TEMA NR.

Redactarea unui discurs didactic

Pregătirea şi susţinerea unui discurs

Prin discurs didactic intelegem ansamblul proceselor prin care se efectueaza

schimbul de semnificatii intre profesor si elevi aflati intr-o anumita situatie educativa.
Putem vorbi despre discursul didactic in termeni de influenta sau de actiune intreprinsa
cu scopul de a provoca schimbari la nivelul personalitatii elevului.
Oliver Rebuol identificǎ cinci tipuri de discurs pedagogic: contestatar, novator,
funcţional, umanist şi oficial.
Discursul contestatar se axeazǎ pe prezentarea unor idei, concepte asfel încât sǎ
determine chiar combaterea lor, ca modalitate de activizare a elevilor, de motivare în
sensul stimulǎrii gândirii şi identificǎrii de noi elemente teoretice sau soluţii practice.
Discursul novator este cel care are la bazǎ prezentarea informaţiilor noi, a ideilor
cu care elevii nu au fost încǎ familiarizaţi.
Discursul funcţional se referǎ la utilitatea acestuia, la gradul în care informaţia
prezentatǎ este productivǎ şi eficientǎ.
Discursul umanist are în vedere contribuţia pe care comunicarea o aduce la
dezvoltarea personalitǎţii individului, la extinderea limitelor cunoaşterii şi formǎrii
individului.
Discursul oficial se rezumǎ la o comunicare de tip standard, închisǎ, prin care se
transmite o cerinţǎ, o hotǎrâre, o decizie, în scopul asigurǎrii unui cadru formal, necesar
şi în instituţiile educative.
Limbajul educaţional este o formǎ specificǎ a limbajului natural, ,,un sistem de
semne lingvistice sau nonlingvistice, care în manifestarea unei relaţii de comunicare,
determinǎ schimbǎri în sfera personalitǎţii receptorului (cognitive, atitudinale, acţionale,
afective)”. C. Sǎlǎvǎstru înscrie limbajul educativ pe trei coordonate: Designativ-
informativǎ; Apreciativ-evaluativǎ; Prescriptiv-incitativǎ.
Limbajul educaţional are trei laturi: prima de desemnare, de trimitere spre un referent (în
acest caz informaţia); a doua de apreciere, evaluare şi adaptare; a treia de stârnire a unei
reacţii, de modelare şi de încurajare a cercetǎrii, cǎutǎrii personale.
Discursul prezintǎ câteva legi generale ce se impun a fi respectate dacǎ dorim o
comunicare optimǎ. Are mai multe etape: identificarea fiecǎrui cuvânt, recunoaşterea
sensului sǎu lexical, analiza relaţiilor dintre cuvinte, efectuarea unei combinatorici
semantice astfel încât sǎ se obţinǎ un sens global, îndeplinirea operaţiilor de referinţǎ
asupra realitǎţilor în chestiune. Pentru ca înţelegerea sǎ se producǎ, discursul trebuie
organizat în virtutea unor legi comunicaţionale. Oswald Ducrot (1996) stabileşte astfel de
legi:
1. Legea sinceritǎţii, cu trei cerinţe – a spune numai ceea ce este adevǎrat, a preveni
auditoriul în caz contrar şi a nu vorbi în absenţa competenţei în acel domeniu;
2. Legea interesului – cu cerinţa de a nu vorbi celuilalt decât despre ceea ce îl
intereseazǎ;
3. Legea informaţiei – care presupune a nu da cuiva informaţii pe care le are;
 4. Legea exhaustivitǎţii - cu cerinţa de a indica extensia exactǎ a faptelor prezentate,
nici mai mult , nici mai puţin;
5. Legea litotei- a spune mai puţin decât ştii din modestie, artificiu sau consideraţie,
fǎrǎ intenţia de a înşela interlocutorul.
Discursul educaţional are propriul set de reguli. C. Sǎlǎvǎstru în lucrarea ,,Logicǎ şi
limbaj educaţional” evidenţiazǎ trei astfel de legi:
1. Într-un discurs educaţional secvenţele discursului nu trebuie sǎ conţinǎ enunţuri
contradictorii;
2. secvenţele discursive sǎ se articuleze, pe cât posibil, prin enunţuri care nu stau sub
jurisdicţia ambiguitǎţii;
3. conceptele trebuie receptate în referinţa tematicǎ datǎ de intervenientul educativ.
Cuvântul nu se confundǎ cu propoziţia, care este o unitate componentrǎ a frazei.
Enunţul ,în schimb, este unitate componentǎ a sensului el putând îngloba mai multe
propoziţii.
În activitatea de predare profesorul uilizeazǎ mai multe coduri. Codurile limbajului
educaţional s-ar putea ordona într-o structurǎ complexǎ, care integreazǎ:
-codul lingvistic (al limbii în care se afce predarea);
-codul didactic (cu indicatori specifici, care sugereazǎ elevilor cǎ este vorba despre o
lecţie);
-codul specific (literar, simboluri chimice, formule matematice etc.).

Elevilor le place mai mult să-i asculte pe profesori vorbind, povestind şi explicând,
decât să lectureze ei înşişi acelaşi conţinut. E mai rapid şi mai spectaculos. Nu este
suficient să li se ofere doar informaţii (se plictisesc dacă vorbitorul nu-şi dezlipeşte ochii
de pe foaia de hârtie), ci trebuie să fie luaţi în consideraţie, stimulaţi, antrenaţi,
binedispuşi. Din start, auditoriul este de partea vorbitorului, pentru că îşi doreşte să ia
parte la o prezentare reuşită. Este destul de tolerant la ezitări, la mici incidente datorate
organizării defectuoase, la stângăcii, însă nu tolerează inducerea monotoniei, a plictiselii
sau lipsa de esenţă a informaţiilor. Dacă publicul este tratat cu interes şi seriozitate,
devine o verigă importantă în desfăşurarea prezentării.
Înainte de susţinerea discursului (în cazul nostru, a discursului didactic) trebuie să avem
în vedere acustica sălii, plasarea în spaţiu a materialelor vizuale, temperatura şi
luminozitatea sălii, mobilierul etc.
Limbajul educaţional este explicativ, descriptiv şi informativ. În scopul obţinerii
unei informaţii pertinente, predarea va fi nonambiguǎ. Stilul clar şi concis, cuvintele cu
referinţǎ unidirecţionalǎ sunt aspecte ale discursului didactic. Indicatorii textuali cei mai
frecvenţi sunt:
- clasificǎrile - ,,în practicǎ nu se întâlnesc tipuri pure, clasificarea este didacticǎ şî
are rolul de a facilita înţelegerea”;
- enumerarea - ,,sunt trei metode : prima…, a doua…, a treia…;
- ierarhizǎrile - ,,cea mai importantǎ teorie”;
- sintezele - ,,romantismul se caracterizeazǎ prin…”;
- comparaţiile - ,,alţi psihologi nu sunt de acord cu… în ceea ce priveşte…”;
- demonstrativitatea - ,,de aceea”, pentru cǎ , rezultǎ, etc.;
- definiţiile abundente.
 Susţinerea discursului se bazează pe un plan, minuţios întocmit. Factorul timp este
decisiv în pregătirea unei prezentări. Oratorii spuneau că pentru a putea vorbi cinci
minute aveau nevoie de două săptămâni de pregătire, iar pentru a vorbi o oră, de o
singură săptămână. Concentrarea maximă a publicului este de zece minute. Din zece în
zece minute el are nevoie de o pauză de câteva secunde pentru a se putea remobiliza.
Exersarea prezentării înainte de susţinere, cu ceasul în faţă, este o excelentă
modalitate de a verifica dacă selecţia materialelor se încadrează în timpul alocat. Pentru
un discurs perfect, se recomandă la începutul carierei înregistrarea prezentării şi apoi
analiza ei, care scoate la iveală atît deficienţele de natură paraverbală, cât şi pe cele de
conţinut şi logică. Cum memoria uneori ne joacă feste, întocmirea unor notiţe, clare şi
uşor de urmărit, vor preîntâmpina 121
eventualele scăpări, ajutându-ne să nu ideile importante, să construim argumentări solide
şi să nu ne abatem de la succesiunea normală sau corectă a aspectelor selectate pentru
prezentare.
Pregătirea unor materiale şi mijloace didactice vor asigura succesul prezentării
noastre. Ele fac apel la vizual şi ajută la crearea de corelări şi conexiuni ideatice, la
completarea a ceea ce avem de spus şi nicidecum nu constituie o variantă scriă a ceea ce
vom expune verbal.
În procesul didactic, reuşita comunicării este susţinută şi de anumite calităţi ale
receptorului: să prezinte interes, să aibă capacitate de concentrare (recepţionează şi
înţelege mesajul), cunoştinţe anterioare, motivaţie pentru a învăţa, accesul la limbajele
utilizate. Însă, un rol important îl are şi limbajul nonverbal. Participarea sau nu a
auditoriului la prezentare îi este indusă de comportamentul nonverbal al vorbitorului.
Cercetătorii interacţiunii sociale au remarcat regularităţi în utilizarea mişcărilor şi
poziţiilor corpului, expresiilor faciale, gesturilor, care indică şi utilizarea inconştientă a
cea ce este numit uneori „paralimbaj‖ şi care exprimă stări de spirit, emoţii, intenţii şi
adesea acţionează pentru a transmite semnificaţii într-o manieră la fel de eficientă ca şi
limba vorbită. Studiul unor astfel de „paralimbaje‖ a atins punctul la care putem fi siguri
de faptul că membrii aceleiaşi culturi sau grup, utilizează inconştient, sau „instictiv‖,
mijloace nonverbale de comunicare, care sunt bine înţelese, consecvent folosite se
bazează în aparenţă pe aceleaşi acorduri convenţionale ca şi limba propriu – zisă şi pot fi
observate şi comentate.
Ţinuta fizică, fizionomia feţei sau gesticulaţia profesorului pot stârni reverberaţii
intelectuale sau afective asupra elevului. Mimica feţei şi gesturile mâinii acompaniază
limbajul vorbit întregind sau prelungind semnificaţiile cuvintelor. Uneori gesturile pot
comunica mai multe informaţii ascultătorilor decât vorbirea. Mişcările, gesturile şi
mimica profesorului ca părţi integrate procesului de predare trebuie să se convertească în
instanţe instrumentale productive, care să vină în întâmpinarea nevoilor unei situaţii
didactice concrete.
În general, ştim că îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată muncii pe care o efectuăm.
Este indicat să purtăm haine de calitate, într-un stil care nu se va demoda uşor şi câteva
accesorii elegante. În funcţie de sex putem schimba frecvent cravata, camaşa, eşarfa,
bluza etc. Totul trebuie să fie curat şi călcat. Respectarea normelor de igienă au dublu
impact asupra elevilor – ca model şi ca imagine. Culorile, în schimb, influentează mai
mult comunicarea decât stilul vestimentar. Ele evidenţiează atitudinea omului faţă de
viaţă şi faţă de cei din jur.
 Discursul se va încheia la timp (este foarte important să nu depăşim timpul alocat şi
să lăsăm gustul amar al încălcării pauzei, pentru că la următoarea întâlnire auditoriul va fi
încă sub impactul acestui mic impediment) prin prezentarea unor concluzii punctuale,
anecdote scurte, invitarea auditoriului la o nouă întâlnire, mulţumiri pentru participare şi
colaborare.