de la articulare pînă la percepţie.

Istoria foneticii este foarte veche, şi probabil primele noţiuni de fonetică au apărut atunci cînd populaţii, vorbind limbi
diferite, au încercat să comunice şi au constatat diferenţa între sunete. Primele scrieri pe teme de fonetică pe care le moştenim
sînt doar două manuscrise de acum 2500 de ani din India, unul discutînd ortoepia limbii sancrite, iar celălalt, o carte de gramatică
a limbii tamil, explicînd locul şi modul de articulare al sunetelor acestei limbi. Interesul pentru fonetică în India se remarcă în grija
cu care limbile de aici îşi clasifică sunetele în funcţie de locul şi modul de articulare.

Numărul de sunete folosite de vorbitori diferă de la o limbă la alta, de la 6 consoane şi 5 vocale (limba rotokas-Noua
Guinee), pînă la 141 sunete, dintre care 117 consoane) – limba !kung-Africa de Sud. Limba română este între limbile cu un număr
mediu de sunete distincte fonetic (32) şi se bazează pe accent în diferenţierea cuvintelor. (8).

Deşi s-a stabilit că fonetica studiază în primul rînd sunetele-fragmentele sonore minimale pe care le distingem cînd se face
analiza elementelor limbii, prin latura materială (sonoră) a limbii înţelegem şi unităţile fonetice superioare (silabe, cuvinte fonetice
etc.).

În literatura de specialitate sunetele vorbirii sunt studiate atît luate separat, cît şi în înlănţuirea lor în unităţi fonetice mari
(silabe, cuvinte), atît din punctul de vedere al pronunţării (rostirii), cît şi din punctul de vedere ai auzirii, al perceperii lor.

Perceperea torentului de sunete al vorbirii vii stă la baza dezvoltării vorbirii individului din cea mai timpurie vîrstă, iar
transmiterea limbii de la o generaţie la alta are loc prin canalul ei sonor (limbajul scris se dezvoltă pe baza celui oral). Cultivarea
atentă, sub toate aspectele (sonor, gramatical, lexical etc.), a limbii vorbite şi posedarea acestora ţinînd cont de condiţiile
comunicării verbale, şi constituie cultura vorbirii. Cultura sonoră este parte componentă a culturii verbale

Este clar că, bazele culturii sonore se pun mult mai devreme decît clasa I . A forma cultura sonora a vorbirii înseamnă al
deprinde pe copil să perceapă şi să utilizeze unităţile fonetice segmentate (sunetele, silabele, cuvintele fonetice, tacturile ritmice,
frazele fonetice) şi să le organizeze cu ajutorul celor suprasegmentale (accentul, pauza, melodia, tempoul) în conformitate cu
normele ortoepice actuale ale limbii materne.
 De problemele culturii sonore sunt preocupaţi atît lingvişti (A. Avram, I.A. Baudouin de Courtenay, L.V.Şcerba, R. Iakobson,
N.S.Trubeţkoi etc.), cît şi psihologi (D.B.Elkonin, A.P. Luria, F.A.Sohin etc.), pedagogi (O. I. Soloviova, M.F. Fomiciova, A.I.
Maksakov, L.E.Jurov etc.).

O.Soloviova, de exemplu, determinînd principalele direcţii ale lucrului referitor la cultura sonora, releva, că în
faţa cadrului didactic stau următoarele obiective: educarea la copii a unei pronunţii clare, corecte a sunetelor în cuvînt; pronunţarea
corectă a cuvintelor conform normelor ortoepice (a limbii materne), educarea dicţiei, a vorbirii expresive .

Formarea pronunţiei corecte, menţionează M. Fomiciova, include în sine: examinarea vorbirii copiilor, dezvoltarea mişcărilor
organelor aparatului de articulare, propunînd chiar cunoaşterea copiilor cu aceste organe, lucrul la pronunţia vocalelor, consoanelor,
la diferenţierea sunetelor în baza criteriului de articulare, preîntîmpinarea şi lichidarea, înlăturarea erorilor de pronunţie,
a tulburărilor de limbaj al copiilor.

A. Maksacov, M. Fomiciova etc. propun domeniile cărora trebuie să li se acorde atenţie şi să nu se oprească doar la
pronunţie, la dezvoltarea auzului fonematic. Este important să fie dezvoltată capacitatea de articulare, respiraţia verbală, să se
muncească asupra vocii, asupra dicţiei, ortoepiei, a expresivităţii etc.

De calitatea vorbirii depinde în mare măsură felul cum va participa elevul la ore, cum va întra în contact cu adulţii şi
colegii. O vorbire desluşită şi clară îi insuflă încredere în puterile proprii, îi trezeşte dorinţa de a învăţa mai multe şi de a vorbi, iar în
procesul de comunicare deprinderile de vorbire (de utilizare corectă a formelor gramaticale, de construire a unei naraţiuni, de
utilizare a mijloacelor expresivităţii vorbirii ş.a.) se perfecţionează. La determinarea obiectivului de muncă asupra structurii
sonore a vorbirii elevilor mici se ţine cont de facultăţile perceptive şi articulatorii ale aparatului de vorbire. Printre acestea pot fi
enumerate:

d) Exersarea deprinderilor de a percepe elementele sonore ale vorbirii, de a înţelege, adică, de a dezvolta atenţia
verbală, auzul fonematic;
e) Antrenarea aparatului articular (pronunţarea corectă şi clară a sunetelor în cadrul cuvîntului, a cuvintelor în
cadrul frazelor, prin respectarea accentului,
a pauzei şi melodiei vorbirii);
f) Exersarea deprinderilor de utilizare a mijloacelor expresive (intensitatea şi timbrul vocii, tempoul, pauza
psihologică ş.a.);
c) Dezvoltarea de mai departe a capacităţii de analiză elementară a structurii sonore a cuvîntului în vederea citirii şi mai ales
a scrierii.

Obiectivele vizate se realizează în complex în cadrul unor momente speciale de formare a culturii fonetice,
de îmbogăţire a vocabularului şi de formare a structurii gramaticale a vorbirii (introducerea unui cuvînt în vocabularul
copilului ţine nu numai de înţelegerea sensului lui, ci şi de perceperea şi pronunţarea corectă a fiecărui sunet pentru a putea
comunica cu cei din jur despre obiectul dat, schimbînd cuvîntul după categorii gramaticale), de cunoaştere cu texte literare etc.
din cadrul orelor de limbă şi literatură română.

Cultura sonoră include în sine neapărat şi alte elemente. De exemplu, accentul este scoaterea în evidenţă a unei silabe din
cuvînt prin pronunţarea ei mai intensă sau pe un ton mai înalt. După felul cum este reflectată silaba accentuată deosebim două feluri de
accent: accent intensiv sau dinamic, care este produs de pronunţarea mai intensă a silabei respective (limbi cu asemenea accent sunt
româna, rusa, franceza etc) şi accent muzical sau tonic (japoneza, coreiana).

În limba română silaba accentuată este aproximativ de patru ori mai intensă şi de două ori mai lungă decît cea neaccentuată.
Locul accentului în diferite limbi este diferit. În limba română accentul este liber în cuvinte diferite (mama, caiet...), dar poate fi şi
stabil (dulap, dulapuri, dulapului...). Dar există şi limbi care nu au accent, toate silabele cuvintelor sunt pronunţate pe acelaşi ton.

Un alt element fonetic, care caracterizează unităţile fonetice este intonaţia. Prin intonaţie se subînţelege nu numai melodia
cum se crede în general, dar şi ritmul, care rezultă din alternanţa dintre silabele intense şi mai slabe, conform anumitor scheme.
 Fiecare frază sau parte de frază mai are de asemenea un anumit tempo, în funcţie de cum este pronunţată, mai repede sau mai
rar. Există şi un timbru al frazei (să nu se confunde cu timbrul glasului omenesc): vesel, ironic, glumeţ etc. Toate aceste elemente
constituie la un loc intonaţia. Se cunosc anumite tipuri de intonaţie: afirmativă, exclamativă, interogativă etc.

Atenţia este capacitatea de a determina direcţia şi izvorul vorbirii, iar auzul fonematic se bazează pe atenţia verbală şi
constituie capacitatea de a diferenţia elementele sonore ale vorbirii şi mijloacele intonaţionale (înălţimea şi timbrul vocii, pauzele,
accentul logic şi tempoul).

Printre elementele fonice se atestă şi intensitatea vocii care poate fi maximă, normală şi limitată. Referindu-ne la vorbirea
elevilor mici menţionăm că unii vorbesc prea încet, alţii prea tare (mai ales, cînd răspund la ore, cînd recită o poezie ş.a.). De aceea
pedagogul îi deprinde să regleze intensitatea, înălţimea şi timbrul vocii (supărat, duios, indiferent, dispreţuitor ş.a.) prin
intensitatea vorbirii expresive a adultului, prin recurgerea la diverse exerciţii speciale de imitare a personajelor.

Aspectul fonetic al limbajului în dezvoltarea sa trece prin mai multe faze. L.Miler (1956) consideră: manifestările vocale
ale nou-născutului sunt elemente de la care se începe dezvoltarea limbajului. C.Păunescu susţine că vocalizările sunt folosite
ca mijloc de comunicare înaintea cuvintelor, iar cuvintele sunt înţelese de copii înainte de a le putea pronunţa (1976).

Unele vocale şi consoane pot fi distinse încă din luna a doua, a treia, cînd începe jocul organelor fonoarticulatorii -
fenomen conştient şi exercitat de copii cu mare plăcere. La 6 luni începe emitarea sunetelor, apoi primele îmbinări de silabe cu sens
de cuvînt. Este ştiut că primul cuvînt apare către a 8-a lună. E greu însă de stabilit o regulă la apariţie a fonemelor în limbajul
copilului, susţin Gvozdev, T.Slama-Cazacu.

Mac Karty în 1946, printr-un studiu minuţios a stabilit vîrsta în luni în timpul căruia apar elementele caracteristice ale
limbajului sonor englez. Studiile făcute pe un număr mare de copii stabilesc o anumită curbă de dezvoltare. La început, în
primele 2 luni apar fenomenele vocalice şi consoanele care prin luna a 4-a se precizează n-b-m, v-t-n, 1-d, h. Acest proces
continuu depinde de mişcările organelor fonoarticulare.

La finisarea pronunţiei la copii un anumit rol îl are reacţia numită circulară, care este o primă orientare a dezvoltării
motricitatii organelor fonoarticulatorii sub controlul percepţiei (C.Păunescu).

F.H.Allport, 1924, face o explicaţie a modului de producere a reacţiei circulare urmînd drumul închis: stimulent auditiv,
chinestezic articulatorie. Pentru ca vorbirea să se poată forma, creierul copilului trebuie să primească informaţii corespunzătoare
despre modul cum funcţionează diferite verigi ale aparatului verbal. Aceste informaţii le primesc de la propriile organe, susţine
C Păunescu, prin încercările copilului de a executa mişcările necesare emiterii diferitelor sunete verbale. Reacţia circulară la
sunetul propriei voci nu încetează cînd copilul a învăţat cuvinte. Această reacţie stă la baza perfecţionării sonorităţii vocii.

L.Jinkin menţiona că aparatul periferic al vorbirii constă din 3 subsisteme strîns legate între ele, în acelaşi timp distincte:
energetic, generator şi rezonator .

Auzul fonematic reprezintă o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente
semantice sau foneme. Tulburarea auzului fonematic atrage după sine perceperea dificilă a sunetului vorbirii. Ca urmare
a acestei tulburări, în cazuri deosebit de grave, structurile nu mai sunt percepute ca foneme, silabe sau cuvinte specifice limbajului.

La copii, de cele mai multe ori, anumite tulburării ale auzului fonematic se datoresc lipsei de exersare a laturii
expresive a limbajului. La rîndul său, perfecţionarea auzului fonematic dezvoltă posibilităţile de autocontrol al pronunţării şi de
dirijare corectă a mişcărilor articulatorii.(1)

Din punct de vedere energetic aparatul verbal poate fi considerat ca un sistem pneumatic alcătuit dintr-o mulţime de
tuburi de diferite dimensiuni (bronhiile, cavităţile supraglotice). In toate tulburările energia este dată de variaţiile vitezei aerului
expirat. Aceste oscilaţii se integrează în structura expiraţiei externe, care constă în primirea periodică a aerului din plamîni prin
lărgirea şi îngustarea lor. Alternarea este determinată de mişcările corespunzătoare ale cutiei toracice.
 Respiraţia prezintă o serie de particularităţi în raport cu vîrsta individului. Respiraţia fregmatică a copiilor se
transformă în respiraţie toraco-abdominală. In general respiraţia copiilor este ritmică, însă ritmul respirator nu este uniform. Cu
cît copiii sunt mai mici, cu atît labilitatea ritmului respirator este mai accentuată.

De regulă, emisia sonoră se realizează pe faza de expiraţie. In vorbire mişcările respiratorii sunt active fiind determinate de
contracţiile voluntare ale muşchilor expiratori (diafragma şi muşchii interni). De aceea în educarea unei vorbiri corecte trebuie să se
acorde atenţia cuvenită culturii respiraţiei verbale adecvate.

Doar o respiraţie corectă poate asigura o creare a îmbinărilor de sunete normală, condiţii pentru menţinerea unei vorbiri
puternice corespunzătoare, respectării stricte a pauzelor, a expresivităţii intonaţionale.

Funcţia verbală a aparatului respirator este "supraadăugată" fiindcă ea nu este dată genetic, ci se constituie numai în
condiţiile vieţii sociale, ca urmare a asimilării sistemului verbal.

Fonaţia - generatorul tonal se află în laringe fiind reprezentat de coardele vocale. Sunetele sunt produse prin vibraţia
coardelor vocale în plan orizontal, adică, perpendicular pe direcţia curentului de aer expulzat din plamîni cu o anumită energie,
ca urmare a contracţiei voluntare a muşchilor expiratori. Ca produs al produsului de fonaţie vocea umană prezintă deosebiri în ceea
ce priveşte intensitatea, înălţimea şi timbrul.

Articularea - în realizarea emisiunii verbale, cel mai complex este procesul de articulare care constă în ansamblul
modificărilor suferite de sunetele generate de coardele vocale şi de celelalte elemente ale sistemului generator cuprins
între laringe şi buze.

Articulaţia este actul ce se produce în cavitatea bucală prin deschiderea şi închiderea parţială sau totală a canalului de
scurgere a aerului pulmonar. Regiunea unde se produce închiderea sau schimbarea canalului de aer se numeşte punct de articulare.
Fiecare dintre organele de articulare (buzele, maxilarele, palatul tare, palatul moale, limba) au un anumit comportament şi o
anumită poziţie în timpul pronunţării sunetelor vorbirii.

A articula înseamnă "a reuni". Sunt reunite variatele elemente fonetice care alcătuiesc fluxul continuu al vorbirii prin
mişcările rapide, precise şi ordonate ale unui şir de organe articulatorii (limba, buzele, mandibula, maxilarul de jos etc.) sub acţiunea
reglatoare a zonelor corespunzătoare din scoarţa cerebrală.

Articularea este un proces îndelungat, dificil şi poate dura pînă la 8 ani. Deci nu este întîmplător că unii şcolari mici au
probleme la acest capitol. Pe de altă parte o cerinţă a procesului de educaţie este ca pedagogul să cunoască „anatomia” sunetelor
grăbind procesul însuşirii de către copii a acestor sunete.

Ca produs finit al procesului fonoarticulator latura fonetică a vorbirii cuprinde două categorii de elemente:

a) elementele segmentale (sunetele);

b) elementele suprasegmentale (prozodica).
Din punct de vedere acustic, sunetul este prezentat ca o undă sonoră cu aspect regulat. Proprietăţile sunetului sunt calităţi
dobîndite de sunet (unda sonoră) în urma prelucrării (producere, amplificare, modulare) în aparatul fonator. Înălţimea sunetului este dată
de frecvenţa vibraţiilor undei sonore. Rezultatul este un sunet mai acut (înalt) sau mai grav (jos). Intensitatea sunetului este determinată de
amplitudinea vibraţiilor. Durata acestuia (sunetului) este urmarea directă a timpului de vibraţie a coardelor vocale, corelat cu menţinerea
organelor articulatorii în poziţia respectivă. Timbrul sunetului constituie o calitate de sinteză, individualizatoare în raport cu emitentul, fiind
rezultatul îmbinării dintre unda fundamentală şi undele armonice. Calităţile sunetelor nu depind numai de particularităţile de rostire ale
vorbitorilor, ci şi de poziţiile acestor sunete în complexele sonore ale cuvintelor (poziţia iniţială, medială, finală etc.) şi de poziţiile faţă de
alte sunete, deci depind şi de fenomenul de coarticulare.

Prozodica- vizează accentul, intonaţia, melodia vorbirii (V.Mare) despre care s-a vorbit mai sus. Referitor la aceasta M.
Lavric a relevat că a forma cultura sonora a vorbirii înseamnă a-1 deprinde pe copil să perceapă şi să utilizeze corect unităţile fonetice
segmentale şi să le organizeze cu ajutorul celor suprasegmentale (10).
 O influenţă deosebită asupra formării articulării corecte o are mediul verbal. Acest deziderat insistă asupra unei vorbiri
corecte şi clare a pedagogului, a familiei.

Succesul articulării este garantat şi de imitarea unei vorbiri corecte. Se ştie că mulţi copii deprind vorbirea normală fără a fi
învăţaţi timp îndelungat, în mod special. Realizarea la nivelul cuvenit al intonaţiei şi al altor elemente segmentare şi suprasegmentale
contribuie la evoluţia vorbirii corecte.

Toate elementele intonaţionale copiii le delimitează în intonaţia mare integrată în propoziţie şi le realizează tot în propoziţie.
Chiar şi propoziţia copiii o diferenţiază după intonaţie.

Vorbirea intonaţională neexpresivă poate fi rezultatul unei probleme de auz, a atenţiei auditive, a auzului fonematic. De faptul
cum va pronunţa copilul sunetele, ce prozodii va utiliza, depinde stilul vorbirii corecte a lui, nuanţarea emoţională.

I. 2. Mecanismele anatomo – fiziologice în formarea culturii sonore

Studierea trăsăturilor fiziologice ale sunetelor vorbirii este strîns legată de anatomie şi fiziologie (cu atît mai mult cu cît
organele care participă la producerea sunetelor vorbirii au şi ele alte funcţii) (8 p. 54.)

Producerea şi receptarea sunetelor limbii se realizează de către aparatul fonoarticulator şi cel auditiv. Atît aparatul fonator
cît şi cel auditiv prezintă proiecţii corticale care prin mecanisme neuropsihice complexe asigură codificarea şi decodificarea
informaţiei psiholingvistice.

Caracteristicile articulatorii ale sunetelor vorbirii depind de modul cum funcţionează în procesul articulării sunetelor
organele aparatului de vorbire: aparatul respirator, laringele cu coardele vocale, faringele, cavităţile supralaringale, uvula, limba,
buzele, dinţii, cavitatea nazală etc. Toate mişcările efectuate de aceste organe sau de anumite părţi ale lor sunt dirijate şi coordonate de
sistemul nervos central. Referitor la plămîni menţionăm că ei nu participă nemijlocit la articulare, dar servesc drept izvor de aer,
necesar la producerea sunetelor vorbirii. Celelalte părţi componente ale aparatului de vorbire participă nemijlocit la procesul de
articulare a sunetelor limbajului uman.

Dat fiind faptul că procesul de producere a sunetelor nu poate avea loc în lipsa unor anumiţi factori menţionăm că unul dintre
aceştia este respiraţia despre care am vorbit mai sus. E necesar, însă, să distingem două feluri de respiraţie: respiraţia fiziologică (în
lipsa vorbirii), cînd faza inspiraţiei este aproximativ egală cu cea a expiraţiei, şi respiraţia de articulare, cînd inspiraţia se
accelerează, iar expiraţia este încetinită de o durată mai mare decît inspiraţia. O altă deosebire constă în aceea că respiraţia
normală fiziologică se efectuiază prin nas, pe cînd cea de articulare - prin gură. Ritmicitatea mişcărilor respiratorii se
schimbă în procesul vorbirii prin mişcări aritmetice: rezerva de aer din plămîni iese sub forma de impulsuri neregulate, deoarece
trebuie să învingă obstacolele create de organele vorbirii pentru articularea sunetelor. Vocea ia naştere printr-o modificare adusă (la
nivelul laringelui) actului respirator.

Laringele reprezintă partea superioară a traheii. Iar în laringe se află coardele vocale-unul dintre cele mai importante
organe de articulare a sunetelor vorbirii. Curentul de aer expirat pune în mişcare vibratorie coardele vocale. Astfel ia naştere vocea,
tonul muzical. Activitatea coardelor vocii este comandată şi dirijată de sistemul nervos central. (E. Jurcău 1989). Dar sunetul
obţinut astfel este destul de slab, ca să capete o anumită intensitate, modulaţia specifică, sunetul trece print-un sistem de rezonatori.
Timbrul vocii se obţine prin trecerea sunetului din faringe în cavitatea bucală şi cavitatea nazală. Această operaţie constituie
fonaţia, adică producerea vocii omeneşti. (C.Păunescu).

Cavitatea bucală este compusă din bolta palatului şi partea posterioară, numită palat moale. In stare de repaus, vălul palatului
e lăsat pe muşchiul lingual (pe limbă); aerul iese pe nas. Închiderea căilor nazale se face prin ridicarea vălului, pe cînd
pereţii faringelui se apropie de văl.
 Sunetele pronunţate cu vălul palatului ridicat se numesc orale sau pure, spre deosebire de sunetele nazale. La unii vorbitori
vălul palatului, ridicîndu-se spre peretele posterior al faringelui, nu formează cu acesta din urmă o închidere completă. Din această
cauză la pronunţarea sunetelor orale o mică parte din aerul expirat se scurge şi prin nas, de aceea, vorbirea lor apare nazalizată. Cel
mai important rol la producerea sunetelor îl are limba. Apropiindu-se cu diferite părţi ale sale, de dinţi, de regiunea alveolelor dinţilor
superiori, de diferite regiuni ale palatului dur sau moale, de peretele posterior al faringelui, limba participă la articularea unei serii de
consoane. Prin ridicarea părţii anterioare spre palat sau a părţii posterioare spre vălul palatului, limba, modificînd forma cavităţii
bucale (care serveşte ca rezonator), participă la crearea timbrului vocalelor.

Buzele, prin apropierea sau închiderea completă a lor, articulează diferite consoane bilabiale. Rotungindu-se şi ţuguindu-se
buzele participă la formarea timbrului vocalelor labiale. Apropiindu-se de dinţii superiori, buza inferioară articulează consoanele
labiodentale. Dinţii şi palatul dur (cerul gurii) participă în mod pasiv la producerea sunetelor. La fel şi cavitatea nazală.

Bolta şi vălul palatului joacă un rol important în timpul fonaţiunii: articularea unei categorii de consoane se face pe boltă, pe
văl sau prin mişcările uvulei (de exemplu: r uvular). (E.Jurcau 1989).

Maxilarul inferior se depărtează şi se apropie în timpul fonaţiunii de maxilarul superior după cum sunetele emise sunt
deschise, semideschise sau închise.(7).

Vorbirea nu este posibilă fără auz, fără funcţionarea normală a analizatorului auditiv. Indivizii surzi din naştere sunt şi muţi.
Necesită relevarea faptului că pentru recepţionarea vorbirii de către ascultător este necesar în primul rînd auzul. Organul auzului,
urechea, constituie un aparat destul de complicat şi mai ales foarte fragil, expus la multe îmbolnăviri, care pot avea urmări
negative asupra dezvoltării vorbirii.

Cunoaşterea acestor aspecte generale ale limbajului, precum şi ale mecanismelor sale de producere, contribuie la o înţelegere
mai justă a dezvoltării copilului. Acestea ne ajută să ne dăm seama de necesitatea măsurilor care trebuie luate de către adult pentru
dezvoltarea generală a copilului şi pentru dezvoltarea specială a vorbirii sale. (18).

2.1. Rolul auzului fonematic în însuşirea citit-scrisului

Abordarea domeniului de dezvoltare a laturii fonematice a limbajului necesită o tratare specială, din două motive:

· Învăţarea scrisului şi cititului necesită un auz fonematic bine dezvoltat, perceperea şi diferenţierea corectă a tuturor
fonemelor. Copiii care învaţă citit-scrisul nu trebuie numai să perceapă, să deosebească şi să pronunţe sunetele în diferitele lor combinaţii,
ci şi să înveţe să le analizeze, să distingă fiecare sunet din cuvînt şi din silabă cînd citeşte şi cînd scrie cuvintele, să ştie să îmbine sunetele
separate în cuvinte. Aceasta cere o diferenţiere foarte preciză a fonemelor, o analiză şi o sinteză foarte exactă a sunetelor.

· Unii dintre copii care întră în şcoală stăpînesc insuficient componenţa fonetică a cuvintelor şi, din această cauză, au în
general o vorbire insuficient dezvoltată. De aici apar dificultăţile suplimentare în ceea ce priveşte învăţarea citit-scrisului.

În vîrsta preşcolară mijlocie-mare copiii trec la învăţarea citit-scrisului. Ţinînd cont că, una dintre premisele însuşirii citit-
scrisului este abilitatea de a descompune cuvintele în sunete şi de a distinge şi generaliza diferitele sunete ale limbajului, reducîndu-le la
sunete fundamentale, copilul care învaţă citit-scrisul trebuie să diferenţieze sunetele de bază, independente de variaţiile lor individuale sau
de condiţiile în care apar ele, dacă sunetele apropiate sunt accentuate sau neaccentuate, condiţii care schimbă sonoritatea.

Înainte de a învăţa să citească, copilul cu un limbaj care se dezvoltă normal diferenţiază suficient de fin sunetele limbajului,
fonemele apropiate ca sonoritate şi le foloseşte în practică. Totuşi la început, copilul percepe şi pronunţă sunetele limbajului fără să
distingă din punct de vedere mintal fiecare sunet.

Atunci cînd se trece la însuşirea citit-scrisului, copilul începe pentru prima oară să acorde atenţie faptului că limbajul lui se
compune din sunete şi litere.
 El trebuie să înveţe să distingă cuvinte separate din vorbire şi sunete separate din cuvînt. Acest proces este un pas nou în
dezvoltarea limbajului: se dezvoltă şi se precizează atitudinea de percepere a fonemelor, provocată de necesitatea analizei sunetelor.
Această atitudine are o însemnătate foarte mare pentru formarea scrisului corect din punct de vedere ortografic.

În timpul învăţării scrisului, copilul cu un auz fonematic fin învaţă repede să stabilească ceea ce este comun în diferite sunete: de
exemplu, cu toată deosebirea dintre sunetul “a” accentuat şi neaccentuat, el le generalizează şi le raportează la litera corespunzătoare.
Totodată el distinge sunetul “a” neaccentuat de sunetul “o” şi îl leagă de sunetul “a” accentuat. Un copil de acest gen scrie corect şi după
auz nu numai după memoria vizuală sau după o anumită regulă.

Dezvoltarea auzului fonematic are un rol important nu numai în învăţarea citit-scrisului, ci şi în dezvoltarea ortografiei. Desigur,
pentru însuşirea ortografiei este necesară cunoaşterea regulilor ortografilce, regula fiind aceea care îi permite copilului să-şi însuşească în
mod conştient deprinderea scrierii corecte.Trebuie să se ţină seama de faptul că însuşirea ortografiei bazată pe cunoaşterea regulilor se
sprijină pe auzul fonematic.

Înainte de a trece la învăţarea scrisului şi a cititului sunt necesare exerciţii sistematice de analiză fonetică a cuvintelor, exerciţii care
duc la perceperea conştientă a componenţei fonetice a limbii şi la dezvoltarea auzului fonematic al copilului.

Sunetul trebuie să constituie obiectul atenţiei copilului, literele apar numai ca o desemnare generalizată a sunetelor limbajului.

Există însă o dezvoltare incorectă a laturii fonetice a limbajului copilului. Dacă la copiii de 5-6 ani se observă pronunţări incorecte
a unor sunete din cuvinte, se poate vorbi deja de o întîrziere în dezvoltarea laturii fonetice a limbajului. Se vede adesea, denaturarea
anumitor sunete, iar uneori şi o vorbire cu dificultăţi, neinteligibilă. Această dificultate de limbaj îl împiedică pe copil să înveţe, ceilalţi
colegi stigmatizîndu-l şi etichetîndu-l negativ.

Dificultăţile din pronunţarea sunetelor depind de dezvoltarea insuficientă a auzului fonematic, a percepţiei şi diferenţierii
sunetelor.

Auzul slab nu trebuie confundat cu dezvoltarea insuficientă a auzului fonematic, care reprezintă consecinţe ale tulburării funcţiei
proceselor cerebrale de analiză a sunetelor vorbirii.

Tulburarea sau dezvoltarea insuficientă a auzului fonematic, se manifestă şi prin neputinţa de a distinge sunetele de opoziţie,
adică sunetele care sunt pronunţate cu aproape aceeaşi poziţie a organelor fonoarticulatorii, dar cu însoţire vocală diferită sau opusă (“c-
g”, “t-d”, “s-z”, ...). Datorită nediferenţierii acestor sunete , copilul nu poate să le folosească corect nici în limbajul oral şi nici în cel
scris.

Astfel, pronunţia corectă a fonemului se realizează după un lung şir de încercări, erori şi ajustări (atît datorită unei nesiguranţe
asupra pronunţării, cît şi corectărilor şi observaţiilor venite din mediul înconjurător) pînă ce subiectul identifică modelul său de pronunţie
cu modelul mintal (receptat din mediul vorbitor) şi sunetul care este întărit de către anturajul adult. Pe măsura fixării fonemului în vorbire,
se automatizează şi deprinderea de a-l pronunţa, în diferite poziţii articulatorii şi în diferite combinaţii fonetico-fonologice, realizîndu-se
un autoreglaj dublu:motrico-kinestezic şi auditiv.

2.2. Relaţia dintre fonologia limbajului şi dezvoltarea abilităţilor de citit-scris

Studiul învăţării limbajului scris ne dă informaţii asupra însuşirii scrierii de către copil. Limbajul a fost creat ca o structură bazată pe o
combinaţie de foneme, ca segmente acustice distincte, mult mai abstracte şi de neînţeles pentru un copil sau un adult care nu şi-au însuşit
alfabetul, decît pentru o persoană instruită în acest sens.

Limbajul oral este alcătuit din structuri care au sens (cuvintele) şi din structuri care nu au sens (silabele, fonemele); în primele
etape ale dezvoltării sale, copilul foloseşte primele (cuvintele) şi nu ultimele segmente, iar din cele dîntîi, el este interesat doar de sens,
graţie căruia denumeşte şi înţelege ceea ce i se spune sau întreabă.

La baza limbajului oral stă obişnuinţa copilului de a înţelege şi de a simţi cuvintele ca un şir de foneme, nu caracterul concret,
caracterizat de o realitate fizică precisă. Obişnuinţa derivă dint-un lung exerciţiu în ceea ce priveşte scrierea şi dintr-o structură
neuropsihologică specială, desăvîrşită din filogeneză. Acest proces este condus la activitatea unor operaţiuni analitice asupra structurii
fonologice a limbajului şi la pierderea definitivă a autonomiei scrierii, trecînd printr-o fază abecedară, în care segmentul notat este silaba,
culminînd cu apariţia abecedarului care s-a perfecţionat în timp, pentru a ajunge la forma la care se prezintă astăzi. Alfabetul, ca principal
sistem de scriere, s-a impus în toate culturile , datorită uşurinţei cu care poate fi învăţat, deoarece dificultatea este preluată de o funcţie
dobîndită anterior: limbajul oral.

Învăţarea scrierii alfabetului constă în accesul la un sistem de decodare a fonemelor şi de transformare a acestora în grafeme,
proces care se desfăşoară pe parcursul cîtorva luni. În etapa evolutivă a limbajului oral, copilul prezintă cuvintele fără a conştientiza că
acestea sunt alcătuite dintr-o serie de sunete; în mod analog, el pronunţă fraze întregi, ignorînd faptul că acestea sunt formate dintr-o serie
de cuvinte. Dimensiunea care îl interesează pe copil acum este valoarea comunicativă, şi mai puţin cea semantică.

Există autori care susţin că fonologia limbajului se dezvoltă odată cu limbajul însuşi, dar că ea ar rămîne mult timp inconştientă,
pînă cănd devine obiectul unei reflecţii active (Sprenger- Charolles, 1996; Stella, 1996). Primele semne în dobîndirea competenţelor
fonologice ar fi împărţirea cuvintelor în silabe, folosirea sufixelor, mai ales pentru formarea diminutivelor, memorarea poeziilor care se
bazează în mare măsură pe ritm şi sensibilitatea pentru rime.

Totuşi, există copii care nu reuşesc să stăpînească structura fonologică a limbajului: fonemul, unitate minimă care nu are nici un
înţeles, dar care are o foarte mare importanţă datorită funcţiei sale distinctive (adăugarea, omiterea sau substituirea unui fonem cu un altul,
într-un anumit context, duce la formarea unui nou cuvînt sau a unui noncuvînt).

Conştiinţa fonologică are un rol deosebit de important, mai ales în prima fază a învăţării limbii scrise; ea reprezintă expresia care se
referă la un anumit tip de cunoaştere metalingvistică, avînd drept obiect de studiu structura fonologică a limbajului.

Din moment ce scrierea alfabetică nu este altceva decît o formă de decodificare a sunetelor limbajului, această etapă este într-
adevăr crucială. În ceea ce priveşte complexitatea ei, se poate spune că limbajul este doar în aparenţă o succesiune de unităţi sonore
discrete şi repetitive, întreprinse asupra analizei acustice a cuvintelor cu ajutorul spectogramelor. S- a demonstrat că limbajul este format
din unde variabile şi continue de energie acustică, din care nu reiese nici un indiciu cu privire la o anumită împărţire în foneme pe care
copilul să o poată percepe la un anumit cuvînt (Content, 1984)

Realitate fizică arată că segmentele fonemice sunt contopite, întrepătrunse unul cu altul mai mult decît urechea noastră poate
percepe, obişnuită deja să decodifice mesajul lingvistic în termeni alfabetici.

Content (1984) a demonstrat că fonemele “d” şi “u” , pe care noi le percepem silaba “du” sunt contopite, aglutinate, şi nu este
posibil nici măcar cu instrumente foarte sofisticate, să se determine punctul în care se termină unul şi începe celălalt. Autorul mai spune
că dacă plecăm de la cuvîntul unei benzi magnetice, unde a fost înregistrată silaba “du”, se taie progresiv părţi din ce în ce mai mari de
înregistrare, la un moment dat, ascultînd banda, începem să percepem silaba fără fonemul “d”; aceasta ar trebui să se întîmple în momentul
în care cele două foneme ar fi juxtapuse unul altuia. În realitate, acestea sunt lipite unul de altul, dar sunt lipsite atît de autonomie
perspectivă, cît şi de invarianţa acustică, în sensul că un fonem îşi schimbă structura acustică în funcţie de contextul în care se găseşte.
Content face o comparaţie cu chimia: “Este mai mult sau mai puţin ca în cazul moleculei unui compus chimic ale cărui componente
(atomi) îşi pierd caracteristicile în funcţie de apariţia altor caracteristici noi şi originale ale moleculei în discuţie (pp.79)”.

Capacitatea copilului de a percepe fonemele în secvenţialitatea producerii lor arată existenţa unui auz fonematic competent.

Morais menţiona că fonemul este jumătate descoperire şi jumătate invenţi.

Capacitatea copilului de a percepe limbajul ca o structură combinatorie constituită dintr-o serie limitată de sunete (foneme) se poate
considera a fi una dintre cele mai mari construcţii conceptuale ale minţii umane. Dacă această capacitate am numi-o “con răsturnat”,
plecînd de la un fonem, prin atragerea sau “magnetizarea” altor foneme, cenzurate de sistemul lingvistic matern, cuvîntul “creşte”, îşi
caută forma şi sensul. Pe traseul spiralei, în interiorul conului, fiecare fonem se poate combina cu altul sau cu altele pentru a forma o
silabă, un logatom, un cuvînt monosilabic sau polisemantic (Bîrlea, 2007).

Morais şi Lecocq propun subdivizarea conştiinţei fonologice:

 · Conştiinţa fonologică globală se referă la operaţiuni metafonice, de reflectare a competenţei de manipulare explicită a
unităţilor discrete ale limbii (recunoaşterea şi reproducerea de rime, recunoaşterea aceleiaşi silabe iniţiale la cuvinte diferite, împărţirea în
silabe a unui cuvînt dat). Acest tip de conştiinţă, numită şi structură fonologică superficială a limbajului, se regăseşte şi la persoane care nu
folosesc corect sistemul de scriere a alfabetului, precum şi la copiii de vîrstă preşcolară, dezvoltîndu-se înainte şi independent de învăţarea
limbii scrise şi fiind considerată, într-o oarecare măsură, o fază pregătitoare a ei.

Astfel, conştiinţa fonematică reprezintă un element de specificitate a sistemului de scriere alfabetic, manifestîndu-se discret
în faza preabecedară, dar dezvoltîndu-se continuu, ca parte a procesului de învăţare a limbii scrise. Conştiinţa fonematică, cea care
înglobează şi noţiunea de auz fonematic, reprezintă un indicator sensibil al viitoarei expuneri la regulile de codificare ale sistemului
alfabetic şi întîrzie să apară la copiii cu dificultăţi de învăţare.

II.1. Prezentare generală

Mijloc specific de comunicare umană, vorbirea nu apare spontan la copii, ci constituie un lung şi dificil proces de învăţare,
presupunând un efort îndelungat al individului, în decursul dezvoltării sale ontogenetice. Dacă la adult articularea sunetelor,
respectarea formei gramaticale au devenit acte automatizate, în cazul copilului, până la învăţarea şi formarea tuturor mecanismelor
vorbirii, a automatizării acestui act extrem de complex, vorbirea se impune permanent supravegheată de conştiinţă.

Experienţa de viaţă a copilului se dezvoltă şi se îmbogăţeşte pe baza comunicării verbale cu adulţii, fapt ce duce la
perfecţionare şi la însuşirea unor modalităţi de gândire şi de activitate deoarece există o inserţie subtilă a limbajului în personalitatea
umană şi în totalitatea comportamentelor dobândite ale copilului. Caracteristicile diferenţiate din conduita verbală sunt determinate de
dezvoltarea ontogenetică a capacităţii de verbalizare, dar şi de procesul instructiv-educativ şi de experienţa practică.

Modul în care copilul se realizează în planul vorbirii şi al dezvoltării psihice este influenţat de o serie de factori precum
mediul de viaţă şi de activitate, preocuparea adulţilor pentru stimularea vorbirii sale, eficienţa demersului didactic, capacităţile
intelectuale , afectivitatea şi personalitatea acestuia.

În categoria tulburărilor de limbaj sunt cuprinse toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere, citire, de
mimică şi articulare. Prin tulburare de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările
verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea
componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea de comunicare totală sau scrisă.(M. Guţu, 1975)

Categoriile de persoane care prezintă tulburări de limbaj reclamă cerinţe educaţionale speciale deoarece, oricât de slabă ar fi
deficienţa, ea influenţează negativ întregul comportament uman, datorită atât posibilităţilor reduse de exprimare, cât şi existenţei unei
anumite temeri şi reţineri care le împiedică să se desfăşoare la nivelul posibilităţilor reale, producând o stagnare în dezvoltarea
personalităţii copilului, modificând relaţiile lui cu semenii, singularizându-l şi împiedicându-l în mare măsură să participe la joc sau la
celelalte activităţi comune celor mici.

[1] DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Editura Academiei, Bucureşti
[2] Popescu-Neveanu, P. ( 1978), Dicţionar de Psihologie, Ed Albatros, Bucureşti
[3] DEX. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Editura Academiei, Bucureşti
[4] Popescu-Neveanu, P. ( 1978), Dicţionar de Psihologie, Ed Albatros, Bucureşti