PIERRE OLÉRON

ARGUMENTAREA

Traducerea cărţii

L’ARGUMENTATION

Presses Universitaires de France

Paris, 1996

Ediţia a patra (prima ediţie – 1983)

Timişoara
2001
 Cap. I. PREZENTAREA ARGUMENTĂRII

I. Argumentarea şi viaţa cotidiană

Argumentarea face parte din viaţa noastră cotidiană. Nu există pagină de ziar, secvenţă la
radio sau la televiziune care să nu redea argumentele unui editorialist, ale unui invitat, ale
unui om politic, ale unui critic… Textele sau prezentările în mod explicit publicitare
argumentează pentru a justifica cumpărarea sau consumarea unei mărfi sau a unui oarecare
produs cultural. În legătură cu acestea din urmă, unele reviste sau cronici specializate sunt
dedicate unor analize critice care pun în evidenţă anumite calităţi sau slăbiciuni şi îndeamnă la
adoptarea sau la respingerea lor. Şi la fel descrierea unor evenimente, chiar prezentarea unor
imagini sunt uneori argumente implicite în favoarea unor teze în legătură cu care abilitatea
susţinătorilor lor face aici ca ele să nu mai fie demascate.
Fiecare dintre noi, de altfel, în diferite momente, în diverse împrejurări, ajunge în situaţia
de a argumenta, fie că este vorba de a-şi pleda propria cauză, de a-şi justifica conduita, de a-şi
condamna sau a-şi lăuda prietenii, duşmanii, unele persoane publice sau părinţii, de a se
pronunţa pentru sau contra unei alegeri sau unei decizii. Şi este totdată ţinta unor argumente
dezvoltate de alţii în aceleaşi contexte, cu privire la aceleaşi subiecte.
Prin urmare, argumentarea ne este familiară. Cel puţin pe planul experienţei pe care o
avem ca spectatori – mai ales ca spectatori – sau ca actori. Dimpotrivă însă, natura sa,
mecanismele pe care ea le pune în joc, condiţiile eficacităţii sale, ale vulnerabilităţii sale în
privinţa indiferenţei, a parti pris-ului, a contramăsurilor… sunt cu mult mai puţin cunoscute.
La fel raporturile sale cu intenţiile şi calculele celor care o mobilizează în cadrul strategiilor
lor, pentru a obţine, graţie ei, fără să-şi dezvăluie neapărat obiectivele sau proiectele lor, o
adeziune în favoarea tezelor lor.

II. Definiţia

Argumentarea poate fi definită în diferite moduri. Noi vom adopta definiţia următoare:
demers prin care o persoană – sau un grup – urmăreşte să determine auditoriul să adopte o
poziţie prin a recurge la prezentări sau aserţiuni – argumente – care urmăresc să-i arate
validitatea sau buna întemeiere.
Această definiţie pune în evidenţă trei caracteristici esenţiale ale argumentării, asupra
cărora vom reveni în continuare.
1) În argumentare intervin mai multe persoane: cele care o produc, cele care o primesc,
eventual un public sau anumiţi martori. Ea este un fenomen social.
2) Ea nu este un exerciţiu speculativ, cum ar fi, de exemplu, descrierea unui obiect,
povestirea unui eveniment (chiar dacă ne-am putea îndoi că ar exista vreodată acţiuni, măcar
şi verbale, pur gratuite). Ea este un demers prin care una dintre persoane urmăreşte să exercite
o influenţă asupra alteia.
3) În ea intervin justificări, elemente de dovadă în favoarea tezei susţinute, care nu sunt
impuse cu forţa. Ea este o procedură care comportă elemente raţionale; ea are astfel legături
cu raţionamentul şi cu logica.

III. De la Aristotel la Perelman

Aristotel este primul autor care a expus o concepţie sistematică despre argumentare. În
Topica, el a tratat-o în esenţă din punctul de vedere al raţionamentului (lucrarea conţine o
2
teorie a „raţionamentului dialectic“). În Retorica el este preocupat de aspectele relative la
persuadarea auditoriului. Argumentarea apare astfel, în aceste două lucrări, ca fiind asociată
sau coordonată unei proceduri raţionale şi unui demers social.
În Topica, considerată ca raţionament, ea pleacă de la premise şi ajunge la concluzii care
decurg în mod necesar din ele. Dar acest raţionament nu se concepe fără interlocutori. Un
punct de referinţă pentru elaborarea teoriei lui Aristotel îl constituie dialogul dintre două
persoane, în special dialogul realizat ca exerciţiu de şcoală ale cărui reguli sunt asimilate cu
cele ale unui joc (cf. Brunschwig, introd. la traducerea lucrării Topica): unul dintre
interlocutori acceptă o propoziţie de plecare iar arta adversarului său constă în a stabili că ea
este falsă. Într-un mod mai general, punctul de plecare al argumentării îl constituie opiniile
admise (şi nu anumite adevăruri demonstrate). Aceasta presupune o referinţă la acordul
interlocutorilor, dar, dincolo de asta, la contextul care determină conţinutul şi limitele
opiniilor.
Pe de altă parte, argumentarea nu este tributară unor cunoştinţe proprii unui domeniu
special (al unei ştiinţe, de exemplu). Aceasta rezultă din faptul că ea are în vedere publicul
obişnuit, fără competenţe speciale şi din faptul că dezbaterea nu poate conduce la o discuţie
prelungită, nici să mobilizeze raţionamente prea complicate pentru a putea fi urmărită de către
acest public. Această caracteristică îi conferă o competenţă teoretic universală, modul şi
nivelul său de abordare a problemelor pemiţându-i să se aplice la orice.
Interesul pentru argumentare, în perspectiva definită de Aristotel, n-a continuat odată cu
apariţia gândirii moderne. Ea chiar a căzut în dizgraţie, după cum sublinia Perelman, care
punea pe seama lui Descartes responsabilitatea pentru această schimbare.

„Domeniul argumentării este cel al verosimilului, al plauzibilului, în măsura în care acesta

din urmă scapă certitudinilor calculului. Or, concepţia clar exprimată de Descartes în prima
parte a Discursului asupra metodei consta în a considera ‘aproape fals tot ceea ce n-ar fi
decât verosimil’. El este cel care, făcând din evidenţă marca raţiunii, n-a vrut să considere
raţionale decât demonstraţiile care, pornind de la idei clare şi distincte, propagă, cu ajutorul
unor dovezi apodictice, evidenţa axiomelor la toate teoremele“ (Perelman şi Olbrechts-
Tyteca, 1976, 1-2).

Perelman aminteşte de asemenea că Descartes a respins ceea ce ţine de opinii şi este

marcat de dezacordul spiritelor.

„O ştiinţă raţională nu poate… să se mulţumească cu opinii mai mult sau mai puţin verosimile, ci elaborează
un sistem de propoziţii necesare care se impun tuturor fiinţelor raţionale, şi pe baza cărora acordul este inevitabil.
Rezultă de aici că dezacordul este semn de eroare. ‘De fiecare dată când doi oameni au asupra aceluiaşi lucru
judecăţi contrare, este cert, spune Descartes, că unul din ei se înşeală. În plus, nici unul dintre ei nu este în
posesia adevărului; căci dacă el ar avea o vedere clară şi sigură, ar putea s-o expună adversarului său, în aşa fel
încât ea ar sfârşi prin a-i forţa convingerea acestuia’“ (ibid., p. 2).

Perelman s-a preocupat de reabilitarea unei teorii a argumentării care să regăsească tradiţia
aristotelică. El îşi justifică poziţia făcând observaţia că un demers raţional nu se limitează la
probele bazate pe demonstraţie sau experienţă (asupra cărora dezvoltarea ştiinţelor
experimentale a făcut să se insiste), ci că un asemenea demers poate interveni şi pentru a
decide in probleme care ţin de verosimil şi de opinie. Altfel, ar trebui să admitem „că acolo
unde nici experienţa, nici deducţia logică nu ne pot furniza soluţia unei probleme, nu ne-ar
mai rămâne decât să ne abandonăm forţelor emoţionale, instinctelor noastre, sugestiei sau
violenţei?“ (ibid., p. 3).
Perelman respinge noţiunea de evidenţă în favoarea celei de adeziune. Aceasta din urmă,
care, spre deosebire de evidenţă, este susceptibilă de mai mult şi mai puţin, i s-a părut a fi
baza pornind de la care să definim argumentarea. Aceasta reintroduce persoana vizată şi una

3
dintre ideile asupra cărora insistă Perelman este că, în realitate, „orice argumentare se
dezvoltă în funcţie de un auditoriu“ (ibid., p. 7).
Fără a intra în detaliile şi nuanţele care s-ar putea numi un autentic studiu istoric, trebuie să
amintim cel puţin că atitudinea adoptată faţă de argumentare şi modul de a o concepe depind
de contextul social. Locul care i-a fost acordat de către autorii greci este legat de libertatea şi
de ponderea acordate vorbirii în viaţa cetăţilor şi conducerea Cetăţii. Referinţa la exerciţiile
dialectice evocate mai înainte nu trebuie să ne facă să uităm implicaţiile practice ale retoricii
de care a ţinut seama Aristotel: dezbaterile publice, apărarea cetăţeanului în faţa justiţiei.
Interesul care se manifestă din nou azi faţă de argumentare este legat de utilizarea sa
intensivă, care rezultă ea însăşi din libertatea indivizilor, recunoscută de regimurile politice şi
– teoretic – încurajat de educaţie, şi de difuzarea mijloacelor de comunicare în masă. Acestea
din urmă caută să influenţeze auditoriul şi acest lucru întăreşte locul acordat, în analiză, celui
din urmă, după cum se observă la Perelman.
Aceste mijloace furnizează şi un material foarte bogat pe care studiul argumentării, dacă
trebuie să rămână interesat de realitate, trebuie pe larg să se sprijine, chiar şi atunci când este
vorba de propagandă şi de publicitate. În acest sens, putem regreta că Perelman în ciuda
importanţei poziţiilor sale de principiu – şi interesului acordat argumentării juridice – a rămas
cel mai adesea la analiza unor texte academice, filosofice sau literare.

IV. Argumentarea, domeniu al ambiguităţii şi al conflictului

Argumentarea se exercită într-un univers în care domnesc ambiguitatea, echivocul,

incertitudinea, dezacordul. Acest lucru apare din primele analize ale lui Aristorel, dar sub o
formă care rămâne discretă. Or, tocmai aici sunt punctele esenţiale care se cuvin a fi
explicitate. Fără a uita că nici o formă a activităţilor cognitive – dacă nu le închidem într-un
cadru idealizat – nu scapă argumentării.

1. Raţionament şi influenţă. Cele două caracteristici menţionate în definirea argumentării

– influenţa exercitată asupra persoanelor, demersul raţional – n-au nici o afinitate nici de
natură, nici de origine. Fără îndoială că tocmai acest lucru a avut o mare contribuţie în a-l
determina pe Aristotel să trateze în două lucrări diferite raţionamentul şi modurile de a
influenţa auditoriul. Una este să exerciţi presiuni sau solicitări pentru a face să fie acceptată o
anumită poziţie, alta este a dezvolta un raţionament.
Incitările pot conduce la adeziunea persoanelor asupra cărora se exercită deoarece ele
procedează din tehnici de mobilizare care privesc urmele originii lor: raporturi de forţă sau de
seducţie între persoane, cu încărcăturile afective pe care le implică ele. Raţionamentul
stabileşte legături între propoziţii fără alte implicaţii aparente care să extindă sau să întărească
domeniul cunoştinţelor. Coerenţa, articularea dintre cele două aspecte ale argumentării,
susţinerea pe care o poate aduce raţionamentul incitărilor necesită o examinare atentă.
Dacă ne bazăm pe faptul că argumentarea comportă o componentă raţională sau logică
pentru a nu o considera decât sub acest unghi nu vom ajunge decât la o cunoaştere parţială,
chiar caricaturală. La fel, dacă nu rataşăm incitările pe care le vehiculează argumentarea
pasiunilor şi solicitărilor exercitate pe alte căi.

2. Rigoarea şi vagul. Argumentarea este un câmp de conflict între grija de a conduce un

raţionament riguros şi necesitatea de a ţine seama de vagul conceptelor asupra cărora se
exercită ea.
Numai o reprezentare idealizată a activităţilor intelectuale ne face să ne imaginăm că
acestea nu se exercită decât asupra conceptelor susceptibile de a fi definite într-un mod
riguros. Universul intelectual curent este constituit din concepte vagi ale căror contururi nu
pot fi delimitate exact. Nu sunt riguroase decât conceptele construite sau reconstruite în

4
sisteme pe care spiritul le stăpâneşte pentru că el le croieşte din sugestiile concretului. Aşa
ceva se petrece în matematică şi în logica formală: rgoarea este asociată cu vidul material.
Astfel, numerele constituie concepte precise a căror definiţie este fără ambiguitate deoarece
ele nu desemnează nici un obiect special.
Nu la fel stau lucrurile cu conceptele asupra cărora se exercită argumentarea şi majoritatea
raţionamentelor. Aceste concepte sunt vagi deoarece trimit la o realitate complexă ale cărei
diverse aspecte sunt strâns imbricate, precum şi reacţiile pe care le provoacă ele la subiectul
care le recunoaşte şi le manipulează.
Nu stau oare lucrurile aşa pentru atâtea concepte care continuă să facă obiectul unor
dezbateri, în sensul literal, interminabile: viaţa (geneza sa, valoarea sa), omul (originea sa,
destinul său, drepturile sale), dreptatea (implicaţiile sale morale şi sociale, punerea sa în
operă), pacea (formele sale, condiţiile sale), naţiunea (valoarea sa, limitele sale), natura
(exploatarea sa, protecţia sa), libertatea, responsabilitatea, moartea (dreptul de a dispune de
ea), binele, răul, pedeapsa, scuza, fără a mai vorbi de Dumnezeu, de eternitate, de
supravieţuire etc.?

3. Acordul şi divergenţele. Argumentarea este împărţită între căutarea acordului şi

realitatea unor divergenţe ireductibile între persoane sau grupuri. Însăşi definiţia sa presupune
posibilitatea unui acord între cel care argumentează şi cel care, înţelegându-l, ajunge, dacă
argumentele au fost convingătoare, să accepte punctul său de vedere. Unul dintre tipurile de
argumente pe larg utilizate se bazează pe presupoziţii comune celui care argumentează şi
auditoriului său.
De aceste lucruri trebuie să se ţină seama. Dar trebuie să se ţină seama şi de faptul că
persoanele care sunt aduse în situaţia de a argumenta au puncte de vedere care nu sunt în mod
necesar labile până întratât încât să fie modificate prin argumente care merg în întâmpinarea
lor. O dezbatere electorală, parlamentară, confruntarea avocatului şi a acuzatului într-un
tribunal, cea a pledanţilor oferă excelente exemple de argumentare în care nu se pune
problema ca punctele de plecare să fie puse în cauză la fiecare dintre părţi. Ele sunt,
dimpotrivă, susţinute până la capăt, concesiile, atunci când intervin, privind unele aspecte
secundare care permit mai buna asigurare a ceea ce este esenţial.
Divergenţele astfel relevate nu sunt nicidecum fapte accidentale sau marginale. Ele sunt
consecinţa complexităţii lucrurilor, chiar la nivelul universului material (ce dezbateri la
fizicieni, la astronomi, la geologi, la biochimişti…!). Contrar teoriei carteziene a evidenţei,
adevărul nu este obiectul unei experienţe speciale, în care el ar apărea cu o etichetă care-l
desemnează fără echivoc.Tot ceea ce poate fi propus este o anumită lectură a unor fapte,
căreia i se poate opune o altă lectură, şi ea plauzibilă şi justificată de anumite argumente.
Chiar anumite fapte istorice solid admise în anumite epoci şi în anumite cercuri nu sunt oare
puse la îndoială în alte momente şi în alte împrejurări? Cu atât mai mult când este vorba de
concepţii teoretice şi de valori sau de norme, ale căror raporturi cu datele observabile sunt
mult mai indirecte.

4. Adevărul şi eficacitatea. Ca şi orice activitate intelectuală, argumentarea este teoretic

subordonată adevărului, pe care ea este intenţionată să-l respecte şi – mai mult chiar – să
contribuie la stabilirea lui. Dar această preocupare se află în conflict cu grija reuşitei şi a
eficacităţii. Este vorba de conflict şi nu de o coexistenţă care ar putea cel mult să fie analizată
într-un mod speculativ. Căci căutarea eficacităţii conduce la utilizarea tuturor armelor
disponibile. Printre acestea şiretlicul, echivocul, distorsiunea faptelor şi a vorbelor nu sunt
mijloace neglijabile. Strategiile militare, ca şi cele care intervin în jocurile de competiţie,
confruntările ideologice, conflictele sociale, luptele dintre persoane n-au ca obiact stabilirea în
comun a adevărului, ci succesul în luptă. Tocmai de aceea folosec ele fenta, eschiva,
intoxicarea adversarului…

5
 Şi distrugerea, cel puţin socială, morală, economică, politică a acestuia din urmă.
Campaniile electorale aşa ceva urmăresc, foarte adesea, mult mai mult, cu imputări infamante
sau diabolizante care nu expun proiecte raţionale şi plauzibile. Şi reacţiile opozanţilor pentru
care orice măsură guvernamentală nu poate, a priori, să fie decât detestabilă.
Adevărul nu este lipsit de valoare practică. Dar ea este restrânsă la anumite domenii şi la
anumite cercuri care îl acceptă ca normă. Conflictele vieţii colective exprimă jocul unor
interese mai puţin elaborate şi al unor anumite tendinţe mai brutale care, în ultimă instanţă,
condiţionează supravieţuirea şi puterea.

V. Diversitatea abordărilor

Argumentarea face să intervină unele raţionamente; ea se exprimă cu ajutorul unor

simboluri, în principal cele ale limbajului, dar fără a exclude reprezentările figurate,
imaginile; ea pune în joc relaţii între persoane, mobilizează intenţii, strategii, procedee de
persuasiune, se situează într-un context social, economic, politic, ideologic… De aceea ea
este abordată de multiple discipline: logica, diferitele branşe ale studiului limbajului şi al unor
sisteme simbolice (lingvistica, analiza textului şi a discursului, semiologia), psihologia,
ştiinţele sociale, ale educaţiei, ale comunicării…
Aceste participări sporesc interesul studiului său, dar fac totodată dificil acest studiu. Se
găsesc într-adevăr în aceste diferite discipline referinţe care fac loc analizei argumentării sau
care, cel puţin, sunt utilizabile pentru această analiză. Cu toate acestea, diversitatea punctelor
de vedere, eterogeneitatea lor însăşi, care ne apare pe deplin atunci când trecem de la
tentativele de formalizare de tip logic la dezvoltări literare şi impresioniste, nu facilitează
ajungerea la un punct de vedere coerent şi clar. Multe texte, sugestive de altfel, marchează
mai mult cultura autorilor lor, subtilitatea gândirii lor, abilitatea lor de a schiţa unele încercări
care nu deschid calea spre o cunoaştere organizată.
Putem trata despre argumentare interesându-ne de articulaţia logică a vorbelor sau de
inserţia sa în limbajul şi activitatea lingvistică; ne vom referi la aceasta în capitolul III. Ne
putem de asemenea interesa de capacitatea de a argumenta şi de dezvoltarea sa la copil şi la
adolescent; să menţionăm numai această abordare, semnificatvă şi articulată cu preocupări
pedagogice, dar foarte limitată până aici şi prea restrânsă la aspectele formale. Lucrarea de
faţă dă prioritate realităţilor uzului său ca o componentă, s-a repetat, a vieţii sociale. Această
abordare ne fereşte de primatul abstracţiunilor – importante (unele) pentru a preciza
cunoştinţele, dar care apelează întotdeauna la puneri în perspectivă.
Inspiraţi de acestă grijă, putem spune că cunoşterea argumentării implică până şi o teorie a
naturii, în orice caz o teorie a omului în raporturile sale aceasta din urmă şi mai ales cu
semenii săi şi cu instituţiile. O teorie a inteligenţei totodată: a argumenta este o activitate
inteligentă. Reprezentările inteligenţei pe care le relevă testele, experienţele de laborator,
simulările pe ordinatoare sunt importante dar incomplete (cf. Oléron, 1989 a). Ele apelează la
ea pentru a face loc tratării ambiguului, multiformului, marginalului, limitei insesizabilului,
fără a exclude maliţia şi malignitatea (inclusiv pentru a le detecta şi a le denunţa)…

6
 Cap. II. ARGUMENTAREA, FAPT SOCIAL ŞI COMUNICARE

I. Aspectul social al argumentării

1. Pluralitatea persoanelor şi locul publicului. Argumentarea presupune o pluralitate de

persoane. Este vorba de cel puţin o diadă, adică de doi indivizi, unul care o concepe şi o
adresează, celălalt care o primeşte. În realitatea concretă, de exemplu în probleme de
propagandă şi publicitate, conceperea şi difuzarea sunt opera unor grupuri. Instanţele care
conduc partide sau întreprinderi activează în echipe specializate, însărcinate să descopere şi să
organizeze argumentele potrivite. Cât despre persoanele vizate, este vorba de un public cât se
poate de mare: mobilizarea unor mijloace importante n-are sens decât dacă permite să se
convertească cel mai mare număr la aderarrea la programul sau la cumpărarea produsului.
Într-un anumit număr de cazuri, argumentarea se desfăşoară într-un cadru privat, sub forma
unui schimb de la o persoană la alta. Este ceea ce se întâmplă, pentru a lua un exemplu banal,
cu vânzătorul care îşi livrează marfa la domiciliu sau o vinde prin telefon.
Din contra, în altele situaţia este triunghiulară, protagoniştii dialoghează sau se confruntă,
dar în prezenţa unui public. Este ceea ce se petrece în Dialogurile platoniciene, ca şi în luptele
dialectice la care se referă Aristotel. În zilele noastre televiziunea ne-a făcut familiare
dezbaterile politice contradictorii, dar deja dezbaterile juridice sunt de acest tip, deoarece
avocaţii şi acuzarea se confruntă în faţa judecătorilor sau juraţilor.
Aceste situaţii nu sunt în întregime asimilabile. În dialogul platonician, personajele de faţă
urmăresc în comun căutarea adevărului. Publicul este asociat acestei căutări şi el participă la
învăţătura a cărei degajare este posibilă pe baza schimburilor. Lupta dialectică sau oratorică
este un exerciţiu la care publicul asistă ca la un spectacol sportiv, apreciind abilitatea
oratorilor şi cunoştinţele lor.
În celelalte situaţii, publicul este ţinta de fapt. Tocmai asupra lui se caută să se acţioneze.
Adversarii n-au pretenţia sau obiectivul de a se convinge unul pe altul. Poziţia lor este luată de
la pornire şi nu se modifică în cursul schimburilor. Ceea ce speră ei este să-l determine pe
auditoriu să adopte punctele lor de vedere sau, cel puţin, să se apropie de ele şi să se
îndepărteze de cele ale adversarului.

2. Cazul deliberării „private“. Există însă forme de argumentare care privesc numai un
individ şi nu depăşesc limitele persoanei sale. Cazul cel mai clar se întâlneşte cu deliberarea
în care cineva, pus în faţa unei alegeri, argumentează pentru şi contra şi se decide fără a fi
consultat pe cineva pe tot parcursul acestui demers.
Acesta este tipul de caz limită a cărui existenţă trebuie s-o recunoaştem. Dar şi raritatea sa:
cel care deliberează o face rareori singur; el primeşte sfaturi, ascultă păreri ele însele
argumentate. Chiar în faţa unei deliberări solitare să nu se uite că: 1) cel mai adesea persoana
va evoca argumente pe care ea a putut să le primească din afară sau să le înţeleagă atunci când
sunt evocate de alţii, 2) factorii determinanţi ai deciziei sale pot include interesul unor terţi, fie
că aceştia au avut, fie că n-au avut ocazia să i le exprime; 3) unele decizii în primă analiză
perfect individuale urmăresc adesea să influenţeze cutare sau cutare persoană, sau grupul
însuşi (demisie, exil, suicid, de exemplu).
Se pot evoca alte cazuri, de exemplu în care persoana caută să se convingă să acţioneze
într-un anumit mod, în ciuda repulsiei sale, sau să se justifice în proprii săi ochi pentru cutare
acţiune sau cutare judecată. Dar aici ar fi mai uşor încă de arătat că argumentarea este
aproape întotdeauna dirijată de norme sau valori admise de mediul social sau de imaginea
unor persoane care le exprimă sau le întruchiprază.

7
 II. Dreptul de a argumenta

1. De la constrângere la libertatea cuvântului. Argumentarea nu este posibilă decât într-

o societate care admite un minimum de libertâţi intelectuale şi face loc determinanţilor
raţionali ai conduitei. Când o societate cu dominantă coercitivă face loc argumentării pentru
a-şi apăra dogmele şi injoncţiunile, ea a marcat deja un recul în faţa raţiunii şi punerilor în
discuţie, cel puţin virtuale, cărora acestea le deschid calea.
În societăţile moderne, locul pe care îl deţine argumentarea în locurile publice atestă
ponderea pe care au dobândit-o aici libertatea de reflecţie şi de acţiune. Acest lucru nu trebuie
uitat, mai ales atunci când naivitatea, grosolănia, dezinvoltura unui număr de argumente
avansate, în probleme politice de exemplu, tind să provoace furia sau dispreţul. Parodiind
formula lui La Rochefoucauld pentru care ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce
virtuţii, se poate spune că argumentarea, în orice caz anumite argumentări, în anumite
probleme, sunt un omagiu pe care pasiunea, precauţia, voinţa de putere îl aduc raţiunii…

2. Limitele şi cucerirea libertăţii cuvântului. Chiar şi în societăţile moderne,

argumentarea nu este un demers perfect liber care poate fi angajat în orice moment, de orice
persoană, despre orice subiect. Ca şi toate modalităţile de exprimare a gândirii, ea nu poate
interveni decât dacă este în prealabil acceptat ca o dezbatere să fie deschisă şi dacă cel care-şi
propune să susţină sau să justifice o poziţie vede mai întâi că i s-a dat dreptul la cuvânt.
Deja Aristotel, definind raţionamentul dialectic ca exercitându-se asupra unor opinii
admise, i-a restrâns câmpul. Într-un mod coerent, Aristotel a precizat de altfel că ar trebui să
excludem din discuţie întrebările pentru care răspunsul este dat din momentul în care
deschidem ochii (de exemplu, a şti dacă zăpada este albă) sau unele întrebări a căror enunţare
nu recurge decât la pedeapsa autorului lor (de exemplu, a întreba dacă trebuie onoraţi zeii sau
iubiţi părinţii).
Într-un grup social, oricare ar fi el, se stabilesc anumite interdicţii. Ele privesc la fel de
bine cuvintele ca şi actele, cel puţin atunci când cuvintele au un caracter suficient de public
pentru a fi asimilabile unor acte. Argumentarea nu este posibilă decât între limitele care
delimitează aceste interdicţii.
Aceste interdicţii nu sunt speculative. Ele se bazează pe forţă, iar violarea lor se traduce
prin măsuri care ating persoana pe plan fizic, social, moral: excludere, îndepărtare, tăcere şi
când ele sunt promulgate de o autoritate înzestrată cu putere juridică sau de fapt, de urmăriri,
condamnări, privare de libertate, de statut, de bunuri, chiar de viaţă.
Discuţia nu se poate deschide decât atunci când aceste baraje sunt îndepărtate. Ele se pot
îndepărta prin efectul unei evoluţii a moravurilor şi a atitudinilor. Dar agăţate de anumite
structuri în general solid înrădăcinate şi apărate de comploturi, de privilegii şi de principii,
ruperea lor este adesea rezultatul unor violenţe, bătălii, chiar revoluţii. Ea depinde, în lipsa
acestor situaţii extreme, de strategii care mobilizează tehnici de influenţare spre folosinţa
publicului şi a autorităţilor. Anii din urmă dau numeroase exemple de asemenea acţiuni
conduse în favoarea abolirii unor legi relative la avort, ameninţarea cu moartea şi schimbări în
funcţionarea şi orientarea unor organisme altfel foarte rigide cum sunt Biserica sau
Universitatea.
În mijloacele desfăşurate argumentarea nu este exclusă, în măsura în care ea utilizează
mijloacele disponibile: presă, luare de cuvânt în contexte diverse. Dar acest rol este restrâns.
Mai întâi, pentru că orice scris şi orice vorbire care schimbă situaţiile admise nu sunt în mod
necesar argumentare; o mare parte ţine de exprimare şi de apel mai mult decât de raţionament.
Apoi, pentru că forţa sa vine din asocierea sa cu acţiuni fizice şi morale. Tocmai acesteia
argumentarea îi datorează în cele din urmă posibilitatea de a se manifesta.

8
 III. Argumentarea şi tehnicile de influenţare

1. Argumentarea şi celelalte tehnici de influenţare. Din punct de vedere social,

argumentarea este o formă a tehnicilor de influenţare pe care indivizii şi grupurile le pun în
operă sub forme şi cu obiective multiple din momentul în care unele persoane încep să
trăiască împreună şi traiul în comun dă naştere cooperării şi conflictelor.
Influenţa pe care o exercită argumentarea se realizează cu ajutorul simbolurilor. Acest
lucru o deosebeşte de toate acţiunile de fapt care au multiple forme. Procedurile elementare de
dresaj care intervin cu animalele şi cu copiii cei mai mici fac apel la puterea privaţiunilor şi a
recompenselor de ordin fizic. Societăţile arată acţiuni de acest tip, unele admise şi codificate
de lege, altele desfăşurându-se la limita legii sau ţinând de criminalitate. Recompensele şi
pedepsele de ordin social sunt mai curente şi nu mai puţin eficace. Pierderea funcţiei,
retrogradarea, degradarea, îndepărtarea, respingerea, umilirea, dispreţul sau deriziunea
anturajului sau, dimpotrivă: acordarea de servicii, de titluri, de ranguri, de onoruri, de
decoraţii, de promovări, consideraţie, autoritate, prestigiu, notorietate sau pur şi simplu, dar
care nu este mai puţin importantă, acceptarea şi recunoaşterea de către egali, integrare în
grupul care cer identitate de opinii şi de atitudini.
Cuvântul nu este totuşi străin de această ţesătură de constrângeri multiple care
condiţionează statutul şi reuşita socială a persoanelor. El le anunţă, le comentează, aceasta
într-un mod explicit sub formele ameninţărilor, şantajelor, injuriilor, solicitărilor, seducţiilor,
promisiunilor… sau într-un mod discret dominat de aluzii şi subînţelesuri.

2. Asocierea argumentării cu celelalte tehnici de influenţare. Argumentarea este cu

totul altceva decât aceste practici. Dar dacă, după cum s-a amintit mai sus, ea nu poate să
apară într-un sistem în care nu domneşte constrângerea, cel care face loc argumentării este
departe de a exclude constrângerea, chiar dacă formele acesteia sunt mai subtile.
Argumentarea coexistă cu constrângerile de fapt, presiunile fizice, sociale şi morale, precum
şi cu cele care se exprimă prin cuvinte. Şi nu este niciodată posibil de distins ceea ce este
argumentare şi ceea ce ţine de solicitare sau ameninţare. Dimpotrivă, un tip de argument
constă în a face apel la motivaţii, pozitive sau negative, ale auditoriului care ating înseşi
bazele acţiunii. Acesta este totuşi un demers raţional deoarece ea informează despre realităţi
de care ea invită mai mult sau mai puţin explicit să se ţină cont. Realitate a unor forţe sau
puteri care-l pot marca pe individ şi de care, prin urmare, se cuvine ca el să ţină cont: să le
creadă, să li se supună, să li se alăture celor care dispun de ele, cel puţin să nu li se
împotrivească, cel puţin, să ţină seama de ele. Ordinul, ameninţarea, trezirea spaimei sunt
argumente în măsura în care, fără a determina în mod mecanic conduita, ele furnizează raţiuni
pentru a alege dintre acestea din urmă, lăsându-i subiectului libertatea de a nu le ceda.
Argumentarea intervine de asemenea la un alt nivel. Când este vorba de a pune la punct
mijloacele de constrângere şi de presiune – şi de asemenea de seducţie. Cei care deţin anumite
responsabilităţi elaborează strategiile folosirii lor, cântărind avantajele şi inconvenientele
respective, eficacitatea lor şi decizând alegerea lor în cunoştinţă de cauză.
Se mai poate încă menţiona uzul său atunci când este vorba de a justifica folosirea acestor
mijloace în privinţa celor care le pun în operă sau care le recrutează pentru a o face în privinţa
opiniei publice. Nu există acţiune teroristă, de exemplu, care să nu poată să se prezinte ca
fiind în slujba unui ideal vrednic de stimă, chiar indiscutabil. Nu există sistem mai rău de
opresiune şi de exploatare care să nu poată găsi justificare pe lângă valori respectabile. Nu
există, din păcate, nimic în argumentare care s-o facă liberă cu privire la voinţa de dominare,
de cruzime, de rea credinţă sau de egoism. Ea este un mijloc care poate fi în slujba celor mai
bune cauze, ca şi în cea a celor care pot fi considerate cele mai demne de dispreţ.

9
 IV. Argumentarea ca modalitate de comunicare

1. Schema teoriei informaţiei aplicată argumentării. Este comod de prezentat

argumentarea utilizând anumite concepte din teoria informaţiei. Acesta este un mijloc de
descriere care nu implică asimilarea cu privire la fond. De multă vreme, psihologii au extins
cadrul iniţial al teoriei introducând activităţi şi capacitâţi cognitive la subiecţii care intervin în
comunicare (cf. mai jos noţiunile de organizare, de construcţie, de reprezentare a
receptorului…). Schema rămâne totuşi un cadru care ne permite să păstrăm contactul cu
desfăşurarea efectivă a schimburilor.
Teoria informaţiei face să intervină un emiţător, un receptor şi un mesaj, emis de către
primul şi receptat de către al doilea. Mesajul este codificat de către emiţător, adică acesta îi dă
o anumită formă care permite transmiterea sa printr-un canal adecvat. Receptorul decodifică
mesajul, adică îl descifrează şi interpretează, ceea ce-i permite să-i seziseze conţinutul.
Teoria informaţiei, după cum indică şi numele său, tratează despre transmiterea
informaţiei. Cu argumentarea sunt transmise elemente care urmăresc să creeze (sau să
întărească), după cum s-a spus, anumite convingeri, dispoziţii de a acţiona, atitudini. Aceste
elemente pot comporta informaţii dar acestea sunt subordonate intenţiei de a convinge şi nu
pur şi simplu de a îmbogăţi cunoştinţele receptorului.
În pofida acestei deosebiri, elementele distinse de teoria informaţiei se regăsesc în
argumentare. Găsim aici un emiţător care produce un mesaj, care este primit de anumiţi
ascultători sau cititori.
Noţiunea de codaj, care avea un sens tehnic în teoria iniţială a informaţiei, a pierdut acest
sens tehnic în cele din urmă. Ea este acum utilizată, în special de către psihologi, în contexte
diferite şi într-un mod adesea vag şi contestabil. Aici se va spune că este vorba de a organiza
mesajul pentru a-l prezenta publicului. Cuvântul „codaj“ nu trebuie să ne creeze iluzii:
organizarea evocată aici este complexă. Ea se dezvoltă în funcţie de intenţia emiţătorului şi
comportă o pregătire şi o elaborare. Nu este deci vorba de o simplă transpunere a unor
elemente preexistente într-un alt sistem, ci de o construcţie care mobilizează anumite
cunoştinţe teoretice şi practice. Să remarcăm că lucrurile stau în acelaşi fel atunci când avem
de-a face cu o transmitere de informaţii puţin elaborate, în învăţământ, de emplu, sau, mai
simplu, în redactarea unor ştiri de către practicienii mijloacelor de comunicare în masă.
Decodarea argumentării nu mai este o operaţie simplă. Ea comportă mai multe niveluri:
1) Interpretarea conţinutului material al mesajului (discursurile ţinute de către emiţător),
ceea ce implică o comunitate de limbă. Termenul „limbă“ este luat aici nu numai în sensul său
general (limba franceză, engleză…), ci în particularităţile mai concrete de obişnuinţe şi
niveluri lingvistice (un mesaj prea sofisticat în vocabularul său, sintaxa sa, care comportă
fraze prea lungi, fiind el însuşi lung nu va fi înţeles sau va fi numai parţial).
2) Aprehensiunea înlănţuirii conceptuale, legătura dintre teză şi argumentarea care o
sprijină (sau care, în polemică, o combate). Specialistul poate decodifica o argumentare
abstractă sau sofisticată, dacă ea intră în domeniul său de competenţă, în timp ce profanul n-o
poate face şi nu va reţine, cel mult, decât o impresie globală.
Canalele sunt acelea care sunt utilizate în comunicare: limba orală sau scrisă, media
diverse prin care mesajele sunt transmise şi amplificate, presă, radio, televiziune, afişe.

2. Cunoaşterea receptorului şi a efectelor argumentării. Schema de mai sus trebuie

completată. Ea nu ia în consideraţie relaţia dintre emiţător şi receptor decât într-un singur
sens. Cel care merge de la primul la cel de-al doilea. Este drept că în acest sens se efectuează
comunicarea (de la cel care dispune de informaţie sau produce o argumentare la cel care o
primeşte). Dar dacă vrem să abordăm unele condiţii concrete în care se efectuează
transmiterea, suntem conduşi, ca în analiza de mai sus, la a face loc intenţiei emiţătorului,
adică faptului că el vizează un auditoriu şi un efect asupra acestuia (chiar în cazul unei
comunicări de informaţie, a fortiori în argumentare). Aceasta implică luarea în consideraţie,

10
în activitatea emiţătorului, a unor proceduri destinate să-i permită să ia cunoştinţă de
caracteristicile receptorului şi pe de altă parte de efectele comunicării sale asupra acestuia
din urmă. Unele argumente rău adaptate auditoriului sunt fără efect – atunci când ele nu
produc efecte negative, fie cu privire la aceste argumente, fie cu privire la cel care îşi
dovedeşte stângăcia şi/sau incompetenţa utilizând argumente inadecvate.
În cazul comunicărilor dintre persoane care se cunosc şi se găsesc în situaţia de dialog,
condiţiile sunt cele mai favorabile. Cunoaşterea prealabilă a ţintei îi permite emiţătorului să
elaboreze un mesaj adecvat. Poziţia tête-à-tête îi permite receptorului să reacţioneze la mesaj,
fie într-un mod intenţionat, fie lăsând să apară, în mod involuntar, efectul pe care-l are asupra
lui (cineva care este deconcertat, întristat, intimidat, iritat de mesaj poate, prin fizionomia sa,
atitudinea sa, să-şi exprime sentimentele). Emiţătorul îşi dă astfel seama că mesajul său are
răsunet, chiar dacă interlocutorul său nu o doreşte.
În astfel de condiţii argumentarea se poate construi pe măsură ce se derulează.
Răspunsurile receptorului, obiecţiile sale îl fac pe emiţător să expliciteze mai bine primele
argumente, să le retragă dacă trebuie, să găsească altele, să exploateze şi să aprofundeze
argumentarea în sensul în care ea a părut că acţionează.
În situaţiile – mai curente în ansamblu – în care argumentarea se desfăşoară într-un cadru
public, care se adresează unor populaţii mai mult sau mai puţin întinse, condiţiile de adaptare
ale argumentării sunt mult mai incerte.
O procedură ideală ar fi să începem prin a defini caracteristicile populaţiei ţintă. În materie
comercială, pentru a orienta fabricarea sau prezentarea unui produs, specialiştii procedează la
studii de piaţă care, prin chestionare şi/sau interviuri, fac să se cunoască ceea ce doresc,
aşteaptă, preferă consumatorii potenţiali. O asemenea cunoaştere este utilă pentru a orienta
argumentarea, deoarece ea relevă punctele la care publicul este sensibil şi asupra cărora va
putea insista publicitatea.
Asupra unor probleme mai generale, cele care pun în joc programele unor oameni politici
sau exhortaţiile de ordin moral sau religios, unele sondaje de opinie, chiar dacă n-au fost în
mod explicit pregătite în acest scop, furnizează indicaţii care pot fi folosite. Acestea sunt cele
care poartă asupra valorilor la care aderă populaţia unei ţări, neliniştile, preocupările,
aspiraţiile, atitudinile sale cu privire la probleme ca securitatea, dreptatea, dreptul la
proprietate, slujba, formele de stat etc. (Opiniile astfel culese pot de altfel fi utilizate ca
argumente. Ele vor fi exploatate ca fapte de care societatea, legislaţia, alegerea candidaţilor…
vor trebui să ţină seama).
Testarea unei argumentări pe baze empirice poate fi înfăţişată în maniera unor eseuri de
publicitate în care o formă pusă la punct de către specialişti este supusă unei eşantionări de
cititori sau de ascultători. Dar asemenea eseuri presupun timp, mijloace şi tehnici valide.
Atunci când avem de-a face cu argumentări repetitive efectele pot fi urmărite pornind de la
anumite reacţii ale publicului (în măsura în care ele sunt izolabile dintr-un ansamblu de
influenţe complexe). Fluxul evenimentelor care evoluează, dintre care unele vor apărea într-
un mod neprevăzut sau modifică condiţiile de existenţă ale unor persoane (ceea ce este
monedă curentă în viaţa socială) diminuează mult valoarea unei asemenea proceduri care este
puţin compatibilă cu o adaptare rapidă la schimbare.
Autorii care s-au specializat în studiile consacrate „persuasiunii“ au multiplicat
experienţele care răspund unei scheme foarte simple. După ce au evaluat atitudinile sau
opiniile unui eşantion de persoane asupra unei probleme date, ei le supun pe acestea unei
expuneri care apără o poziţie definită cu privire la această problemă şi o justifică cu ajutorul a
diverse argumente. Subiecţii sunt apoi interogaţi cu privire la atitudinea lor, în acelaşi mod ca
la începutul experienţei şi sunt evaluate schimbările care vor apărea între primele răspunsuri şi
cele secunde. Dacă apar unele schimbări în sensul mesajului, ele stabilesc eficacitatea acestuia
din urmă. Unele studii analitice care se bazează pe intensitatea schimbării observate permit să
se testeze eficacitatea a diverse variabile ale calităţii emiţătorului, ale conţinutului mesajului
în modul său de formulare.

11
 Aceste experienţe au adus informaţii utile sau sugestive de care este întotdeauna important
să se ţină seama. Limita lor, comună unui număr de experienţe din psihologia socială
efectuate în laborator, ţin de dificultatea de a generaliza rezultatele obţinute la situaţii ale
vieţii sociale curente, în care variabilele sunt mai complexe şi influenţele exercitate mult mai
puţin punctuale. De unde un declin al interesului acordat acestor experienţe (subliniat de
exemplu în Roloff şi Miller, 1980).
Caracteristicile considerate în publicul ţintă sunt cel puţin, când este vorba de domeniul
relevant al unor acţiuni sau aprecieri sociale, morale, politice, de ordinul unor atitudini, opinii,
valori acceptate. Pe de altă parte, este bine să se ţină seama, oricare ar fi problemele, dar mai
ales atunci când ele sunt de ordin tehnic, de capacitatea sa de înţelegere a mesajului.
Specificul civilizaţiei noastre este că pune la îndemâna unui mare număr de utilizatori de
dispozitive, maşini, aparate a căror realizare rezultă din studii şi din soluţii, pe care le credem
la câinii foarte fideli, la aparatele de televiziune, la magnetoscoape…). O argumentare
publicitară care intră în detaliul unor mecanisme şi soluţii tehnice adoptate pentru un aparat
nu poate fi adresată unui cumpărător potenţial care n-are competenţele pentru a-l aprecia.
Două atitudini se observă:
1) Argumentarea prezintă trăsăturile sau caracteristicile tehnice ale obiectului. În loc de a
face teoria lor, ea le enumeră şi indică, în linii mari, în ce constau ele, valorizând avantajele
lor. Astfel, publicitatea automobilului menţionează: cupla motorului, injecţia electronică,
multiplicarea numărului de supape, opţiunea antiblocaj a roţilor, caracterul aerodinamic al
caroseriei, ergonomia scaunelor, dimensiunile portbagajului…
2) Argumentarea poartă asupra unor caracteristici accesibile publicului dar care sunt numai
consecinţa unor proprietăţi sau a îmbunătăţirii unor proprietăţi ale obiectului sau care sunt un
accesoriu sau un acompaniament al acestora, eventual introduse în compoziţia sa într-un scop
publicitar. Numeroase exemple pot fi găsite în produsele cosmetice, detergenţi sau de
întreţinere. Esenţialul eficacităţii lor ţine de compoziţia lor chimică şi de eventualele progrese
în materie, dar fabricantul insistă asupra unor adjuvanţi precum extractele din plante care
intervin în cantităţi infime, dar care favorizează, în particular, imaginea unor produse
„naturale“.
Dar atunci când este vorba de argumentare politică sau de produse de mare consum,
publicul ţintă este specificat (alegători în materie politică, public în principal feminin pentru
produsele de înfrumuseţare şi de întreţinere etc.). Putem deci distinge aici cel puţin unele
categorii mari în funcţie de care argumentarea poate fi adaptată. Ideea unei distincţii este
antică. Aristotel, în Retorica, a prezentat schiţa unei tipologii care corespunde unor grupuri
care se diferenţiază prin vârstă (tineri şi bătrâni) şi statutul social (nobleţe, bogăţie, putere şi
contrarele lor). El indică pentru fiecare unele elemente din psihologia lor care ar trebui să
permită oratorului să ţină un discurs adecvat, deci eficace.
Precizia argumentării sporeşte în mod firesc pe măsură ce ţinta se îngustează şi se
specializează. Atunci când este vorba de a vinde un model nou de maşini-unelte,
argumentarea adresată unor industriaşi şi ingineri ţine seama de unele calităţi tehnice şi
economice (performanţă, întreţinere, rentabilitate, amortisment…). La fel, atunci când este
vorba de a vinde o varietate nouă de seminţe, de îngrăşăminte sau de pesticide unor
agricultori…

3. Mobilizarea receptorului. Mesajul argumentativ nu poate fi eficace, el nici măcar n-are

sens decât dacă este receptat de către ţintă. Termenul „a recepta“ poate fi luat în sensul său
material, de „a fi receptat“, care înseamnă „a fi perceput“. Este evident că nimic nu se poate
petrece dacă mesajul nu ajunge la ţintă, fie într-un mod direct, prin lectura sa sau asculatarea
sa, fie într-un mod indirect, a cărui importanţă nu trebuie neglijată, adică prin ecourile pe care
i le aduc unele persoane care l-au receptat direct. Caracterul repetitiv al mesajelor publicitare,
în afara căutării unui efect de masă, vizează, prin variaţii ale media şi ale momentelor în care
ele sunt difuzate, să multiplice şansa lor de a fi receptate.

12
 Există un anumit număr de situaţii în care receptorul este obligat de statutul său să-şi
îndrepte atenţia spre argumentarea care îi este adresată (cazul judecătorilor sau juraţilor cu
privire la argumentele dezvoltate de către avocaţi şi avocatul general, al judecătorului de
instrucţie cu privire la argumente dezvoltate de către politicieni şi persoana suspectată).
Într-un mod general, orice persoană pe care funcţia sa o obligă să ia decizii, şef de guvern,
ministru, director de întreprindere, angajator sau simplu cap de familie, este obligată să
asculte argumentele care pledează pentru diverse soluţii între care el trebuie să aleagă. Omul
de ştiinţă nu se află într-o situaţie diferită atunci când, pentru a defini orientarea cercetărilor
sale, trebuie să aleagă între teorii antagoniste.
În celelalte cazuri, ascultarea argumentării este determinată de interesul, de motivaţiile
personale.
Această ascultare este uneori provocată de către receptor. Astfel, cumpărătorul care se
pregăteşte pentru o achiziţionare va lua cunoştinţă de argumentele difuzate prin publicitate,
notiţele tehnice difuzate de către vânzător… în scopul de a efectua alegerea care corespunde
cel mai bine nevoilor sale. (Termenul „ţintă“ este aici relativ impropriu deoarece persoana se
angajează la o căutare activă de informaţii.)
Cel mai adesea emiţătorul este cel care mobilizează anumite proceduri, pentru a suscita
interesul auditoriului şi a capta o atenţie care nu este în mod necesar disponibilă cu privire la
problemele evocate. Prescripţiile retoricii clasice făceau loc unor preliminarii destinate să
stârnească interesul şi atenţia cu privire la un discurs sau o dezbatere. Unele sunt deja
argumente: ele subliniază importanţa subiectului, implicaţiile sale teoretice sau practice, locul
său în preocupările momentului. Altele sunt centrate pe oratori, a căror notorietate o invocă,
pe calitatea lucrărilor şi a prestaţiilor lor.
În măsura în care aceste preliminarii iau loc în cadrul expunerii sau al dezbaterii, ele
presupun problema în parte rezolvată, auditoriul deja prezent. Dacă vrem să atingem publicul
înainte chiar ca el să fie mobilizat, este necesar să recurgem la diversele procedee de
informare, de publicitate, de propagandă. Viaţa curentă ne furnizează în acest sens numeroase
exemple care, ca şi în celelalte cazuri în care sunt utilizate aceste procedee, merg de la
informarea discretă la racolare.
Procedeul de bază este de tipul „anunţului valorizant“ relevant, sub forma mesajului
publicitar mai mult sau mai puţin scurt sau detaliat, după cum este vorba de un afiş, de un
pliant, de o publicitate prin corespondenţă, de calitatea, chiar de caracterul excepţional al
produsului, de avantajele achiziţionării lui, crescute în anumite cazuri, de anexe iniţiale, cum
ar fi participarea la loterii dotate cu premii atractive. Se unesc aici, în publicităţile de ultimul
tip, referinţe la calităţile unor destinatari, funcţiile lor, cultura lor, gustul lor, care i-au făcut să
aleagă în favoarea ofertei care le-a fost adresată, sau şansa sa de a primi o asemenea
propunere.

13
 Cap. III. ARGUMENTARE, RAŢIONAMENT, LOGICĂ ŞI LIMBAJ

I. Argumentare şi raţionament

1. Demonstraţie şi argumentare. Aristotel, la începutul Topicii sale, distingea două tipuri

de raţionament: demonstraţia, pe de o parte, şi raţionamentul dialectic, pe de alta. Pentru el,
demonstraţia are ca punct de plecare – sau premise – cunoştinţe „adevărate sau prime“, adică
certe. Din contra, raţionamentul dialectic porneşte după cum s-a spus de la premise care sunt
doar opinii admise.
Perspectiva în care se plasează Aristotel în stabilirea acestei distincţii este cea a
raţionamentului deductiv. Acesta porneşte de la anumite propoziţii iniţiale şi conduce, dacă
este în mod riguros condus, la consecinţe care rezultă din acestea în mod necesar. Luând à la
lettre formularea aceasta, singura deosebire dintre demonstraţie şi raţionamentul dialectic ar
ţine de natura premiselor, nu de procedura de deducţie propriu-zisă, care ar fi comună celor
două forme.
Lucrurile nu sunt atât de simple. Istoricii admit că Aristotel a elaborat teoria sa a
raţionamentului deductiv – care este în esenţă teoria sa a silogismului – după ce a scris
esenţialul din studiul său despre raţionamentul dialectic (care figurează în continuarea
Topicii). Or, punctul de plecare al acestui studiu se găseşte în reflecţia asupra schimburilor
care intervin în discuţie şi – după cum sugerează şi cuvântul – în dialog.
Bréhier a prezentat foarte bine această situaţie:

„Aristotel a scris… cea mai mare parte din Topica (cărţile II la VII) înainte de a fi descoperit silogismul. El
n-a meditat mai întâi asupra regulilor raţionamentului decât gândindu-se la regulile unei discuţii sănătoase. Deja
în Sofistul şi în Parmenide ale lui Platon… ideea unor cadre logice (diviziunea şi clasificarea termenilor,
determinarea genurilor prime, relaţiile dintre predicat şi subiect) crease condiţiile discuţiei; era vorba înainte de
toate de a-i înfrânge pe antilogicieni şi eristici. Tocmai în acest mediu al dialecticienilor ardenţi s-a născut logica
lui Aristotel. Or, dialecticianul nu posedă nici procedeele profesorului care expune, nici, cu atât mai puţin, pe
cele ale savantului care creează ştiinţa; dialectica este un dialog în care un interlocutor, întrebătorul, supune
altuia, respondentul, o probelmă sau o teză…“

Astfel, după cum spune puţin mai departe Bréhier:

„ceea ce defineşte dialectica însăşi este mai puţin… structura logică a raţionamentului cât raporturile umane pe
care ea le implică“ (Histoire de la philosophie, Paris, PUF, 1931, I, 1, p. 172).

Evoluţia descrisă de istoric nu este importantă numai pentru a-i înţelege pe autorii la care
se referă el. Mai fundamental încă, ea situează raporturile sale dintre demonstraţie şi
argumentare. Până la urmă totul începe cu relaţiile dintre oamenii care caută să convingă şi în
forme elaborate, cum este dialogul competitiv, a se învinge unul pe altul. Raţionamentul
riguros, în care înlănţuirile de propoziţii sunt considerate pentru ele însele şi regulile lor
definite într-un mod formal, vin după aceea.
Dacă lăsăm la o parte aspectele care ţin de istorie şi de geneză, demonstraţia şi
argumentarea pot apărea cu caracteristici care le deosebesc pe planuri mult mai largi decât cea
pe care o reţinuse Aristotel la începutul Topicii. Perelman s-a bazat pe deosebirile lor pentru a
justifica dezvoltarea unei teorii originale despre argumentare. Blanché (1973, cap. 14) face o
prezentare clară a acesteia. (A se vedea şi Reboul, 1991, cap. V)
Demonstraţia la care se referă aceşti autori este demonstraţia formală, cea pentru care
matematicienii şi mai ales logicienii furnizează numeroase exemple. Blanché menţionează trei
deosebiri.

14
 1) „O demonstraţie formală este corectă sau incorectă, nu există cale de mijloc. Şi dacă ea este corectă, ea îşi
este suficientă sieşi, nu trebuie să i se adauge nimic… Dimpotrivă, argumentarea n-are niciodată această rigoare
constrângătoare… Validitatea sa este o chestiune de grad: ea este mai mult sau mai puţin tare…Ea nu este
niciodată închisă: se poate întotdeauna urmări întărirea ei prin acumularea de argumente convergente“.
2) „Demonstraţia ţine de adevărat şi fals, pe când argumentarea urmăreşte să acţioneze
asupra unei opinii, şi cel mai adesea să determine sau să justifice o decizie… Valoarea logică
a unei demonstraţii este intrinsecă acesteia, ea nu se măsoară prin eficacitatea sa… şi ar
subzista chiar şi dacă nimeni nu ar cuteza să se gândească la aceasta… Argumentarea,
dimpotrivă, se adresează hic et nunc cuiva pe care urmăreşte să-l persuadeze“.
3) „Demonstraţia este mecanizabilă“ şi poate face obiectul unui calcul efectuat de o maşină. Argumentarea
cere invenţie şi judecată, capacitatea „de a lua în consideraţie conţinutul argumentelor invocate, justeţea lor, forţa
lor relativă“.

Dacă reflectăm la aceste opoziţii, ele apar şi întemeiate şi, cel puţin parţial,
nesatisfăcătoare.
La o primă analiză, anumite domenii ţin de demonstraţie, cum sunt matematica şi logica, şi
par a cere astfel o tratare separată: tocmai la aceste discipline se referă autori ca Blanché. Dar
ceea ce nu este logică sau matematică acoperă o mare eterogeneitate privind natura, rigoarea,
tehnicitatea argumentelor susceptibile a fi puse în operă. Dialectica lui Aristotel se prezintă ca
un demers riguros care urmăreşte, de exemplu, să pună în evidenţă contradicţia din poziţiile
susţinute de către adversari. Juriştii care pregătesc sau interpretează un text de lege utilizează
argumente care nu intră în cadrul logicii formale (în pofida eforturilor unor specialişti de a
constitui o logică juridică formalizată), dar care sunt totuşi solid structurate. Aici suntem
departe de procedee pe care, de exemplu, omul politic le pune în joc pentru a obţine sufragiile
alegătorilor sau agentul de publicitate promovarea unui produs.
Mai fundamental încă, aceasta este o abstracţie care face să considerăm demonstraţia – şi
disciplinele care o utilizează în mod privilegiat – independent de oamenii care o pun în operă
şi fără de care ea n-ar exista. Cercetătorii care practică ştiinţele cele mai avansate recurg la
argumentare pentru a-şi justifica tezele, interpretările, imprecizia în anumite rezultate,
necesitatea de a-şi dezvolta disciplina lor creind instituţii de învăţământ, laboratoare,
achiziţionând noi aparataje. Blanché reaminteşte pe bună dreptate existenţa unor controverse
în mediile ştiinţifice. Ele se întâlnesc în toate epocile şi în toate domeniile. Matematicienii şi
logicienii nu fac nici ei excepţie de la această regulă: ei argumentează pentru a justifica
introducerea unor concepte noi, unor simbolisme noi, unior demonstraţii mai elegante sau mai
puţin complicate, de a apăra sau contesta o teorie sau alta…
Dacă, în abstract, o demonstraţie odată scrisă şi publicată într-o revistă ştiinţifică sau un
manual, de exemplu, poate părea că există în ea însăşi – pură ficţiune, căci ar fi un text fără un
cititor cel puţin potenţial –, ea rezultă din faptul unei activităţi în care invenţia şi judecata
ocupă un mare loc şi care nu poate fi aşteptată de la o maşină. Ea este fructul unui travaliu a
cărui lungime şi al cărui caracter plictisitor n-au fost surmontate decât pe baza unor mobiluri
suficient de puternice. Aceste mobiluri sunt complexe, dar ele includ, pentru o parte
importantă, dorinţa de a-i convinge pe colegi, comunitatea ştiinţifică, de valoarea operei
propuse şi a autorului său care aşteaptă de la ei notorietate, presigiu, statut. Nevoia de a
exercita o influenţă nu este nicidecum absentă aici.

Simularea unor activităţi intelectuale de către ordinatoare, inteligenţa artificială, ale căror implicaţii, pentru
teorie ca şi pentru practică, sunt azi de o mare importanţă (cf. Oléron, l989 a), relativizează distincţiile tranşante
ca cea mecanizabil / nonmecanizabil. Nu se poate vorbi de programe informatice care să permită automatizarea
argumentării, dar aceasta rezultă mai curând din lipsa de cerere sau de interes economic. (Cele de care se ţine
seama se situează în cadrul automatizării tratării limbilor, luând cuvântul „argumentare“ în sensul anexat de către
lingvişti; cf. mai sus.) Există sisteme expert pentru materii ca diagnosticul medical sau disciplinele juridice care
se pretează la argumentare. Unele cercetări sunt consacrate unor tipuri de raţionament (raţionamente
nonmonotone, prin lipsă (par défaut), probabiliste, prin cazuri…) care indică deschideri spre forme nonstandard,
eventual susceptibile să dechidă orizonturi pentru aplicaţii, prelungiri sau analogii în materie de argumentare.

15
 2. Argumentarea şi diversele forme ale raţionamentului. Diversele forme ale
raţionamentului sunt în mod clasic împărţite în: deducţie, inducţie, prin absurd, prin analogie.
Ele se regăsesc în argumentare, dar cu modalităţi care nu corespund întotdeauna descrierii
care le este dată într-un mod abstract sau care se găsesc în alte câmpuri de aplicaţie (de
exemplu, raţionamentul ştiinţific).

A) Deducţia. Singurele forme ale deducţiei care ar fi de considerat se exercită cu ajutorul

cuvântului (oral sau scris), ceea ce se îndepărtează de deducţiile efectuate cu alte simbolisme,
algebrice sau logistice, de exemplu.
a) Silogismul sub forma sa clasică ilustrată prin exemplul tipic:

Toţi oamenii sunt muritori

Socrate este om
Deci, Socrate este muritor

nu se găseşte decât în tratatele de logică. Acestea, pe de altă parte, au menţionat forme

diferite: silogismele incomplete (în care lipseşte una din premise) sau compuse (în care
intervin mai multe silogisme sau elemente de silogisme).
Un demers caracteristic silogismului este că pleacă de la o propoziţie generală şi de la
aplicarea la un caz particular (sau mai puţin general), după cum se vede în exemplul de mai
sus. Or, este vorba de un demers foarte curent, chiar dacă el nu se exprimă sub forma unui
silogism canonic explicit.
Astfel, argumentarea avocatului general care cere condamnarea unui acuzat pe baza unui
articol de lege va aprecia că cutare acţiune (crimă, delict) este pedepsită cu cutare sancţiune.
Ea va continua prin a declara acuzatul vinovat de această crimă sau delict şi va concluziona
prin a cere ca sancţiunea prevăzută să-i fie aplicată. Se poate explicita această argumentare în
modul următor:

Individul care a comis cutare crimă este pasibil de sancţiune cu…

Acuzatul X a comis acest gen de crimă
Deci, acuzatul X este pasibil de sancţiune cu…

În mod asemănător, publicitatea pentru un produs, care laudă calităţile lui, de exemplu
consumul redus de combustibil pentru o maşină, subînţelege o premisă care asociază calitatea
considerată cu pertinenţa cumpărării. Se poate deci explicita raţionamentul în felul următor:

A cumpăra o maşină care consumă puţin este o operaţie judicioasă

Modelul Y consumă puţin
Deci, a cumpăra modelul Y este o operaţie judicioasă

Rezultă că argumentarea, atunci când o putem aduce la schema unui raţionament deductiv,
comportă alte elemente. Este important într-adevăr să stabilim că premisele sunt corect puse.
Tocmai asupra la acest punct cel care argumentează poate avea de făcut cele mai mari
eforturi, fie că este vorba de propoziţia generală (prima premisă a silogismului) şi/sau de
atribuirea calităţii sau de caracteristica în joc persoanei sau obiectului în discuţie. Dacă textul
de lege nu poate fi pus în cauză în primul exemplu, cel puţin în incinta tribunalului şi mai ales
de către avocatul general, punctul crucial este de a stabili că el se aplică acuzatului (că
acţiunea care i se impută este cea pe care o menţionează legea şi că, efectiv, el a comis această
acţiune).
În materie de publicitate, propoziţiile de bază ţin de opinii care sunt considerate admise
(ceea ce concordă cu concepţia aristotelică), dar nu sunt în mod normal explicitate.
Vânzătorul presupune, în exemplul luat ca ilustrare, că consumul mic al unei maşini este o

16
caracteristică căreia cumpărătorii îi acordă cea mai mare importanţă. Aceasta este o
presupoziţie legată de un context economic determinat (valabil într-o ţară şi în împrejurări în
care preţul combustibilului este ridicat şi se măreşte în mod regulat). Cât despre sobrietatea
efectivă a vehicolelor, mesajul menţionează cifre care evocă unele norme (consumuri la cutare
viteze medii, în circulaţia urbană) şi sugerează din acest fapt un oarecare control oficial.
Forţa argumentării ţine aici de adeziunea pe care o poate produce presupoziţia privitoare la
importanţa unui consum redus al vehicolului şi nu de înlănţuirea propriu-zis logică a
deducţiei. În pofida acesteia din urmă, mesajul îl va lăsa indiferent pe cumpărătorul care
apreciază performanţa sau confortul sau care rulează puţin sau care beneficiază de reduceri la
carburant. El îl va lăsa sceptic pe cel care va fi citit darea de seamă despre încercarea, dintr-o
revistă specializată, care arată că cu o conduită un pic vie cifrele avansate se găsesc pe larg
depăşite.
b) Raţionamentul disjunctiv – care ia forma unui silogism (silogismul disjunctiv) –
comportă o premisă care pune o disjuncţie între cele două propoziţii. Cea de a doua premisă
afirmă (sau neagă) adevărul uneia dintre propoziţii; concluzia neagă (sau afirmă) adevărul
celeilalte. Logique de Port-Royal (p. 278) propune exemplul următor:

Cei care l-au ucis pe Cesar sunt sau paricizi sau apărători ai libertăţii
Or, ei nu sunt paricizi
Deci, ei sunt apărători ai libertăţii.

(Este vorba de tollendo ponens: premisa a doua este negativă iar concluzia afirmativă; în
forma ponendo tollens demersul este invers: premisa a doua este afirmativă iar concluzia
negativă; se poate transforma exemplul propus pentru a-i da această formă.)
Dilema este un raţionament care porneşte de asemenea de la o disjuncţie, dar
particularitatea sa este de a ajunge pentru fiecare propoziţie la aceeaşi consecinţă. Aşa este
dilema binecunoscută despre căsătorie prezentată aici sub forma atribuită lui Bias de către
Maritain:

Dacă te căsătoreşti, vei lua o soţie frumoasă sau una urâtă

Dacă este frumoasă, vei fi chinuit de gelozie
Dacă este urâtă, nu vei putea s-o suporţi
Deci, nu trebuie să te căsătoreşti.

Dilema este invocată mai jos pentru a descrie situaţia creată de un tic verbal al lui Malraux:
„Când îţi vorbea despre lucrurile cel mai puţin cunoscute din lume, avea obiceiul să-şi
înceapă frazele cu celebra sa „După cum ştiţi…“. Interlocutorul se simţea de fiecare dată vârât
într-o dilemă. Sau spunea că nu ştie şi asta era o ruşine. Sau nu spunea nimic, şi se răzgândea
şi dezminţea afirmaţia sa în minutul următor!“ (L. Bertagna, entretien avec J. Mauriac, Le
Point, 24 noiembrie 1986, p. 164).

G. Habache, membru al OLP, organizaţie acuzată de practici teroriste, venind să se trateze

la Paris, fără ştirea, după declaraţiile lor, membrilor guvernului şi a şefului de stat: „Sau şeful
statului nu ştie, şi atunci este neglijenţă peste tot în jurul lui (…). Sau el ştie, şi este vorba de o
minciună organizată care este un afront la comunitatea internaţională şi la cetăţenii francezi…
Oricum ar fi, şi în ambele cazuri, François Mitterand trebuie să plece“ (Ph. De Villier, citat în
Libération, 3 februarie l992, p. 7).

„Alain Juppé apreciază că Jacques Chirac a comis o gravă eroare opunându-se rugăminţii lui Charles Pasqua
de a deveni preşedintele Senatului. Sau Pasqua va fi ales, şi Chirac va fi ridicol că nu l-a putut susţine; sau
Pasqua va fi învins, şi el îşi va regla conturile…“ (Le Nouvel Observateur, 9 aprilie l992, p. 51).

17
 Interesul acestor tipuri de raţionament pentru argumentare este de a părea că se face turul
problemei. Se divizează punctul considerat în cele două aspecte ale sale complementare şi el
se pronunţă asupra uneia şi a celeilalte. Nu mai rămâne deci nimic de discutat şi concluzia
pare întemeiată solid.
Cu toate acestea, raţionamentul nu este valid decât dacă: 1) cei doi termeni ai alternativei
epuizează câmpul posibilităţilor; 2) legătura dintre principiu şi consecinţă este indiscutabilă.
Aceste condiţii sunt rareori îndeplinite. Astfel, contestând dilema privitoare la căsătorie,
Logique de Port-Royal face observaţia:

„Nu este necesar ca o femeie frumoasă să producă gelozie, deoarece poate fi atât de înţeleaptă şi atât de
virtuoasă încât să nu dea nici o ocazie ca fidelitatea ei să fie pusă la îndoială“ (p. 292).

În adevărata dilemă, cele două situaţii evocate sunt echivalente, la fel de negative (sau
pozitive). În unele raţionamente una dintre situaţii este mai negativă decât cealaltă care apare
ca un cel mai mic rău sau, în scara evaluării, se situează deasupra sau dedsubtul celeilalte.

Cu privire la decizia lui J. Chirac de a-şi asuma responasabilitatea guvernării în martie l986:
„Pentru a-l convinge să ‘coabiteze’, Dl. Balladur i-a spus deci: ‘Dacă mergeţi la Matignon şi eşuaţi, nu veţi fi
preşedinte. Dar dacă nu mergeţi, nu veţi fi niciodată’“ (J.-M. Colombani, J.-Y. Lhomeau, Le Monde, 30
noiembrie 1986, p. 7). (A nu merge la Matignon închide definitiv accesul la preşedinţia Republicii. A merge
acolo prezintă riscul unui eşec, dar care ar putea fi surmontat şi, mai ales, lasă loc unei a treia posibilităţi: a
reuşi.)
În timpul manifestărilor împotriva unui proiect de lege privitor la învăţământul superior, raţionamentul unor
liceeni:
„Nu putem face grevă la nesfârşit. Dacă pierdem încă o săptămână cursurile, este ipotecat
anul nostru. Cu legea Devaquet, nu suntem siguri că putem intra în facultate cu bacalaureatul
nostru, dar fără bacalaureat suntem siguri că nu vom fi admişi“ (J. Bonnardier, F. Quille, La
Croix, 3 decembrie l986, p. l8).

Forma disimetrică a „dilemei Habache“:

„Din două, una, sau miniştrii erau la curent, în care caz ei trebuiau să plătească riscul asumat, sau nu erau, şi,
într-un anumit fel, acest lucru este mai rău“ (M. Rocard, TF1, citat în Liberation, 3 februarie 1992, p. 2).

c) Raţionamentul condiţional – care poate lua forma unui silogism (silogismul condiţional)
– comportă o premisă care stabileşte un raport de la condiţie la consecinţă între două
propoziţii. Acest raport este exprimat în limbaj prin termeni ca dacă…, atunci… (sau alţii la
care se pot reduce). O a doua premisă afirmă sau neagă una dintre aceste propoziţii. De aici
decurge o concluzie care afirmă sau neagă cealaltă propoziţie din prima premisă. Acest
raţionament este ilustrat de exemplul din Logique de Port-Royal:

Dacă există Dumnezeu, trebuie să-l iubim

Or, există Dumnezeu
Deci, trebuie să-l iubim.

Mânuirea raţionamentului condiţional se loveşte de dificultăţi care nu sunt neglijabile,

legate de natura raportului stabilit între cele două propoziţii din prima premisă. În logica
contemporană, aceste raporturi sunt definite într-un mod formal prin operaţia numită
„implicaţie“.Dacă notăm cu p prima propoziţie şi cu q pe cea de a doua, implicaţia este
definită de sistemul:

pq, ~pq, ~p~q: adevărat;

p~q : fals.

18
 Se vede că din afirmarea lui p se poate conchide la afirmarea lui q, dar din negarea sa nu se
poate conchide nimic deoarece ~pq şi ~p~q sunt de asemenea adevărate. Din q de asemenea
nu se poate conchide nimic cu prvire la p, dar din ~q se poate conchide ~p.
Cu toate acestea, din faptul că cuvintele privesc un univers de obiecte, de persoane, de
calităţi, de evenimente, tocmai raporturile materiale sau funcţionale existente între ele sunt
ceea ce determină ce se poate spune în mod legitim. (Cf. Oléron, Le raisonnement, cap. IV).
Aşadar, într-o reglementare în care orice alegător este eligibil, o persoană care nu este
alegător nu este eligibilă, în care votul este acordat la o vârstă dată, o persoană care n-are acea
vârstă nu este eligibilă.
Aşa stau lucrurile în mod general atunci când condiţia este o condiţie de existenţă pentru
consecinţă, aceasta din urmă dispărând într-un fel în absenţa condiţiei. Acesta este cazul cu
articolul din Codul civil cu privire la adopţie:

Dacă cel care adoptă este căsătorit, este necesar consimţământul partenerului de
căsătorie.

Căsătoria este, prin definiţie, condiţia existenţei partenerului de căsătorie; dacă cel care
adoptă nu este căsătorit, clauza cu privire la consimţământul partenerului cade automat. La fel
cu:

Dacă o persoană moare şi nu are moştenitori, succesiunea este obţinută de stat,

în care devoluţiunea către stat nu poate fi înfăţişată decât dacă persoana moare fără a avea
moştenitori şi se găseşte „anulată“ în cazul contrar.
Enunţurile:

Dacă ţi-ai terminat treaba, te poţi uita la televizor

Dacă cumpăraţi maşina Y, sunteţi un cumpărător avizat
Dacă citiţi ziarul Z, sunteţi bine informat

şi o mulţime de altele admit toate concluzia de la ~p la ~q. Ele şi-ar pierde sensul în măsura în
care ar prescrie sau sugera o conduită care n-ar fi astfel.
Absenţa regulilor de validitate formală conduce, cu raţionamentul condiţional ca şi altfel,
la luarea în consideraţie a legăturilor care constituie conţinutul său. Tocmai asupra lui va
purta, dacă este cazul, contestarea. Argumentarea constă adesea în a afirma conexiuni care
merg în sensul unei teze pe care un adversar o va refuza sau va fi tentat s-o respingă.
Un argument de campanie electorală ca:

Dacă acest guvern rămâne pe loc, şomajul va continua să crească

lasă să se înţeleagă că dacă guvernul este schimbat, şomajul nu va mai creşte (concluzie de la
~p la ~q). Demersul este legitim în măsura în care el face să intervină o relaţie de cauzalitate
(între politica guvernului şi şomaj) şi în care intervenţia unei cauze poate fi considerată drept
o condiţie a existenţei efectului, acesta din urmă încetând atunci când încetează să intervină
cauza. Dar a considera o cauză particulară înseamnă a face o alegere dintr-o mulţime de
factori determinanţi. Respingerea argumentului citat va consta în a sublinia acest aspect,
faptul că şomajul depinde de alţi factori decât de politica guvernamentală, că schimbarea
acestei politici nu va fi suficientă pentru a-l face să dispară sau numai să scadă.
Argumentele publicitare citate mai sus cu privire la maşina Y şi la ziarul Z pot fi contestate
într-un mod asemănător. O consecinţă poate fi obţinută din alţi antecedenţi decât cel care este

19
menţionat: şi alte maşini au performanţe bune, şi alte ziare îi informează bine pe cititorii lor.
Din nou se întâmplă să contestăm o alegere efectuată printre diverse cauze posibile.

B) Inducţia. Inducţia este menţionată, după cum s-a semnalat, de către Aristotel în Topica.
El spune chiar că aceasta „este un procedeu mai persuasiv, mai lămuritor, intuitiv mai
accesibil, şi la îndemâna oamenilor de rând“ (trad. Brunschwig, p. 18).
Pentru Aristotel, inducţia constă în „a porni de la cazuri individuale pentru a accede la
universal“ (trad. Brunschwig, p. 18). Ea este un demers care nu corespunde nicidecum
inducţiei ştiinţifice aşa cum este ea definită plecând de la activităţile omului de ştiinţă
contemporan. Dar ea comportă două procedee care sunt valabile din punctul de vedere al
argumentării: 1) apelul la fapte; 2) divizarea domeniului tezei în diverse părţi care sunt
examinate succesiv.
Eficacitatea argumentării depinde de aceste două componente. Faptele trimit la o
experienţă concretă, evntual familiară fiecăruia, la care nu putem decât să aderăm (cf. cap.
IV). Cât priveşte examinarea succesivă a părţilor domeniului, după cum s-a indicat în legătură
cu disjuncţia, ea creează impresia că înconjurul problemei a fost efectuat. În plus, intervine un
efect de masă care influenţează puternic asupra adeziunii. Este ceea ce se petrece atunci când
un polemist examinează diferitele sectoare de activitate ale unui şef de guvern, menţionează
eşecurile sale în fiecare dintre ele şi conchide într-un mod general la incompetenţa sa.

Într-un apel la susţinerea acţiunilor sale, WWF a publicat în reviste o pagină densă care asociază date şi cifre.
Ea prezintă exemple de plante utilizate în scopuri medicale, care menţionează că un sfert dintre medicamente
sunt bazate pe plante, că, din 250 000 de specii, circa 5 000 numai au fost complet testate în privinţa
proprietăţilor lor, că pădurile tropicale au o vegetaţie deosebit de bogată, că cinci specii vegetale, poate
susceptibile să ajute în lupta împotriva cancerului, cardiopatiilor, SIDA, dispar în fiecare zi. Este vorba, spune
apelul, de o luptă pentru supravieţuirea omului. Este ceea ce exprimă titlul său: „They die, you die“ (Scientific
European, decembrie 1990, p. 25).

Recursul la exemplu este un demers inductiv, în care este reţinută doar referinţa la fapte,
uneori la un singur fapt. Un exemplu pus în evidenţă, eventual dramatizat, poate fi mai eficace
decât o enumerare fastidioasă.

„Studenţilor care cercetează ereditatea, un profesor le-a pus o mică problemă. Într-o familie în care tatăl este
bolnav de tuberculoză şi mama de alcolism, primii doi copii s-au născut cu tare congenitale. Trebuie oare lăsată
mama să rămână gravidă cu riscul unui al treilea copil? Evident, majoritatea studenţilor s-au pronunţat pentru
avort. Bravo! A ţipat profesorul, vreţi să-l asasinaţi pe Beethoven!“ (P. Zimmer, Le Monde, 5 martie l980, p. 11).
Un articol care discută restricţiile (propuse de un proiect de lege) la accesul copiilor de imigranţi la
naţionalitatea franceză poartă acset titlu (pe cinci coloane!): „Platini încă francez în anul 2000?“ (Le Monde, 7
februarie l986, p. 2).

Noi am vorbit (Le raisonnement, cap. V) despre inducţia vagă, care stă la baza multora
dintre impresiile noastre despre oameni şi despre lucruri. Ea intervine şi într-un număr de
argumentări, atunci când, de exemplu, autorul reacţionează la o situaţie fără a sta prea mult pe
gânduri, uneori sub imperiul unui sentiment sau al unei emoţii, al unei tratări detaliate, care n-
ar răspunde intenţiei sale de a se exprima şi/sau de a lua parte. (Într-un sens, se poate vorbi de
asemenea despre justificare pentru o atitudine emoţională sau o analiză teoretică, în parte
sprijinită altfel.)

„Tot ceea ce poartă marca unei convingeri şi a unei speranţe este azi încredinţată deriziunii. Cel nefericit îi
detestă pe cei care sunt fericiţi; perversul, pe cei care sunt morali; neputinciosul, pe cei care realizează. (…) Nu
mai găsim aproape opere de creaţie, ci proliferează ceea ce ne jenăm să nnumim roman: mofturi erotice,
autobiografii deghizate, reportaje indelicate… Ficţiunea cere o vigoare care pare că ne-a părăsit. Bârfa şi
calomnia prosperă, care preiau ştafeta mediilor însetate“ (J.-M. Domenach, Le Monde, 1 aprilie l992, p. 2).
„Jecmăniţi de către britanici în rugby şi fotbal, expulzaţi pe locul al şaptelea la Jocurile Olimpice de iarnă pe
teren propriu, francezii au fost constrânşi să se angajeze într-o fază dureroasă de introspecţie în legătură cu

20
deconcertanta transformare a emblemei lor naţionale într-un pui fără cap“ (The Sunday Time, în Le Monde, 25
februarie 1992, p. 3).

C) Raţionamentul prin eliminare. Rieke şi Sillars (1975) menţionează sub denumirea de

„reziduuri“ demersul care constă în a examina diverse interpretări sau soluţii posibile şi, după
ce ai decis că toate în afară de una sunt inacceptabile, în a conchide în favoarea acesteia din
urmă. Ea constituie o extindere a raţionamentului disjunctiv în care alternativa este extinsă la
un număr mai mare sau mai mic de elemente. Rieke şi Sillars reamintesc că diagnosticul
medical sau „deducţiile “ poliţistului iau adesea această formă. Se poate spune că valoarea
acestui demers, din punctul de vedere al argumentării, ţine de faptul că el dă impresia că au
fost examinate toate posibilităţile şi că n-a fost reţinută decât cea care s-a impus. Impresie
care poate fi ilustrată în măsura în care n-au fost examinate toate posibilităţile şi în care, la
limită, nu poate fi întocmită o listă exhaustivă (ceea ce constituie obiecţia clasică la
„verificarea“ ipotezelor în ştiinţele inductive).

D) Raţionamentul prin analogie. Analogia este o noţiune ambiguă. Ea se pretează puţin la

a fi tratată ca un raţionament riguros. Dar identificată cu o similitudine mai mult sau mai puţin
strict definită, ea stă la baza multor comportamente practice, permiţând transpunerea a ceea ce
este cunoscut la ceea ce este necunoscut sau mai puţin bine cunoscut. Argumentarea uzează
pe larg de ea fără ca întotdeauna să se refere în mod explicit la ea.
Un anumit număr de raţionamente juridice justifică aplicarea unei legi şi a unui regulament
la cazuri care sunt considerate analoge (în sensul de „asemănătoare“) cu cele pentru care ele
au fost prevăzute. Un exemplu împrumutat de la Bourcier in Danon-Boileau (1976) se referă
la cazul unui om care furase nişte broaşte; el a fost condamnat pe baza articolului din Codul
penal privitor la furtul de peşte. Broaştele, deşi diferite biologic de peşti, aici au fost asimilate
cu aceştia.
În materie politică, este adesea invocată similitudinea dintre regimul stabilit în cutare ţară
şi cel pe care adversarul se consideră că vrea să-l stabilească în ţara sa (socialismul occidental
asimilat celui din ţările din est, ideologia de „dreapta“ asimilată cu „fascismul“).
Argumentarea reţine cutare sau cutare trăsătură negativă care pune în cauză libertatea sau
prosperitatea de exemplu şi pune în gardă alegătorul împotriva unei alegeri care ar conduce la
aceleaşi consecinţe.

„Un profesor din Paris declară în articolul dumneavoastră despre învăţământ: (…) „Părinţii nu trebuie să se
amestece în treburile şcolii; educaţia este o materie“. Bun! Dar când acest domn merge la restaurant, el emite o
părere despre ceea ce serveşte. Dacă aplicăm logica sa, numai un bucătar ar putea judeca în această privinţă“ (P.
Merlot, Le Point, 20 martie l989, p. 164).
După nominalizarea Dlui Beregovoy ca prim ministru şi nu a Dlui Delors cum considerau unii: „Nu suntem
imprudenţi: tocmai în virtutea acestui principiu, după care regele nu se cuvine să fie gol, şi că el trebuie
întotdeauna să pară că păstrează o carte în mânecă, Dl Jacques Delors nu este Prim Ministru. El este de altfel în
cărţile de rezervă ca şi stocurile petroliere: de ele nu se slujeşte nimeni niciodată, dar ele influenţează preţurile!“
(J.-M. Colombani, Le Monde, 3 aprilie 1992, p. 1).

II. Argumentare şi logică

Cuvântul „logică“ comportă mai multe semnificaţii. 1) În limba curentă, după cum ne spun
dicţionarele, el evocă mai ales coerenţa, cea a vorbelor dar şi cea a actorilor. 2) Într-un sens
tehnic el se referă la logică, disciplină care s-a orientat spre o teorie formală a operaţiilor
intelectuale, în particular a raţionamentului. Idealul logicii este de a examina aceste operaţii
cu ajutorul unor simbolisme riguroase definite ca cele ale matematicii, pentru a ajunge la a le
trata sub formă de calcul. 3) Pe de altă parte, unii autori, în principal psihologi, vorbesc despre
logică („logica naturală“) pentru a descrie şi sistematiza activităţile, în principal
raţionamentul, conduse de către subiecţi – adulţi sau copii – în situaţiile vieţii reale.

21
 Referinţa la logică nu este o treabă pur tehnică. Ea nu este neutră în raport cu o concepţie
despre om şi despre lume care face din ea obiectul gândirii sale şi al raţionamentelor sale.
Lumea pe care ea o subînţelege comportă concepte ale căror contururi sunt clare şi relaţiile
complet explicitate. Cunoaşterea pe care o avem despre aceasta şi elaborările al căror obiect
este sunt independente de elementele nonraţionale, pasiuni, sentimente, pulsiuni care sunt
considerate a nu interveni nici asupra conţinuturilor sale, nici asupra funcţionării sale. Or,
acestea din urmă (cf. cap. I) nu sunt nicidecum străine de situaţiile în care se exercită
argumentarea , nici de mobilurile care o determină.

1. Coerenţa. Argumentarea se vrea logică, după primul sens menţionat, în măsura în care
ea urmăreşte să fie coerentă. Este într-adevăr greu de crezut că o argumentare care nu este
coerentă ar putea să fie eficace, sau măcar pur şi simplu acceptată.
Cu toate acestea, noţiunea de coerenţă nu duce departe. Ar părea evident că, dacă mai
multe argumente sunt avnsate în favoarea unei teze, este important ca ele să fie compatibile,
să comporte anumite raporturi între ele, care pe cât posibil se se sprijine reciproc şi, în orice
caz, să nu se slăbească reciproc. Ele trebuie în mod firesc de asemenea să concorde cu
obiectivul vizat şi să se articuleze cu el ca mijloace adecvate unui scop. Nu putem merge
dincolo de aceste indicaţii generale, căci coerenţa nu poate fi evaluată în mod abstract. Ea este
strict tributară unor conţinuturi şi unor raporturi care o cauzează.
Pe planul conduitelor, deciziilor, declaraţiilor – fie că este vorba de indivizi, fie că este
vorba de grupuri – coerenţa este evocată ca o normă, care suscită aprecieri pozitive sau
negative după cum ea este respectată sau încălcată.

2. Contradicţia. Cu noţiunea de contradicţie s-ar părea că intrăm în logică în sensul tehnic

al termenului, căci este vorba de un concept cheie pe care logicienii l-au integrat în elaborările
lor.
Dar dacă este uşor de enunţat într-un mod mai mult sau mai puţin abstract şi tehnic
principiul contradicţiei, n-am avansat mult câtă vreme n-am determinat modul în care
noţiunea de contradicţie se articulează pe de o parte cu demersurile unor persoane (în
particular, ceea ce ne interesează aici, cele care dezvoltă sau contestă o argumentare), pe de
altă parte, cu proprietăţile sau caracteristicile unor enunţuri produse sau primite şi, în fine, cu
proprietăţile sau caracteristicile unor obiecte la care se referă aceste enunţuri.

A) Aspectul social al contradicţiei. Toată lumea este de acord în a admite principiul

contradicţiei, adică, pentru a lua o formulare simplă, a refuza că s-ar putea în acelaşi timp
afirma şi nega o aceeaşi propoziţie, de exemplu, într-un acelaşi moment a afirma că „Acest cal
este alb“ şi a nega că el este astfel.
a) Dar, mai întâi, această formulare nu este valabilă decât pentru un sistem unificat de
gândire, care presupune un acord al spiritelor sau neagă diversitatea lor. În domeniile care se
pretează cel mai mult la argumentare, un asemenea sistem nu există. Este vorba, dimpotrivă,
de lumi divizate, în care anumite persoane afirmă o propoziţie iar altele, în acelaşi timp, o
neagă. („Acest tablou este frumos“, „acest guvern este eficient“, „această acţiune este
condamnabilă din punct de vedere moral“…). Contradicţia este aici o realitate socială. Ceea
ce se împacă cu semnificaţia concretă a unor cuvinte, pe care le regăsim în expresiile
familiare: „a purta o contradicţie“, „a susţine o contradicţie“, „reuniune, anchetă
contradictorie“.
b) Un alt aspect social al contradicţiei se manifestă atunci când schimburile dintre persoane
iau o formă polemică.

„Eu relev, în treacăt, o altă contradicţie a D-lui P. El îmi reproşează că am spus că legea ‘securitate şi
libertate’ constituie o ‘violenţă contra democraţiei’ sub pretextul că acest text a fost adoptat dar, din aceeaşi
suflare, el consideră nedemocratică abrogarea pedepsei cu moartea care rezultă totuşi, şi ea, dintr-un vot în
parlament“ (P. Mauroy, Le Monde, 20 aprilie l982, p. 1).

22
 „Atunci când R.L. proclamă că un francmason care declară că şcoala liberă trebuie să fie protejată trebuie
exclus de pe teren, el enunţă un nonsens total. Într-adevăr (…) cuvântul ‘franc’ vrând să spună ‘liber’, ne
imaginăm contradicţia şi confuzia de gândire dacă un om liber trebuie să interzică o şcoală liberă“ (M. Warhery,
Le Point, 12 sept. l988, p. 133).

Este un fapt că o societate cum este a noastră este marcată de un raţionalism mai mult sau
mai puţin conştient; contradicţia ar apare aici ca o greşeală sau ca o slăbiciune. A o denunţa la
adversar constituie un mod de a-l deprecia, chiar de a-l descalifica. Ea devine un mijloc de
luptă. În numele eficacităţii, acuzaţia de contradicţie poate fi formulată pe baza unei
prezumpţii, chiar a unei aparenţe mai degrabă decât pe baza unei analize pe care ar putea-o
conduce un logician. În acest caz de altfel, sunt vizate mai mult persoanele decât vorbele. Şi
prin extensie, conduitele sunt cele care pot fi declarate pătate de contradicţie, fie între ele, fie
în raportul lor cu cuvintele, fie cu statutul persoanei.

Un ministru ameninţat de o inculpare pentru o afacere comercială se întreţinea cu un director din ministerul
de justiţie. Unii au bănuit că această întrţinere se purtase cu privire la mijloacele de a împiedica ca acţiunea
judecătorului responsabil să fie ţinută la termen. Un sindicat al magistraţilor „sesizează contradicţia dintre
reafirmarea de către ministrul justiţiei despre independenţa magistraturii şi demersul unuia dintre principalii săi
colaboratori sub pretextul consultaţiei juridice“ (Le Monde, 31 mai – 1 iunie l992, p. 18).

B) Contradicţia şi opoziţia propoziţiilor. Pentru logica clasică, contradicţia este un mod de

opoziţie a propoziţiilor. Aceste opoziţii sunt prezentate în figura 1 în care s-a luat ca exemplu
o temă care figurează în polemicile vieţii sociale curente. Contradicţia este singurul tip de
opoziţie care ne permite să inferăm de la falsitatea unei propoziţii la adevărul opusei sale (şi
reciproc). Contrariile pot fi false amândouă iar subcontrariile adevărate amândouă. Astfel, un
apărător al guvernului atacat prin propoziţia „Toate acţiunile guvernului sunt dăunătoare“ n-ar
respinge-o pe aceasta decât stabilind că unele dintre aceste acţiuni nu sunt dăunătoare.
Se observă imediat că acest gen de respingere n-are decât o valoare limitată. Ea îl
împiedică pe adversar să proclame că guvernul a avut o acţiune totalmente dăunătoare, dar ea
lasă să subziste faptul că a putut să nu reuşească cu privire la un număr de puncte (toate cele
cu privire la care respingerea nu s-a referit în mod special). Se înţelege că apărătorul s-ar fi
putut lega de o propoziţie generală, contrara propoziţiei combătute, încercând să demonstreze
că guvernul n-a luat nici o măsură dăunătoare. Dacă justificarea adversarului se bazează pe o
listă de măsuri din care ar fi arătat, prin enumerare, că fiecare dintre ele are efecte dăunătoare,
respingerea ar fi constat în a relua lista în întregul său, angajându-se să dovedească că nici
una n-a avut efecte dăunătoare.

Toate acţiunile Nici o acţiune

guvernului sunt a guvernului nu
dăunătoare CONTRARE este dăunătoare
economiei economiei

Unele acţiuni Unele acţiuni

ale guvernului ale guvernului nu
sunt dăunătoare SUBCONTRARE sunt dăunătoare
economie economiei

Fig. 1. Diferitele tipuri de opoziţie dintre propoziţii după logica clasică

23
 Într-o practică frecventă, apărătorul, pentru a evita să abuzeze de timpul şi de atenţia
publicului, îşi va limita respingerea la câteva puncte. El va urma astfel, în linii mari, schema
logică a contradicţiei. Dar el va introduce în această schemă unele elemente care ies din
cadrul ei, deoarece sunt susceptibile să influenţeze auditoriul. Astfel, el va tinde să
menţioneze caracterul util al unor măsuri luate de guvern, fie cele care au fost menţionate de
adversar, fie altele. El iese deci dintr-o poziţie pur negativă şi introduce elemente de laudă
care pot lua loc în afara unui demers de contradicţie strictă. El poate de asemenea concede că
anumite măsuri au fost un eşec (cf. relaţiei de subalternare). Aceasta instaurează un fel de
procedură de bilanţ graţie căreia el scapă de jocul contradicţiei în profitul unui demers prin
care el încearcă să dea aparenţa unui arbitru care este deasupra celor amestecaţi.

C) Contradicţie şi incompatibilitate. În sensul strict, contradicţia intervine între şi negaţia

care poartă asupra conţinutului însuşi. După Goblot, contradicţia (şi contrarietatea) dintre
concepte nu există ca atare, ci numai între judecăţi virtuale pe care le putem lua ca obiect.
Acesta este un punct de vedere care concordă cu concepţia despre logică ca demers
formalizant.
Dar noţiunea de contradicţie n-a fost creată ex nihilo de către logicieni. Ea schematizează
unele constatări relative la proprietăţile manifestate de unele obiecte, acţiuni, persoane,
cuvinte. A afirma şi a nega, înainte de a fi o regulă a limbajului sau un joc al scriiturii
simbolice, sunt conduite sociale, de luare de poziţie, de atragere după sine sau de respingere.
Dacă ar părea contradictoriu a afirma în acelaşi timp „Acest cal este alb“ şi „Acest cal este
negru“, semnificaţia termenilor conţinuţi în ele şi a judecăilor care pot fi formulate în legătură
cu ei depind de proprietăţile albului şi negrului. La fel pentru orice propoziţie care s-ar referi
la un cerc pătrat, o greutate fără gravitaţie, un recipient care ar fi în acelaşi timp gol şi plin.
În planul obiectelor, acţiunilor, evenimentelor, calităţilor… observabile şi care corespund
unor concepte şi unor cuvinte, nu există contradicţie în sensul exact al termenului. Dar aici se
găsesc incompatibilităţi, adică imposibilitatea pentru unele elemente de a se găsi simultan
prezente în fiinţe reale sau obiecte ale gândirii.

Pentru obiecte, se poate spune că incompatibilitatea este incompatibilă cu existenţa: focul nu poate coexista
cu apa, frigul cu căldura… Unele acţiuni şi calităţi de asemenea nu pot fi simultan prezente: o persoană care se
găseşte într-o încăpere nu este în acelaşi moment în afară şi dacă ea este culcată în patul său, ea nu stă pe un
scaun…
La nivelul analizei, un concept este constituit dintr-un anumit număr de trăsături printre care cele care ne
permit să-l definim. Aceste trăsături nu pot fi incompatibile: un patruped nu poate avea un număr de picioare
diferit de patru, iar unele figuri, pătratul, triunghiul etc., ale căror toate punctele nu sunt echidistante faţă de un
centru nu pot fi cercuri.

Dacă un obiect sau un concept ale căror elemente incompatibile nu pot exista sau fi
gândite, cum pot ele conduce, în planul propoziţiilor, la contradicţii sau la contrarietăţi care să
furnizeze material pentru argumentare?
Răspunsul este simplu: noi nu avem acces direct, intuitiv la obiecte ale cunoaşterii care ar
exista în ele însele, dar acestea din urmă sunt fructul, cel puţin parţial, al unor alegeri şi al
unor decizii care nu se pretează la teste fizice sau la calcul logic. De unde anumite
dezacorduri, unii considerând elementele drept compatibile, ceilalţi refuzând această
compatibilitate şi invocând, într-un spirit critic sau polemic, contradicţia.
1) „Realităţile“ mediului nostru material sau social înconjurător sunt produsul unor
categorizări şi al unor judecăţi asupra datelor percepute. Există numeroase evenimente care nu
se pretează la o diviziune dihotomică, căci ele se situează în continuu, marginal, tranziţie. Se
simplifică atunci când se spune că ziua se opune nopţii şi că unele afirmaţii cum ar fi „Este
ziuă“, „Este noapte“ se contrazic. Aceasta înseamnă a nega existenţa zorilor şi a
crepusculului. Cercul pătrat este figura care ilustrează în mod tipic incompatibilitatea. Cu
toate acestea, o figură incorect executată, de către un copil de exemplu, poate participa şi la
24
unul şi la celălalt şi se vor face glume pe seama autorului spunându-se că a desenat un “cerc
pătrat”. În mod abstract, un paşaport este autentic, eliberat de către instituţia autorizată, sau
este opera unor falsificatori. Dar presa va desemna cu „adevărat paşaport fals“ pe cel care
fabrică un serviciu de informaţii cu materialul furnizat lui de către instituţia autorizată…
Nu este vorba de simple jocuri ale spiritului. Este suficient să reamintim, în legătură cu
opoziţia dintre viaţă şi moarte, de exemplu, dezbaterile cu privire la „comele depăşite“ şi
conflictul dintre tezele care le reduc la una sau alta dintre aceste stări. În ultimă instanţă,
moartea este definită pornind de la criterii explicitate de lege, care pot fi contestate şi
modificate în funcţie de progresele cunoştinţelor biologice şi medicale. La fel este cu legea
sau jurisprudenţa care vor defini limitele zilei şi ale nopţii, de exemplu pentru a aprecia dacă
există sau nu delict în materie de vânătoare.
Disciplinele ştiinţifice nu scapă acestui gen de consideraţii. Fără a evoca problemele de
geneză (a vieţii pornind de la materia inertă, a cutărei specii pornind de la forme care par a o
prefigura), să reamintim numai că matematicienii înşişi au dezvoltat teoria „mulţimilor vagi“,
pentru a trata cazurile în care aparrtenenţa unui obiect la o mulţime nu ţine de tot sau nimic,
ci poate fi o chestiune de grad şi de probabilitate.
2) Din momentul în care cântărim componentele psihologice şi sociale (care în orice caz nu
sunt niciodată absente) intrăm în acelaşi plan în jocul unor incompatibilităţi.
Nu există viaţă afectivă fără ambivalenţă, adică fără coexistenţa iubirii şi a urii, a fricii şi a
atracţiei, a apropierii şi a îndepărtării cu privire la acelaşi obiect. Ceea ce implică că acest
obiect ar reuni unele trăsături incompatibile: demn de dragoste şi demn de ură, atrăgător şi
respingător în acelaşi timp.
Viaţa psihologică ca şi viaţa socială sunt marcate de conflicte. Acestea există între grupuri,
în interiorul acestora, în interiorul indivizilor. Interesele şi factorii determinanţi care conduc la
acţiune sunt antagoniste la escroc şi la victima sa, la combatanţii de fiecare parte ai liniei de
tragere, la oamenii politici aflaţi în competiţie pentru conducerea statululi. Câţi dintre noi nu
aspirăm în acelaşi timp să câştigăm mai mulţi bani şi să muncim mai puţin, să trăim aventuri
originale şi să beneficiem de securitate, să profităm de persoane şi de lucruri fără a plăti
preţul? Se va spune imediat că aceste interese şi aceste aspiraţii sunt contradictorii şi totuşi
coexistenţa lor este greu de negat.

III. Argumentare şi limbaj

Argumentarea se desfăşoară pe planul cuvântului (oral sau scris). Limbajul este deci
materia şi instrumentul ei şi este greu să înţelegem mecanismele argumentării dacă nu ne
reprezentăm modalităţile intervenţiei sale.

1. Limbaj şi imagine. Oricare ar fi ponderea limbajului, nu putem neglija rolul imaginilor,

al figurărilor unor persoane, obiecte, evenimente. Ele joacă un rol considerabil în societatea
noastră.
Simplul afişaj al unor embleme sau insigne relevă afilierile sociale, culturale, politice. El
afirmă, contribuie la probarea apartenenţei sau a susţinerii faţă de un grup într-un mod
comparabil cu o declaraţie verbală („Eu sunt pasăre: iată-mi aripile!“).
Producţiile grafice, desenele umoristice sau picturile laudative sau satirice transmit – într-
un mod mai mult sau mai puţin frapant şi pertinent – mesaje. Acestea din urmă pot fi tratate
ca argumente în măsura în care ele aduc la vedere persoane (indivizi sau reprezentanţi ai unor
grupuri) în atitudini sau acţiuni care au valoare de afirmare şi de calificare. Semnificaţia lor
este de a spune: „Iată ce sunt aceste persoane, ce fac ele, cum ne conduc ele“. Acset lucru se
poate face într-un mod violent, agresiv (într-un sens sau altul) sau sub forma în care îl produce
umorul.

25
 Întrebându-se cu privire la raţiunile eşecului Doamnei E. Cresson în fruntea guvernului în 1991-1992,
Françoise Giroud acordă un loc în emisiunea televizată a lui Bébête Show. „Aceste imagini care difuzează
marionetele celor care ne guvernează nu sunt neutre. Ele pot fi ucigătoare. Fizionomia lui Edith Cresson a fost
puternic afectată de ele“. (Le Nouvel Observateur, 9 aprilie l992, p. 59).

În raport cu producţia verbală, imaginea are mai multă forţă. O imqgine de tip documentar
aşa cum se prezintă într-un film, o fotogrefie face să se vadă evenimente, acţiuni, intervenţii
ale unor persoane sau grupuri care, de exemplu, arată puterea lor, neregularitatea intervenţiilor
lor, recursul la violenţă, la opresiune.

Un document care aproape că a atins statutul de eveniment istoric este filmul video pe care un amator, în
martie 1991 la Los Angeles, a înregistrat un grup de polţişti care loveau cu violenţă un automobilist negru.
Filmul, vândut unei staţii de televiziune, a fost pe larg difuzat, provocând o vie emoţie care, după achitatrea
poliţiştilor în aprilie 1992, a contribuit la declanşarea unor revolte care au cauzat zeci de morţi şi pagube cifrate
la miliarde de dolari.

Imaginea antrenează prin urmare adeziunea pe care tinde s-o producă prezentarea unor
fepte. Ea are efecte afective: ea este susceptibilă să provoace emoţii şi, prin aceasta, o
convingere şi o dispoziţie de a acţiona în sensul pe care-l doreşte cel care o prezintă. Aceasta
vine fie din conţinutul însuşi (evenimente, acţiuni care entuziasmează sau indignează), fie din
modul de prezentare care flatează sau depreciază. Publicitatea oferă bune ilustrări de
prezentări flatante, în care calităţile unor obiecte sunt subliniate de figurarea lor sau contextele
seducătoare în care se înscriu ele.
Limbajul n-are eficacitatea documentară şi afectivă a imaginii deoarece el nu prezintă
lucrurile, ci doar le evocă. Se va ţine totuşi seama de încărcătura afectivă şi de efectele
oratorice (cf. mai jos).

2. Argumentare şi vorbire. Retorica nu este numai, într-un sens restrâns, „arta de a vorbi
bine“. Ea este legată, după cum arată originile ei, de persuasiune. Numeroasele procedee
descrise în tratate contribuie la aceasta din urmă. Raporturile strânse dintre retorică şi
argumentare reies din lucrările lui O. Reboul (1990, 1991).
Putem situa raporturile dintre argumentare şi limbaj din punctul de vedere al formei pe care
o ia exprimarea verbală, discursul. Acesta nu transmite în mod eficace o argumentare decât,
de exemplu, dacă traduce în mod fidel organizarea acesteia. În consecinţă, studiul
argumentării trece prin analiza unor producţii verbale, acestea furnizând materialul cu ajutorul
căruia poate fi atinsă organizarea conceptuală a argumentării.
Limbajul nu este însă un simplu decalc al acestei organizări. El comportă elemente proprii
care contribuie la a acţiona asupra auditoriului şi a-l aduce la o anumită convingere.
Unii lingvişti, urmându-l pe O. Ducrot (de exemplu 1980), au considerat raporturile dintre
limbaj şi argumentare într-un mod foarte discutabil. Ei lărgesc noţiunea de argumentare
prezentând-o ca fiind orice viză a unui efect asupra auditoriului, mergând până la a considera
că, la limită, n-ar exista enunţuri care să nu comporte o asemenea viză. Astfel, enunţuri ca
„Petru a venit“, „Paul a venit“ vor fi considerate ca argumente, în măsura în care ele fac ca
auditoriul să admită că şedinţa care s-a ţinut şi la care au venit să participe aceste persoane a
fost un succes. O exprimare ca „Chiar şi Petru a venit“ poate fi interpretată într-un mod
analog.
Analizele dezvoltate în această perspectivă pun în evidenţă semantica, adică urmăresc să
descrie semnificaţia pe care cuvintele – cel puţin unele dintre ele, în special conectorii – o
implică şi conduc la a spune sau a lăsa să se înţeleagă (de exemplu, cuvântul „chiar şi“, de
mai sus).
Abordare care se vădeşte utilă, depăşind simpla – prea simpla – analiză a sensului pornind
de la vocabular sau de la fraze izolate şi oferind deschideri pentru interpretarea, inclusiv cea
automată, a unor enunţuri. Dar „lărgirea“ noţiunii de argumentare ne apare de fapt ca o
reducţie; autorii se exprimă ca şi cum abordarea lingvistică de tipul de mai sus ar fi singura de
26
care să se ţină seama. Astfel sunt lăsate la o parte toate aspectele şi componentele care pun în
evidenţă analiza unor schimburi efective de argumente – care nu pot fi puse în sarcina unei
singure discipline.

Nici limbajul ca sitem, nici vorbirea, care este o realizare particulară a acestuia pentru o
persoană la un moment dat, nu sunt decalcul unei realităţi obiective existente independent de
subiectul care o prinde şi care se exprimă cu privire la ea (cu atât mai mult ele nu sunt
decalcul unei organizări logice). Ceea ce le permite oamenilor – şi într-o anumită măsură ceea
ce-i constrânge – să argumenteze nu este pur şi simplu faptul că ei diferă prin punctele de
vedere pe care ei le adoptă cu privire la mediul lor înconjurător şi la ei înşişi şi unele scări de
valori diferite pe care ei le adoptă. Aceasta este de asemenea pentru că cuvintele n-au o
semnificaţie în mod strict şi univoc definită, că ele comportă, luate în ele însele sau integrate
în contextul unui discurs şi în cadre ideologice, o plasticitate, o ambiguitate, o pluralitate de
semnificaţie care permit să se comunice intenţii diferite şi uneori opuse.

Cuvântul „proprietar“, de exemplu, este luat într-un mod pozitiv şi atractiv într-o publicitate şi o argumentere
care recomandă să devii proprietar datorită avantajelor şi satisfacţiilor care sunt ataşate acestui statut (mai ales
dacă este vorba de a deveni proprietar al cutărei reşedinţe ale cărei avantaje sunt prezentate). Dimpotrivă, el este
luat într-un mod negativ atunci când o asociaţie de locatari denunţă abuzul de care se fac vinovaţi proprietarii
(descurajând astfel candidaţii potenţiali să devină proprietari).

Numeroase cuvinte comportă încărcături afective încorporate sau asociate semnificaţiei lor.
A-l desemna pe cineva cu termenii „asasin“, „trădător“, „escroc“ nu înseamnă numai a-l plasa
din punct de vedere intelectual într-o categorie; înseamnă de asemenea a face să survină
reacţii de aversiune şi de respingere la auditoriu. Propaganda, publicitatea, discursurile
polemice fac în mare măsură să intervină încărcăturile afective, utilizând cuvintele care sunt
purtători ai lor pentru a califica persoane, obiecte, acţiuni, evenimente.
Crearea şi întreţinerea de încărcături afective de către cuvinte pun în evidenţă
condiţionarea şi asocierea. Pe de o parte, aceste încărcături fac parte din cultura unei societăţi
şi din valorile pe care ea le admite. Propaganda şi polemica le utilizează asociindu-le, de
exemplu, cu persoanele pe care ele vor să le glorifice sau să le stigmatizeze. Pe de alta, aceste
încărcături sunt create şi întreţinute de expunerile şi discursurile în care cuvintele sunt
asociate cu evenimente sau obiecte care provoacă aceste reacţii. Condiţionarea strictă implică
faptul că aceste evenimente sau obiecte – sau reprezentarea lor – ar fi asociate cu aceste
cuvinte: în acest scop, sunt utilizate unele filme şi documente fotografice. Dar prezentarea
verbală este un substitut care are de asemenea eficacitatea sa. Vorbirea, cu elemente afective
încorporate sau asociate (intonaţii, exclamaţii, tremolouri), introduce un alt tip de asociere
(emoţia autorului). La fel, reacţiile auditoriului, sloganurile reluate în cor care-i impresionează
pe cei care ascultă şi pe cei care participă.
Repetiţia este o condiţie de menţinere, de întreţinere, a încărcăturilor afective. De unde
folosirea abundentă şi cvasiritualizată în discursuri şi publicitate. Cu riscul totuşi de extincţie
prin saturaţie…

27
 Cap. IV. DIVERSELE TIPURI DE ARGUMENTE

Există numeroase tipuri de argumente. Putem aspira să stabilim o clasificare sistematică a

lor. Unele elemente ale unei astfel de clasificări au fost propuse de către Aristotel în Topica şi
Retorica. Locurile (topoi) care se invocă aici corespund cadrelor în care pot fi repartizate
argumentele folosite în raţionamentul dialectic şi în discurs. Aceste locuri corespund într-un
sens unor forme generale ale gândirii, cum sunt cele de natură logică. În această calitate este
normal să le găsim în orice argumentare. Dar le găsim şi în orice activitate intelectuală
explicitată în mod verbal. În această calitate, este vorba mai mult de cadre pe care le respectă
argumentarea decât de forme specifice ale acesteia.
În plus, Aristotel s-a situat în contextul particular al epocii sale şi Topica, de exemplu, a
fost scrisă în funcţie de tipul de exerciţiu pe care-l constituia discuţia dialectică. În legătură cu
această lucrare, putem subscrie la remarca lui Brunschwig:

„Dacă este adevărat, chiar şi azi, că ‘totul se amestecă până la un anumit punct în discutarea şi susţinerea
unor teze’ (Rhétorique, I, 1), această activitate nu mai seamănă deloc, nici prin răspândirea sa, nici prin funcţia
sa, nici mai ales prin numărul şi natura habitudinilor şi instituţiilor care-i modifică mai mult sau mai puţin
exercitarea, cu ceea ce era în Atena secolului al IV-lea“ (Topiques, Introd. la trad., 1967, p. IX).

Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1976) au consacrat o parte a lucrării lor prezentării unei

clasificări a argumentelor. Astfel, ei disting argumentele „cvasilogice“ şi cele care se bazează
„pe structura realului“. În interiorul acestor mari categorii sunt analizate diverse relaţii, cum ar
fi cea de tranzitivitate, a părţii cu întregul, de cauzalitate, finalitate etc. Se observă că – chiar
dacă autorii au făcut loc unor argumente mai speciale, ca cel al autorităţii, de exemplu – ne
găsim în aceeaşi situaţie ca cea a lui Aristotel.

Recursul la categorii permite ca argumentele să fie prezentate într-un mod sistematic, care este la prima
vedere comod şi seducător.
Dacă luăm ca exemplu categoria cantităţii, se vede uşor că ea se aplică unui foarte mare număr de obiecte,
comportamente, calităţi… sub o formă fie pur şi simplu intensivă, fie care se pretează la numărare şi la măsurare.
Cantitatea se pretează la comparaţii şi unele argumente pot face ca ele să intervină ca bază pentru judecata de
preferinţă. Să le menţionăm, după Perelman şi Olbrechts-Tyteca, pe cele pe care le-a enumerat Aristotel: „Un
număr mai mare de bunuri este preferabil unui număr mai puţin mare; binele care slujeşte unui mai mare număr
de scopuri este preferabil celui care nu este util în acelaşi grad; ceea ce este mai durabil şi mai stabil este
preferabil faţă de ceea ce este mai puţin“. Aceşti autori îl citează şi pe Isocrate pentru care „meritul este
proporţional cu cantitatea persoanelor cărora le serveşte: atleţii sunt inferiori educatorilor, deoarece ei
beneficiază numai ei de forţa lor, în timp ce oamenii care gândesc bine sunt folositori tuturor“ (1976, p. 115). Ei
ne reamintesc că unele justificări ale democraţiei se bazează pe acest principiu, la fel ca şi unele concepţii despre
educaţie.
De fapt, unele argumente de acest tip sunt pe larg utilizate în programele şi discursurile politice. Referinţa la
egalitate, la justiţia socială, care sunt norme, se pot traduce în planul faptelor printr-o participare a celui mai
mare număr la bogăţiile materiale şi culturale. Argumentul bazat pe alegerea numărului mare, sondajele, despre
care de altfel se şi vorbeşte, ţin de aceeaşi categorie. Numeroase decizii individuale se bazează pe acelaşi
principiu: căutarea, în alegerea unei slujbe, a câştigului celui mai mare, a promovării celei mai rapide, a
activităţilor celor mai interesante.
Printre argumentele juridice, Kalinowski (1965) citează, după Fabreguettes, argumentele a fortiori:
argumentul a majori ad minus (de exemplu, de la obţinerea prin prezumpţie a unui drept de proprietate asupra
unui imobil se conchide la dreptul mai slab (cum ar fi uzufructul)); argumentul a minori ad majus funcţionează
în sens invers.
Categoria timpului oferă un alt exemplu. Dacă considerăm raporturile dintre trecut şi prezent, un tip de
argument pe larg folosit îl constituie referinţa la precedent. În unele cazuri în care ezităm în legătură cu
adoptarea unei soluţii, referinţa la o soluţie anterioară pentru o problemă analoagă ne permite, cu cele mai mici
cheltuieli, să ieşim din încurcătură. Jurisprudenţa se bazează pe acest principiu. „Lecţiile istoriei“ pretind că
exploatează învăţămintele din evenimentele trecute. Un mod de a explica unele comportamente ale unui popor
trimite la trecutul său, la habitudinile de care el nu s-a debarasat, în pofida schimbării sale de regim, la o tradiţie
28
politică sau geopolitică ce se menţine de-a lungul secolelor (spiritul de frondă al goliştilor, căutarea accesului la
mările libere de către Rusia…).
Vechimea unei întreprinderi sau a unei mărci („casă fondată în…“) este un argument publicitar cunoscut.
Pancarta de pe tutungerie, care anunţă că un bilet câştigător de loterie de la o tragere precedentă aici a fost
vândut, se prezintă de asemenea ca un precedent. La fel anunţul că cutare publicaţie periodică a prezis rezultatul
ultimei curse de cai.

Aceste exemple arată cum pot fi folosite unele categorii în prezentarea argumentelor. Dar
ele scot totodată în evidenţă lipsa specificităţii lor. Ele arată că, pe lângă categoriile care
servesc drept cadru, intervine o organizare în termeni de valori (mai multul este preferabil mai
puţinului, trecutul este garantul viitorului). Acestea sunt resortul argumentării şi tocmai ele se
cuvine să fie degajate, în acelaşi timp în care se precizează rolul şi modalităţile acţiunii lor.
O metodă inductivă poate părea mai potrivită decât un effort de sistematizare a priori. Ea
ar consta în culegerea de specimene de argumente, din care presa, de exemplu, furnizează o
recoltă bogată în chestiunile care interesează publicul larg, şi în a încerca clasificarea lor după
formele caracteristice. Acest demers nu este uşor. Pe de o parte, datorită varietăţii
argumentelor şi, mai ales, deoarece puţine argumente aparţin unei şi numai unei categorii.
Analiza unor enunţuri arată că ele sunt adesea „supradeterminate“: un enunţ poate releva o
mulţime de mijloace, de intenţii şi de obiective, care sunt în mod simultan urmărite şi puse în
aplicare.
Sub această rezervă, putem introduce un element de sistematizare bazându-ne pe dublul
aspect al argumentării: aspectul dinamic care incită auditoriul să se decidă şi să acţioneze şi
aspectul intelectual care ţine seama de probe şi justificări. Unele argumente sunt, într-adevăr,
mai direct centrate pe motivaţiile subiectului, urmărind să stârnească şi să mobilizeze
încărcătura afectivă susceptibilă să-l facă să adere şi să acţioneze, în timp ce altele furnizează
raţiuni pentru adoptarea punctului de vedere propus. Printre aceste raţiuni unele sunt de
ordinul constatării în prezenţa unor fapte, ceea ce furnizează o probă sau justificare empirică.
Altele ţin de inferenţă, de deducţie. Acestea din urmă pornesc în mod necesar de la puncte de
plecare, principii sau presupoziţii acceptate de către subiect, pe care argumentarea le evocă
mai mult sau mai puţin explicit, arătând raportul lor cu tezele apărate, care beneficiază şi de
aceste presupoziţii.
Există demersuri intelectuale mai subtile decât recursul la fapte sau la principii. Aşa este
cel care constă în a propune interpretări ale unor date observate sau evocate sau cuvinte: este
vorba de a degaja din ele un sens care nu era evident în momentul aprehendării lor naive şi de
a surprinde implicaţiile ascunse. Aşa este cel puţin demersul care constă în a juca pe
extensiunea şi comprehensiunea conceptelor, pentru a stabili între ele asimilări care să ne
permită să evocăm unele trăsături care iniţial nu erau evidente, atribuite unor evenimente sau
persoane. Discriminarea, dimpotrivă, ne permite să stabilim distincţii care merg în contra unor
asemenea asimilări.
Un alt tip de argument ţine seama de personalizarea pe care o comportă argumentarea:
persoana emiţătorului este deosebit de importantă şi ea poate adăuga greutatea autorităţii sale
conţinutului celor spuse. Şi autoritatea altor persoane ar putea fi evocată în acelaşi sens.

I. Stârnirea şi orientarea motivaţiilor

Concepte pe larg utilizate în unele psihologii, cum ar fi nevoia, tendinţa, pulsiunea şi cel,
mai general, de motivaţie care le înglobează pe celelalte, trebuie folosite cu prudenţă, căci ele
duc uşor la verbalism şi la pseudoexplicaţii. Cu toate acestea, ţine de domeniul faptelor că
acţiunile sunt orientate spre anumite obiective şi că, atunci când este stârnită o anumită
motivaţie, pentru a o satisface, poate fi mobilizată o mare cantitate de energie.
Noţiunea de motivaţie comportă astfel două implicaţii, cea de orientare şi cea de
mobilizare a energiei. Avem tendinţa de a crede că orientarea este fixată de natura însăşi a

29
nevoilor sau a tendinţelor considerate (foamea spre hrană, setea spre băutură etc.).
Dimpotrivă, ceea ce le caracterizează pe acestea din urmă este marja relativ mare a obiectelor
care le pot satisface: să ne gândim la extrema varietate de feluri de mâncare sau de băuturi
susceptibile să satisfacă foamea sau setea. Argumentele trebuie să fie deci considerate sub
aceste două aspecte: capacitate de stârnire sau de mobilizare şi pe de altă parte determinarea
unor alegeri.
Motivaţiile legate de supravieţuire, cum ar fi nevoia de hrană, de băutură, de oxigen, de
menţinere a integrităţii corporale, nu au nevoie să fie stârnite. Celui care moare de sete sau
care va pieri într-un incendiu, dacă nu-i poţi acorda un ajutor material, cel puţin îi vei indica
un loc cu apă sau o ieşire încă accesibilă.
Cu toate acestea, chiar nevoile vitale, cum ar fi foamea şi setea, comportă o marjă de
actualizare care le face sensibile la stimulări exterioare. Acestea din urmă le pot duce la un
nivel de tensiune, sau de priză de conştiinţă, care ajunge la acţiune mai devreme decât ar face-
o un urcuş care presupune un effort asumat de bună voie. Cu atât mai mult când este vorba de
motivaţii mai puţin esenţiale, care lasă un loc larg influenţelor de origine externă pentru
mobilizarea lor sau punerea lor în stare de trezire.

1. Argumente şi stimuli fizici. Argumentarea face parte dintre aceste influenţe de origine
externă. Pentru a înţelege rolul său, trebuie s-o apropiem de unele influenţe pe care uzul
curent nu ne face să le tratăm ca argumente. Vederea unei fete care-şi etalează din plin
picioarele într-un cartier specializat îl incită pe trecător să meargă să-şi satisfacă cu ea o
dorinţă pe care ea a activat-o. Nu vom spune că această vedere constituie un argument. Dar
dacă fata îi şopteşte în ureche unele mostre ale iscusinţei sale, sau dacă i-a recomandat-o un
prieten pentru a-i pune la încercare talentele, în aceste cazuri avem de-a face cu argumente,
care determină cel puţin alegerea persoanei. La fel, prezentarea seducătoare a unor feluri de
mâncare în vitrina unui restaurant sau mirosul apetisant care vine de la bucătărie îl incită pe
trecător să vină să dejuneze aici. Nu vom spune că este vorba de argumente. Dar
recomandarea unui ghid reputat va fi unul…
Argumentele, în aceste exemple, au aceeaşi funcţie ca şi „non-argumentele“. Pe planul
justificării, ele pot fi de altfel evocate şi unele şi altele în acelaşi fel. („Am intrat în acest
restaurant deoarece felurile de mâncare erau apetisante – deoarece este recomandat de ghidul
M“.)
Nu putem insista asupra faptului că argumentele sunt exprimate cu ajutorul limbajului.
Aceasta nu este o trăsătură distinctivă: descrierea unor scene erotice poate stimula puternic
dorinţa sexuală, descrierea minuţioasă a unui preparat culinar face să „ne vină apă în gură“.
Deosebirea constă în faptul că „non-argumentele“ aparţin unor „circuite scurte“ în care
stimulii sunt legaţi în mod direct cu acţiunea, în timp ce argumentele ţin de „circuite lungi“
graţie cărora persoana în loc să fie angajată imediat în acţiune poate utiliza unele informaţii,
amintiri, cunoştinţe, poate delibera, după ce eventual, şi-a pregătit dinainte decizia.
Foamea şi setea stau la baza unor diverse argumentări, unele dintre cele mai serioase, cum
sunt cele care urmăresc, de exemplu, să-i convingă pe locuitorii lumii a treia să-şi schimbe
obiceiurile de cultură sau de captare a apei, pentru a le face mai eficiente şi raţionale şi astfel a
lupta împotriva deşerturilor. Dimpotrivă, mare parte din publicitatea care vinde brânzeturi,
ciocolată, cognac, whisky, ape minerale… nu se referă la aceasta decât sub aspecte secundare
(satisfacerea gustului…) sau asociate (statut social, prestigiu, contribuţie la economia
regională…).
2. Emoţiile. Motivaţiile care nu sunt ancorate în procese fiziologice şi psihologice primare,
cum sunt foamea sau sexualitatea, pun mai bine în relief reactivitatea la influenţele exterioare.
Aşa sunt cele care se traduc prin emoţii: frică, furie, indignare, dispreţ… pe care le
mobilizează pe larg discursurile politice şi situaţiile dramatice.
Frica este o reacţie extrem de primitivă, direct legată de supravieţuire în medii
înconjurătoare ostile. Ea este menţinută şi întreţinută de cultură, imitaţie, influenţele familiale

30
şi constituie una dintre tematicile imaginarului. Ea îşi păstrează un loc larg în societăţile
moderne. Acestea îi pun destul de bine pe membrii lor la adăpost de privaţiuni alimentare
grave, dar ele rămân obiectul a numeroase ameninţări care-i urmăresc pe indivizi sau
grupurile (boală, degradare fizică, moarte prematură, pierdere a serviciului, furt, agresiune,
război, invazie din partea unui duşman puternic, răscoale, revoluţie…). Numeroase studii
americane consacrate persuasiunii au cercetat efectele argumentării în raport cu stârnirea fricii
(fear arousing appeal). Variabilă uşor de mobilizat, ea se pretează la studierea acestor
schimbări de opinii sau de atitudini pe care le antrenează această mobilizare.
Diferite reclame şi campanii de informare se referă la frică, pericole ale fumatului, ale
drogului, depistării cancerului, protecţia împotriva furturilor şi agresiunilor, asigurările
împotriva bolilor şi accidentelor, sau, pur şi simplu, măsuri împotriva cariei dentare sau
îngrăşării.
Corporaţiile sau grupurile economice lansează cu regularitate „strigăte de alarmă“ cu
privire la declinul lor, excesele de impozite, concurenţă…, punând în evidenţă riscurile de
şomaj sau de dependenţă naţională pentru a incita puterile publice să le vină în ajutor. La
nivelul politic numeroase campanii mobilizează neliniştea sau angoasa, fie pentru a-l ataca pe
adversar, răspunzător de anumite pericole şi ameninţări (împotriva proprietăţii, dreptului la
muncă, libertăţii, păcii…), fie pentru a se pune pe sine în evidenţă ca garant, salvare, forţă
liniştitoare.
Relaţiile dintre persoane, grupuri, naţiuni sunt în mare măsură marcate de eliberarea unor
încărcături emoţionale. Unele sunt pozitive şi sunt evocate în apeluri la unire, prietenie între
popoare, munca în comun pentru idealuri împărtăşite. Crearea unei rele conştiinţe este un
procedeu care joacă pe mai multe registre, nu numai pentru a incita la ajutorarea celor
defavorizaţi, ci şi, de exemplu, pentru a ataca un guvernământ, recurgând dacă trebuie la
retorică pentru a suscita furia sau indignarea împotriva lui.

„Câţi copii din familii defavorizate vor fi privaţi de vacanţă vara viitoare deoarece creditele alocate centrelor
de vacanţă au fost reduse cu 36%? Câte persoane în vârstă vor fi împiedicate să rămână acasă deoarece creditele
care să le permită rămânerea la domiciliu au fost reduse cu 69%?“ (P. Joxe, citat în Le Monde, 3 octombrie 1986,
p. 9).
„Cu cei o sută unu de imigranţi din Mali obligaţi să se îmbarce în 18 octombrie, noaptea, la bordul unui avion
clandestin, Franţa, Statul de drept, şi-a expulzat propria-i civilizaţie. Ea şi-a respins trecutul, onoarea, datoria sa
istorică faţă de cei care, colonizaţi şi supuşi, au luptat pentru dreptul său şi pentru libertatea sa şi care,
‘independenţi’, au măturat gunoaiele sale“ (P. Tort, Le Monde, 29 octombrie 1986).

O sută de milioane au fost risipite în momentul transferării ministerului de Finanţe de la Luvru pe cheiul
Bercy între 1986 şi 1988. „Vreţi să ştiţi ce reprezintă aceste 100 de milioane? O nimica toată faţă de cele 120 de
milioane reclamate de Michel Delebarre după revoltele din Vaux-en-Velin pentru un plan de ajutor de urgenţă; o
treime din bugetul tuturor organismelor ştiinţifice din 1991 (cu excepţia CNES), care se ridica la 300 de
milioane; o cincime din ceea ce a putut investi Edith Cresson pentru a dezvolta formarea tinerilor“ (Fr. De
Closets, Le Nouvel Observateur, 26 martie 1992, p. 102).

Atunci când aspectul conflictual este mai tare dcât solidaritatea, un tip curent de argumente
poartă asupra ameninţărilor cu represaliile. Ele pot fi foarte explicite ca în strategiile militare,
în care sunt expuse deschis perspectivele distrugerii, sau exprimate într-un limbaj mai
diplomatic.

II. Apelul la fapte

Prin „fapte“ înţelegem toate datele susceptibile de a fi observate, fie că ele sunt prezentate
direct, fie pe calea ocolită a unor documente sau relatări ale unor martori.
Am introdus mai sus faptele ca elementele unui demers raţional care le utilizează cu titlu
de probă. Acest rol este de reţinut, dar el nu este singurul. Faptele sunt în plus susceptibile să

31
provoace emoţia, să mobilizeze încărcătura afectivă, care a fost considerată în secţiunea
precedentă.
Tocmai acesta este genul de efect pe care-l menţionează Perelman şi Olbrechts-Tyteca:
„Unii profesori de retorică, partizani ai efectelor facile, preconizează recursul, pentru a emoţiona auditoriul,
la obiecte concrete, cum ar fi tunica însângerată a lui Cesar pe care o flutura Antoniu în faţa romanilor, copiii
învinuitului pe care i-au adus în faţa juraţilor pentru a le stârni mila (1976, p. 157)“.

Mediile cu cuvintele asortate cu imagini şi cu o sonorizare potrivită joacă azi un rol analog. Exemplu, acest
extras dintr-o propagandă televizată în favoarea unui candidat la alegerile senatoriale din California: „Mi-am dat
seama ce ar putea însemna [o lege votată de Congres] atunci când asupra tatălui meu s-a tras de sus în timpul
unui hold-up la magazinul său. Viaţa lui a fost salvată graţie programului privitor la serviciile de ajutor medical
de urgenţă. Am descoperit apoi că senatorul A. C… era autorul. Graţie senatorului C… tata este încă în viaţă“
(B. Guetta, Le Monde, 31 octombrie 1986, p. 4).

Ponderea acordată faptelor ca elemente de probă este legată de tipul de cultură care domină
într-o societate. În cea în care trăim noi, obiceiurile şcolare în care învăţarea ştiinţelor naturii
deţine un loc important, în care manualele comportă numeroase ilustraţii şi prezentări de date,
emisiunile de televiziune şi difuzarea unor reviste ilustrate pare a priori a favoriza o atitudine
pozitivă cu privire la ele.
În sprijinul argumentării pot fi avansate date foarte variate, tehnicitatea lor, precizia lor
sau, dimpotrivă, caracterul lor global sau spectacular fiind funcţie de materia tratată şi de
obiectivele vizate.
Datele numerice pot fi utilizate chiar în sprijinul unor aserţiuni generale de ordin politic
sau moral: analiza unor deplasări ale voturilor într-un scrutin pentru a imputa
responsabilitatea unui eşec partizanilor cutărei formaţiuni, compararea expansiunii unor firme
private sau naţionalizarea, taxa pentru şomaj sau pentru inflaţie invocată ca critică a politicii
unui guvernământ, taxa pentru criminalitate în ţările în care pedeapsa cu moartea este sau nu
în vigoare ca argument în favoarea abolirii sale, taxa pentru avorturi clandestine şi pentru
accidente rezultând în sprijinirea unei legalizări a avortului şi a contracepţiei etc.
Mărturiile au o importanţă emoţională, uneori considerabilă dar care nu merge neapărat la
egalitate cu valoarea lor ca probă. Ea poate deturna de la examinarea obiectivă a problemei,
făcând ca abordarea ei să fie pe ocolite, conducând la refuzul examinării ei. Descrierea unei
crime oribile îl incită pe cititor să nu ia în consideraţie altă sancţiune posibilă pentru autorul
său decât moartea. Invers, descrierea ultimelor momente ale unui condamnat face intolerabilă
menţinerea sau restabilirea acestei pedepse…
În sens strict, mărturiile nu sunt fapte, ci relatări ale faptelor. Publicul larg, obişnuit cu
reportajele privitoare la evenimente care s-au produs în mod indiscutabil, nu este deloc dispus
să facă această distincţie. Or, deja atunci când faptele sunt autentice, alegerea lor nu este
neutră (cf. exemplului de mai sus privitor la pedeapsa cu moartea). Ceea ce este prezentat ca
fapt este adesea o „lectură“ a unor evenimente marcată de credulitate, de prejudecăţi, de
intenţia „martorului“ de a prezenta o versiune a faptelor care să concorde cu convingerile sale
sau ale prietenilor săi. Controversele privitoare la „OZN“-uri sau la parapsihologie arată
cvasi-imposibilitatea de a tranşa cu privire la existenţa sau nonexistenţa unor anumite
categorii de fapte şi necesitatea de a argumenta pentru a clarifica o opinie care va rămâne, în
orice caz, împărtăşită în privinţa lor.
Acest lucru este valabil pentru imaginile (fotografii, filme, documente, reportaje TV) care
sunt, întocmai ca şi cuvintele, mărturii. Ca şi acestea, ele pot fi manipulate; distorsiunile pe
care le permit ele sunt cele mai grave deoarece imaginile dau iluzia că sunt un decalc al
realităţii. Unele montaje, în care cuvântările înregistrate sunt tăiate, amestecate cu altele, pot
da impresia că se spune altceva decât ceea ce au vrut să spună autorii lor în momentul în care
le-au ţinut.
Faptele invocate ca argumente publicitare sunt de diferite tipuri: unele reprezintă pur şi
simplu obiectul (în lumina sa cea mai favorabilă), altele reprezintă manifestări ale calităţilor
32
sale; acestea apar frecvent în publicitatea televizată care arată într-un mod mai mult sau mai
puţin dramatizat virtutea unor produse de întreţinere, care curăţă pereţii, care fac să
strălucească podelele, a unor detergenţi care fac minuni pe rufele cele mai pătate, a unor
alimente în legătură cu care se precipită familii, câini sau pisici, a altora, sau a unor vitamine,
care redau vigoarea şi o întreţin… Caracterul ludic şi/sau fantastic al unora dintre aceste
prezentări merge împotriva obiectivităţii lor, dar sporeşte atractivitatea lor şi puterea lor de
evocare.
Mărturiile personalizate se bazează pe aceleaşi principii. Reproducerea de scrisori în care
unii consumatori se declară mulţumiţi de un produs este o tehnică foarte veche. Reclamele
care utilizează momeala unei participări a celui care subscrie la extrageri dotate cu lozuri mai
mult sau mai puţin importante confirmă realitatea acestor lozuri (pentru care autoritatea unor
aprozi şi/sau a unor bănci este deja invocată) menţionând numele unor câştigători la anumite
extrageri anterioare, însoţite eventual de fotografiile lor sau de fotografia unei vedete
cunoscute, ceea ce face şi mai puternic sentimentul realităţii).
Publicitatea menţionează unele indicaţii mai generale cu privire la orientarea
consumatorilor spre tipul de produs pe care-l promovează ea. Ea se referă, de exemplu, la
sondaje care se pronunţă într-un mod majoritar pentru anumite specificări sau caracteristici
ale produsului propus (preferinţă pentru casa individuală, automobilul cu patru uşi…).
Menţionarea unei cifre de vânzare sau afirmaţia mai generală „modelul cel mai vândut din
ultimele x luni“ joacă acelaşi rol. Editorii utilizează acest procedeu indicând cifra de tiraj al
unei lucrări pe care ei o pun la cale. La fel fac unii jurnalişti. Iar pentru spectacole, numărul de
intrări în sălile de cinema sau numărul de reprezentaţii ale unei piese de teatru.
Acestei referinţe la masa de consumatori i se adaugă sau i se substituie menţionarea
alegerii unor experţi: premii literare al căror efect asupra cifrei de vânzare a unor cărţi
cunoscute este ştiut, alegerea „maşinii anului“.
Anumite argumentări de acelaşi tip sunt invocate pentru decizii privitoare la materii
fundamentale. De exemplu, rezultatele unor sondaje. Unii le invocă, alţii le recuză şi le
subliniază incoerenţa:

„Dacă opinia populară se pronunţă în favoarea pedepsei cu moartea, ce motive am avea noi s-o recuzăm? În
democraţie, noi trebuie să acceptăm şi nu să dispreţuim ceea ce crede majoritatea cetăţenilor“ (E. Faure, Le
Monde, 28 august 1981, p. 2).

„Susţinătorii pedepsei cu moartea proclamă că sondajele ar arăta că majoritatea francezilor este favorabilă
menţinerii ei. În acelaşi timp, aceşti susţinători, în general ostili avortului, ar spune că nici o majoritate n-ar putea
legitima autorizarea intreruperii voluntare a sarcinii. Paralel, aboliţioniştii ar recuza sondajul pentru pedeapsa cu
moartea, cerând totuşi acceptarea IVG-ului pe baza rezultatelor unor sondaje…“ (A. Grosser, L’Expansion, 7
martie 1986, p. 155

III. Apelul la presupoziţii

Orice raţionament, chiar şi cel mai riguros, implică anumite presupoziţii iniţiale
indemonstrabile. Avem exemple foarte clare în matematică şi în logica formală.
Argumentarea se bazează pe principii admise de către cei care o primesc. Aceste principii sunt
uneori explicitate, menţionate sub forma unor aserţiuni în cursul argumentării. În numeroase
cazuri ele sunt numai implicite şi le putem considera drept presupoziţii.
Numărul presupoziţiilor acceptate într-o societate dată este considerabil, natura lor este
diversă, adeziunea care le este acordată este inegală. De unde şi o largă posibilitate de alegere
pentru emiţător, dar şi obligaţia de a efectua o alegere potrivită.
Principiile, în probleme de natură socială, morală, politică, corespund unor norme şi unor
valori. Ele definesc anumite reguli pe care, în grupul în care sunt acceptate ele, trebuie să le
respecte structurile şi persoanele, deciziile, acţiunile, atitudinile, intenţiile.

33
 Referinţele la norme şi valori intervin atunci când este vorba de a preconiza o decizie: se
arată că acţiunea la care conduce ea decurge din dreptul sau dintr-un anume drept particular,
din libertatea sau dintr-o anume libertate particulară, din egalitatea dintre oameni… Acelaşi
demers este valabil, dar în sens invers, atunci când este vorba de a refuza o decizie: se arată că
ea este în conflict cu cutare normă. În probleme de morală şi de drept găsim argumentările
cele mai clare de acest tip. Dreptul la viaţă, de exemplu, conduce la refuzul avortului şi al
pedepsei cu moartea. Dreptul societăţii de a-şi menţine existenţa conduce la contrarul
dreptului de a dispune de viaţa unor persoane şi la a o sacrifica în anumite împrejurări. Măsuri
care merg împotriva dreptului la proprietate individuală, cum sunt anumite exproprieri sau
naţionalizări, trebuie să fie făcute să treacă înaintea intereselor private.
Anumite norme şi valori sunt invocate pentru critică. Aşa este cazul unor prescripţii şi
măsuri de ordin moral şi juridic, după cum tocmai am văzut. Este de asemenea cazul în critica
unor persoane. Aceasta se situează la diferite niveluri după cum este vorba de criminali care
violează cele mai fundamentale drepturi ale omului, de cutare om politic sau responsabil
administrativ lipsit de integritate care se lasă corupt, de orice persoană căreia i se reproşează
că nu respectă îndatoririle sarcinii sale sau ale funcţiei sale. La fel este – şi exemplul este
sugestiv pentru că ne arată critica ce se exercită asupra criticii – când un autor maltratat de un
cronicar îl va acuza pe acesta că-i lipsesc regulile deontologiei întrucât nu dă despre opera sa
o reprezentare fidelă a intenţiei sale şi/sau citează din ea inexact anumite pasaje.
Normele şi valorile n-au soliditatea unor date incontestabile şi stabilite o dată pentru
totdeauna.
Existenţa lor depinde de acceptarea lor şi de susţinerea lor de către grup. Argumentările
evocate mai sus tind adesea să arate nu pur şi simplu că o acţiune sau o decizie sunt conforme
cu o valoare, ci că, în plus, ele o întăresc. Invers, când adversarul nu numai că n-o respectă,
dar tinde s-o distrugă. A spune că o valoare este batjocorită nu înseamnă numai a arăta că ea
este dispreţuită, ci că, în plus, autoritatea sa este ştirbită. Aşadar, raportul dintre principiu şi
ceea ce se prezintă drept consecinţă a sa este mai mult decât doar o relaţie logică.

IV. Implicarea emiţătorului

Argumentarea, interpretată în cadrul teoriei informaţiei (cf. cap. II) face să intervină un
emiţător. Acest emiţător poate fi eclipsat de mesajul său. Argumentarea poate viza
obiectivitatea raţionamentului pur. Ea tinde spre asta cu atât mai mult cu cât se adresează
unor receptori mai sensibili la coerenţă şi la adevărul material decât la greutatea autorului şi
la prezenţa sa morală sau psihică. O argumentare ar putea fi descrisă pe planul dialecticii (în
sensul aristotelic) fără a face să intervină elementele retorice legate de emiţător. Dar
obiectivul eficacităţii conduce la evocarea şi chiar la implicarea lui în mod sistematic.
Implicarea emiţătorului comportă două aspecte care, în mod normal, nu sunt întotdeauna
separate în practică. Pe de o parte, el ar putea interveni chiar prin faptul persoanei sale, al unor
calităţi care îi sunt recunoscute şi aceasta independent de conţinutul sau forma mesajului. Pe
de altă parte, el poate interveni prin intermediul mesajului însuşi, fie că conţinutul sau forma
acestuia relevă ceea ce este el, fie că el face în mod explicit proba acesteia sau că el îşi
personalizează mesajul pentru a exercita prin chiar acest fapt o presiune asupra auditoriului.

1. Ponderea prealabilă a emiţătorului. Aristotel menţionase în Retorica sa că

personalitatea oratorului este unul din factorii care contribuie la producerea convingerii: un
om care pare demn de crezare creează încredere. Curios, însă, Aristotel dă impresia că ea este
produsă de orator prin discursul său şi nu prin cunoaşterea prealabilă a persoanei sale, a unei
autorităţi care i-ar fi acordată lui de la bun început pe baza unei reputaţii dobândite. S-ar putea
crede că neglijarea, de către Aristotel, a acestui ultim aspect ţine de anumite raţiuni teoretice,

34
de grija de a privilegia elementele cognitive interioare discursului, mai curând decât de
observarea unor fapte.
Acestea arată, într-adevăr, că audienţa mesajului – şi dispoziţia de a-l primi chiar înainte de
a fi emis – este legată de reprezentarea emiţătorului. De aceea, când este vorba de a influenţa
un auditoriu, alegerea oratorului, a semnăturii, a prezentatorului nu este întâmplătoare.
Mişcările politice, cele care se formează pentru a acţiona asupra puterilor publice sau opiniei
recurg în mod clasic la persoane al căror prestigiu este stabilit pe planul literelor, artelor,
ştiinţelor. Ele le cer să le reperezinte, să figureze pe listele de susţinere, să fie primele la
semnarea unor petiţii pentru a incita publicul să le urmeze. De vreme ce aceste persoane
prestigioase se mobilizează, înseamnă că este bună cauza la care sunt asociate! La fel stau
lucrurile cu reclamele care angajează vedete de spectacol pentru a vinde cutare sau cutare
produs care n-are nimic de-a face cu exercitarea talentului lor.
Există unele implicaţii mai speciale în alte domenii, acolo unde competenţa persoanei este
în raport direct cu obiectul mesajului. Aşa ceva se petrece atunci când sunt invitaţi unii
specialişti pentru a raporta în faţa unei comisii parlamentare sau a unor consilieri ai
guvernului pe probleme de energie, de agricultură, de dezvoltare a cutărei sau cutărei
industrii… Chiar şi în domeniile tehnice, anumite raţiuni care ţin de aplicaţii, de putere sau de
comerţ duc la prezentări flatante ale emiţătorului, care devine cel mai bun economist din ţară,
cel mai bun specialist în relaţiile internaţionale, în Balzac sau în Patagonia… fără ca
auditoriul să fie perfect convins atunci când procedura ia o formă repetitivă sau
cvasiautomată…

2. Intervenţia în mesaj. Emiţătorul lasă să transpară ceea ce este el prin ceea ce spune,
chiar şi atunci când el nu caută în mod explicit să se releve auditoriului. Acest lucru este
foarte clar atunci când este vorba de competenţa sa. Spusele sale pot confirma sau infirma
statutul care i-a fost recunoscut înainte ca el să ia cuvântul. Cineva care este prezentat drept
expert în subiectul pe care-l va trata justifică acest titlu dacă face dovada ştiinţei sale prin
spusele sale, ca şi prin răspunsurile la întrebările şi la obiecţiile care-i pot fi adresate. Altfel,
statutul său poate fi pus la îndoială şi reputaţia sa să sufere de o prezentare insuficientă care,
evident, nu va atrage după sine convingerea. În anumite cazuri, atunci când este vorba de
necunoscuţi, de persoane care nu beneficiază de o introducere flatantă, calitatea prezentării
este cea care-l face pe public să inducă competenţa autorului.
Intervenţiile pentru care oratorul introduce greutatea sa personală în argumentare iau forme
diverse.
Putem menţiona înainte de toate simpla afirmaţie. Când ceea ce este spus este avansat de
către un autor a cărui autoritate este recunoscută, această autoritate se transmite lucrului spus,
care tinde să fie cu atât mai bine acceptat. Este notoriu, de altfel, că deja orice afirmaţie, chiar
detaşată de un autor care poate fi identificat, pare dotată cu valoare în ea însăşi. Lucrul care
este spus – şi mai ales repetat – pare a exista. Studiile cu privire la zvonuri au arătat greutatea
extraordinară pe care o poate lua acest fenomen. Spiritul critic care cere dovezi sau cel puţin
identificarea sursei este puţin răspândit.
Afirmaţia poate fi calificată atunci când autorul se declară martor la ceea ce avansează, fie
că este vorba de fapte, fie, mai subtil, de dispoziţii, de calităţi, de merite… de persoane.
Emiţătorul poate asigura propria sa prezentare spunând ce este el şi, într-un mod mai mult
sau mai puţin explicit, de ce putem acorda încredere spuselor sale. Ea înlocuieşte astfel o
introducere asigurată din exterior sau o completează sau o confirmă pe aceasta. Această
prezentare poate sluji scopuri de apărare personală, respingând unele atacuri sau interogaţii
care nu sunt compatibile cu ceea ce este el.

„Cine s-ar putea îndoi că un ministru al Muncii socialist nu este întotdeauna în spiritul progresului social şi
ameliorării condiţiilor de viaţă ale tuturor muncitorilor din Franţa?“ (J. Auroux, La Croix, 9 februarie 1982, p. 3).

35
 Emiţătorul îşi exprimă uneori propria sa emoţie, declarându-se indignat, scandalizat de
spusele unui adversar sau de acţiunea sa, sau, dimpotrivă, satisfăcut de acestea. Acestea sunt
moduri de aprobare sau de critică pe care el le încarcă cu greutatea autorităţii sale. La fel se
întâmplă atunci când el se declară neliniştit, nemulţumit sau dezamăgit, ceea ce nu este rar
după o întrevedere sau un început de negociere cu cutare sau cutare responsabil.
Vom menţiona de asemenea apelurile (solicitările, exhortaţiile). Spre deosebire de cele
care sunt centrate pe interesul auditoriului sau produse ale unei analize care se vrea obiectivă
a unei situaţii, este vorba de apeluri în care oratorul solicită sau cere susţinerea publicului. Aşa
este cazul, de exemplu, cu şeful de stat sau de guvern care cere adunării cetăţenilor să-l ajute
să-şi ducă misiunea la bun sfârşit.

„Vă chem, franţuzoaice, francezi, să mă ajutaţi pentru că, în faţa crizei care zguduie lumea, Franţa, unită în
adâncurile sale, întâmpină vremurile care vin“ (Declaraţia Preşedintelui Republicii, F. Mitterrand, Le Monde, 5
mai 1982, p. 10).

Cererea este un demers primitiv, anterior argumentării. Primele forme ale acesteia din
urmă o includ. Vedem acest lucru la copilul mic. Atunci când acesta începe să argumenteze
pentru a-şi susţine cererea, el o face prin referire la el însuşi, la nevoia sa, la dorinţa sa, la
plăcerea pe care o va încerca dacă solicitarea sa va fi satisfăcută. De abia mai târziu el va face
să intervină interesul celuilalt, asociat celui al său.
Exprimarea unei cereri de către orator nu este totuşi un procedeu spontan, chiar dacă ar
putea corespunde unei aşteptări şi unei nevoi reale. Aceasta este o tehnică ce caută să
mobilizeze unele moduri primitive de interdependenţă socială, la care orice membru al unui
grup este de timpuriu sensibil.

3. Fundamentele implicării. Raţiunile pentru care persoana emiţătorului este susceptibilă

să intervină în acceptarea mesajului său şi eficacitatea acestuia sunt numeroase. În fapt, pot fi
implicate aspecte diferite ale persoanei sale, în funcţie de materia tratată şi de atitudinile
auditoriului.
Competenţa emiţătorului este un factor determinant important în domeniile ştiinţifice sau
tehnice în care cunoaşterea subiectului este esenţială. Expertul – sau persoana prezentată în
această calitate – primeşte la început o întâmpinare favorabilă. În chiar prezentarea mesajului
său această competenţă are şanse să ducă la o organizare a argumentării mai solidă decât cea
la care poate ajunge un autor mai puţin competent. Spusele sale au şanse să fie mai pertinente
şi mai clare. Chiar de la început prestigiul său face ca auditoriul să fie mai atent.
Cu toate acestea, chiar în aceste domenii, şi cu atât mai mult în cele care se pretează în plus
la controversă, oratorul poate fi suspectat că încearcă să influenţeze auditoriul în sensul
poziţiilor pe care le apără el sau pe care i se cere să le susţină. Competenţa nu este deci
suficientă; dimpotrivă, ea poate fi pusă în slujba unor anumite preocupări şi poate servi la a
orienta cât mai bine atitudinea publicului. Se cuvine să ţinem seama de obiectivitatea sau
sinceritatea care corespund preocupării de a prezenta lucrurile într-o manieră informativă şi
nu pe ocolite. Observaţia şi experienţele arată că mesajul este mai puţin bine receptat atunci
când provine de la o sursă care are interesul de a apăra punctul de vedere pe care îl expune, în
timp ce ar fi mai bine dacă ar părea că îşi propune doar să informeze.
După Hovland et al. (1953), competenţa şi sinceritatea determină credibilitatea autorului.
Este vorba aici de anumiţi factori de ordin cognitiv, care pun accentul pe cunoştinţele
transmise de către mesaj şi cunoştinţele relative la emiţător.
Aceste elemente cognitive nu sunt suficiente. În materiile supuse argumentării, este vorba
de a dispune auditoriul la anumite decizii şi acţiuni, de a adopta atitudini favorabile acestora
din urmă. Atunci când aceste atitudini nu există în prealabil sau ele sunt înlocuite de atitudini
opuse, ceea ce se cere este o transformare a auditoriului, o schimbare a habitudinilor de
răspuns, crearea unor noi dispoziţii de a reacţiona. Se înţelege de la sine că trebuie ca
intervenţia explicită a unei persoane să fie mai eficace decât spusele sale (de exemplu, sub
36
forma unui text scris şi/sau anonim) întrucât stârnesc mai mult decât acestea unele reacţii
afective şi unele motivaţii.
Acestea din urmă sunt diverse; ele depind de situaţii şi de raporturile existente între
emiţător şi receptor. Se consideră că personajele prestigioase stârnesc dorinţa de a semăna cu
ele, de a te identifica cu ele – ceea ce incită la a adopta poziţiile pe care le apără ele.
Personajele dotate cu autoritate de către statutul şi funcţia lor determină supunerea, care se
extinde la acţiunile şi tezele lor. Copilul a fost mult timp în contact cu adulţi care, în diverse
calităţi, sunt dotaţi cu prestigiu şi cu autoritate, şi cărora el a învăţat să li se supună. Nu se vor
accepta toate dezvoltările care au fost consacrate „imaginii tatălui“ şi persistenţei sale. Dar nu
se poate exclude că atitudinile astfel create persistă în măsura în care au marcat profund
formarea personalităţii, nici că ele continuă să-şi joace rolul. Şi aceasta chiar dacă subiectul n-
are conştiinţă şi dacă unele conflicte şi ambivalenţe tind să le mascheze sau să le complice
efectele.
„Argumentul autorităţii“ este expresia tipică – sau mai curând caricaturală – a greutăţii
emiţătorului în argumentare. „Magister dixit“ („profesorul a spus“) este ultimul cuvânt într-un
sitem în care vorba unei persoane se identifică cu Adevărul. Există tendinţa de a crede că
acest tip de autoritate nu intervine decât în sistemele, teologice sau ideologice, care se
articulează cu puteri care permit să se impună o doctrină şi să se sancţioneze abaterile.
Numeroase indicii arată că el intervine de asemenea într-o măsură care nu poate fi neglijată
chiar în cadrul ştiinţelor. Aceasta ţine de faptul că competenţa „profesorului“ se asociază cu
abilităţile sociale care îi permit să-şi promoveze discipolii. Şi în aceeaşi măsură, dacă nu chiar
mai mult, de faptul că puţine spirite sunt înclinate să regândească pentru ele însele fondul
problemelor şi că majoritatea preferă să urmeze căile deja trasate. Ceea ce le aduce numeroase
avantaje, din care faptul că aparţin unei mase capabile de a face să se înţeleagă şi să se susţină
reciproc nu este cel mai mic…
Nu numai personalităţile dotate cu prestigiu şi cu putere beneficiază de o audienţă pozitivă.
După cum ne-au reamintit – printre alţii – Hovland et al. (1953), similitudinea dintre emiţător
şi receptor are şi ea rolul ei. Persoanele de o anumită vârstă sau dintr-un anumit mediu
recunosc mai cu plăcere părerile celor care sunt ca şi ei. Publicitatea de televiziune utilizează
acest fapt arătând personaje asemănătoare spectatorului mediu care recomandă cutare sau
cutare produs de utilizare curentă…

V. Selectare, calificare, interpretare

Chiar şi cel care utilizează fapte (date, acte, vorbe rostite, autorii lor…) în argumentarea sa
le selecţionează, le califică, le interpretează.

1. Selectarea. Nu vom insista asupra selectării. Argumentarea nu este un expozeu didactic

care-şi propune o inventariere a tuturor datelor care alcătuiesc domeniul sau în care intervine
ea. Chiar şi expozeul cel mai descriptiv, în materie de istorie, de geografie, de ştiinţe naturale,
nu este nicidecum exhaustiv: încercarea de a-l face astfel ar face din el o adunătură
inutilizabilă (şi care de altfel nici măcar n-ar putea fi realizată). Chiar şi descrierea cea mai
obiectivă reţine trăsăturile sau aspectele care sunt considerate reprezentative şi/sau ilustrative.
Argumentarea este selectivă datorită obiectivelor vizate. Este vorba de a utiliza ceea ce
permite să se justifice sau să se întărească o teză, ceea ce, pentru aceste obiective, este
considerat cel mai potrivit. Restul este lăsat la o parte, nu numai ceea ce este neutru, ci şi ceea
ce ar putea fi împotriva tezei. Astfel, pentru a relua exemplul familiar al omului politic, acesta
îşi justifică acţiunea, în timpul campaniei pentru realegerea sa, nereţinând decât măsurile şi
razultatele favorabile. Adversarul său, într-un mod nu mai puţin selectiv, îl împovărează cu
eşecuri şi cu neajunsuri.

37
 O reclamă a Vistieriei în favoarea transformării plăţii impozitelor în impozite lunare menţionează ca un
avantaj faptul de a nu risca „să uiţi o scadenţă şi să suporţi majorarea cu 10%“. Dar ea nu pune în balanţă, pe
acelaşi plan, obligaţia de a veghea să se menţină contul aprovizionat cu ocazia fiecăreia din cele zece extrageri
lunare!

Selecţia este cu atât mai eficace (dar cu atât mai discutabilă) cu cât ea nu se explicitează ca
atare, ca decizie a unei persoane, ci se prezintă ca expresia realităţii. Într-un anumit număr de
situaţii care permit dialogul şi contradicţia, ea se detectează prin confruntarea unor poziţii
antagoniste. În altele, de exemplu cu privire la publicitate, habitudinile culturale fac ca ea să
fie identificată de către public. Dar adesea, în prezentarea unor lucruri de către jurnalist, de
către unii pretinşi martori, tocmai aspectul ales de ei este singurul expus şi, datorită faptului că
el este astfel fără avertizare, el este receptat de către public ca expresia realităţii. Procedeul
permite parti pris-ul – la rigoare ignorarea – de a beneficia de autoritatea faptului stabilit.

2. Calificarea. A atribui o calificare înseamnă, din punct de vedere formal, a practica un

act de clasificare. Clasa considerată poate fi definită de descriptori obiectivi, iar calificarea
este în acest caz de ordin factual („Acest animal este mascul sau femelă, acest corp este lichid
sau solid“…). Într-un mare număr de cazuri descriptorii sunt vagi şi implică o apreciere care
poate fi ea însăşi materie de argumentare. În fine, clasa este adesea de ordinul valorilor, cu
polaritate pozitivă sau negativă, şi calificarea este intenţionată în funcţie de aceste valori, într-
un sens sau în celălalt. Calificarea se exprimă pe planul limbajului prin atribuirea unei
etichete, care nu este în mod necesar un adjectiv calificativ, ci poate fi numele clasei (acţiune
calificată de „crimă“ sau de „delict grav“ de exemplu). Această etichetă în ea însăşi, prin
conotaţiile care îi sunt ataşate, este capabilă să stârnească reacţii pozitive sau negative din
partea publicului. De unde utilizarea ei pentru a-l impresiona pe acesta în sensul dorit de
orator.
Calificările care relevă anumite tehnici au statutul de fapte în măsura în care ele sunt
determinate de reguli obiective, de performanţe, de aprecieri codificate de un juriu, el însuşi
constituit în mod statutar (pentru o persoană, certificat de aptitudine în conducerea
automobilului, în pilotarea avionului, în navigaţie…, pentru obiecte, conformitate cu normele
de utilizare, de securitate,…). Cu toate rezervele pe care le comportă alegerea normelor,
factorii determinanţi ai deciziilor judecătorilor şi regulile de costituire a acestora.
Domeniul juridic oferă bune exemple în care calificarea este efectuată pornind de la norme
de apreciere explicite, care nu lasă mai puţin un mare loc pentru discuţie. Calificarea unui act
interzis de lege determină jurisdicţia în faţa căreia va fi tradus autorul său, precum şi marja de
pedepse la care se expune el. Un om îl ucide pe altul: calificarea actului ca omucidere
voluntară, rănire cauzatoare de moarte fără intenţia de a o produce, legitimă apărare…
predetermină sancţiunea (sau absenţa sancţiunilor). La fel pentru o problemă de moravuri
după care ea este tratată ca viol sau atentat la pudoare.
Calificarea este un argument deoarece intervine pentru a determina decizia judecătorului
sau a juriului. Dar ea este şi consecinţa unei argumentări: aşa este analiza unor fapte şi
punerea lor în raport cu textele juridice care le vor determina. Această analiză poate fi
delicată, supusă controversei, apelului, recurgând la intenţia legiuitorului, la precedente, la
cazuri analoge.

Un ziar, urmărit pentru că a publicat planurile unui decodor care permitea recepţionarea emisiunilor
Canalului Plus fără a plăti abonamentul, a fost scutit de acuzaţia de „provocare la furt“. Aplicarea articolului din
Codul penal cu privire la furt nu i s-a părut judecătorului că s-ar putea aplica în acest caz (nici o însuşire a
vreunui obiect, programul fiind în plus o prestare de servicii, care nu este vizată de acest articol) (Le Monde, 8
aprilie 1986, p. 23).
Parchetul din Paris, în 13 aprilie 1992, a refuzat să califice unele acte comise în timpul ocupaţiei germane de
către un vechi responsabil din Miliţie, P. Touvier, drept „crime împotriva umanităţii“ pe baza unor aşteptări (care
au făcut obiectul unor vii controverse) conform cărora Statul pe care-l slujea nu practica „o politică de
hegemonie ideologică“ – care ar fi fost, deci, condiţia pentru o astfel de calificare.

38
 Ca şi în celelalte cazuri, argumentarea nu constituie o finalitate pur obiectivă, vizând să
asigure doar respectarea legii. Subiacente argumentelor explicitate, care le invocă pe acestea,
se găsesc unele interese şi motivaţii care determină demersurile acuzatului (sau ale avocatului
său) sau ale ministerului public. Interesul acuzatului este de a obţine o calificare a actului său
care să-i permită să-şi atragă pedeapsa cea mai uşoară. Conform reprezentărilor dezvoltate cu
privire la severitatea sau indulgenţa tribunalului corecţional şi ale curţii cu juri, şi unele şi
celelalte caută să obţină decizia presupusă cea mai favorabilă. Înţelegerea atribuită curţilor cu
juri în privinţa unor crime pasionale conducea într-o epocă ministerul public să-i apere cât de
mult posibil pe autorii lor în tribunalele corecţionale, în care judecătorii profesionişti se arătau
mai severi. Tocmai de înţelegerea curţilor cu juri caută şi azi să beneficieze acuzaţii în materie
de autoapărare.
În unele cazuri, poziţia luată de judecător sau de juriu poate fi împotriva realităţii faptelor.

„Până la începutul secolului al XX-lea, în Marea Britanie, legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru orice
‘grand larceny’, pentru orice furt de o valoare care atingea patruzeci de şilingi sau două lire engleze. Revoltaţi
faţă de această sancţiune prea severă, judecătorii apreciau cu regularitate orice furt important la treizeci şi nouă
de şilingi pentru a evita să fie obligaţi să aplice pedeapsa cu moartea; cazul cel mai flagrant s-a produs în 1808
când un furt de zece lire în bani ghiaţă a fost calificat ca furt de treizeci şi nouă de şilingi“ (Perelman, 1970, p.
142).

Istoria judiciară prezintă numeroase cazuri în care juriile au pronunţat achitarea după un
omor, această achitare revenind, prin răspunsurile negative la întrebările puse, la a afirma că
omorul nu fusese comis de către acuzat, ceea ce se opunea realităţii bine stabilite a faptelor.
Procedurile judiciare furnizează bune exemple de asociere între strategiile argumentative,
care se derulează pe planul vorbirii, şi strategiile acţiunii care le completează, le condiţionează
sau le întăresc. De exemplu, în materie de juriu, atunci când acesta ajunge să judece un
inculpat, dreptul de a recuza avocaţii permite să se modifice componenţa lor în sensul pe care
ei îl cred favorabil (a îndepărta femeile în probleme de viol, proprietarii în cazul atingerii
bunurilor…). Unele modificări în reglementarea listelor pornind de la care sunt traşi la sorţi
juraţii corespunde unor griji comparabile: extinderea lor la clase mai populare era
intenţionată, în epoca în care pedeapsa cu moartea nu era abolită în Franţa, să facă
condamnarea la această pedeapsă mai puţin probabilă.
În viaţa socială calificările sunt departe de a fi determinate în funcţie de coduri obiective
sau numai explicite. Ele procedează mai curând din elogiu şi din depreciere, chiar din injurie,
şi cuvintele calificatoare sunt etichete care servesc acestei formaţii şi urmăresc să provoace
reacţii afective.

Calificările următoare (subliniate de noi) sunt extrase dintr-un articol care se opune tratatului de la Maastricht
cu privire la unitatea europeană:
„… nu conţine mare lucru de utilitate, este cu toate astea periculos. Alienare economică şi financiară.
Monetarism generator de impozite ridicate, de recesiune şi de şomaj. Nou flecuşteţ (de aranjat) în magazinul de
accesorii pricăjite… de amorsat în mod scandalos dispariţia Franţei. Risc de dizolvare suplimentar a identităţii
naţionale. A da naştere unei xenofobii îngrozitoare. Ambiguităţi şi uneori contradicţii. Procedură stupefiantă.
Contorsiuni neverosimile. Unitate de faţadă. Majoritate întâplătoare. Procese de o complexitate neverosimilă.
Mult zgomot despre false victorii, dar puţin zgomot despre pericole reale. Inutil şi periculos. A-şi distruge
propriile apărări… a face să se uite existenţa sa. Totală inconştienţă faţă de realităţi, spirit de capitulare. Politică
de concurenţă pe cât de nefastă pe atât de desuetă. Federalism pe cât de afirmat pe atât de ambiguu, tehnocraţie
iresponsabilă şi ruptă de realitate. Egoisme şi… utopii. Strategie săracă. Regres incredibil. Manipulări
partizane…“ (J. Calvet, Le Monde, 9 aprilie 1992, p. 2).

3. Interpretarea. Interpretarea integrează datele într-un cadru conceptual care constituie

un sistem mai mult sau mai puţin elaborat. Acest cadru le dă un sens, ne permite să le
înţelegem (sau ne dă această iluzie) şi să le apreciem. Calificarea este deja o interpretare,
deoarece o clasificare este un sistem, fie el, în structura sa cel puţin, relativ simplu. Şi pentru a

39
atribui o calificare, trebuie să interpretăm faptele prin a le situa într-un cadru conceptual,
riguros ca în domeniul juridic, sau mai vag, dar totuşi categoric, în domeniul moral sau social.
Selecţia este ea însăşi, cel puţin în parte, interpretativă.
Interpretarea intervine deja atunci când este vorba de a prezenta evenimente. Ea poate
propune o versiune a lor şi avansa că lucrurile s-au petrecut într-un anumit mod: într-o bătaie,
A este cel care-l agresează pe B sau B este agresorul. Convingerile prealabile impun
versiunea. Pentru susţinătorii lui B, prima este cea adevărată şi proclamată ca atare. Ea este
uşor părăsită, eventual, spre rectificare dacă prea multe evidenţe arată că este neverosimilă
(dar aceste evidenţe pot fi negate sau contestate). La fel stau lucrurile cu vorbele.
Materialitatea lor, când nu este vorba de texte scrise, se pretează la contestare. O persoană
este intervievată sau interogată prin telefon despre un incident, o problemă, o acuzaţie. Nu
este rar faptul că ea contestă textul prezentat în ziar, care pune în cauză fidelitatea sa şi
semnificaţia care este acordată spuselor sale. Semnificaţia unui text este fragilă şi poate fi
alterată prin înlocuirea unui cuvânt cu un altul, o condensare a unor enunţuri, suprimarea unor
elemente din context… Autorul unui text scris, de exemplu un scriitor care a fost citat greşit,
are avantajul că poate să producă originalul…
Interpretarea unor acte şi a unor vorbe poate avea în vedere semnificaţia lor şi intenţia lor
imediată. Cutare responsabil, dând unele semne de aprobare sau de încurajare la o cerere sau
la un proiect, a promis el oare că o (îl) va satisface sau va ajuta la realizarea sa? Solicitantul
poate s-o creadă sau să se facă a o crede şi, făcând publică versiunea sa, să exercite o
presiune, pe calea opiniei, asupra autorului pentru ca el să se simtă angajat în acest sens. În
acest joc, acesta din urmă va repune lucrurile la locul lor – din punctul său de vedere – printr-
o dezminţire, dacă consideră oportun…
La un alt nivel, interpretarea se exercită asupra raţiunilor care au făcut ca persoana
respectivă să ia cuvântul şi să ţină cutare cuvântare: care sunt intenţiile sale, ce persoană
vizează ea, ce decizie lasă să se întrevadă? În unele cazuri, se instaurează o anumită
colaborare între autorul unor „biete fraze“ şi exegeţii săi. Unele cuvântări sunt adevărate
standuri de încercare care realizează sau completează comentariile. În altele, lucrurile merg
mai departe, atunci când este vorba de materii sensibile care pun în cauză interese importante.
Specificul interpretării, dând – la modul metaforic – o cheie a ceea ce este interpretat, este
că face prezent sau clar ceea ce era ascuns, obscur sau confuz. Astfel ea face să apară
implicaţiile unor evenimente, ale unor acte, ale unor vorbe, precum şi consecinţele pe care le
pot produce ele.

Cu privire la o directivă europeană privind utilizarea plasmei umane:

„Această directivă, de inspiraţie pur economică, instituie o veritabilă debandadă a transfuziei şi o angajează
pe terenul comercial şi concurenţial. Comitetul de Etică a subliniat că ea este contrară principiului fundamental
nu numai al eticii, ci şi al dreptului nostru, cel al noncomercializării corpului omenesc. O violare a acestui
principiu cu privire la sânge determină rapid o aceeaşi derivă pentru organe. Omul, după ce s-a eliberat de la
vânzarea în mod global, sclavajul, ar reveni la o vânzare cu amănuntul“ (G. David, Le Monde, 24 decembrie
1991, p. 2).

Într-un domeniu care ţine de viaţa cotidiană, a face clare intenţiile ascunse ale unei
persoane, cu scopul de a acţiona într-un mod potrivit, reprezintă un demers de acelaşi tip.
Dacă ne întoarcem la problema credibilităţii, descoperirea că emiţătorul unor afirmaţii sau
unor argumente are un interes pentru a-şi apăra poziţia determină o suspiciune în privinţa sa.
Un element de polemică clasică, evocat de Perelman, în faţa unui candidat care doreşte cu
ardoare un nou mandat este de a înlocui în intenţiile sale declarate (apărarea interesului
public, a unor categorii neglijate de cetăţeni, a unor valori morale…) ambiţia, aşteptarea unor
avantaje materiale, dorinţa de a crea dificultăţi unia sau altuia… La fel se întâmplă în cazul
celui care pledează în favoarea sa: nu speră el oare sprijinul său pentru a-şi favoriza cariera
sau afacerile?

40
 Dincolo de intenţiile ascunse publicului dar accesibile persoanei care le pune în lucru,
intervin intenţiile de care ea nu are cunoştinţă şi, mai profund, jocul unor structuri mentale
sau al unor factori bilogici sau sociali la a căror degajare duce interpretarea. În acest ultim
caz, judecata de adevăr care este regula oficială a discuţiei este înlocuită cu referinţa la un
determinism. Această substituire este manifestă în patologie. În faţa unor acuzaţii aduse de un
paranoic, medicul nu se mai întreabă cu privire la adevărul lor (cum ar face-o poliţistul sau
judecătorul care nu l-ar pune în cauză pe emiţătorul lor), ci le tratează ca simptome ale bolii.
Nu încape loc de discuţie (bolnavul găseşte întotdeauna alte argumente), ci de îngrijire.
Spusele inspirate de furie sau măgulire de asemenea n-ar trebui tratate în funcţie de ceea ce
par a afirma ele. Ele ar trebui clasate alături de evenimenete materiale determinate în acelaşi
mod (lovituri, criză sau avansuri şi cadouri) şi să li se răspundă în funcţie de ceea ce manifestă
ele. (Dar schimbarea de atitudine este dificilă, cu atât mai mult cu cât spusele pot comporta o
parte de adevăr sau de verosimilitate.)
Analiza deterministă ia forma unui sistem în unele concepţii derivate din marxism şi din
freudism. Pentru marxism, modurile de gândire, poziţiile ideologice rezultă din organizarea
socială, care depinde în cele din urmă de raporturi economice. Apartenenţa la o clasă
determină acceptarea unor anumite teze, a unui anumit mod de analiză a realităţii. Pentru
Freud, originea unor reprezentări, fie că ele se situează pe planul unor imagini, fie pe cel al
unor afirmaţii explicite, poate fi găsită în pulsiuni (teamă, agresiune, instinct sexual), unele
formaţiuni, cum sunt complexele sau mecanismele de apărare, în mod normal inconştiente.
Argumentarea dezvoltată în această perspectivă îl plasează pe cel care o utilizează într-o
poziţie foarte tare. El nu se mai află la nivelul adversarului său, ca atunci când discuţia poartă
asupra adevărului sau rigorii unor afirmaţii sau probe, ci într-un anumit fel deasupra. El pare a
fi deţinătorul unei cunoaşteri (marxismul şi psihanaliza se prezintă ca ştiinţifice) pe care
celălalt n-o posedă, dar care se poate exercita asupra lui, tratat astfel ca un fel de obiect.
De unde şi valoarea sa în polemică, cu atât mai mult cu cât în aceasta interpretarea
procedează fără dificultate prin afirmare, ca şi cum ceea ce avansează ea ar rezulta dintr-o
lectură a unor fapte ale căror fundamente sunt astfel stabilite încât ele nu mai trebuie
justificate. În plus, ea evită să intre în detaliul unor afirmaţii şi argumentări adverse: ele sunt
respinse în bloc, ca expresie de exemplu a politicii (şi a consecinţei sale, cultura) unei clase
sociale sau a unei formaţiuni psihologice mai mult sau mai puţin anormale (efect al frustrării,
al unor complexe rău lichidate…)
Contra-argumentările care pot fi aduse cu privire la aceste moduri de analiză implică, la cei
care vor să le aducă, o anumită cultură şi capacitate de abstractizare suficiente pentru a se
situa la nivelul lor. Ele pot fi dezvoltate in mai multe direcţii.
Una dintre ele poartă asupra disocierii între obiectivitatea unor afirmaţii şi determinismul
sociopolitic sau psihologic. Ea subliniază existenţa unor adevăruri determinate de raportul lor
cu realitatea, independente de starea psihologică a subiectului (în limitele normalului) şi
asupra cărora unele ideologii opuse pot cădea de acord. Dar dacă această disociere pare relativ
uşoară atunci când este vorba de ştiinţe fizice sau naturale, ea se pretează la contestare în
momentul în care se abordează domeniul psihologic şi mai ales cel social. Astfel, pentru
acesta din urmă, după Marcuse, a ne ţine de concepte pe care le dorim strict pozitive înseamnă
deja a lua o poziţie politică, în măsura în care facem referire doar la ordinea socială existentă,
pe care prin chiar acest fapt renunţăm s-o punem în discuţie.
O altă cale constă în a determina fundamentele analizei deterministe şi argumentele sale, în
a contesta caracterul ştiinţific pe care ea şi-l atribuie, în a discerne justificările pe care ea le
avansează pentru a găsi aici unele lacune, nejunsuri sau echivocuri.
Aceste căi sunt, teoretic cel puţin, constructive. Cea care ne determină să aplicăm la teorii
acelaşi mod de analiză pe care ele îl invocă, cercetând determinismul care conduce la luarea
lor de poziţie poate fi considerată drept cea mai bună. Dar ea îi închide definitiv pe adversari
în poziţiile lor, fără a lăsa publicului posibilitatea de a alege în mod raţional între ele.

41
 VI. Asimilare, disociere, amalgam

O parte a activităţii intelectuale constă în a aprehenda sau a stabili similitudini sau

conexiuni între obiectele asupra cărora se exercită ea şi, invers, în a remarca deosebiri şi
separaţii. Similitudinile, deosebirile, conexiunile şi separaţiile nu pot fi definite intr-un mod
perfect obiectiv. Ele nu sunt independente de modul în care subiectul aprehendează obiectele,
de modul în care ele îi sunt prezentate, de modul în care limbajul le exprimă. Argumentarea
joacă pe acesată relativă nedeterminare. Ea poate fi de asemenea tratată ca unitate a unor
concepte sau reprezentări care altfel comportă anumite eterogenităţi. Invers, ea poate sublinia
deosebirile şi stabili o separaţie între obiecte, calităţi care comportă totuşi similitudini şi
conexiuni diverse.

1. Persoana şi actele. Acest lucru poate fi ilustrat cu ajutorul unui exemplu familiar, care
se pretează la argumentare în domeniile moral, juridic, social şi căruia Perelman (1952) i-a
consacrat unele reflecţii: el priveşte raporturile dintre acte şi persoana care le produce.
Când s-a comis un act, cum ar fi o crimă, un delict, un păcat, este implicat autorul său, este
angajată responsabilitatea sa. În formele primitive ale responsabilităţii, atestate în istorie, dar
care se regăsesc în reacţiile spontane în orice epocă, implicarea autorului este totală: acuzatul
este condamnat în funcţie de actul său şi de normele care-l califică. Treptat s-au introdus
disocieri între executarea materială a actului şi intenţie, între această executare şi persoană.
Azi judecta nuanţează sancţiunea ţinând cont de aceste disocieri. Argumentarea apărării caută
să stabilească aceste disocieri arătând că intenţia delictuoasă lipsea, că nu poate fi relevată nici
o urmă de premeditare, că personalitatea inculpatului, conduita sa anterioară sunt în dezacord
cu delictul. Acesta din urmă ar apărea deci ca un fel de accident datorat unui concurs fortuit
sau nefericit de împrejurări care nu prezintă pericolul de a se repeta.
În domeniul social, persoana este apreciată în funcţie de actele sale. Reprezentările se
bazează pe realizări, reuşite şi, atunci când ele sunt negative, pe abţineri şi pe eşecuri. Elogiile
adresate unui om eminent, panegiricele şi oraţiile funerare pun în valoare operele, aportul lor,
originalitatea lor, avantajele care rezultă din ele pentru colectivitate. Polemica urmează acelaşi
demers dar în sens invers. Unele funcţii exclud păcatele şi erorile la cei care le exercită sau
aspiră la ele. Responsabilităţile politice sunt de acest tip. Menţionarea erorilor, a
impreciziunii, a deciziilor nepotrivite luate de către un şef de stat, de guvern, un ministru face
parte din polemicile curente în dezbaterile parlamentare şi extraparlamentare, cu contrapartea
lor la apărătorii care subliniază reuşitele aceloraşi persoane.
Aceste tipuri de argumentare acordă un mare loc conexiunilor dintre trecut şi prezent
(utilizând categoria timpului menţionată mai sus). Am văzut acest lucru în legătură cu
dezbaterile juridice. Ele sunt implicate în elogii şi critici. Descoperirea şi expunerea unor
păcate comise în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat în materie de bani, de utilizare a
fondurilor publice, de complicitate cu grupuri de presiune, de apartenenţă la organisme
condamnate juridic sau moral sunt exploatate pentru a-i discalifica pe autorii lor şi a-i elimina
din viaţa publică. Ele sunt utilizate cu o anumită frecvenţă (şi cu un anumit succes) cu privire
la anumiţi oameni politici ajunşi, uneori, la niveluri înalte de responsabilitate.
O argumentare orientată în sens invers va pune accentul pe schimbarea care caracterizează
persoanele, pe transformările pe care le suferă acestea cu timpul şi pe evenimentele pe care le
trăiesc ele. Aceste probleme se pun in privinţa unor acuzaţi, care se pare că s-au schimbat în
mod fundamental între momentul în care au comis o crimă şi cel în care sunt judecaţi – sau
rejudecaţi. Avocaţii subliniază schimbarea intervenită, destul de fundamentală în ochii lor
pentru a pleda că judecătorii nu mai sunt în faţa aceluiaşi om cu cel care a comis crima pentru
care a fost judecat.

42
 2. Individul şi grupul. Un alt tip de conexiune, la fel de curent, priveşte legăturile dintre
individ şi grupul (sau grupurile) din care face parte. Aceste legături pot fi considerate în două
sensuri. Un grup se mândreşte cu prestigiul membrilor săi (al fondatorului său, al şefului său),
cu generozitatea lor, cu devotamentul lor, cu integritatea lor, cu refuzul de către ei al
compromisurilor. El este depreciat de necinstea acestora. A sublinia apartenenţa unui excroc,
a unui traficant, a unui proxenet la un grup politic sau la o organizaţie care îl susţine
reprezintă o precizare pe care jurnaliştii adverşi nu scapă ocazia de a o face. Invers, individul
poate exploata apartenenţa sa la un grup prestigios (o formaţiune care s-a distins în război, sau
care a contribuit la eliberarea ţării…). El este atins de infamia la care este condamnată
organizaţia al cărei membru a fost. Evocarea acestei apartenenţe constituie un mijloc de
polemică foarte pe larg utilizat.

3. Jocul asemănărilor şi al deosebirilor. Anumite similitudini dintre fapte, demersuri,

instituţii, proceduri… pot fi evocate pentru a face să apară o comunitate de natură între ele.
Această comunitate permite extinderea unor judecăţi pozitive sau negative asupra celor care
sunt asimilaţi. Astfel, eutanasia este refuzată, chiar condamnată, deoarece este considerată o
formă de omor. La fel, pentru anumite concepţii morale, avortul. În aceeaşi situaţie se află
noţiunea de omor care este evocată de unii atunci când este vorba de accidente de muncă, cu
implicaţiile pe care le comportă această asimilare în punerea în cauză a şefului de
întreprindere.
Noţiunea de rasism are o conotaţie puternic peiorativă. De unde şi utilizarea sa în scop
polemic pentru a condamna măsurile care stabilesc discriminări între persoane, mai ales
atunci când ele pun în cauză, de exemplu, unii imigranţi. Violenţa este identificată (pentru a
răspunde acuzaţiilor împotriva modului de apărare, idiscutabil violent, a unor anumite
revendicări) în atitudinile pe care societatea, clasele dominante o exercită asupra unor grupuri
menţinându-le în sărăcie, ignoranţă, practicând împotriva lor presiuni, ameninţări, şantaje. La
fel în ceea ce priveşte minorităţile naţionale sau etnice.

Teoretic, putem distinge conexiunile şi asimilările după cum ele se bazează sau nu pe
temeiuri raţionale. Astfel, raportul dintre act şi persoană nu este un raport arbitrar; se poate
invoca o legătură de cauzalitate: persoana este cauza actului şi ceea ce aparţine uneia este în
mod firesc atribuit şi celuilalt. Raporturile dintre indivizi şi grupuri sunt mai complexe, dar,
dacă grupul nu poate fi tratat ca suma exactă a membrilor săi, el nu poate fi considerat ca fiind
stăin de actele acestora din urmă. Grupul, mai ales dacă este structurat, trebuie să aibă
cunoştinţă de ceea ce fac membrii săi şi dacă activitatea unia sau a altuia este discutabilă, lui îi
revine obligaţia de a-l exclude, altfel, se va putea în mod corect să i se impute că a acceptat
sau a ascuns această activitate. Acest lucru se poate în mod special spune despre şef dacă
grupul este ierarhizat; responsabilitatea sa va fi pe drept pusă în cauză.
Dimpotrivă, numeroase apropieri sunt de tip asociativ şi autorii lor procedează la aceste
apropieri cu scopul esenţial de a produce un efect asupra auditoriului, fără a se sinchisi de
legăturile logice care ar putea sta la baza lor. Efectul este căutat adesea pentru mobilizarea
unor încărcături afective asociate unuia dintre elementele evocate – sau pur şi simplu
cuvintelor care le desemnează. Procedeul este analog celui pe care-l foloseşte publicitatea cu
imagini. Şarmul unei femei drăguţe este socotit a pune în valoare marca unor ţigări, a unui
automobil, a unui lichior… în prezentarea din care figurează. Bucuria unei familii, exploatată
sportiv, la fel în privinţa unei locuinţe luxoase, a unei mărci de aperitiv…
Pe planul noţiunilor asemenea asocieri ţin de amalgam. Acest termen este utilizat pentru a
evoca faptul că elementele apropiate sunt numai unul din modurile materiale fără afinitate
noţională subiacentă.
Amalgamul prezintă drept legat, participând la o aceeaşi natură, ceea ce nu comportă decât
o asemănare sau unele legături superficiale sau accidentale. Acesta este un procedeu de
prezentare. El nu dezvoltă numai elemente de analiză şi de discuţie care ar putea justifica

43
apropierea avansată, ci şi care ar putea-o contesta, nuanţa sau chiar respinge. El afirmă numai
exploatând caracterul respingător al unor anumite personaje, evenimente, al unor anumite
doctrine sau întreprinderi. Vom găsi un exemplu de acest fel în textul citat de Moscovici în
cadrul studiului său asupra propagandei antipsihanalitice:

„Idealistă în ceea ce priveşete metoda, psihanaliza se alătură familiei ideologiilor bazate pe iraţional, inclusiv
ideologia nazistă. Nici Hitler nu făcea altceva cultivând miturile rasei şi al sângelui, formă nazistă a iraţionalului
unor instincte“ (Etude de la représentation sociale de la psychanalyse, Paris, PUF, 1960, p. 579).

Amalgamul nu este niciodată recunoscut. El este numai denunţat la alţii, uneori în actele
lor:

„Guvernul lasă să se dezvolte în mentalităţi neîncrederea cu privire la arabi. Tot declarând că refuză să ‘cadă
în capcana amalgamului între lumea arabă şi terorism’ (Dl. Chirac), el strecoară şi consolidează în fapte acest
amalgam. Introducând vize de intrare şi de ieşire pentru magrebieni, el generalizează suspiciunea şi întreţine
confuzia între probleme diferite“ (T. Ben Jelloun, Le Monde, 12 noiembrie 1986).

Unul dintre resorturile acestei proceduri este de a asimila faptele sau conduitele luate ca
ţinte cu extremele care, prin intensitatea lor, trebuie să provoace reacţia auditoriului.

„Dacă litera şi spiritul legii sunt încălcate date fiind anumite împrejurări, cum ar fi starea de urgenţă sau
starea de insecuritate, orice poate ajunge să fie legitimat, în cele din urmă în detrimentul populaţiei;
Dacă un răufăcător, oricare ar fi el, este fără probleme executat înainte de a fi judecat, de către poliţia unei
ţări, această ţară este condusă să retrogradeze la rangul unor societăţi primitive;
Dacă miliţiile zise de ‘legitimă apărare’ sunt susţinute în Franţa, aceasta reprezintă o poartă deschisă pentru
‘escadroanele morţii’ care bântuie America Latină, în paralel cu poliţiile naţionale“ (J.J. Pagnano, Promovere,
decembrie 1981, p. 5).

Declaraţia episcopilor catolici de la Victoria din 1984, care condamnă experimentele cu embrioni:
„Grupurile care nu pot să se organizeze pentru a-şi proteja interesele sunt susceptibile să-şi vadă drepturile
umane şi demnitatea lor subminate sau batjocorite. În Africa de Sud, aşa se întâmplă cu negrii şi cu oamenii de
culoare. În Uniunea Sovietică, cu evreii şi cu mediile religioase… Aici în Australia, aşa stau lucrurile cu nou-
născuţii“ (J.-M. Clere, S. Crossman, Le Monde, 30 noiembrie 1986, p. 3).

Sunt puţine asimilările (şi discriminările) care să nu poată fi justificate cu argumente

raţionale – dar nu neapărat decisive – inclusiv cele care intervin în textele citate. Dar
specificul amalgamului este că tratează subiectul ca şi cum ar fi vorba de o problemă
rezolvată sau de o evidenţă, evitând, sau amăgind, discuţia, punând în chestiune reflecţia.

44
 Cap.V. PUNEREA ÎN APLICARE A ARGUMENTĂRII

I. Obiectivele argumentării

Definiţia propusă la începutul acestei lucrări fixează obiectivul general al argumentării.

Acest obiectiv este în mod tradiţional specificat prin distincţia dintre trei categorii:
transmiterea unei convingeri, deliberarea, justificarea. În primul caz, termenul este fixat: cel
care argumentează este convins, el caută numai să facă astfel încât convingerea sa să fie
împărtăşită. În al doilea, dimpotrivă, numai după argumentare se va determina ceea ce se
cuvine a fi făcut. Justificarea nu diferă din acest punct de vedere de primul caz deoarece ceea
ce urmează a fi justificat este dat; contextul psihologic este cel care ne permite să o distingem:
ea corespunde unei atitudini de apărare sau de apologie.

1. Transmiterea unei convingeri. Grija de a transmite o convingere corespunde în modul

cel mai strict definiţiei argumentării. Dar acelaşi lucru este ceea ce opune cel mai net
argumentarea raţionamentului ştiinţific. În raţionamentul logic sau matematic, demersul se
desfăşoară de la premise la concluzie. Aceasta din urmă nu este pusă mai întâi iar premisele
nu sunt alese pentru a ajunge la ea. Cel puţin aşa stau lucrurile la modul ideal. În realitate,
logicianul sau matematicianul au o idee despre ceea ce se va găsi la sfârşitul demonstraţiei
(aceasta este orientată şi nu constă în combinarea oarbă a tuturor consecinţelor care ar putea fi
trase din premise). Dar dacă raţionamentul ar ajunge la o concluzie diferită de cea care era
prevăzută, ei ar renunţa la presupoziţia lor pentru a accepta ceea ce este demonstrat. În caz de
eşec, de indecidabilitate, ei şi-ar suspenda cel puţin judecata. La fel în ştiinţele experimentale,
în cazul discordanţei dintre ipoteză şi faptele observate.
În argumentarea în materie religioasă, politică, morală, chiar estetică (şi în domeniile în
care autorii cred că trebuie să introducă consideraţii de acest ordin, inclusiv ştiinţa sau
tehnica), lucrurile nu mai stau aşa sau, rareori, asupra unor puncte neesenţiale sau alegerea
unor mijloace. Aici sunt în joc, într-adevăr, opinii care exprimă sau contribuie la a defini
persoana. Aparţinem unei religii, unei tendinţe politice, am adoptat anumite reguli morale din
motive care pot fi analizate, dar ţin în mare măsură de cauzalitataea sociologică sau
psihologică (cum sunt cele pe care le pun în evidenţă studiile biografice). Sau este vorba de
rolul pe care ni-l prescrie societatea să-l jucăm (procuror, avocat, magistrat…). Argumentarea
făcută publică nu urmăreşte să pună în cauză adeziuni sau roluri. Ea depinde de acestea.

2. Deliberarea. Celălalt tip de argumentare este deliberarea. Deliberarea intervine atunci

când sunt posibile mai multe decizii (eventual, pur şi simplu de a acţiona sau de a ne abţine):
sunt dezvoltate argumente în favoarea fiecăreia dintre ele.
Deliberarea face parte dintr-un proces complex şi ar fi o caricatură a o reduce la o
confruntare de argumente puse în formă logică sau expuse într-un mod literar.
Procedurile de decizie comportă o parte importantă consacrată căutării şi adunării de
informaţii (cum sunt, printre altele, în bătăliile militare sau economice, anumite informaţii
despre mijloacele proprii şi cele ale adversarului). O altă parte poartă asupra evaluării şi
alegerii soluţiei optime. Când mizele sunt importante, când este vorba de exemplu de a
determina pe termen lung strategiile economice sau militatre ale unei ţări, sunt puse în lucru
anumite eveluări cantitative, unele calcule de probabilitate, recursul la modele de evaluare, la
simulări sau la ordinator. Prin calcul şi sub rezerva unor erori în evaluările iniţiale şi în
elaborarea sau alegerea modelelor, putem spera la o obiectivitate mai mare decât în
deliberările pur verbale.

45
 Concepţia despre deliberare ca confruntare între teze opuse din care fiecare este expusă la rândul său este o
transpunere a unor vechi procedee de luptă sau de bătaie în duel. Ea se preteasză la realizări teatrale de care se
apropie dezbaterile juridice sau politice (pe care teatrul le ia de altfel cu plăcere ca obiect). Ea concordă cu
„instinctul combativ“ şi cu comportamentul tipic unei persoane care asistă din curiozitate la un eveniment asociat
acestui instinct, pe care îl manifestă spectatorii de întreceri sportive. Valoarea sa intelectuală nu este evidentă. A
încredinţa unei persoane sau unui grup aprofundarea unei teze, altora pe cea a altor teze reprezintă o procedură
raţională. Dar nu se întâmplă asta cu condiţia ca ea să se urmărească printr-o punere în comun şi printr-o
evaluare şi o decizie comune (sau o evaluare comună a unor divergenţe) ca în grupurile de experţi?
A pregăti decizia printr-o confruntare în care fiecare caută să facă să prevaleze punctul său de vedere ţine de
argumentarea de primul tip cu partis pris-urile sale, fixările sale afective, dorinţa personală de a străluci,
procedeele retorice. Ea slujeşte totuşi obiectivitatea în măsura în care permite unor diverse puncte de vedere să
se exprime, care într-un sistem aparent mai raţional ar putea fi sufocate. Nici chiar experţii nu cad întotrdeauna
de acord, iar decizia ţine de o autoritate căreia nu este bine să i se confere o putere absolută. Cu toate acestea, în
deciziile juridice, de exemplu, se pot prefera intervenţiilor contradictorii ale procurorului şi avocatului anumite
sisteme care introduc evaluări mai obiective ale inculpatului şi ale consecinţelor unor verdicte posibile.

3. Justificarea. Adesea justificarea a fost prezentată ca un tip original de argumentare.

Justificarea este retrospectivă, în timp ce celelalte două sunt prospective. O decizie a fost
luată, o acţiune efectuată; este vorba de a stabili bine-fondarea sa (era necesară, pertinentă, a
avut efecte favorabile) sau de a o scuza sau şi de a-l apăra pe autor (ceea ce face avocatul sau
apologetul).
Locul acordat justificării îşi poate găsi raţiunea în importanţa pe care o are ea în viaţa
practică şi chiar în legislaţie (care prescrie că deciziile administrative trebuie să fie explicit
„motivate“). Dar este discutabil dacă se poate face din ea o categorie aparte. Mai întâi,
justificarea n-ar trebui să fie separată de antonimul său: atacul sau critica. Apoi, justificarea şi
critica intră în argumentarea de tipul 1 sau de tipul 2. Ele urmăresc să împărtăşească
convingerea apologetului sau a criticului sau să orienteze decizia (pledoaria avocatului este în
parte justificarea inculpatului şi a actului său, iar rechizitoriul se exercită în sens invers).
Această remarcă, ca şi unele elemenete de analiză anterioare, arată că distincţia dintre
diversele tipuri de argumentare, comodă pentru expunere, nu corespunde în întregime
realităţii concrete. Autonomia argumentării de tipul 2 n-ar fi posibilă decât într-o lume de
spirite pure care, după visul lui Leibniz, ar înlocui discuţiile cu un calcul. Suntem foarte
departe de aşa ceva.

II. Construcţia argumentării

1. Pluralitatea argumentelor. Argumentarea pune în joc, în general, o pluralitate de

argumente. Am văzut că ar fi vorba de o caracteristică menţionată de Blanché pentru a
justifica distincţia dintre demonstraţie şi argumentare. Demonstraţia în mod normal este
unică; dacă sunt propuse mai multe demonstraţii, ceea ce este uneori cazul, este cu titlu de
variante justificate de raţiuni istorice (pentru a-i face cunoscuţi pe autorii care le-au imaginat)
sau pentru valoarea lor pedagogică sau pentru eleganţa lor. Dar una singură, bine construită,
este suficientă. Dimpotrivă, un argument pare rareori destul de tare pentru a determina
convingerea. Invocând mai multe demonstraţii, ne aşteptăm la un fel de adăugare a unor
efecte care vor spori şansele de a provoca această convingere.
Cu toate acestea, nu este vorba de aritmetică, iar reacţiile auditoriului nu sunt proporţionale
cu numărul de argumente. Tot ceea ce sporeşte lungimea unei prezentări determină, dincolo
de o anumită limită, efecte negative: oboseală, chiar iritare, uitarea unor puncte expuse mai
înainte. Spiritul critic suspectează imediat că multiplicarea argumentelor disimulează
incapacitatea de a produce un număr mic de argumente, chiar unul singur care să fie cu
adevărat convingător.

2. Forţa şi ordinea argumentelor. Argumentele sunt de forţă inegală. Faptul acesta a fost
recunoscut de către retoricieni din cele mai vechi timpuri. Noţiunea de forţă este relativ vagă
46
şi aprecierea ei rămâne în general subiectivă. Putem evalua această forţă recurgând la judecata
unor experţi care situază argumentele pe o scară, sau la rezultatele unor experimente care
arată diferenţe de eficacitate în schimbările de opinii induse asupra unui auditoriu. Toate
aceste proceduri sunt greoaie şi nu pot fi aplicate decât în împrejurări relativ rare.
Forţa argumentelor este luată în consideraţie atunci când este vorba de a determina ordinea
prezentării lor. S-au purtat anumite discuţii în legătură cu problema referitoare la ordinea cea
mai favorabilă: trebuie să se înceapă cu argumentele cele mai tari sau, dimpotrivă, să se
termine cu ele? Primul demers ar părea justificat de faptul că el trebuie să dispună în mod
favorabil auditoriul dintr-o dată şi să-l facă favorabil la argumentele care urmează. Dar acestui
demers i se obiectează că prezentarea argumentelor mai slabe în continuare riscă să slăbească
efectul primelor, uitate în favoarea celor care au o mică valoare demonstrativă. Ordinea
inversă ar părea că favorizează un mers progresiv, primele argumente pregătind primirea
favorabilă a celor care trebuie să producă convingerea. Dar prezentarea mai întâi a unor
argumente slabe nu riscă oare să indispună auditoriul sau cel puţin să-i obosească atenţia? De
unde tendinţa de a preconiza o ordine mixtă în care argumentele cele mai tari să fie plasate la
început şi la sfârşit, cele mai slabe la mijloc (ordine zisă homerică sau nestoriană, deoarece
Nestor, conform Iliadei lui Homer, îşi plasa la mijloc trupele cele mai puţin sigure; Perelman
şi Olbrechts-Tyteca, 1976).

3. Coerenţa. Coerenţa ar părea a priori o condiţie necesară a argumentării. Ea constituie un

fel de argument indirect suplimentar. Dacă argumentele se leagă, se organizează într-un fel de
fascicul (cum se zice în mod curent despre probe sau indicii, în materie de poliţie sau de
justiţie), ele constituie o mărturie în favoarea solidităţii tezei. De unde efortul emiţătorului
pentru a asigura această coerenţă şi a o sublinia. Invers, când este vorba de a demola teza
adversă, o bună strategie este de a încerca să arăţi incoerenţa unor diverse argumente. „În
apărare, vom face în aşa fel încât mulţimea argumentelor pe care le respingem să pară ca un
mozaic de piese detaşate“ (Perelman şi Olbrechts-Tyteca, 1976, p. 655).

III. Aspectele tactice

Tactica priveşte procedeele puse în lucru pentru a ţine seama de mulţimea de condiţii în
care se desfăşoară argumentarea şi a obţine succesul dorit. Aceste procedee, ca şi aceste
condiţii, sunt multiple, complexe şi interdependente. Din motive de spaţiu, nu vom putea
prezenta decât unele forme ale lor. Din aceleaşi motive nu vom vorbi despre modurile de
exprimare. Ele fac totuşi parte din tactică. Astfel, în argumentare, ca şi oriunde în altă parte,
nu este bine să se spună orice: autorul argumentării n-are întotdeauna interesul să dezvăluie
adevăratele raţiuni sau mobiluri ale poziţiei sale; el va ţine mai curând să o justifice prin
raţiuni obiective şi aparent dezinteresate. Abilitatea de a argumenta se manifestă astfel în
modurile de a vorbi, care oscilează de la exprimarea dramatică, interpelare, emfază, până la
aluzie, insinuare, subînţeles, care permit, de exemplu, să se strecoare anumite acuzaţii fără a fi
asumate în mod explicit.

l. Luarea în consideraţie şi pregătirea auditoriului. Am menţionat mai înainte

necesitatea pentru emiţător de a ţine seama de publicul vizat şi de a-şi mobiliza atenţia pentru
a-l face să-i asculte mesajul. Aceste condiţii generale trebuie specificate când se intră în
concret. Un public, de exemplu, se va reuni pentru a asista la o expunere sau la o dezbatere.
Ce urmăreşte el când face acest lucru? Anumite elemente de informaţie, argumente pentru o
decizie, susţinerea unor convingeri pe care el şi-a format-o deja, satisfacţii sociale (contact cu
persoane cunoscute sau care-i împărtăşesc opiniile, satisfacerea vanităţii, căutarea unei
recunoştinţe pe lângă organizatori sau oratori), o confruntare spectaculară între unele vedete
dacă dezbaterea este contradictorie etc.? Răspunsurile pot fi diferite în funcţie de subiectul

47
tratat, intervenienţi şi, fireşte, publicul însuşi. Dar ar fi nerealist să ne imaginăm că aceste
motivaţii pot fi în mod radical separate; dimpotrivă, cel mai adesea intervin mai multe în
acelaşi timp.
Cunoaşterea dispoziţiilor auditoriului (sau a unor evaluări asupra acestora) joacă chiar pe
organizarea formală a argumentelor. Astfel, Rieke şi Sillars (1975), considerând într-un mod
mai special cazul în care ţinta trebuie să ia o decizie, apreciază că, dacă ea este rău dispusă cu
privire la teza apărată sau nu o interesează această teză , se cuvine să prezentăm în primul
rând argumentul cel mai puternic. Dacă ea este implicată puternic în subiectul dezbătut, este
preferabil să prezentăm mai întâi argumentele care merg în sensul convingerilor sale.
În legătură cu măsurile care urmăresc să pună auditoriul în condiţii favorabile, putem
menţiona o experienţă a lui Janis et al. relatată de Bostrom în Roloff şi Miller (1980). În
această experienţă, două grupuri de subiecţi citesc un text destinat să le influenţeze poziţia cu
privire la cinematografia în relief, unul din grupuri primind în acelaşi timp băuturi şi câteva
prăjituri ca aperitiv, celălalt neprimind nimic. Subiecţii din primul grup au manifestat o
schimbare de opinii, în sensul argumentării, mai marcată decât cel de al doilea. Rezultatul este
greu de explicat. Janis et al. au crezut că distribuirea de alimente ar creea o atitudine
favorabilă cu privire la experimentator. Bostrom apreciază că trebuie mai curând să se ţină
seama de efectul psihologic produs de faptul de a bea şi a mânca.
Aceste explicaţii nu sunt neapărat exclusive, nici complete. Situaţia agreabilă astfel creată
dispune auditoriul (cititorul) să recepteze mai favorabil mesajul, să-i acorde o atenţie care să
întărească această situaţie, să abandoneze o eventuală atitudine negativă sau critică cu privire
la o sarcină care nu-l motivează în mod direct de la bun început şi, prin chiar acest fapt, cu
privire la conţinutul argumentării. Aceasta se întâlneşte cu unele cunoştinţe curente. Fiecare
ştie că nu este judicios să te străduieşti să convingi pe cineva care este preocupat, presat,
înfometat. Practica dejunurilor de afaceri, reuniunile de vânzare cu degustare joacă pe
resorturi pe care experienţa lui Janis et al. le mobilizează. Manifestaţiile, defilările, reuniunile,
chermezele în care sunt asociate distracţii şi spectacole pentru îndoctrinarea politică sau
comercială, procedează după acelaşi principiu (dar şi, evident, după grija de a recruta un
public ţintă). Ilustraţiile publicitare care prezintă persoane şi scene plăcute mobilizează de
asemenea în parte aceste mecanisme.
Acestea din urmă nu sunt transpozabile pur şi simplu prin inversiune la argumentările
destinate să stârnească teama sau aversiunea. Ele pot fi astfel atunci când este vorba de a
mobiliza agresivitatea cu privire la unii adversari sau duşmani. Dimpotrivă, când este vorba
de a evoca nelinişti cu privire la sănătatea sa sau viaţa sa, de a angaja schimbări de atitudine
(cu privire la alcool, la tutun, la zahăr…), riscul este de a determina auditoriul la o atitudine
de respingere; el refuză să ia cunoştinţă de argumente care-l deranjează. A pune condiţia
devine un demers subtil, care trebuie să înceapă cu a fi destul de atrăgătoare pentru a stârni o
aşteptare favorabilă înainte de a introduce elemente de nelinişte. Cu condiţia să se recurgă la
procedee mai violente, care instaurează emoţia chiar de la început printr-un tablou dramatic al
unor riscuri şi pericole.

2. Luarea în considerare a adversarului. Nu există argumentare care să nu poarte asupra

unor materii care să se preteze la dezacord sau la controversă. Astfel, cel care argumentează
nu se găseşte pur şi simplu în faţa materiei de tratat şi a auditoriului ţintă, ci în plus în faţa
unui adversar real sau potenţial care apără o poziţie diferită sau opusă. Acest adversar nu este
numai sau în mod necesar o persoană care apără în mod efectiv o teză, cum este la tribunal
inculpatul în faţa avocatului general. El este auditoriul care poate fi considerat ca fiind ataşat
de la bun început de o poziţie pe care este nevoie să o combată, pentru a-l conduce la cea de
care se ataşează el pentru a o susţine.
Obiectul pe care-l vizează cel care se bate pentru o teză poate fi sau teza adversă – şi
argumentele avansate sau susceptibile de a fi avansate în favoarea sa – sau adversarul însuşi.

48
În primul caz, este vorba de a respinge argumentele, în al doilea de a marca puncte ca la un
meci utilizând loviturile care îi stau la dispoziţie.

A) Respingerea. Autorii care au studiat construcţia argumentării şi-au pus întrebarea ce loc
trebuie acordat argumentelor „negative“ (respingerea unor teze adverse) în raport cu
argumentele „pozitive“ (în favoarea propriilor sale teze).
A priori nu pare posibil să se pună pe acelaşi plan un demers care apare ca fiind constructiv
(expunere a propriilor sale argumente) şi un altul care are ca obiectiv numai să demoleze. Nu
ne putem imagina ca o argumentare să fie pur negativă, cu excepţia cazului în care ar fi
vorba numai de apărare împotriva unor atacuri. Nu creem o convingere decât expunând o
doctrină şi argumentele care stau la baza ei.
Pe de altă parte, a respinge implică faptul că noi menţionăm adversarul, poziţiile sale. Dacă
respingerea este precedată de poziţii adverse, există riscul ca acestea să i se pară bune
auditoriului şi ca el să fie înclinat să le adopte.
Prudenţa ne-ar conduce deci să facem cea mai mică referinţă posibilă la adversar şi mai
ales să evităm să prezentăm o expunere obiectivă a poziţiilor lui. Dar tăcerea se dovedeşte
imposibilă în materiile care formează obiectul unor dezbateri publice: ea ar sugera
auditoriului că este vorba de o poziţie de slăbiciune, de incapacitatea de a ne opune
adversarului şi de a contesta afirmaţiile lui. În cazul în care problemele abordate sunt mai
confidenţiale, încă necunoscute de către către auditoriu, cel care expune problema şi soluţiile
pe care le propune poate fi tentat să nu spună nimic despre alte abordări şi despre alte soluţii.
Dar este vorba despre o politică mioapă. Dacă auditoriul îşi dă seama că unele poziţii adverse
au fost ascunse, el va aduce reproşuri celor care i se pare că l-au păcălit, chiar dacă numai prin
omisiune. Unele experienţe au arătat că dacă se face loc argumentelor adverse, aceasta le
permite subiecţilor care le-au înţeles să reziste mai bine unei argumentări ulterioare care nu le
conţine decât pe acestea. Unii autori au vorbit despre „imunizare“ pentru a califica acest efect.
(Pentru o prezentare a unor lucrări pe acest subiect şi, mai general, pe analiza unor argumente
în funcţie de persuasiune, a se vedea C. Bromberg, Traité de psychologie cognitive, Paris,
Dunod, 1990, t. III, cap. 4.)
Am avut ocazia de a evoca unele respingeri sau contra-argumentări în legătură cu diverse
argumente. Ne vom mulţumi să reluăm aici câteva indicaţii generale.
În faţa unei afirmaţii care poartă asupra unui fapt, unui eveniment… care sunt de ordinul
unei constatări, respingerea constă în a le nega pe acestea. Un inculpat este acuzat că a pătruns
în timpul nopţii într-un apartament pentru a da o spargere; avocatul poate nega realitatea
faptelor: inculpatul n-a intrat în acel apartament, sau n-a intrat în timpul nopţii. Această
negare nu poate fi pură şi simplă: ea va fi susţinută fie prin a arăta insuficienţa unor probe ale
acuzării, fie prin a evoca unele fapte incompatibile, un alibi al inculpatului, de exemplu.
Argumentul care invocă un fapt particular poate fi contrat arătând că ceea ce face acest fapt
nu poate fi izolat de situaţia de ansamblu din care el este o parte.

„D.B.: Este adevărat că o cultură care taie mâna celui care fură nu este o cultură mai puţin apropiată de un fel
de ideal uman decât cea care nu-i taie mâna?“
M’Bow: Dar, Doamnă, trebuie să vedem de ce i se taie mâna. Dumneavoastră vă referiţi la şaria, la Islam.
Şaria este fundamentul unei societăţi în care furtul n-ar trebui să poată exista. Deci, dacă nu se pot aplica toate
elementele şariei care permit să se prevină furtul, este greu să se aplice aspectele şariei care postulează ca o mână
să fie tăiată deoarece a furat. Dar întrebarea dumneavoastră este trunchiată, deoarece ea nu prezintă decât un
aspect al şariei, nu ansamblul său“ (Entretien entre D. Bombardier et M’Bow, Le Point, 17 noiembrie 1986, p.
149).

Atunci când afirmaţia este avansată sub acoperişul unei autorităţi, respingerea constă fie în
a o contesta pe aceasta din urmă, afirmând, de exemplu, că în domeniul considerat aceasta nu
este o autoritate, sau că este vorba de un autor care s-a înşelat, fie în a contesta că autoritatea
în discuţie ar fi profesat într-adevăr teza care i se atribuie (producând, de exemplu, declaraţii
în care el spune contrariul).
49
 Acelaşi tip de respingere funcţionează cu privire la mărturii: martorul n-a putut observa
ceea ce relatează el, sau n-a putut observa cu detaliile sau particularităţile pe care le relatează
(el nu era la locurile respective, era prea departe, vizibilitatea era proastă), sau era o persoană
prevenită sau influenţată; de altfel, el s-a exprimat altfel când a fost interogat anterior…
Respingerea unui raţionament pune în evidenţă sau că punctul său de plecare (premisele)
nu este stabilit, sau că înlănţuirea propoziţiilor nu este valabilă. Descoperirea unor contradicţii
în argumentarea adversarului constituie un element tip de respingere. Logica figurează printre
valorile respectate şi atentatele asupra sa sunt apreciate negativ, chiar dacă ele nu pot fi cu
adevărat verificate. De unde o valoare depreciativă a unor cuvinte ca „ilogic“, „contradicţie“,
„sofism“.
Respingerea este un demers negativ a cărui extindere este limitată de necesitatea de a
câştiga timp pentru a prezenta şi justifica propriile teze şi, corelativ, a înlesni disponibilitatea
şi atenţia auditoriului.
În orice caz, respingerea nu este niciodată absolută şi trebuie să se aştepte la faptul că, dacă
adversarul reia cuvântul, să fie în măsură să conteste anumite elemente ale respingerii.
Dispoziţia publicului este un factor determinant. Dacă el nu este imparţial, cum este, în
principiu, un tribunal, este inutil să se combată multă vreme unele poziţii la care el nu aderă
sau aderă slab sau în mod minoritar.

B) Compromis şi ripostă. Chiar integrată într-o tactică ce defineşte limitele şi modalităţile

utilizării sale, respingerea rămâne un demers raţional, care pune în cauză adevărul sau
credibilitatea unor afirmaţii adverse. Situaţiile de conflict şi schimburile polemice relevă alte
elemente de tactică al căror obiectiv mai general este, înainte de toate, de a ocupa o poziţie
favorabilă faţă de adversar. Teoreticienii argumentării au fost foarte puţin expliciţi asupra
acestui punct: sistematizarea unor procedee sau chiar analiza lor precisă urmează încă să se
facă. Tacticile jucătorilor care dispută un meci de tenis, de box, sau de judo pot servi ca
inspiraţie pentru regulile generale la fel ca şi cele care intervin în negocieri. Dar ele nu
lămuresc cu privire la detaliu, căci fiecare joc implică reguli specifice…
Într-un anumit număr de situaţii luările de poziţie care se înfruntă sunt destinate să ajungă
la unele compromisuri. Chiar unele afirmaţii contradictorii din punct de vedere logic nu sunt
în mod necesar tratate ca atare. Este prea simplu să spui că un acuzat este vinovat sau
nevinovat. Problema, atunci când este vorba de a-l condamna, din punct de vedere moral sau
din punct de vedere juridic, este mai curând de a defini gradul vinovăţiei sale (fără a putea
exclude orice îndoială cu privire la realitatea acesteia din urmă) pentru a potrivi cu ea
gravitatea sancţiunii. Apărarea şi acuzarea nu pledează decât rareori teze complet opuse
(achitarea, maximum de pedeapsă); ele se ţin mai curând la extremităţile unui interval care
poate fi relativ îngust. Judecata poate merge încă mai departe pe această cale adoptând o
poziţie medie.
În discuţiile care pregătesc un text de lege, o reglementare, un arbitraj între pretenţiile a
două părţi, care privesc o negociere cu privire la o convenţie de salariu, preţul unei mărfi,
condiţiile reluării unei afaceri, repararea unor sedii sau unele avantaje într-o coaliţie etc.,
stadiul compromisului este înfăţişat de la bun început. Conflictul dintre poziţiile iniţiale,
dezvoltarea şi respingerea unor argumente nu sunt incompatibile cu o evoluţie în acest sens,
chiar dacă regula jocului vrea cel mai adesea ca aceasta din urmă să nu fie anunţată şi că
subzistă întotdeauna ameninţarea unei rupturi. Chiar din punct de vedre logic respingerea unor
teze adverse nu este incompatibilă cu unele concesii (concesia poartă asupra unor modalităţi,
nu asupra fondului). Cu atât mai mult din punct de vedere psihologic, discutanţii putând
accepta să fie influenţaţi de argumentarea adversă şi să-şi modifice atitudinea iniţială. Şi cu
atât mai mult încă din punctul de vedere al unor strategii sociale pentru care în orice
confruntare importă faptul de a ocupa poziţii care să asigure cea mai bună marjă de manevră.
Atunci când este vorba de poziţii de principiu, ca adeziunea la unele doctrine filosofice sau
politice, argumentul adversarului îi conferă un avantaj care solicită o ripostă, care anulează

50
acest avantaj, cel puţin îl slăbeşte şi, dacă este posibil, care aduce un avantaj în propriul său
teren.
Regula de bază a ripostei este de a răspunde la o lovitură dând o alta care n-are neapărat o
legătură logică cu ea. Respingerea poate fi asimilată unei contre (ea poartă asupra
argumentului adresat de către adversar); riposta poate lua o formă diferită (aşa cum în box,
unei directe la corp i se va răspunde cu un croşeu la faţă). La limită, este vorba de a frapa. În
dispute, rapelului unei erori sau unui fault i se răspunde cu rapelul unei erori sau unui fault
care n-are nimic în comun cu primele, priveşte o altă epocă, alte persoane, alte domenii, dar a
căror funcţie este de a marca un punct ca răspuns la punctul marcat de celălalt.
Dezbaterile conduse în mod intelectual şi tehnic sunt mai puţin anarhice. Structura
conceptuală a schimburilor este mai solidă, lăsând totuşi mult loc elementelor de asociere şi
de oportunitate.
O respingere poate deja să fie considerată o ripostă: ea indică faptul că poziţia atacată este
slabă, adversarul incapabil s-o justifice în mod temeinic, că el este un disputand
neîndemânatic, eventual de rea credinţă, că el se compromite făcându-se propagatorul unor
teze de nesusţinut.
Lumea, societăţile, grupurile, indivizii sunt constituiţi în sisteme în care ei se opun, dar ei
manifestă şi caracteristici a căror similitudine poate fi evocată (şi amplificată prin polemică).

Împotriva proiectului guvarnamental de a nu acorda naţionalitatea franceză copiilor de imigranţi decât dacă
aceştia din urmă o cer în mod explicit:
„Ar părea la prima vedere scandalos că un străin ar putea deveni francez fără să fi dorit… O societate care
reclamă în toate domeniile libera alegere este obligată să ceară să fie ea însăşi aleasă în mod liber… Dar
‘francezii din strămoşi’, se poate oare spune că ei şi-au ales în mod liber Franţa? Ei s-au născut francezi fără să fi
subscris la nici o declaraţie, ei au devenit cetăţeni francezi fără să fi depus nici un jurământ…“ (J.-M.
Domenach, L’Expansion, 21 noiembrie 1986, p. 149).
„Regimul de apartheid este detestabil, el violează zilnic principiile democraţiei şi demnităţii umane. El nu
este singurul din lume care face acest lucru… Ceea ce… este inadmisibil extrem de şocant este de a-l trata pe Dl.
Botha mai rău decât pe Dl. Gorbaciov sau Dl. Jaruzelski. În dictaturile comuniste, întreaga populaţie este supusă
regimului de apartheid în beneficiul unei ‘rase de seniori’ erijată în nomenklatura dominantă“ (J. Rovan, Le
Monde, 12 noiembrie 1986, p. 4).

Când adversarii ocupă poziţii simetrice, oameni sau grupuri politice, state, riposta se
plasează pe acelaşi plan ca şi atacul:

„Casa Albă condamnă în distrugerea lui Rainbow Warrior ‘un act de violenţă’, uitând că Congresul său, la
insistenţa preşedintelui său, a votat milioane de dolari pentru a răsturna în America latină un guvernământ care ei
îi displăcea. Dar fără îndoială că prin blândeţe şi nu prin violenţă CIA, acolo ca şi peste tot, va conduce la
destabilizarea sandiniştilor“ (R. Merle, Le Monde, 5 octombrie 1985, p. 2).

Într-o dezbatere la ONU asupra decolonizării Noii Caledonii:

„Dl. din K. a replicat reprezentantului australian reamintindu-i că Franţa avea să supună în iulie viitor la
aproape o sută cincizeci de mii de caledonieni un proiect de referendum de autodeterminare şi el a opus libera
alegere astfel lăsată locuitorilor insulei felului rezervat de către colonizatori aborigenilor din Australia şi din
Noua Zeelandă… ‘Australia şi Noua Zeelandă, a spus Dl. Din K., ar face mai bine să se atace în fine în mod
serios în propriile lor probleme, înainte de a încerca să impună altora o soluţie pe care ele n-au considerat-o
aplicabilă la ele însele în trecut’“ (Le Monde, 3 decembrie 1986, p. 6).

Simetria există chiar şi atunci când intervine factorul timp: prezentul este pus în paralel cu
trecutul. Când un guvernământ, o majoritate, o persoană succede alteia, acuzaţiile formulate
împotriva celor noi atrag riposta clasică: ceea ce aţi făcut voi înşivă nu daţi dreptul de a vorbi!

Ca răspuns la unele critici ale opoziţiei împotriva măsurilor propuse de un guvern nou pentru radio şi
televiziune:
„… Mă aşteptam la mai multă umilinţă, mai multă discreţie din partea unor oameni care au contribuit la
punerea la loc a instituţiilor actuale ale audio-vizualului şi care n-au ridicat niciodată mâna pentru a protesta
împotriva denigrării justiţiei, refuzului de a informa, dispreţuirii cetăţenilor. Ca aceştia să nu vină azi să ne dea o

51
lecţie, nouă care n-am încetat să denunţăm starea de lucruri anterioară şi care propunem noi dispoziţii de natură
să deschidă o nouă viaţă comunicării“ (Declaraţia lui G. Fillioud, Le Monde, 29 aprilie 1982, p. 9).
„Puterea… ieri atăt de arogantă faţă de opoziţie, trece azi la invectivă. RPR şi UDF vor continua să-şi joace
rolul de opozanţi în respectul regulilor democratice. Ele n-au de primit lecţii de la cei care, într-un trecut
apropiat, atacau instituţiile Republicii cu o violenţă excesivă, vorbind în legătură cu ele despre ‘lovitura de stat
permanentă’, şi care lansează azi apeluri la unitate naţională, pe care ei au compromis-o“ (Declaraţia delegaţilor
celor două partide menţionate, Le Monde, 6 mai 1982, p. 8).

„Să luptăm fără milă împotriva terorismului“, se fandoseşte şeful de stat. Dar cine, tocmai, a graţiat zeci de
terorişti? Cine a „regularizat“ mii de situaţii dubioase? Cine a suprimat controalele de identitate? Tribunalele
specializate? Singura sancţiune capabilă, poate, să facă să dea înapoi pe cel care pune bombe? (P. Bourgeade, Le
Monde, 20 septembrie 1986, p. 2).

M.C. are idei forte cu privire la reforma statului! Reducerea draconică a bugetelor, diminuarea autorităţii
efectivelor, interzicerea grevei, privatizarea serviciilor publice… Fericit ministrul care, mânuind „toporul şi
frâna“, ar aplica un asemenea program!… În câteva săptămâni, monstrul statal ar fi îmblânzit.
„Dar, mă gândesc eu, M.C. n-a fost el oare consilierul ascultat al lui Raymond Barre la Matignon? Cum se
face că bugetul de stat n-a fost în mod brutal redus în aceşti ani? Că în pofida numărului de funcţionari n-a
încetat să crească? Că n-a proscris nici o întrerupere a serviciilor publice?“ (Fr. de Closets, L’Express, 22
decembrie 1989, p. 145).
„Mulţi, din sânul opoziţiei, preconizează o creştere a redevenţelor…
Aceasta înseamnă a crede că ei au uitat că tocmai guvernul lui Jacques Chirac, în 1986, a ales să reducă
taxele. Această decizie a fost o greşeală gravă, al cărei preţ îl plătim chiar şi azi“ (J.-N. Janneney, cuvântări
culese de R. Revel, L’Express, 23 aprilie 1992, p. 118).

Un alt tip de ripostă conduce la încălcarea regulii schimburilor. El adoptă procedeele

calificării sau ale interpretării, urmărind să facă inacceptabile luările de poziţie ale
adversarului şi să-l deprecieze sau să-l discalifice pe acesta.

Ca răspuns la declaraţia unui reprezentant al unui partid care părea că pune în cauză legitimitatea
Preşedintelui Republicii cerând demisia lui: „Pe ce cale se angajează deci cei care se fac că ignoră articolul 6 din
Constituţie, după care Preşedintele Republicii este ales pentru 7 ani, prin sufragiu universal direct?… Pe ce cale
se angajează cei care uită că articolul 18 exclude punerea în cauză a şefului statului de către Parlament? Pe ce
cale se angajează cei care ignoră articolul 4 în virtutea căruia partidele şi grupurile politice trebuie să respecte
principiul suveranităţii naţionale şi al democraţiei?“ (Declaraţia lui P. Joxe, Le Monde, 2-3 mai 1982, p. 7).

În acelaşi spirit se va spune că cuvântările ţinute sunt josnice, deplasate sau scandaloase,
ele rup o necesară solidaritate naţională, exploatează evenimente grave, chiar victime, în
scopuri partizane, coboară nivelul dezbaterilor, fac dialogul imposibil… Interesul acestei
proceduri este de a căuta să cumuleze avantajele poziţiei de arbitru cu cea de combatant,
părând a se plasa deasupra învălmăşelii şi totuşi luând parte la ea.

52
 BIBLIOGRAFIE

Aristote, Topiques, trad. J. Brunschwig, Paris, Les Belles-Lettres, 1967.

Aristote, Rhétorique, trad. M. Dufour, Paris, Les Belles-Lettres, 1967.
Arnaud, A., Nicole, P., La logique ou l’art de penser, Paris, Flammarion, 1970 (prima ed.
1664).
Blanché, R., Le raisonnement, Paris, Presses Universitaires de France, 1973.
Danon-Boileau, L., et coll., „Argumentation et discours scientifique“, Langages, 1976, no. 42.
Ducrot, O., Les échelles argumentatives, Paris, Editions de Minuit, 1980.
Grize, J.-B., et coll., Recherches sur le discours et l’argumentation, Genève, Droz, 1974.
Grize, J.-B., De la logique à l’argumentation, Genève, Paris, Droz, 1982.
Grize, J.-B., Piéraut-Le Bonniec, G., La contradiction. Essai sur les opérations de la pensée,
Paris, Presses Universitaires de France, 1983.
Hovland, C.I., Janis, I.L., Kelley. H.H., Communication and persuasion, New Haven, Yale
University Press, 1953.
Kalinowski, G., Introduction à la logique juridique, Paris, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, 1965.
Meyer, M., Logique, langage, argumentation, Paris, Hachette, 1982.
Meyer, M. (sous la direction de), De la métaphysique à la rhétorique, Université de Bruxelles,
1986.
Oléron, P., L’intelligence de l’homme, Paris, A. Colin, 1989 a.
Oléron, P., Le raisonnement, Paris, Presses Universitaires de France, coll. „Que sais-je?“, no.
1671, ed. A 3-a, 1989 b.
Oléron, P., „Les activités intellectuelles“, in P. Fraisse, J. Piaget, Traité de psychologie
expérimentale, t. VII, ed. A 5-a, Paris, Presses Universitaires de France, 1991 a.
Oléron, P., L’intelligence, Paris, Presses Universitaires de France, coll. „Que sais-je?“, no.
210, ed. A 5-a, 1991 b.
Perelman, C., Le champ de l’argumentation, Paris, Presses Universitaires de France, 1970.
Perelman, C., Olbrechts-Tyteca, L., Rhétorique et philosophie, Paris, Presses Universitaires
de France, 1952.
Perelman, C., Olbrechts-Tyteca, L., Traité de l’argumentation, Bruxelles, Institut de
Sociologie, ed. A 3-a, 1976 (prima ed. 1958).
Reboul, O., La rhétorique, Paris, Presses Universitaires de France, coll. „Que sais-je?“, no.
2133, ed, a 3-a, 1990.
Reboul, O., Introduction à la rhétorique, Paris, Presses Universitaires de France, 1991.
Rieke, R.D., Sillars, M.O., Argumentation and the decision making process, New
York,Willey,1975.
Roloff, M.E., Miller, G.R. (ed.), Persuasion: New directions in theory and research, Beverley
hills, Sage, 1980.
Toulmin, S., The uses of argument, Cambridge, Cambridge University Press, 1958.
Vignaux, G., L’argumentation. Essai d’une logique discursive, Genève, Droz, 1976.

53
 CUPRINS

Cap. I. Prezentarea argumentării . . . . . . . 2

I. Argumentarea şi viaţa cotidiană . . . . . . . 2
II. Definiţia . . . . . . . . . 2
III. De la Aristotel la Perelman . . . . . . . 3
IV.Argumentarea, domeniu al ambiguităţii şi al conflictului . . . 4
V. Diversitatea abordărilor. . . . . . . 6

Cap. II. Argumentarea, fapt social şi comunicare . . . . 7

I. Aspectul social al argumentării . . . . . . . 7
II. Dreptul de a argumenta . . . . . . . 8
III. Argumentarea şi tehnicile de influenţare . . . . . 9
IV. Argumentarea ca comunicare . . . . . . 10

Cap. III. Argumentare, raţionament, logică şi limbaj . . . . 14

I. Argumentare şi raţionament . . . . . . . 14
II. Argumentare şi logică . . . . . . . . 21
III. Argumentare şi limbaj . . . . . . . 25

Cap. IV. Diversele tipuri de argumente . . . . . . 28

I. Stârnirea şi orientarea motivaţiilor . . . . . . 29
II. Apelul la fapte . . . . . . . . . 31
III. Apelul la presupoziţii . . . . . . . . 33
IV. Implicarea emiţătorului . . . . . . . 34
V. Selecţie, calificare, interpretare . . . . . . 37
VI. Asimilare, disociere, amalgam . . . . . . 42

Cap. V. Punerea în funcţie a argumentării . . . . . 45

I. Obiectivele argumentării . . . . . . . 45
II. Construcţia argumentării . . . . . . . 46
III. Aspectele tactice . . . . . . . . 47

Bibliografie . . . . . . . . . . 53

Cuprins . . . . . . . . . 54

54