Sunteți pe pagina 1din 114

Ioan Lesuţan

Logică şi argumentare
2
IOAN LESUŢAN

LOGICĂ ŞI ARGUMENTARE

3
4
CUPRINS

1. CE ESTE ARGUMENTAREA? .................................................................................. 7


1.1. DEFINIREA ARGUMENTĂRII ...................................................................................... 8
1.2. STRUCTURA ARGUMENTĂRII .................................................................................. 13
1.3. IDENTIFICAREA ARGUMENTELOR ........................................................................... 17
2. ELEMENTE DE LOGICĂ FORMALĂ PENTRU ANALIZA ARGUMENTĂRII
.......................................................................................................................................... 21
2.1. PRINCIPIILE LOGICE ................................................................................................ 22
2.1.1. Principiul identităţii ...................................................................................... 24
2.1.2. Principiul noncontradicţiei............................................................................ 26
2.1.3. Principiul terţului exclus ............................................................................... 27
2.1.4. Principiul raţiunii suficiente.......................................................................... 28
2.2. LOGICA TERMENILOR SAU NOŢIUNILOR .................................................................. 29
2.2.1. Structura termenilor sau noţiunilor............................................................... 31
2.2.2. Clasificarea termenilor.................................................................................. 33
2.2.3. Raporturi între termeni.................................................................................. 38
2.2.4. Operaţiuni logice cu termeni ......................................................................... 39
2.2.4.1. Definiţia................................................................................................................40
2.3. LOGICA PROPOZIŢIILOR .......................................................................................... 50
2.3.1. Logica propoziţiilor categorice ..................................................................... 53
2.3.2. Logica propoziţiilor modale .......................................................................... 56
3. TEHNICI SAU STRATEGII DE ARGUMENTARE.............................................. 58
3.1. TEHNICI DE ARGUMENTARE PRIN DEDUCŢIE SILOGISTICĂ....................................... 59
3.1.1. Tehnici imediate de argumentare silogistică ................................................. 59
3.1.2. Tehnici mediate de argumentare silogistică .................................................. 68
3.1.2.1. Silogismul categoric – descriere şi structură........................................................68
3.1.2.2. Legile silogismului................................................................................................70
3.1.2.3. Figuri şi moduri silogistice...................................................................................73
3.1.2.4. Forme eliptice şi compuse de argumentare silogistică .........................................78
3.2. TEHNICI DE ARGUMENTARE PRIN DEDUCŢIE INFERENŢIALĂ ................................... 79
3.2.1. Despre propoziţiile compuse ......................................................................... 80
3.2.2. Negaţia .......................................................................................................... 81
3.2.3. Conjuncţia ..................................................................................................... 82
3.2.4. Disjuncţia ...................................................................................................... 83
3.2.5. Condiţionalul................................................................................................. 85
3.2.6. Echivalenţa .................................................................................................... 87
3.2.7. Incompatibilitatea.......................................................................................... 88
3.2.8. Excluziunea.................................................................................................... 89
3.2.9. Relaţii de echivalenţă între operatorii propoziţionali ................................... 90
EXERCIŢII ..................................................................................................................... 98

5
6
1. CE ESTE ARGUMENTAREA?

1.1. Definirea argumentării


1.2. Structura argumentării
1.3. Identificarea argumentelor

Termeni cheie
Argumentare Indicatori ai argumentării Operator/calificativ modal
Demonstraţie Indicatori ai premiselor Temei
Premise Indicatori ai concluziei Persuasiune
Concluzie Context Raţionament deductiv
Inferenţă Silogism

În fiecare zi, individul uman este expus, fie în viaţa privată, fie în cea
profesională, la numeroase încercări de convingere, din partea celorlalţi, şi chiar
din partea sa – într-o comunicare intrapersonală, pe care fiecare o are, în sine, cu
conştiinţa sa, în încercarea de a decide ce anume trebuie să facă într-o situaţie sau
alta, de a cântări avantajele şi dezavantajele alegerilor pe care le face sau i se
impun.

Exemple:
Trebuie să înveţi. Cumpăraţi detergentul X pentru că este mai bun decât toate
celelalte. Votaţi-l pe Z că el ne reprezintă cel mai bine interesele. Este ciocolata bună
sau rea pentru sănătate? etc.

Toate acestea sunt încercări din partea celorlalţi de a ne convinge să realizăm


sau nu o anumită acţiune, să avem o opţiune sau nu ş.a.m.d. Desigur, multe dintre
îndemnurile celorlalţi sunt de bună credinţă, bine intenţionate, dar există şi situaţii
în care acestea sunt înşelătoare sau chiar rău voitoare. Cum putem să distingem
între bunele intenţii şi cele destinate a ne manipula, instrumentaliza, a ne duce în
eroare, a ne determina să facem ceva împotriva voinţei sau conştiinţei noastre?
În genere, se acceptă că ajutorul vine din partea gândirii noastre, de la ceea ce
numim gândire critică. A ne raporta critic la pretenţiile celorlalţi este unul dintre
7
elementele care de diferenţiază în lumea existenţelor, fiind considerată o
aptitudine naturală. Altfel spus, avem capacitatea de a analiza şi de a accepta sau
nu un „sfat”, „un îndemn”, „un argument”.
Ce este însă un argument şi de ce trebuie să-l acceptăm? Cum îl identificăm şi
mai ales cum ştim că el este unul corect? Iată câteva din întrebările la care vom
încerca a răspunde în paginile următoare.

1.1. Definirea argumentării

Noţiunea de argumentare este una polisemică şi vagă. Sensurile principale


fiind cele de (1) raţionament deductiv; (2) premise din care deducem o concluzie;
(3) procesul prin care aducem în sprijinul unei teze anumite idei. Dicţionarul
explicativ al limbii române (DEX, 1998) se mărgineşte la a ne oferi sinonime ale
acestei noţiuni - argumentá, argumentez, vb. I. Tranz. A susţine, a întări, a
dovedi, a demonstra ceva cu argumente. Mai mult, termenii de „argument”,
„argumentare” şi „argumentaţie” sunt utilizaţi nediferenţiat, deşi se poate realiza o
oarecare diferenţiere între ei. Şi anume, un argument este un act de argumentare,
iar rezultatul acestui act este o argumentaţie.
Un alt impediment în descifrarea sensului noţiunii de „argumentare” este
faptul că ea este abordată de mai multe discipline: logica – care abordează
argumentarea pentru ea însăşi făcând abstracţie de subiecţi; retorica –
argumentarea este analizată din punct de vedere a oratorului, iar publicul este
privit pasiv; dialectica – unde argumentarea este privită ca un proces prin care
contradictoriul sau punctele de vedere opuse pot conduce, în final la adevăr, cei
doi actori având un rol activ în acest demers. Pe lângă aceste trei discipline
clasice, argumentarea a intrat şi în vizorul unor discipline moderne cum ar fi:
gândirea critică – care cercetează procesul raţional şi reflexiv a producerii
argumentelor, abilităţile de a evalua informaţia şi opiniile; logica informală – ce
evaluează modul cum un argument este folosit într-un context dat de conversaţie,
fiind o abordare logică a cotidianului; semiotica – analizează argumentul dintr-o
triplă perspectivă: sintactică (cum se leagă semnele); semantică (ce anume şi cum
desemnează semnele) şi pragmatică (raportul dintre cei care folosesc semnele şi
semne).
În literatura de specialitate, asupra a ceea ce înseamnă argumentarea, există
numeroase încercări de definire. Iată în continuare câteva asemenea definiţii ale
argumentării.

8
James A. Herrick – vede argumentarea ca „o raţiune a raţiunilor avansate în
sprijinul anumitor concluzii”1.
În Internet Encyclopedia of Philosphy (IEP) regăsim următoarea definiţiei:
„un argument este conexiunea dintre o serie de afirmaţii sau propoziţii, unele
dintre ele oferind suport, justificare sau evidenţă pentru adevărul unei alte
afirmaţii sau propoziţii. Argumentul se compune din una sau mai multe premise şi
o concluzie. Premisele sunt acele afirmaţii care sunt luate ca suport sau evidenţă;
concluzia este aceea pe care premisele o sprijină.”2

Exemplu:
Pedeapsa cu moartea trebuie adoptată doar dacă împiedică crima. Totuşi,
aceasta s-ar putea face dacă criminalii ar înţelege consecinţele actelor lor înainte de
a acţiona, şi de vreme ce nu se întâmplă astfel, trebuie să respingem adoptarea
pedepsei cu moartea.

Concluzia acestui argument este ultima afirmaţie „trebuie să respingem pedeapsa cu


moartea”. Celelalte afirmaţii sunt premise; ele oferă raţiune sau justificare pentru
această afirmaţie. Premisele unui argument sunt numite şi „date” sau „motive” ori
„sprijin”, „susţinere” oferită pentru acceptarea concluziilor.

Routledge Encyclopedia of Philosophy (REP) ne oferă următoarea definiţie a


argumentului: „noţiune de bază a logicii. Argumentul cel mai simplu este un set
de propoziţii divizat în două: (1) un set de propoziţii numite colectiv ca premise;
şi (2) o singură propoziţie numită concluzie. Argumentele complexe sunt
construite prin punerea în ordine a unui număr de argumente simple sau paşi.
Premisele, luate împreună, trebuie să ofere raţiune pentru a crede concluzia în
următoarele sensuri: ele articulează adevărul care este presupus ori garantat (în
cazul deducţiei, argumentelor demonstrative sau non-aplificative) sau sprijină
într-un mai puţin grad adevărul concluzie (în cazul inducţiei, amplificării sau
argumentelor non-demonstrative)3”.
Constantin Sălăvăstru în lucrarea sa Teoria şi practica argumentării vorbeşte
despre argumentarea ca despre „o organizare de propoziţii cu ajutorul

1
James Herrick, Critical Thinking: The Analysis of Arguments, Arizona, Gorsuch Scarisbrick,
Publisher, 1990, p. 3.
2
http://www.iep.utm.edu/argument/ (accesat 30.09.2010)
3
Michael Detlefsen, David Charles McCarty and John B. Bacon (1998). Logical and mathematical
terms, glossary of: 'Argument'. In E. Craig (Ed.), Routledge Encyclopedia of Philosophy. London:
Routledge. Retrieved February 06, 2007, http://www.rep.routledge.com/article/GLOSSITEM22
9
raţionamentelor în vederea întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a
convinge interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei”4.
Gheorghe Enescu arată că: „argumentarea este un proces prin care căutăm să
determinăm pe cineva (o persoană, o colectivitate) să ne accepte ideile, să fie de
acord cu noi într-o privinţă”5.
Andrei Marga în Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică ne
propune următoarea definiţie: „argumentarea este o formă de întemeiere, alături
de demonstraţie, dar deosebită de aceasta, întrucât promovarea unei concluzii nu
depinde doar de necesitatea logico-formală, ci şi de acceptarea prealabilă a unor
premise şi de condiţiile pragmatice, aici lipsind în general o astfel de necesitate”6.
Richard Epstein – „Un argument este o colecţie de afirmaţii, una dintre
acestea numită concluzie, a cărei adevăr argumentul încearcă să-l stabilească;
celelalte sunt numite premise, care se presupune că duc la concluzie, sau conving
că concluzia este adevărată. Calitatea unui argument este de a convinge că o
afirmaţie – concluzia – este adevărată”7.
Un alt autor, şi anume, Pierre Oléron vede argumentarea ca „demers prin care
o persoană – sau un grup – urmăreşte să determine auditoriul să adopte o poziţie
prin a recurge la prezentări sau aserţiuni – argumente – care urmăresc să-i arate
validitatea sau buna întemeiere”8.
După cum se poate observa definiţiile date argumentării diferă între ele. Fără
pretenţia unui principiu taxonomic riguros, le putem împărţi în două mari grupe:
a) concepţii după care argumentul – ca atare – este o structură logică
unitară, ce cuprinde baza argumentării (premisele), ţinta argumentării
(concluzia) şi strategia de argumentare (stabilirea legăturii dintre cele
două);
b) concepţii după care argumentul este doar o componentă a
argumentării, aflat într-o relaţie dialectică mijloc-scop, argumentul
prezentându-se ca un mijloc de realizare a argumentării.
Astfel, elaborarea unui argument, este un act de argumentare, iar rezultatul
acestui act este o argumentaţie.
Un alt criteriu prin care putem să diferenţiem definiţiile este acela că unele
dintre ele asimilează argumentarea şi demonstraţia sau raţionamentul formal,
deductiv, în timp ce altele se realizează tocmai pe baza stipulării acestei

4
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 34.
5
Gheorghe Enescu, op. cit., p. 286. (sublinierea aparţine autorului)
6
Andrei Marga, Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, Cluj Napoca, Editura
Dacia, 1992,p. 134.
7
Richard L. Epstein, Critical Thinking, Belmont, Wadsworth Publishing Company, 1999, p. 5.
8
Pierre Oléron, L’argumentation, Paris, Presses Universitaires de France, Ediţia a patra, 1996.
10
diferenţe. Primul caz este specific şi limbajului cotidian, unde argumentarea şi
demonstraţia le înţelegem adesea ca fiind echivalente. Deci, care este diferenţa
între argumentare şi demonstraţie?
Demonstraţia este sinonimă cu dovada sau raţionamentul deductiv din
premise axiomatice, certe ce se impun datorită evidenţei lor intuitive. În logica
tradiţională raţionamentul deductiv sau silogismul este cel ce are premise
adevărate şi fundamentale, necesare. Argumentarea, în schimb, se caracterizează
prin premise probabile, acceptate de subiecţi sub forma opiniilor.
După cum afirmă Andrei Marga deosebirea dintre ele se concentrează în
modalitatea derivării tezei de întemeiat din fundamentele (probele) luate ca
temeiuri logice: „în timp ce în cazul demonstraţiei avem modalitatea necesar, în
cazul argumentării avem modalitatea posibil”9.
Altfel spus, argumentarea vizează verosimilul, plauzibilul, urmărind
persuadarea, convingerea, fiind un proces de influenţare care nu apelează doar la
partea raţională, ci şi la partea emoţional afectivă. În timp ce demonstraţia vizează
ideile clare, urmărind a forma certitudini.
Persuadarea urmăreşte aderarea la un anumit punct de vedere, şi ea este
specifică retoricii, după cum susţine Aristotel. În lucrarea sa, Retorica, Aristotel
vorbeşte de trei tipuri de demonstraţii artistice, adică stimuli pe care un agent
persuasiv îi poate crea ori manipula pentru a convinge, denumindu-le ethos,
pathos şi logos. Ethos-ul vizează persoana celui care persuadează, fiind vorba de
reputaţia acestuia; pathos-ul presupune apel la pasiune şi voinţă, urmărind
punctele noastre sensibile, emoţionale – în terminologia contemporană, pathos-ul
fiind echivalentul stimulilor psihologici. În fine, logos-ul se referă la stimulii
intelectului sau la latura raţională a fiinţei umane. El se sprijină pe abilitatea
publicului de a prelucra date statistice, exemple sau mărturii într-un mod logic,
trăgând diferite concluzii.
Constantin Sălăvăstru face o distincţie clară între logică (care se preocupă cu
raţionamentul deductiv) şi argumentare, arătând că logica realizează o analiză „în
sine, ca expresie a raţionalităţii pure, dintr-o perspectivă statică, decupată parcă
din mediul în care el se manifestă practic (…) Ea este o încercare cu privire la
ceea ce trebuie să fie.” În timp ce argumentarea investighează latura dinamică a
raţionamentului: „argumentarea este, am putea spune, logica în acţiune, logica
folosită în situaţiile în care omul intră în relaţie cu semenii pentru ai convinge.
Din acest motiv, cu siguranţă, ea a fost asociată unei logici a cotidianităţii, în

9
Andrei Marga, op. cit. p. 134.
11
măsură să explice, dar şi să eficientizeze relaţiile discursive ale individului cu
cotidianul”10.
Aceeaşi idee a diferenţierii între logica formală şi argumentare o regăsim şi la
Jean-Jacques Robrieux care arată că: „argumentarea nu se deosebeşte de
raţionamentele formale prin obiectivele sale, ci doar prin modalităţile sale. Este
vorba, în ambele cazuri, de a face să progreseze gândirea pornind de la cunoscut
pentru a face să se admită necunoscutul”11.
Aşadar, diferenţa dintre argumentare şi raţionamentul formal constă în aceea
că demonstraţia sau raţionamentul formal ţinteşte exclusiv adevărul sau falsul,
independent de consecinţele pragmatice, în timp ce argumentarea – numită şi artă
a convingerii sau a persuadării – urmăreşte inocularea acordului la o idee în
virtutea unor considerente pragmatice sau interese acţionale.
Argumentarea se regăseşte în orice activitate a noastră, toţi fiind consumatori
şi producători de argumente. Discuţiile cotidiene, dezbaterile din media, răspunsul
unui student la examen, susţinerea unei cauze de către un avocat etc. toate implică
avansarea şi evaluarea de argumente.
Argumentarea este un demers orientat către celălalt, ea are un anumit
destinatar. Această caracteristică a argumentării de a fi un discurs orientat către
interlocutor exprimă o altă diferenţă faţă de logică, de raţionamentul formal:
ambele întemeiază o teză, dar în timp ce raţionamentul formal întemeiază teza
pentru a dovedi caracterul ei adevărat sau fals (adică pentru ea însăşi),
argumentarea întemeiază teza pentru a arăta interlocutorului că ea este adevărată
sau falsă.
Scopul unui argument este de a convinge, de a ne convinge pe noi dar şi pe
alţii de adevărul concluziei. Astfel concluzia devine o „problemă în dezbatere” ce
se poate soluţiona doar prin intermediul comunicării.
Aşadar, în desfăşurarea procesul de comunicare identificăm un punct zero, cel
al argumentării pure – logica, urmat îndeaproape de argumentare, care aduce un
plus în câmpul discursiv şi anumite aspecte ce ţin de natura omului. Logica sau
argumentarea pură nu se lasă influenţată de figuri de stil sau sentimente. Acest
mod de a raţiona nu apare niciodată (poate doar în cazuri excepţionale) între
oameni, deoarece prin natura sa fiinţa umană se defineşte în două dimensiuni
raţional-logic şi emotiv-intuitiv, ci el este specific limbajului maşină, algoritmului
ce îl regăsim în programul de calculator. În acest caz „argumentarea produce
cunoaştere pentru că « limbajul maşină » este informaţie pură, ce produce imediat

10
Constantin Sălăvăstru, op. cit. p. 34.
11
Jean-Jacques Robrieux, , Éléments de Rhétorique et d’Argumentation, Paris, DUNOD, 1993.
12
acţiune”, „e un grad zero, pentru că nu implică nimic uman, perceptibil sau de
descoperit”12.
Aurel Codoban pune pe acelaşi plan, din acest punct de vedere, „limbajul
maşină” cu logos-ul divin, deoarece şi acesta din urmă produce imediat acţiune.
Omul, neavând natura maşinii şi nici pe aceea a divinităţii decât într-un anumit
grad, foloseşte în interacţiunea sa cu ceilalţi argumentarea de gradul întâi, adică
acea argumentare ce implică şi natura sa emotiv-intuitivă.
Toate aceste lămuriri conceptuale le putem situa într-un sistem de axe, în
care, aşa cum am mai spus, punctul zero este argumentarea pură. Pe treapta
următoare se situează argumentarea ce urmăreşte convingerea în virtutea unor
considerente pragmatice sau interese acţionale.
Argumentarea este un demers orientat către celălalt, ea are un anumit
destinatar. Ea se realizează prin intermediul comunicării, care este iniţiată în
vederea atingerii unui scop, în vederea unor interese, fiind orientată spre
schimbarea atitudinii celuilalt, a deciziilor celuilalt, a atitudinii sau
comportamentului celuilalt. Argumentarea este o folosire a limbajului (înţelegem
atât limbajul actelor de vorbire cât şi limbajul nonverbal), o folosire discursivă
care este un fenomen de comunicare.
Argumentul nu se află în propoziţii, ci în oameni; el nu este un lucru ci un
concept deschis, o perspectivă în care se situează indivizii umani.
Argumentarea poate fi privită ca un salt inferenţial de la credinţele existente la
una nouă (avem aici o altă diferenţă faţă de raţionamentul deductiv sau silogism,
în care concluzia este conţinută în premise), ca o alegere între două sau mai multe
puncte de vedere (silogismul constrânge către o concluzie unică).
Astfel, argumentarea este o încercare de reglementare, de reducere a
incertitudinii, o disponibilitate de a risca o confruntare cu alte puncte de vedere.

1.2. Structura argumentării

După cum se poate observa din definiţiile date argumentării, acestea conţin
doi termeni care la rândul lor se cer definiţi: premise sau asumţii şi concluzie.
Termenul de premisă vine din limba latină praemisus ce însemna „situat în
faţă”, fiind partea argumentării are oferă temei concluziei.
James A. Herrick afirmă că premisele sunt: „afirmaţii avansate ca justificare
pentru a crede alte afirmaţii”.

12
Aurel Codoban, Manipulare, seducţie şi ideologie ostensivă, în Journal for the Study of Religions
and Ideologies, Year 2003, No 4, p. 125.
13
În Dicţionar de filosofie şi logică Antony Flew arată că „în orice raţionament,
unul dintre enunţuri din care este dedus alt enunţ (concluzia) sau în raport cu care
concluzia e prezentată drept o consecinţă” este premisa. Aceste enunţuri, din care
se pretinde că decurge concluzia, constituie supoziţiile pe care concluzia se
sprijină”13.
Constantin Sălăvăstru susţine că „într-o argumentare se aduc probe în
favoarea sau în defavoarea tezei susţinute sau respinse. Aceste probe se
concretizează în conţinutul informaţional al unor propoziţii care descriu fapte,
situaţii, evenimente, acţiuni etc. Destul de rar, aceste probe sunt de ordin material
(în argumentarea juridică, de exemplu, pot fi aduse şi probe materiale: arma cu
care s-a înfăptuit crima, pete de sânge de pe îmbrăcămintea victimei etc.)”14.

Exemplu:
Trebuie să studiaţi logica şi teoria argumentării pentru că pe această cale veţi putea
raţiona mai bine şi vă veţi mări şansele de a obţine ceea ce urmăriţi.

Premise: (1) Dacă studiaţi logica şi teoria argumentării, veţi putea raţiona mai bine.
(2) Prin studiu logicii şi al argumentării vă dezvoltaţi capacitatea de a
convinge în mod raţional pe alţii de justeţea opiniilor voastre.
Concluzia: Trebuie să studiaţi logica şi teoria argumentării.

Trecerea de la premise la concluzie are loc printr-o inferenţă, care în mod


obişnuit înseamnă un anume tip de argument, dar el desemnează şi procesul de
trecere de la premise la concluzii, fiind o operaţiune mentală de a ajunge la o
concluzie.
Această înţelegere a structurii argumentului păstrează o confuzie posibilă cu
raţionamentul, mai exact cu cel formal, care şi el este alcătuit tot din premise şi
concluzie. Unii autori au avansat structuri mai complexe ale argumentării
încercând să determine structura ţinând seama de caracteristicile acestuia şi care îl
diferenţiază de raţionament.
Vorbind de structura procesului de argumentare Constantin Sălăvăstru arată
că acesta cuprinde:
- conţinutul argumentării – argumentele sau dovezile concretizate în
propoziţiile-probe
- tehnicile de argumentare – organizarea propoziţiilor cu ajutorul
raţionamentelor
13
Antony Flew, Dicţionar de filozofie şi logică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 277.
14
Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 34 – 35.
14
- finalitatea argumentării – organizarea conţinutului cu ajutorul tehnicilor de
argumentare ce urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la caracterul
adevărat sau fals al tezei15.
Stephen Toulmin propune o structură mai complexă a argumentării ce conţine
următoarele elemente:16
- date/ fapte (D) [datum]
- concluzia / teza de argumentat (C) [conclusion]
- garanţii/ justificarea (W) [warrant]
- temei/ sprijin (B) [backing]
- operator/calificativ modal (Q) [modal qualifiers]
- condiţii de excepţie (R) [rebuttal]
Schema argumentării, potrivit filosofului englez, are următoarea formă:
D So, Q, C

deoarece în afară de cazul când

W R

în virtutea faptului că

Exemplu 1:
Concluzia că „Harry este cetăţean britanic”, poate fi apărată prin apelul la informaţia că s-
a născut în Bermuda, aceste date sprijină concluzia noastră datorită garanţiilor/justificării
implicite din Legea naţionalităţii britanice; dar argumentul nu este prin el însuşi
convingător în absenţa asigurării despre paternitate sau despre faptul că el nu şi-a
schimbat naţionalitatea de când s-a născut. Ceea ce informaţiile noastre vor să facă este de
a stabili că concluzia este probabil valabilă, sub condiţia clauzelor corespunzătoare.
Harry s- a născ ut în Ber muda dec i, probab il, Harry este c etă ţea n B r ita nic

deoarece în a fară de ca zul câ nd

U n o m năs c ut A mb ii părinţi s unt str ă ini/ e l


în Be rmuda a de ve nit cetă ţea n A merica n
este în ge nere
cetăţe a n br ita nic
15
Ibidem.
16 în virtutea
Stephen Edelston Toulmin, The Uses of Argument, Cambrige, Cambridge University Press, 2003,
Le gii naţio na lită ţii
p. 91 – 99. br ita nice

15
Exemplu 2:
„Corpurile aflate în atmosferă cad” (C); „Corpurile sunt grele” (D); „Un corp greu
cade” (W); „Orice corp greu aflat în atmosferă cade în virtutea legii gravitaţiei” (B);
Q = în mod necesar; R = exceptând cazul în care este susţinut de o forţă oarecare.

Corpurile sunt grele. în mod necesar Corpurile aflate în atmosferă cad.

deoarece

exceptând cazul în care

Un corp greu cade

este susţinut de o forţă oarecare


Orice corp greu aflat în
atmosferă cade în
virtutea legii gravitaţiei

Privind cele două exemple observăm că există o diferenţă dată de operatorul


sau calificativul modal: în primul caz acesta este probabil, iar în al doilea necesar.
Este, de fapt, tocmai ceea ce diferenţiază demonstraţia de argumentare, aşa cum s-
a arătat mai sus. Un al doilea lucru de remarcat este faptul că, schema propusă de
Toulmin pentru argumentare este valabilă şi pentru demonstraţie, cu anumite
diferenţieri. Aceste diferenţieri au fost subliniate de Jürgen Habermas, care a
distins între discursul teoretic şi discursul practic. Criteriul de delimitare este cel
al scopului: discursul teoretic se desfăşoară în jurul pretenţiei de adevăr al
susţinerilor, cerându-se o întemeiere teoretică, în timp ce discursul practic se
desfăşoară în jurul pretenţiei de justeţe a aprecierilor, ordinelor. 17
Discurs teoretico-empiric Discurs practic
C Susţineri Ordine/aprecieri
Pretenţia de validitate Adevărul Justeţea/adecvarea
controversată
Ceea ce este solicitat de Explicaţii Justificări
oponenţi
D Cauze (la evenimente) Temeiuri
Motive (la acţiuni)
W Uniformităţi empirice, Norme sau principii de
ipoteze privind legile etc. acţiune sau apreciere
B Observaţii rezultate ale Indicarea trebuinţelor
interogării, constatări etc. semnificative (valorilor) etc.

17
Jürgen Habermas, „Teorii ale adevărului” în Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura
Politică, 1983, p. 442.
16
1.3. Identificarea argumentelor

Aşa cum am văzut, argumentarea este un demers prezent tot timpul în viaţa
noastră, dar nu orice afirmaţie pe care noi o facem sau pe care o fac ceilalţi este
un argument. Argumentarea apare atunci când cineva intenţionează a aduce un set
de premise pentru a susţine sau a demonstra ceva. Această intenţie este relevată,
cel mai adesea, de prezenţa unor cuvinte caracteristice, numite şi indicatori ai
argumentării. Aceştia sunt de două feluri: indicatori ai concluziei, adică cuvinte
care ne arată că propoziţia care le conţine sau pe care o prefixează este o
concluzie rezultată din anumite premise, şi indicatori ai premisei(lor), care nu
indică că propoziţiile pe care le prefixează sunt premise. Iată câteva exemple din
fiecare, fără ca lista să fie epuizată:

Indicatori ai concluziei Indicatori ai premisei(lor)


prin urmare în raport cu
astfel întrucât
deci pentru că
aşadar presupunând că
din acest motiv văzând că
în consecinţă în acord cu
corespunzător motivul este că
rezultă că acest lucru este adevărat, deoarece
morala este având în vedere faptul că
ceea ce dovedeşte că aşa cum arată faptele
ceea ce înseamnă că dat fiind faptul că
din acestea putem concluziona în măsura în care
ca rezultat nu se poate pune la îndoială faptul că
în concluzie căci
deoarece fiindcă

Indicatorii concluziei şi premiselor sunt principalele semnale pentru


identificarea unei argumentări şi pentru analiza structurii sale. Însă, aceste cuvinte
pot să îndeplinească şi alte funcţii în propoziţii, altfel spus, prezenţa lor poate să
indice o argumentare.
Atunci când un indicator este plasat între două propoziţii care formează o
afirmaţiei compusă, un indicator de concluzie ne arată că prima propoziţie este o
premisă, iar a doua este concluzia ce rezultă din aceasta (eventual împreună cu
altele). În acelaşi context, un indicator al premisei ne arată tocmai reversul.
17
Exemplu:
În următoarea afirmaţie:
El nu este acasă, deoarece este plecat la film.
indicatorul concluziei „deoarece” ne indică că „el este plecat la film” este o concluzie
susţinută de premisa că „el nu este acasă”.
În afirmaţia că:
El nu este acasă, întrucât el a plecat la film.
indicatorul premisei „întrucât” ne arată că „el a plecat la film” este premisa care
susţine concluzia că „el nu este acasă”. Afirmaţia poate fi reformulată astfel:
Întrucât el nu este acasă, el a plecat la film.

Indicatorii argumentării, respectiv indicatorii concluziei şi indicatorii


premisei(lor), ne arată şi forma argumentării, adică cei ai concluziei ne indică o
argumentare progresivă, (motiv pentru care unii autori, cum este Constantin
Sălăvăstru, îi numesc şi indicatori ai întemeierii progresive), iar cei ai premisei
indicând o argumentare regresivă ( indicatori ai întemeierii regresive).
Această numire a indicatorilor, argumentează Constantin Sălăvăstru18, ne
oferă şi sugestii în privinţa naturii întemeierii pe care astfel de categorii de
indicatori argumentativi o susţin.
Astfel, indicatorii argumentării progresive sau indicatorii concluziei
sugerează şi o anumită ordine temporală în privinţa întemeierii concluziei: întâi
se dau premisele (probele) şi după aceea, pe baza lor se trage concluzia. Regăsim
aici o linie progresivă a actelor noastre de gândire: pornind de la ceea ce este dat
şi ajungem la ceea ce se poate obţine din ceea ce este dat. Indicatorii argumentării
regresive sau indicatorii premiselor dezvăluie o altă secvenţă temporală a relaţiei
dintre premise şi concluzie: întâi se dă teza şi după aceea se caută premise sau
dovezi care o susţin. Actul nostru de gândire urmează aici o linie regresivă:
pornim de la rezultat şi trebuie să descoperim factorii care l-au determinat.
În practică, nu întâlnim întotdeauna indicatori ai argumentării, şi mai mult, nu
este de fiecare dată evident dacă afirmaţia este un argument şi dacă întemeierea
este una progresivă sau regresivă.

18
Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 60.
18
Exemplu:
Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob. Ea nu-l va suna.
Acest fragment de discurs poate avea două interpretări posibile ca argumentaţie, şi
anume:
1. (argumentare regresivă) Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob, deoarece
ea nu-l va suna.
2. (argumentare progresivă) Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob, deci ea
nu-l va suna.
„Carla nu vrea să-l mai vadă vreodată pe Bob” este în primul caz concluzie, iar în al
doilea caz premisă. În primul caz „ea nu-l va suna” este premisă, iar în al doilea este
concluzie.
Fragmentul original nu ne oferă nicio indicaţie care să ne arate care interpretare este
corectă. Dacă afirmaţia este una verbală, intonaţia vorbitorului ar putea oferi un
indiciu în acest sens.

De obicei, susţinerea implicită şi argumentarea apar într-un context, care ne


poate ajuta să clarificăm susţinerea. Continuând discuţia exemplului de mai sus,
dacă cineva ştie că cei doi au fost împreună până de curând, atunci acel cineva are
suficiente elemente pentru a spune care din cele două interpretări posibile este
corectă.
Aşadar, alături de indicatorii argumentaţiei, contextul este un alt element
necesar în identificarea unui argument. Comunicarea dintre indivizi, şi ca urmare
şi susţinerile acestora au loc întotdeauna într-un context, într-un cadru sau într-o
situaţie acţională, care pot fi fizic-naturale sau social-istorice. Identificarea
corectă a contextului ne permite să nu numai să stabilim dacă avem sau nu de-a
face cu un argument, ci şi de al evalua.
De asemenea, aşa cum am menţionat deja, cuvintele care sunt de obicei
indicatori argumentării pot să îndeplinească şi alte funcţii în propoziţii, astfel nu
se poate invoca simpla lor prezenţă, pentru existenţa unui argument.

Exemplu:
(1) Ar trebui să-şi iei umbrela, deoarece la prognoza meteo au anunţat că va
ploua.
(2) Străzile sunt umede, deoarece a plouat azi noapte.

Prima afirmaţie este o argumentaţiei, cuvântul „deoarece” indicând o premisă,


în timp ce în a doua afirmaţie, chiar dacă este prezent cuvântul „deoarece” nu avem o
argumentaţie, ci o explicaţie. Cuvântul „deoarece”, în a doua afirmaţie introduce o
propoziţie a cărei funcţie intenţională nu este de a dovedi sau de a stabili, ci de a
explica de ce străzile sunt umede.

19
Doina Olga Ştefănescu propune pentru stabilirea dacă o afirmaţie sau un text
conţine sau nu o argumentare străbaterea următorilor paşi:
a) căutarea cuvintelor care ar putea indica prezenţa argumentării şi verificarea
dacă în text sau în afirmaţie au rol de indicatori ai acesteia sau au alte roluri.
b) stabilirea propoziţiei din text sau afirmaţie care exprimă ideea de bază şi
analiza restului pasajului pentru a vedea dacă ne dă informaţii în plus pentru a ne
convinge să admitem această idee. Dacă textul nu dă informaţii în plus, atunci nu
este vorba de argumentare.
c) verificarea dacă vreuna din propoziţiile textului are rol de concluzie,
indiferent unde este plasată. Dacă stabilim că niciuna nu are un asemenea rol,
atunci nu avem o argumentare.
d) dacă am identificat concluzia şi premisa(ele), este bine să prelucrăm textul
aranjându-l în ordinea argumentării. Ordinea expunerii s-ar putea să nu fie şi
ordinea argumentării şi de aceea reordonarea textului ne poate ajuta să înţelegem
ce idee este susţinută şi în ce fel.19

19
Doina Olga Ştefănescu, Sorin Costreie, Adrian Miroiu, op.cit, p. 15.

20
2. ELEMENTE DE LOGICĂ FORMALĂ PENTRU
ANALIZA ARGUMENTĂRII

2.1. Principiile logice


2.2. Logica termenilor
2.3. Logica propoziţiilor

Termeni cheie
Principii logice Argumentare Operator/calificativ modal
Cuvânt Demonstraţie Temei
Termen Premise Persuasiune
Noţiune Concluzie Raţionament deductiv
Justificare Silogism
Inferenţă

În capitolul precedent ne-am ocupat, în principal, de definirea şi identificarea


argumentării, fără a ne preocupa de analiza sa din punct de vedere al
corectitudinii. Motiv pentru care, subiectul prezentului capitol este oferirea
câtorva elemente de logică formală necesare în analiza argumentării.
Aşa cum am văzut, argumentarea este conexiunea dintre o serie de afirmaţii
sau propoziţii, unele dintre ele oferind suport, justificare sau evidenţă (numite
premise) pentru adevărul unei alte afirmaţii sau propoziţii (numită concluzie).
Aşadar, argumentarea se realizează cu ajutorul propoziţiilor, care la rândul lor
sunt compuse din cuvinte. Dar ce sunt şi care este structura propoziţiilor, respectiv
a cuvintelor? La această întrebare găsim răspunsuri în logica clasică sau formală,
care s-a preocupat îndeaproape de aceste probleme.
Dar înainte de a vedea ce înseamnă o noţiune şi/sau o propoziţie, şi care este
structura lor, credem că este de cuviinţă a ne opri asupra unor condiţii de maximă
generalitate care ne permit a raţiona, a gândi, şi anume principiile logice.
21
2.1. Principiile logice

La baza gândirii stau anumite condiţii formale numite principii logice sau legi
de raţionare, fără de care aceasta nu ar fi posibilă. Ele nu exprima raţionamente, ci
condiţii generale ale raţionamentelor indiferent de tipul de propoziţii cu care
formulam inferenţa. Deşi aceste principii nu sunt suficiente pentru o gândire
perfect logică – de altfel, aşa cum am văzut anterior, această calitate este un ideal
pentru individul uman – ele oferă un îndreptar, iar respectarea lor, oarecum
instinctiv şi intuitiv, permite urmarea unui fir logic în gândire. Negarea sau
nesocotirea lor antrenează consecinţe absurde.
Aceste principii care sunt în număr de patru, au fost identificate şi formulate
de Aristotel şi Leibniz. Ele sunt:
1. Principiul identităţii – „fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple
câte vreţi. A este A, B este B.” (Leibniz);
2. Principiul noncontradicţiei – „este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi obiect
să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unui şi
acelaşi predicat” (Aristotel);
3. Principiul terţului exclus – „dacă nu e cu putinţă nici să existe un termen
mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice
obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau să fie negat fiecare predicat…”, „…
orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată sau falsă.” (Aristotel);
4. Principiul raţiunii suficiente – „niciun fapt nu poate fi adevărat sau real,
nicio propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care
lucrurile sunt aşa şi nu astfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu pot
fi cunoscute.” (Leibniz).
După cum arată Gheorghiţă Mateuţ şi Arthur Mihăilă, în literatura filosofică
s-a subliniat că principiile logice prezintă următoarele caracteristici:20
- sunt fundamentale,în raport cu legile şi regulile logice. Aceasta înseamnă
că legile şi regulile logice presupun principiile logice şi ţin seama de ele
cu ocazia fiecărei operaţii logice. Validitatea reprezintă problema centrală
a logicii şi argumentării, iar operaţiile logice şi de fundamentare sunt
valide doar dacă satisfac cerinţele exprimate de principiile logice.
- sunt formale – adică ele regizează procesele de raţionare şi nu oferă nicio
informaţie privind caracteristicile determinate ale obiectelor.

20
Gheorghiţă Mateuţ, Arthur Mihăilă, Logica juridică, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998, p. 66
– 67.
22
- nu sunt simple convenţii de limbaj – aceasta înseamnă că renunţând la
principiile logice ar trebui să renunţăm la adevăr; ele nu au un temei în
limbaj sau în structurile logice, ci exprimă trăsături de maximă
generalitate a realităţii.
- sunt întemeiate. Întemeierea principiilor nu poate fi, însă, decât indirectă,
întrucât, fiind legi de maximă generalitate,principiile logice nu pot fi
derivate din legi mai generale.
Principiile logice au forme diferite în funcţie de domeniul în care sunt
formulate, respectiv ontologic, gnoseologic sau logic.
În formularea ontologică principiile sunt formulate în termeni de „obiect”,
„proprietate”,”posesie”:
- principiul identităţii: un obiect cu o anumită proprietate are acea
proprietate;
- principiul noncontradicţiei: este imposibil ca un obiect să posede şi să nu
posede o proprietate;
- principiul terţului exclus: un obiect cu o anumită proprietate sau o posedă
sau nu posedă aceea proprietate;
- principiul raţiunii suficiente: orice proprietate are un temei, orice efect are o
cauză.
Formularea gnoseologică a principiilor logice se face în termenii de
„propoziţie”, „valoare”,”adevăr” şi „fals”:
- principiul identităţii: o propoziţie adevărată este adevărată;
- principiul noncontradicţiei: o propoziţie nu poate să fie şi să nu fie
adevărată;
- principiul terţului exclus: o propoziţie este sau nu este adevărată;
- principiul raţiunii suficiente: orice propoziţie adevărată are temei în alte
propoziţii adevărate.
Formularea logică se face în termeni de „subiect” şi „predicat”:
- principiul identităţii: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un subiect care are
un predicat, are acel predicat;
- principul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este
imposibil ca un subiect să aibă sau să nu aibă acelaşi predicat;
- principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport un subiect are
sau nu are un predicat, a treia posibilitate fiind exclusă;
- principiul raţiunii suficiente: orice propoziţie are un temei.

23
2.1.1. Principiul identităţii

Deşi formularea acestui principiu îi este atribuită lui Leibniz, el este


menţionat şi de Aristotel în mai multe rânduri. De exemplu, Aristotel arată că „tot
ceea ce este adevărat trebuie să fie în acord cu sine însuşi.”21 Unii autori, precum
T. Kotarbinski sau J. Lukasiewicz22 susţin însă că principiul identităţii nu există
pur şi simplu la Aristotel, găsindu-se doar o teză ce se apropie de aceasta lege în
Primele analitice, sau că principiul identităţii nu figurează deloc în opera
aristotelică.
Potrivit acestui principiu: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice lucru este
identic cu sine. Simbolic el este exprimat de relaţia A≡A. Acest principiu solicită
gândirii ca într-un demers raţional să-şi păstreze înţelesul – este o cerinţă de
precizie.
Identitatea nu semnifică, în acest caz, o simplă tautologie, ci postulează o
constanţă a obiectelor dincolo de schimbare, adică face apel la acele proprietăţi ce
fac ca un obiect să fie ceea ce este. Altfel spus, principiul identităţii nu se rezumă
la afirmarea că un obiect se află în relaţie de identitate cu sine, el afirmă că
mănunchiul de proprietăţi care-i conferă calitatea are o anumită constanţă
(exprimată prin este), chiar dacă restul proprietăţilor suferă modificări.
Argumentele şi demonstraţiile,precum şi inferenţele deductive şi inductive
trebuie să respecte acest principiu. Ele nu vor fi corecte dacă referindu-ne la ceva,
de fapt, noi înţelegem altceva.

Exemplu:
Fie raţionamentul:

Acest om este bolnav.


Acest om este tânăr.
Acest om este bolnav şi tânăr.

În a doua judecată „acest om” este presupus a fi acelaşi cu „acest om” din prima
judecată (se face abstracţie de eventuala schimbare a omului, deci avem îndeplinită
condiţia « în acelaşi timp »). La fel, „acest om” din a treia judecată (concluzia) este
acelaşi cu „acest om” din primele două (premise). Apoi, omul (acesta) este bolnav
sub un anumit unghi de vedere, tânăr sub un anumit unghi de vedere,şi în trecerea de
la premise la concluzie aceste unghiuri de vedere nu se schimbă.

21
Aristotel, Primele analitice, I, 32, 47a.
22
Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 212.
24
Dacă într-un raţionament se face schimbarea timpului şi raportului, atunci se
realizează o eroare de argumentare, un sofism.

Exemplu:

Ursul este şiret


Şiretul este de mătase
Ursul este de mătase

În cadrul acestui raţionament, termenul „şiret” are două înţelesuri diferite, în


prima premisă el desemnează o trăsătură de caracter, în timp ce în a doua premisă
numeşte o bucată îngustă de bumbac, ţesută tubular sau în fâşie, care, petrecută prin
butoniere speciale, serveşte pentru a lega sau a strânge încălţămintea sau diferite
obiecte de îmbrăcăminte. Astfel, concluzia este falsă.

Un exemplu celebru este sofismul „litigiosului” sau al lui Protagoras şi


Euathlus. Protagoras s-a angajat să-l instruiască pe Euathlus în domeniul
avocaturii, sub convenţia ca tânărul să-i plătească atunci când va câştiga primul
proces. Cum Euathlus nu practică meseria de avocat, Protagoras este în situaţia de
a-şi lua adio de la bani. Totuşi, sofistul ameninţă: ”Te voi da în judecată şi, oricare
va fi decizia tribunalului, îmi vei plăti datoria: dacă vei câştiga procesul, atunci
îmi vei plăti conform cu înţelegerea noastră, dacă vei pierde procesul, îmi vei plăti
conform hotărârii judecătorilor”. Euathlus a replicat: ”Dacă voi câştiga procesul,
nu-ţi voi plăti conform cu hotărârea judecătorilor, dacă voi pierde procesul, nu-ţi
voi plăti conform cu înţelegerea noastră; oricum, nu-ţi voi plăti.” Sofismul se
bazează pe dublul înţeles al termenului “a câştiga procesul” (ca inculpat/ca
avocat); aceeaşi situaţie şi cu termenul “a pierde procesul”.
Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul identităţii apare ca şi
condiţie fundamentală pentru un raţionament corect. Consecinţele la care conduce
aplicarea acestui principiu sunt:
a) univocitatea – exprimă raportul unui termen notat A (sau non A) cu el însuşi
(A≡A sau non A≡non A);
b) precizia extensiunii – presupune înlăturarea din discurs a afirmaţiilor
incompatibile; vagul, confuzul, nesiguranţa în operarea cu termeni şi propoziţii
sunt dovezi de slăbiciune în argumentare;
c) claritatea afirmaţiei de susţinut sau de atacat este asigurată prin definirea
termenilor.

25
2.1.2. Principiul noncontradicţiei

Acest principiu a fost considerat de Aristotel drept principiul fundamental al


cunoaşterii, şi este tratat pe larg în cartea IV (I) din Metafizica unde găsim şi
formularea ontologică a acestui principiu: „Este imposibil ca cineva să poată
concepe că acelaşi lucru este şi în acelaşi timp nu este.”23 Sub o altă formă, tot în
Metafizica, Stagiritul enunţă principiul noncontradicţiei astfel: „într-adevăr,
deoarece este imposibil ca predicate contrare să aparţină în acelaşi timp aceluiaşi
subiect, rezultă că este imposibil ca acelaşi om să conceapă că acelaşi lucru poate
să fie şi să nu fie, fiindcă acesta s-ar înşela asupra acestei chestiuni, ar avea opinii
contrare. Iată pentru ce toate demonstraţiile se reduc la această ultimă axiomă,
fiindcă aceasta este, după natură,principiul tuturor celorlalte axiome.”24
Acest principiu este, în fapt, formularea negativă a principiului identităţii: în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un obiect să fie şi să nu fie, sau
în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu
aibă o anumită proprietate.
Principiul logic al noncontradicţiei sau al contradicţiei excluse, cum mai este
numit, se bazează pe presupoziţia că o propoziţie oarecare nu poate fi decât
adevărată sau falsă şi susţine că nu putem admite că una şi aceeaşi propoziţie este,
în acelaşi timp şi privită în acelaşi context, totodată adevărată şi falsă. Cu alte
cuvinte, o afirmaţie şi negaţia ei nu pot fi adevărate în acelaşi timp, formula care
exprimă această regulă fundamentală a logicii fiind: „Este exclus A şi non A”.
Aplicat la raţionament şi în argumentare acest principiu cere ca un obiect să
aibă aceleaşi proprietăţi în premise şi în concluzie. Din punctul de vedere a
acestui principiu, două judecăţi, în care una neagă ceea ce afirmă cealaltă, nu pot
fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.
Acest principiu al noncontradicţiei are o evidenţă spontană, chiar şi la nivelul
simţului comun. Nimeni nu are nevoie de un studiu sistematic al logicii teoretice
pentru a-şi da intuitiv seama de faptul că o demonstraţie sau un discurs în care
susţinem propoziţii contradictorii sunt incorecte, iar concluziile lor inacceptabile.
Cu atât mai mult, în elaborarea unor sisteme formale, logico-matematice,
excluderea contradicţiei se impune ca o primă şi elementară cerinţă, căci a
demonstra sau a argumenta corect înseamnă, în primul rând, a nu te contrazice.
Respectarea acestui principiu asigură consecvenţa logică a argumentării şi
demonstraţiei.

23
Aristotel, Metafizica, IV, 3, 1005b. Bucureşti, Editura IRI, 1996, p. 129.
24
Ibidem.
26
2.1.3. Principiul terţului exclus

Principiul terţului exclus nu are o evidenţă axiomatică, aşa cum este în cazul
principiului noncontradicţiei; el este mai degrabă un postulat care susţine că nu
există decât două valori logice „adevărat” şi „fals”.
Aristotel este cel care a enunţat acest principiu; astfel, în Metafizica găsim
următoarea formulare: „Este imposibil ca judecăţile contradictorii să fie adevărate
în acelaşi timp”25, iar în Analiticele secunde „din două judecăţi contradictorii una
este necesarmente adevărată, cealaltă falsă şi nu este intermediară posibilă.”26.
Filosoful grec nu acordă însă acestui principiu valoarea unui principiu ce se
impune în mod imperios ca cel al noncontradicţiei, considerând că aplicarea
regulii tertium non datur (cum va deveni cunoscută ulterior) este utilă numai în
demonstraţia indirectă.
De altfel, după cum ne spune Anton Dumitriu27, se pare că însăşi Aristotel a
admis o excepţie, un caz când principiul terţului nu funcţionează: anume, actele
care depind de liberul arbitru al omului şi sunt realizabile în viitor nu sunt supuse
acestui principiu. Aceste acte viitoare – care au fost numite ulterior futura
contingentia (viitorii contingenţi) – scapă jurisdicţiei acestui principiu.
Logica tradiţională s-a constituit pe principiul bivalenţei, potrivit căreia
propoziţiile nu pot avea decât una sau alta din două şi numai două valori logice
„adevărat” şi „fals” – condiţie care face posibil principiul terţului exclus. În logica
modernă şi-au făcut apariţia şi logici care admit mai mult de două valori logice,
cum este logica polivalentă sau logica modală. Dar acest lucru nu face ca
principiul terţului exclus să devină desuet, sunt multe situaţii în care el îşi
păstrează validitatea. După cum însuşi Aristotel arăta, acest principiu face posibilă
demonstraţia prin reducere la absurd (un procedeu des utilizat). Întrucât două
propoziţii contradictorii nu pot fi ambele false, rezultă că probând falsitatea
propoziţiei care neagă teza de demonstrat – şi pe care nu o putem demonstra
direct – am dovedit, totodată că teza este adevărată. Apoi, în drept, acest principiu
– exprimat prin adagiul „qui dicit de uno, negat de altero” – ne arată că ori de câte
ori un text de lege prevede un anumit lucru,se presupune că el neagă contrariul, o
a treia posibilitate fiind exclusă.

25
Aristotel, Metafizica, IV, 4, 1007b.
26
Aristotel, Analiticele secunde, I, 2.
27
Anton Dumitriu,op. cit. p. 213.
27
2.1.4. Principiul raţiunii suficiente

Formulat de către Leibniz, ca piatră unghiulară a filosofiei sale, principiul


raţiunii suficiente nu este, propriu zis, o regulă formală de construcţie a
inferenţelor,ci mai degrabă o regulă metodologică.
Leibniz în lucrarea sa Monadologia, afirmă următoarele: „raţionamentele
noastre sunt întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei,în virtutea
căruia socotim fals tot ceea ce cuprinde în sine o contradicţie, şi adevărat ceea ce
este opus falsului, adică în contradicţie cu acesta; şi principiul raţiunii suficiente,
în virtutea căruia considerăm că niciun fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio
propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care
lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne
pot fi cunoscute.”28
Acest principiu al raţiunii suficiente îi este de ajutor lui Leibniz pentru a-şi
expune concepţia sa metafizică asupra lumii, care postulează o conexiune
universală: toate elementele care alcătuiesc Universul, oricât de mici – monade,
cum le numeşte filosoful german – se leagă într-o „armonie prestabilită”, fiecare
monadă oglindeşte toate schimbările din Univers şi fiece modificare înlăuntrul
unei monade se răsfrânge în toate celelalte.
Un alt filosof german, Arthur Schopenhauer a abordat problema raţiunii
suficiente în susţinerea ideii sale că lumea este reprezentarea noastră. Astfel, el
distinge mai multe formele ale principiului raţiunii suficiente, fiecare
corespunzând felului de reprezentare pe care o avem. Facultatea de reprezentare
se divide, potrivit lui Schopenhauer, în patru specii: gândire, intuiţie, sensibilitate
şi conştiinţa de sine. În consecinţă, avem patru categorii de obiecte
corespunzătoare: concepte, intuiţii pure, intuiţii sensibile şi subiectul ca obiect al
conştiinţei de sine. Principiul raţiunii suficiente va căpăta, pentru fiecare clasă de
obiecte, o anumită înfăţişare:
- principiul raţiunii suficiente a devenirii – el guvernează clasa obiectelor
reprezentării empirice, corespunzătoare facultăţii sensibilităţii. Principiul raţiunii
suficiente ia forma legii cauzalităţii: orice stare este precedată de o alta din care
rezultă cu necesitate;
- principiul raţiunii suficiente a cunoaşterii – clasa guvernată de acest
principiu este cea a conceptelor sau reprezentărilor abstracte, corespunzătoare
facultăţii gândirii. O judecată trebuie să aibă un temei logic, temei care este dat de
alte propoziţii din care propoziţia în cauză poate fi derivată pe baza unui procedeu

28
G. W. Leibniz, Monadologia, 31. 32., Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 63.
28
logic. Principiile care stau la baza adevărului judecăţilor noastre sunt principiul
identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul
raţiunii suficiente.
- principiul raţiunii suficiente a existenţei – clasa obiectelor asupra cărora se
aplică este cea a obiectelor date de intuiţia pură, prin care ele sunt situate în spaţiu
şi timp; în spaţiu şi timp obiectele sunt legate în aşa fel încât se determină şi se
condiţionează;
- principiul raţiunii suficiente a acţiunii – acţionează asupra clasei de obiecte
dată de facultatea de reprezentare a simţului intern ce sunt guvernate de „legea
motivaţiei”, care este o expresie a voinţei subiectului şi determină raţiunea
suficientă a oricărei acţiuni; pentru orice hotărâre de acţiune există un temei.29
Acest principiu este temeiul a ceea ce se numeşte gândire critică, dacă o
propoziţie are temeiuri suficiente ea poate fi admisă ca adevărată, iar dacă o
propoziţie nu are temeiuri suficiente, ea trebuie respinsă. În primul caz este
înlăturat scepticismul, iar în al doilea dogmatismul.

2.2. Logica termenilor sau noţiunilor

Pentru a desluşi ce anume presupune argumentarea, care stă la baza formării


convingerii sau instrumentul prin care aceasta se realizează, trebuie să facem un
detur explicativ prin cuvinte şi propoziţii.
De altfel, în mod tradiţional, logica, ca studiu al propoziţiilor şi a modului în
care ele sunt folosite în procesul de raţionare, se împarte în: logica termenilor,
logica propoziţiilor şi logica sau teoria raţionamentului.
În limbajul cotidian cuvânt este folosit ca sinonim cu „noţiune”, „termen”,
„vorbă”, „zicere”. În logică este preferat în locul cuvântului „termen” sau
„noţiune” şi el este analizat prin prisma unui întreg ce cuprinde trei componente
logico-semantice:
- „cuvânt” sau componenta lingvistică
- „noţiune” sau componenta cognitivă
- „obiectul” sau componenta ontologică.
Doina Olga Ştefănescu şi colaboratorii definesc termenul ca „un cuvânt sau
un ansamblu de cuvinte care exprimă o noţiune şi care se referă la unul sau mai
multe obiecte, reale sau ideale”30.

29
Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. III, Bucureşti, Editura Tehnică, 1997, p. 264 – 265.
30
Doina Olga Ştefănescu, Sorin Costreie, Adrian Miroiu, op.cit., p. 34.

29
Prin modul în care un termen este utilizat şi în funcţie de context, prin termen
vom înţelege:
- în planul limbajului – expresia lingvistică a acestuia, şi anume cuvântul
sau grupul de cuvinte
- în plan mintal – se înţelege „noţiunea” sau „concept”
- în planul realităţii – termenul desemnează un anumit obiect sau o clasă de
obiecte, care se constituie în referinţa termenul în cauză.
Gheorghe Enescu în Tratat de logică preferă noţiunea (pe care o foloseşte
sinonimă cu termen) şi pe care o defineşte ca „un ansamblu de determinări
gândite de care dispunem despre un obiect real, presupus real sau imaginat”31.
Această definiţie a noţiunii este realizată doar în planul mintal şi în cel al
realităţii, nefiind interesată de aspectul pragmatic, al folosirii ei în comunicare.
Acesta este modul în care ea a fost şi este abordată în logică, care are în vedere o
abordare a limbajului în el însuşi, lăsând la o parte folosirea sa cotidiană, care
potrivit tradiţiei este de domeniul retoricii văzută ca arta exprimării şi persuadării.
Noţiunea este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a
proprietăţilor esenţiale comune unei anumite realităţi.
Înţelesul asociat unui termen este dat de context, care este dat de mulţimea
cuvintelor organizate în propoziţii şi fraze, care conţin termenul.
Termenul nu se reduce la cuvântul care îl redă şi nici la reprezentarea pe care
o însoţeşte.
Teoria sau logica termenilor îşi are începuturile în Organon-ul lui Aristotel,
unde filosoful grec se preocupă de ceea ce el consideră ca fiind obiectul logicii, şi
anume, formele inteligibile ale lucrurilor şi nu lucrurile (de unde şi denumirea de
logică formală – logica are în vedere studiul formelor abstracte, a conceptelor
care sunt reflecţii ale lucrurilor în intelect).
Aristotel s-a concentrat asupra noţiunilor cele mai generale – categoriile, care
sunt necesare pentru a studia natura şi felul predicaţiei, adică a judecăţii.
Orice act de cunoaştere este un act care funcţionează în baza unor termeni
logici, care sesizează universalul, forma, adică onticul din realitatea concretă:
„termenii nu implică, în sine şi prin sine, o afirmaţie sau o negaţie; numai prin
legarea acestor termeni iau naştere propoziţiile afirmative sau negative. Căci
fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se ştie, să fie ori adevărată, ori
falsă, pe când expresiile fără legătură cum ar fi: om, alb, aleargă, învinge, nu pot
fi nici adevărate, nici false.”32

31
Gheorghe Enescu, op. cit., p. 17. (sublinierile aparţin autorului)
32
Aristotel, Categoriile, 4, 2a, în Aristotel, Organon, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p.
124.
30
Termenii sunt raportaţi fie la subiect, fie la predicatul unei enunţări. „A fi
enunţat despre” înseamnă a fi aplicat la, a fi asertat despre, a fi atribuit.
Raportarea la subiect presupune o distincţie esenţială între „a fi enunţat despre” şi
„a fi într-un subiect”, după cum explică Gheorghe Enescu,33 astfel, „om” este
enunţat despre un anumit om luat ca subiect (ex. Socrate). Se disting patru cazuri:
1. a fi enunţat despre un subiect, dar nu într-un subiect (ex. „om” despre Socrate),
2. a fi într-un subiect, dar nu enunţat despre un subiect (ex. o cunoştinţă
gramaticală este în suflet ca subiectul ei, dar nu este enunţată despre vreun
subiect), 3. a fi enunţat despre un subiect şi a fi într-un subiect (ex. cunoştinţa este
în suflet ca subiectul ei şi este enunţată despre gramatică ca subiectul ei), 4. a nu fi
într-un subiect şi nici enunţat despre un subiect (ex. Socrate). Noţiunea „a fi într-
un subiect” este precizată astfel de Aristotel: „prin a fi într-un subiect nu înţeleg a
fi cum sunt părţile într-un întreg, ci a nu putea să existe în afară de subiectul în
care este.”34
Termenii reprezintă forma logică cea mai simplă. Aceştia reţin în conţinutul
lor caracterele generale, comune tuturor indivizilor ce aparţin unei clase. Noţiunea
este cea care se referă la unul sau mai multe obiecte sau un ansamblu de cuvinte.
Cum noţiunea poate fi exprimată prin expresii diferite, putem vorbi, arată
Aristotel, de sinonimia termenilor: „se cheamă sinonime lucrurile la care atât
numele cât şi noţiunea corespunzătoare numelui sunt comune”; omonimia
termenilor: „se cheamă omonime lucrurile care, deşi au acelaşi nume, diferă în
noţiunea corespunzătoare numelui”, şi paronimia termenilor: „se cheamă, în
sfârşit, paronime,lucrurile care îşi trag numele dintr-un alt nume, dar care se
deosebesc îndeobşte printr-o terminaţie.”35

2.2.1. Structura termenilor sau noţiunilor

Termenul nu se reduce la cuvântul care îl redă şi nici la reprezentarea care o


însoţeşte. Fiind o formă logică distinctă, termenul are o structură proprie. Astfel,
termenul se compune din:
a) sfera sau extensiunea termenului
b) conţinutul sau intensiunea termenului.
Prin sfera sau extensiunea unui termen înţelegem totalitatea obiectelor∗ care
cad sub incidenţa termenului, adică a obiectelor la care termenul poate fi aplicat,

33
Gheorghe Enescu, op.cit., p. 24.
34
Aristotel, Categoriile, 2, 1a, op. cit. p. 122.
35
Aristotel, Categoriile, 1, 1a, op. cit., p. 119 – 121.

Obiect nu trebuie înţeles ca fiind întotdeauna un lucru real şi concret, căci referinţa unui termen
poate fi obiecte abstracte sau ideale (ex. număr, proprietate etc.)
31
la care termenul se poate aplica cu sens, altfel spus „referinţa” termenul. Obiectele
care alcătuiesc sfera sau extensiunea unui termen sunt desemnate sau denotate de
termenul respectiv.

Exemple:
Termenul „animal” se aplică tuturor fiinţărilor care sunt animale.
Sfera termenul „vertebrate” constă din peşti, reptile, batracieni, păsări şi
mamifere.

Conţinutul sau intensiunea unui termen se referă la totalitatea determinărilor


cuprinse în noţiunea corespunzătoare, reprezentând înţelesul acelui termen.
Proprietăţile care alcătuiesc intensiunea unui termen sunt conotate de acel
termen.
Determinările se mai numesc şi note, care sunt de două feluri: „note
definitorii” şi „note generale” (sau „note nedefinitorii”).

Exemplu:
Nota sau determinarea pătratului de a fi „patrulater cu laturile egale şi cu unghiuri
drepte” este definitorie, pe când nota „a fi patrulater” sau „cu unghiuri drepte” nu sunt
definitorii.

Dacă extensiunea (sfera) unui termen este astfel încât ea cuprinde extensiunea
(sfera) altui termen, atunci spunem că ele se află în raport de generalitate (prima
este mai generală decât a doua).
Termenul mai general se numeşte gen, iar cel subordonat – specie.
Genul este conceptul, închizând în el cea mai mare generalitate, cuprinzând
un număr foarte mare de specii diferite în unitatea lor. Genul arată ce este un
lucru, el este primul răspuns, cel mai general la întrebarea „ce este?”, din această
cauză el este cel mai puţin determinat, adică cel mai sărac în conţinut.
Specia – este determinată înăuntrul unui aceleaşi gen, adăugând la caracterele
genului, caracteristicile care disting un grup din interiorul genului de celelalte
grupuri care se pot forma. Specia este, deci, determinată de genul căreia îi
aparţine şi de diferenţa care o caracterizează.
În cazul raportului de generalitate acţionează legea raportului invers sau
regula variaţiei inverse a extensiunii în relaţiei cu intensiunea: cu cât extensiunea
este mai largă, cu atât conţinutul este mai sărac şi cu cât extensiunea este mai
îngustă cu atât conţinutul este mai bogat.

32
Exemple:
Termenul de „animal” este mai larg decât cel de „mamifer”, iar conţinutul său
mai sărac, căci lipsesc notele specifice mamiferelor; invers, termenul de „mamifer”
este mai îngust, dar conţinutul său mai bogat, căci pe lângă notele termenului de
„animal” îi aparţin şi notele sale specifice (ex. a naşte pui vii şi a-i hrăni cu lapte).

Schema de mai jos ilustrează raportul dintre conţinut şi sferă în cazul termenilor
„poligon” şi „pătrat”. (Sensul termenului „poligon” avut în vedere în acest exerciţiu este cel
de „figură geometrică formată dintr-o linie frântă închisă” şi nu pe cel de „teren pentru trageri
de instrucţie cu arme de foc”.)

2.2.2. Clasificarea termenilor

Clasificarea termenilor este o operaţie indispensabilă pentru studierea


modului în care aceştia interacţionează şi pentru studiu propoziţiilor şi a
raţionamentelor.
Termenii pot fi clasificaţi după diverse criterii; un criteriu des folosit este cel
al intensiunii şi extensiunii.
Din punct de vedere intensional termenii se clasifică în:
1. Termeni absoluţi şi termeni relativi
Spunem despre un termen că este absolut dacă exprimă proprietăţi ale unor
obiecte, putând fi înţeles în mod independent de alţi termeni, adică are un sens de
sine stătător. Termenii relativi sau corelaţi sunt termenii care nu au sens decât în
raport cu alţi termeni.

33
Exemple:
„Om” este un termen absolut, pentru că el desemnează la fel fiecare om, luat în
mod izolat din mulţimea oamenilor.
„Părinte” este un termen relativ, el se aplică la o pereche de oameni, primul fiind
„părinte” numai în raport cu altul, care este „fiu” sau „fiică”; la fel, „soţ” – „soţie”. O
specie a termenilor relativi sunt termenii contrari: „bun” – „rău”, „frumos” – „urât”,
„cald” – „rece” etc.

2. Termeni pozitivi şi termeni negativi


Un termen poate fi caracterizat drept pozitiv prin faptul că el indică prezenţa
unei proprietăţi, iar un termen este negativ atunci când exprimă lipsa unei
proprietăţi sau altfel spus o absenţă în raport cu o prezenţă. Astfel, „om” este un
termen pozitiv, în timp ce „non-om” este negativ. Termenii negativi se exprimă
printr-o prefixare negativă de genul a-, anti-, non-, ne-, in-, i-. În principiu, pentru
formarea termenilor negativi ne folosim de negaţia „ne”, fie de negaţia „non” (din
latină). În ciuda aparenţei, „ne” din limba română nu exprimă întotdeauna o
absenţă, de aceea, în logică, se preferă negarea prin „non”.
De asemenea, trebuie să fim atenţi, întrucât forma logică nu corespunde
întotdeauna celei lingvistice a termenului. Astfel, termeni precum „incontestabil”,
„incoruptibil”, „indispensabil”, „inevitabil” ş.a.m.d., ce sugerează o formă
negativă (prin prezenţa prefixării in-, în aceste exemple) sub raport lingvistic, sunt
în fapt termeni pozitiv din punct de vedere logic („incontestabil” = „cert”,
„incoruptibil” = „cinstit”, „indispensabil” = „obligatoriu”, „inevitabil” = „sigur”).
Cu privire la interpretarea termenului negativ („non-A”), există trei
posibilităţi:
a) absenţa lui A pur şi simplu;
b) orice în afară de A
c) orice lucru diferit de A din genul lui A.

Exemplu:
Termenul „non-legal” care poate fi exprimat şi prin „ilegal” sau prin „ceea ce nu
este legal”,va însemna:
a) absenţa legalităţii
b) orice nu este legal
c) orice faptă, acţiune care nu este legală.

3. Termeni simpli şi termeni compuşi

34
Termenii simpli constau dintr-un singur cuvânt (ex. „om”, „animal”, „carte”,
„punct”, „număr” etc.), în timp ce termenii compuşi sunt cei formaţi din mai
multe cuvinte (ex. „capitala României”, „autorul poemului Luceafărul”,
„pedeapsă contravenţională”, etc.). Termenii singulari care fac parte din termenii
compuşi, fiecare, luat separat, se referă la un obiect, iar prin asociere în termenul
compus se referă la un alt obiect sau clasă de obiecte diferit de cel desemnat de
termenii singulari care îl compun.
Din punct de vedere extensional termenii pot fi:
1. Termeni vizi, termeni nevizi şi termeni ideali
Spunem că un termen este vid dacă extensiunea acestuia, clasa obiectelor
denotate de el, nu cuprinde niciun element. Aici trebuie să facem o distincţie între
termenii logici vizi şi factual vizi. Termenii factual vizi sunt vizi numai în raport
cu experienţa noastră, nu în raport cu orice experienţă posibilă. Termenii logici
vizi sunt, de obicei, cei care conţin o contradicţiei logică.

Exemple:
Termeni vizi: „cel mai mare număr natural”, „pătrat rotund”, „centaur”, „infractor
nevinovat”, „balaur cu şapte capete” etc.
Termeni logici vizi: „pătrat rotund” – cuprinde doi termeni care se contrazic prin
definiţie; la fel „infractor nevinovat”. Termenul „cel mai mare număr natural” este
logic vid pentru că el vine în contradicţie cu infinitatea numerelor naturale.
Termeni factual vizi: „centaur”, „balaur cu şapte capete”. Aşa cum aminteam,
aceşti termeni sunt vizi doar în raport cu experienţa noastră. De exemplu, s-a crezut
mult timp că „biped” este o însuşire esenţială a omului, iar „om cu trei picioare” este
un termen vid. Or, naşterea unui copil cu trei picioare a făcut ca termenul să nu mai
fie factual vid.

Referitor la termenii logici vizi, Gheorghe Enescu arată că, ei sunt actual sau
potenţial nevizi, deoarece există expresii care dau impresia că sunt logic
contradictorii: „curat murdar” (vezi I.L. Caragiale), „bun rău”, „tare slab”, ceea ce
nu e cazul. Este un mod de a exprima, arată logicianul român, limita absolută a
unei însuşiri, ca în cazul nostru limita murdarului sau intensitatea deosebită a
însuşirii: nemaipomenit de bun, extrem de slab. Printr-un paradox de exprimare se
accentuează însuşirea.36
Termenii ideali sunt rezultatul procesului de idealizare. Aceştia desemnează
obiecte ideale care apar ca rezultat al gândirii limitei, fiind rezultatul unei tendinţe

36
Gheroghe Enescu, op. cit., p. 44.
35
reale exprimată de sintagma „din ce în ce mai” (de ex. „punct”, „dreaptă”, „corp
solid” etc.). Aceşti termeni ideali ocupă o poziţie intermediară între termenii vizi
şi cei nevizi (motiv pentru care unui autori nici nu-i includ în clasificări, aşa cum
este aceasta). Pe de o parte nu există obiect ideal ca atare, pe de altă parte, ei nu
sunt contradictorii,cum sunt termenii logic vizi.
2. Termeni singulari, generali şi categoriali
Termenii singulari sunt termenii care, în virtutea formei lor lingvistice şi al
înţelesului pe care îl au, se referă la un anumit obiect individual.
Termenii generali au ca extensiune o clasă cu mai mult de un obiect/individ.
Ei determină clase de obiecte (concrete sau abstracte), fiind sinteze, dar având o
anumită referinţă în realitate.
Termenii generali care nu au nicio referinţă în realitate, altfel spus, sunt
indiferenţi în conţinut, sunt numiţi şi termeni categoriali. Categoriile sunt termeni
caracterizaţi printr-o extremă generalizare (summum genus). Aceşti termeni
exclud posibilitatea unui gen superior.

Exemple:
Termeni singulari: sunt în principal numele proprii, precum „Ionescu”, „Ion”,
„Aristotel”, „Europa”, „Polul Nord” etc. sau expresii descriptive, de tipul: „satelitul
natural al Pământului”, „colegul meu de bancă”, „profesorul de filosofie a lui
Alexandru Macedon” (Aristotel) etc.
Termeni generali: „om”, „mamifer”, „carte”, „planetă”, „student” etc. Aceştia
permit specificaţii cantitative: „un om”, „doi oameni”, „toţi oamenii”, „unii oameni”
etc. Un caz aparte, din acest punct de vedere, îl constituie termenii concreţi pentru
proprietăţi care nu admit cuantificare: de ex. „verde”, „bun”, „cinstit” etc. Nu putem
spune „un verde”, „doi verzi”, „orice verde”.
Termeni categoriali: termenul „spaţiu” desemnează un ansamblu de proprietăţi
ale corpurilor, dar nu există obiecte „spaţiu”, deşi toate corpurile sunt spaţiale. La fel,
şi termeni precum „timp”, „substanţă”, „fiinţă”.

3. Termeni distributivi şi termeni colectivi


Prin termen distribuit înţelegem că un termen se poate aplica la fiecare
element al unei clase de obiecte sau altfel spus dacă o proprietate se enunţă despre
un obiect se enunţă şi despre fiecare componentă a acestuia.
Termenii colectivi sunt termeni care denotă mulţimi de obiecte a căror
proprietate nu se conservă prin trecerea de la întreg la parte, clasele de obiecte
nefiind o multiplicitate ci un sistem sau colecţii de obiecte.
Exemple:
Termeni distributivi: „animal” – termenul se aplică la orice individ care este
animal, cu alte cuvinte, poate fi predicat despre astfel de indivizi; la fel, „carte”,
36
„student”, „om”, „copac” etc.
Termeni colectivi: „pădure” – nu este distributiv în raport cu componentele sale
(copaci, arbuşti, plante erbacee, animale etc.); la fel, „clasă”, „echipă”, „armată” etc.
4. Termeni vagi şi termeni precişi
Termen precis este acel termen care are o extensie bine determinată, adică
cunoaştem ce obiecte sunt desemnate de el.
Termenul vag sau imprecis are o sferă care nu poate fi delimitată clar,
deoarece criteriile nu au fost stabilite ferm.

Exemple:
Termeni precişi: „om”, „triunghi”, „anorganic” etc. – în cazul acestor termeni putem
să ne pronunţăm în mod clar şi univoc dacă un obiect aparţine extensiunii unui astfel
de termen.
Termeni vagi sau imprecişi: „tânăr”, „înţelept”, „bun” etc. – de exemplu, în cazul
termenul „tânăr” este dificil să apreciem care indivizi sunt cuprinşi în sfera sa.

5. Termeni cognitivi şi termeni pragmatici


Termenii cognitivi sunt acei termeni a căror extensiune este dată în mod
obiectiv şi îşi păstrează înţelesul în orice situaţie.
Termenii pragmatici sunt termeni a căror extensiune este dată de o
convenţie şi se poate modifica în funcţie de contextul social-istoric.

Exemple:
Termenul „om” este un termen cognitiv, căci realitatea determinată de el rămâne
constantă.
Termenul „infracţiune” este statuat prin convenţii în fiecare ţară, el diferind şi
timp, motiv pentru care, extensiunea acestui termen nu poate fi stabilită decât
plasând-o într-un context istoric şi geografic, adică ceea ce într-o ţară poate fi
considerat infracţiune, în alta nu este sau ceea ce înseamnă acum infracţiune, în urmă
cu un anumit timp nu era considerat ca atare. Aşadar, termenul „infracţiune” este un
termen pragmatic.

Această clasificare nu epuizează întreaga posibilitate de clasificare a


termenilor. Pot fi identificate şi alte criterii de clasificare; ceea ce trebuie reţinut

37
este că aceste clasificări nu se exclud între ele, unul şi acelaşi termen poate fi
considerat din punct de vedere al diferitelor clasificări. De exemplu, termenul
„om” este un termen general, distributiv, precis, cognitiv etc.

2.2.3. Raporturi între termeni

Între termeni se pot stabili raporturi extensionale sau din punct de vedere al
sferei lor şi raporturi din punct de vedere al conţinutului lor sau raporturi
intensionale.
1. Raporturile de sferă sunt:
a) raportul de identitate, care apare atunci când sfera termenilor coincide,
adică ei se aplică aceleaşi clase de obiecte. Termenii diferă cel puţin prin expresie.
Este cazul cuvintelor sinonime cu aceeaşi sferă şi conţinut. Identitatea de sferă nu
presupune nemijlocit identitatea de conţinut, dar identitatea de conţinut implică
identitatea de sferă.
b) raportul de ordonare (incluziune) între termeni se stabileşte atunci când
extensiunea unui termen este inclusă strict în extensiunea altui termen sau, altfel
spus, sfera unuia dintre termeni este cuprinsă total în sfera celuilalt. Incluziunea
sau ordonarea stă la baza relaţiei dintre gen şi specie, întrucât extensiunea speciei
va fi cuprinsă întotdeauna în extensiunea genului.
c) raportul de încrucişare sau intersectare apare atunci când numai o parte a
termenilor este identică, adică când extensiunile termenilor au elemente comune,
fără, însă, o extensiune să o cuprindă strict pe cealaltă.
d) raportul de excludere există atunci când doi termeni au sfere total diferite
sau altfel spus, mulţimile denotate de termenii respectivi nu au nici un element
comun.

Exemple:
Raport de identitate: ex. „nea” – „omăt” – „zăpadă”; „ipocrit” – „perfid”;
„cinstit” – „onest”;
Raport de ordonare (incluziune): ex. „pătrat” şi „poligon”; „pisică” şi „felină”,
„prozator” şi „scriitor”;
Raport de încrucişare: ex. termenii „student” şi „drept”, adică sunt studenţi care
studiază dreptul, dar nu toţi studenţii studiază dreptul; „animal amfibiu” şi
„mamifer”; „minge” şi „sferă”;
Raport de excludere: ex. termenii „reptilă” şi „mamifer” nu au nimic în comun;
„probă” şi „viciu”.

2. Raporturile de conţinut între termeni sunt:

38
a) raportul de identitate – apare atunci când diferă doar forma lingvistică, aşa
cum s-a văzut mai sus;
b) raportul de diferenţă simplă sau simplă diferenţiere – fiecare termen este
determinat în interiorul aceluiaşi gen;
c) raportul de opoziţie apare atunci când între mulţimile denotate de termenii
respectivi nu există nici un element comun. Acest raport poate, la rândul lui, fi de
două feluri:
- raport de contradicţie – atunci când un termen este determinat negativ faţă
de altul, în cadrul aceluiaşi univers de discurs∗. Acest raport stă la baza
clasificărilor dihotomice.
- raport de contrarietate – atunci când termenii nu pot fi aplicaţi simultan şi
sub acelaşi raport unui obiect.

Exemple:
Raport de diferenţă simplă: termenii „avocat”, „procuror”, „judecător” în cadrul
genului de „jurist”.
Raport de contradicţie: „vertebrat” – „nevertebrat”, un animal se găseşte în una
din aceste extensiuni ale termenului „animal”, şi numai în una dintre ele. Altfel spus,
un animal este fie „vertebrat”, fie „nevertebrat”, a treia posibilitate fiind exclusă.
Raport de contrarietate: „verde” – „albastru”; „triunghi” – „cerc”; „munte” –
„câmpie” etc. Termenii contrari au intermediari sau sunt intermediari, ei fiind
extremele unui şir de termeni sau o parte din acel şir, de exemplu: între „alb” şi
„negru” se află toate culorile, iar „verde” – „albastru” sunt intermediari între
extremele „alb” şi „negru”.

2.2.4. Operaţiuni logice cu termeni

Pentru formarea termenilor utilizăm mai multe operaţiunii logice. Aceste


operaţii logice în raport cu termenii pot fi împărţite în două mari categorii:
- operaţii constructive – adică se porneşte de la obiecte şi se ajunge la
termeni;
- operaţii formale – termenii noi sunt obţinuţi prin derivare din alţi termeni.
1. Operaţii constructive
În cadrul operaţiilor constructive întâlnim: comparaţia, abstractizarea,
generalizarea, clasificarea şi idealizarea.


Un „univers de discurs” reprezintă un domeniu de referinţă, respectiv o categorie de obiecte de un
anumit gen.
39
a) Comparaţia este operaţiunea prin care raportând două sau mai multe
obiecte, unele la altele, punem în evidenţă proprietăţile prin care ele se aseamănă
şi proprietăţile prin care se deosebesc. Pornind de la proprietăţile prin care se
aseamănă formăm o noţiune comună respectivelor obiecte, iar pornind de la
proprietăţile care le deosebesc formăm noţiuni deosebite subordonate noţiunii
comune.
b) Abstractizarea este un procedeu prin care separăm proprietăţile comune de
cele care diferă. Abstractizarea implică două sensuri: a abstrage (a scoate)
proprietăţile comune şi a face abstracţie de proprietăţile diferite.
c) Generalizarea este operaţia prin care extindem o proprietate de la o
mulţime dată de obiecte la o clasă ale cărei obiecte satisfac această proprietate.
Vom spune astfel că toate obiectele care satisfac o anumită condiţie (definitorie
pentru clasă) satisfac şi proprietatea dată şi astfel obţinem o noţiune a cărei sferă
este clasa respectivă.
d) Clasificarea este operaţia prin care grupăm obiectele dintr-un univers de
obiecte dat în clase după anumite criterii, formând astfel o mulţime de noţiuni
diferite, fiecare din ele exprimând o clasă şi fiind subordonată noţiunii
corespunzătoare universului de obiecte.
e) Idealizarea este operaţiunea prin care formăm concepte la limită, adică
ducem la limită o tendinţă reală care însă în realitate nu este atinsă niciodată.
2. Operaţii formale
Aceste operaţii presupun operaţiile constructive, anume existenţa noţiunilor.
Ele sunt căi logice prin care se formează numeroşi termeni, care stau la baza
discursurilor, argumentărilor.
Aceste operaţiuni formale cu termeni sunt:
a) Determinarea – adică trecerea de la o noţiune generală la alta mai puţin
generală prin introducerea unor note specifice. Cea mai importantă specie de
determinare este definiţia (motiv pentru care ne vom ocupa de ea în mod special).
b) Generalizarea formală – este trecerea de la o noţiune la alta prin
suprimarea notelor specifice; este o operaţie inversă a determinării.
c) Diviziunea formală – este operaţia de trecere de la o noţiune dată la o n
noţiuni cosubordonate în funcţie de un anumit criteriu dat.

2.2.4.1. Definiţia

Ne este aproape imposibil să cunoaştem toate cuvintele unei limbi (chiar


materne) sau toţi termenii aflaţi în circulaţie. De aceea, este firesc să întâlnim
termenii pe care nu ştim sau nu putem preciza exact ce sens au sau la ce anume se

40
aplică. În mod obişnuit, pentru a ieşi din astfel de situaţii apelăm la dicţionare,
care sunt colecţii de definiţii.
Etimologic, cuvântul „definiţie” provine din limba latină definio, care este un
verb cu sensul de „a mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”.
Din punct de vedere logic, definiţia este un caz particular al operaţiei
determinare, prin care se indică notele caracteristice unui termen, care îl
deosebesc de orice alt termen. Sau altfel spus, definiţia este operaţia logică de
determinare a însuşirilor unui obiect prin care, între doi termeni, respectiv două
expresii, se introduce un raport de identitate.
Structura standard a unei definii poate fi redată prin următoare formulă:
A=dfB
în care, A este definitul (în latină definiendum), =df relaţia de definire, iar B
definitorul (în latină definiens).
Definitul este ceea ce trebuie definit (termenul); definitorul – ceea ce
defineşte, iar relaţia de definire reprezintă relaţia (de identitate) ce se stabileşte
între definit şi definitor.

Exemple:
Pătrat =df romb cu toate unghiurile egale
Cal =df mamifer domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copită
nedespicată, folosit la călărit şi tracţiune

Trebuie remarcat faptul că definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul


definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca şi acesta. Presupunând că noi ştim
ceea ce înseamnă definitorul vom spune că acesta ne ajută să înţelegem sensul
definitului.
În istoria logicii definiţia a fost înţeleasă în moduri diferite:
- operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel)
- operaţie de stabilire a înţelesului unui nume (Hobbes)
- operaţie de traducere a unei expresii dintr-un limbaj în altul
(Wittgenstein)
- operaţia de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj
(Carnap).37
Pentru a fi în prezenţa unei definiţii corecte trebuie respectate anumite reguli,
şi anume:

37
Gheorghiţă Mateuţ, Arthur Mihăilă, op. cit. p. 97.
41
1. Regula adecvării definitorului la conţinutul definitului
Această regulă cere ca definitorul să fie astfel alcătuit încât să corespundă
întregului definit şi numai lui. Altfel spus, definitorul trebuie să selecteze din
totalitatea notelor existente în intensiunea definitului pe cele care, împreună,
formează un temei suficient pentru a preciza care este clasa reprezentată de
definit. Asemenea note sunt comune tuturor obiectelor din această clasă, nu
aparţin şi altor obiecte, şi permit identificarea clasei respective.
În cazul nerespectării acestei reguli, între definit şi definitor nu ar exista un
raport de identitate, iar definiţia este incorectă. Încălcarea acestei reguli conduce
la următoarele situaţii:
- sfera definitorului este prea largă, adică termenul definitor este supraordonat
termenului definit. Notele care formează definitorul aparţin şi altor elemente din
clasa respectivă.
- sfera definitorului este prea îngustă, adică termenul definitor este subordonat
termenului definit. Notele pe care le exprimă definitorul nu aparţin întregului
definit.
- sfera definitorului şi definitului se află într-un raport de încrucişare,
acoperindu-se reciproc numai parţial din punct de vedere al extensiunii.
- sferele definitorului şi definitului se resping reciproc.

Exemple:
Definiţia:
Fizica =df ştiinţa care studiază fenomenele naturale
este prea largă, deoarece notele definitorului nu caracterizează numai fizica, ci şi alte
ştiinţe ale naturii, cum ar fi chimia sau biologia.
În schimb definiţia:
Matematica =df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere
este prea îngustă, pentru că notele definitorului nu aparţin întregului definit; în
matematică există, pe lângă aritmetică, şi alte domenii, care nu studiază operaţii cu
numere, ci alte entităţi sau relaţii ideale, aşa cum este, de exemplu, cazul geometrie.
În cazul definiţiei:
Filosofia =df cunoaşterea omului
avem de a face cu un raport de încrucişare şi nu cu unul de identitate, căci pe de o
parte, de om se ocupă numeroase alte domenii de reflecţie pe lângă cea filosofică, iar
pe de altă parte, filosofia nu se concentrează sub aspect tematic în mod exclusiv
asupra umanităţii, ci se preocupă şi de alte probleme.
În definiţia:
Cocoşul =df este mamifer.
sferele definitorului şi definitului nu se intersectează deloc.

42
2. Regula ireflexivităţii sau evitării circularităţii
Potrivit acestei reguli, definitul nu trebuie să se regăsească în definitor. Dacă
se întâmplă acest lucru, definiţia este tautologică. Aceste definiţii nu sunt false,
însă, ci lipsite de valoare informativă, în sensul că nu comunică nimic despre
definit.

Exemplu:
Definiţia:
Psihologia =df ştiinţa care studiază procesele şi particularităţile psihologice
este circulară pentru că definitorul conţine definitul („psihologic”).

Deşi par tautologice, definiţiile prin sinonime (definiţii lexicale) nu încalcă


această regulă pentru că ele explică un termen printr-un alt termen, între definit şi
definitor păstrându-se diferenţa esenţială dintre cunoscut şi necunoscut.

3. Regula asimetriei
Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit, ci să fie un termen
independent de acesta. Dacă nu se respectă această regulă, definiţia este circulară,
fiind o eroare cunoscută sub numele de „cerc vicios”.

Exemplu:
Definiţia:
Logica =df ştiinţa gândirii corecte în conformitate cu legile logice
încalcă această regulă, deoarece pentru a defini logica trebuie să definim anterior şi
independent ştiinţa gândirii corecte, care este gândirea în conformitate cu legile
logice.

4. Regula clarităţii şi univocităţii


Potrivit acestei reguli definitorul trebuie:
- să nu conţină termeni confuzi, necunoscuţi sau termeni vizi
- să nu aibă în componenţa sa termeni figuraţi, metafore, figuri de stil
- să se limiteze strict la acele elemente care formează un temei suficient
pentru identificarea definitului.

43
Exemple:
Definiţia:
Normă =df lege formulată de om
cuprinde termenul ambiguu „lege”, care poate desemna atât o propoziţie a ştiinţei, cât
şi o convenţie.
sau
Aspirina =df este un medicament care conţine acid acetilsalicilic
nu spune nimic unui om care nu are cunoştinţe de farmacie.
Definiţia dată de Pascal omului:
Omul =df o trestie gânditoare
este frumoasă, dar nu ne este utilă din punct de vedere al cunoaşterii, nu ne spune ce
este de fapt definitul, ci încearcă să ne sugereze o imagine, o impresie subiectivă.

5. Regula formei logic afirmative


Această regulă ne cere ca definitorul să ne spună, pe cât posibil, ce este
definitul şi nu ce nu este. Dacă definiţia unui termen ar spune ce nu este înţelesul
sau extensiunea lui, atunci el ne-ar lăsa într-o stare de necunoaştere a intensiunii,
respectiv extensiunii termenului pe care îl definim.

Exemplu:
Definiţia:
Alb =df culoare care nu este nici negru, nici roşu, oranj, galben, verde,
albastru, indigo sau violet
nu ne formează o imagine despre intensiunea şi nici despre extensiunea termenului
„alb”.

Totuşi, sunt situaţii în care definiţiile negative nu pot fi evitate. De pildă,


atunci când nu există definiţii afirmative pentru un anumit termen sau când în
rolul definitului avem un termen negativ (termen care sugerează absenţa unei
proprietăţi care în mod firesc ar trebuie să fie prezentă).

Exemplu:
Sărac =df persoană lipsită de mijloace materiale
Amorf =df obiect lipsit de formă
Paralele =df drepte care oricât ar fi prelungite nu se întâlnesc niciodată

6. Regula consistenţei definiţiei

44
Această ultimă regulă cere ca definiţia să nu intre într-un raport de opoziţie
(contradicţie logică) cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel moment în
domeniul din care face şi ea parte.

Exemplu:
Definiţia:
Clor =df element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros
înţepător, sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante
intră în contradicţie cu definiţia:
Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore,
uşor deformabile şi expansibile, care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o
formă stabilă şi tind să ocupe întreg volumul pe care îl au la dispoziţie

Aşa cum se poate observa şi din exemplele de până acum, există numeroase
tipuri de definiţii. Ele pot fi clasificate după diverse criterii, cum ar fi:
1. După procedura de definire se disting următoarele tipuri de definiţie:
a) definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică, care constau din
următoarele:
- introducerea termenul de definit într-un termen care este genul său, ţinând
seama de asemănările cu alţi termeni;
- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea
deosebirilor sau diferenţelor.
Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe:
- genul să fie proxim, adică supraordonat imediat;
- diferenţa să fie specifică, altfel spus, să constea într-o notă proprie care să
deosebească definitul de celelalte specii incluse în termenul proxim.

Exemplu:
În definiţia:
Pătrat =df dreptunghi cu toate laturile egale
termenul „pătrat” exprimă un termen specie care apare ca obiect al acestei
definiţii, termenul „dreptunghi” este genul său proxim, iar „cu toate laturile egale”
redă diferenţa specifică ce corespunde speciei menţionate, altfel spus ceea ce
diferenţiază termenul „pătrat” de termenul „dreptunghi” din mulţimea „poligoanelor”.

De reţinut este faptul că acest mod de definire nu se poate aplica decât


45
termenilor generali, care desemnează specii, ea nu se poate aplica termenilor
singulari, deoarece, în cazul lor nu dispunem de o diferenţă specifică logic-
suficientă, ceea ce ar conduce la o enumerare de însuşiri neesenţiale, încât
definitorul s-ar transforma într-o descriere sau caracterizare a obiectului definiţiei,
ceea ce ar duce la încălcarea regulii privind claritatea şi univocitatea.
Pe de altă parte, acest procedeu de definire nu se aplică nici termenilor cu un
grad mare de generalitate (categoriilor), întrucât clase desemnate de ei nu pot fi
gândite ca specii faţă de alte clase corespunzătoare, ceea ce face problematică
ideea genului proxim. Altfel spus, categoriile fiind termeni de maximă
generalitate, nu pot fi definite prin gen proxim, pentru simplu fapt că ele nu au un
gen proxim.
b) definiţii prin enumerare – sunt acele definiţii în care definitorul enumeră
complet sau parţial obiectele cunoscute din clasa definitului. Definiţiile
enumerative complete sunt preferabile celor parţiale, deoarece permit precizarea
definitului cu mai multă exactitate. Este evident că procedura prin enumerare
completă nu poate fi aplicată decât atunci când clasa redată de definit conţine un
număr mic de obiecte.

Exemple:
Tară scandinavă =df Danemarca, Suedia, Finlanda şi Norvegia.
este o definiţie prin enumerare completă
jocuri sportive =df volei, fotbal, tenis, rugby, baschet etc.
este o definiţie prin enumerare incompletă.

c) definiţii prin indicare sau ostensive – sunt acele definiţii în care precizarea
definitului se face indicând efectiv (arătând) printr-un gest oarecare obiecte care
fac parte din clasa redată de definit, folosindu-se expresii precum: „aceasta este
…”, „în faţă avem …”, „iată un/o …” etc.
d) definiţii operaţionale sunt acelea în care definitorul indică o serie de
operaţii, experimente sau probe care, luate laolaltă, sunt suficiente pentru a
delimita obiectul definiţiei oarecum indirect, în sensul că orice obiect care trece
cu succes toate aceste probe este un exemplu din clasa denotată de către definit.

Exemplu:
Numărul par =df numărul a cărui rezultat în urma împărţirii cu 2 este un număr
întreg.

e) definiţii constructive şi/sau genetice – sunt definiţiile în care definitorul


indică sursa din care provine obiectul definit şi felul în care acesta ajunge să fie
46
ceea ce este. În unele clasificări definiţiile constructive sunt separate de cele
genetice, arătându-se că primele sunt rezultatul unei construcţii abstracte, realizate
de om, iar cele din urmă sunt rezultatul unui proces natural.

Exemple:
Definiţia:
Stalactita =df formaţiune calcaroasă conică, fixată la bază de tavanul
golurilor subterane (peşteri, galerii) constituită prin depuneri succesive ale
carbonatului de calciu dizolvat în apa care se scurge treptat ca rezultat al infiltrării
ei constante prin straturile superioare, bogate în carbonat de calciu.
este o definiţie genetică, adică descrie procesul natural prin care apare ceea ce numim
„stalactită”.
Iar definiţia:
Cerc =df loc geometric rezultat prin secţionarea unui cilindru pe un plan
paralel cu baza
este o definiţie constructivă.

2. După obiectul definiţiei redat de definit există următoarele tipuri de


definiţie:
a) definiţii reale sunt cele care ne spun ce este un lucru, care este natura lui
sau care sunt trăsăturile sale esenţiale. Prin acest tip de definiţie se dezvăluie
notele definitului şi pe această cale însuşirile, relaţiile, proprietăţile etc. obiectului
la care se referă definitul.
b) iar definiţiile nominale sunt cele care urmăresc precizarea sensului unui
termen, indiferent dacă acesta are sau nu un corespondent în realitate.

Exemple:
Definiţia:
Satelit =df obiect (natural sau artificial) care se roteşte pe o orbită eliptică în
jurul unui corp ceresc
este o definiţie reală, în timp ce definiţia:
Inorog =df animal fantastic, întâlnit în mitologia mai multor popoare din
vechime, reprezentat ca un cal cu un corn lung şi ascuţit în frunte
este o definiţie nominală.

Este destul de greu de precizat dacă o definiţie este reală sau nominală,
deoarece de multe ori aceeaşi definiţie poate fi luată atât nominal, cât şi real, în
funcţie de intenţiile definirii.

47
Exemplu:
În cazul definiţiei:
Avocat =df persoană care are pregătirea şi calitatea de a acorda asistenţă
juridică
pe de o parte putem spune că avocatul este (sau reprezintă) persoana a cărei activitate
este de a acorda asistenţă juridică pe baza pregătirii şi calităţii pe care o are, iar pe de
altă parte, ea ne precizează înţelesul cuvântului „avocat”: prin „avocat” se înţelege
persoana care are pregătirea şi calitatea de a acorda asistenţă juridică. În primul caz,
cuvântul „avocat” este folosit, iar în al doilea acesta este menţionat.

La rândul lor, definiţiile nominale pot fi:


- definiţii lexicale sau explicative – adică acele definiţii care indică felul în
care este folosit termenul într-o limbă naturală. Definiţiile de dicţionar sunt, în
general, definiţii lexicale, ele precizând toate sensurile în care poate fi utilizat un
cuvânt într-o anumită limbă
- definiţiile stipulative sunt definiţii care conferă o nouă accepţie unui termen
deja existent datorită utilizării lui într-un context nou sau introduc termeni noi.
Diferenţa faţă de definiţiile lexicale, care stabilesc starea de facto în care sunt
folosite cuvintele, este că în definiţia stipulativă se specifică starea de iure, adică
modul în care trebuie înţelese unele cuvinte sau expresii lingvistice.
Aceste definiţii corespund unor stări concrete, cum ar fi:
(i) o descoperire, o invenţie ce impun introducerea unui termen nou în
vocabularul limbii. Acest termen poate fi o construcţie nouă sau un termen
împrumutat dintr-o altă limbă.
(ii) cuvintele existente într-o limbă pot primi, la un moment dat, noi înţelesuri.
(iii) fiind dat faptul că unele cuvinte sunt polisemice, adică au mai multe
înţelesuri, pentru a evita confuzia se impun precizări privind sensul în care este
utilizat în anumite domenii.
(iv) în cazul unor denumiri complicate sau a căror folosire este relativ dificilă sau
a unor expresii frecvent utilizate determină introducerea unor abrevieri.
Trebuie spus că anumite cuvinte ale limbii naturale, care astăzi au parte de
definiţii lexicale, dobândite în urma folosirii lor îndelungate, la origine au fost
introduse printr-o definiţie stipulativă (de exemplu, Internet, computer etc.).

48
Exemple:
(i) Tahion=df particulă care se deplasează mai rapid decât fotonul în vid
sau un termen împrumutat dintr-o altă limbă
Management =df ştiinţa conducerii eficiente a întreprinderilor şi instituţiilor
private sau publice
(ii) Appolo =df program spaţial american de explorare a Lunii cu ajutorul unor nave
cosmice cu echipaj
Numele Appolo a fost şi este folosit pentru desemnarea unui zeu al mitologiei
greceşti, anume zeul Soarelui şi al luminii, iar după 1960, numele primeşte şi sensul
din definiţia de mai sus (prin stipulaţie).
(iii) comunicare =df (1) înştiinţare, ştire, veste, prezentare într-un cerc de specialişti a
unei lucrări ştiinţifice; (2) [drept] aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a
unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene
care curg în mod obişnuit de la data comunicării; (3) [sociologie] mod fundamental
de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte
coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor
modificări de comportament individual sau de grup.

3. După modalitatea de exprimare avem următoarele tipuri de definiţie:


a) definiţii explicite – sunt definiţii în care înţelesul termenului rezultă direct
b) definiţii indirecte sau contextuale – înţelesul termenul este dat indirect din
modul de utilizare a termenului sau din relaţia sa cu alţi termeni.

Exemple:
Definiţia:
Mama =df părinte de gen feminin
este o definiţie explicită, în timp ce:
X este mama lui Y =df X este părintele lui Y şi X este femeie
este o definiţie indirectă sau contextuală, înţelesul în acest caz nu ne este dat clar şi
univoc, el modificându-se în funcţie de valorile pe care le iau componentele sale (X,
respectiv Y)

La limită, se poate argumenta că, în fond, orice definiţie este contextuală,


fiind dependentă de contextul în acre apare. Totuşi, prin definiţie contextuală
înţelegem acele definiţii care manifestă o dependenţă contextuală strictă faţă de
un anumit sistem teoretic, bine precizat şi delimitat. De exemplu, definiţia
infracţiunii în dreptul penal („fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu

49
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”) are o referinţă contextuală clar delimitată:
legea penală.
4. În funcţie de intenţie, definiţiile se împart în:
a) definiţii teoretice – adică acele definiţii care fac apel la o teorie ştiinţifică
sau în general, la o concepţie generală, sistematică despre lume sau un domeniu al
existenţei, fiind neutră din punct de vedere moral.
b) definiţii persuasive – sunt definiţii care urmăresc inducerea unei atitudini
favorabile sau nefavorabilă faţă de obiectul definit prin alegerea deliberată a unor
expresii lingvistice puse pe post de definitor. Acestea nu sunt neutre din punct de
vedere moral, urmărind provocarea anumitor reacţii emoţionale în vederea
susţinerii sau combaterii unei teze sau propoziţii.

Exemplu:
Definiţia:
Avort =df întrerupere a sarcinii datorită eliminării spontane sau provocate a
fătului din cavitatea uterină
este o definiţie teoretică, neutră din punct de vedere moral, în timp ce următoarea
definiţie:
Avort =df uciderea barbară a unei persoane nevinovate şi neajutorate
este o definiţie persuasivă, având un grad de sugestivitate ridicat faţă de definiţia
teoretică, nefiind neutră din punct de vedere moral, urmărind provocarea unei
anumite reacţii emoţionale, în acest caz dezavuarea unei asemenea practici.

2.3. Logica propoziţiilor

Argumentarea este conexiunea dintre o serie de afirmaţii sau propoziţii, dar ce


sunt propoziţiile?
Nu există o definiţie satisfăcătoare a propoziţie, mai mult, logicienii şi
filosofii au preferat multă vreme termenul de „judecată” în loc de cel de
„propoziţie”. Termenul „judecată” desemnează conţinutul propoziţional şi are
avantajul de a reliefa deosebirea de obiect dintre analiza logică şi analiza
gramaticală. Însă, acest termen prezintă şi un neajuns, şi anume, în mod obişnuit,
prin „judecată” este desemnat actul mintal de acceptare sau respingere a unui
conţinut propoziţional, adică luarea unei atitudini faţă de un asemenea conţinut.
Ori, relaţiile logice nu sunt relaţii între acte mentale, ci între conţinuturi
propoziţionale, calificabile ca adevărate sau false.

50
Pentru a evita confuzia dintre logic şi psihologic, în logica modernă şi în
teoria argumentării se utilizează cu precădere termenul de „propoziţie” în loc de
cel de „judecată”.
Etimologic termenul de „propoziţie” provine din latinescul propositio unde
semnifica „înfăţişare”, „prezentare”, dar şi „idee”, „premisă” sau „teză”. În limbaj
filosofic prin „propoziţie” se înţelege tot ceea ce poate fi asertat, negat, contestat,
susţinut, admis, postulat, implicat sau presupus. Astfel, putem spune că,
propoziţia este o aserţiune, adică un enunţ declarativ care este adevărat sau fals,
sau împreună cu Constantin Sălăvăstru: „propoziţia este judecata pentru care se
stabileşte o valoare de adevăr interindividuală, în virtutea raportării conţinutului
de gând la realitatea pe care el o exprimă”.38
Propoziţiile pot fi de mai multe feluri, cel mai utilizat criteriu de clasificare
este cel al intenţiei pe care ele o exprimă, a scopului lor. Din perspectiva acestui
criteriu există trei tipuri fundamentale de propoziţii:
1. Propoziţii cognitive – studiate de logica tradiţională sub denumirea de
propoziţii de predicaţie, sunt propoziţiile care transmit o informaţie cu o anumită
valoare logică (adevărată, falsă, posibil adevărată, posibil falsă, absurdă).
Propoziţiile cognitive, la rândul lor, pot fi:
- propoziţii categorice – adică, propoziţiile care afirmă sau neagă predicatul
despre subiect fără nici o condiţie;
- propoziţii modale – sunt propoziţiile care nuanţează afirmaţiile prin
intermediul unui modus (posibil, necesar, întâmplător, imposibil);
- propoziţiile condiţionale – propoziţiile care condiţionează relaţia subiect –
predicat;
- propoziţiile disjunctive – propoziţiile care au predicate alternative; etc.
2. Propoziţiile pragmatice – sunt propoziţiile care au ca intenţie a-l determina
pe cel căruia i se adresează să efectueze o acţiune. Cele mai importante propoziţii
pragmatice sunt:
- propoziţiile deontice sau normative, adică cele care statuează o obligaţie
pentru subiect, o permisiune, o interdicţie;
- propoziţiile imperative – sunt acele propoziţii care transmit un ordin sau
un îndemn;
- propoziţiile interogative – sunt cele care cer un răspuns din partea
subiectului.
3. Propoziţiile axiologice – sunt propoziţii care oferă o evaluare, o apreciere
valorică, situând subiectul pe o scală de valori.

38
Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 125.
51
Exemple:
Propoziţii cognitive:
„Omul este biped.” sau „Omul nu este biped.” – sunt propoziţii categorice
„Este posibil ca x să fie american.” – propoziţie modală
„Dacă este vinovat, trebuie pedepsit.” – propoziţie condiţională
„Norma juridică este permisivă sau imperativă sau supletivă.” – propoziţie
disjunctivă

Propoziţii pragmatice:
„Trebuie să respecţi legea.”, „Este permis să fumezi în locurile amenajate în
acest scop.”, „Este interzis să traversezi strada prin locuri nepermise.” – propoziţii
deontice sau normative
„Închide uşa!”, „Fii cinstit!” – propoziţii imperative
„Cum te cheamă?”, „Cine este el?” – propoziţii interogative

Propoziţii axiologice:
„Acest tablou este frumos.”, „X este un om cinstit.”, „Studiul logicii este util.”

Între aceste tipuri de propoziţii există numeroase legături. La baza tuturor


acestora se află propoziţiile categorice, altfel spus toate celelalte se formulează în
legătură cu o astfel de propoziţie, de unde rezultă caracterul fundamental al
propoziţiilor categorice faţă de toate celelalte. În acelaşi timp, între aceste clase de
propoziţii există deosebiri esenţiale, motiv pentru care analiza fiecărui tip de
propoziţii se realizează în teorii logice distincte (astfel avem o logică a
propoziţiilor cognitive – în cadrul căreia avem o logică a propoziţiilor categorice,
a propoziţiilor modale, a propoziţiilor condiţionale, a propoziţiilor disjunctive
etc., o logică a propoziţiilor pragmatice – unde la fel avem o logică a propoziţiilor
deontice, o logică a propoziţiilor imperative, o logică a întrebării sau a
propoziţiilor interogative; şi o logică a propoziţiilor axiologice).
Între numeroasele deosebiri dintre aceste tipuri de propoziţii, una prezintă o
importanţă deosebită: propoziţiile cognitive sunt singurele care pot fi adevărate
sau false. Altfel spus, numai propoziţiile de predicaţie au valoare logică sau
alethică (în greaca veche alétheia = adevăr). Pentru toate celelalte tipuri de
propoziţii există, fireşte, criterii potrivit cărora diferite construcţii propoziţionale
non-cognitive pot fi bine sau rău alcătuite, semnificative sau absurde, coerente sau
incoerente etc., dar, în ceea ce priveşte adevărul sau falsitatea, această problemă
este irelevantă în raport cu ele.

52
O altă clasificare a propoziţiilor ţine seama de structura internă a acestora şi,
în funcţie de aceasta, propoziţiile pot fi:
1. Propoziţie simplă sau propoziţii atomare – în alcătuirea căreia nu intră alte
propoziţii, altfel spus, oricare din subexpresiile sale nu constituie o propoziţie.
Aceasta se prezintă în mai multe forme:
a) propoziţia de predicaţie – este de forma subiect – predicat;
b) propoziţia de intensiune – care are forma „X aparţine lui Y”;
c) propoziţia de relaţie – care are forma „X se află în relaţie cu Y”, adică sunt
relaţionaţi doi termeni sau mai mulţi.
2. Propoziţia compusă sau propoziţii moleculare– este aceea care cuprinde în
alcătuirea ei alte propoziţii, aşadar conţine subexpresii care sunt propoziţii. Ea se
construieşte prin utilizarea unor cuvinte sau expresii ce se numesc operatori
propoziţionali.

2.3.1. Logica propoziţiilor categorice

Propoziţiile categorice pot fi caracterizate drept orice propoziţie în care un


termen se enunţă sau se neagă despre alt termen, sau forme logice ce exprimă un
singur raport logic între doi termeni, fără a pune în legătură cu altceva sau a
condiţiona acest raport de altceva.
Termenii din cadrul propoziţiilor categorice nu au aceeaşi funcţie, astfel
despre unu se enunţă ceva, în timp ce celălalt indică ceea ce se spune despre
primul (o proprietate, o caracteristică, o însuşire).
În cadrul unei propoziţii categorice avem următoarele elemente:
- subiectul logic (simbolizat prin „S”) – termenul despre care este enunţat
ceva
- predicatul logic (simbolizat prin „P”) – termenul prin care se enunţă ceva
despre „S”
- copula – cuvântul sau cuvintele prin care subiectul şi predicatul logic sunt
puşi în legătură. Reţinem că semnificaţia copulei nu trimite la momentul
prezent, ci este atemporală, putând s-o extindem deopotrivă asupra
trecutului şi viitorului.
- poate exista şi un al patrulea element (care poate fi explicit sau implicit),
atunci când se pune problema cantităţii, adică afirmarea sau negarea lui
„P” se referă la întreaga extensiune sau doar la o parte din extensiunea lui
„S”. Aceste cuvinte care specifică cantitatea se numesc cuantificator.

53
Structura unei propoziţii categorice este următoarea:

S este P
cuantificator – subiect logic – copulă – predicat logic

Exemplu:
Toţi oamenii sunt muritori

Cuantificat Subiect logic Copulă Predicat logic

Propoziţiile categorice se pot împărţi, în funcţie de calitate în:


- propoziţii categorice afirmative („S este P”);
- propoziţii categorice negative („S nu este P”);
iar din punct de vedere al cantităţii, propoziţiile categorice pot fi:
- propoziţii categorice universale („Toţi S sunt P” sau „Nici un S nu este
P”), în care „S” este afirmat sau negat de către „P” în întreaga sa sferă;
- propoziţii categorice particulare („Unii S sunt P” sau „Unii S nu sunt P”),
unde „S” este afirmat sau negat de „P” într-o parte a sferei sale;
- propoziţii categorice singulare („S este P” sau „S nu este P”).
Îmbinând cele două criterii se obţin următoarele forme ale propoziţiilor:
- singular afirmative
- singular negative
- particular afirmative
- particular negative
- universal afirmative
- universal negative.
Logica tradiţională a studiat numai judecăţile universale şi cele particulare,
cele singulare fiind asimilate celor universale. În Evul Mediu s-a trecut la notarea
acestora, folosindu-se primele vocale ale cuvintelor latine AfIrmo şi nEgO, după
cum urmează:
- A – propoziţiile universal afirmative
- E – propoziţiile universal negative
- I – propoziţiile particulare afirmative
- O – propoziţiile particulare negative.
Astfel, logica propoziţiilor de predicaţie a fost numită şi logica propoziţiilor
AEIO.

54
Exemple:
„Toţi oamenii sunt muritori” – propoziţie universal afirmativă (A)
„Nici un om nu este nemuritor” – propoziţie universal negativă (E)
„Unii oameni sunt albi” – propoziţie particulară afirmativă (I)
„Unii oameni nu sunt albi” – propoziţie particulară negativă (O)
„Socrate este filosof” – propoziţie singulară afirmativă
„Socrate nu este filosof” – propoziţie singulară negativă

Cele spuse până acum pot fi sintetizate conform tabelului de mai jos:

Forma logică a Cantitatea Calitatea Codul Formula


propoziţiei propoziţiei propoziţiei propoziţiei propoziţiei
Toţi S sunt P Universală Afirmativă A SaP
Nici un S nu este P Universală Negativă E SeP
Unii S sunt P Particulară Afirmativă I SiP
Unii S nu sunt P Particulară Negativă O SoP

Între propoziţiile categorice se pot stabili relaţiilor sau raporturi logice, care
au fost schematizate într-un „pătrat logic” de filosoful roman Anicius Manlius
Severinus Boethius (480-524), cunoscut şi sub numele de „pătratul lui Boethius”.
Raporturile vizează propoziţiile categorice care au ca termeni acelaşi subiect
şi predicat logic în aceeaşi poziţie, iar extensiunea lor nu este vidă. Formularea
raporturilor vizează formele de propoziţii şi nu propoziţii concrete.
contrarietate
Sap SeP
e
c i
o ţ
n c
Subalternare

Subalternare

t i
r d
a
r d
t i
n c
o ţ
c i
e
SiP SoP
subcontrarietate

55
2.3.2. Logica propoziţiilor modale

Propoziţiile modale pot fi caracterizate drept propoziţii în care un termen se


enunţă sau se neagă despre alt termen prin modalizare, adică judecăţile care
conţin modus.
Orice propoziţie modală este formată din două părţi:
- modus – este necesar, este posibil, este contingent, este imposibil
- dictum – ceea ce este afectat de modalizare.

Exemplu:
Este posibil ca X să fie student. Aceasta este o propoziţie modală unde „Este
posibil” este modus-ul, iar „ca X să fie student” este dictum.

Modalităţile pot fi aplicate atât la stările de fapt şi evenimente, cât şi la


propoziţii. Modalităţile în funcţie de conţinutul determinat al propoziţiilor (adică
propoziţiile care se referă la fapte, evenimente) ne dau modalităţile factuale, în
timp ce modalităţile aplicate la conţinutul logic al propoziţiilor (contradicţia,
noncontradicţia) corespund modalităţilor logice. Factualul se referă la o
experienţă dată şi nu la orice experienţă posibilă.
Între modalităţile factuale şi modalităţile logice există următoarele relaţii:
1. Dacă este factual posibil este şi logic posibil.
2. Dacă nu este logic posibil nu este nici factual posibil.
3. Dacă este logic posibil nu rezultă că este şi factual posibil.
4. Dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil.
5. Dacă este logic necesar este şi factual necesar.
6. Dacă nu este factual necesar nu este nici logic necesar etc.

Exemple:
1. Este posibil să plouă (factual), deci logic este posibil să plouă, adică nu este
contradictoriu să plouă.
2. Nu este posibil logic 2+3=7, deci nici factual posibil ca 2+3=7 (nu întâlnim
în experienţă cazuri care să confirme această propoziţie)
3. Este logic posibil să existe centaur, dar nu este factual posibil (raportat la
experienţa noastră)
4. Nu este factual posibil să existe centaur, dar nu este şi logic imposibil.
5. 2+3=5 este logic necesar, deci este şi factual necesar (în raport cu experienţa
noastră)
6. Nu este factual necesar ca mâine să plouă, deci nu este nici logic necesar.

56
Propoziţiile modale pot fi:
- propoziţii modale de necesitate – cele care au modus-ul „necesar”;
simbolizate prin „N”
- propoziţii modale de contingenţă – cele care au modus-ul „contingent”
(contingent =df ceea ce nu este necesar); simbolizate prin „C”
- propoziţii modale de posibilitate – cele care au modus-ul „posibil”;
simbolizate prin „P”
- propoziţii modale de imposibilitate – cele care au modus-ul „imposibil”;
simbolizate prin „I”∗
De asemenea, propoziţiile modale pot fi clasificate şi în funcţie de modus şi
dictum astfel:
- MD (modus afirmativ, dictum afirmativ)
- M~D (modus afirmativ, dictum negativ)
- ~MD (modus negativ, dictum afirmativ)
- ~M~D (modus negativ, dictum negativ).
Astfel, dacă luăm modus-ul „posibil” şi-l trecem prin toate cele patru situaţii
avem:
Este posibil p (simbolic Pp)
Este posibil non-p (simbolic P~p)
Nu este posibil p (simbolic ~Pp)
Nu este posibil non-p (simbolic ~P~p).
Procedând la fel cu celelalte modalităţi, obţinem în total 16 propoziţii modale,
plecând de la o singură propoziţie.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre propoziţiile modale, ele pot fi sistematizate
într-un pătrat logic ca şi propoziţiile categorice (asertorice). Raporturile sunt
aceleaşi ca şi în cazul propoziţiilor categorice.


Se mai întâlnesc şi simbolizările „L” pentru propoziţiile modale de necesitate; „Q” pentru
propoziţiile modale de contingenţă; „M” pentru propoziţiile modale de posibilitate, şi respectiv „U”
pentru propoziţiile de imposibilitate.
57
3. TEHNICI SAU STRATEGII DE ARGUMENTARE

3.1. Tehnici imediate de argumentare


3.2. Tehnici deductive inferenţiale
3.3. Tehnici deductive

Termeni cheie
Argumentare Indicatori ai argumentării Operator/calificativ modal
Demonstraţie Indicatori ai premiselor Temei
Premise Indicatori ai concluziei Persuasiune
Concluzie Context Raţionament deductiv
Inferenţă Silogism

În capitolul precedent am văzut ce înţelegem prin termen şi propoziţie în sens


logic, care este structura lor şi cum sunt ele constituite. Este timpul să reluăm
discuţia despre argumentare.
Din discuţia din primul capitol a rezultat că argumentaţia este o structură
logică unitară alcătuită din premise sau asumţii (numite şi baza argumentării) şi
concluzie (ţinta argumentării), între care se stabileşte o legătură, şi anume
inferenţa (strategia actului de a argumenta). Prin inferenţă, înţelegem operaţia
logică de derivare a unei propoziţii din alta, prin care se admite o propoziţie în
virtutea unei legături a ei cu o propoziţie sau cu alte propoziţii considerate ca
adevărate.
Inferenţa se împarte în două mari categorii: inferenţă deductivă – în care
premisele se constituie în condiţii suficiente ale tezei, care este consecinţa lor
necesară, şi inferenţa inductivă – în care baza argumentării este condiţie probabilă
a tezei, iar aceasta din urmă consecinţa probabilă a sa.
Inferenţa deductivă, la rândul său, poate fi diferenţiată în:
- inferenţe deductive silogistice – în care temeiul necesar este dat de
relaţiile dintre termenii care alcătuiesc structura propoziţiilor care intră în
structura argumentării;

58
- inferenţe deductive inferenţiale – în care caracterul necesar al
condiţionării dintre temei şi teză este dat de relaţiile de adevăr dintre
propoziţiile argumentării. Acestea au ca fundament propoziţiile compuse,
înţelese ca funcţii de adevăr.
Tehnicile sau strategiile de argumentare constituie subiectul demersului nostru
următor.

3.1. Tehnici de argumentare prin deducţie silogistică

Argumentarea prin deducţie silogistică este o formă de întemeiere a unei teze


în baza unor tehnici (raţionamente) în care trecerea necesară de la premise
(argumente) la concluzie (teză) este determinată de relaţiile dintre termenii
angajaţi în propoziţiile care îndeplinesc rolul de premise (argumente).
Argumentarea prin deducţie silogistică utilizează propoziţii categorice, care, aşa
cum am arătat în capitolul anterior, după criteriul cantităţii şi calităţii se împart în:
- A – propoziţiile universal afirmative
- E – propoziţiile universal negative
- I – propoziţiile particulare afirmative
- O – propoziţiile particulare negative.

3.1.1. Tehnici imediate de argumentare silogistică

Tehnicile imediate39 de argumentare silogistică sunt acelea în care concluzia


se fundamentează pe o singură premisă. Ele se pot identifica fie pornind de la
structura pătratului logic (pătratul lui Boethius) a propoziţiilor categorice, fie de la
anumite operaţii care se aplică subiectului, respectiv predicatului unei propoziţii
categorice.
Relaţiile din pătratul logic sunt următoarele:
1. Propoziţiile care diferă atât după calitate cât şi după cantitate (SaP – SoP şi
SeP – SiP) se numesc contradictorii. Astfel de propoziţii nu pot fi nici ambele
adevărate, nici ambele false, ci întotdeauna au valori logice opuse, astfel încât
din adevărul uneia decurge logic falsitatea celeilalte şi invers.
Aceste raporturi de valoare pot fi reprezentate în următorul tabel, unde notăm
cu „0” – fals, respectiv cu „1” – adevărat.

39
După cum arată Constantin Sălăvăstru, op. cit. p. 210, este de discutat cât de „imediate sunt aceste
tehnici, întrucât trecerea de la premisă la concluzie este un proces mai complex.
59
SaP – SoP Contradicţie
SeP – SiP
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0

Exemplu:
Dacă este adevărată propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori” (SaP) atunci este cu
siguranţă falsă afirmaţia „Unii oameni nu sunt muritori”(SoP). Dacă este adevărată
propoziţia „Unii oameni iubesc muzica clasică” (SiP), atunci este cu necesitate falsă
propoziţia contradictorie „Nici un om nu iubeşte muzica clasică” (SeP).

2. Propoziţiile universale de calitate opusă (SaP) şi (SeP) sunt propoziţii


contrare. Ele nu pot fi niciodată ambele adevărate (astfel încât adevărul uneia
implică logic falsitatea celeilalte), dar pot fi ambele false (astfel încât din
falsitatea uneia dintre ele nu decurge prin implicaţie logică valoarea de adevăr a
celeilalte).

SaP – SeP Contrarietate


1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 1

Exemplu:
Întrucât propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori”(SaP) este adevărată, propoziţia
contrară „Nici un om nu este muritor”(SeP) nu poate fi decât falsă. În schimb, fiind
falsă propoziţia „Toţi oamenii sunt nemuritori”, contrara ei „Nici un om nu este
nemuritor” este adevărată; tot falsă este şi propoziţia „Toţi oamenii mănâncă carne”,
însă contrara ei „Nici un om nu mănâncă carne” este tot falsă.

3. Propoziţiile particulare de calitate opusă (SiP şi SoP) se numesc propoziţii


subcontrare: astfel de propoziţii nu pot fi ambele false (astfel încât din falsitatea
uneia dintre ele decurge logic adevărul celeilalte), dar pot fi ambele adevărate

60
(astfel încât adevărul unei propoziţii particulare nu implică logic valoare logică a
subcontrarei sale).
SiP – SoP Subcontrarietate
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0

Exemplu:
Dacă este falsă propoziţia „Unii oameni nu sunt pasionaţi de fotbal” (SiP),
atunci neapărat este adevărată subcontrara ei „Unii oameni sunt pasionaţi de fotbal”
(SoP). În schimb, adevărat fiind că „Unii oameni au copii”, e la fel de adevărat „Unii
oameni (restul) nu au copii”. Dar dacă este adevărată propoziţia „Unele triunghiuri
sunt poligoane”, contrara ei „Unele triunghiuri nu sunt poligoane” nu este, la rândul
ei, adevărată, ci falsă.

4. Propoziţiile de aceeaşi calitate, însă de cantităţi diferite (SaP – SiP şi SeP –


SoP) se află în raport de subalternare; propoziţia universală se numeşte
supraalternă, iar particulară corespunzătoare se numeşte subalternă. Adevărul
universalei supraalterne implică logic adevărul particularei subalterne, căci ceea
ce se poate afirma sau nega despre „toţi S” a fortiori se poate spune şi despre
„unii S”; în schimb, adevărul subalternei nu implică logic valoarea de adevăr a
supraalternei deoarece nu tot ceea ce se poate afirma sau nega despre „unii S” este
adevărat despre „toţi S”.
Pe de altă parte, falsitatea subalternei implică logic falsitatea supraalternei
corespunzătoare, pentru că ceea ce nu se poate afirma sau nega despre „unii S”,
cu atât mai puţin s-ar putea spune despre „toţi S”, în schimb, falsitatea
supraalternei nu exclude întotdeauna adevărul subalternei sale.

SaP – SiP Subalternare


SeP – SoP
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1

61
Exemple:
Dacă propoziţia „Toate mamiferele au inimă” (SaP) este adevărată, atunci şi
propoziţia „Unele mamifere au inimă” (SiP) este adevărată. În schimb, din adevărul
propoziţiei particulare afirmative „Unele mamifere au copite” nu putem să deducem
ca fiind adevărată propoziţia universal afirmativă corespunzătoare „Toate mamiferele
au copite”.
Dacă este fals că „Unele triunghiuri au cinci laturi”(SoP) , nu are cum să fie
adevărat că „Toate triunghiurile au cinci laturi” (SeP), însă este posibil ca propoziţia
particulară negativă „Unele triunghiuri nu sunt isoscele” să fie adevărată, dar
propoziţia universală negativă corespunzătoare „Nici un triunghi nu este isoscel” este
falsă.

Rezultatele raporturilor logice dintre propoziţii pot fi sistematizate sub forma


unui tabel, în care, cunoscând valoarea de adevăr a propoziţiei categorice din
prima coloană, putem deduce valorile de adevăr ale propoziţiilor corespunzătoare
acesteia.
SaP: 1 SeP: 0 SiP: 1 SoP: 0
SaP: 0 SeP: x SiP: x SoP: 1
SeP: 1 SaP: 0 SiP: 0 SoP: 1
SeP: 0 SaP: x SiP: 1 SoP: x
SiP: 1 SaP: x SeP: 0 SoP: x
SiP: 0 SaP: 0 SeP: 1 SoP: 1
SoP: 1 SaP: 0 SeP: x SiP: x
SiP: 0 SaP: 1 SeP: 0 SiP: 1

Notă: x – înseamnă că nu putem deduce nimic cu certitudine privitor la valoarea de adevăr


a acelei propoziţii.

Aceste raporturi logice în care se află cele patru propoziţii categorice


fundamentale, aşa cum am arătat, au loc atunci când propoziţiile au acelaşi subiect
şi predicat logic în aceeaşi poziţie. În continuare, vom încerca să vedem ce putem
deduce dintr-o propoziţie categorică dacă schimbăm fie locul termenilor, fie
cantitatea sau calitatea lor.
Aceste transformări se numesc, cum am mai spus, inferenţe imediate, întrucât
concluzia este derivată direct, nemijlocit, dintr-o unică premisă. Cele mai
importante inferenţe imediate cu propoziţii categorice sunt: conversiunea,
obversiunea.

62
O condiţie esenţială a validităţii acestora este respectarea legii distribuirii
termenilor: un termen poate apărea distribuit în concluzie numai dacă este
distribuit în premisă.
Mecanismele inferenţiale bazate pe relaţii dintre termenii propoziţiilor
categorice sunt condiţionate de distribuţia termenilor „S” şi „P”. Un termen este
distribuit într-o anumită propoziţie categorică dacă propoziţia se referă la întreaga
sferă a termenul respectiv; în caz contrar (atunci când sensul propoziţiei vizează
doar unele elemente din sfera acelui termen), termenul este considerat
nedistribuit.
Distribuţia subiectului logic nu prezintă dificultăţi majore, datorită
cuantificatorilor. E limpede că în propoziţiile categorice universale „S” este
distribuit, odată ce se afirmă că „Toţi S au proprietatea P” ori, dimpotrivă că „Nici
un S nu are proprietatea P”. La fel de evident este şi că în propoziţiile categorice
particulare, introduse prin cuantificatorul „unii”, „S” este nedistribuit, sensul
acestor propoziţii vizând numai o parte din elementele cuprinse în sfera lui. Se
poate spune că, aşadar, că „S” este întotdeauna distribuit în universale şi
nedistribuit în particulare.
În ceea ce priveşte distribuţia predicatului logic, diferenţierea se face între
propoziţiile afirmative şi cele negative. În cazul propoziţiilor afirmative
universale (SaP), distribuit, aşa cum am văzut este numai „S”; propoziţia nu se
referă la întreaga sferă a lui „P”, căci proprietatea pe care acesta o exprimă nu se
referă numai la „S”, ci poate fi atribuită şi altor obiecte. În cazul propoziţiilor
particular afirmative (SiP), atât sfera lui „S” cât şi cea a lui „P” sunt vizate numai
parţial. În propoziţiile universal negative (SeP) se arată că orice element din „S”
este lipsit de legătură cu orice element din „P”, altfel spus proprietatea exprimată
de „P” nu revine niciunui element din sfera lui „S”. La fel, şi în cazul propoziţiilor
particulare negative (SoP), partea din sfera lui „S” la care se referă „P” se separă
de întreaga sferă a lui „P”. Astfel, „P” este întotdeauna distribuit în negative şi
nedistribuit (de regulă) în afirmative.
Notând distribuit cu semnul „+” şi nedistribuit cu „–” putem sintetiza cele
spuse cu ajutorul următorului tabel:

A E I O
Subiectul + + – –
Predicatul – + – +

1. Conversiunea – este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie categorică


dată (numită convertenda) obţinem o altă propoziţie categorică (numită conversa
propoziţiei iniţiale) în care subiectul propoziţiei iniţiale devine predicatul ei, iar
63
predicatul propoziţiei iniţiale devine subiectul ei. Această operaţie păstrează
neschimbată calitatea propoziţiilor, altfel spus, premisa şi concluzia sunt
propoziţii categorice de aceeaşi calitate.
Schematic, conversiunea se înfăţişează astfel:

S – P conversiune P – S

Ţinând seama de legea distribuirii termenilor nu toate propoziţiile categorice


se convertesc în acelaşi mod.
a) În cazul propoziţiilor universale afirmative (SaP) simpla inversare a termenilor
ne dă o propoziţie falsă, deoarece nu este respectată regula distribuirii termenilor.
S a P conversiune P a S
+ – + –
Se observă că P, distribuit în concluzie, este nedistribuit în premisă. Singura
conversiune corectă, a propoziţiilor de forma SaP, ţinând seama de legea
distribuirii termenilor este de forma:
S a P conversiune P i S
+ – – –
Acest gen de conversiune, specific propoziţiilor universale afirmative care se
transformă în propoziţii particulare afirmative se numeşte conversiune prin
accident sau conversiune prin limitare. Conversa şi convertenda nu sunt logic
echivalente, având în acest în acest caz numai o trecere unidirecţională de la
premisă la concluzie. În cazul acestei conversii nu putem aplica dubla conversie
pentru a obţine din nou propoziţia iniţială.

Exemplu:
Propoziţia categorică universală afirmativă „Toţi oamenii sunt bipezi” prin
simpla conversie devine „Toţi bipezii sunt oameni” ceea ce este fals, deoarece
predicatul este nedistribuit în premisă (proprietatea de „a fi biped” se poate aplica şi
altor obiecte).
Conversia corectă a acestei propoziţii, în conformitate cu legea distribuirii
termenilor, este: „Unii bipezi sunt oameni”, care este o propoziţie particulară.

b) În ceea ce priveşte propoziţiile universale negative, simpla inversare a


termenilor din propoziţia dată este funcţională. Faptul că sferele termenilor S şi P
sunt separate complet, este posibilă enunţarea în ambele sensuri. De asemenea, şi
regula de distribuire a termenilor este respectată într-o conversie de forma:
S e P conversiune P e S
+ + + +
64
Acest gen de conversiune, în care conversa are aceeaşi cantitate ca şi
convertenda se numeşte conversiune simplă; premisa şi concluzia inferenţei sunt
logic echivalente, astfel încât prin reconvertirea conversei se revine la propoziţia
iniţială.

Exemplu:
Propoziţia „Nici un om nu a călătorit pe Marte” prin simpla conversie devine
„Nici un călător pe Marte nu a fost om”, ceea ce este adevărat, pentru că în prima
propoziţie ambii termeni sunt distribuiţi, lucru valabil şi în conversă, deşi ei şi-au
schimbat locul.

c) Aceeaşi situaţie o avem şi în cazul propoziţiilor particulare afirmative; fiind


vorba de acea parte comună din sferele lui S şi P, relaţia de atribuire se poate face
în ambele sensuri. Se observă, de asemenea, că şi regula de distribuire a
termenilor este respectată.
S i P conversiune P i S
– – – –

Exemplu:
Propoziţia „Unele mamifere sunt fiinţe acvatice” prin simpla conversie devine
„Unele fiinţe acvatice sunt mamifere”. Dacă prima este adevărată, este adevărată şi
conversa sa.

d) Conversiunea propoziţiilor particulare negative nu este posibilă ca operaţie


logică. Întrucât în propoziţiile SoP, S apare ca termen nedistribuit, iar prin
conversiune S devine predicat logic în conversa PoS, care este distribuit. Prin
urmare, din termen nedistribuit în premisă, S devine termen distribuit în
concluzie, ceea ce contravine legii distribuirii termenilor.
S o P conversiune P o S
– + – +

Exemplu:
Dacă este adevărată propoziţia „Unii oameni nu sunt studenţi”, prin conversiune
obţinem propoziţia „Unii studenţi nu sunt oameni” care este evident falsă.

Rezumând:
- propoziţii de tip A (SaP) se convertesc prin accident;
- propoziţiile de tip E (SeP) şi I (SiP) se convertesc simplu;
- propoziţiile de tip O (SoP) nu se convertesc.
65
2. Obversiunea – este inferenţa imediată prin care, dintr-o propoziţie
categorică asumată ca premisă, rezultă drept concluzie o propoziţie categorică
numită obversă, a cărei calitate este opusă calităţii premisei şi care are ca predicat
negaţia predicatului premisei. Altfel spus, obversa este de aceeaşi cantitate, dar
de calitate opusă, având acelaşi subiect logic, iar ca predicat contradictoriul
predicatului din propoziţia iniţială.
Schematic, obversiunea se prezintă astfel:
S – P obversiune S – ~ P
sau
obversiune
S–P S – non P
Unde ~ P ( se mai foloseşte şi P) arată că, prin obversiune, predicatul premisei
se înlocuieşte cu negaţia sa non P, a cărui extensiune conţine aceleaşi obiecte şi
numai acelea care nu aparţin extensiunii termenului pozitiv P.
Prin faptul că obversiunea nu schimbă cantitatea propoziţiilor categorice, ea
poate fi a analizată independent de legea distribuirii termenilor. Astfel, cele patru
propoziţii categorice se obvertesc în felul următor:
S a P obversiune S e ~P
S e P obversiune S a ~P
S i P obversiune S o ~P
S o P obversiune S i ~P

Exemple:
obversiune
SaP S e ~P Propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori” are ca obversă a ei
„Nici un om nu este nemuritor”
obversiune
S e P S a ~P Propoziţia „Nici un om nu este nemuritor” devine prin
obversiune „Toţi oamenii sunt muritori”
obversiune
SiP S o ~P Propoziţia „Unii studenţi sunt serioşi” are ca obversă a ei „Unii
studenţi sunt neserioşi”
obversiune
SoP S i ~P Propoziţia „Unii studenţi sunt neserioşi” devine prin obversiune
„Unii studenţi sunt serioşi”

Propoziţiile categorice pot fi transformate succesiv prin aplicarea repetată şi


alternativă a conversiunii şi a obversiunii. Astfel, avem operaţii complexe cum ar
fi contrapoziţia, obvertirea conversiei şi inversiunea.
3. Contrapoziţia – este o operaţie logică complexă, ce presupune mai întâi o
obversiune şi apoi o conversiune, eventual urmată de încă o obversiune.
Propoziţia iniţială se numeşte contraponendă, iar concluzia se cheamă
contrapusă.

66
Contrapoziţia se prezintă în două forme:
a) parţială – aceea care schimbă calitatea contraponendei şi are ca predicat
subiectul propoziţiei iniţiale. Ţinând seama de legea distribuirii termenilor ea este
aplicabilă doar propoziţiilor categorice SaP, SeP şi SoP. Astfel avem:
- SaP contrapoziţie ~PeS (obţinută astfel: SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS)
- SeP contrapoziţie ~PiS (SeP obversiune Sa~P conversiune ~PiS)
- SoP contrapoziţie ~PiS (SoP obversiune Si~P conversiune ~PiS)
b) totală – aceea care menţine calitatea contraponendei şi are ca predicat negaţia
subiectului acesteia. Contrapoziţia totală se aplică numai propoziţiilor categorice
SaP, SeP şi SiP:
- SaP contrapoziţie ~Pa~S (obţinută astfel: SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS obversiune
~Pa~S)
- SeP contrapoziţie ~Po~S (SeP obversiune Sa~P conversiune ~PiS obversiune ~Po~S)
- SoP contrapoziţie ~Po~S (SoP obversiune Si~P conversiune ~PiS obversiune ~Po~S)
4. Obvertirea conversei este operaţia logică ce schimbă ordinea celor două
etape ale contrapoziţiei, efectuând mai întâi conversiunea şi apoi obversiunea.
Propoziţia obţinută se numeşte conversă obvertită. Această inferenţă este validă
numai în cazul propoziţiilor SaP, SeP şi SiP:
- SaP obvertirea conversei Po~S (obţinută astfel: SaP conversiune PiS obversiune Po~S)
- SeP obvertirea conversei Pa~S (SeP conversiune PeS obversiune Pa~S)
- SiP obvertirea conversei Po~S (SiP conversiune PiS obversiune Po~S)
5. Inversiunea este inferenţa prin care se trece de la o propoziţie cu termeni
pozitivi la una cu termeni negativi şi constă într-un lanţ de obversiuni şi
conversiuni, mai exact: 1- convertirea propoziţiei date; 2 – obvertirea conversei; 3
– obţinerea inversei particulare; 4 – obţinerea inversei totale. Această opraţiune se
poate aplica numai propoziţiilor categorice universale şi cunoaşte două forme:
a) parţială – este negat doar primul termen, cu schimbarea cantităţii şi a calităţii:
- SaP inversare ~SoP (SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS obversiune ~Pa~S conversiune
~Si~P obversiune ~SoP)
- SeP inversare ~SiP (SeP obversiune Sa~P conversiune ~SiP)
b) totală – sunt negaţi ambii termeni, cu schimbarea cantităţii, dar nu a calităţii:
- SaP inversare ~Si~P (SaP obversiune Se~P conversiune ~PeS obversiune ~Pa~S conversiune
~Si~P)
- SeP inversare ~So~P (SeP obversiune Sa~P conversiune ~SiP obversiune ~So~P)

În tabelul următor sunt rezumate concluziile tuturor inferenţelor imediate


discutate mai sus:

67
SaP SeP SiP SoP
Conversiunea simplă – PeS PiS –
Conversiunea prin accident PiS PoS – –
Obversiunea Se~P Sa~P So~P Si~P
Obvertirea conversei Po~S Pa~S Po~S –
Contrapoziţia parţială ~PeS ~PiS – ~PiS
Contrapoziţia totală ~Pa~S ~Po~S – ~Po~S
Inversiunea parţială ~SoP ~SiP – –
Inversiunea totală ~Si~P ~So~P – –

3.1.2. Tehnici mediate de argumentare silogistică

Spre deosebire de tehnicile de argumentare discutate până acum, tehnicile


mediate de argumentare silogistică sunt acelea bazate pe inferenţe în care temeiul
(premisele) se concretizează în cel puţin două propoziţii. În categoria inferenţelor
mediate bazate pe relaţiile dintre noţiuni un loc fundamental îl ocupă silogismul.
În sens larg, prin silogism înţelegem orice fel de inferenţă cu două premise şi
o concluzie. Într-un sens mai restrâns, acela de tip fundamental de inferenţă
deductivă imediată, silogismul este inferenţa în care o propoziţie categorică este
derivată în calitate de concluzie, din alte două propoziţii categorice asumate ca
premise, iar cele trei propoziţii sunt în aşa fel legate între ele, încât există în
componenţa lor exact trei termeni, fiecare termen apărând în două din cele trei
propoziţii. Acesta este silogismul categoric.

3.1.2.1. Silogismul categoric – descriere şi structură

Cel care s-a ocupat de acest mod de inferenţă, în mod special, a fost Aristotel,
care îl defineşte ca „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul
urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Înţeleg prin expresia: din ceea ce a
fost dat, că de aici rezultă totdeauna o consecinţă, iar prin această expresie din
urmă, că nu mai este nevoie de nici un alt termen din afară pentru a face
consecinţa necesară.”40 În alt loc, anume în Topica, Aristotel vorbeşte despre
raţionament care este „o vorbire, în care din anumite lucruri date rezultă cu
necesitate altceva, pe temeiul celor date. El este o demonstraţie când
raţionamentul este obţinut din premise adevărate şi prime sau din premise a căror
cunoaştere derivă din premise adevărate şi prime.”41

40
Aristotel, Analitica primă, I, 1, 24b, în Organon I, Bucureşti, Editura IRI, 1997, p. 251.
41
Aristotel, Topica, I, 1, 100a, în Organon II, Bucureşti, Editura IRI, 1998, p. 299.
68
Revenind la definiţia silogismul categoric de mai sus, observăm că ea ne
atrage atenţia asupra structurii acestui tip de inferenţă mediată: două propoziţii ne
sunt date, iar o a treia rezultă din acestea. De asemenea, în componenţa sa există
trei termeni, fiecare apărând în două din cele trei propoziţii.

Exemplu:
Toţi oamenii sunt muritori (premisa 1)
Socrate este om (premisa 2)
Socrate este muritor (concluzia)

Schematic silogismul de mai sus se prezintă astfel:

M este P
S este M
S este P

Pentru descrierea şi analiza logică a silogismului avem la dispoziţie o


terminologie clasică. Astfel:
- termenul mediu – care este termenul comun celor două premise (în
exemplul nostru „om” – cu semnificaţia generică „toţi oamenii”) notat în schemă
cu „M”;
- termenii extremi – sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din
premise. Aceştia, la rândul lor sunt:
• extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte
termen major al silogismului (în exemplul nostru „muritor”) notat în
schemă cu „P”;
• extremul care în concluzie joacă rolul de subiect se numeşte
termen minor al silogismului (în exemplul nostru „Socrate”) notat cu
„S”;
- premisa majoră – este premisa care conţine (indiferent cu ce rol)
predicatul concluziei, adică termenul major al silogismului (în exemplul nostru
„Toţi oamenii sunt muritori”);
- premisa minoră – este premisa care conţine termenul minor al
silogismului (în exemplul nostru „Socrate este om”);
- concluzia – care are drept subiect şi drept predicat termenii necomuni ai
premiselor şi nu conţine termenul care le este comun – termenul mediu (în
exemplul nostru „Socrate este muritor”).

69
Astfel, putem reformula definiţia silogismului categoric în felul următor:
inferenţa formată din trei propoziţii (două premise – majora, respectiv minora şi
concluzia) şi trei termeni (termenul mediu, termenul major şi termenul minor).

3.1.2.2. Legile silogismului

Schema silogistică categorială poate fi validă numai dacă se conformează


unor cerinţe sau reguli, numite legi ale silogismului. Încă logica clasică a formulat
o lege sau o axiomă generală potrivit căreia ceea ce se afirmă despre toţi se afirmă
şi despre fiecare element în parte, iar ceea ce se neagă despre toţi se neagă şi
despre fiecare membru în parte (în latină „dictum de omni et nullo” – „a zice
despre toţi şi despre niciunul”).
Alături de această axiomă au fost formulate un set de legi ale silogismului
care pot fi grupate în:
- legi care vizează numărul, apariţia şi distribuţia termenilor din structura
propoziţiilor; (1 – 3)
- legi care vizează calitatea propoziţiilor dintr-un silogism (4 – 6), şi
- legi care vizează cantitatea propoziţiilor (7 – 8).
1. Într-un silogism valid există trei şi numai trei termeni. Această lege
decurge din însăşi definiţia acestui tip de inferenţă, în caz contrar nu s-ar putea
formula vreo concluzie care să decurgă cu necesitate din premise.
2. Pentru ca un silogism să fie valid este necesar ca termenul mediu să fie
distribuit în cel puţin una dintre premise. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit
în nici una dintre premise, atunci fiecare dintre termenii extremi ar fi legat doar cu
o parte indeterminată din extensiunea termenului mediu. Ar exista posibilitatea ca
cele două părţi din extensiunea mediului corespondente extremilor să nu coincidă,
mediul nerealizând o legătură determinată între extremi, cum este necesar pentru
o inferenţă validă (ar fi posibile situaţii în care din premise adevărate să tragem o
concluzie falsă).
3. Nici unul dintre termenii extremi ai silogismului nu poate fi distribuit în
concluzie decât dacă este distribuit şi în premisa în care apare. Altfel spus, nici
un termen nu poate avea în concluzie o extensiune mai mare decât în premise.
4. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. Din această lege decurg
următoarele:
- din două premise negative nu rezultă nici o concluzie;
- nu există silogism valid cu ambele premise negative.
Raţiunea acestei legi este foarte simplă: dacă ambele premise sunt negative,
atunci fiecare dintre ele se referă la ceea ce subiectul (S), respectiv predicatul (P)

70
nu au în comun cu termenul mediu (M); în acest caz M, fiind separat atât de S, cât
şi de P, nu poate spune nimic despre relaţia dintre termenii extremi.
5. Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât
afirmativă. Potrivit acestei legi, fiecare termen extrem este pus în concordanţă cu
termenul mediu, astfel încât premisele se referă numai la acele părţi din sferele lui
S şi P care se suprapun cu M; stabilind un raport de excludere între extremi, o
concluzie negativă s-ar referi la acele părţi sin sfere lui S şi P nesuprapuse sferei
lui M, părţi despre care premisele nu oferă nici o informaţie.
6. Dintr-o premisă afirmativă şi alta negativă nu poate rezulta decât o
concluzie negativă. Premisa afirmativă enunţă un raport de concordanţă între
termenul mediu şi termenul extrem pe care îl conţine. Cealaltă premisă fiind
negativă, enunţă un raport de opoziţie între termenul mediu şi celălalt termen
extrem. Implicit se stabileşte un raport de opoziţie între S şi P, în sensul că acela
dintre ei care se află în premisa negativă este separat de orice element aflat în
zona de coincidenţă a sferei celuilalt termen extrem cu sfera termenului mediu.
7. Cel puţin una dintre premise trebuie să fie universală, sau într-o formulare
echivalentă un silogism format din două premise particulare nu poate fi valid.
Această lege este o consecinţă a unor legi anterioare; există trei cazuri posibile
pentru ambele premise particulare:
- dacă ambele premise sunt afirmative, ar rezulta că termenul mediu nu ar fi
distribuit în nici una dintre premise, încălcându-se astfel legea 2;
- dacă ambele premise sunt negative, s-ar încălca legea 4;
- dacă una dintre premise este afirmativă şi cealaltă negativă, vom avea doar un
singur termen distribuit în premise, care, în virtutea legii 2 trebuie să fie termenul
mediu; dar conform legii 6, concluzia ar fi negativă, deci termenul major este în
ea distribuit, ceea ce ar încălca legea 3.
8. Dintr-o premisă universală şi una particulară nu se poate extrage decât o
concluzie particulară. Demonstraţia acestei legi este întrutotul similară celei
precedente.
Logicienii medievali au contopit legile 6 şi 8 într-o singură lege sub
formularea „concluzia urmează partea cea mai slabă din premise” – considerând
că sunt „slabe” propoziţiile negative faţă de cele afirmative, respectiv propoziţiile
particulare faţă de cele universale. Prin urmare, într-un silogism valid, acolo unde
apare o premisă negativă, concluzia (dacă se poate extrage vreuna) va fi neapărat
negativă, iar dacă apare o premisă particulară, atunci concluzia nu poate fi, la
rândul ei, decât particulară.
Încălcarea legilor generale ale silogismului conduce la erori logice; mai jos
sunt expuse asemenea erori.
71
Exemple:
Fie silogismul:
Oricine introduce un cuţit în corpul altcuiva trebuie pedepsit
Chirurgul introduce un cuţit în corpul altcuiva
Chirurgul trebuie pedepsit
se produce o eroare logică numită quaternio terminorum, care constă în folosirea
unui termen în două sensuri în cursul aceluiaşi silogism (în cazul de faţă „cei care
introduc cuţitul în corpul cuiva” – care este termenul mediu), ceea ce face ca termenii
silogismului însumaţi să fie patru, încălcându-se astfel legea 1.

În silogismul următor:
Toţi cei care participă la activităţile sportive sunt tineri
X nu participă la activităţi sportive
X nu este tânăr
se produce eroarea numită major ilicit, din premisele indicate nu rezultă în mod
necesar această concluzie. Avem o încălcare a legii 3.
Tot o încălcare a legii 3 avem şi în următorul silogism, dar de data aceasta numit
minor ilicit, termenul minor având în concluzie o extensiune mai mare decât în
premisă:
Studenţii sunt tineri
Studenţii activează în învăţământul superior
Toţi cei care activează în învăţământul superior sunt tineri

În silogismul:
Plantele de seră au nevoie de căldură
Lămâiul are nevoie de căldură
Lămâiul este o plantă de seră
termenii aparent comuni din prima premisă „au nevoie de căldură” nu se referă,
în fapt, decât la o parte a extensiunii termenului mediu, deci nu se poate face o
legătură necesară. Se încalcă legea 2.

Unele opere literare sunt capodopere


Unele scrieri ale lui Nietzsche sunt opere literare
Unele opere ale lui Nietzsche sunt capodopere
În acest silogism, ambele premise sunt particulare, deci silogismul nu este valid,
întrucât concluzia nu rezultă cu necesitate. Se încalcă legea 7.

72
3.1.2.3. Figuri şi moduri silogistice

Silogismele cunosc o mare varietate de tipuri şi pot fi clasificate în


conformitate cu două criterii diferite, dar interdependente:
1) poziţia termenul mediu în cadrul premiselor. Astfel, sunt posibile patru
scheme de raţionament numite figuri silogistice:
a. Figura I – numită în logica clasică şi „figura perfectă” – unde termenul
mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră:
M–P
S–M
S–P
Pentru fiecare figură în parte, se determină condiţiile speciale pe care trebuie
să le îndeplinească pentru a fi respectate toate legile generale ale silogismului.
Aceste condiţii sunt numite legi speciale ale figurii respective. În cazul figurii de
faţă, legea generală 1 este respectată. Pentru a fi respectată legea generală 2,
pentru această figură există două posibilităţi:
- majora să fie universală, deoarece M are rol de subiect şi subiectul este
distribuit în judecăţile universale (a se vedea legea distribuirii termenilor discutată
mai sus);
- minora să fie să fie negativă, deoarece M are rol de predicat şi predicatul
este distribuit în judecăţile negative.
Având minora negativă se antrenează automat legea generală 6, adică
concluzia va fi negativă. Dacă concluzia este negativă, atunci P ar fi distribuit şi
pentru a nu se încălca legea generală 3, el trebuie să fie distribuit şi în premisa
majoră unde are rol de predicat, deci aceasta ar trebui să fie negativă, ceea ce
încalcă legea generală 5, rezultă că premisa minoră trebuie să fie afirmativă. Deci,
singura soluţie pentru respectarea legii generale 2 este:
A. premisa minoră este obligatoriu afirmativă
B. premisa majoră este obligatoriu universală.

Exemplu:
Incestul este pedepsit de lege
Unele raporturi sexuale constituie incest
Unele raporturi sexuale sunt pedepsite de lege.

73
b. Figura II – termenul mediu este predicat în ambele premise:
P–M
S–M
S–P
Procedând analog figurii I, obţinem că în acest caz trebuie respectate
următoarele reguli speciale:
A. Una din premise este obligatoriu negativă.
B. Premisa majoră este în mod necesar universală.

Exemplu:
Orice om care respectă morala este virtuos
Nici un om virtuos nu se lasă corupt
Nici un om care respectă morala nu se lasă corupt

c) Figura III – termenul mediu este subiect în ambele premise:


M–P
M–S
S–P
În cazul acestei figuri intervin următoarele legi speciale:
A. Premisa minoră este în mod obligatoriu afirmativă
B. Concluzia nu poate fi universală.

Exemplu:
Orice mamifer este vertebrat
Orice mamifer este animal
Unele animale sunt vertebrate

d) Figura IV – termenul mediu este subiect în minoră şi predicat în majoră:


P–M
M–S
S–P
Pentru această figură intervin următoarele legi speciale:
A. Dacă premisa majoră este afirmativă, premisa minoră este, în mod
obligatoriu, universală.
B. Dacă o premisă este negativă, premisa majoră este, în mod obligatoriu,
universală.
C. Dacă premisa minoră este afirmativă, concluzia nu poate fi universală.

74
Exemplu:
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social
Nici o faptă care prezintă pericol social nu este licită
Nici un licit nu este infracţiune

2) calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice ce compun silogismul. Prin


aceasta figurile silogistice se transformă din structuri abstracte în scheme de
inferenţă prin menţionarea tipului de propoziţii (a, e, i sau o), ce apar drept
premise şi concluzie. De exemplu, o premisă majoră din figura I, de structura
M – P, poate fi o propoziţie de forma MaP, MeP, SiP sau SoP.
Calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice permit diferenţierea a 64 de
variante posibile pentru fiecare figură, rezultând astfel 256 de variante. Ele au fost
numite moduri silogistice. Analizate din perspectiva legilor generale ale
silogismului şi cele speciale ale fiecărei figuri, cele 256 de moduri silogistice se
reduc la numai 24 de moduri valide (câte şase pentru fiecare figură).
Astfel, potrivit legilor speciale pentru figura I, majora este universală, deci de
tipul a (universal-afirmativă) sau e (universal-negativă), iar minora este
afirmativă, variantele fiind a (universal-afirmativă) şi i (particular-afirmativă).
Aşadar, putem vorbi de următoarele combinaţii de premise: aa, ai, ea şi ei.
Pornind de la aceste premise admise de figura I, cu ajutorul legilor generale
putem determina ce concluzii rezultă din ele. Astfel, pentru figura I, putem avea
următoarele concluzii:
- în cazul perechii de premise aa, conform legii generale 4, concluzia nu
poate fi decât o judecată afirmativă, deci de tipul a sau i, rezultă că modurile
valide sunt aaa – 1, respectiv aai – 1;∗
- în cazul perechii de premise ai, conform legilor generale 4 şi 8, concluzia
este o judecată particular-afirmativă, deci modul valid este aii – 1;
- în cazul perechii de premise ea, conform legii generale 6, concluzia nu
poate fi decât o propoziţie negativă de tipul e sau o, de unde rezultă că modurile
valide în acest caz sunt eae – 1 şi eao – 1;
- în cazul perechii de premise ei, potrivit legile generale 6 şi 8, concluzia
nu poate fi decât o propoziţie particular-negativă, de tipul o, rezultă modul valid
eio – 1.
La fel se procedează şi în cazul celorlalte figuri.
Silogismele asumate ca valide în mod evident sunt cele din figura I, care au
fost considerate de Aristotel ca moduri perfecte, validitatea celorlalte moduri fiind


„1” – indică figura silogistică I, „2” va indica figura silogistică II, „3” – figura silogistică II, iar „4”
figura silogistică IV.
75
dedusă din acestea, de aceea ele sunt numite moduri imperfecte. Altfel spus, prin
anumite procedee logice modurile imperfecte pot fi reduse la cele perfecte.
Tehnica reducerii este exprimată şi prin codificările pe care logicienii medievali
le-au atribuit diferitelor moduri silogistice.
Astfel pentru a fi mai uşor de reţinut şi a arăta felul în care modurile
silogistice ale figurilor II, III şi IV, pot fi reduse la modurile perfecte ale figurii I,
în Evul Mediu, un logician pe numele său Petrus Hispanus (1226 – 1277) în
lucrarea sa Summulae logicales42 a introdus o serie de cuvinte mnemotehnice∗
pentru modurile logice, în care literele din care se compun aceste denumiri au o
anumită semnificaţie:
- vocalele indică succesiunea propoziţiilor din care este alcătuit modul
respectiv;
- consoanele iniţiale, cu care încep denumirea modurilor imperfecte indică
modul perfect la care se face reducţia;
- consoanele din interiorul denumirilor codificate ale modurilor imperfecte
au următoarele semnificaţii:
• m (mutare) – transpoziţia (inversarea premiselor)
• s (simpliciter) – propoziţia precedentă se converteşte simplu;
• p (per accidens) – propoziţia precedentă se converteşte prin
accident.
Astfel, modurile silogistice ale celor patru figuri sunt:

Figura I Figura II Figura III Figura IV


AAA - Barbara EAE – Cesare AII – Datisi AEE – Camenes
AAI - Barbari AEE – Camestres IAI – Disamis IAI – Dimaris
EAE – Celarent EIO – Festino OAO – Bocardo EIO – Fresison
EAO – Celaront AOO - Baroco EIO – Ferison EAO – Fesapo
EIO – Ferio AEO – Camestrop AAI – Darapti AAI – Bramantip
AII – Darii EAO – Casaro EAO - Felapton AEO - Camenop

42
Această lucrare a lui Petrus Hispanus (care în 1276 devine papă sub numele de Ioan al XXI-lea)
are darul de a fi consacrat termenul de „logică” pentru ştiinţa gândirii. A se vedea, în acest sens,
Anton Dumitriu, Istoria logicii vol. II, Bucureşti, Editura Tehnică, 1995, p. 58.

mnemotehnică =df ansamblu de procedee care uşurează memorarea şi reproducerea unor cunoştinţe
(din grecescul „mneme = memorie).
76
Exemple:
Iată, cum se reduce modul Cesare din figura II. Consoana iniţială ne spune că
reducerea se realizează aducând acest mod din figura II la modul perfect Celarent din
figura I, iar consoana interioară s ne semnalează faptul că reducere se bazează pe p
conversie simplă a premisei majore din modul Cesare.
Modul Cesare desfăşurat arată astfel:
PeM Nici un peşte nu este zburător
SaM Orice vultur este zburător
SeP Nici un vultur nu este peşte
convertind premisa majoră PeM convertire MeP (Nici un peşte nu este zburător convertire
Nici un zburător nu este peşte) obţinem premisa majoră a modului Celarent din figura
I, care desfăşurat arată astfel:
MeP Nici un zburător nu este peşte
SaM Orice vultur este zburător
SeP Nici un vultur nu este peşte
Modul Camestres din figura II se reduce tot la Celarent din figura I, dar
procedura este mai laborioasă, fiind necesară inversarea premiselor şi o dublă
conversie.
PaM SeM convertire MeS
SeM PaM PaM
SeP PeS convertire SeP

Toate pisicile sunt feline Nici un câine nu este felină convertire Nici o felină nu este câine
Nici un câine nu este felină Toate pisicile sunt feline Toate pisicile sunt feline
Deci, nici un câine nu este pisică Deci, nici o pisică nu este câine

Nici o felină nu este câine Nici o felină nu este câine


Toate pisicile sunt feline Toate pisicile sunt feline
Deci, nici o pisică nu este câine convertire Deci, nici un câine nu este pisică

Această metodă se numeşte metoda reducerii directe, însă nu toate modurile


silogistice pot fi transformate astfel. De aceea se apelează şi la metoda reducerii
indirecte sau reducerea la absurd.
Modurile care conţin propoziţii particulare negative (o) nu se convertesc, aşa
cum s-a arătat în discuţia despre procedeul convertirii propoziţiilor, deci nu se
poate aplica, în cazul lor, metoda reducerii directe.

77
Exemplu:
Să luăm spre exemplu modul Bocardo din figura III. Presupunem deci că acest
mod este nevalid, ceea ce înseamnă că premisele sale, respectiv MoP şi MaP sunt
adevărate, iar concluzia, SoP, este falsă. Din falsitatea concluziei, în virtutea
raportului de contradicţie logică, vom deduce că SaP este adevărată. Din presupoziţia
iniţială rezultă că pot fi adevărate împreună MoP, MaP şi SaP. Din ultimele două,
considerând pe S termen mediu şi SaP premisă majoră, vom obţine, cu ajutorul
modului perfect Barbara (aaa – 1), că MaP este de asemenea adevărată. În concluzie
avem adevărate atât MoP, cât şi MaP, fapt ce reprezintă o contradicţie logică. Prin
urmare, presupoziţia noastră este falsă, deci modul Bocardo (oao – 3) este valid.

3.1.2.4. Forme eliptice şi compuse de argumentare silogistică

În argumentare întâlnim nu numai forma standard a silogismului, ci şi alte


forme cum sunt: entimema, polisilogismul, soritul sau epicherema.
Entimema este acel raţionament silogistic eliptic a cărui schemă inferenţială
corespunde unui silogism (categoric), fără a se menţiona explicit ambele premise
sau se enunţă numai premisele, extragerea concluzie fiind de ordinul evidenţei. El
a fost numit de Aristotel ca silogism retoric.

Exemplu:
Celebra afirmaţie a lui Descartes „Cuget, deci exist” este o entimemă, în forma
completă a silogismului categoric ea arată în felul următor:
Toţi cei care cugetă există
Eu cuget
Deci, eu exist.

Polisilogismul este un lanţ de două sau mai multe silogisme simple, în care
concluzia unui silogism (exceptându-l pe ultimul) constituie una din premisele
silogismului următor. Silogismele simple înlănţuite într-un polisilogism pot fi
toate de aceeaşi figură sau de figuri diferite.

78
Exemplu:
Nici o felină nu e câine
Toate pisicile sunt feline silogism eae – 1
Nici o pisică nu este câine
Unele mamifere sunt câini silogism eio – 2
Unele mamifere nu sunt pisici
Toate mamiferele sunt vertebrate silogism oao – 3
Unele vertebrate nu sunt pisici

Soritul reprezintă o formă de polisilogism entimematic, adică un silogism a


cărui concluzii intermediare lipsesc, ele fiind subînţelese.

Exemplu:
Nici o felină nu este câine
Toate pisicile sunt feline
Unele mamifere sunt câini
Toate mamiferele sunt vertebrate
Unele vertebrate nu sunt pisici

Epicherema constituie o inferenţă silogistică în care apar ca verigi una sau


mai multe entimeme (având câte o premisă suprimată).

Exemplu:
Nici o balenă nu e peşte, pentru că toate balenele sunt cetacee
Toate cetaceele sunt mamifere, întrucât nasc pui vii
Unele animale nasc pui vii
Deci, unele animale nu sunt balene.

3.2. Tehnici de argumentare prin deducţie inferenţială

Argumentarea bazată pe deducţia inferenţială asigură caracterul necesar al


întemeierii concluziei graţie relaţiilor de adevăr care există între propoziţiile ce
constituie premisele argumentării. Prin urmare, astfel de tehnici de argumentare
utilizează raţionamente care au între premisele lor propoziţii compuse.

79
3.2.1. Despre propoziţiile compuse

Aşa cum am mai amintit, propoziţia compusă sau propoziţia moleculară este
forma logică ce cuprinde în alcătuirea ei alte propoziţii prin utilizarea aşa-
numiţilor operatori propoziţionali. Aceşti operatori propoziţionali, după modul
de acţiune, se împart în:
- verifuncţionali – atunci când valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse
este determinată univoc de valorile de adevăr a propoziţiilor componente;
- nefuncţionali – atunci când valoarea de adevăr a compusei nu este
determinată de valorile componentelor.
Operatorii propoziţionali verifuncţionali sunt, la rândul lor, de două feluri:
- operatori logici – cei ce se aplică unei singure propoziţii, în speţă
afirmaţia şi negaţia
- conectori logici – cei prin intermediul cărora din două sau mai multe
propoziţii se obţine una nouă, precum conjuncţia, disjuncţia, implicaţia
etc.
În logica actuală, propoziţia compusă este abordată din două perspective
distincte (dar interdependente), una a informaţiei conţinute, cealaltă a valorii sale
de adevăr (alethică). Dacă acceptăm că enunţarea unei propoziţii vădeşte o
anumită intenţie (aşadar, vrea să spună ceva), ea va transmite o informaţie ce se
pretează a fi calificată drept adevărată sau falsă. Totodată, din unghiul
conţinutului informaţional vehiculat, unele propoziţii compuse din cel puţin două
elemente sunt formate la întâmplare, fără a sugera vreo legătură între stările de
fapt evocate. Astfel, se apreciază că nu dispunem de criterii riguroase pentru a
alcătui propoziţii compuse, ca atare, ne orientăm adesea în funcţie de contextul în
care le utilizăm. În schimb, din punct de vedere al valorii alethice, spre a evita
anumite dificultăţi, se consideră că propoziţiile se constituie ţinând cont de
corelaţiile existente între stările de fapt pe care le enunţă.
În filosofie şi logică, termenii adevăr şi fals au dobândit accepţiuni dintre cele
mai diferite. Aristotel i-a socotit ca proprietăţi ale enunţurilor noastre şi nicidecum
ale lucrurilor însele. Astfel, adevărul reprezintă corespondenţa dintre conţinutul
afirmaţiilor sau negaţiilor pe care le facem şi realitatea la care ele se referă, în
timp ce falsul rezidă tocmai în absenţa acestei concordanţe.
De obicei, simţul comun consideră propoziţiile ca fiind ori adevărate, ori
false. În viaţa cotidiană, deşi frecventă, o asemenea dihotomie este aplicabilă
numai în anumite situaţii, existând destule altele în care conformitatea enunţurilor
noastre cu realitatea nu este exactă, ci doar aproximativă, astfel că este mai

80
potrivit să vorbim de „grade de corespondenţă”, implicit nuanţe intermediare între
valorile polare.
Pe de altă parte, calificarea alethică este dependentă şi de tipul propoziţiei
luate în considerare. Aşa-numitele propoziţii închise, adică cele lipsite de părţi
variabile, pot fi valorizate drept adevărate sau false. În schimb, propoziţiile
deschise, cele conţinând variabile, nu sunt – în această formă – nici adevărate, nici
false.
Din aceste remarci, decurge că adevărul şi falsul nu sunt decât rezultatul unor
idealizări, ce restrânge diversitatea situaţiilor posibile la aceea calificabilă în două
valori nu doar exclusive, ci şi contradictorii. Logica tradiţională a asumat această
dihotomie fundamentală, supunându-se principiului bivalenţei, potrivit căruia
există două şi numai două valori de adevăr, anume adevărul şi falsul.
Aşa cum am spus mai sus, în cazul aplicării operatorilor verifuncţionali,
valoarea de adevăr a propoziţiei compuse este dependentă de valorile de adevăr
ale propoziţiilor componente, ceea ce înseamnă că unei combinaţii de valori a
acestora îi corespunde o valoare unică a compusei. De aceea, propoziţiile
compuse sau moleculare sunt tratate ca funcţii de adevăr ce se deosebesc între
ele prin operaţii logice realizate pentru constituirea lor. Cu alte cuvinte, fiecăruia
dintre operatori i se asociază câte o funcţie (în sens algebric) definită pe mulţimea
valorilor de adevăr [1, 0], şi având ca domeniu de valori aceeaşi mulţime [1, 0].

3.2.2. Negaţia

Negaţia (simbolizată prin „~”)∗ este operaţia care modifică valoarea de


adevăr a propoziţiei în opusa ei, numită propoziţie de negaţie, adică se inversează
valoarea de adevăr a propoziţiei sau expresiei negate.
O propoziţie sau o expresie oarecare şi negaţia ei sunt contradictorii (adică
una dintre ele este adevărată şi cealaltă falsă, neputând fi nici ambele adevărate,
nici ambele false). Notând, din nou, cu „1” valoarea de adevăr, şi cu „0” valoare
fals, rezultă următoarea matrice a funcţiilor de adevăr:
p ~p
1 0
0 1


Lucrările de logică utilizează diferite notaţii simbolice ale negaţiei; luând o variabilă
propoziţională oarecare p, negaţia ei, citită în toate cazurile „nu p” sau „non-p”, regăsim următoarele
simbolizări: p’, Np (aşa numita notaţie poloneză, consacrată de Lukasiewicz), sau ~p.
81
În limbajul natural, negaţia se exprimă prin „nu”, „non”, „nu este adevărat
că”, „este fals că” etc., mecanismul nefiind uniform. De asemenea, uneori negaţia
este plasată în faţa propoziţiei, alteori în interiorul ei, în faţa predicatului
gramatical, după cum avem şi situaţii când este necesară o transformare radicală a
întregii propoziţii supuse negării.

Exemple:
„Toate dialogurile lui Platon s-au transmis posteriorităţii” – negaţia „Nu (este
adevărat că) toate dialogurile lui Platon s-au transmis posteriorităţii.
„Stiloul meu este negru” – negaţia „Stiloul meu nu este albastru”
„Unele pisici sunt tărcate” – are drept negaţie nu „Unele pisici nu sunt tărcate”,
ci „Nici o pisică nu este tărcată” (conform pătratului logic).
Propoziţia „Toate triunghiurile sunt echilaterale” – desigur, falsă – poate fi
negată prin diferite expresii: „Unele triunghiuri nu sunt echilaterale”, „Nu toate
triunghiurile sunt echilaterale”, „Numai unele triunghiuri sunt echilaterale”.

Prin negarea propoziţiei negative ~p, se obţine valoarea logică a variabilei


iniţiale p. Acest procedeu se numeşte legea dublei negaţii. Simbolic ~(~p) = p.

Exemplu:
„Plouă” – „Nu plouă” – „Nu este adevărat că nu plouă” (adică „Plouă”)

3.2.3. Conjuncţia

Conjuncţia (simbol „&”)∗ este operaţia prin care din două propoziţii p şi q
rezultă o alta p&q numită propoziţie conjunctivă, citită „p şi q”. Simbolul „&”
este conectorul conjuncţiei, iar propoziţiile p şi q se numesc termeni, stâng
respectiv drept.
O propoziţie conjunctivă poate avea mai mulţi termeni, de pildă:
p&q&r&s
De asemenea, o conjuncţie se aplică şi altor conjuncţii, utilizându-se
parantezele:
(p&q)&(q&r)
după cum, conjuncţia se poate aplica şi variabilelor sau formulelor negative:
p&(~q)
iar, negaţia, la rândul ei se poate aplica propoziţiilor conjunctive:
~(p&q)


Se mai utilizează şi alte notaţii simbolice, precum: p · q, p ∩ q, Kpq.
82
În ceea ce priveşte valoarea sa de adevăr, o propoziţie conjunctivă este
adevărată dacă şi numai dacă ambii ei termeni sunt adevăraţi, fiind falsă în toate
celelalte cazuri.
Tabelul de adevăr se prezintă în felul următor:

p q p&q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

În limbajul natural, conjuncţia se exprimă în mai multe modalităţi, cum ar fi:


şi, dar, iar, deşi, cu toate că etc.; uneori, o simplă pauză în intonaţie, marcată
grafic printr-o virgulă, exprimă o legătură conjunctivă între propoziţii.
Pe de altă parte, există şi alte utilizări a lui „şi” în care acesta nu îndeplineşte
funcţia de operator interpropoziţional. El poate exprima o relaţie de succesiune,
cauzală etc.

Exemple:
Propoziţii conjunctive: „Merg la munte şi schiez”, „Învăţ la logică şi la teoria
comunicării”, „Eu vorbesc engleză, iar el germană”, „Voi merge la meci, deşi nu mă
pasionează fotbalul”.
Propoziţia conjunctivă: „Vorbesc franceza şi engleza” este adevărată dacă şi
numai dacă acela care face această afirmaţie vorbeşte cele două limbi, fiind falsă dacă
respectivul vorbeşte numai una dintre ele sau niciuna din ele.
În propoziţia „Eminescu şi Creangă au fost contemporani” şi nu exprimă un
operator interpropoziţional, ci aceasta este doar o propoziţie atomară având un subiect
compus. La fel şi în propoziţia „A bătut la uşă şi a aşteptat să i se deschidă” unde şi
exprimă o relaţie de succesiune, sau în propoziţia „Vremea s-a încălzit şi zăpada se
topeşte”, unde exprimă o relaţie cauzală.

3.2.4. Disjuncţia

Disjuncţia este operaţia de compunere prin care din două propoziţii p şi q


rezultă o altă „p sau q” numită propoziţie disjunctivă. În limbaj natural, disjuncţia
este semnalată de expresii de genul: sau, ori, fie. Operatorii propoziţionali, în
acest caz, sunt vagi, în sensul că exprimă atât o incluziune, cât şi o excluziune. Ca
atare, avem două forme ale disjuncţiei, care au valori de adevăr diferite:
83
a) Propoziţii disjunctive inclusive (neexclusive, slabe) simbolizate prin „V”∗
(pVq), în care propoziţia nouă este falsă dacă ambele componente sunt false şi
adevărată dacă cel puţin una – indiferent care – este adevărată. În acest caz, prin
„sau” se subînţelege „posibil ambele”.
O disjuncţie neexclusivă poate avea mai mulţi termeni, de exemplu:
pVqVrVs
putând fi aplicată negaţiilor şi conjuncţiilor:
~pVq; (p&q) V (q&r).
La rândul lor, conjuncţia şi negaţia pot fi aplicate propoziţiilor disjunctive
neexclusive:
p&(qVr); ~(pVq) etc.
b) Propoziţii disjunctive exclusive (tari), simbolizate prin „W”∗, în care
propoziţia nouă este adevărată numai atunci când propoziţiile atomice
componente au valori logice opuse. Acestea se exprimă tot prin sau, ori, fie, dar,
se subînţelege „nu ambele”.
Pentru a delimita acest tip de disjuncţie de precedenta, se reiterează sau, ori,
fie, indicându-se adaosul subînţeles „nu ambele”: „sau …, sau …”, „ori …, ori
…”, „fie …, fie …”, dar nu întotdeauna acestea au sensul unei disjuncţii exclusive.
Deosebirea dintre cele două tipuri de disjuncţie reiese din tabelul de adevăr:
p q pVq pWq
1 1 1 0
1 0 1 1
0 1 1 1
0 0 0 0

Exemple:
Propoziţia „În concediu, merg la munte sau merg la mare” este o disjuncţie
inclusivă, pentru că este posibil ca, în acelaşi concediu, să ajung şi la munte şi la
mare.
În schimb, propoziţia „X este vinovat sau nevinovat” este o disjuncţie exclusivă,
deoarece numai una din stările de fapt îi poate fi atribuită lui X, adică nu poate fi în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi „vinovat” şi „nevinovat”. La fel şi în cazul
propoziţiilor „Sau totul, sau nimic”, „Fie promovăm examenul, fie cădem”. Dar, în
propoziţia „Sau filamentul becului s-a ars, sau comutatorul s-a defectat”, deşi avem
reiterarea lui „sau” nu avem o disjuncţie exclusivă, întrucât este posibil să fie
adevărate ambele.


Se mai folosesc şi notaţiile p U q, Apq.

Se mai foloseşte şi notaţia p + q.
84
3.2.5. Condiţionalul

Condiţionalul sau implicaţia (simbolizat prin „→ →”)∗ este operaţia logică prin
care din două propoziţii (numite antecedent, respectiv secvent, succedent sau
consecvent) se construieşte o propoziţie compusă numită condiţională sau
implicativă (p→q, citită „p implică q”, sau „dacă p, atunci q”), care este falsă
numai atunci când antecedentul este adevărat iar secventul fals.
Relaţia condiţională dintre antecedent şi consecvent poate exprima:
- o legătură care are loc între două evenimente;
- o legătură cauzală;
- o conexiune necesară între proprietăţi;
- o legătură contrafactuală;
- o legătură inferenţială (deductivă) între propoziţii.

Exemple:
Propoziţia „Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela” exprimă o legătură între două
evenimente. „Dacă încălzim metalul, atunci acesta se dilată” exprimă o legătură
cauzală, iar propoziţia „Dacă toţi oamenii sunt muritori, atunci Socrate este muritor”
exprimă o conexiune necesară între proprietăţi. În cazul propoziţiei „Dacă Pământul
şi-ar pierde forţa de atracţie, atunci obiectele s-ar risipi în spaţiu” avem o legătură
contrafactuală.

Se mai spune că p reprezintă o condiţie suficientă pentru q, iar q o condiţie


necesară pentru p. Ordinea celor doi membrii nu este întâmplătoare, schimbarea
ordinii lor schimbă şi sensul propoziţiei condiţionale.

Exemplu:
Propoziţia „Dacă plouă, atunci nu merg la plajă” nu are acelaşi sens şi nu este
adevărată în aceleaşi condiţii ca şi propoziţia „Dacă nu merg la plajă, atunci plouă”.

Tabelul de adevăr al propoziţiei condiţionale este:


p q p →q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1


Se mai folosesc şi notaţiile p⇒q, p⊃q, Cpq.
85
Observăm că o propoziţie condiţională este falsă numai atunci când dintr-un
antecedent adevărat rezultă un consecvent fals; în toate celelalte cazurile,
implicaţia este considerată adevărată. Se pot desprinde de aici câteva reguli ce par
bizare din perspectiva simţului comun, dar corecte din punct de vedere formal şi
care au o importanţă decisivă în teoria demonstraţiei.
Prima linie din tabelul de adevăr arată că din adevăr rezultă în mod valid
numai adevărul. Dacă ne referim la implicaţia deductivă (în care antecedentul
reprezintă premisele unei inferenţe, iar consecventul concluzia ei), este, prin
urmare, imposibil din punct de vedere logic ca, gândind corect, să putem extrage
din premise adevărate o concluzie falsă; este suficient să ne asigurăm de adevărul
premiselor şi să nu comitem erori în argumentare pentru a intra în posesia unor
concluzii certe.
Liniile doi, trei şi patru arată că din fals rezultă orice, căci falsul implică atât
adevărul, cât şi falsul. Astfel, o demonstraţie care – premeditat sau nu – acceptă
premise false poate ajunge la concluzii fie adevărate, fie false.
Liniile unu, trei şi patru arată că adevărul rezultă din orice sau că o concluzie
adevărată poate fi dedusă atât din premise adevărate, cât şi din premise false.
Linia doi arată că falsul rezultă în mod valid numai din fals; cu alte cuvinte,
dacă premisele sunt false şi inferenţa nu conţine niciun viciu de construcţie logică,
concluzia nu poate fi decât falsă.
Aceste consideraţii ne arată că nu ne putem baza numai pe intuiţie sau pe
„bunul simţ” în inferenţe, aceasta putând să ne ducă în situaţii obscure şi
complicate, după cum rezultă şi din exemplele de mai jos.

Exemple:
Fie propoziţia compusă „Dacă azi e joi, atunci anul I are curs de logică de la 10
la 12”. În orice altă zi de joia, atât antecedentul, cât şi consecventul sunt false –
întrucât nici joi nu e şi nici cursul de logică nu se ţine între orele 10 şi 12. Şi totuşi,
propoziţia compusă pare să fie adevărată, întrucât ea nu spune altceva decât că „a fi
joi” este o condiţie necesară pentru a fi programat în orar cursul de logică – ceea ce,
evident, nu se poate verifica în alte zile ale săptămânii.
Ce se întâmplă, însă, cu o propoziţie compusă de genul următor? „Dacă astăzi
plouă, atunci va ploua şi de ziua mea, peste o lună”. Presupunând că azi nu plouă –
deci antecedentul este fals – şi nu plouă nici la aniversare, peste o lună – deci şi
consecventul este fals, s-ar părea că implicaţia este, totuşi, adevărată, căci dacă ar fi
plouat … cine ştie? Dar dacă azi nu plouă (antecedent fals), dar plouă peste o lună?
(consecvent adevărat). Bunul simţ, ne-ar spune că, în acest caz, propoziţia compusă
condiţională este falsă, dovedindu-se că nu există nici o relaţie necesară între ploaia
de azi şi starea vremii de peste o lună.

86
Întrucât o propoziţie condiţională adevărată este, prin definiţie, aceea în care
antecedentul este condiţie suficientă a consecventului – cu alte cuvinte, ori de câte
ori p, neapărat q – rezultă că o propoziţie condiţională este falsă atunci când are
loc sau este adevărat antecedentul p, dar nu are loc sau este fals consecventul q.
Altfel spus, formula ~(p→q), adică „este fals că p→q” se poate exprima la fel de
bine prin formula p&~q, adică o conjuncţie a celor două valori logice care
contrazic definiţia implicaţiei: antecedent adevărat şi consecvent fals
(antecedentul are loc şi consecventul nu se produce).
Astfel, alcătuind tabelul de valori al propoziţiei conjunctive p&~q vom obţine
tabelul alethic al implicaţiei:

p q ~q p&~q ~(p&~q) →q
p→
1 1 0 0 1 1
1 0 1 1 0 0
0 1 0 0 1 1
0 0 1 0 1 1

3.2.6. Echivalenţa

↔”)∗ este operaţia


Echivalenţa (sau implicaţia reciprocă, simbolizată prin „↔
de compunere a două propoziţii în urma căreia rezultă o propoziţie numită
bicondiţională (p↔q, citită „p implică q” şi „q implică p”) care va fi adevărată
atunci când componentele au aceeaşi valoare de adevăr şi falsă când au valori
diferite.
p q p ↔q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1

În ceea ce priveşte formulările verbale ale propoziţiei bicondiţionale, acestea


sunt mai multe, precum: „dacă şi numai dacă p, atunci q”, „p numai dacă q”, „p cu
condiţia q”, „p este o condiţie necesară şi suficientă pentru q” etc. Ele exprimă
când condiţia suficientă (cea necesară fiind sugerată de context), când condiţia
necesară (cea suficientă fiind subînţeleasă), când însăşi condiţionarea necesară şi
suficientă.


Alte simboluri folosite „=”, „≡”, „⇔”.
87
Exemple:
„Dacă şi numai dacă se strică vremea, (atunci) excursia va fi amânată”
„Promovez examenul numai dacă iau nota 5”

Aşa cum am mai spus, echivalenţa se numeşte şi „implicaţie reciprocă” sau


„dublă implicaţie”, întrucât poate fi exprimată şi printr-o conjuncţie de implicaţii
reciproce:
(p↔q)↔[(p→q)&(q→p)]

p q →q
p→ →p
q→ →q)&(q→
(p→ →p) ↔q
p↔
1 1 1 1 1 1
1 0 0 1 0 0
0 1 1 0 0 0
0 0 1 1 1 1

3.2.7. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea (sau anticonjuncţia, simbolizată prin „/” numit şi „bara


lui Sheffer)∗ este operaţia logică prin care se naşte o propoziţie compusă de forma
„fie că nu p, fie că nu q” (p/q) ce se prezintă ca o disjuncţie de propoziţii negative.
Două propoziţii incompatibile nu pot fi împreună adevărate; dacă una din
componente atomare este falsă, ori dacă ambele sunt false, atunci propoziţia
compusă „fie că nu p, fie că nu q” este adevărată.
p q p/q
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 1

Incompatibilitatea are valori alethice opuse faţă de cele ale conjuncţie, motiv
pentru care se mai numeşte şi anticonjuncţie, adică incompatibilitatea şi negaţia
conjuncţiei sunt echivalente:
(p/q)↔~(p&q)


Notată şi „↑”.
88
p q p&q ~(p&q) p/q
1 1 1 0 0
1 0 0 1 1
0 1 0 1 1
0 0 0 1 1

Exemple:
„Fie nu am timp, fie nu am bani”
„Ori nu mă trezesc, ori nu prin autobuzul”

3.2.8. Excluziunea

Un alt tip de propoziţie compusă este conjuncţia de propoziţii negate, de


forma „nici p, nici q”, numită şi propoziţii de excluziune sau antidisjunctive.
Λ”∗.
Operatorul propoziţiilor compuse de forma menţionată se simbolizează prin „Λ
O astfel de propoziţie este adevărată numai atunci când ambele componente sunt
false, în toate celelalte cazuri fiind falsă.
p q pΛq
1 1 0
1 0 0
0 1 0
0 0 1

Acest tip de propoziţii compuse sunt inversul dual al disjuncţie, motiv pentru
care sunt numite şi propoziţii antidisjunctive.
(pΛq)↔~(pVq)

p q pVq ~(pVq) pΛq


1 1 1 0 0
1 0 1 0 0
0 1 1 0 0
0 0 0 1 1


Altă simbolizare folosită este „↓”.
89
Exemple:
„Nici nu merg la cursul de logică, nici nu rămân acasă”
„Nici la mare nu am fost, nici pentru restanţe nu am învăţat”

Tabelul de mai jos trece în revistă propoziţiile compuse analizate până acum:
(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7)
p q p&q pVq pWq →q
p→ ↔q
p↔ p/q pΛq
1 1 1 1 0 1 1 0 0
1 0 0 1 1 0 0 1 0
0 1 0 1 1 1 0 1 0
0 0 0 0 0 1 1 1 1

3.2.9. Relaţii de echivalenţă între operatorii propoziţionali

Logica propoziţiilor compuse se pretează la simplificări. Astfel, studiind


valorile de adevăr ale operatorilor verifuncţionali se constată că numărul lor poate
fi restrâns, întrucât există posibilitatea exprimării unora prin intermediul celorlalţi.
Dacă privim coloanele (3) şi (5) observăm că între disjuncţia exclusivă şi
echivalenţă există un raport de dualitate:
(p↔q) ↔ ~(pWq)
Raportul de dualitate reprezintă o relaţie de simetrie în sensul în care unul
dintre termeni poate fi definit în raport cu celălalt, şi reciproc. Raportul de
dualitate este foarte important şi extrem de util în simplificarea calculului, prin
reducerea la minimum a numărului de conectori utilizaţi.
Pe baza echivalenţelor deja arătate, anume: dintre incompatibilitate şi negaţia
conjuncţiei, antidisjuncţie (exclusivitate) şi negarea disjuncţiei şi disjuncţia
exclusivă şi echivalenţă, operatorii „W”, „/”, „Λ Λ” (disjuncţiei exclusive,
incompatibilităţii şi excluziunii), capătă un caracter superfluu, oricare din ei
putând fi substituiţi prin inversul său dual negat.
Astfel, în loc de:
pWq putem utiliza ~(p↔q)
în loc de p/q, ~(p&q), iar,
în loc de pΛq, ~(pVq).
De asemenea, am arătat că echivalenţa poate fi exprimată, la rândul ei, printr-
o implicaţie reciprocă:
(p↔q)↔[(p→q)&(q→p)]
90
ceea ce înseamnă, că echivalenţa poate fi eliminată, exprimându-se prin
intermediul implicaţiei.
Apoi, am mai văzut că propoziţia condiţională este echivalentă cu negaţia
unei propoziţii conjunctive de forma (p&~q), de unde rezultă:
(p→q) ↔ ~(p&~q)
ceea ce înseamnă că şi implicaţia poate fi eliminată, exprimându-se prin
intermediul conjuncţiei şi negaţiei.
Pe baza acestor identităţi logice, rămân necesari numai trei operatori
elementari sau primitivi: negaţia, conjuncţia, disjuncţia. Mai mult chiar, calculul
propoziţional se poate constitui cu numai doi operatori primitiv – negaţia şi
conjuncţia sau negaţia şi disjuncţia.
Aceste formule de reducere au fost intuite încă din Evul Mediu de William
Occam (1285 – 1349)43, dar au fost formulate în limbaj simbolic al calculului
propoziţional de Augustus de Morgan (1806 – 1878) – unul dintre fondatorii
logicii matematice, motiv pentru care sunt cunoscute sub numele de „legile lui
Morgan”.
Toate aceste transformări se efectuează astfel: pentru substituirea conjuncţiei
prin disjuncţie şi invers, se neagă întreaga formulă, precum şi fiecare membru al
ei.
Astfel, tabelul de valori al propoziţiilor compuse se poate scrie în felul
următor:

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8)


pq p&q ~p&~q ~(p&q) ~(~p&~q) pVq ~pV~q ~(pVq) ~(~pV~q)
11 1 0 0 1 1 0 0 1
10 0 0 1 1 1 1 0 0
01 0 0 1 1 1 1 0 0
00 0 1 1 0 0 1 1 0

43
William Occam este cunoscut pentru formularea unui principiu fundamental al economiei gândirii
numit Briciul lui Occam (sau Lama lui Occam), potrivit căruia: „nu trebuie să punem mai multe
lucruri fără necesitate”, adică lucrurile nu trebuie multiplicate mai mult decât este necesar. Altfel
spus, cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen este de preferat.
91
3.2.10. Tehnici deductive inferenţiale de susţinere şi de respingere a
argumentării∗

Tehnicile de argumentare prin deducţie inferenţială se pot diferenţia în două


categorii, în funcţie de dimensiunea argumentării în care ele sunt utilizate:
susţinerea sau respingerea. Ambele categorii pot fi determinate în funcţie de
propoziţiile compuse care pot îndeplini rolul de premise. Prin urmare, avem
tehnici de susţinere bazate pe implicaţie, disjuncţie, pe implicaţie şi disjuncţie
(dileme).
1. Tehnicile de susţinere bazate pe implicaţii sunt acelea care au printre premise
una sau mai multe propoziţii implicative sau condiţionale (p→q). Acest tip de
propoziţii compuse, aşa cum am văzut, exprimă o relaţie de determinare dintre
două propoziţii simple, potrivit căreia este imposibil ca antecedentul (p) să fie
adevărat, iar secventul (q) să fie fals.
Pe baza acestei relaţii se constituie ceea ce se numeşte silogismul ipotetico-
categoric în care avem două propoziţii ca premise, prima fiind o propoziţie
implicativă (condiţională), de forma „dacă p, atunci q”, iar cea de a doua constă
fie din antecedentul sau negaţia sa, fie din secvent sau negaţia sa. Astfel sunt
posibile patru scheme de inferenţă:
p→q p→q p→q p→q
p ~p q ~q
q ~q p ~p

Din aceste scheme de inferenţă numai prima şi ultima sunt valide.


Prima schemă poartă denumirea de modus ponens (sau ponendo ponens)∗
[(p→q) & p] → q şi rezidă în trecerea de la afirmarea în premisa secundă a
antecedentului implicaţiei iniţiale la afirmarea în concluzie a secventului aceleaşi
implicaţii. Schema aceasta se citeşte:
Dacă este adevărat p, atunci este adevărat q
Or este adevărat p
Deci, este adevărat q


Dacă nu este menţionat al autor, conţinutul acestui subcapitol este o adaptare a subcapitolelor 2.4.
şi 2.5. din lucrarea lui Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom,
2003, p. 199 – 208.

Tradus aproximativ acesta însemnă „modul punerii” sau „modul afirmativ”) şi mai este cunoscut şi
sub denumirea de „formula de eliminare a condiţionalului”.
92
Exemple:
Dacă un număr este mai mare ca 10, atunci este mai mare ca 5
Numărul 15 este mai mare ca 10
Deci, numărul 15 este mai mare ca 5.

Dacă plouă, îmi iau umbrela


Or plouă
Deci, îmi iau umbrela.

Modus ponens descrie, aşadar, orice schemă de inferenţă ce merge de la


adevărul premiselor la adevărul concluziei şi cunoaşte o largă întrebuinţare în
cadrul demonstraţiei, unde p reprezintă e regulă o propoziţie dată (o axiomă) sau
demonstrată anterior (o teoremă), iar dacă se dovedeşte ca din p derivă q, atunci q
în calitate de nouă propoziţie este adevărată.
A doua şi a treia schemă spuneam că nu sunt valide, deoarece prima comite
eroarea afirmării secventului, iar a treia eroarea negării antecedentului.

Exemple:
Fie inferenţa, care corespunde celei de a doua scheme:
Dacă Socrate a fost ucis într-un accident, atunci el este mort
Socrate este mort
Deci, Socrate a fost ucis într-un accident de masină
Inferenţa este invalidă pentru că în această formă nu dă suficiente motive pentru a
stabili concluzia. În exemplu nostru „Socrate este mort” – este adevărat, dar din alte
motive, şi anume „a băut cucută”.
Sau
Dacă am gripă, atunci am dureri în gât
Am dureri în gât
Deci, am gripă
Sunt şi alte boli care pot cauza dureri de gât, ca de exemplu răceala sau guturaiul.
Acest argument este cel mult un argument slab.
În inferenţa:
Dacă Socrate a fost ucis într-un accident de maşină, atunci el este mort
Socrate nu a fost ucis într-un accident de maşină
Deci, Socrate nu este mort
se comite eroarea negării antecedentului. Eroare constă în faptul că implicaţia
este tacit considerată ca exclusivă (dacă şi numai dacă Socrate a fost ucis în accident
de maşină, atunci el este mort). Această inferenţă corespunde schemei trei.

2. Tehnici de susţinere bazate pe disjuncţie sunt acele forme de inferenţă în care


una dintre premise este o propoziţie disjunctivă. Disjuncţia inclusivă exprimă

93
acea relaţie de determinare dintre două propoziţii simple potrivit căreia este
imposibil ca ambele propoziţii să fie false: dacă una este falsă, cealaltă este în
mod necesar adevărată.
Şi în acest caz pot fi patru scheme de inferenţă, dar numai două sunt valide:
pVq pVq identic şi în cazul p W q pWq
~p ~q disjuncţie ~p ~q
q p exclusive q p
Aceste moduri de inferenţă se numesc modus tollendo-ponens („modul
negativ-afirmativ) şi realizează trecerea de la negarea în premisă a uneia din
componentele disjuncţiei (exclusive sau neexclusive) iniţiale la afirmarea
celeilalte.
Un tip interesant de inferenţă tolendo ponens este inferenţa sau raţionamentul
prin eliminare de forma:
pVqVrVs
~p
~q
~r
s
În acest caz disjuncţia iniţială trebuie să fie completă, adică presupunem
cel puţin una din cele două sau mai multe posibilităţi ale alternativei are loc. Dacă
ar fi incompletă, ar putea fi lipsi exact acea variantă pentru care disjuncţia ar fi
adevărată. Altfel spus, prima premisă ar putea fi falsă şi atunci valoarea alethică a
concluziei ar fi incertă.

Exemple:
Călătoriile se fac pe jos sau cu un mijloc de transport
Călătoria planificată pentru astăzi nu se face pe jos
Călătoria planificată se face cu un mijloc de transport
Sau
Acest element chimic este sau metal sau metaloid
Acest element chimic nu este metaloid
Deci, acest element chimic este metal

Raţionament prin eliminare:


Acest vertebrat este fie mamifer, fie peşte, fie batracian, fie pasăre, fie reptilă
Acest vertebrat nu este peşte
Acest vertebrat nu este batracian
Acest vertebrat nu este pasăre
Acest vertebrat nu este reptilă
Deci, acest vertebrat este mamifer.

94
3. Tehnici de susţinere bazate pe implicaţii şi disjuncţii – tehnicile de susţinere a
unei teze pot avea drept suport şi inferenţe care au ca premise atât propoziţii
implicative (condiţionale) cât şi propoziţii disjunctive. În silogismele cu premise
ipotetice şi disjunctive, prima premisă este alcătuită din conjuncţia a două sau mai
multe propoziţii condiţionale, iar premisa secundă afirmă măcar unul dintre
antecedente sau neagă măcar unul dintre consecvente Cea mai cunoscută inferenţă
de acest tip este dilema – atunci când avem două propoziţii implicative; când
există trei asemenea propoziţii suntem în prezenţa unei trileme, iar când dispunem
de n propoziţii condiţionale (unde n>2), în genere, avem o polilemă.
Dilema poate fi simplă (atunci când concluzia este o propoziţie categorică) şi
complexă (când concluzia este o propoziţie disjunctivă). Totodată, ea poate fi
constructivă (când se trece de la afirmarea antecedentului în premise la afirmarea
secventului în concluzie), şi distructivă (când se trece de la negarea secventului în
premise la negarea antecedentului în concluzie).
a) Dilema simplă constructivă are forma:
(p→q) & (r→q)
pVr
q
b) Dilema complexă constructivă:
(p→q) & (r→s)
pVr
qVs

Exemple:
a) Dacă plouă, se udă florile şi dacă stropim, se udă florile
Plouă sau stropim
Deci, se udă florile
b) Dacă plouă, îmi iau umbrela şi dacă e frig, îmi iau cojocul
Plouă sau este frig
Deci, îmi iau umbrela sau îmi iau cojocul

Alături de tehnicile deductive inferenţiale de susţinere a argumentării, aşa


cum am amintit, avem şi tehnici deductive inferenţiale de respingere a
argumentării. Prin intermediul acestora o teză este respinsă. Dacă o premisă (un
argument) este un temei pentru a arăta falsitatea tezei, înseamnă că premisa
respinge teza. Ele au ca suport aceleaşi propoziţii compuse în calitate de premise,
dar pun în valoare alte relaţii ce rezultă din matricea de adevăr a acestor premise.

95
4. Tehnici de respingere bazate pe implicaţie – a patra schemă arătată în
cadrul discuţiei despre implicaţie [(p→q) & ~q] → ~p numită modus tollens (sau
modus tollens, „modul luării” sau „modul negativ”) , constă în trecerea de la
negarea în premisa secundă a secventului implicaţie la negarea în concluzie a
antecedentului respectivei implicaţii. Această secvenţă inferenţială se citeşte:
Dacă este adevărat că p, atunci este adevărat că q
Dar nu este adevărat q
Deci, nu este adevărat p.

Exemplu:
Dacă un număr este mai mare decât 10, atunci el este mai mare decât 5
Numărul 4 nu este mai mare decât 5
Deci, numărul 4 nu este mai mare ca 10.

5. Tehnici de respingere bazate pe incompatibilitate – din matricea


incompatibilităţii rezultă că propoziţiile p şi q, în calitate de argumente într-o
relaţie de întemeiere, se resping reciproc. Aceste relaţii dau naştere la două tehnici
de respingere cunoscute sub numele de modus ponendo-tollens:
p/q p/q
p q
~q ~p
Premisele sunt temeiuri pentru respingerea concluziilor, pentru declararea lor
ca false. Dacă una din aceste concluzii este susţinută ca o teză a argumentării,
atunci este suficient ca interlocutorul care vrea să o respingă să găsească o
propoziţie contrară adevărată. Aceleaşi două tehnici de respingere se obţin şi dacă
propoziţia compusă cu rol de premisă este o disjuncţie exclusivă.

Exemple:
Acţiunile sunt obligatorii sau interzise
A frecventa cursurile şcolii primare este o acţiune obligatorie
Deci, a frecventa cursurile şcolii primare nu este o acţiune interzisă.

Acţiunile sunt obligatorii sau interzise


Maltratarea semenului este o acţiune interzisă
Maltratarea semenului nu e o acţiune obligatorie

6. Tehnici de respingere bazate pe dilemă – aşa cum am amintit în treacăt,


dilemele pot genera şi tehnici de respingere, atunci când secvenţii premiselor
96
implicative sunt negaţi în premisa disjunctivă, atunci această operaţie atrage după
sine negarea antedecenţilor premiselor implicative în concluzie. Dilema în acest
caz se numeşte dilemă distructivă, care poate fi simplă şi complexă.
a) Dilema simplă distructivă:
(p→q) & (r→q)
~p V ~r
~p
b) Dilema complexă distructivă:
(p→q) & (r→s)
~q V ~s
~p V ~r

Exemple:
a) Dacă înveţi, eşti mai informat şi dacă înveţi, promovezi examenul
Nu eşti mai informat şi nu ai promovat examenul
Deci, nu înveţi

b) Dacă mi-e foame, mănânc o friptură şi dacă mi-e sete, beau un pahar cu vin
Nu mănânc o friptură sau nu beau un pahar cu vin
Deci, nu mi-e foame sau nu mi-e sete.

97
EXERCIŢII

1. Identificaţi indicatorii argumentării (încercuindu-i) şi subliniaţi concluzia din


următoarele texte:

a) În următorii ani, din ce în ce mai mulţi oameni se vor orienta către energia solară
pentru a-şi încălzi casele, deoarece preţul gazelor şi al ţiţeiului va deveni prohibitiv pentru
majoritatea, iar preţul pentru instalaţiile solare vor scădea.

b) Fumătorii trebuie să fie obligaţi să-şi plătească asigurări de sănătate suplimentare,


de vreme ce ei ştiu că fumatul este dăunător pentru sănătatea lor, şi nu au dreptul de a
aştepta ca ceilalţi să plătească pentru viciul lor.

c) Sunt împotriva vânătorii, deoarece cred că vânarea vulpilor este greşită. La urma
urmelor, este greşit să ucizi pentru simpla plăcere, iar vânătoarea de vulpi implică
uciderea unor animale pentru simpla plăcere.

d) Adrian ar trebui să dea în judecată consiliul local, pentru că ei au admis că au


neglijat repararea trotuarului pe care el s-a plimbat şi unde el şi-a rupt piciorul.

e) Nu trebuie să existe un control asupra dreptului presei de a publica fotografii şi


informaţii despre persoanele publice, având în vedere faptul că viaţa persoanelor publice
este de interes pentru public.

2. Pentru fiecare din enunţurile de la exerciţiul 1, identificaţi premisele (explicite sau


implicite) şi concluzia conform cu următoarea schemă:

a) Premise (1) _________________________________________________


____________________________________________________
(2) _________________________________________________
____________________________________________________
Concluzie __________________________________________________
____________________________________________________

b) Premise (1) _________________________________________________


____________________________________________________
(2) _________________________________________________
____________________________________________________
Concluzie __________________________________________________

98
c) Premise (1) _________________________________________________
____________________________________________________
(2) _________________________________________________
____________________________________________________
Concluzie __________________________________________________
____________________________________________________

d) Premise (1) _________________________________________________


____________________________________________________
(2) _________________________________________________
____________________________________________________
Concluzie __________________________________________________
____________________________________________________

e) Premise (1) _________________________________________________


____________________________________________________
(2) _________________________________________________
____________________________________________________
Concluzie __________________________________________________
____________________________________________________

3. În următoarele exemple, identificaţi care este argument şi care este explicaţie.


Motivaţi răspunsul.

Argument Motivaţie:
Jocul a fost amânat deoarece
Explicaţie a plouat.

Argument Ce spui?! Mingea ieşise în Motivaţie:


afara terenului? Nu cumva
eşti orb? N-ai văzut că atunci
Explicaţie când am lovit-o cu piciorul
eram în teren, la mai mult de
un metru de linia de
margine?

99
Argument Domnilor juraţi, cu siguranţă Motivaţie:
nu veţi trimite la moarte un
tânăr decent şi muncitor,
Explicaţie doar pentru faptul că şi-a
pierdut pentru un moment
controlul. Nu este suficientă
pedeapsa că el va trăi toată
viaţa măcinat de remuşcări?

Argument Puteţi fi siguri că Ionescu va Motivaţie:


fi de acord cu această
propunere. Căci, dacă o
Explicaţie respinge, atunci coaliţia se
va destrăma, iar acest lucru
cu siguranţă nu se va
întâmpla.

Argument Pentru a lua acest Motivaţie:


medicament urmaţi
instrucţiunile date de medic.
Medicamentul se va lua după
Explicaţie ce aţi mâncat. Păstraţi
medicamentul la loc ferit de
lumină şi de căldură.

4. Presupunând că fiecare din următoarele texte sunt un argument, aranjaţi


propoziţiile textelor în schema de argumentare propusă:

a) Educaţia influenţează câştigul salarial potenţial. Cercetătorii au arătat că absolvenţii de


facultate câştigă mai mulţi bani pe parcursul vieţii decât cei care nu absolv o facultate.
________________________________________________________________________
deoarece_________________________________________________________________
________________________________________________________________________

b) Andrei este un student slab. Andrei îşi petrece aproape tot timpul uitându-se la TV.
____________________________ de vreme ce _________________________________

c) Oamenii cu o viaţă sexuală promiscuă au şanse mai mari de a se îmbolnăvi de SIDA,


decât cei care nu sunt promiscui. SIDA este o boală cu transmitere sexuală. Oamenii care
folosesc prezervative au un risc mai scăzut de a se îmbolnăvi decât cei care nu le folosesc.

100
________________________________________________________________________
fiindcă __________________________________________________________________
şi ______________________________________________________________________
________________________________________________________________________

d) Nu există drepturi naturale. Antropologii au arătat că drepturile oamenilor diferă de la o


societate la alta, chiar şi în interiorul unei societăţi de-a lungul timpului.
De vreme ce _____________________________________________________________
precum şi ________________________________________________________________
rezultă că ________________________________________________________________

5. Susţineţi următoarele teze potrivit schemei de argumentare propusă de Stephen


Toulmin, furnizând elementele care lipsesc:

a) Inculpatul nu a săvârşit crima.

b) Ionescu probabil a participat la votarea primarului din oraşul X.

101
1. În fiecare din următoare argumente concluzia este falsă, deşi ambele premise sunt
adevărate, din cauza nerespectării unuia dintre principiile logice. Să se arate despre ce
principiu logic este vorba, unde are loc încălcarea lui şi în ce anume constă eroarea.

Argument Principiu eludat Explicaţie


Întrucât frunza este verde,
iar verde este un adjectiv,
rezultă că frunza este un
adjectiv.

Argument Principiu eludat Explicaţie


Capra este un animal, iar
vizitiul stă pe capră, deci stă
pe un animal.

Argument Principiu eludat Explicaţie


Rece este un substantiv, şi
deoarece şi zăpada este un
substantiv, atunci ea este şi
rece.

2. În textele următoare se încalcă principiile logice. Despre ce principii este vorba şi unde
apar încălcările lor?

Principiu încălcat Explicaţie


„…ori să se revizuiască,
primesc, dar să nu se
schimbe nimic, ori să nu se
revizuiască, primesc, dar
atunci să se schimbe pe
ici,pe acolo, şi anume,în
părţile esenţiale.” (I.L.
Caragiale, O scrisoare
pierdută).

Principiu încălcat Explicaţie


„Batem depeşă la
Bucureşti… Trebuie să ai
curaj, ca mine! Trebuie să o
iscăleşti; o dăm anonimă.”
(Ibidem)

102
Principiu încălcat Explicaţie
„Ce aclamăm noi? Munca,
travaliul, care nu se face de
loc în ţara noastră!”
(Ibidem)

Principiu încălcat Explicaţie


„Industria noastră este
admirabilă, este sublimă
putem spune, dar lipseşte cu
desăvârşire” (Ibidem)

Principiu încălcat Explicaţie


Este un om avut şi influent,
pentru că ţine o librărie şi
cine are carte, are parte.

Principiu încălcat Explicaţie


Onorată instanţă, recunosc
că martorii citaţi sunt
mincinoşi,dar pârâtul de ce
face trafic ilicit cu valută şi
cosmetice?

Principiu încălcat Explicaţie


Nu mă aşteptam la nimic
bun din partea guvernării
partidului P, deoarece toţi
cei pe care-i ştiu eu prin
partid sunt stelişti.

Principiu încălcat Explicaţie


Domnul dr. D este un mare
friguros fiindcă se poartă cu
mănuşi cu pacienţii şi
mănuşi poartă cei care sunt
friguroşi.

103
Principiu încălcat Explicaţie
Cred că este un mare
meloman, căci l-am văzut
de multe ori cu geanta plină
de casete şi CD-uri rare şi
scumpe.

1. În cazul următorilor termeni distingeţi între termeni vizi şi termeni nevizi, iar în cazul
termenilor vizi să se arate care sunt factual vizi şi care sunt logic vizi, conform
exemplului:

Termen Nevid Vid Factual vid Logic vid


Cerc pătrat X X
Triunghi
Cel mai mare număr natural
Copac
Inorog
Muzician
Sfinx
Infractor nevinovat
Profesor
Covor zburător
Flogistron
Turbină
Perpetuum mobile
Inteligenţă
Elixirul tinereţii
Extratereştrii
2. Deosebiţi termenii generali de cei individuali:

Termen General Individual


Lucian Blaga
Autorul romanului Fraţii Jderi
Număr impar
Capitala Franţei
Urs
Poligon
Recompensă
Jupiter
Câmpie

104
3. Arătaţi care dintre termeni sunt distributivi şi care sunt termeni colectivi
Termen Distributiv Colectiv
Bibliotecă
Corp medical
Biblioteca Naţională
Regiment
Moleculă
Filosofie
Mecanism
Cireadă
Faună marină
Dictatură

4. Deosebiţi termenii precişi de cei vagi:


Termen Precis Vag
Triunghi
Centaur
Element chimic
Victorie
Electron
Blândeţe
Inteligent
Frumos
Număr prim
Talentat

5. Deosebiţi termenii absoluţi de cei relativi:

Termen Absolut Relativ


Număr par
Funcţie trigonometrică
Raport
Nevertebrat
Omonim
Frate
Coincidenţă
Soţie
Însoţitor
Cititor
Asociat

105
6. Alegeţi varianta ce caracterizează, după criteriul sferei, următorii termeni:

(i) Biblioteca Naţională

a) b) c) d) e)
Nevid Nevid Vid Nevid Nici una
General Individual Individual General
Colectiv Colectiv Colectiv Divizat
Precis Precis Vag Vag

(ii) Cel mai mare număr natural

a) b) c) d) e)
Vid Vid Nevid Nevid Nici una
Individual General Individual General
Colectiv Divizat Colectiv Colectiv
Precis Precis Precis Vag

(iii) Student

a) b) c) d) e)
Nevid Nevid Nevid Vid Nici una
General Individual Individual General
Divizat Colectiv Divizat Divizat
Precis Precis Vag Precis

7. Alegeţi varianta ce caracterizează, după criteriul conţinutului, următorii termeni:


(i) Carte
a) b) c) d) e)
Concret Abstract Concret Concret Nici una
Relativ Absolut Absolut Absolut
Pozitiv Pozitiv Pozitiv Negativ

(ii) Mut
a) b) c) d) e)
Concret Concret Abstract Abstract Nici una
Relativ Absolut Relativ Absolut
Pozitiv Negativ Pozitiv Negativ

106
(iii) Caraghios

a) b) c) d) e)
Abstract Abstract Concret Concret Nici una
Absolut Relativ Absolut Relativ
Pozitiv Negativ Pozitiv Pozitiv

8. Comparaţi următoarele serii de noţiuni din punct de vedere al sferei, şi aranjaţi-le în


ordinea corectă:
a) paralelogram, pătrat, patrulater convex, poligon, dreptunghi
________________________________________________________________________
__________________________________________________________

b) mamifer, vertebrat, biped, animal, om


________________________________________________________________________
__________________________________________________________

c) plantă, conifer, organism, brad, arbore


________________________________________________________________________
__________________________________________________________

d) arădean, om, european, român, bănăţean, sud-est-european


________________________________________________________________________
__________________________________________________________

9. Următoarele definiţii sunt incorecte întrucât nu respectă unele reguli de definire.


Indicaţi ce regulă nu este respectată.
Definiţie Regulă încălcată
Angoasa este o stare de anxietate.
Sincopa este o lipsă.
Frumosul este ceea ce suscită simţul estetic.
Punctul este ceea ce nu are întindere spaţială şi nici
dimensiune.
Psihologia este ştiinţa despre fenomenele psihice.
Catedrala Notre Dame este o simfonie în piatră.
Eterul este mediul elastic invizibil prin care se propagă
undele luminoase.
„Cunoaşterea este putere.” (Francis Bacon)
Noaptea este atunci când nu este zi.
Matematica este ştiinţa despre numere.
Fizica este ştiinţa despre fenomenele naturale.
Cauza este fenomenul care provoacă efectul.

107
Lenea e cucoană mare care n-are de mâncare.

10. Indicaţi ce tip de definiţii sunt următoarele:


Definiţie Tip
Pentagonul este un poligon cu cinci laturi.

Eleronul este acea parte din aripa unui avion care


dirijează mişcarea ascensională sau descendentă a
avionului.
Zero este numărul care adunat cu orice alt număr x lasă
valoarea lui x neschimbată şi care înmulţit cu orice alt
număr x dă ca rezultat al înmulţirii tot zero.
Acidul este substanţa care înroşeşte hârtia de turnesol.

Canionul este o depresiune adâncă şi îngustă, formată în


lungi perioade de timp prin eroziunea unor formaţiuni
calcaroase de către un curs de apă.
Betonul este un material de construcţie obţinut prin
întărirea unui amestec de nisip şi pietriş cu ajutorul unui
liant anorganic, precum cimentul, sau organic, precum
bitumul.
Un număr este par dacă rezultatul împărţirii sale cu doi
este un număr întreg.
Cercul este figura geometrică obţinută prin secţionarea
unui cilindru cu un plan paralel cu baza cilindrului.
Un poem epic este o operă literară asemănătoare cu
Iliada şi Odiseea lui Homer, cu Mahabharata sau Cântul
Nibelungilor

11. Să se arate care din următoarele enunţuri sunt definiţii logic corecte. În cazul celor
incorecte, să se arate de ce nu pot fi acceptate, iar în cazul celor corecte, să se arate de ce
tip sunt:

Definiţie Explicaţie
Memoria este facultatea de a regândi ceea
ce a fost anterior conştientizat.
Partea este un element al întregului care
posedă o relativă independenţă faţă de
acesta.
Raţiunea este facultatea de a judeca bine,

108
adică de a discerne binele şi răul, adevărul
şi falsul, frumosul şi urâtul, printr-un
sentiment interior, spontan şi imediat.
Ecoul este repetarea unui sunet datorită
reflectării undelor sonore la contactul cu un
obstacol.
Spaţiul este ordinea coexistenţei.
Politicianul este omul care face politică.
Infracţiunea este o faptă săvârşită cu
vinovăţie, care prezintă pericol social şi
este prevăzută de legea penală.
Numim „tetrapod” orice animal cu patru
membre.
Ziaristul este orice persoană care lucrează
în domeniul mass-media, în scopul
culegerii, prelucrării şi transmiterii de
informaţii.
Tară scandinavă este oricare dintre statele:
Norvegia, Suedia sau Finlanda.
Cercul este linia curbă închisă formată prin
rotirea unui segment de dreaptă în jurul
unui punct fix.
Prin continente înţelegem oricare dintre
acestea: Europa, Asia, Africa, America de
Nord, America de Sud, Antartida,
Australia.
Modestia este o trăsătură de caracter
rezultată dintr-o apreciere obiectivă.

„Ştiinţa economică este disciplina care


cercetează fenomenele apărute în
activitatea economică pe care oamenii o
desfăşoară în cadrul societăţii.” (J.M.
Keynes)
„Idiscernabil” este ceea ce nu poate fi
deosebit de altceva.
„Arta este acea activitate umană al cărui
scop este de a transmite celorlalţi cele mai
înălţătoare şi mai bune sentimente ce s-au
născut vreodată în sufletul omenesc.” (L.N.
Tolstoi)

109
Stresul este pecingine a civilizaţiei
moderne.
„Găina este o orătanie ca porumbaca
noastră, moţata lui Zăpăcitu şi pestriţa lui
Nicoliţa.” (Amza Pelea)

1. Să se rezolve următoarele sarcini, conform modelului:


• Aduceţi fiecare din următoarele propoziţii la o forma standard
• Arătaţi tipul propoziţiei în cauză
• Precizaţi dacă termenii subiect şi predicat sunt distribuiţi sau nu.

Propoziţie Forma standard Tipul Distribuţia


propoziţiei
Unele furnici sunt roşii Unii S sunt P I (particular S – nedistribuit
afirmativă) P – nedistribuit
Omul a ajuns pe Lună

Toţi politicienii mint

Delfinul este un animal inteligent

Unele avioane nu pot fi detectate


prin radar
Unele probleme sunt grele

În unele ierni nu a nins

Toate substanţele organice provin


din săruri minerale
Unele insecte sunt greu de
observat
Există maşini nefolositoare

1. Considerând pe rând fiecare din următoarele propoziţii ca fiind adevărată, apoi falsă,
arătaţi ce puteţi spune despre valoarea de adevăr a celorlalte trei propoziţii. Folosiţi-vă de
pătratul lui Boethius.
a) Nici o felină nu latră.
b) Unele feline latră.
c) Toate felinele latră.
d) Unele feline nu latră.

110
a) adevărată b) falsă c) falsă d) adevărată
a) falsă b) c) d)
b) adevărată a) c) d)
b) falsă a) c) d)
c) adevărată a) b) d)
c) falsă a) b) d)
d) adevărată a) b) c)
d) falsă a) b) c)

2. Convertiţi următoarele propoziţii:

Orice om care traversează strada trebuie să


fie prudent.
Cel puţin un om este incoruptibil.

Nici măcar un student nu s-a pregătit pentru


examen.
O parte din cei prezenţi nu dispun de bani.

3. Obvertiţi următoarele propoziţii:

Dreptul umblă cu capul spart.

Ulciorul nu merge de 100 de ori la apă.

Hoţul nedovedit este negustor cinstit.

Nu există infracţiune fără legea care o


prescrie.
Cel puţin un om a călătorit pe Marte.

4. Formaţi contrapoziţiile parţiale şi totale pentru următoarele propoziţii:

Orice morală dovedeşte tăria de caracter.

111
Nici măcar un om nu este fără slăbiciune.

Cel puţin un om n-a păcătuit.

5. Formaţi inversiunile propoziţiilor:

Cine dă lui îşi dă.

Nu există om care să nu fi greşit o dată.

6. Aranjaţi următoarele silogisme în forma lor standard şi stabiliţi modul şi figura căreia
aparţin, conform exemplului:

Ca orice om care se Orice om care se respectă este politicos M–P


respectă şi este politicos, Orice profesor de prestigiu se respectă S–M
orice profesor de prestigiu Orice profesor de prestigiu este S–P
este politicos. politicos aaa – 1
Cum orice om iubitor de
semeni este un om bun care
nu-şi lasă semenul fără
ajutor, nici un iubitor de
semeni nu-şi lasă semenii
fără ajutor.
Deoarece orice vultur este
zburător şi nici un peşte nu
este zburător, nici un vultur
nu este peşte.
Unii oameni nu sunt
infractori, căci ei nu sunt
răufăcători, or toţi
infractorii sunt răufăcători.
Orice mamifer fiind atât
animal, cât şi vertebrat,
unele animale sunt
vertebrate.

112
Unele fiinţe acvatice sunt
peşti, iar toţi peştii sunt
înotătoare, unele înotătoare
sunt fiinţe acvatice.

7. Transformaţi următoarele entimeme în forma completă a silogismului categoric:

Toţi suntem muritori deoarece suntem


oameni.

Nimeni nu este zeu, toţi avem slăbiciuni.

Mioriţa nu este o lucrare ştiinţifică fiindcă e


scrisă în versuri.

X este stimat de colegi, deoarece X este un


om generos.

6. Se consideră adevărată următoarea propoziţie: „Nici un militar nu este fricos”. Care din
următoarele propoziţii poate fi derivată în mod valid din propoziţia iniţială. Indicaţi şi
tipul de inferenţă imediată.

Tipul de Schema inferenţei Validă /


inferenţă Nevalidă
imediată
Unii civili sunt fricoşi.

Toţi militarii sunt


curajoşi.
Toţi oamenii curajoşi
sunt civili.
Unii militari nu sunt
curajoşi.
Unii civili nu sunt

113
curajoşi.
Nici un om fricos nu
este civil.
Unii oameni curajoşi
nu sunt civili.
.
7. Identificaţi care din următoarele propoziţii sunt compuse, de ce fel şi care sunt
conectorii logici:

Propoziţie Simplă / compusă Tip / simbolizare Conector(i)


logici
La sfârşitul acestei Compusă Negaţie (~p) nu
săptămâni nu merg la
cinematograf.
Deseară voi citi sau voi
asculta muzică.
În vacanţa de vară voi merge
şi la mare, şi la munte.
Dacă duminica viitoare este
vreme frumoasă, atunci voi
merge să mă plimb.
Ziariştii pot să dezvăluie
sursa informaţiilor dacă şi
numai dacă nu au făcut
promisiuni că nu vor
dezvălui această sursă.
Andrei şi Ioana sunt prieteni.
Copiatul la examene este
imoral şi ilegal.
Cel puţin unul dintre
prietenii mei, Andrei şi
Cristian, va fi selecţionat în
echipa Universităţii.
Dacă Bogdan aplică zilnic
tratamentul prescris, atunci
se va însănătoşi repede.

114