Puterea în discurs

Începând cu anii 1970 se recunoaşte rolul limbajului în structurarea relaţiilor sociale de

putere. Fiecare situaţie de comunicare este influenţată de structurile de putere în care vorbitorii
sunt plasaţi convenţional sau nu.
Puterea este o condiţie esenţială în viaţa socială. Puterea se referă la relaţii de diferenţă şi
la efectul acestora asupra structurilor sociale. Limbajul creează puterea, o exprimă, este implicat
oriunde există o luptă pentru putere. Puterea nu derivă din limbaj, dar limbajul poate fi folosit
pentru a provoca, a submina sau a schimba distribuţia puterii pe termen lung sau scurt.
Putere poate însemna forţă, autoritate, statut sau expertiză. Modul prin care un om îşi
arată puterea constă în felul în care îi tratează pe ceilalţi conform propriilor dorinţe. Astfel,
vorbitorul emite ordine, comenzi, insistând asupra obligaţiilor pe care le au ceilalţi, pentru a
obţine modificarea comportamentului lor fizic în direcţia dorită de el.
Conform lui Burbules (1986) puterea înseamnă întotdeauna a domina pe cineva, iar a
domina pe cineva implică automat un conflict de interese. Dacă nu există un conflict de
ineterese, atunci nu se realizează puterea.
Puterea se manifestă în mai multe feluri:
Modul imperativ este cel care exprimă cel mai direct o comandă: Fă curat! Adu cărţile!
etc. În afara acestuia, în limbă mai există şi alte resurse gramaticale de exprimare a obligativităţii
cu diverse grade de intensitate:
(1) Poţi să foloseşti mixerul pentru a bate ouăle.
(2) Ai putea să foloseşti mixerul...
(3) Ai nevoie să foloseşti mixerul...
(4) Tu vei folosi mixerul...
(5) Ar trebui să foloseşti mixerul...
(6) Trebuie să foloseşti mixerul...
Chiar şi cea mai puternică construcţie modală (trebuie să...) exprimă obligaţia cu mai puţină
tărie decât imperativul „Foloseşte mixerul...!”
Cel mai direct mod de solicitare a unui răspuns verbal este folosirea interogativului. Cât este
ceasul? Poţi să înoţi? Efectul interogaţiei asupra relaţiilor interpersonale nu este la fel de puternic ca
în cazul comenzilor. Pe de o parte a dimensiunii puterii, interogaţia presupune autoritate; pe de altă
parte, o interogaţie tipică presupune că vorbitorul nu deţine informaţia şi că vrea să o obţină; în acest
caz balanţa puterii înclinându-se către posesorul informaţiei.
Atunci când vorbitorul este dotat cu autoritate şi expertiză recunoscute în mediul său, putem
observa în discursul său o gradare a asertivităţii şi dogmatismului, obţinută prin construcţii modale
exprimând probabilitatea (Această casă din secolul trecut nu are / e improbabil să aibă / poate avea /
ar putea avea / trebuie să aibă / are igrasie.)
prin cuvinte folosite să exprime diferite grade de frecvenţă (Această casă din secolul trecut
uneori / câteodată / adesea / frecvent / întotdeauna are igrasie.)
sau universalitatea (Nici o / Puţine / Câteva / Unele / Multe / Cele mai multe / Toate / - /
casă(ele) din secolul trecut (n-) are(u) igrasie.)
şi prin mărci (personale şi impersonale) ale subiectivităţii (Cred / Consider / Părerea mea
este / În viziunea mea...; este evident că / e clar că / se pare că / pare că etc.).

Puterea limbajului se poate manifesta şi prin mijloace non-verbale: expresia feţei

(încruntare, aer calm, liniştit, zâmbet superior), gesturi (mişcări ale mâinilor şi/sau corpului:
indicatoare, agresive sau distante, de aprobare sau de dezaprobare, de încurajare sau intimidare),
poziţia, orientarea şi proximitatea corpului (stând în picioare, şezând, cu faţa sau cu spatele către
interlocutor, distanţa faţă de acesta), contactul vizual şi corporal, privirea directă sau deviată a
interlocutorului, atingerea, bătaia uşoară pe spate, luarea interlocutorului de după umeri),
atitudinea (degajată, încordată) şi aspectul exterior (vestimentaţia, aspectul fizic). Prin toate
aceste mijloace, vorbitorul se impune, se face ascultat, poate da mai multă greutate cuvintelor
rostite.
Comunicarea cu ajutorul mijloacelor suprasegmentale (accentuarea unor cuvinte, intonaţia
cu care sunt rostite propoziţiile) fac posibilă interpretarea diferită a enunţurilor. Orice vorbitor îşi
pune amprenta personalităţii sale în tonul vocii, fapt cu atât mai evident la persoanele care
reprezintă o „autoritate”: profesorul, medicul, judecătorul, preşedintele, poliţistul etc.
Pe lânga faptul că puterea într-un discurs acoperă latura lingvistică, când vine vorba de
putere în discurs se face referire și la latura psihologică, așa cum vom observa în cazul
discursurilor politice, jurnalistice sau didactice.
Puterea în discurs este de trei tipuri: forța, puterea coercitivă și manipularea.
 FORȚA
Forța este primul tip de putere. Prin forță, un anume individ A își exercită puterea asupra
unui individ B pentru ca cel din urmă, B, să nu poată realize ceea ce își dorește. Exercitarea
forței constă în abilitatea unui individ de a-l opri pe celălalt din a face ceea ce își dorește. Uneori
individul A îl convinge, prin manipulare, să aleagă o altă alternativă.
Un exemplu de exercitare a forței este atunci când un părinte deschide cu forța gura
copilului său pentru a-i da pastile în ciuda eforturilor celui mic de a se împotrivi. O astfel de
exercitare a forței este pentru binele copilului.
Forța nu este o formă normală de relaționare între două persoane atâta timp cât unul dintre
indivizi are cu mult mai multă autoritate asupra celuilalt. Între cei doi nu se poate naște
interacțiunea pură pentru că unul dintre cei doi nu își poate atinge scopul din cauza celuilalt.
Cea mai frecventă exercitare a forței, așa cum am exemplificat și mai devreme se întâlnește
între relația dintre părinți și copii. Prin forță, de multe ori, părinții își opresc copiii de la a face
anumite lucruri care nu le sunt benefice. Un alt exemplu al exercitării forței în relația părinți-
copii este atunci când părintele își încuie copilul în cameră pentru a nu putea merge acolo unde
își dorește. Apare aici forța deoarece unul dintre cei doi indivizi care iau parte la acțiune este
oprit să facă ceea ce își dorește sau cee ce și-a propus pentru că celălalt are mai multa autoritate.
Cu toate acestea Burbules spune că nu există o exercitare a forței părinților asupra copiilor pentru
că întotdeauna părinții își opresc copiii din a face un anumit lucru spre binele celor mici.
Instinctul părinților este de a-și proteja copiii.
De asemenea, Burbules dă exemplul unui pacient care suferă de insuficiență respiratorie,
doctorul îl pune la aparate, însă aici nu este vorba de exercitare a forței sau a puterii, pentru că a-l
pune pe pacient la aparate este în favoarea lui. Puterea, spune Burbules, este atunci când cineva
decide în locul tău sau te manipulează în așa fel încât totul să fie în favoarea lui.
O caracteristică importantă a acestui tip de putere, forța, este că nu implică o înțelegere
reciprocă între cei doi agenți.
Forța este mai mult decât a-l convinge pe celalalt să își schimbe perspectiva. În cadrul
acestui tip de putere, agentul dominant îl oprește pe agentul subordonat să facă ceea ce își
dorește. Agentul subordonat este pus în situația în care nu poate acționa.
 A folosi forța împotriva cuiva înseamnă, de multe ori, a-l trata ca pe un obiect. Forța se
folosește pentru a intensifica relația de puetere, pentru a arăta cine deține puterea. Forța este tipul
de putere care aduce numeroase dezavantaje pentru că îi afectează pe cei din jur, are efect
negativ în relațiile sociale.

Puterea politică
Discursul politic este o construcție ce susține și promovează interese. Pentru a se ajunge
la satisfacerea intereselor se ajunge la minciună, la imoralitate și la manipulare în politică.
Practica manipularii opiniei publice este foarte veche, iar tehnicile specifice s-au
diversificat și rafinat de la o epocă la alta. Câteva arme folosite pentru a manipula ar putea fi :
discursul politic, ca metodă de dezinformare, lansarea unor atacuri politice prin intermediul
mediei ori al terților politici, pentru mascarea intereselor reale, campanii de presa demarate la
comandă politică, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri fabricate, în vederea
abaterii atenției de la alte teme de real interes, promovarea de false modele politice sau afișe
electorale.
Conform specialiștilor teoriei comunicarii, manipularea reprezintă o acțiune de
influențare prin mijloace neviolente, a opțiunilor unor segmente ale populației sau a populației în
ansamblul ei, în vederea realizarii unor obiective, prin inducere intenționată în eroare. În
procesul de manipulare este important ca subiecții asupra cărora se exercită acțiunea de
manipulare să fie convinși că acționează pe baza realității și că pornesc de la premise corecte, în
conformitate cu propriile idei și interese.
Discursul politic, de pildă, are ca scop de cele mai multe ori, nu transmiterea unui mesaj
clar către propriul electorat, ci mai degrabă, dezinformarea electorilor celorlalte partide. Deseori,
personalitățile politice ori mass-media exprimă, în discursul lor, opinii doar critice și nu
argumente bazate pe informații care să susțină concluzia adoptată.
Există mai multe forme de manipulare: manipulare pozitiva – care este în acord cu
normele raționalității cât și cu normele moralității care acționeaza în vederea satisfacerii binelui
comun și manipulare negativa, care la rândul ei poate fi intenționată și neintenționată.
Manipularea se face prin minciună. Unii mint fără să-și dea seama, în necunoștință de cauză, din
ignoranță, iar alții mint cu bună știință, cunoscând adevarul; alții spun doar un adevar parțial.
 Abaterea atenţiei este o alta modalitate de manipulare, realizata prin lansarea unor false
teme de interes general, de regula de natura scandaloasa, în vederea trecerii sub tăcere a altor
aspecte ce ar putea deranja cu adevarat opinia publică. Ca exemplu putem menționa teme de real
impact social, cum ar fi criza profundă ce afectează sistemul sanitar ori iminentul colaps al
sistemului educațional.
Ceea ce este și mai grav este sfidarea opiniei publice prin prezentarea denaturată a
realității. În acest domeniu descrierea realităţii este un mijloc și nu un scop – care să ducă la
legitimarea puterii. Un alt caz de încercare de manipulare este prezentarea diferită a faptelor.
Întotdeauna există tendința de a te valoriza pozitiv pe tine sau pe grupul de interese pe care-l
reprezinți și de a valoriza negativ pe cei ce reprezintă partea adversă. Des folosite în societatea
românească sunt și zvonurile oficiale precum și intoxicarea. „Surse credibile… oficiale…
interne” sunt sintagme folosite de mass-media pentru lansarea pe piață a unor mesaje, de cele
mai multe ori neadevărate, fără asumarea vreunei responsabilități.
Dar dacă metoda zvonisticii urmarește doar punerea în circulație a unui anumit mesaj,
tehnicile de intoxicare sunt mult mai subtile. Sondajele de opinie, topurile, testele formative ori
dezbaterile televizate sunt câteva dintre metodele folosite în mod curent pentru inducere în
eroare sau pentru crearea unor false curente favorabile anumitor teme ori fabricarea și
promovarea unor false personalități politice (cel mai elocvent exemplu în acest sens este Gigi
Becali).
Adevărul în politică poate fi uneori în contradicție cu interesele unui grup sau altuia. Se
pune intrebarea „ce ar trebui sacrificat: – adevarul sau interesul?”. De cele mai multe ori se
sacrifică adevărul deoarece interesul e mult mai puternic.
Discursul politic are în componența sa mai multe caracteristici care pot influența
adevarul.
O caracteristică importantă a discursului politic este ambiguitatea intenționată care
marește șansele de a influența decizia indivizilor. Altă caracteristică este caracterul disimulat al
mesajului: nu intotdeauna ceea ce spun liderii și indivizii politici coincid cu intențiile adevărate.
Alte două caracteristici care pot și chiar influențează opinia publica sunt tonalitatea imperativa și
substratul explicit polemic. Toate aceste caracteristici ale discursului politic duc la o denaturare a
adevărului, a realității.
 Psihologia celor ce ascultă
Vechi de când lumea, obiceiul de a alege are la bazã aprecierea meritului aparent. Dintre
toţi pãunii, o pãuniţã alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasã, indiferent de calitãţile
genetice cu adevãrat importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat în
și în viaţa politicã. Coada pãunului este discursul, un candidat atașând multe și colorate artificii
campaniei sale.
O categorie aparte a discursului politic modern - într-un stat democratic - este cea a
„realegerii”. Se referã, evident, la acea categorie de personaje din arena politicã, pentru care
lupta este de a pãstra şi nu de a câştiga, printre care nu sunt rare noţiunile de „guvernul meu” sau
„ministerul nostru”, în opoziţie cu „senatorii voştri” şi „moţiunile dumitale”.
Mesajul devine mai persuasiv dacã se asociazã la receptor cu emoţii pozitive. Este posibil
sã devinã eficient şi dacã se asociazã cu emoţii negative, prin inducerea fricii. Dacã la
informaţiile despre experienţe concrete şi strategiile de evitare se adaugã argumente emoţionale
asociate cu instrucţiuni exacte, complete despre evitarea situaţiei dificile se va obţine drept efect
modificarea comportamentelor indivizilor în sensul dorit, prin inducerea fricii.