Institutul de Relaţii

Internaţionale din Moldova ANUAR ŞTIINŢIFIC

TIPOLOGIA DISCURSULUI NARATIV DONICIAN

Lilia PORUBIN, doctor în filologie, IRIM
The narrative type chosen by the prose-writer has a considerable impact on the reader.
The two narrative types (homodiegetic and heterodiegetic) proposed by Jaap Lintvelt are ap-
plied to Leon Donici’s short prose. The author comes to the conclusion that there is no short
prose that uses only one narrative type. Very often they alternate within the same narrative
and sometimes within the same sentence. Leon Donici’s art of writing is revealed namely in a
remarkable capacity to combine different forms of narration. Among Leon Donici’s short sto-
ries, „The story of an automobile” takes a notorious position. It is a unique literary work in
Romanian literature. The narrator is a car brought from Russia to Bessarabia. This narrator
analyzes the changes in society after the unification of the Romanian states.

Se ştie că prezentarea povestirii depinde în esenţă de folosirea tipului narativ, menit

să producă anumite efecte asupra cititorului. Teoreticianul Jaap Lintvelt a propus
delimitarea a două tipuri narative – tipul homodiegetic (actorial şi auctorial) şi cel
heterodiegetic (actorial, auctorial şi neutru). În naraţiunea homodiegetică din Aniversarea
nunţii de Leon Donici lumea este filtrată prin conştiinţa subiectivă a personajului anonim,
care este aici centru de orientare. Naratorul adoptă perspectiva acestuia. El este deci
obligat să respecte experienţa temporală a acestui actor, care trăieşte în prezent şi îşi
poate rememora trecutul: „O zi aurie şi vioaie de august. Aerul transparent. Cerul adânc
şi albastru, ca în sud. Terminând lucrul, ieşii la balcon. Atmosfera – cum pare totdeauna
după lucru – mai ridicată şi mai uşoară. De-aş fi avut aripi aş fi zburat acolo sus...
Aşteptam pe amicii mei, care hotărâseră să ne ducem împreună afară din oraş, să privim
cum cad în parcul vechi frunzele galbene. Şi ceasul acesta liber era al meu”. Odată ce
acesta nu-şi cunoaşte viitorul, anticipaţia este imposibilă.
Printre prozele lui Leon Donici, prin tipul narativ homodiegetic auctorial, se
evidenţiază câteva scrieri. S-a observat că personajul-narator în naraţiune auctorială îşi
trece în revistă viaţa din trecut, aşa cum o face protagonistul anonim din Părintele
Maurichie şi cel din Cartea Vieţii, ultimul rememorează evenimentele din trecut
exprimându-şi profundul regret pentru dragostea pierdută: „Ţi-aduci aminte? Ţi-aduci
aminte de povestirile din vremuri misterioase şi minunate ce ne destăinuiau papiliotele
capricioase ale încântătorului „barocco” şi cu ce strofe somptuoase de poemă eroică
răsunau în pervazurile de marmură ale palatelor tăcute, închise, semeţe şi pline de taină?”.
În povestirea Părintele Maurichie naratorul anonim rememorează un moment
din copilăria sa, şi anume cel legat de perioada şcolară, aducând în prim-plan figura
dascălului de religie: „Mi-l reamintesc aşa de bine, ca şi cum, între atunci şi acum, nu
ar fi trecut douăzeci şi cinci de ani, ba poate chiar şi mai mult. Era o toamnă cu soare
mult. Pe stradă, viiaţa fierbea spornică. Larma uliţei se îngâna cu tropotul cailor... Dar
la noi în clasă, din pricina copacilor care ne furau cu crăngi lacome razele soarelui, se
aşternea un fel de semi-amurg (...). Se auzi un zgomot de pas greoi, ca şi cum, în
coridor, ar fi mers un cal la pas. Peste câteva clipe, în prag se ivi un preot înalt, cu
pletele cazând pe umeri, cu barba castanie şi faţa posomorâtă”.

412
 Institutul de Relaţii
VOL. VII-VIII Internaţionale din Moldova

Povestea unui automobil este o lucrare singulară în contextul literaturii române.

Se ştie că arta sec. al XX-lea a fost preocupată de obiect. În muzică s-au introdus
claxoane, sirene sau maşini de scris. Cubismul, în pictură, s-a centrat şi el asupra
obiectului. În literatură, personajul uman tinde să se lase substituit de obiecte. E vorba
de aşa-zisul supra-personaj. Leon Donici a modernizat scrisul românesc prin înlocuirea
instanţei narative umane cu cea obiectuală. În literatura europeană şi în cea americană,
la începutul secolului trecut fenomenul e cunoscut sub numele de obiectivism. În anii
’20 ai secolului trecut, poetul William C. Williams îşi fixează „ochiul” nu pe fiinţe, ci
pe obiecte. Fenomenul eliminării fiinţei umane din literatură a fost remarcat şi în
literatura română. Astfel, Mircea Zaciu notează: „Sufocată de o tipologie umană până
la epuizare, proza scurtă de la începutul veacului nostru caută un refugiu în liricizare,
în peisaj, în atmosferă, prin eludarea prezenţei umane” [1, p. 18].
În literatura română apariţia instanţei narative - obiect este atestată în sec al XIX-lea
în Istoria unui galbân (1844) de Vasile Alecsandri. Povestirea lui Alecsandri se impune
prin neobişnuita ei originalitate tematico-problematică şi nu mai puţin prin cea stilistică.
Nuvela poartă pecetea unei îndrăzneli artistice creatoare rar întâlnită la prozatorii români.
În literatura rusă încercări de acest fel au fost înregistrate în proza lui A. Tolstoi şi
A. Remizov. Ei însă apelează la perspective narative diferite. Personajul, de cele mai
multe ori departe de a fi un om, este o creatură însufleţită. De exemplu, în lucrarea lui A.
Tolstoi, Holstomer, naraţiunea e efectuată şi susţinută din perspectiva unui cal. În proza
lui A. Remizov întâlnim mai multe exemple de acest fel. Ele sunt grupate într-o lucrare
mai largă cu titlul Бедовая доля. Autorul chiar de la început ne previne că scrierea acestei
bucăţi nu este rodul fanteziei, ci e o descriere a aventurilor nocturne dirijate de vis. În
sensul acesta, poate fi făcută o analogie cu Istoria unui galbân. Naraţiunea e relatată, pe
rând, de un tigru, actul narativ e preluat apoi de o pasăre şi, în final – de o vulpe. Ceea ce
surprinde la Leon Donici e că îndrăzneala lui ca scriitor ajunge până la abandonarea
deliberată a perspectivei narative tradiţionale, oferind prerogativa de narare unui obiect.
Cititorul urmăreşte istoria automobilului care vine din Rusia în Basarabia timpului
şi aici trece de la un stăpân la altul: „M-am născut în America în casa tatălui meu Ford şi
îndată după naştere am luat drumul Europei. Aici am fost vândut cu preţ mare în Rusia
şi într-o zi m-am pomenit în stăpânirea unui general, care adeseori se plimba cu surori de
caritate, mai bine zis, cu nişte dame vesele, travestite în uniforma surorilor de caritate.
Generalul, fiind mutat în Basarabia, m-a luat şi pe mine, considerându-mă proprietatea
sa particulară”. Automobilul împrumută caracteristici umane. El dă dovadă şi de sclipiri
de umor: „ – Noi am făcut unirea! exclama Vasilică. Tu şi eu, iar acest escroc, pârlit
politic, acest bandit îndrăzneşte... Apoi veneau cuvinte familiare de mamă, şi religioase,
de biserică, de cruce, de Paşte, de Dumnezeu şi aşa mai departe, în diferite combinaţii,
uneori neaşteptate, însă pline de virtuozitate”. Cititorul e martor la peripeţiile
automobilului care trece de la Vasilică la Mitică ajungând, în cele din urmă, la Costică.
Dincolo de semnificaţia de suprafaţă, lucrarea reprezintă o satiră politico-socială, prin
zugrăvirea schimbărilor în politică şi societate în urma Marii Uniri. Viziunea e oarecum
fragmentară, căci e privită dintr-un singur unghi – cel al naratorului (al automobilului).
Acesta emite însă şi judecăţi de valoare, împrumutând astfel gândurile scriitorului şi
ajunge într-un final să constate: „Nu pricep diferenţa dintre Mitică, Vasilică şi Costică”.
413
 Institutul de Relaţii
Internaţionale din Moldova ANUAR ŞTIINŢIFIC

Sarcina constitutivă a naratorului heterodiegetic auctorial din prozele O noapte

în teatru, Saul, Pe drum spre Emaus, Toamna, Requiem, Admiratorul ş.a. este aceea
de a-şi asuma actul narativ pentru a evoca o lume discursivă în care se desfăşoară
happening-urile. El îndeplineşte astfel funcţia narativă sau funcţia de reprezentare ce
se combină întotdeauna cu funcţia de control şi regie. Naratorul are accesul total la
viaţa interioară a actorului, care, dacă nu este exprimată de actor în mod verbal, e
percepută şi formulată de narator: „Două nopţi de-a rândul somnul zburase de la
căpătâiul regelui. În zadar cântau muzicanţii iscusiţi cântece asiriene ca să cheme
somnul întăritor şi să odihnească inima istovită a regelui. În zadar bătrânul şi
credinciosul Doic din Idumeea îi povestea despre zilele acele îndepărtate, când Saul
trăia în neamul Beniamin, la tatăl său Kis. În zadar povestea Doic şi despre zilele
acelea glorioase, când, întins în praf, zăcea în faţa lui Saul, cerând îndurare, temutul,
vestitul şi îndrăzneţul rege al amonitenilor, Naas” (Saul); „Unul din cei doisprezece,
cu numele Cleopa, s-a deşteptat înainte de răsăritul soarelui, s-a deşteptat într-un han
murdar unde găsi adăpost – singur nu ştia cum – în ziua răstignirii Învăţătorului. Şi
trei zile el nu ştia ce e ziua, ce e noaptea. I se părea lui că acele zile sunt numai o
singură zi, fierbinte, uscată ca în pustiu cu un miraj purpuriu-închis în depărtare, care
trimite vedenii atât de ciudate şi uneori atât de groaznice” (Pe drum spre Emaus). Mai
mult decât atât, naratorul face o analiză psihologică obiectivă şi infailibilă a
personajelor: „Stătea în faţa unei oglinde înalte şi se pregătea pentru concert cu o
îngrijire neobişnuită. Îmbrăcase toaleta cea mai frumoasă din câte le avea, pe aceea
care-i lăsa goi umerii rotunzi şi albi, gingaşi şi încă tineri. În oglindă se întipărea o faţă
încadrată cu păr bălan puţin, cu ochi strălucitori; un zâmbet de plăcere de sine, care îi
şedea aşa de bine, se ivi pe buzele ei” (Admiratorul).
Tipul narativ neutru din schiţa Ultima şedinţă şi monologul Melpomena este
redus la înregistrarea impersonală a lumii exterioare vizibile şi audibile – focalizarea
unei camere. Aceasta nu permite decât o prezentare externă a acţiunii, astfel viaţa
interioară a personajelor e dedusă indirect, pe calea mimicii şi a gesturilor:
Se ştie că tipul narativ neutru interzice percepţia internă a actorilor. Camera nu
are acces la viaţa lor interioară. Cititorul are aici un rol activ de interpretare: „Aici la
stânga, în parter, în stalul întâi, observ pe un domn solid. Vai! Dânsul se gândeşte la
afacerile sale de mâine şi nu înţeleg de ce dânsul a venit aici, în palatul meu? Fiecare
venit aici, la mine, n-are nici „mâine”, nici „ieri”. Există aici numai prezent, există
numai aceia ce pot vedea şi auzi” (Melpomena).
Nici o povestire însă nu aplică integral, de la un capăt la altul, un singur tip narativ.
Se întâmplă ca tipurile să alterneze în cadrul naraţiunii. Nu fac excepţie nici cazurile în
care tipurile alternează chiar în cadrul unei singure fraze. Măiestria artistică a lui Donici
nu rezidă în alegerea unei modalităţi absolute de narare, ci mai degrabă în capacitatea
lui de a combina diferite forme ale povestirii în serviciul diverselor modalităţi ale narării.

Referinţe

1. Zaciu, Mircea, Prefaţă la antologia Cu bilet circular. Proza scurtă românească, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1983.
414