Tema:Tactica cuvântării publice

1. Corelația dintre strategie și tactică în discursurile orale. Importanța

compoziției și a planului ăn realizarea strategiei.
Strategia este știința conducerii luptei prin determinarea direcției principale a
atacului. Asemenea luptelor pe câmpul de bătaie, și oratorul se încinge într-o luptă
având un obiectiv, o țintă finală spre care tinde. Dacă n-ar fi această țintă finală,
nici relatarea ca atare nu ar avea rost. Obiectivele generale își găsesc o formulare
concretă: a asimila (cutare și cutare noțiuni), a convinge (într-o anumită direcție)
etc.
Din moment ce strategia e determinată, e necesar să se stabilească mijloacele
tactice. Dar ce este tactica? Totalitatea mijloacelor întrebuințate de cineva pentru
a izbuti într-o acțiune. Așadar, tot ce întreprinde oratorul în vederea unui obiectiv
face parte din tactică: compoziția, planul, metodele logice, didactice, materialul
factologic, mijloacele intuitive etc. Strategia și tactica se întrepătrund, se
condiționează reciproc: orice activitate, deci și cea verbală, are un obiectiv concret,
dar, pentru a fi realizat, se recurge la mijloace tactice, cele mai adecvate obținerii
scopului scontat. Pentru ca mijloacele tactice la care recurge oratorul să aibă
eficiența dorită, se cere măiestria îmbinării cunoștințelor profunde din domeniul
dat cu cele din diferite științe umanitare (logica, psihologia, etica, estetica,
lingvistica, filozofia), plus abilitățile respective.
2. Preocedeele tactice de natură logică aplicate în conținutul ca atare al
cuvântării publice
Esența cuvântării rezidă în cuprins, partea ei de bază, prin care se face contactul cu
publicul. La formarea convingerii contribuie întregul material factologic (cifre,
fapte, date, citate, nume etc.) și concluziile făcute pe marginea lui. Însă cum se
face coeziunea dintre teze și argumente, cum se activează gândirea etc.?
Procedeele de natură logică. Se știe că teoria devine o forță motrice doar atunci
când ea se asimilează prin convingere.
Sînt aplicate cunoscutele legi logice: cea a identității, a lipsei contradicțiilor, a
excluderii terțiului și a motivării suficiente. Conform acestor legi pot fi formulate
și unele cerințe generale ce asigură aplicarea lor justă:
- ideile teoretice se expun clar, precis, fără ambiguitate;
- nu se admit abateri neîntemeiate de la temă;
- nu se admite denaturarea tezelor, înlocuirea acestora;
- subiectul propus pentru discuție trebuie să fie tratat în esență, succint sau
detaliat;
- nu se admite în aceeași cuvântare expunerea concomitentă a ideilor care se
exclud reciproc;
- orice teză teoretică trebuie, de regulă, să se bazeze pe argumente convingătoare;
- pe tot parcursul monologului oral oratorul trebuie să dea dovadă de
consecvență, principialitate și consecutivitate în înlănțuirea propriilor gânduri.
Unul din procedeele tactice de primă importanță pentru formarea convingerii este
argumentarea. Argumentarea care denotă un nivel înalt de gândire logică conține
următoarele elemente:
- teza – o afirmație ce urmează să fie susținută;
- argumentele – dovezile, probele aduse pentru a demonstra veridicitatea celor
afirmate;
- demonstrarea – dovedirea sau, mai bine zic, coeziunea dintre teză și
argumente.
Argumentarea tezei poate fi făcută în mod direct sau indirect.
Argumentarea, ca operație logică, se poate îmbina în discursurile orale cu
combaterea – operație de respingere a unui raționament greșit. Poate fi combătută
nu numai teza, ci și argumentele, demonstrarea.
Vorbitorul public, pentru a obține performanțele logice dorite, trebuie să respecte
anumite cerințe:
Față de teză:
- teza trebuie să fie formulată exact, clar, laconic;
- teza se menține aceeași pe tot cuprinsul discursului.
Față de argumente:
- în calitate de argumente pot servi doar adevărurile incontestabile;
- argumentele trebuie să aibă valoare independentă;
- argumentele aduse pentru confirmarea sau infirmarea unei teze trebuie să fie
esențiale și în număr suficien.
De notat că operația de demonstrare (legătura dintre teză și argumente), de
confirmare sau respingere a tezei, poate îmbrăca forma inducției (metodă de
gândire cu ajutorul căreia se trece de la particular la general, de la consecință la
principiu, de la efect la cauză), deducției (reversul inducției), analogiei
(asemănarea parțială între doua sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc.).
3. Procedeele tactice de natură psihologică și didactică
Alături de procedeele logice vom deosebi procedee pur psihologice. Ele mizează
în temei pe reacția ascultătorilor, pe indicarea lor în procesul discuției, angajând,
pe lângă factorul rațional, și factorul emoțional. Firește că acești doi factori
conlucrează în atingerea aceluiași obiectiv concret.
Vom încerca să descifrăm esența unor procedee tactice menite să îmbine factorul
rațional cu cel emoțional în receptare, percepere, sesizare.
Procedeul coparticipării orator-ascultători are menirea să învioreze imaginația.
Psihologii numesc acest procedeu efectul participării și al prezenței. Oratorul se
identifică cu ascultătorii, vorbind în numele tuturor ( al lui și al celor prezenți).
Deci, nu se distanțează prin eu și voi, ci se referă la toți, incluzându-se în noi și pe
sine.
La procedeul coparticipării se referă și împărtășirea sentimentelor proprii ale
oratorului ceea ce, evident, nu-i poate lăsa indiferenți pe ascultători.
Un alt procedeu capabil să sporească influența asupra ascultătorilor este
personificarea. Personificarea este raportarea celor expuse la viața proprie a
vorbitorului, și nu numai la a lui, ci și la a unor oameni iluștri.
Un alt procedeu de impresionare a auditoriului este recurgerea la exemplele
cunoscute de public din cele citite, vizionate, audiate, trăite, mai ales acele
exemple care țin de domeniul artei.
Argumentele psihologice (faptele ce se referă la interesele ascultătorilor, la
respectarea drepturilor și demnității acestora etc.) au și ele priză la public și nu mai
necesită dovezi. În alte cazuri aceste argumente se îmbină cu cele logice. De
remarcat totodată că argumentele de natură psihologică sînt necesare într-un
auditoriu mai puțin pregătit.
Eficiența influenței asupra publicului e asigurată și prin recurgerea la expunerea
materiei sub formă de problemă, la rezolvzrez căreia participă ascultătorii însiși,
împreună cu oratorul. Deci, ascultătorii parcurg, împreună cu oratorul, calea spre
adevăr, calea contradicțiilor dialectice.
Nu mai puțin eficient e și procedeul întrebării retorice, această întrebare fiind
rostită în public, impune găsirea răspunsului respectiv.
Un aspect specific al întrebării retorice este dialogul socratic esența căruia rezidă
în faptul că întrebările formulate de vorbitor pot fi confirmate sau infirmate.
Menținerea interesului, evitarea monotoniei și, principalul, formarea convingerii
pe baza discutării probelor concludente pot fi obținute prin utilizarea diverselor
materiale ilustrative: vizuale, auditive, audio-vizuale.
Iată care sînt exigențele față de utilizarea diverselor materiale ilustrative:
- să aibă un rost, o semnificație în contextul vorbirii;
- să fie perfecte ca formă și conținut;
- să nu se facă abuz de ele în detrimentul cuvântului viu;
- să fie însoțite de comentariile de rigoare – laconice și precise;
- să fie expuse și excluse la momentul oportun spre a nu sustrage atenția
ascultătorilor.
Utilizarea umorului este un procedeu tactic cu un mare efect psihologic. Umorul
poate avea diferite forme de manifestare: prin cuvânt, prin gest, prin intonație, prin
mizanscene etc.

Întrebări și teme
1. În ce constă corelația dintre strategia și tactica discursului oral?
2. În ce constă esența mijloacelor tactice de natură logică?
3. Care sînt mijloacele tactice de natură psihologică?
4. Cum se întrepătrund mijloacele logice cu cele psihologice?