Black Museum

Black Mirror – seria patru, episodul 6

Black Museum este al șaselea episod din seria a patra a filmului Black Mirror (Oglinda neagră).

Este scris de Charlie Brooker, având o parte adaptată după povestirea Pain Addict a lui Penn

Jillette, regizat de Colm McCarthy și este lansat de Netflix, împreună cu restul seriei patru, în

decembrie 2017.

Episodul are trei povești care sunt legate între ele de misteriosul personaj proprietar de

muzeu (Black Museum) și cercetător/dezvoltator al proiectelor care studiază conștiința, Rolo

Haynes. Personajul care scoate poveștile la iveală este Nish, unicul vizitator al lui Haynes. Vom

descoperi treptat felul în care putem „cunoaște” manifestările conștiinței: conștiința este senzație

fizică, conștiința poate fi transferată ca un cod în mintea altcuiva sau într-un obiect fizic și

conștiința care poate fi nu doar transferată ci poate fi păstrată ca o hologramă, ca un program,

fără a fi nevoie de încorporarea în ceva material care să o susțină.

Proprietarul muzeului cu „adevărate artefacte criminologice” se prezintă ca un fost

cercetător în neurologie care a convins câteva persoane în decursul timpului să-i fie participanți

la experimentele lui de căutare a felurilor în care putem accesa conștiința și/sau modul de

funcționare a minții umane.

Prima poveste, primul experiment: un medic, Peter Dawson, acceptă să participe la

cercetare pentru a putea simți fizic ceea ce simt și pacienții lui, astfel reușind să pună

diagnosticele cu o precizie și o acuratețe extremă. Cu ajutorul a două dispozitive, o cască cu

senzori pentru pacient și un implant pentru medic, experimentul se dovedește o reușită: Dawson

devine un expert, pacienții sunt salvați! În această primă parte există doar posibilitatea conectării

și a trăirii senzațiilor fizice ale altei persoane.

1
 Toate trei poveștile încep, cum altfel, cu o intenție pozitivă. Dar la fel ca în toate

problemele etice ale lumii, nu știm unde și cum se va desfășura punerea în practică a unor

rezultate, oricât de promițătoare sunt acestea „în laborator”. Dr. Dawson folosește interfața

pentru a-și maximiza senzațiile fizice din timpul sexului - și asta nu ar fi neapărat ceva ce ar

putea fi interzis. Dar în timp ce „simte” și trăiește moartea unui pacient otrăvit, în mintea lui

medicului câteva circuite cerebrale vor asocia plăcerea și durerea, făcând posibilă o trăire care

pentru cei mai mulți oameni este nefirească: durerea este resimțită ca fiind plăcere, plăcere

erotică. Pentru Dawson n-a fost nevoie decât de un pas pentru a aluneca în patologie și nebunie.

Eros și Thanatos, viața și moartea într-un dans nebun din care însă lipsea frica. Oricât s-ar fi

automutilat, dependentul nostru nu mai putea simți fiorul plăcerii pentru că lipsea condimentul

care dădea savoare acelor trăiri – frica. Într-un acces de dependență, torturând și omorând un om

al străzii, Dawson este prins și arestat dar intră în comă.

Un alt obiect este scos din praful amintilor și ne aduce la lumină conșiința care poate fi

separată de corp, dar rămâne în continuare aceeași, cu amintirile, valorile, gândurile și toate cele

care erau prezente atunci când acea conștiință avea și un corp pe care să-l „locuiască”. Obiectul

din Black Museum este o maimuțică de pluș locuit de conștiința unei femei, Carrie. Carrie fusese

2
o mamă care își iubea enorm copilul dar în urma unui accident intră în comă. Partenerul ei și

tatăl copilului ei, Jack, va lua decizia, la sugestia lui Dawson, să-i permită iubitei lui „să-l

locuiască” într-un colț al minții lui, dându-i șansa să-și vadă copilul crescând. Carrie și-a savurat

noua viață, dar în curând, viața reală a lui Jack, mai ales când acesta cunoaște o femeie, pe

Emily, o vor înfuria și o determină să-i aducă tot felul de injurii acestuia. Jack o pune pe

„pauză”, așa cum uneori reușim fie să blocăm comunicarea cu o persoană reală, fie să nu mai

lăsăm anumite gânduri să ne provoace stări neplăcute.

Carrie va sfârși în corpul unei maimuțici de pluș, având o extrem de limitată posibilitate

de comunicare a stărilor și emoțiilor ei: „maimuțica te iubește” și „maimuțica are nevoie de o

îmbrățișare”. Raspunsuri binare, alb și negru, pentru iubire și pentru supărare.

A treia mare atracție a muzeului este o hologramă: un fost condamnat la moarte prin

electrocutare pe scaunul electric, Clayton Leigh. Dacă în cele două situații prezentate până acum

intențiile neurologului nostru deși nu sfârșesc tocmai bine, par oneste în momentul propunerii

către participanții la experimente, în acest ultim caz, intenția este meschină de la început. Contra

3
unei sume de bani care ar fi asigurat confortul financiar familiei lui după moarte, Clayton își

donează conștiința, după moartea sa fizică, lui Dawson. Doar că după execuția pe scaunul

electric, Clayton devine atracția principală a muzeului, unde retrăiește la nesfârșit agonia morții:

vizitatorii sadici sau doar oameni banali care își mai diluează frica de moarte văzând-o, privind-o

„în ochi”, provocând-o altcuiva, trag de manetă de zeci, sute, mii de ori. Până și o hologramă

ajunge epuizată și în agonie murind de atâtea ori. Bonus pentru fiecare vizitator este un mic

suvenir care are prins în el o altă hologramă, copie a celei dintâi, cu Clayton în agonie. Dar Nish

nu este o simplă vizitatoare ci este fiica lui Clayton, care a fost condamnat pe nedrept, și care și-a

plănuit cu grijă răzbunarea. După ce își eliberează tatăl de suferința continuă ștergând holograma

acestuia, Nish transferă conștiința proprietarului de muzeu pe simularea de scaun electric – exact

așa cum fusese tatăl ei. Trăind în veșnicie dar cu o suferință continuă. Maimuțica va primi

conștiința mamei ei, și apocaliptic, serialul se încheie într-o mare de foc care a cuprins muzeul

ororilor.

4
5