Gramatica limbii române, București, Editura Academiei, vol. II (ed. 2005, p. 798-801, cap.

Dialogul)

3. UNITĂŢILE DIALOGULUI

Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri, în care

unităţile de rang inferior se combină, producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire
sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative, mişcările comunicative se includ în intervenţii ale
fiecărui locutor, două sau mai multe intervenţii formează un schimb, mai multe schimburi formează o
tranzacţie, tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii.

Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice, aşa cum se manifestă ele în textul
narativ / descriptiv. „Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice, care configurează
textul dialogal în mod particular, atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

3.1. Actul de vorbire

În procesul comunicării, oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă, producând schimbări
în lumea înconjurătoare. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. Actul de vorbire este
actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor
cu o anumită intenţie comunicativă, într-un context determinat. Dialogul apare ca o succesiune ordonată
de acte de vorbire:
A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la
universitate? [ÎNTREBARE]
B: CUM să nu. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. [ACT ASERTIV].
Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii, fraze). Actul de
vorbire, ca unitate comunicativă, poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii, din propoziţii eliptice,
din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). Alteori, două acte de vorbire pot apărea contopite într-
o singură unitate intonaţională, prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice:
B: de CE.
A: pentru că l-a disperat nu ştiu. (IVLRA, 123);
C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa
aşa# pe creier aşa (IVLRA, 122).
3.1.1. Structura actelor de vorbire
Într-o situaţie de comunicare dată, un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind
componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a
actului de vorbire), urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta
perlocuţionară a actului de vorbire).
Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară, componenta ilocuţionară şi
componenta perlocuţionară. Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe
lingvistice conforme cu regulile fonetice, gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire
 sunt doi oameni. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor, morfemelor,
cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică. Când regulile de bună formare
sunt încălcate, atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil.
Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticală-semantică; vorbitorul
produce acel enunţ cu o anumită intenţie, cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său, ataşând
deci enunţului o forţă convenţională, numită forţă ilocuţionară. Astfel, enunţul În clădire sunt doi
oameni. poate funcţiona, în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului, ca o
aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală), ca un ordin indirect
(vorbitorul îi sugerează portarului să îi dea afară pe cei doi intruşi din clădire), ca un reproş indirect
(vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în
clădire), ca o ameninţare indirectă (vorbitorul, un bandit, îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi
greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). Pe baza unor inferenţe pe care le fac, interlocutorii deduc
intenţia comunicativă a vorbitorului; dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel
încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului, actul de vorbire este reuşit, este
performat cu succes; dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă
intenţia sa, atunci actul de vorbire este nereuşit, eşuat.
Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent, îi umple un gol cognitiv, îl determină
să facă anumite acţiuni motorii, îi induce teama etc. Efectele ilocuţiei reprezintă componenta
perlocuţionară a actului de vorbire. Din acest punct de vedere, un act de vorbire poate să fie eficient
(când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul
perlocuţionar nu este atins).
3.1.2. Clasificarea actelor de vorbire
În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire
– scopul ilocuţionar; relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală; starea psihologică
exprimată de locutor; relaţia dintre interlocutori; conţinutul propoziţional al actului de vorbire;
condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc.) actele de vorbire se clasifică
în: acte reprezentative (asertive), acte directive, întrebări, acte comisive (promisive), acte expresive,
acte declarative.
Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional,
în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC., locutorul consideră adevărat conţinutul
propoziţional al actului de vorbire. El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe
care o crede / o prezintă ca adevărată. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive):
afirmaţie, sugestie, insistenţă, presupunere, deducţie, plângere, reproş etc. Prin actele de vorbire
directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide
geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al
actului de vorbire („a închide geamul”). El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală
folosind cuvintele. Există diverse subclase de acte directive: ordin, poruncă, rugăminte etc. Prin
actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple
un gol cognitiv (de diverse tipuri; real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10. Există diverse
subclase de acte întrebare: întrebare, interogare, chestionare, informare etc. Prin actele de vorbire
comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul
propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa
interlocutorului „de a nu mai întârzia”). Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea
de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. Subtipuri de promisive: promisiune,
jurăminte, angajament etc. Prin actele de vorbire expresive locutorul îşi exprimă atitudinea
(bucurie, entuziasm, tristeţe, compasiune, admiraţie etc.) faţă de conţinutul propoziţional al actului
de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită
interlocutorului „a fi frumoasă”). Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile, felicitările,
scuzele, condoleanţele etc. Prin actele de vorbire declarative, locutorul face o declaraţie verbală
care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi., ofiţerul stării civile
instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. Prin
cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. Pentru ca actul de vorbire să fie performat
în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice, instituţionale, să fie satisfăcute.
„A declara căsătoriţi”, „a boteza”, „a declara război”, „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt
acte de vorbire declarative.
 Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice;
devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul
comunicării).
3.1.3. Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte
Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire
indirecte). Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de
vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire). Astfel, locutorul poate să-i solicite
alocutorului să deschidă fereastra, performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă:
– Deschide fereastra!) sau indirect, prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu
sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici.), al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi
fereastra?), al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). În comunicare,
interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de
alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare.
Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere
între locutor şi alocutor, (ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor, (iii) gradul în care actul de
vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului, (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl
leagă pe locutor de alocutor. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în
comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale, discursive etc.);
(ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul, vârsta,
sexul, rolul social al alocutorului); (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie
percepută ca relativ mare (v. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie, te
rog, 2 lei până mâine?); (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de
drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer, vă rog, puteţi să-mi deschideţi uşa să
cobor aici la semafor?).
Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe, cu atât actul de vorbire este, într-un
grad mai mare, indirect.
Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire
indirect, convenţionalizat prin uz; interlocutorul deduce, în baza convenţiilor cunoscute, că
răspunsul este „da”.
– Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată. –
interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o
persoană drăguţă nu poate fi refuzată”; ea vorbeşte cu mine, deci probabil se referă la mine, despre
mine crede că sunt „o persoană drăguţă”; dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”,
eu fiind persoana drăguţă, înseamnă că nu va refuza invitaţia; deci răspunsul este „da”.
3.1.4. Mărci ale forţei ilocuţionare
Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe
performative, moduri şi timpuri verbale, elemente lexicale, elemente suprasegmentale (intonaţia),
elemente paraverbale, elemente implicate în situaţia de comunicare, elemente nonverbale (mimică,
gesturi etc.).
– Verbele performative sunt verbe care, folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ
prezent, activ, persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor:
Afirm că aşa stau lucrurile. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv);
Te rog să stai acolo. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire directiv);
Întreb dacă va veni toată lumea. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire întrebare);
Promit să nu te mai întrerup. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv);
Îţi mulţumesc pentru ajutor. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire expresiv);
Vă declar căsătoriţi. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire declarativ).
– Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde, în
mod prototipic, unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra.); modul imperativ
corespunde, în mod prototipic, unui act de vorbire directiv (Ion, deschide fereastra!).
– Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. De exemplu, negaţia poate marca
un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!); modalizatorul sigur, în anumite
contexte, poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine.); te rog marchează un
act de vorbire directiv (rugăminte); nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc.
– Elementele paraverbale (intonaţia, tonul vocii, debitul verbal, emfaza) pot distinge, de exemplu,
între o aserţiune, o promisiune, o ameninţare, un reproş etc.
 – Elementele nonverbale (gesturi, mimică) modifică forţa ilocuţionară. În funcţie de mimică, de
exemplu, enunţul Maria pleacă mâine. poate funcţiona ca aserţiune, poate exprima un reproş, o
ameninţare, poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul).
– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare:
de exemplu, locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie
interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană.

3.2. Mişcarea conversaţională

Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia, pentru
a-l menţine, pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia. Actele de vorbire se
integrează în mişcări conversaţionale. Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie /
de încheiere) poate fi simplă, alcătuită dintr-un singur act de vorbire, sau complexă, alcătuită din mai
multe acte de vorbire. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două
acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare), mişcarea de menţinere a conversaţiei este
alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri, fiecare format din unu sau mai multe
acte de vorbire, mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în
aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei, mişcarea de încheiere a
conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor:
[DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi
întrebare]
A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2
[MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri, întrebări]
B: {CUM să nu.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu.}ACT2
C: {CE troleibuz. }ACT1
B: {ORce troleu.}ACT1
A: {orice troleu.}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1
B: {nu.}ACT1 {e compliCAT.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3
A: {da.}ACT1
+B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1
A: {AM înţeles.}ACT1
B: {aşa-nţelegeţi.}ACT1
A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da.}ACT2
B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu
şi luaţi orice troleu.}ACT1
[ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI]
A: {mulţumim. mulţumim.}ACT1
C: {mulţumim.}ACT1 (IVLRA, 92).
Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei
(formule de salut, formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre...), prin secvenţe de
apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!; hei!; atenţie!; vocative; formule
de adresare), prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…; ce ar fi de spus
despre…; aş vrea o părere sinceră de la tine…), prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul, prin aserţiuni
care stimulează un comentariu din partea alocutorului. Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin
întrebări, prin răspunsuri, prin corectarea unor replici anterioare, prin secvenţe de ratificare (da, dar...;
înţeleg; bun…), prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm;
aha...), prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului, oferte etc. Un loc special în menţinerea
interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere, care amână încheierea schimbului verbal şi
amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional, cât şi sub aspectul participării
interlocutorilor la schimbul verbal). Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule
specifice (în altă ordine de idei...; să trecem acum la altceva...; o altă problemă este...), prin pauze mai
lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt, fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea
temei. Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut), prin poziţiile corporale
(lipsa orientării spre interlocutor), prin tăcere.