Ecou de romanţă

de George Bacovia

S-a dus albastrul cer senin

Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,

S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,

Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,

De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

George Bacovia este cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din literatura română
modernă, iar cele mai cunoscute opere ale sale sunt poeziile Plumb si Lacustra. Ecou de romanta este o alta poezie scrisa de
George Bacovia si publicata prima data in anul 1936 in volumul ,,Comedii de fond".
Opera are ca tema ,,iubirea neimplinita", eul liric exprimandu-si tristetea si deziluzia ca urmare a pierderii dragostei. În
poezia „Ecou de romanță”, limbajul poetic bacovian se caracterizează prin tehnica simbolistă, care presupune: corespondența,
cromatica, muzicalitatea.
Titlul poeziei este alcătuit din două substantive:,,ecou”, un fenomen al naturii care multiplică sunetul, cuvintele rostite,
chemările, până când nu mai există posibilitatea auzirii lor; totul este fără răspuns, fără întoarcere, fără speranță, este
renunțare; și cel de-al doilea cuvant din titlu ,,romanță” -inseamna cântec liric duios trist, iar cele două cuvinte alăturate arată
o dragoste neîmplinită , fără răspuns.

Tema centrală a poeziei este a iubirii neîmplinite,eul liric al poetului se simte părăsit de iubita pe care o așteaptă în
zadar,suferă,pentru că această dragoste neîmpărtășită este un eșec al vieții.

În prima strofă, aşteptarea îndrăgostitului, eului liric, se află abia la prima treaptă a sfârşitului unui anotimp,al
primăverii,anotimpul reînvierii,al revenirii speranţelor. „S-a dus albastrul cer senin” exprimă plecarea seninului,albastru este
culoarea visătorului,a dornicului de cunoaștere,a iubirii ascunse care ,,s-a dus” odată cu speranța întoarcerii iubitei,
așteptată ,,în lung suspin” şi chiar odată cu primăvara care „s-a sfârşit”. El, iubitul, trăiește un sentiment de suferință
profundă, suspină, exclamând trist: ,,tu,n-ai venit”- constatare melancolică plină de reproș. Exclamaţia de la sfârşitul strofei „
Tu ,n-ai venit!” se regăseşte şi în următoarele patru strofe,fiind același reproş adus iubitei, dar totodată și o chemare.

În strofa a doua, iubitul care a trăit perioada verii, a nopților calde, a așteptărilor zadarnice ,,pe lângă tei” și-a creat un cadru
romantic,dar nici acum iubita nu a venit. Imaginea dezolantă a câmpului ,,veștejit” trădează suferința celuia ce așteaptă
venirea iubitei,coborând o altă treaptă a suferinței. A treia strofă este totodată şi a treia treaptă a coborârii sufletului dornic
de iubire
„Târziu”, (adverb al disperării,timp al așteptării inutile, neînțelese), privește tabloul toamnei cu frunzișul ,,răvășit”, tulburat,
împrăștiat ca și sufletul omului, care, disperat, plânge, nu-și mai poate stăpâni sufletul. A rătăcit ,,pe drumuri”, așteptând în
fiecare anotimp iubirea. Strofa a patra reprezintă declinul, limita la care a ajuns omul deznădăjduit,așteptând fără sens,dar
cu speranță.Iarna,,cu…pustiul”naturii și al sufletului,,trist”i-a adus înțelegerea adevărului trăit,,de mine-atunci nu vei mai
ști”,este renunțarea,alungarea din suflet a dorinței de a iubi,încercarea de a părăsi ființa dorită.Înțelege că,,e prea târziu”,că nu
I s-a răspuns sentimentelor,iar repetiția,,nu mai veni!”este sentința pronunțată cu glasul adevărului,ferm fără cale de
întoarcere.

Elementele de prozodie : cele patru catrene au rima îmbrățișată,măsura de 5-6silabe accentuează suferința îndrăgostitului ce-
și așteaptă iubirea,iar repetiția versului,,tu n-ai venit”este refrenul suferinței,așteptarea iubitei cuprinde toate
anotimpurile,până când speranța nu mai există, spunându-și că e prea târziu pentru o revenire. Impresionează
epitetele:,,veștejit ,răvășit, pustiu”, cuvinte ale tristeții, ale durerii sufletești, iar enumerarea anotimpurilor reprezinta timpuri
ale așteptării.Întreaga poezie este mărturisirea îndrăgostitului într-o singurătate apăsătoare.

In concluzie, Textul bacovian pare a ilustra modul in care subconstientul izbucneste la suprafata, confirmand definitia pe care
E. Lovinrscu o dadea simbolismului, si anume ca acesta reprezinta „adancirea lirismului in subconstient prin exprimarea pe
cale mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc”.
 Nevroză
de George Bacovia

Afară ninge prăpădind,

Iubita cântă la clavir, --
Si târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.

Iubita cântă-un mars funebru,

iar eu nedumerit mă mir :
De ce să cânte-un mars funebru...
Si ninge ca-ntr-un cimitir.

Ea plânge si-a cazut pe clape,

Si geme greu ca în delir...
În dezacord clavirul moare,
Si ninge ca-ntr-un cimitir.

Si plâng si eu si tremurând
Pe umeri pletele-i resfir...
Afară târgul stă pustiu,
Si ninge ca-ntr-un cimitir.

George Bacovia este cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din literatura română
modernă, iar cele mai cunoscute opere ale sale sunt poeziile Plumb si Lacustra.
Inclusa in volumul Plumb (1916), poezia Nevroza a fost publicata mai intai in revista "Viata noua" din 1 decembrie 1903.
Prin insusi titlul ei, poezia trimite la conditia unui individ care, pierzandu-si armonia interioara, se izoleaza inevitabil de
intreg, receptandu-l subiectiv si propunandu-l deformat.

Poezia pune in valoare aceeasi predilectie a poetului pentru starile mohorate, pentru vremile de restriste ale lumii targului.
Tabloul orasului este si de data aceasta intunecat, lipsit de stralucire, hibernal, raceala simtindu-se in intregul peisaj, intr-o
dualitate oscilanta intre cadrul interior, subiectiv, expresie a eului liric recluzionat, si cel exterior, supus vitregiilor de sfarsit
de lume ale iernii. Poezia debuteaza printr-o secventa ce transcrie fenomenul de afara, unde ninsoarea dezorganizeaza
cosmosul, punandu-i sub semnul intrebarii echilibrul si reperele: "Afara ninge prapadind". Lumii de afara i se opune spatiul
limitat, al interiorului, unde cantecul tine, se pare, de dimensiunile unui autentic ritual: "Iubita cama la clavir".

Poezia nu exclude ideea ca de fapt cantecul (semn al sunetelor armonizate) mai are in el puterea orfica primara, fiind capabil
sa incetineasca, daca nu sa opreasca devenirea halucinanta de afara. Sa retinem oricum, ca, in timp ce se executa cantecul,
targul "sta" (chiar "intunecat"]), lasandu-se impresia ca artistul a oprit dezintegrarea universala de afara. Cu atat mai mult cu
cat ninsoarea este deplasata, prin imaginar, intr-un spatiu in care realitatea este deja consumata, ea, ninsoarea, manifestandu-
se gratuit: "De parca ninge-n cimitir".

Targul intunecat este simptomatic pentru vremurile lipsite de romantism, de elan, in care oamenii dormiteaza, incapabili sa
inlature starea de nevroza data de plictiseala si de monotonia unui anotimp incremenit. Ninsoarea vine sa aglomereze acest
tablou, sa accentueze senzatia de astenie generala, care creeaza imaginea de lume-cimitir, reluata ca laitmotiv in finalul
fiecareia din cele patru strofe: "Si ninge ca-ntr-un cimitir".

Starea de spirit intunecata se construieste in tuse sigure, prin corespondente intre melodia funebra a clavirului si spectacolul
apocaliptic de afara. Insa cantecul, paradoxal, nu face decat sa accelejeze involutia, el nefiind intamplator un "mars funebru",
al carui rost este imposibil de descifrat de catre profanul aflat de altfel intr-o semnificativa nedumerire; "Iubita canta-un mars
funebru, Iar eu nedumerit ma mir: De ce sa cante-un mars funebru Si ninge ca-ntr-un cimitir."

Relatia care se stabileste intre iubita si cantec este de-a dreptul surprinzatoare. Dincolo de ipostaza ei amintind experiente
poetice cunoscute, iubita primeste sugestii trimitand spre artistul caruia ii scapa cantecul, luand el insusi initiativa pana cantul
devine un "mars funebru". Plansul insusi primeste semnificatii in acest context generos; delirul iubitei corespunde unui
dezacord al clavirului, incompatibil cu "marsul funebru" vestind si grabind sfarsitul. Orasul-cimitir, inchis aspiratiilor si
vietii, lipsit de stralucire, e dominat de un simbolic mars funebru, un imn specific spatiului citadin sufocant. Starea de spirit
negativa copleseste personajele cuplului, ca expresie a unei iubiri obosite, spre stingere. "Ea plange si-a cazut pe clape, Si
geme greu ca in delir in dezacord clavirul moare Si ninge ca-ntr-un cimitir". Plansul individului care marturiseste si se
marturiseste este vizibil diferit de acela al iubitei; el plange prin "contaminare" un plans organic, al omului "nedumerit" de
sensurile majore, un om care-si comunica starea interioara prin gesturi cat se poate de simple: "Si plang si eu, si tremurand Pe
umeri pletele-i resfir".

Refrenul inchide, ca o nemiloasa sentinta, universul conturat de text: "Si ninge ca-ntr-un cimitir". Versul care se repeta, in
toate strofele, pare sa amplifice imaginea puternica a cimitirului ce include orasul, il transforma intr-o lume pustie. Targul
este pustiu, golit de spectacolul vietii, intr-o atmosfera de disperare generala.
Teme si motive regasite in poezie: starea de spirit apasatoare a orasului, generata de ninsoarea abundenta, de prapadul de
afara. Astenia orasului burghez, incapabil sa reziste asaltului hibernal al anotimpului rece. Nevroza este data tocmai de acest
tablou rece, inghetat, surprins parca de o fotografie a timpului, fara putinta de inlaturat. Clavirul, devenit instrumentul
predilect ce raspandeste starea de monotonie si de apasare generata de anotimpul rece. Iubita, vazuta ca un agent muzical,
care canta marsul funebru al iernii. Orasul-cimitir, lipsit de putere, coplesit de manifestarile apocaliptice ale anotimpului rece.
Moartea treptata, metaforica, a locuitorilor orasului, surprinsi de vitregia anotimpului rece: iubita plange, adormind pe clape,
in timp ce poetul ii mangaie pletele, privind pustietatea targului. Starea de parasire a orasului, pe deasupra caruia plutesc
acordurile unui mars funebru. Pentru Bacovia, orasul nu poate fi vazut altfel decat sub forma unui loc macabru, unde pana si
amorul este hidos, iar personajele sunt fie imobile, fie supuse unei miscari mecanice continue, ca de papusa automata.
Muzicalitatea inchisa a intregului peisaj, alcatuita din senzatii eufonice, intarita de cuvantul "cimitir", a carui umbra
semantica se rasfrange asupra intregului tablou al iernii.

In concluzie, Textul bacovian pare a ilustra modul in care subconstientul izbucneste la suprafata, confirmand definitia pe care
E. Lovinrscu o dadea simbolismului, si anume ca acesta reprezinta „adancirea lirismului in subconstient prin exprimarea pe
cale mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc”.

Decembre
de George Bacovia

Te uită cum ninge decembre...

Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

George Bacovia este cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din literatura română
modernă, iar cele mai cunoscute opere ale sale sunt poeziile Plumb si Lacustra.
Poezia Decembre a fost publicata in revista „Romanul literar”, la 15 noiembrie 190. A fost inclusa in volumul Plumb din
1916 poate fi incadrata intr-o lirica a iubirii. Elegia ”Decembre” este definitorie pentru universul bacovian, caracterizat
printr-un orizont închis („E ziuă şi ce întuneric...“), printr-o disoluție de proporții cosmice („Potop e-napoi și-nainte“), care,
însă, comportă un caracter melancolic,  presupunând apropierea, contopirea firilor („Şi ningă... zăpada ne-ngroape“), un final
firesc sugerat și de titlu, un final de apropiere, contopire a două extremități (îndrăgostiții) căreia îi poate urma un nou început,
în esență - procrearea vieții pe pământ. 

Tema acestui poem este data de refugiul in fata ninsorii, vazuta ca o stihie dezlantuita si nimicitoare, care inghite totul. Odaia
devine simbolul acestei “izolari eminesciene de agitatia din afara”, pastrand o nota intimista, data de focul care arde, ceaiul,
lectura iubitei, avand legatura, mai degraba, cu a doua perioada a romantismului.
Iubirea, ca lege generatoare a universului, este un moment de lumină („Mai spune s-aducă şi lampa“) în acest dezastru
universal, dominat de moarte. În acest poem, printre puținele zugrăvite în culori deschise, albul ninsorii neîntrerupte și
rosul antinomic al jăraticului, poetul se visează într-un spațiu intim, protector, în fata sobei, în casa iubitei, dincolo de vitregia
naturii, admirând fascinat peisajul exterior. ”Te uită cum ninge” - repetiția ne atrage atenția și mai mult asupra fenomenului
natural - ninsoarea, ceea ce liric am putea traduce prin adunare, conjugare, apropiere. Ninsoarea e aducerea fulgilor împreună.
Simbolul ”Ninsorii” în înțelesul bacovian înseamnă - o convergență inevitabilă a vieților, a energiilor spirituale, un ritm
natural, ce menține însăși viața.

Titlul este un simbol dualist al destinului implacabil (cu început dar și cu sfârșit al vieții terestre), un prilej de meditație pe
teme clasice.

Bacovia compară căderea izbitoare a fulgilor cu zilele trecătoare (asocierea dintre vijelia generată de fulgii căzători în goana
vântului și zilele pe pământ): „La horn să ascult vijelia, /Sau zilele mele - totuna — /Aş vrea să le-nvăţ simfonia“.   Metafora
“zilelor mele… as vrea sa le-nvat simfonia” descrie cat se poate de simbolist si de muzical trecerea timpului, desi aceasta
supratema are origine tot romantica. Spre deosebire de timpul eminescian care era bivalent, timpul bacovian nu are decat o
masura, cea interioara.

Iubirea este focul care menţine viaţa, de aceea poetul contemplă sfârşitul vieţii, sugerat prin simbolul „decembre“, în timp ce
fulgii de nea, clipele timpului se scurg neîncetat ca o ninsoare: „Te uită cum ninge decembre, /Spre geamuri, iubito, priveşte/
Mai spune s-aducă jăratec /Şi focul s-aud cum trosneşte“. Aceste subtile corespondenţe sunt o trăsătură a stilului simbolist şi
ele exprimă sentimentele de melancolie, speranţă, tristeţe, fiindcă universul pentru om e limitat de moarte.

Decembre este o meditaţie simbolistă, fiindcă eroii sunt sugeraţi, sunt doar nişte simboluri în împrejurări simbolice. Aşa cum
luna decembrie este sfârşitul anului, al timpului, tot astfel timpul vieţii se apropie de sfârşit. De aceea tema, eroii, subiectul,
sugerate prin motivul corespondenţelor dintre stările sufleteşti şi natură, au o proiecţie comună, în sensul că întregul univers
pare a se destrăma, a se sfârşi o dată cu omul: „Potop e-napoi şinainte“, ca în poezia Lacustră. Acest raport dintre om şi
univers, cultivat de romantici, este preluat de estetica simbolistă şi apoi de cea expresionistă, fiindcă omul este centru al
universului în cultura europeană, influenţată de umanism.

Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin simbolurile: decembre (timp, bătrâneţea, iarna vieţii), vijelia (fortuna labilis, panta rhei),
simfonia (conceptul de armonie, echilibru), focul (iubirea, viaţa) duce la o meditaţie asupra sensului vieţii. Viaţa, trăită în
iubire, face ca toate să fie pline de sens, să fie sfinte („Ce cald e aicea la tine, /Şi toate din casă mi-s sfinte“), de aceea lipsa
iubirii aduce întunericul din afară, decăderea vieţii sociale, dezagregarea universului, curgerea fără sens a timpului („Te uită
cum ninge decembre“). Conceptul de poezie pură este sugerat de simbolul zăpada („Te uită zăpada-i cât gardul“), altfel decât
în poezia Note de primăvară, unde era sugerat prin: „Mugur alb, şi roz şi pur“.

Gândirea analogică este prezentă prin analogia dintre viaţa omului şi univers, dintre sentimentele de tristeţe, melancolie,
durere, iubire ale poetului şi vijelia, furtuna, viscolul, care dezlănţuiesc stihiile. Sunt sugerate principiul aerul prin simbolul
„vijelia“, principiul apa prin simbolul „potop“, principiul focul prin „jăratec“, principiul timpul prin simbolul „decembre“,
principiul pământul prin simbolul „poluri“, care poate sugera şi principiul spaţiul.

Structura si semnificatii :
– poezia contine sase catrene, prezentand o structura simetrica. Incipitul poeziei marcheaza pe langa asocierea cu titlul si
ninsoarea o adresare directa la persoana a II-a. Aceasta face parte din monologul liric, avand rolul de a personaliza aceasta
retragere intr-o alta lume.

- masura este fixa, de noua silabe, iar ritmul este trohaic. Limbajul are o tenta arhaica – “decembre”, jaratec” – ce sporeste
impresia de apocalipsa. in acelasi timp se intalnesc in poezie sineologisme -“simfonie”, dar prezenta lor e mai discreta.

– prima strofa are in centru invocatia catre iubita :”Te uita cum ninge decembre/Spre geamuri, iubito priveste..”, sustinuta de
un ton imperative “te uita”, “priveste”

– se delimiteaza astfel doua coordinate spatial : spatial exterior al potopului , o oaza temporara de liniste si protective in fata
furiei nestavilite a naturii; “jaratecul” si “focul” pe care il inteteste sunt elemente aflate in antiteza cu urgia exterioara, fiind
menite sa intretina caldura sufleteasca, apropierea tandra dintre cei doi.

– soba cu “hornul”, ca si “geamul”, sunt singurele mijloace de comunicare vizuala sau auditiva cu mediul extern, caruia i – –
se specifica “vijelia”, comparabila cu trecerea tumultoasa a individului prin propria-i viata; conditional-optativ prezent din
versul “As vrea sa le-nvat simfonia” exprima dorinta eului liric de a resemna trecerii de a-si accepta propriul destin sfarsit
prin moarte.

– apropierea de persoana iubita, ca si degustarea “ceaiului”, licoare care incalzeste sufletul, fac parte dintr-un ritual minutios
respectat, care precede moartea : “Si ninga zapada ne-ngroape”

– invocarea unui final in doi semnifica eternizarea iubirii prin moarte, ei se vor afla impreuna si dincolo de barierele vietii;
– caldura si protectia casei iubitei confera o stare confortabila a odihnei binemeritate in urma framantarilor vietii

– spatiul devine sacru in special prin prezenta femeii ocrotitoare, care, desi devine sagalnica, se conformeaza ritualului

spatiul exterior este invadat de zapada a carei cadere se amplifica progresiv. Intr-o imagine apocaliptica in care ziua este
inlcouita de noapte, de intunericul total “E ziua si ce intuneric…/[..] Te uita zapada-i cat gardul/Si-a prins promoroaca si
clampa”.

– ultima strofa este  o anticipare enuntata in mod resemnat a iminentului sfarsit: “Eu nu ma mai duc azi acasa/Potop e-napoi
si-nainte”.

– potopul cu semnificatii biblice pare ca a devorat intreaga natura, singurul spatiu neatins de semnele mortii, spatial sufletesc
al celor doi indragostiti pastreaza specifica unui camin intr-o zi obisnuita de iarna.

În concluzie, poezia lui Bacovia are un mesaj foarte puternic, poetul îşi joacă propria dramă, însingurându-se de lume, izolat,
chiar şi în propria-i frumuseţe. Geniul bacovian stăruie foarte mult pe o singură măsură a lucrurilor, cea interioară,
metafizică. De acolo poetul, am putea spune, se alimentează, apoi procreând - prin vers, rod al muncii sale, transmis ulterior,
nouă, ctitorilor, având încărcătura simbolurilor ce-l caracterizează.

Amurg violet
de George Bacovia

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

George Bacovia este cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din literatura română
modernă, iar cele mai cunoscute opere ale sale sunt poeziile Plumb si Lacustra.
„Amurg violet” este o alta poezie a lui George Bacovia publicata in 1916. Este reprezentativa pentru acesta datorita culorii
violet, dar si pentru atmosfera trista, melancolica prezenta in toate creatiile sale.

In poezia „Amurg violet” se regasesc multe dintre trasaturile simboliste din care amintim prezenta simbolului si a
laitmotivului, care genereaza muzicalitate, prezenta unor motive literare precum: toamna, parcul, solitar, cromatica, sugestia.

Titlul operei este alcătuit din doi termeni, primul dintre aceştia este un motiv al liricii bacoviene. Etapă crepusculară a zilei,
amurgul conţine sugestia sfârşitului, este timpul unei lumi care glisează spre mormânt, sub greutatea destinului de plumb. În
primul vers-refren, amurgul este asociat cu toamna, anotimp al agoniei naturii, care aduce pustiul cosmic. Cel de al doilea
termen „violet” creează impresia unui tablou ireal, venit de dincolo de lume. In poezie cromatica este reprezentata de
culoarea violet culoare a morţii şi a neantului, violetul creează universul cromatic al unei lumi de fantasme.

Temele si motivele simboliste din aceasta poezie se identifica usor: orasul parasit, cu plopi singuratici, simboluri de
solitudine, sporind sentimentul de insingurare.Prezenta simbolului si a laitmotivului sugereaza muzicalitatea versurilor.

Tematica dominată a operei este tema mortii prezenta în întreaga creatie. El nu glorifică moartea, o deplânge si o detestă.
Tema iubirii este subordonată mortii, iubirea este invocată cu disperare fiindcă poetul nu crede în forta acestui sentiment.
Tema naturii evocă o natură-decor, pretext pentru exprimarea unor idei.

Poezia este impartita in trei catrene cu rima imbratisata, in fiecare srofa repetandu-se ca un refren doua versuri.

În prima strofă, cei doi plopi văzuţi în depărtare „în fund” sugerează singurătatea şi pustiul.
Prezentaţi metaforic „Apostoli în odăjdii violete”, cei doi arbori de hotar par a oficia „liturghia de apoi” pentru lumea care
poartă pecetea morţii.

În strofa a doua, apare mulţimea amorfă caracterizată prin două epitete: „lume leneşă,

cochetă”.Uniformizată prin culoarea extincţiei „Mulţimea toată pare violetă”, lumea „leneşă” alunecă pe nesimţite în moartea
perpetuă. Rezultă că amurgul nu este decat al zilei, ci şi al oamenilor, este „târziul” celor care nu-şi mai pot schimba
destinul. „Întoarsă” cu faţa spre apus, mulţimea se va retrage, treptat, din timpul curgător, lăsând locul fantomelor.

Strofa a treia ,evident subiectiva prin prezenta verbului„vad",este dominată de imaginea turnului medieval, în interiorul
căruia se proiectează eul liric:„Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete”. Este un univers al fantomelor „Străbunii trec în
pâlcuri violete”, în care culoarea este asociată atât dimensiunii spaţiale, cât şi celei temporale

La nivel lexical observăm utilizarea unui număr redus de cuvinte, majoritatea repetate. Repeti ia este intentionată si motivată
de nevoia de a valorifica toate valentele semantice ale cuvântului. Violet se repetă de zece ori. El devine astfel sugestie a unui
suflet tulburat, înfricosat de spectrul mortii care i se arată la fiecare pas, în sacru si profan în egală masură.

La nivel morfologic – prin numărul mare de substantive se sustine planul descriptiv. La o primă lectură poezia ni se prezintă
ca un pastel sumbru, dominat de crepuscul. Accentele violete ale amurgului de toamnă ne fac să ne gândim la toamna vietii,
bătrâne ea, marcată de melancolia tristă a iminentei sfârsitului. Eul liric bacovian lasă, însă, să se vadă toată disperarea. El
este înfrico at de moarte si, prin urmare, trăie te mai acu, dramatic sentimentul apropierii de aceasta.

Nu are împăcarea si fatalismul mioritic, ci îsi exteriorixează teroarea în fata efemeritătii vietii si a nemărginirii mortii.

La nivel sintactic observăm paralelismul sintactic sustinut de topică ( aceeasi ordine a cuvintelor în propozitii si a
propozitiilor în fraze). Această structură, pe lângă potentarea sentimentelor exprimate, mai are rol si în muzicalitatea textului
– monotonia recitării parcă în transă, halucinantă.

La nivel stilistic remarcăm epitetul violet. Pe lângă încărcătura simbolistă cunoscută – halucinatie uneori, monotonie –
violetul sugerează si moartea, fiind o culoare care se obtine prin anularea rosului, deci a vietii.

In concluzie, Textul bacovian pare a ilustra modul in care subconstientul izbucneste la suprafata, confirmand definitia pe care
E. Lovinrscu o dadea simbolismului, si anume ca acesta reprezinta „adancirea lirismului in subconstient prin exprimarea pe
cale mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc”.