SEMIOTICA și

HERMENEUTICA
Rădăcinile termenului de hermeneutică se află în verbul „hermeneuein" (gr.),
care se referă la substantivul „hermeneus". Conform lui Heidegger, printr-un
joc al gândului putem asocia „hermeneutica" cu zeul Hermes, fiu al lui Zeus
şi al Pleiadei Maya, cu rol de a media între oameni şi zei, ca purtător al veştii
sorţii. În mitologia greacă, Hermes apare drept zeu al comerţului (schimbul,
pentru cei din Antichitate, e sinonim cu comunicarea), al călătoriilor, ceea ce
la un nivel simbolic trimite la „a transmite", „a traduce" şi „a interpreta"
(voinţa zeilor).
arta de a interpreta filosofie universală a
texte... interpretării

reflecţie metodologică asupra

cunoaşterii adevărului şi asupra
statutului ştiinţific al ştiinţelor
umane
 SENSUL SPIRITUAL

SENSUL SUFLETESC -
raportul dintre cititor și
text

SENSUL LITERAL -
priceput de toți

Hermeneutica este o artă ce instituie reguli

clare de interpretare a textelor. Hermeneutica
are astfel un accentuat caracter normativ și
tehnic. Normele pe care o asemenea disciplină
le instituie au rolul de a elimina pe cât posibil
arbitrarul și subiectivitatea din universul
interpretativ
Trăire Viață

Înțelegere
 Hermeneutica văzută ca știință aspiră să împrumute
canoanele acesteia, dar, având o conexiune directă cu arta,
pe de altă parte, este convenționată, astfel, nu poate să
pretindă la individualitate, la libertate și subiectivitate. În
fond, prin utilitatea ei, hermeneutica reprezintă o răscruce
între disciplini.
Punctul de plecare al hermeneuticii îl reprezintă o suprapunere
tacită dintre limbă și gândire, dar pentru hermeneutică, limba
nu e prezentă niciodată singură; există mereu un dublu ce se
suprapune mai mult sau mai puţin exact peste limbă: gândirea.
Doar prin ambele instanţe (gând şi rostire) se poate realiza
înţelegerea. Consecinţa este că hermeneutica, în raport cu
semiotica, este o disciplină mai slabă. Disciplinele tari sunt cele
cu un singur principiu, monadice şi monarhice. Corolarul este
că disciplinele slabe, cum este şi hermeneutica, sunt
democratice.
 O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o
imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – iată în aparenţă o
serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt
semne şi li se aplică aceeaşi activitate: LECTURA. Omul modern
îşi petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: maşina
îmi indică statutul social al proprietarului său, haina îmi spune
cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului
său, aperitivul (whisky sau pernod) stilul de viaţă al gazdei mele.
Toate aceste lecturi sunt prea importante în viaţa noastră,
implicând prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca
o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie