MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ȘI SECURITATE CIVILĂ

CATEDRA ŞTIINŢE MANAGERIALE, SOCIO-UMANE ȘI COMUNICARE

PROFESIONALĂ

Fundamentele logice ale argumentării.

Referat la Logica Juridică

a studentul gr. DFT215,
învățîmânt cu frecvenţa la zi
Cebotari Ion
Consultant ştiinţific:
Simion Roşca,
doctor în filosofie,
profesor universitar interimar

Chișinău – 2022
 Planul:
Introducere.............................................................................................................................3
Noțiunea argumentării...........................................................................................................4
Descrierea procesului argumentării.......................................................................................5
Rationamentul – baza argumentarii.......................................................................................6
Tipurile de argumentare........................................................................................................8
Limitele folosirii argumentarii..............................................................................................9
Patru tipuri principale de argumentare................................................................................10
Deducţia...............................................................................................................................11
Inducția................................................................................................................................12
Argumentarea abductivă......................................................................................................12
Argumentarea prin analogie................................................................................................13
Сoncluzie.............................................................................................................................13
Referințe bibliografice.........................................................................................................14
 Introducere

În viaţa de zi cu zi, fie că întreţinem un dialog verbal, fie că facem o anumită acţiune sau
nu întreprindem nici una, mereu vom comunica lumii externe ceva despre noi. Iar atunci
cînd comunicăm, ne aflăm involuntar într-un proces continuu de argumentare,
argumentarea propriilor fapte, idei, păreri, concepţii şi convingeri. Pe de altă parte,
argumentarea reprezintă instrumentul indispensabil atunci cînd dorim să susţinem o idee şi
să-l convingem pe interlocutorul nostru/interlocutorii noştri de valabilitatea ideii susţinute.
Fie că prezentăm un punct de vedere, pledăm pentru o anumită concepţie despre realităţile
care ne înconjoară, respingîndu-le în schimb pe altele, toate acestea comportă un caracter
de argumentare în procesul de comunicare. Chaïm Perelman susţine în Tratat de
argumentare Noua Retorică că teoria argumentării constă în „folosirea raţiunii pentru a ne
dirija acţiunea şi pentru a o influenţa pe a celorlalţi”
 Noțiunea argumentării

De-a lungul timpului s-a folosit voluntar sau involuntar argumentarea în comunicarea
discursivă, termenul de „argument” a fost împrumutat din latină argumentum (1170) cu
sensul de „dovadă”.
Argumentarea, in mod traditional, a fost considerata totalitatea mijloacelor pe care le
folosim pentru a ne fundamenta opiniile si pentru a le impartasi altora.
Ca instrument al procesului de comunicare argumentarea poate fi definita ca un proces
de interactiune intre sursa si receptor, in cadrul caruia are loc expunerea unor teze,
sustinerea lor cu suporturi rationale, analiza unor teze contrarii si evaluarea
concluziilor.
Scopul celui care practica argumentarea este sa castige acordul publicului referitor la
chestiunea aflata in discutie. Argumentarea nu este un scop in sine, ci un mijloc de a
ajunge la un consens sau la o hotarare.

Folosim argumente pentru a comunica. Atunci cand argumentam o facem pentru a obtine
aderarea celorlalti la o idee pe care, de cele mai multe ori, o dorim transformata intr-o
actiune a celor carora o impartasim. A realiza aceasta inseamna insa a lua o decizie iar
rolul argumentarii este de a convinge pe ceilalti sa aleaga o anumita actiune. Utilitatea
folosirii argumentelor in diferite situatii cotidiene, este motivata, deoarece opiniile,
convingerile si comportamentele au, de multe ori, serioase consecinte.
 Descrierea procesului argumentării

Ca proces de comunicare instrumentala, argumentarea prezinta caracteristici ca:

- argumentarea este o activitate sociala, intelectuala, verbal, este afirmarea, justificarea sau
respingerea opiniilor.

In procesul de argumentare sunt implicate cateva conventii de care trebuie tinute seama,
si anume:

a). argumentarea se desfasoara intr-un anumit context social sau profesional (domeniu de
argumentare) in interiorul caruia oamenii pledeaza pentru a lua decizii sau pentru a
construi un corpus de cunostinte;

b). exista reguli de natura intelectuala, verbala si de organizare pentru a pleda care se
folosesc indiferent de domeniul implicat in procesul de argumentare (independente de
domeniu) si reguli care au aplicabilitate doar intr-un anumit domeniu (dependente de
domeniu)
 Rationamentul – baza argumentarii

Argumentarea se construieşte în baza unor raţionamente, care reprezintă „operaţii

discursive prin care se conclude că una sau mai multe propoziţii (premise) includ adevărul,
probabilitatea sau falsitatea unei alte propoziţii (concluzie)”6 . Raţionamentul reprezintă o
operaţie logică care porneşte de la cunoscut pentru a face admisibil necunoscutul, ceea ce
se numeşte în logică inferenţă.

Daca prin argument intelegem un sir de afirmatii din care una (concluzia) este
prezentata ca adevarata intrucat decurge in mod logic din alte afirmatii adevarate
(premisele), atunci putem spune ca avem dea face cu un rationament.

Spre exemplu, daca ni se spune: „numai persoanele care au atins vîrsta de 18 ani
au drept de vot iar dumneavoastra, neavand, 18 ani nu puteti participa la alegerile ”,
interlocutorul ne furnizeaza un argument. Concluzia sa, „nu putem participa la alegerile ”,
se bazeaza pe un temei, o ratiune, si anume, „numai persoanele care au vîrsta de 18 ani
au drept de vot ”, care constituie premisele.

Forma generala sub care se prezinta un argument este:

- unul sau mai multe enunturi-suport care contin concluzia, denumite primise;

- un enunt concluzie care deriva in mod logic din premisa sau premise;

- un indicator logic care face legatura intre premisa si concluzie.

Premisa sau premisele constituie evidente, fapte, temeiuri sau ratiuni pe care se bazeaza
concluzia.

Indicatorul logic reprezinta unul sau mai multe cuvinte care semnifica un semnal, sau o
sugestie ce indica existenta unui argument.

Indicatorii logici cei mai frecventi utilizați:

- indicatori ai concluziei sunt cuvinte precum: „ deci…”, „asadar…”, „ decurge

ca…”, „ prin urmare…”, „ in consecinta…”, „ de aici putem arata ca…”, „ dovedeste
ca…”, „ reiese ca…”, „ astfel ca…” si altele de felul acesta.
 - indicatori ai premiselor sunt cuvinte precum: „ deoarece…”, „ pentru ca…”,
„ intrucat..”, „ din cauza ca…”, „ dat fiind ca…”, „ decurge din…”, „ presupunand ca”,
„ pe motiv ca…”, „ pe baza faptului ca…”, „ dupa cum rezulta din…”, „ datorita…”, „
avand in vedere ca…”, „ dupa cum se indica in…” si alte de felul acesta.

- indicatori ai opiniei vorbitorului (ale celui care argumenteaza) sunt cuvinte

precum: „ probabil”, „ cu certitudine”, „ foarte probabil”, „ cred ca”.

Un argument bun este acela in care premisele sunt un temei suficient pentru a crede ca este
adevarata concluzia sa. Prin temei suficient se intelege ca un argument trebuie sa satisfaca
doua conditii pentru a fi bun:

- trebuie sa existe un temei bun pentru a crede ca premisele sunt adevarate;

- premisele sprijina concluzia sau conduc la aceasta; argumentele si rationamentele

care satisfac aceasta conditie se afirma ca sunt valide.

Validitatea unui argument nu trebuie confundata cu adevarul propozitiilor sale:

exista argumente valide care sunt alcatuite din propozitii false, dupa cum exista argumente
nevalide (premisele lor nu sprijina concluzia) in care si premisele si concluzia sunt
propozitii adevarate. Inainte de a stabili care este concluzia si care sunt premisele unui
argument, trebuie citit cu atentie de mai multe ori, urmarind a se intelege ce anume se
argumenteaza (concluzia) si care sunt temeiurile oferite in sprijinul concluziei (premisele).
 Tipurile de argumentare

Exista o serie de forme de argumente, dintre care sunt:

a). argumentul entimematic (entimema – forma prescurtata de rationament, care contine

numai o parte a judecatii, restul fiind neexprimat si desfasurandu-se in mintea sursei si
receptorului);

b). argumentul bazat pe generalizare;

c). argumentul bazat pe relatia cauza – efect;

d). argumentul bazat pe analogie;

e). argument bazat pe comparatie;

f). argumentul bazat pe prestigiu

g). argumentul bazat pe informatii furnizate de experti

h). argument bazat pe ilustrare.

 Limitele folosirii argumentarii

Argumentarea poate avea si efecte negative. Acestea decurg din felul in care
oamenii folosesc argumentele. Retorica persoanelor sau a grupurilor care indeamna la ura,
care sustin ca o anumita religie sau o anumita natiune ar fi superioara tuturor celorlalte,
sustinerea de catre reprezentantii unor conceptii politice, doctrine sau ideologii care
pretind ca orice conceptie contrara celor pe care le sustin sunt retrograde, in aparenta bine
intentionati etc. sunt exemple cu efecte negative, nocive.

Cei care se angajeaza in argumentare isi asuma o mare raspundere morala. Ei

trebuie sa-si asume cel putin patru obligatii morale, cerinte ale angajarii unei argumentari
responsabile intr-o societate democratica, si anume:

a) Raspunderea celor care se angajeaza in argumentare sa asigure argumentelor un

temei rational, argumente valide din punct de vedere logic, sustinute de fapte si
informatii furnizate de experti. Creatorul argumentului trebuie sa-si asume
raspunderea in privinta formei pe care o ia mesajul sau, care trebuie sa se
potriveasca puterii de judecata celor carora ne adresam

b) Raspunderea celor care se angajeaza in argumentare de a respecta regulile impuse

de libera exprimare intr-o societate democratica. Uzantele de comunicare, ca o
forma de comportament guvernat de reguli, impune in afara regulilor care stabilesc
ordonarea cuvintelor, ordonarea ideilor si gandirea rationala, actele de comunicare
mai sunt guvernate de reguli ce tin de uzantele sociale ( gestica, mimica, tinuta
corpului, proxemica, tinuta vestimentara etc.).
 Patru tipuri principale de argumentare

Principalele tipuri de argumentare sunt argumentarea deductivă, argumentarea

inductivă, argumentarea abductivă și argumentarea prin analogie.
Pentru început, există argumentare inductivă, argumentare deductivă și argumentare
abductivă. Aceste trei tipuri de argumentare constituie ceea ce este cunoscut ca
raționament logic
Dintre primele două tipuri, al doilea este considerat cel mai fiabil, deoarece oferă
concluzii logice extrase din premise adevărate. La rândul său, argumentarea inductivă este
mai puțin fiabilă decât deductivă, deoarece premisele sunt presupuneri.

În cele din urmă, argumentarea abductivă oferă premisele cele mai logice din
concluzia dată.

Alte tipuri de argumentare sunt prin analogie, prin semne, prin exemple, prin
mărturie, prin cauză și efect, printre altele.

Deducţia
Deducția reprezintă un principiu de inferenţă care porneşte de la general către particular.
Acest tip de raţionament este studiat de către Aristotel, numindu-l silogism. Aristotel a
studiat condiţiile de validitate a acestei forme de raţionament, a nu se confunda cu
adevărul conţinutului elementelor constitutive. Pentru a înţelege mai bine acest principiu
voi oferi un exemplu:

„Toţi studenţii din anul trei se pot înscrie la examenul de Licenţă.

Or, Ion este un student din anul trei.

Deci, Ion se poate înscrie la examenul de Licenţă”.

Primele două propoziţii constituie premisele raţionamentului, care prin intermediul

inferenţei contribuie la naşterea unei noi idei, în urma căreia se trage o concluzie. Prima
premisă constituie legea generală, numită şi premisă majoră, a doua reprezintă un aspect
particular, numită premisă minoră. Pentru a fi validă, concluzia care derivă din premise
trebuie să respecte anumite reguli, acestea sunt condiţiile de validitate de care s-a ocupat
Aristotel. Aceste reguli sunt independente de sensul conţinutului ale premiselor, care se
numesc extensionale.

Este necesar să subliniem că argumentarea deductivă prezintă o limitare: aceste argumente

nu au dovezi dincolo de ceea ce este prezentat în incinte, deci necesită utilizarea altor
resurse pentru a susține argumentele.

Forma de bază a argumentelor deductive este următoarea:

Dacă A este B și B este C, atunci A este C.

Argumentul deductiv poate fi, de asemenea, afirmat după cum urmează:

Tot ce este A este B. C este B. Atunci C este A.

De exemplu: Toate ființele umane sunt muritoare. Sunt o ființă umană.Deci, sunt muritor.

Inducția
Inducţia este un tip de inferenţă bazată pe generalizare, ea porneşte de la particular către
general. Acest tip de raţionament este des utilizat în ştiinţe, în procesul de cercetare, avînd
drept punct de plecare realitatea empirică pentru a se ajunge la construcţia teoretică care
naşte legi universale. În argumentare, raţionamentele realizate prin inducţie sunt fondate
pe fapte particulare, în urma cărora se ajunge la o concluzie generală. De asemenea, un
argument inductiv „poate fi obţinut printr-o simplă schimbare a propoziţiilor dintr-un
argumet deductiv”.

Practic, argumentarea inductivă constă în asumarea premiselor pentru a genera argumente

care servesc la susținerea concluziei. Astfel, este probabil si nu sigur că concluziile sunt
adevărate. În acest caz, validitatea concluziei provine din capacitatea de inducție a
persoanei care face premisele.

Argumentarea inductivă este slabă, deoarece rezultatele oferite de aceasta sunt plauzibil,
acceptabil dar nu concludent. În acest sens, ei se opun argumentării deductive.

Un exemplu de argumentare inductivă este următorul:

 Concluzie: Iarba este umedă când plouă.

Premisă: de fiecare dată când plouă, iarba se udă.

După cum se vede, argumentele inductive deduc antecedentele unei condiții

observabile. În exemplu, condiția observabilă este ca iarba să fie umedă când a plouat.
Din această condiție, sunt extrase premise care ar putea fi adevărate.

Argumentarea abductivă
Argumentarea abductivă seamănă cu argumentarea inductivă, deoarece concluziile sunt
trase dintr-o premisă. O altă similitudine între argumentarea abductivă și argumentarea
inductivă este că ambele pot produce rezultate eronate.

Trebuie remarcat faptul că principala caracteristică a argumentelor abductive este că

acestea sunt cea mai bună explicație pentru concluzia care este prezentată.

De exemplu:

Concluzie: iarba este umedă, dar nu am udat-o.

Argument abductiv: Probabil a plouat.

Argumentul abductiv prezentat este cea mai logică explicație pentru concluzia observată.
Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că argumentul este corect. S-ar putea ca
altcineva din casă să udă gazonul și nu am aflat.

Argumentarea prin analogie

Acest tip de argumentare apare atunci când un subiect nu este bine cunoscut, dar,
în lumina altor dovezi care sunt tratate, se pot obține concluzii mai mult sau mai puțin
logice.

Ex.: În mașina mea, pârghia din stânga este cea care aprinde luminile schimbătorului.
Deci, pe această altă mașină, maneta din stânga ar trebui să facă luminile schimbătorului
să funcționeze.
 Сoncluzie

În concluzie pot spune ca procesul argumentării este important și joaca un rol

important în viata noastră . Noi zi de zi comunicam , facem diferite acțiuni în
care neapărat folosim argumentarea, prin care încercăm să convingem
interlocutorii noștri . Făcând generalizare pot spune ca scopul principal al
argumentării este de a convinge pe ceilalți sa aleagă o anumita acțiune, prin
acest mijloc noi influențăm opinia celorlalți. Exista 4 tipuri de argumentare ,
dintre care cei mai răspândiți și importanți sunt deducția și inducția. Deducția
pornește de la general către particular, iar inducția invers de la particular către
general .
 Referințe bibliografice

1. Mateuț Gheorghe - Elemente de logică juridică. Iași, Editura Fundației

„Chemarea”,1994
2. Mohorea, Efim, Logica juridică, Chişinău, 2001.
3. Săvulescu, Silvia, Retorică şi teoria argumentării. Note de curs. Ed. SNSPA,
Bucureşti, 2001.
4. Stoianovici, Dragan, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2005.
5. Dumitrescu, Florin, Logică juridică – Manual de studiu individual - Editura Pro
Universitaria, București, 2012.

http://www.dstoica.ro/wp-content/uploads/2018/08/Licenta-Despre-Teoria-si-
Practica-Argumentarii-2-Ana-Iacub.pdf Vizualizat la 02.06.2022
https://www.scritub.com/stiinta/matematica/TEORIA-ARGUMENTARII95572.php
Vizualizat la 31.05.2022
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/logica-juridica/fundamentele-
logice-ale-argumentarii/ Vizualizat la 01.05.2022