Plumb

de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar veşmânt-

Stam singur în cavou...şi era vânt...

Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig-

Stam singur lângă mort... şi era frig...

Şi-i atârnau aripile de plumb.

Simbolismul – este o mișcare artistică, manifestată în literature, picture, muzică, apărută

în Franța, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca reactive împotriva parnasianismului și
naturalismului. Se manifestă prin dorința de înnoire a liricii și resuscitarea sensibilității în poezie,
în contradicție cu lirismul rece, impersonal.

Scriitorul francez, Jean Moreas, în articolul-manifest ”Le Symbolisme”, în 1886, a dat

numele curentului, termenul derivă din grecescul ”symbolon” –simbol, semn de recunoaștere.

Atmosfera simbolistă este una de copleșitoare dezolare, o atmosferă citadină, provincial,

dominate de spleen, de nevroză, de degradare. Poetul simbolist trăiește un acut sentiment de
solitudine, izolare de lumea ostilă, având tendința claustrării. Temperamentului său îi corespund
stările de: melancolie, dezolare, tristețe metafizică, iritare, nevroză, contemplație.

Principiile esteticii simboliste:

1. Cultivarea programatică a simbolului (plumbul este simbolul apăsării sufletești)

2. Principiul corespondențelor (fiecărei stări emotive sau psihice a poetului îi corespunde
un element din natură, analogii între universul interior și cel exterior)
3. Sinestezia (amestec de senzații de natură vizuală, auditivă, olfactivă, tactilă etc)
4. Sugestia (poezia trebuie să fie capabilă a sugera cititorului sentimente și senzații, fără ca
poetul să le denumească explicit. ”A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea
pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de ghici încetul cu încetul” Stephane
Mallarme)
5. Muzicalitatea versurilor (rime rare, repetiții, versuri refren, laitmotive, aliterații și
asonanțe, , accente și pauze afective, intrumente muzicale ce sugerează stări sufletești)

Apariție: volumul ”Plumb” 1916

Semnificația titlului: titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu,
chintesența întregului text simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul
„plumb” devine motivul central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și
lumea interioară (sufletească), care sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic.
Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-
uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală,
greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă,
sugerând căderea grea). Plumbul sugerează apăsarea sufetească, angoasa, cenușiul existential,
universul monoton, închiderea definitive a spațiului existential, fără soluții de evadare.
Tema: condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații, artificială.
Specia literară: Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de
moarte sunt transmise sub forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică.
Poezia ,,Plumb’’ este o artă poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea
burgheză artificială, dar și față de propria afectivitate.
Lirismul subiectiv: este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității, verbele la
persoana I ”stam, am început” și adjectival pronominal posesiv ” meu”.
Structura: poezia este alcătuită din două catrene ce corespund celor două secvențe
poetice care conturează două planuri ale realității – cea exterioară, obiectivă, reprezentată de
cimitir și cavou; - cea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimental iubirii, a cărui invocare
se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.

Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza
însinguratului își asumă cu luciditate tragismul.
 Strofa I se construiește în jurul câmpului semantic al morții: ”cavou, funerar vestmânt,
mormânt”, accentuând idea de însingurare, înstrăinare definitivă. Sunt surprinse elemente ale
cadrului spatial închis, apăsător, în care eul liric se simte claustrat. Verbul la timpul imperfect
”dormeau” sugerează permanentizarea stării de apăsare. Florile, associate de obicei gingășei,
frumuseții, sunt alăturate oximoronic plumbului, pierzându-și farmecul și devenind artificiale,
pietrificate. Epitetul ”de plumb” reliefează greutatea, apăsarea, atracția pământului. Mediul
claustrant al cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții, existent umană marcată
de constrângerea socială.
Bacovia folosește sinestezia, procedeu specific symbolist, pentru a contura o atmosferă
lugubră prin asocierea imaginilor auditive ”Scârțîiau coroanele de plumb” și a celor sensitive ”Și
era vânt”.
În peisajul macabru al sicriului și al singurătății, își face apariția vântul, sugerând o
percepție tactilă, resimțită organic, accentuată de imaginea auditivă ”Scârțâiau coroanele de
plumb” care amplifică presimțirea unui inevitabil sfârșit.
Strofa a doua
Prin tehnica simetriei, corespondentul ”sicrielor de plumb” din planul exterior, este
amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții.Iubirea, sentimentul cel mai profund, își
anunță dispariția, ceea ce echivalează cu ceea ce numea Blaga ”întoarcerea cu fața spre apus”,
adică trecerea într-o altă dimensiune existențială.
Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează imposibilitatea salvării prin iubire și
anihilarea oricărei tentative de a repara fragilitatea lumii.
Imaginea auditivă ”am început să-l strig” evidențiază un strigăt neputincios și absurd,
durerea sfâșietoare, spaima, accentuând ireversibilitatea morții. Percepția tactilă ”era frig”
amplifică obsesia sfârșitului, iar metafora ”aripile de plumb” sugerează iminenta prăbușirea,
căderea în gol, imposibilitatea evadării, eliberării. Metaforă a zborului frânt, ea sugerează că doar
singurătatea și alienarea mai pot locui în această lume a ”sfârșitului continuu”
Starea de solitudine e ilustrată prin repetarea sintagmei ”stam singur”, care alături de
celelalte simboluri accentuează senzația de pustietatea sufletească.
Concluzia
Instrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, moartea, ilustrate în poezie, conturează
estetica simbolistă, creând imaginea poetului inadaptat într-o societate lipsită de idealuri.