Miron Amalia

CRP AN 1
GRUPA 2

Rolul hermeneuticii în susținerea raportului dintre cultură și comunicare

Din punct de vedere etimologic, conceptul de hermeneutică îşi află originea în limba
greacă “kermeneutiké” și a apărut pentru prima dată în dialogul lui Platon care distinge acest
termen ca fiind o “artă” a tălmăcirii voinței divine” de termenul “mantică” ce semnifică “arta
divinității și profeției”. Termenul ,,hermeneutic” poate fi interpretat precum ,,explicare“ și se
crează pe teoria generala a interpretării. Rolul de hermeneut era unul de intermediar, de
translator a comunicării dintre divinitate și oameni. În zilele noastre, hermeneutica reprezintă
“teoria generala a interpretării și a înțelegerii”.
Hermeneutica oferă omului o deschidere către înţelegerea în universul său mintal, a
reprezentărilor simbolice, a existenţei. Ea este tehnica revelării multiple a lumii, în
esenţialitatea ei, prin elaborarea şi aplicarea concretă a unor procedee de interpretare, prin
analiza valorii diverselor interpretări.
O hermeneutică este necesară pentru a interpreta o mulțime de texte. Hermeneutul
adevărat caută să urmeze explicarea de sine a Logosului divin, omul devine “purtător de
cuvânt” în raport cu Divinul, astfel că acesta nu interpretează într-o manieră simplă un text, ci
recunoaște sensul inițial, sensul prim deoarece “Logosul nu este regăsit decât în măsura în
care se face el însuși prezent“.
Dacă mă raportez la cultură, pot spune că “numai valorile nu pot fi explicate, ci doar
trăite, interpretate, înțelese “. N. Râmbu își adresează întrebări referitoare la afirmațile lui
Max Scheler și dorește să sublinieze faptul că în contextul în care fiecare cultură este centrată
în sine, cum este posibilă desprinderea de sine, aparținând inițial unei culturi iar mai apoi
devenind excentrică. Acesta ne arată faptul că orice hermeneutică ce aparține inițial unui set
de valori “te ajută să găsești mai ușor răspunsuri din întâlnirea a două sau mai multe sisteme
culturale”.
Pentru Gadamer hermeneutica filosofică se bazează pe comprehensiune. Când vorbim
despre hermeneutica gadameriană vorbim despre tradiție, limbă, simț estetic și religios ce
poate marca relația dintre noi cu ceilalți. Hans Georg Gadamer asociază problema înţelegerii
celuilalt cu o anumită semnificaţie a culturii si comunicării. În limba germană, Gadamer
specifică că cuvântul pentru „a comunica” este „mitteilen” adică ,,a împărţi cu alţii ceva, care
prin împărţire nu se împuţinează, ba chiar sporeşte”. Astfel reiasă că „cultura poate fi definită
drept domeniul care cuprinde tot ceea ce creşte prin împărţire“ spune Gadamer. El totodată
susține că ,,Cuvântul ne permite să ne recunoaştem în celălalt şi să recunoaştem împreună cu
ceilalţi...”. Pentru Gadamer, limba reprezintă prezintă principalul adevăr prealabil „limba nu
este un instrumentar, o unealtă pe care noi o folosim, ci elementul în care trăim şi pe care nu
îl putem transforma în obiect care ar înceta să ne înconjoare“. Diferit de ceea ce consideră
Gadamer, Aristotel spune că „omul este fiinţa care posedă logosul“ ceea ce mi se pare firesc
deoarece noi controlăm ,,limba”, dar Gadamer nu este de aceași părere, pentru el logosul
înainte de toate semnifică „unitatea de sens a vorbirii” ceea ce face posibil dialogul cu
„celălalt”. Întradevăr, avem nevoie de ,,limbă” pentru a discuta, pentru a putea comunica cu
toți cei ce ne înconjoară. Filosoful spune că „limba este mediul universal în cadrul căruia se
împlineşte înţelegerea”, iar de aici putem înțelege faptul că universalitatea hermeneuticii
poate fi înţeleasă ca o confirmare a legăturii dintre limbaj, comunicare şi lume.
Pe de-o altă parte, un filosof german, Friedrich Scheleiermacher, consideră că „nu
există gândire fără limbaj; nimeni nu poate gândi fără cuvinte” astfel hermeneutica conduce
spre înţelegerea conţinuturilor de gândire, fiindcă acestea există numai prin limbă. Putem
spune că aceste aspecte au nevoie de cultură, de o posibilă comunitate spirituală.
Comunicarea presupune întotdeauna existenţa celuilalt și numai datorită ei se stabilesc
multiplele relaţii între oameni.
Pentru Paul Ricoeur, omul nu cunoaşte în mod direct sensul existenţei sale. Omul, ca
sine, trebuie să recupereze sensul existenţei sale interpretând semnele lumii, limbajul, cultura.
Astfel că acesta dorește să evidențieze faptul că sensul existenţei se ajunge, doar printr-o
hermeneutică a culturii.
În concluzie pot spune că hermeneutica oferă omului o deschidere către înţelegerea în
universul său mintal, a reprezentărilor simbolice, a existenţei, deschizând totodată drumul
cunoașterii.