Coperta de Florjca V as iI e ( c H

N. A. OSTROVSKI
1 9 5 8
EDITURA TINERETULUI

PARTEA ÎNTÂI
Capitolul I
— 1954
în noaptea aceea a fost mare zarvă la conac. Cum s-au stins luminile, geamurile barăcii în care se afla
instalată administraţia au sărit în ţăndări, cu un zgomot infernal, cîinii au început să latre şi cei din casă
să forfotească, fiecare cu cîte o luminare în mînă, în timp ce oamenii de la grajduri ieşeau în goană,
bocănind din cizmele lor grele.
Ascunşi în tufe şi ţinîndu-şi răsuflarea, băieţii scoteau una cîte una pietrele din sîn şi de prin buzunare
şi, făcîndu-le vînt, le aruncau în geamurile barăcii, în cîteva clipe, totul a fost gata. Pînă să ajungă
argaţii în curte şi să se năpustească spre tufe, ştrengarii o şi luaseră la goană spre sat, sărind peste
buşteni şi băltoace, peste şanţuri şi garduri de nuiele. S-au risipit ca potîrnichile care încotro, dar fără
să se fi înţeles dinainte, s-au întîlnit din nou lîngă bătrîna salcie, sub a cărei umbră se adunau de obicei.
Deasupra iazului, ceaţa începuse să se risipească şi abis mai puteai desluşi moara cea Yeche prin vălul
ei des. Era noapte, linişte şi se auzea picurînd apa la stăvilar.
După ce se legară încă o dată să nu-şi dea în vileag taina şi să nu se trădeze, o luară tiptil spre casele
lor, cu inimile cuprinse de tulburare.
— Pe unde mi-ai umblat, băiete? îl întrebă neliniştită Olga Osipovna pe Kolea.
Era noaptea tîrziu şi ea nu ştia ce să creadă. încercase el, Kolea, să se strecoare furiş în colţişorul său,
dar maică-sa simţind că feciorul ei făcuse o poznă, îl luase la întrebări. Kolea, care nu minţea
niciodată, i se uită drept în ochi şi îi povesti că se răzbunase, împreună cu băieţii, pe cei de la
administraţia moşiei, îngrozită, Olga Osipovna îşi împreună mîinile. Ştia prea bine ce avea să se
întîmple !
în ajun, întorcîndu-se de la iaz, unde se jucase cu copiii, Kolea îşi găsise surorile plîngînd. Abia atunci
veniseră de la administraţie. Şi de data asta fuseseră luate la goană, fără să li se fi plătit un ban măcar
pentru munca lor! Băiatul ascultase povestirea surorilor sale tăcut şi atent şi plecase de acasă fără o
vorbă. Pe uliţă, lîngă gardul vecinului, dăduse peste un grup de ţărani care, şi ei, îl blestemau pe
administrator. Printre ei, Kolea îl zărise şi pe tatăl său.
De o lună şi jumătate administraţia nu mai plătea nimănui nimic pentru munca lui. Plîngeau copiii de
foame prin case... Erau zilele cele mai grele din tot anul...
înfuriat, Kolea îşi adună tovarăşii de joacă, şi copiii se hotărîră să se răzbune în felul lor, pe adminis-
traţie.
Aşa a început totul!
A doua zi de dimineaţă, satul aflase, de la un capăt la altul, ce se întîmplase peste noapte, şi paznicul
de la moară, primul om care-l întîlni pe Kolea pe uliţă, îi strigă în batjocură: — Şklear!1
1
Şklear — geamgiu (în ucraineană), (n. t.)
Satul Vilia. Aici, în anul 1904, s-a născut Nikolai Ostrovski
Cînd a auzit asta, Kolea şi-a dat seama pe dată că totuşi unul dintre băieţi vorbise. Asta însemna că şi
cei de la conac ştiau acum cine era vinovat de cele petrecute peste noapte.
„O să fie rău de noi!" îşi spuse el.
Şi avea dreptate, fiindcă n-a ieşit nimic bun din toată povestea asta. O sumedenie de oameni din sat au
trebuit să muncească fără bani, pentru a plăti geamurile sparte. Dar mai rău a fost de surorile lui, şi lui
Kolea îi păru rău de fete, fiindcă se simţea vinovat. De ruşine, nici nu le mai privea în ochi. De atunci,
ura lui împotriva celor de la conac n-a mai cunoscut margini.
Tot de atunci, satul nu i-a mai spus decît „Şklear"; dar el nu s-a supărat.
A trecut o bucată de vreme— isprava cu geamurile era aproape uitată— cînd la conac s-a întîmplat
altceva.
Toamna, cei de la curte îngropau cartofii pentru iarnă. Făceau gropi, le umpleau cu cartofi şi le acope-
reau pe urma cu paie. într-o noapte de septembrie — era beznă ca-n iad — curtea conacului se lumină
ca ziua. Ardeau paiele din spatele pătulelor! Femeile alergară cu găleţile în mînă,să stingă focul şi să
împrăştie cu lopeţile paiele fumegînde. Peste tot mirosea a cartofi copţi şi deşi focul a fost stins
repede, mulţi cartofi s-au stricat.
Administraţia nu a aflat niciodată cine a pus focul. Satul întreg ar fi jurat însă că era tot isprava
„Geamgiului" şi a celorlalţi băieţi din sat.
Pe vremea aceea, Kolea Ostrovski avea 8 ani...
Capitolul II
Satul Vilia
Rîul Vilia îşi mînă încet apele pe pămîntul Ucrainei. Străbate, schimbîndu-şi mereu drumul, întreg
raionul Ostrog, din regiunea Rovno, trece prin păduri şi pădurici, prin păşuni înverzite şi de-a lungul
ogoarelor bogate în holde, făcînd legătura între înfloritoarele colhozuri ce se întind pe malurile lui în
costişe, întinse şi bogate sînt prin locurile acelea ogoarele colhoznice...
Acum o jumătate de veac însă, pe vremea ţarismului, pămînturile smulse de conţii Moghelniţki şi
Ceaplinski, mari moşieri polonezi, din mîinile ţăranilor, împresurau din toate părţile satele şi cătunele,
înăbuşind parcă pe cei ce le munceau.
Satul Vilia se întindea pe amîndouă malurile acoperite cu sălcii ale rîului. Cum ieşeai din hotarele lui,
te înecai în bogatele holde de grîu foşnitor ale moşierilor. Pentru a ajunge însă la loturile sărace ale
ţăra-
nilor, trebuia să străbaţi cale lungă, pînă departe de pămînturile boierilor.
Cîndva, în jurul Viliei se întindea o pădure mare de pini. Dar într-o zi boierul s-a hotărît s-o taie şi s-o
vîndă, şi din bătrînul codru de brad ce încingea satul, n-au mai rămas, amintire, decît cioturile.
Primăvara creştea iarbă grasă, dar ţăranii nu aveau dreptul să-şi pască vitele în locul acela: pentru
păşunat trebuiau să plătească boierului bani grei!
Povestesc cei bătrîni că pe vremea ţarismului, în Vilia, pe malul stîng al rîului, chiar lîngă apă, se
ridica o căsuţă cu olane, închiriată lui Alexei Ivano-vici Ostrovski şi alor săi.
Alexei Ivanovici era muncitor la fabrica de spirt. Dar acolo nu se muncea decît cîteva luni pe an, cînd
era sezon. Restul timpului făcea lucrări de dulgherie prin satele vecine, ajuta pe ceilalţi ţărani la
muncile pămîntului sau se tocmea la conac. Nu pregeta niciodată cînd era vorba de muncă. Avea însă
casă grea — nevastă şi patru copii — şi banii nu-i ajungeau niciodată. Pe de altă parte, cum Alexei
Ivanovici arar se nimerea pe acasă, toate grijile cădeau pe umerii soţiei sale, Olga Osipovna.
în ziua de 29 septembrie a anului 1904, soţia lui Alexei Ivanovici născu al cincilea copil, un băiat, care
fu botezat Nikolai.
O dată cu naşterea acestui fiu, viaţa Olgăi Osipovna deveni şi mai grea. Trebuia fie să intre la stăpîn
bucătăreasă, fie să ia rufe pentru spălat, fie să mai coasă cîte ceva, dacă i se întîmpla să-i pice de lucru.
Deşi muncea cît zece, erau zile cînd n-avea cu ce cumpăra un sac de făină — pentru că în satul lor
făina se vindea numai cu sacul — şi Olga Osipovna se vedea nevoită să împrumute de la vecini un
codru de pîine pentru a astîmpăra foamea alor săi.
O duceau greu, e drept, erau săraci, dar în casa lor totul sclipea de curăţenie şi oricît de greu i-ar fi fost
gospodinei, copiii ei erau întotdeauna curat îmbrăcaţi, în haine spălate şi cîrpite cu grijă.

i
Familia Ostrovski în anul 1908. Kolea este cel mai mic din familie
Cînd împlini 11 ani, Mitea, băiatul ce] mare, a fost dat ucenic la fierarul Forster, un neamţ ce-si avea
atelierul la Ostrog. ' '
Fetele —• Nadia şi Katia . — o ajutau pe mama lor la spălat şi cusut. Cînd nu aveau însă de lucru,'se
duceau cu ziua la conac. .
Familia Ostrovski era o familie unită. Olga Osipovna, veselă din fire, se împăca bine cu vecinii şi cu
copiii era dreaptă şi blinda. Niciodată n-au înco-voiat-o. greutăţile, dimpotrivă, le-a întîmpinat tot-
deauna curajoasă şi gata de glumă, iar copiii, văzînd-o atît de voioasă, nu se plîngeau nici ei de lipsuri
si greutăţi. '
In serile de iarnă, Olga Osipovna cosea sau împletea, fetele citeau cu glas tare, iar Kolea, aşezat pe un
scăunel, asculta numai urechi, de teamă 'să nu scape nici un cuvînt. Cel mai mult le plăcea cînd citeau
din „Cobzar" de Taras Şevcenko... '
10
X
BlwîOTtCA JU0ETEANA — ALIA
Uneori, Olga Osipovna începea să cînte. Avea o voce clară, adîncă, şi lui Kolea îi plăcea să-i audă
■cîntecele ucrainene. Cînd cînta, parcă era alta. Chipul ei părea mai frumos, mai luminos, şi în ochii
mai mari parcă jucau scînteierj pline de viaţă.'
Alteori, Olga Osipovna le povestea din copilăria ei.
Tatăl ei, bunicul lui Nikolai, fusese pîndar într-o pădure a statului, în apropiere de Dubno. Inpădurea
aceasta se scursese copilăria Olgăi Osipovna...
Ce dornică fusese de învăţătură! Dar n-a avut parte de şcoală, fiindcă a trebuit să stea acasă, s-o ajute
pe maică-sa, să îngrijească de vite şi să pască gîştele. în cele din urmă, hotărîtă să înveţe singură carte,
"atît l-a rugat pe taică-său să-i cumpere un abecedar, îneît acesta s-a înduplecat şi i l-a luat.
Cum a căpătat cartea, fetiţa a luat-o, s-a aşezat la umbra unui copac şi a început să privească pozele.
Era o zi caldă de vară, a furat-o somnul şi gîştele au intrat în ovăz. Pe urmă a început să plouă şi_să
bată vîntul, abecedarul s-a rupt, vîntul i-a împrăştiat paginile... Cînd ploaia s-a înteţit, mama a ieşit din
casă, a văzut gîştele în ovăz şi mica Olia şi-a plătit scump greşeala... Şi-a adunat plîngînd foile
împrăştiate de vînt şi ude de ploaie ale abecedarului... Aşa s-au terminat „studiile" Olgăi Osipovna,
care a rămas analfabetă...
Cînd Alexei Ivanovici se nimerea pe acasă, povestea şi el cîte ceva din viaţa lui. Părinţii îi muriseră pe
cînd nu avea decît un an. Despre taică-său, Alexei Ivanovici ştia foarte puţine. Doar cele auzite din
gura unui frate mai mare.
Bunicul lui Kolea după tată — Ivan Ostrovski — fusese pînă la adînci bătrîneţe soldat în armata
ţarului, aşa cum erau soldaţii pe timpul lui Nicolae I. Era de felul lui om posac şi urîcios. în armată
servise la artilerie, nu se împăcase cu superiorii, dar luptase ca un erou la Sevastopol, cînd englezii,
francezii şi turcii au asediat, la mijlocul veacului trecut, forţă; reaţa rusă de pe Marea Neagră,
ii
Alexei Ivanovici spunea că taică-său fusese un încăpăţînat. La fel spunea şi Olga Osipovna. Iar cînd se
supăra pe Kolea, îl ocăra: „Eşti leit bunicu-tău! încăpăţînat ca şi el!" ■
Alexei Ivanovici îşi făcuse armata tot la artilerie. Era înalt, bine legat şi fusese vărsat la grenadieri,
ochitor la tun. Cu cîtă plăcere îşi aducea aminte de campaniile la care participase în timpul războiului
ruso-turc din 1877—1878! Ajunsese cu armata pînă la Constantinopol. Istorisea copiilor despre luptele
de la Plevna şi Gornîi Dubniak, despre trecerea Balcanilor, despre vîntoasele nemiloase şi viscolele ce
acopereau potecile înguste de munte şi despre neînfricaţii ostaşi care deshămau caii şi se înhămau ei la
tunuri.
Vilia era la şes şi Kolea nu văzuse munţii niciodată, dar vedea parcă aievea Balcanii, cu vegetaţia lor
joasă. Cînd s-a făcut mai mare şi a fost şi el în stare să vorbească copiilor din sat despre trecerea
Balcanilor, îi făcea totuşi aceeaşi plăcere să-l asculte pe taică-său povestind despre aceasta.
Capitolul III
Vechiul iaz
Nu prea departe de casa în care locuia familia Ostrovski se întindea un iaz, mărginit de un dig înalt.
Mai era acolo şi o moară veche, aproape intrată în pămînt. Iazul, strîns în chinga unui stăvilar de lemn,
care oprea apele rîului, îşi avea tot malul străjuit de sălcii scorburoase şi de stuf foşnitor. Aici se
strîngeau de obicei copiii satului la joacă.
Era o amiază de vară, caldă, fără nici o adiere care să mai răcorească, aerul încins şi pămîntul ars,
12
Satul era pustiu: nu mai rămăseseră acasă decît bă-trînii şi copiii. Pe ogoarele boierului, oamenii
grăbeau cu strînsul recoltei. Pînă şi copiii mai răsăriţi porniseră la cîmp.
Olga Osipovna, legată la cap cu un testemel alb, muncea în grădina de zarzavat.
Lîngă iaz, în nisipul încins, se jucau copiii goi sau cu pantalonaşii sumeşi. Stăteau pe lîngă mal,
orbecăiau prin apă după peştişori sau se bălăceau. Olga Osipovna, îngrijorată, se tot uita spre ei,
căutîndu-l din priviri pe Kolea, al cărui rîs zglobiu răzbătea pînă la ea.
Copiii descoperiseră mai demult o luntre veche , trasă la mal. înconjurată de lintiţa care acoperea apa
de lîngă uscat, atingea uşurel rădăcinile sălciilor şi se legăna încet ori de cîte ori se stîrneau valurile pe
oglinda apei. Era vremea numai bună pentru o plimbare cu barca...
Primul care s-a căţărat în ea a fost Kolea. După el, au sărit şi ceilalţi. Kolea a pus mîna pe un par, a
împins cu el în mal, luntrea a început să alunece şi a pornit prin covorul de lintiţă ce acoperea apa, în
ţipetele de bucurie ale copiilor.
O pală de vînt fierbinte, stîrnită pe neaşteptate, a plecat dintr-o dată răsăritele din grădină. Olga Osi-
povna privi în sus: norul plumburiu ce se ridica de după dîmb nu prevestea nimic bun...
Colo, pe iaz, departe de mal, luntrea plină de copii luneca încet, împinsă de vînt, spre bulboană!
Kolea Ostrovski la patru ani (1908)
13
Era locul cel mai adine al iazului, locul unde îşi duceau oamenii caii la scăldat. Ajunsă acolo, luntrea
se plecă pe o parte şi copiii, îngroziţi, începură să ţipe tare, tot mai tare. ■
Luate de vînt, strigătele lor ajunseră pînă la Olgâ Osipovna, care porni în fuga mare spre iaz. Răzbiră
chiar pînă la dîmbul unde Katia lega de zor snopii.
De sus, fata vedea iazul tot, cu luntrea plină de copii şi cu Olga Osipovna, care alerga de-a lungul
malului. Fără să mai stea pe gîndurir, Katia se avîntă spre iaz, se aruncă în apă, ajunse repede la luntre
şi, înotînd cu o mînă, cu cealaltă o împinse pînă la mal. Copiii, mai liniştiţi acum, coborîră la ţărm
unde se şi adunaseră femeile care le auziseră ţipetele.
De obicei, Olga Osipovna nu-l pedepsea pe Kolea. Dar de data asta, feciorul ei întrecuse măsura. O
poveste care s-ar fi putut termina cu atîta jale şi durere trebuia pedepsită!
în timp ce furtuna se apropia, Kolea păşea pe uliţă, în urma maică-si, prin praful stîrnit de vînt.
înfundat, se auzea dm depărtare bubuitul tunetului, şi un nor greu, de plumb, acoperi soarele care se
întunecă.
Nu apucară bine Olga Osipovna şi Kolea să ajungă acasă, că se porni o ploaie cu băşici. Furtuna
cuprinse tot satul. Peste cîteva clipe, gîfîind de alergătură şi ude pînă la piele, se întoarseră şi fetele.
Ştergîndu-şi faţa de apă şi storeîndu-şi părul, priviră prin odaie după Kolea. Dar Kolea — nicăieri!
Speriată, Olga Osipovna răscoli prin toată casa şi, deşi afară turna cu găleata, trimise fetele după
el, să-l caute.
Fetele se duseră în şură, întrebară prin vecini, dar de Kolea nici urmă. Se întoarseră plîngînd acasă.
Afară turna mai departe şi undeva, pe lîngă ei, căzu trăsnetul.
îngrijoraţi, cei din casă tăceau, cînd deodată mişcă ceva sub pat şi Kolea, cu cămaşa mototol, ieşi în
patru labe la iveală! Văzînd feţele speriate ale celor din jur, băiatul se ridică în picioare şi se aruncă
plîngînd la pieptul Olgăi Osipovna.
14
— Mămico, iartă-mă! — abia izbuti el să îngăime printre lacrimi. N-am să mai fac niciodată!... M-am
pitit... voiam să stau ascuns puţin... dar nu ştiu cum se face că am adormit...
Olga Osipovna îl privi tăcută un timp. Apoi, ridi-cîndu-l deodată în braţe, îl strînse cu putere la pieptul
ei.
Vara şi în zilele frumoase de toamnă, Kolea se juca cu copiii. Spintecînd războinic aerul cu tulpini de
răsărite, organizau adevărate „bătălii"; aceasta, cînd nu se duceau în pădure, după mure şi ciuperci.
Dintre toate însă, cel mai drag le era iazul, cu peştişorii şi broaştele lui numai bune de prins. Kolea
auzise însă de la cineva că broaştele ar fi vietăţi folositoare, şi din ziua aceea, ori de cîte ori vedea
vreun băiat cu o broască în mînă, îl punea s-o arunce înapoi în iaz.
Băieţii mai mari ieşeau la pescuit şi Kolea, cu micii lui prieteni, se uitau cu jind la plutitoare, dornici
să vadă cum muşcă peştele.
Fiecare visa să aibă undiţa lui.
Vara următoare, cînd Dimitri a venit acasă cîteva zile, i-a făcut lui Kolea o undiţă şi l-a luat şi pe el la
pescuit. Ca să nu-i prindă paznicul de la moară, care-i lua la goană de la iaz şi nu le dădea voie să
prindă peşte, se vîrau în stufăriş şi de-acolo îşi zvîrleau undiţele pe apă.
Dimitri îi arăta cum să pună undiţa şi alegea întotdeauna un loc din care putea vedea în acelaşi timp şi
plutitorul, şi drumul, ca să nu-i prindă mustăciosul de paznic. Pentru că, dacă nu luai seama, paznicul,
fără multă vorbă, îţi înhăţa şi undiţele, şi peştele prins !
Cîteodată, băieţii se duceau noaptea cu caii la păşunat. Făceau un foc, se adunau roată în jurul lui şi-şi
povesteau tot felul de basme cu strigoi şi moroi, ân timp ce caii păşteau liniştiţi. Lui Kolea însă îi
plăceau numai poveştile în care era vorba de războaie, primejdii şi acte de eroism. Uneori istorisea şi
el cîte una auzită din gura
15
tatălui său. Cînd povestea, nu sta niciodată jos. Rămî-nea în picioare şi vorbea cu atîta patimă, încît ai
fi zis că luase chiar el parte la bătăliile de care istorisea, iar băieţii, vrăjiţi, îl urmăreau numai ochi şi
urechi.
Capitolul IV
La şcoală
Olga Osipovna, care nu avusese parte în viaţă de învăţătură, era hotărîtă, ca şi bărbatul ei, să-şi dea
copiii la carte, oricîte jertfe le-ar cere-o.
Cînd fetele s-au făcut mai mari, s-au dus la şcoală unde au arătat adeverinţele eliberate de primărie,
adeverinţe în care stătea scris că erau „nepoate ale unui apărător al Sevastopolului", şi au fost înscrise
cu scutire de taxă. Nadejda, sora cea mai mare a lui Kolea, a terminat şcoala sătească. Urmînd după
aceea un curs complimentar, a devenit ajutor de învăţător. Pe vremea aceea fiecare şcoală avea un
singur învăţător. Dar cum învăţătorului îi venea greu să vadă singur de toţi şcolarii, îşi alegea cîte o
ajutoare dintre absolventele şcolii, care nu primea însă decît cîteva ruble pe lună.
Casa în care locuia familia Ostrovski era aşezată pe un dîmb, nu prea departe de şcoală. Dimineaţa,
cînd începeau cursurile, Kolea, care nu avea pe atunci decît patru ani, pornea şi el „la şcoală". Intra în
clasă şi se aşeza pe prag, unde stătea atît de cuminte, cu capul între palme, încît uneori învăţătorul nici
nu-l observa. Băieţelul asculta atent, şi deşi nu înţelegea multe lucruri, ţinea totdeauna foarte bine
minte explicaţiile învăţătorului şi răspunsurile elevilor.
16
Şcoala din satul Vilia unde a învăţat Kolea Ostrovski
într-un rînd, în clasă s-a vorbit despre lună şi stele.
— Ce este luna? l-a întrebat învăţătorul pe un băiat. Cum acesta n-a ştiut să răspundă, un altul s-a
ridicat
în locul lui şi a spus:
— Lună e atunci cînd te duci în pădure, strigi o dată şi ţi se răspunde !
Băiatul nu greşise, pentru că în limba ucraineană „lună" înseamnă „ecou"; luna de pe cer, în
ucraineană se numeşte „miseaţ".
Toată clasa s-a zguduit de rîs la auzul acestui răspuns.
Auzind un chicotit şi din prag, învăţătorul s-a întors spre uşă şi a dat cu ochii de Kolea, care rîdea cu
toţi "ceilalţi copii.
— Poate că tu ştii ce e luna ? l-a întrebat atunci învăţătorul, zîmbind.
Kolea s-a sculat frumos în picioare şi a spus:
— Acum nu este !
— Dar cînd este?
— Noaptea! rosti Kolea foarte hotărît.
2 17
La patru ani cunoştea tot alfabetul, ba era chiar în stare să silabisească, cu toate că nimeni nu-l învăţase
să citească. Acasă, imitîndu-şi surorile, îşi dădea singur „lecţii" — copia din cărţi litere şi cuvinte.
Degeaba îşi ascundeau surorile lui cărţile de el, pentru că le găsea întotdeauna!
într-un rînd, noul manual dat Katiei de la şcoală şi de care fata trebuia să aibă grijă ca de ochii din cap,
pieri fără urmă. După ce-l căută un timp, Katia îşi dădu seama că numai Kolea era vinovat de pieirea
lui, şi se porni să-l caute. Se duse după el în şura, în căsuţa paznicului, prin grădină, dar numai cînd
ajunse pe pajiştea din spatele şcolii dădu de băiat: sta pe iarbă printre copii şi le explica, serios nevoie
mare, pozele din cartea „pierdută"!
— Să te duci imediat în casă! îi strigă Katia, smul-gîndu-i manualul din mîini.
Băiatul o urmă trist, şi cînd fata, supărată foc, ridică mîna să-l lovească, nu se dădu înapoi şi nici nu se
feri. O privi numai pe sub sprîncene şi-i spuse, cu glasul dojenitor şi sugrumat de lacrimi:
— Ce, dacă eşti mare înseamnă că poţi să mă baţi? Asta înseamnă ?
Şi Katia, care ştia cît de simţitor e frăţiorul ei la cea mai mică dojana, se grăbi să-l liniştească.
Nu după mult timp, Kolea a învăţat să citească bine şi Alexandra Mironovna Zaşkevici, învăţătoarea,
i-a făgăduit să-l primească la şcoală cum va împlini şase ani. Cu ce nerăbdare numără Kolea zilele care
mai rămăseseră! In sfîrşit sună şi ceasul cel mare!
Cu o lună înainte de împlinirea sorocului, OlgaOsi-povna se şi apucă să pregătească „echipamentul"
de şcolar al feciorului ei. Se duse la tîrg şi-i cumpără o şapcă veche, cu insignă de argint, cum purtau
pe atunci liceenii. Apoi, dintr-o bucată de pînză groasă de casă îi croi nişte pantaloni, pe care-i vopsi în
albastru, ca să fie mai arătoşi. Tot din pînză îi făcu şi o taşcă pentru cărţi. Semăna cu cele cumpărate
de la prăvălie, şi putea fi purtată şi în spinare, ca un ghiozdan. Trei ani
18
încheiaţi s-a dus Kolea la şcoală cu taşca aceasta, pe care a păstrat-o mult timp, ca amintire.
Deşi era cel mai mic în clasă, Alexandra Mironovna îl dădea întotdeauna pildă celorlalţi şcolari. Ştia
să scrie şi să citească, era atent la lecţii şi răspundea bine la întrebări.
Lui Kolea îi era atît de dragă învăţătura, în-cît Olga Osipovna nu s-a lăsat pînă cînd nu l-a fotografiat
cu o carte în mînă. A stat în faţa fotografului drept, cu chipiul cu insignă pe cap şi cu o carte în mînă...
Kolea citea orice găsea.
într-un rînd, maică-sa l-a trimis la băcan să cumpere o scrumbie, dar vremea trecea şi băiatul
nu se mai întorcea. Olga Osipovna, de unde la început s-a supărat, după un timp a ieşit neliniştită în
uliţă să vadă ce s-a întîmplat. Cînd colo, ce să vezi! La capătul uliţei, rezemat de gard, Kolea citea de
zor! Cu două degete de la mîna stingă ţinea de coadă, cît mai departe de corp, scrumbia, iar în cealaltă
mînă, hîrtia în care învelise negustorul peştele !
în casa lor cărţi aveau puţine, iar în sat numai cu greu puteai afla. Kolea citea orice, chiar şi ceea ce
stătea scris pe hîrtiuţele pe care le găsea aruncate pe uliţă. Dacă ceea ce scria acolo i se părea
interesant, netezea binişor hîrtia, o recitea cu atenţie şi, pentru orice eventualitate, o punea într-o lădiţă,
în care îşi păstra lucru -
Kolca Ustrovski în anii de şcoală
2*
19
rile cele mai de preţ: cîrli-gele de pescuit, părul de cal pentru undiţă, timbrele, cuiele şi piuliţele. După
un, timp s-au adunat atîtea hîr-tiuţe, încît a fost nevoit să le mute în şura unde vara dormeau cu toţii.
Lui Kolea îi plăcea să doarmă pe poliţa de sus. Pusese într-un colţ hamul vechi, frînghia, cîr-ligele şi
beţele care stăteau de obicei pe poliţă şi îşi făcuse un culcuş de toată frumuseţea, unde venea uneori şi
ziua, dornic de linişte şi răcoare.
Tot în şură se întîlnea cu prietenii lui, printre care şi băieţi mai mari, colegi de şcoală şi de joacă. Cînd
se certau, dacă unul dintre cei mari îl lua la bătaie pe u-nul mai mic, Kolea sărea imediat. El nu
înţelegea bătaia decît în luptă dreaptă.
— Ce, dacă nu poate să te bată, crezi că ai dreptul să dai în el? Da? întreba el, roşu de mînie,
apropiindu-se de vinovat care, de obicei, dădea înapoi.
La nouă ani, cînd Nikolai Ostrovski termină cursurile şcolii parohiale-bisericeşti, cu diploma de
onoare, învăţătoarea veni la Olga Osipovna.
— Kolea este un copil excepţional de capabil— îi spuse ea. Trebuie neapărattrimis mai departe la
şcoala din oraş!
Olga Osipovna strînse însă neputincioasă din umeri. Cum să viseze măcar la aşa ceva, cînd erau zile în
care n-avea cu ce să-şi hrănească copiii ?
într-un rînd, trezindu-se mai de dimineaţă, Kolea auzi glasul fratelui său, Mitea. Nu mai putuse îndura
20
Mitea Ostrovski, fratele scriitorului
bătăile şi batjocurile stăpînului său Forster, şi fugise. Neamţul îl trimitea mereu după bere şi îl bătea
pentru cea mai mică greşeală, iar nevasta lui îl silea, după ce-şi termina lucrul, s-o ajute la bucătărie şi
să vadă de copii. Cînd în atelierul lui Forster se adunau prietenii jupî-nului, batjocura la care-l supunea
pe bietul Mitea nu mai cunoştea margini.
Mitea îi povestea maică-si:
— îmi zice: „Dă piuliţa!", şi-mi arată în colţul de lîngă vatră. Mă duc acolo şi pun mîna pe piuliţă, dar
mă ard, că e fierbinte, abia scoasă din vatră! Cînd te uiţi la ea, e neagră, dar cînd pui mîna pe ea...
Şi Mitea îi arătă mamei mîinile umflate şi pline de răni.
Kolea, privind îngrozit degetele arse ale fratelui său, strigă deodată, revoltat:
— Şi tu ai tăcut? L-ai lăsat să te bată, ai răbdat şi ai tăcut?
Şi-l podidiră lacrimile.
Dar Mitea semnase un contract în care scria că după ce-şi va termina ucenicia, va munci fără plată trei
ani în atelierul meşterului său. Dacă nu, părinţii lui* trebuiau să-i dea neamţului o sută de ruble
despăgubire. Şi cum nu aveau atîta bănet, Olga Osipovna îşi pregăti, plîngînd, feciorul pentru drum...
Capitolul V
Războiul
în vara anului 1913, proprietarul le aduse vestea că are de gînd să vîndă căsuţa în care locuiau. în Vilia
era greu să găseşti o locuinţă la fel de ieftină, iar pentru alta, mai bună, nu aveau bani, Cum
proprietarul
21

1
le spuse să se mute cît mai repede, familia Ostrovski ceru vremelnic adăpost unor vecini. Dar situaţia
asta nu putea ţine prea mult şi bieţii oameni s-au văzut nevoiţi să plece din sat.
Primele au părăsit satul fetele: s-au măritat. Cea mai mare, Nadejda, a plecat cu bărbatul ei undeva,
lingă Petersburg, iar Ekaterina, în regiunea Kiev.
Olga Osipovna l-a luat cu ea pe Kolea în orăşelul Staro-Konstantinov, unde s-a băgat bucătăreasă la
administratorul fabricii de zahăr. I-ar fi plăcut să rămînă cît mai mult în slujba asta, fiindcă avea o
odaie a ei şi putea sta cu băiatul.
Dar Olga Osipovna n-a putut rămîne prea mult acolo, din cauza fiicei administratorului, o fetiţă
alintată şi rea, care, deşi de vîrsta lui Kolea, nu-l putea suferi. Cînd băiatul intra în casa stăpînului sau
se juca în grădină, ţipa:
— Pleacă de aici! Asta e casa şi grădina noastră! într-o zi, cînd băiatul bătea nişte poze
deasupra
patului său, apăru fetiţa care începu să strige:
— Nu strica pereţii! Sînt ai noştri, nu ai tăi!
* Kolea n-a mai putu răbda şi, luînd fata de cozi, i-a călcat în picioare funda mare, roz, care îi căzuse
din păr.
Urmarea a fost că bucătăreasa administratorului fabricii de zahăr a fost dată afară imediat...
Rămasă fără slujbă, Olga Osipovna s-a hotărît să plece la fiica ei mai mare, iar pe Kolea să-l ducă la
tatăl său, la Turia, un sat de lîngă graniţa ruso-austriacă, unde Alexei Ivanovici, pădurar într-o pădure a
statului, găsise adăpost la nişte neamuri.
Bun la suflet şi blajin din fire, Alexei Ivanovici nu avea inimă să-i pună pe săracii care strîngeau pe
ascuns vreascuri din pădure să plătească pentru uscături, şi nici să-i ameninţe pe ţăranii care tăiau
lemne. Nu o dată s-a întîmplat ca inspectorii să găsească în pădure ţărani care strîngeau vreascuri sau
rupeau crengi uscate. Kolea vedea femeile rugîndu-se în genunchi să nu fie denunţate la Ocolul silvic.
într-un rînd, cînd a încercat să apere o văduvă săracă, Alexei Ivanovici a fost dat
22
afară din serviciu şi s-a văzut din nou silit să pornească prin sate după lucru.
Kolea, care ajuta la păscutul cailor, cutreiera zile de-a rîndul păduricile şi poienile. îi erau dragi meste-
cenii subţiri şi mlădioşi, înlănţuiţi parcă printre fagi bătrîni, noduroşi, şi pini aurii. Tolănit pe iarbă, cu
căciula sub cap, privea îndelung zborul norilor alburii şi asculta ciripitul păsărilor, ale căror glasuri
învăţase de la taică-său să le deosebească, cum învăţase să imite şi strigătul grangurului.
în luna iulie a anului 1914 a început primul război mondial şi prin Turia, devenită zonă de frontieră,
treceau unităţi militare care se întîlneau cu grupuri de refugiaţi. Sătenii, cuprinşi de nelinişte şi teamă,
vedeau uneori noaptea cerul roşindu-se de îndepărtate pojaruri. Alteori zornăiau geamurile de bubuitul
tunurilor. Kolea privea îngrozit răniţii care erau transportaţi pe acolo.
Refugiaţii treceau mereu prin sat, cu bruma ce putuseră lua cu ei în bejenie.
Alexei Ivanovici şi Kolea îşi strînseră şi ei puţinul ■lor avut şi părăsiră satul cu valul celor care fugeau
de grozăviile războiului.
Săptămîni de-a rîndul nu s-a oprit convoiul lung, posomorit şi neliniştit. Oamenii mergeau, fără sa ştie
unde-şi vor găsi adăpostul, îndurînd lipsuri mari, în-noptînd sub cerul liber, mîncînd ce se întîmpla şi
mî-naţi de un singur gînd: eă scape de duşman!
Multă vreme îşi va aduce aminte Kolea de drumul acesta greu. Vor trece ani şi el tot va mai visa,
noaptea ; pămîntul cenuşiu, şirul nesfîrşit de care şi de căruţe, caii minaţi de căpăstru de bărbaţi
posomoriţi, care pun umărulla oişte cînd drumul merge la vale, în timp ce băieţi, neastîmpăraţi, gonesc
cu nuiaua vacile de la spate, alergînd, hîrjonindu-se şi ţipînd uneori atît de veseli, de-ai fi zis că totul
merge de minune. Convoiul înainta, în scîrţîitul roţilor, cu larma lui, cu plînsul copiilor, cu ţipetele
mamelor, cu mugetul vitelor şi cu pocnetul bicelor. Pînă şi în somn pe Nikolai îl. urmărea gustul
prafului.
>
Stradă în Şepetovka
într-un amurg rece ajunse împreună cu tatăl lui la Şepetovka, nod important de cale ferată în regiunea
de sud.
Acolo totul i se păru nou băiatului: gara, în care activitatea nu se întrerupea niciodată, depoul unde se
lucra intens zi şi noapte, muncitorii, care trăiau şi vorbeau cu totul altfel decît oamenii de la ţară.
Şepetovka, ca toată Ucraina, ca toată ţara, era ameninţată de spectrul de groază al războiului. De
război vorbeau zi şi noapte trenurile care aduceau răniţi şi mutilaţi, de război vorbeau privirile
refugiaţilor, de război vorbeau înfometaţii şi oamenii care rătăceau în jurul gării în căutare de adăpost,
gata, pentru o bucată de pîine sau pentru un colţişor ferit, să facă orice muncă cît de grea.
Se pornise un război nejust, un război de cotropire, de înrobire a popoarelor. Un război provocat de
burghezia fiecăreia dintre părţile beligerante, care înşelase poporul declarînd că e vorba de un război
de apărare a patriei. Războiul acesta, hulit de popor, slujea interesele mo-
24
şierilor şi ale capitaliştilor. Piereau milioane de oameni, muncitorii şi ţăranii trăiau în lipsuri şi mizerie,
iar generalii ţarişti — spioni germani — vindeau ţara duşmanului. Din cauza trădărilor din spatele
frontului şi din statele majore, armatele ruse sufereau pierderi mari şi erau nevoite să se retragă, deşi
soldaţii, cărora li se ascundeau adevăratele scopuri ale războiului, luptau vitejeşte împotriva
duşmanului. Dar eroismul lor era inutil, pentru că nu erau înarmaţi: la trei soldaţi dacă aveau cîte o
puşcă, iar obuzele lipseau aproape de tot.
Alexei Ivanovici s-a tocmit ziler în gara Şepetovka, la maturatul peronului şi al terasamentului. îi
venea greu fără nevastă. Cîtă vreme rătăciseră prin ţară li se rupseseră toate hainele, toate li se
stricaseră, iar copilul, desculţ şi netuns de o veşnicie, nu mai era de recunoscut.
Cînd toamna tîrziu Olga Osipovna a sosit la Şepetovka, au început în grabă să caute o locuinţă.
Au
Casa din Şepetovka, unde a locuit familia Ostrovski
găsit una în strada Slavutskaia. O căsuţă mică, povîr-nită, clădită la început pentru grajd.
— O să clădim! i-a spus ea lui Kolea.
La început, Kolea n-a înţeles ce voia maicâ-sa.
— Ce-o să clădim? a întrebat-o el.
Olga Osipovna, care ori de cîte ori îşi punea ceva în cap, sau se apuca de un lucru, nu se lăsa pînă nu-l
ducea la bun sfîrşit, a pornit la treabă. A căutat cu băiatul prin împrejurimile orăşelului pînă a dat de o
rîpă cu pămînt lutos şi l-a pus să-l care cu găleţile acasă, cale de aproape 2 kilometri. După aceea,
Kolea, ajutat de Olga Osipovna, frămîntă lutul. Seara, cînd tatăl se-ntorcea de la lucru, dregea
ferestrele, întărea pereţii împletiţi din nuiele, pe care soţia lui îi ungea cu lut pînă noaptea tîrziu.
Munca era grea, dar mama făcea totul veselă, glumind într-una, şi Kolea uita de oboseală şi dădea
zor, ca să nu rămînă în urmă.
N-a trecut mult şi familia Ostrovski s-a mutat în noua ei locuinţă...
Dimitri sosise încă înainte de venirea Olgăi Osipovna. îşi terminase anii de ucenicie la meşterul lăcătuş
şi intrase ucenic la depoul de cale ferată. Iată deci familia Ostrovski din nou împreună!
Kolea, care se obişnuise repede cu viaţa de la oraş, unde-şi făcuse o grămadă de prieteni, lipsea mult
de acasă. Mai tot timpul şi-l petrecea cu ceilalţi copii, în gară.
Şepetovka era punctul terminus al garniturilor care transportau trupe şi băiatul se uita ceasuri în şir la
ostaşii care, coborînd din tren, porneau fie pe jos, fie călări, spre frontul ce se apropia tot mai mult.
Cum ieşeai din Şepetovka, dădeai de o pădure. Apoi drumul şerpuia de-a lungul unui iaz părăsit,
străjuit de sălcii bătrîne, care lăsau să se vadă, printre mlădi-ţele tinere, oglinda sclipitoare a apei. Mai
departe începeau carierele de piatră, vechi, părăsite şi ele, în care se jucau copiii, vara, de-a
războiul...
Kolea, ajutat de Grişa Nerodiuk şi de alţi băieţi, făcea planurile de bătaie. Fiecare ştia ce sarcină
îi
26
revine. Cînd se nimerea Kolea comandant, ataca vitejeşte „inamicul", îl încercuia, îl zdrobea şi îl făcea
prizonier...
După o bucată de vreme însă, jocul acesta nu-i mai mulţumi pe băieţi. Nu departe de ei se desfăşura un
război, războiul adevărat, şi Kolea stătea ceasuri întregi, în fiecare zi, în faţa panourilor de lemn pe
care se afişau ultimele ştiri de pe front. Asculta numai urechi cînd se povestea despre jaful la care-i
supuneau nemţii pe ţăranii din satele cotropite, la vitejia celor care prindeau spioni germani şi nu mai
putea de mîndrie în faţi actelor de eroism ale soldaţilor ruşi de pe front.
Care dintre băieţi nu visa să ajungă şi el acolo? Unii izbuteau, alţii nu, dar se pregăteau cu toţii cu
grijă, îşi uscau pe ascuns pesmeţi şi cereau de la soldaţi bidoane.
Kolea, hotărît să ajungă şi el pe front, se căţăra într-o noapte într-un vagon gol de marfă. Către ziuă,
trenul porni, dar băiatul nu izbuti să ajungă prea departe, pentru că nu apucă garnitura să treacă de gara
Slavuta, şi Nikolai a şi fost recunoscut de un lăcătuş din depoul Şepetovka, care l-a luat frumuşel de
mînă şi l-a dus acasă. Dar băiatul, încăpăţînat, mai făcu o încercare. De data asta s-a ascuns pe o
locomotivă, cu care a ajuns pînă la Rovno, unde a fost bineînţeles descoperit, dat jos şi dus înapoi la
Şgpetovka, de mecanicul altui tren, cu care făcuse cruce locomotiva la Rovno.
Cei de acasă îl căutaseră peste tot, neliniştiţi. Olga Osipovna şi Dimitri, îngrijoraţi, nu mai ştiau
încotro s-o apuce cînd, în sfîrşit, l-au văzut reîntors!
Cum a intrat în casă şi a văzut-o pe maică-sa trasă la faţă, Kolea s-a speriat.
— De ce-mi faci necazuri? a strigat ea, supărată. Crezi poate că nu mi-e destul de grea viaţa?
Nikolai rămase în faţa ei cu ochii.în pămînt. De supărare, Olga Osipovna dădu în el. Băiatul se strînse
tot, îngălbeni şi rosti încet:
— Mămico, asta să fie pentru ultima oară...
27
Vremea trecea şi războiul aducea tot mai multă sărăcie în ţară. Preţurile creşteau într-una, viaţa era tot
mai grea, iar Olga Osipovna cîştiga tot mai puţin cu croitoria şi cu spălatul rufelor. Leafă lui Dimitri la
depou era o nimica toată, iar cîştigul lui Alexei Iva-novici şi mai mic. Din nou porni tatăl prin sate, în
căutare de lucru. Kolea, întristat, o vedea pe maică-sa tot mai obosită, tot mai slăbită şi tot mai trasă la
faţă. Rar dacă o mai auzea cîntînd.
Serile, cînd veneau băieţii de prin vecini, făceau planuri pe a doua zi. Să meargă la iaz, la gară... Dar
acum Kolea nu mai pleca atîta de des de acasă; maică-sa aducea multe rufe la spălat şi trebuia s-o ajute
să întindă albiturile la uscat, să spele pe jos...
— Spălătoreaso! îi strigau băieţii, uitîndu-se la el printre uluci. Ai ajuns să speli rufe!
„N-au decît!" îşi zicea Kolea, şi-şi vedea mai departe de treabă.
Capitolul VI
„Tăunul"
Printre căsuţele mici şi albe care străjuiau de o parte şi de alta strada Sudilovskaia, se înălţa şi o clădire
de piatră: şcoala elementară de 7 ani din Şepetovka.
Dimineţile, Kolea privea cu jind la băieţii care se îndreptau spre şcoală, cum tot jinduind îi privea şi
cînd ieşeau în grupuri zgomotoase, după terminarea lecţiilor. S-a rugat cu atîta foc de maică-sa, încît
Olga Osipovna s-a hotărît să-l dea mai departe la învăţătură.
Anul şcolar începuse, însă, de cîteva luni, şi învăţătorii n-au vrut să-l primească decît cu condiţia ca să-
i ajungă din urmă pe ceilalţi elevi. într-adevăr, Nikolai
Aici se afla şcoala elementară la care a învăţat Kolea Ostrovski în anul 1915
i-a ajuns repede, ba la începutul primăverii era chiar printre primii din clasă.
Lui Kolea, cursurile acestei şcoli îi plăceau mai mult decît cele de la Vilia, deşi aici se preda un obiect
pe care-l ura.
Pe timpul ţarismului, în şcoli se învăţa „religia". Copiii erau puşi să înveţe pe de rost o mulţime de
rugăciuni în limba slavonă bisericească veche, şi limba asta li se părea grea. învăţau pe de rost pagini
întregi, fără să le înţeleagă.
Kolea avea o memorie foarte bună şi învăţa uşor la toate materiile, chiar şi la „religie", deşi o ura.
Profesor de religie era părintele Vasili Avramovski, un om rău şi brutal.
Mai erau în şcoala aceea şi alţi învăţători care se purtau prost cu copiii. îi puneau de pildă în genunchi
pe boabe de mazăre sau pe hrişcă şi nu o dată trecătorii auzeau, prin geamurile deschise ale claselor,
plîn-setele copiilor. Dintre toţi învăţătorii însă, cel mai
29
nemilos era părintele Vasili, roşcovanul care-şi bătea elevii ori de cîte ori nu-i plăceau răspunsurile
date şi îi pedepsea pentru cea mai mică greşeală, trăgîndu-i de urechi, apucîndu-i de guler şi lovindu-i
cu fruntea de bancă pînă le ieşeau cucuie.
Popa era urît şi temut nu numai de copii, ci şi de ceilalţi învăţători, pe care îi pîra jandarmilor dacă
simpatizau cu muncitorii sau dacă îşi mărturiseau nemulţumirea în legătură cu rînduielile statului lor
poliţist.
Şi Kolea îl ura pe răul şi primejdiosul popă Vasili, deşi la religie avea întotdeauna nota 5. Răspundea
mai bine decît ceilalţi, dar nu credea în parabolele lui Vasili şi nici în basmul cu „facerea lumii".
Acestea cu atît mai mult cu cît din cărţile citite şi din orele de ştiinţe naturale aflase de existenţa
planetelor, de felul în care a apărut viaţa pe pămînt şi de originea omului, toate altfel explicate decît de
părintele Avra-movski.
La orele lui, Kolea se scula cîteodată şi-l ruga să-i explice diferite fenomene ale naturii, punîndu-i
uneori într-adins întrebări grele, la care părintele Vasili, luat pe nepusă masă, nu avea întotdeauna
răspuns. Aşa că, pînă la urmă, părintele a prins ură pe Kolea, a început să-l persecute şi să-l ameninţe
cu eliminarea, ceea ce a şi făcut. In primăvara anului 1915, Nikolai Ostrov-ski a fost exclus din şcoală.
Dar n-a trecut mult şi a fost închisă şi şcoala, în a cărei clădire s-a instalat un spital.
In vara aceea, Kolea a căutat într-una de lucru. Dar unde putea găsi ceva de muncă un băiat de vîrsta
lui, la Şepetovka? A strîns de cîteva ori gunoi la gară, a mai ajutat un vecin să-şi ridice casa, i-a cărat
scînduri, i-a udat grădina de zarzavat...
Pornea acum mai des cu băieţii la iaz, şi cînd izbutea să prindă cîte un peşte, îl aducea triumfător
acasă, bucuros că vor putea mînca şi ei pe săturate în ziua aceea.
30
CnAPTĂK-b,
Nu departe de căsuţa *" " "~ "~1
lor, în mijlocul unei grădini frumoase, se ridica o vilă în care locuise pînă la război avocatulLescin-ski,
plecat din primele zile ale ostilităţilor cu copiii lui în străinătate, într-un rînd, Kolea îşi adună prietenii
şi intră cu ei în grădina vecină. De acolo, ferindu-se să nu-i vadă paznicul, se strecurară în pod, unde
ştiau ca se găsesc o mulţime de cărţi, dintre care unele cu ilustraţii. Cum descoperiră pozele, copiii se
şi aşezară jos şi se apucară să le răsfoiască în grabă.
— „Călăreţul fără cap"
— citea Kolea titlurile — „Fiica căpitanului", „Taras Bulba"...
Grişa îşi alese cartea „Spartacus", iar Kolea ascunse sub cămaşă o alta, care purta titlul „Tăunul". Apoi
plecară.
Nikolai căuta cărţi peste tot, făcea schimb cu prietenii, cerea de la cei mari, şi cum avea un ban,
cumpăra. Aşa s-a întîmplat că după ce şi-a strîns încetul cu încetul un teanc întreg, a aşternut într-un
colţ din podul casei un strat de fîn şi şi-a făcut o „bibliotecă" proprie, unde ceasuri întregi citea, lîngă
ferestruie, uitînd de tot ce mai era pe lume.
Dintre toate cărţile, cea mai dragă îi era „Tăunul", povestea neînfricatului care dispreţuia primejdia şi
moartea. Lupta lui pentru popor îl entuziasmase într-a-tît, încît multă vreme avea să povestească
băieţilor despre eroul lui favorit, recitindu-ls cuvîntul rostit de
Grişa şi-a a Ies cartea „Spartacus"
viteazul răsculat înainte de execuţie, preotului şi ofiţerului. Răbdase toate torturile, nu-şi plecase
fruntea, şi pînă în clipa morţii îşi bătuse joc de călăii săi.
— Le-a strigat: „Trageţi! Cînd va-veni însă rîndul nostru, noi vom trage cu tunul, nu cu cîteva
carabine ruginite!" Ofiţerii ordonaseră soldaţilor să tragă, oamenii îşi descărcară armele, dar Tăunul nu
murise ! povestea Kolea prietenilor care îşi ţineau răsuflarea de emoţie. „Nu ştiţi să trageţi, prieteni!
le-a strigat atunci Tăunul. încercaţi încă o dată!" Aşa a murit, ca un adevărat erou! îşi încheia de
fiecare dată povestirea Kolea, mîndru de curajul Tăunului.
Capitolul VII
La restaurant
în luna septembrie a anului 1915, Kolea a împlinit unsprezece ani, iar ceva mai tîrziu, în toamnă, cînd
la bufetul gării Şepetovka a rămas un loc liber, maică-sa a făcut ce-a făcut şi l-a aranjat acolo. Munca
lui la bufet consta în supravegherea cazanului în care fierbea apa pentru ceai, în spălarea vaselor şi în
executarea ordinelor bucătarilor şi ale chelnerilor. Nikolai era un băiat voinic, în stare să muncească
mult, dar truda era prea grea pentru vîrsta lui, iar hrana prea proastă.
Nopţi de-a rîndul era silit să stea lîngă cazanul cu apa de ceai, în subsolul umed al gării, unde nu
găseai nici un colţişor să te poţi odihni sau să tragi un pui de somn. Căra găleţile cu apă fiartă sus, pe o
scară îngustă, repede, cu trepte lunecoase, şi-i era mereu frică să nu se opărească. Apoi freca
furculiţele şi cuţitele pînă străluceau. Dar nu asta era greu, ci umilinţa să fii la ordinele chelnerilor,
veşnic beţi, şi a groso-
32
lanilor de bucătari, să încasezi ghionti şi palme şi de la unii şi de la alţii. Pentru că acolo, în gara
Şepetovka, toţi erau mai mari ca el...
Kolea era dintr-un neam de oameni care se respectau. Maică-sa nu îngăduise nimănui să-şi bată joc de
copiii ei. Dar acum Nikolai îşi ducea viaţa într-un subsol murdar, printre beţivi şi dezmăţaţi, printre
oameni care înjurau, vorbeau urît de femei şi n-aveau nimic în viaţă mai de preţ decît banul. Chelnerii
mai ales alergau cu limba scoasă după bacşişurile ofiţerilor, ale negustoraşilor şi ale speculanţilor beţi,
clientela obişnuită a restaurantului din gară.
Mai tîrziu, devenit scriitor, Nikolai Ostrovski avea să redea toate aceste respingătoare tablouri ale
vieţii lui de băiat de la cazanul pentru apa de ceai în cartea sa „Aşa s-a călit oţelul" şi anume în partea
în care vorbeşte de copilăria eroului său, Pavel Korceaghin. Ca şi Pavel, Kolea nu putea suferi violenţa
şi nedreptatea, pe care nu le tolera. De altfel, îl recunoaştem imediat pe Kolea în scena în care Pavka
stă de vorbă, lîngă cazanul pentru apa de ceai, cu prietenul său, ajutorul de bucătar, Klimka:
—„ Mi-e greu aici, Klimka! Mîinile, pe care le ţinea întinse pe genunchi, se strînseră pumn.
— Ce ai tu azi? întrebă Klimka, ridieîndu-se în coate.
— Ce am eu azi? Ce-am avut şi ieri, şi mereu de cînd sînt aici, în serviciu! Tu nu vezi? Muncim ca
nişte cămile, dar drept mulţumire, te mai şi pocneşte peste bot care pofteşte şi nu-i nimeni care să-ţi ia
apărarea. Am intrat în slujbă la stăpîni ca să-i slujim pe ei, dar de bătut, văd că are dreptul să ne
bată oricine!...
Speriat, Klimka îl opri:
— Nu striga aşa! Mai intră cineva şi te-aude ! Pavka sări în picioare:
— Şi dacă m-aude, ce? Tot am să plec de-aici! Chiar de-ar trebui să curăţ zăpada pe linie şi tot o să
fie mai bine. Aici... e mormînt, nu altceva. O adunătură de hoţi! Uite cît bănet au... şi pe noi ne
socotesc oameni de nimic... Cu fetele fac ce vor,..
Ş — N. A. Ostrovsjţi
33
Clocotea atîta ură în vorbele lui, încît, de teamă ca nu cumva să-i audă cineva, Klimka sări jos şi
r
închise uşa de la bucătărie, în timp ce Pavka îşi revărsa mai departe apriga mînie din suflet.
— Tu, Klimka, taci cînd te bate. De ce taci?"
Mai tîrziu, Ostrovski îşi amintea de copilăria sa. „Adu aia, adu cealaltă, dă fuga, aleargă" — atîta
auzea Kolea.
„Vedeam viaţa întotdeauna de jos, ca picioarele pline de noroi ale trecătorilor ce-şi aveau drumul prin
dreptul ferestrelor bucătăriei".
Dar cu cît vedea „băiatul de la bufet" mai multe lucruri îngrozitoare şi triste, cu atît i se întărea convin-
gerea că „nu este cu putinţă ca traiul oamenilor să rămînă veşnic aşa! Va veni şi ziua în care îşi vor
pierde răbdarea... Asta nu este o viaţă demnă de un om!"
Printre cei de la bucătărie erau şi oameni de treabă care nu răbdau situaţia de la bufet şi cărora le părea
rău de băiat. Dar aceştia nu rămîneau prea mult timp acolo. Plecau, deşi era o vreme în care numai cu
greu puteai găsi ceva de lucru la Şepetovka. Rămîneau însă îndeajuns ca în sufletul sensibil al
copilului cuvintele lor să aibă un puternic răsunet.
Uneori, între două schimburi, cînd avea o clipă liberă, fugea de lîngă cazanul pentru apa de ceai şi se
ducea la depou, la atelierele căilor ferate. Se simţea atras de clădirea aceea afumată şi cu geamuri
sparte, unde fierul hîrjîia în strunguri şi oamenii pileau şi reparau întotdeauna în şuier de sirene.
Aici lucra Dimitri, fratele său mai mare, lăcătuş la ateliere. Tovarăşii lui Mitea erau oameni simpli,
buni la suflet, prietenoşi cu băieţelul acela vioi şi cu ochii negri pentru care depoul era singurul loc de
odihnă cînd izbutea să scape din subsolul umed sau din bucătăria restaurantului.
Kolea ar fi vrut să fie de folos tovarăşilor fratelui său şi cu toate că era obosit după o noapte de muncă,
cu ce plăcere îl ajuta el pe lăcătuşul Feodor Peredrei-
34
cîuk să-si cureţe sculele sau cti ce bucurie pornea cil fratele său la revizia vagoanelor de marfă!
Din povestirile lui Peredreiciuk şi ale altor lucrători de la căile ferate, Kolea afla cum se apără
muncitorii faţă de cei din conducere şi cît de dîrji sînt cînd e vorba de umilinţe şi nedreptăţi. De altfel
şi el era în stare să-şi uite de sine şi, pradă furiei, să sară la bătaie ori de cîte ori un chelner beat sau
patronul de la bufet ridica mîna să-l lovească. Nu, Kolea nu avea suflet de rob...
Pentru truda lui, Kolea căpătă în primul an şase ruble pe lună, iar după aceea cîte şapte ruble, bani de
mare ajutor pentru ai lui, care, deşi li se rupea inima de durere, nu-l puteau scăpa de această muncă de
ocnaş.
Dimineţile, întorcîndu-se acasă sleit de ultimele puteri după o noapte de nesomn, în loc să se culce, se
arunca lacom asupra cărţilor de care nu se despărţea de altfel aproape niciodată. Veşnic îi era cămaşa
umflată la piept, şi întotdeauna purta cîte o carte strecurată sub curea.
Citea tot ce-i cădea în mînă. Uneori se nimerea sa dea peste nişte cărţulii mici, verzui, suplimente ale
revistelor „Niva" şi „Rodina", în care se publicau diferite opere de Gogol, Cehov şi Jack London,
precum şi diferite povestiri al căror personaj principal era detectivul Sherlock Holmes. îi plăceau mai
ales povestirile fantastice sau de groază, dar cea mai mare bucurie a lui era cînd nimerea, ceea ce i se
întîmpla destul de rar, cărţi care conţineau povestirea vieţii şi a actelor de eroism ale revoluţionarilor.
Cu ce pasiune a citit povestirea „Andrei Kojuhov" de Stepniak-Krav-cinski!
Lua cărţi şi de la Milia Nerodiuk, sora lui Grişa. Milia era mai mare cu trei ani decît el, dar aceasta nu-
i împiedica să se înţeleagă de minune. Colegele Miliei o necăjea totdeauna că e prietenă cu un băiat
mai mic decît ea, dar ea nu se sinchisea de înţepăturile lor, pentru că socotea tovărăşia lui
Nikolai foarte
3*
35
interesantă: vorbeau despre şcoală, despre învăţători, despre ce vor fi cînd vor creşte mari, şi mai ales
despre evenimentele din oraş. Kolea voia mereu să ştie de ce oamenii bogaţi din Şepetovka îşi'părăsesc
casele şi pleacă şi-i povestea tot felul de minuni despre eroii cărţilor lui preferate. Se înţeleseseră de
altfel de la început să-şi împrumute unul altuia cărţile citite.
Uneori, cei doi prieteni se întîlneau în gară, lîngă chioşcul de ziare unde se vindeau şi cărţi. într-un
rînd, vînzătorul le arătase o carte nouă — „Garibaldi" — care apărea în fascicole, fiecare fascicol
costînd 5 copeici. Era scump, dar Kolea a cumpărat totuşi primul număr. Din păcate, povestirea se
întrerupea tocmai unde era mai interesant şi deşi era curios să afle ce s-a întîmplat mai departe, nu s-a
îndurat să cumpere fascicola următoare, pentru că ştia că fiecare ban cîş-tigat de el era necesar familiei
sale.
Ispita era însă atît de mare, încît băiatul căzu Ia înţelegere cu vînzătorul: el îi da masa lui de prînz, iar
vînzătorul îl lăsa în schimb să citească cărţile şi revistele, cu condiţia să nu le taie. Noaptea, la lumina
roşiatică a jarului ce încălzea cazanul cu apa de ceai, Kolea căsca grijuliu paginile cărţii şi se adîncea
cu nesaţ în aventurile pline de primejdii ale lui Garibaldi, luptător pentru eliberarea poporului italian.
Cîteodată, căpăta vreo carte şi acasă şi atunci citea noaptea întreagă, cu toate că a doua zi, în zori,
trebuia să se ducă la lucru. Numai cînd ţipa mama lui la el sau îl ameninţa fratele său mai mare, pe
care-l iubea, dar de care se temea, stingea lampa şi se culca. Uneori îi citea şi maică-si paginile cele
mai interesante.
într-un rînd a adus acasă traducerea unui roman franţuzesc, al cărui erou principal era un conte care, de
plictiseală, îşi bătea joc de lacheul său. îi da bobîr-nace în nas sau striga la el atît de tare, încît bietului
om i se muiau genunchii de frică.
Cînd a ajuns la un pasaj în care contele şi-a luat la palme lacheul care, deşi a scăpat tava pe jos de
frică, i-a zîmbit totuşi slugarnic, Kolea n-a mai putut răbda
36

Vînzătorul de ziare le-a arătat copiilor o carte nouă „Garibaldi"

şi s-a apucat să corecteze romanul. Cu ochii în carte, se prefăcu că citeşte:
— „Atunci lacheul s-a întors către conte şi i-a ars o palmă! !j>i nu una, ci două, şi atît de zdravene,
că domnul conte a văzut stele verzi..."
— Stai, stai! îl opri Olga Osipovna. Cine a mai pomenit conţi pălmuiţi?
Băiatul, roşu ca racul, a strigat:
— Aşa-i trebuie, blestematului! Să nu dea într-un muncitor!
— Dar unde s-a mai pomenit una ca asta? nu
se putea linişti Olga Osipovna. Nu-mi vine să cred! Dă-mi cartea să-l întreb pe Mitea! Nu cred să scrie
aşa ceva acolo !
Kolea, aruncînd cartea jos, strigă mai departe:
— Cu atît mai rău dacă nu scrie! Eu, în locul idiotului ăluia de lacheu, i-aş fi rupt contelui toate
coastele !
A trebuit să treacă mult timp pînă să se liniştească...
Aproape doi ani a muncit Kolea în subsolul umed al bufetului gării. Ceea ce i s-a întîmplat o dată,
avea să i se întîmple şi lui Pavka Korceaghin în romanul „Aşa s-a călit oţelul": obosit, a adormit lîngă
cazan! A fost trezit însă în pumni de un chelner beat, şi dat imediat afară din slujbă.
Acolo, în subsolul bucătăriei de la gară s-a încheiat copilăria lui Kolea Ostrovski, şi tot acolo şi-a
început el greaua viaţă de tînăr muncitor.
Aceasta era însă, pe atunci, în Rusia, soarta a milioane de copii de muncitori.
37

i
Capitolul VIÎÎ
„Voi vota pentru "bolşevicii"
După multă caznă, Dimitri Alexeevici a izbutit să-l angajeze pe fratele său la depoul de materiale din
gară, la tăiatul lemnelor pentru locomotive. Dimineaţa, cum începea să se lumineze, porneau amîndoi
la lucru, şi tot amîndoi îşi începeau munca. Nikolai se simţea la depou ca la el acasă, şi îşi făcuse mulţi
prieteni printre cei mari. Era prieten de pildă cu Patlai şi cu Feodor Peredreiciuk, bătrîni lăcătuşi
mecanici, cu ai căror copii se jucase cu cîţiva ani în urmă.
Muncitorii ţineau la băiatul acela slăbuţ şi vioi, cu faţa smeadă şi dinţii de un alb strălucitor, care se în-
furia uşor şi tot atît de uşor se îmblînzea. Ii ştiau toate întîmplănle şi necazurile. Uneori îl necăjeau, iar
de cele mai multe ori, Koles rîdea cu ei, de parcă ar fi fost vorba de altcineva, nu de el!
La începutul primăverii 1917, în staţie se petrecu o întîmplare neobişnuită. Intr-o zi, dintre călătorii
care coborîră ca de obicei din acceleratul de Kiev, se desprinse un grup de muncitori, soldaţi şi
studenţi înarmaţi şi cu brasarde roşii, care se îndreptară cu pas hotărît spre şeful gării şi spre biroul
telegrafului. Cît ai clipi, jandarmii de pază fură dezarmaţi şi arestaţi, iar muncitorilor de la depou,
feroviarilor, impiegaţilor şi diverşilor călători adunaţi pe peron, reprezentantul sovietului le comunică
că la Petrograd în ziua de 271 februarie, muncitorii şi soldaţii răsculaţi răsturnaseră guvernul ţarist, că
ţarul abdicase şi în locul lui Rusia era guvernată de Guvernul Provizoriu.
Noilor sosiţi li se alăturară imediat muncitorii din gară şi de la depou, şi cu toţii împreună porniră
spre
1
12 martie — stil nou. (n. red, ruse.)
38
1 *
\ Oraş. In mai puţin de o oră, comandantul garnizoanei, colonelul de jandarmi şi autorităţile
poliţieneşti fură arestaţi, iar consiliul comunal din Şepetovka dizolvat.
In oraş domnea o frămîntare neobişnuită. Kolea şi prietenii săi alergau de dimineaţa pînă
seara pe străzi, ascultau cuvîntările de la mitinguri şi deşi nu înţelegeau chiar tot, îşi dădeau
seama că nu mai existau nici ţar, nici jandarmi şi îşi simţeau inimile cuprinse de un necunoscut
sentiment de voioşie. Apelurile afişate pe garduri şi stîlpi se schimbau mereu; în fiecare zi
tînăra putere sovietică dădea noi dispoziţii şi ordine. Băieţii citeau cu nesaţ ziarele lipite pe
ziduri, ascultau cu atenţie cuvîntările vorbitorilor, învăţau noile cuvinte aduse de revoluţie şi
denumirile necunoscute ale partidelor politice despre care vorbeau acum într-una locuitorii micului
orăşel. Cu toate ca nici Nikolai, nici prietenii lui cu părul vîlvoi nu-şi dădeau seama ce vor şi prin ce
se deosebesc bundistii de cădeţi sau menşevicii de socialişti-revolu-ţionari, cel mai mult îi atrăgea
cuvîntul „bolşevic". Cuvîntul acesta neobişnuit se auzea tot mai des şi în depou, şi pe străduţele
prăfuite ale oraşului, şi în piaţă, bucurînd muncitorimea şi băgînd groază în negustori şi mici-
burghezi. Unii îl rosteau cu speranţe şi ameninţări în glas: „O să vină bolşevicii — şi-or să vă arate ei
vouă!" Alţii însă, ca pe o înjurătură, ca pe o vorbă de ocară...
Cuvîntul „bolşevic" îşi făcuse drum şi în depou şi răsuna tot mai tare în gura soldaţilor veniţi de pe
front care coborau tot mai des în gară. Sleiţi de lupte într-un război pe care-l urau, lăsau armele şi
părăseau fronturile. Dar detaşamentele unităţilor din spatele frontului, sub comanda ofiţerilor ghiftuiţi
şi bine îngrijiţi, îi goneau înapoi spre vagoane pe toţi aceşti bieţi oameni obosiţi, bărboşi şi înrăiţi.
Cîteodată, în gară, lucrurile luau o întorsătură gravă: ofiţerii trăgeau încercînd să-i ţină în vagoane pe
soldaţii gata să răspundă la rîndul lor prin foc.
39
Muncitorii erau tot mai cuprinşi de ură şi revoltă împotriva ofiţerilor — proveniţi cu toţii din conţi
şi duci •— care continuau să comande unităţile regimen-, tului de gardă din Şepetovka, ca şi-
cum nu s-ar fii întîmplat nimic, ca şi cum ţarul n-ar fi fost detronat, ca şi cum n-ar fi început nici un
fel de revoluţie.
Nikolai, ascultîndu-i atent ori de cîte ori începeau să stea de vorbă, puţin cîte puţin află şi el rostul eve-
nimentelor din gară, al discuţiilor înflăcărate ce se duceau la depou şi al pricinii care băgase groaza în
bogătaşii oraşului şi adusese bucuria în casele muncitorilor.
Vara trecu pe nesimţite. Ziarele care soseau acum la Şepetovka erau toate scrise în limba ucraineană,
străzile căpătau pe rînd denumiri ucrainene, şcoala redeschisă între timp se nu^nea acum „şcoală
populară", dar pentru muncitori şi pentru ţărani nu se schimbase nimic. Patronii din întreprinderi şi
moşierii rămăseseră pe loc. Ba de la un timp, Kolea băgă de seamă că de sărbători deasupra clădirilor
oraşului nu se mai înălţau bine cunoscutele steaguri roşii ale revoluţiei, ci flamurile galben-albastre, iar
pe străzi vedeai tot mai des un felde indivizi îmbrăcaţi cu jupane albastre şi şalvari extrem de largi,
băgaţi în cizme cu carîmbi moi, care cutreierau oraşul ţanţoşi şi provocatori, insul-tînd pe muncitori,
cărora le spuneau „răzvrătiţi".
Sosi şi toamna anului 1917, şi o dată cu ea pe stîlpii şi zidurile clădirilor apărură nişte afişe mari care
chemau pe cetăţeni la alegerile de deputaţi pentru Adunarea constituantă. Fiecare partid îşi avea lista
lui aparte, prin care îndemna pe cetăţeni să voteze pentru candidaţii săi.
In faţa unei liste a bolşevicilor se ţinu într-un rînd un miting fulger, la care participară muncitori de la
căile ferate şi de la fabrica de zahăr şi soldaţii unui regiment de infanterie care venise în Şepetovka în
locul regimentului de gardă.
Ivan Semionovici Linnik, un om voinic şi lat în spete, tîmplar de meserie, sfătuia cu înflăcărare
poporul să
40

< *
Staţiunea~electrică a lui Zusman din Şepetovka, unde a lucrat Nikolai Ostrovski
voteze pentru candidaţii partidului bolşevic la alegerile pentru Adunarea constituantă, cîndjprin
mulţime se strecură un băiat slăbuţ, cu păr castaniu închis, îmbrăcat într-o hăinuţă cafenie croită dintr-
o pătură, eu cizme tocite şi cu un chipiu vechi de infanterist: era Kolea Ostrovski, care se apropie de
vorbitor şi-l întrebă cît se poale de serios:
— Nene, cine sînt bolşevicii? Cu cine ţin şi ce vor?
Vorbitorul profită de întrebarea băiatului şi într-un • răspuns cît mai cuprinzător explică celor de faţă
că bolşevicii erau pentru popor &i că în Rada centrală de la Kiev intraseră numai socialişti
revoluţionari ucraineni, menşevici şi membri ai altor partide burgheze. Rada centrală era denumirea
dată guvernului de atunci al Ucrainei, un guvern contrarevoluţionar, care lupta împotriva Sovietelor de
deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, deci împotriva poporului.
Kolea, după ce ascultă cu atenţie, rosti deodată tare şi hotărît:
41
— Voi vota pentru bolşevici!
Văzînd că lumea începe să rîdă, Kolea se uită în jur nedumerit. Apoi îşi pironi privirile întrebătoare în
ochii lui Linruk.
— Votează numai cine e vîrstnic, băiete! îi explică cu blîndeţe Linnik. Tu eşti prea mic...
Nikolai împlinise treisprezece ani. Venise deci vremea să se gîndească serios la viitorul său. De
nevoie, încălzise cazanul de la bufet, măturase gara şi tăiase lemne la depozit. Dar astea nu erau munci
datorită cărora să poată învăţa o meserie şi Olga Osipovna se sfătuia tot mai des cu Dimitri, fiul său
mai mare, despre aceasta.
Dimitri Alexeevici încercă să-l bage ucenic la atelierele căilor ferate, ca să înveţe lăcătuşeria. Dar Ni-
kolai era încă prea mic, şi nu fu primit.
La începutul anului 1918, Dimitri Alexeevici aflînd că la uzina electrică, proprietatea industriaşului
Zusman, este vacant postul de ajutor de fochist, îl băgă pe frate-său acolo, cu gîndul ca mai tîrziu
Kolea să devină electrician. Nikolai se ducea la uzină seara şi cît era noaptea de lungă meşterea cu
tîrnăcopul şi cu lopata la cazanul cu cărbuni.
Mecanic era Feodor Peredreiciuk, fost lăcătuş la depou, unde-l cunoscuse pe Dimitri Alexeevici cu ai
cărui părinţi era bun prieten. Venea des să-i vadă, iar un timp chiar locuise la ei. Aşa că Feodor avu
grijă de Kolea.
Om umblat, matroz din flota baltică, de-abia demobilizat, Peredreiciuk avusese o viaţă bogată în
întîmplări. Pe vremea aceea nu era încă membru al partidului bolşevic, dar povestea, plin de
înflăcărare, tovarăşilor săi de muncă despre revoluţia din 1905, despre lupta matrozilor şi a
muncitorilor, despre răscoalele de pe vasele militare şi despre grevele la care luaseră parte mii de
oameni din uzine şi fabrici. în ochii lui cenuşii şi inteligenţi, în vocea lui caldă şi adîncă, în toată fiinţa
lui — nu era prea înalt, dar era bine făcut şi voinic — se simţea o forţă uriaşă şi
42
o nemărginită încredere în dreptatea cauzei muncitorilor.
Kolea era în stare să-l asculte ore în şir povestind, cu atîta căldură, despre revoluţionarii-eroi, despre
răscoalele deţinuţilor şi despre evadările din închisori. Erau întîmplări din viaţa adevărată a oamenilor
simpli, de rînd, care luptaseră neînfricaţi împotriva guvernului ţarist. Povestirile meşterului Feodor
adumbriră pentru prima oară în conştiinţa lui chipurile cunoscute din cărţi. Ceea ce spunea Feodor
despre lupta revoluţionară, plină de primejdii şi de eroism, era mult mai interesant decît aventurile
„nobililor" muşchetari, ale detectivilor ce nu dădeau greş niciodată şi ale altor eroi născociţi. Nici
măcar lupta lui Garibaldi şi a tovarăşilor săi, sau viaţa eroică a Tăunului şi a lui Spartacus nu se
puteau măsura cu povestirile lui Peredreiciuk.
Mecanicul încerca să explice acestui băieţel curios şi inteligent tot ce se întîmplă în Ucraina, de ce stă-
pîneau încă bogătaşii, şi de ce ţăranii nu aveau dreptul încă să are pămîntul părăsit de moşierii fugiţi în
străinătate de frica revoluţiei. Ii vorbea despre guvernul sovietic de la Moscova şi despre
conducătorii lui...
De cîte ori stătea de vorbă cu el, Kolea înţelegea tot mai limpede cine sînt bolşevicii si pentru ce luptă,
înţelegea că oamenii aceştia drepţi luptă de ani îndelungaţi pentru puterea oamenilor muncii.
— La noi în Ucraina — îi explica Feodor — puterea nu e în mîna muncitorilor. Ai să vezi că Rada din
Ucraina şi trădătorul de Petliura1 vor aduce pe nemţi pe pămîntul nostru, numai ca să nu ajungă
poporul la putere. Petliuriştii sînt de partea capitaliştilor şi a moşierilor şi-i duşmănesc de moarte pe
muncitori şi pe ţărani.
De mult îl frămînta pe Kolea întrebarea de ce muncitorii din fabrici şi de la căile ferate, bătrînul Nero-
diuk, fratele Dimitri sau chiar Feodor, de pildă, tru-
1
Petliura — contrarevoluţionar ucrainean, unul dintre conducătorii Radei centrale (n. red, rusă).
43
deau zi şi noapte şi totuşi nu-şi putea hrăni familia, în timp ce bogătaşii — de teapa lui Potoţki,
Moghel-niţki sau Zusman —• nu făceau nimic şi aveau totuşi mult mai mult decît îi este de trebuinţă
unui om. învăţase de altfel pe propria lui piele ce înseamnă să munceşti pentru altul, se lovise de altfel
şi el de nedreptatea pe care nici un om adevărat n-o poate îndura.
Acum, Kolea găsea răspunsuri limpezi la toate întrebările care-l frămîntau. Iată de ce Feodor Peredrei-
ciuk a fost primul lui învăţător în viaţă.
Capitolul IX
Măria îakovlevna
In primăvara anului 1918, Kolea a zărit pe un gard un nou anunţ, scris în limba ucraineană, în care se
spunea că de la 1 septembrie se deschide în Şepetovka o şcoală complimentară.
Elevii care se prezentau cu actele de naştere, erau înscrişi de Măria îakovlevna Rojanovskaia, noua în-
văţătoare trimisă din Jitomir.
în ziua aceea, învăţătoarea se pregătea de plecare, cînd uşa se deschise din nou şi în cameră intră un
băiat slab şi oacheş, cu ochi negri, serioşi, care o privi pe sub sprîncene şi, fără să se grăbească, cum
făceau ceilalţi veniţi să se înscrie, o întrebă:
— Ce fel de şcoală e şcoala asta complimentară? Şi a adăugat că în iarna trecută urmase
cursurile
unei şcoli populare.
— Spuneţi-mi, aici lecţiile se ţin în limba ucraineană?
44
Măria îakovlevna se uită cu ochii ei albaştri şi blînzi la băiat şi-i spuse că în şcoala aceasta elevii vor
învăţa în limba pe care o vorbeşte poporul. Aşa vor învăţa şi ei mai uşor.
Zărind pe masă un teanc de cărţi, Nikolai se rugă de Mana îakovlevna să-i arate şi lui una, iar învăţă-
toarea îi dădu „Istoria culturii", scrisă în ucraineană, îngădumdu-i s-o ia cu el acasă.
Dar Kolea nu terminase încă cu întrebările.
— Dar „religia" se învaţă aici? mai vru el să afle.
învăţătoarea, care socotea că acum, după revoluţie, în şcoli nu trebuie să se mai predea „religia", se
miră de această întrebare neaşteptată şi i-o spuse:
— De ce te interesează asta?
— Pentru că, dacă se predă religia, profesor o să fie părintele Vasili — răspunse cu jumătate
de gură Nikolai — şi eu î-am făcut...
Tăcu o clipă. Apoi, privind-o drept în ochi, adăugă cu hotărîre:
— Mai bine să vă povestesc, nu-mi pasă dacă după asta n-o să vreţi să mă mai primiţi în şcoală! Ştiţi,
i-am turnat părintelui Vasili mahorcă în aluat...
Şi Nikolai îi istorisi Măriei îakovlevna cum se răzbunase pe preot, cînd îl chemase popa într-o zi la el
acasă. Kolea îi stricase aluatul, ispravă pentru care fusese eliminat în 1915 din şcoală.
— Dar ştiţi de ce i-am făcut-o? întrebă el, tulburat. Pentru că şi-a bătut joc de mine! Nu numai de
mine, ci de toţi elevii! Ce, avea el drept să ne bată?
Măria îakovlevna îl linişti, spunîndu-i că acum, după revoluţie, bătaia în şcoli era interzisă. După
aceea, îl înscrise în clasa a doua.
Clădirea nu era încă gata, bănci erau prea puţine şi nu veniseră toţi învăţătorii.
în fiecare dimineaţă Kolea se ducea însă la noua lui învăţătoare, făcea cu ea ordine în manuale, se
ducea pe la atelierul de tîmplărie în care se reparau băncile, iar seara pornea spre uzina electrică.
45
Kolea ţinea la Măria îakovîevnă; care făcea tot ce-i sta în putinţă ca şcoala să înceapă în ziua hotă-rîtă.
De altfel, şi Măriei Iakovlevna îi era drag băieţelul acesta muncitor şi dornic de învăţătură. în vara
aceea, Kolea citise mult. Printre altele, dornic să ştie totul, îi punea mereu tot felul de întrebări.
— De-ar veni mai repede toamna! oftă el nerăbdător. Of! De-ar veni mai repede toamna, să înceapă o
dată şcoala !
Nemţii încălcaseră Ucraina încă din primele zile ale primăverii 1918. îi lăsase să intre în ţară Rada
centrală contrarevoluţionară, care deschisese frontul în calea trupelor străine, chemate în lupta
împotriva muncitorilor şi ţăranilor, lăsînd glia strămoşească pradă cotropii orilor. Dar cum au pătruns
în Ucraina, ocupanţii, care şi-au făcut socoteala că nu mai au nevoie de Radă, au pus stăpîn la Kiev, în
fruntea Ucrainei, pe hatmanul Skoropadski, general ţarist şi orbeşte supus ordinelor lor. Stăpîni pe
ţară, ocupanţii s-au apucat să jefuiască toate bogăţiile ţării, să dea înapoi moşierilor moşiile şi să
împuşte pe ţăranii şi pe muncitorii care au luptat pentru puterea sovietică. Au dizolvat sovietele şi
împuşcat pe bolşevici. Cu toate acestea, muncitorii şi ţăranii ucraineni nu s-au dat bătuţi şi adunîndu-
se în detaşamente ale Gărzilor Roşii muncitoreşti, şi unităţi ale Armatei Roşii, au pornit lupta
împotriva cotropitorilor, luptă condusă de bolşevici.
Era în timpul crîncenului război civil.
Toamna s-a deschis şcoala. Dar prima persoană cu care a dat ochii Kolea Ostrovski în prima zi de
şcoală a fost părintele Vasili! Băiatul a dat fuga la Măria Iakovlevna, dar învăţătoarea i-a spus că,
potrivit ordinelor date de nemţi şi de hatmanul Skoropadski, „religia" fusese iarăşi introdusă în
programa analitică. Popa Vasili l-a recunoscut pe Kolea din prima clipă.
— Cum! Şi ăsta a fost primit? a întrebat-o el cu răutate pe învăţătoare. Să nu-l pierzi din ochi
cumva...
46

'J'Jx .£.,$'. J f 5 I ./X

Mt.u,o 3
Certificat atestînd succesele şcolare ale lui Kolea Ostrovski
Dar de data asta popa Vasili n-a mai avut de ce să se agate de Kolea, pentru că băiatul răspundea în-
totdeauna aşa cum dorea preasfinţia sa şi căuta să nu-l supere cu nimic.
Metodele pedagogice ale popii nu se schimbaseră cu nimic. îi bătea pe copii ca şi mai înainte. Aceasta,
pînă cînd Măria Iakovlevna s-a hotărît să vorbească cu el.
— Cum poţi să fu atît de rău cu copiii! Şi dumneata ai copii, şi dumneata eşti tată! l-a dojenit ea.
— Eu am fete ! i-a răspuns el batjocoritor. Băieţii sînt toţi nişte golani si nişte canalii. îi urăsc de
moarte !
Intr-un rînd l-a izbit atît de tare pe Şura, fiul Manei Iakovlevna, cu capul de bancă, încît învăţătoarea
nu i-a mai dat voie să se ducă la lecţiile de „religie". De atunci nu ş-a mai dus nici Kolea,
47
S-a împrietenit cu Şura Rojanovski, la care se ducea des şi cu care uneori citea, învăţa şi-şi făcea lec-
ţiile.
Era însă atît de slab şi de galben la faţă, încît Măria Iakovlevna era serios îngrijorată. îl vedea atît de
prost îmbrăcat, cu o hăinuţă cu mînecile prea scurte pentru el şi nişte pantaloni subţirei de bumbac, ştia
că lucrează noaptea la uzina electrică, că doarme pu-ţm şi că, mai mult ca sigur, mînca prost, şi căuta
să-l mai hrănească puţin. Dar Kolea refuza întotdeauna :
— Nu mi-e foame, Măria Iakovlevna, zău că nu mi-e foame !
învăţătoarea a luat-o atunci pe căi ocolite: punea băieţilor demîncare pe măsuţa de lucru a lui Şura şi
pleca.
Kolea nu vorbea niciodată învăţătoarei despre viaţa lor cea grea de acasă; în schimb îi pomenea
deseori de maică-sa, în cuvinte puţine, scoase parcă cu zgîrcenie; dar Măria Iakovlevna ghici în el o
grijă şi o duioşie de om matur aproape. Grija şi duioşia pe care băieţii, la vîrsta pe care o avea Kolea
pe atunci, căutau să o ascundă.
Deseori îl vedea ieşind din pădure.
— De unde-mi vii? l-a întrebat, ea o dată, seara tîrziu.
— Am adunat vreascuri pentru casă, Măria Iakovlevna — a răspuns el, freeîndu-şi mîinile
îngheţate.
îl cunoşteau toţi băieţii din şcoală, iar cei din clasa lui — a doua — îl iubeau pentru că era cel mai bun
la învăţătură, citea cel mai mult şi ştia mult mai multe lucruri decît colegii lui. El îi ajuta bucuros pe
cei rămaşi în urmă la învăţătură. Le explica, fără să mai fie rugat, pasajele mai grele din lecţii şi nu-i
lăsa pînă cînd nu ştiau bine materia. Dorea din suflet ca clasa lui să fie prima la învăţătură pe şcoală.
Cînd au început să studieze opera lui Taras Şevcenko, Kolea a fost adînc mişcat de povestea vieţii
acestui
mare scriitor şi pictor ucrainean, pe care guvernul ţarist îl ţinuse ani şi ani în deportare, oprindu-l de-a
mai scrie, cînd scrisul era însăşi viaţa lui. Cu toate persecuţiile însă, Şevcenko a urmat şi în deportare
să scrie şi să picteze.
Lui Ostrovski i-au plăcut nespus de mult şi scrierile lui Gogol, din care învăţase pe de rost pasaje
întregi. în special îl entuziasmau bărbăţia lui Taras Bulba şi devotamentul lui faţă de patrie.
Duminicile, la şcoala lor aveau loc cercuri literare şi Nikolai aştepta nerăbdător sosirea acestei zile în
care, în cadrul cercului, declama versuri şi capitole întregi din operele clasicilor.
După un timp, băieţii şi-au pus în gînd să scoată o revistă a elevilor, cu titlul „Kvitki iunaţtva", ceea ce
în ucraineană înseamnă „Florile tinereţii".
Pentru aceasta le trebuia însă hîrtie. Dar de hîrtie, pe timpul hatmanului care stăpînea împreună cu
ocupanţii nemţi la Şepetovka, nici nu putea fi vorba. Iată de ce „Florile tinereţii" a apărut pe caiete,
într-un tiraj de trei exemplare, scrisă de mînă, sub presiunea cititorilor nerăbdători care stăteau pe
capul „tipografilor", silin-du-i să scoată numărul cît mai repede.
Se publicau în revista aceea scurte povestiri, basme şi versuri, iar Kolea, ca toţi ceilalţi copii, se strădui
să compună şi el cîte ceva. A scris cîteva schiţe, pe care le-a citit lui Şura, prietenul său.
\
Vremea se înăsprise şi la şcoală era tot mai greu să înveţi. Era frig şi copiii trebuiau să aducă singuri
lemne de foc, pe care le luau fie de la ei, de acasă, fie din pădure. Iar Kolea, care ştia toate potecile
codrului, îi lua pe băieţi cu el şi nu se rătăcea niciodată.
N-aveau nici caiete, nici creioane şi nici cărţi de şcoală. Sau, dacă aveau, erau puţine la număr. Iar ca
să-ţi cumperi, trebuia în primul rînd să te duci la Jitomir, şi în al doilea rînd — şi aici venea partea
grea — să ai bani. Kolea a avut atunci ideea să organizeze un festi-
val, iar cu banii strînşi să facă faţă nevoilor şcolarilor. Ajutat de alţi copii, Kolea a făcut rost de
costume pentru „artişti", a căutat rechizită şi a meşterit din nişte cearşafuri o cortină mare.
■
Acţiunea piesei, pe care au jucat-o, se petrecea în amurg. Pentru a scălda scena în umbră, Kolea a luat
un prosop şi a învelit cu el sticla de la lampă, dar cînd să-l scoată, au văzut că avea o gaură mare.
Arsese ! Şi ce prosop frumos lucrat! îl luase un elev de la maică-sa.
— Vai de mine, Măria Iakovlevna ! Ce să mă fac? După isprava asta, or să fie supăraţi pe noi! se
văieta Kolea. îi era teamă că nu va mai putea organiza niciodată vreun festival.
Numai cu greu a izbutit învăţătoarea să-l liniştească.
încetul cu încetul, băieţii au început să se pasioneze după festivaluri. Liuba Borisovici, fiica
impiegatului gării din Şepetovka, avea un talent deosebit şi lui Kolea îi plăcea mult. Liuba locuia cu
părinţii într-o casă a statului, casă, precum i se părea lui Kolea, foarte elegantă. Avea chiar şi o
bibliotecă! o bibliotecă adevărată, cu rafturi şi cărţi!
Kolea se sfia să se ducă la Liuba, deşi dulapul acela cu cărţi îl fascina. Liuba îi împrumuta bucuroasă
dm cărţile ei, iar Kolea îi aducea deseori cîte ceva de citit. Dacă locuinţa Liubei ar fi fost mai modestă,
Kolea s-ar fi dus mai des la ea. îi plăcea fetiţa, care era veselă, avea cozi lunei şi, ca şi dînsul, îndrăgea
cărţile şi plimbările. Plecau întotdeauna împreună de la şcoală. Uneori se duceau pînă la iazuri. într-un
rînd, Nikolai şi-a făcut rost, el ştie de unde, de un revolver, şi a început să tragă la ţintă cu Liuba, în
pomii din pădurea Gorodis-censkaia.
Mai tîrziu însă, cînd şi la şcoala lor s-a format un comitet de elevi, Nikolai Ostrovski a fost ales
preşedinte şi n-a mai avut răgaz de plimbare. Avea de lucru din zori şi pînă în noapte. Lucra la uzina
electrică, învăţa mult şi avu pînă peste cap de lucru cu sarcinile obşteşti, care îl pasionau. Nu mai avea
un ceas liber,
50
Capitolul 3i
Tînărul ilegalist
Nici cei mai buni prieteni ai lui nu ştiau că Nikolai îi ajuta pe bolşevici în ilegalitate.
La Şepetovka activa un comitet revoluţionar ilegal din care făceau parte feroviarii şi muncitorii de la
fabrica de zahăr, bolşevici. Preşedinte al comitetului revoluţionar era Ivan Semionovici Linnik, acelaşi
care chemase populaţia să voteze pentru lista bolşevicilor, întrebările puse de băiat despre bolşevici îi
plăcură mult lui Linnik care, după acel miting de neuitat, stătuse în cîteva rînduri, serios şi prieteneşte
de vorbă cu el. Cum şi Nikolai, cît şi familia lui, îi inspiraseră încredere, Linnik luase hotărîrea să-l
atragă şi pe Kolea la activitatea revoluţionară.
Cotropitorul jefuia fără ruşine, zi de zi, bogatul şi darnicul pămînt al Ucrainei. Trimitea în Germania
minunatele vite de Cerkasî, grîul auriu de calitate superioară, munţi de zahăr rafinat care sclipea ca
neaua şi gustoasele slănini ucrainene.
Treceau prin gara Şepetovka trenuri după trenuri încărcate cu bunuri furate de pe pămîntul lor.
Comitetul revoluţionar a luat atunci hotărîrea să lanseze un manifest către soldaţii germani. Manifestul
a fost tipărit noaptea, într-una din încăperile dosnice ale locuinţei familiei Kovalciuk: Serioja
Kovalciuk era cel mai tînăr membru al comitetului revoluţionar ilegal, în manifest, bolşevicii cereau
soldaţilor germani să deschidă ochii şi să înceteze îndată jaful şi cruzimile împotriva poporului
ucrainean. Se mai spunea soldaţilor germani să ia pildă de la soldaţii ruşi şi să treacă la lupta împotriva
guvernului Kaiserului Wilhelm şi a capitaliştilor lor, instaurînd la ei în ţară puterea populară.
4*
51
Manifestul, o dată tipărit, trebuia difuzat, împărţit prin vagoane şi lipit pe garduri, iar Ivan
Semionovici Linnik a propus ca această misiune să fie încredinţată lui Kolea Ostrovski.
r
Intr-o noapte, Nikolai a primit un pachet mare de manifeste pe care le-a împărţit prietenilor săi cei mai
apropiaţi. S-au înţeles apoi unde şi cum să le lipească. Nikolai şi-a luat angajamentul să le lipească în
raionul cel mai bine păzit, deci cel mai periculos.
Cu ce îndemînare şi repeziciune a împărţit manifestele în gară şi le-a lipit pe stîlpi şi pe garduri!
Totuşi, i s-a părut că nu a făcut de ajuns. Ungînd bine cu clei un manifest şi l-a prins pe spinare, cu
partea scrisă pe dinăuntru. S-a îndreptat apoi, cu mersul lui cel mai firesc, spre comandament. Ajuns
acolo, şi-a scos din buzunar un muc de ţigară şi s-a rugat de soldatul german de pază la intrare să-i dea
foc. La început, soldatul s-a făcut că nu aude. Dar Kolea nu s-a lăsat, şi cînd, în cele din urmă, soldatul
a scăpărat un chibrit, băiatul, parcă ferindu-se de flacără, s-a rezemat o clipă de perete şi manifestul
a rămas lipit de gheretă. Zîmbind pe sub mustaţă şi mulţumindu-i frumos neamţului, a pornit înapoi
spre sat. Curajos şi priceput din fire, Kolea aducea cîteodată tovarăşilor ştiri de mare importanţă.
Aducea ilegaliştilor informaţii asupra mişcărilor unităţilor militare germane, asupra acţiunilor
jandarmeriei şi în general asupra a tot ce se petrecea în oraş.
La începutul lui 1919, pethuriştii, mtrînd în Şepe-tovka, arestînd pe unul dintre membrii comitetului
revoluţionar ilegal, acesta era ameninţat cu împuşcarea. Comitetul revoluţionar a elaborat imediat un
plan amănunţit de eliberare a tovarăşului a cărui viaţă era primejduită şi a ales pentru îndeplinirea
acţiunii oameni siguri, cărora le-a fixat locurile. Kolea ştia de plan, dar totul s-a desfăşurat altfel decît
era prevăzut.
Intr-o zi de început de primăvară, pe strada Şosei-naia, un petliurist înalt şi bine legat escorta spre gară
pe arestatul trimis la Jitomir, unde trebuia să fie judecat de curtea marţială.
52
în casa aceasta din Şepetovka a funcţionat comitetul revoluţionar regional
Recunoscînd în arestat pe tovarăşul lor şi ştiind ce primejdie mare îl aştepta, Kolea nu s-a mai putut
stă-pîni şi fără a se gîndi la urmări, a sărit asupra petliuristu-lui şi a salvat, prin acţiunea lui, viaţa
ilegalistului.
Intîmplarea avea să fie mai tîrziu descrisă de Ostrovski în lucrarea sa „Aşa s-a călit oţelul":
„... In faţă mergea un muncitor spătos, cu umerii largi, îmbrăcat cu haină, prin deschizătura căreia se
vedea o flanelă vărgată. Pe cap avea o şapcă trasă pe sprîncene, iar la ochi o vînătaie mare.
încălţat cu cizme galbene, scurte, el păşea, călcînd apăsat cu picioarele puţin îndoite.
La trei paşi în urmă, un petliurist îmbrăcat cu jupan cenuşiu şi cu două cartuşiere la centură, mai că-şi
sprijinea baioneta în spinarea lui.
...Distanţa dintre ei se micşora din ce în ce. Inima lui Korceaghin începu să bată puternic, Gîndurile i
se fugă-
53
reau în cap cu atîta repeziciune, încît îi era cu neputinţă să se oprească asupra vreunuia. Timpul era
prea scurt ca să poată lua o hotărîre. Un lucru însă era limpede: situaţia lui Juhrai era desperată.
...Lucrurile se petrecură astfel: cînd soldatul cu mustaţa roşcată, care-l escorta pe Juhrai, trecu pe lîngă
el, Korceaghin se aruncă pe neaşteptate asupra lui şi, în-şfăcîndu-i puşca, o răsuci cu ţeava spre
pămînt.
Baioneta scrîşni, scrijelind pavajul.
Petliuristul care nu se aşteptase să fie atacat îşi pierdu un moment cumpătul. Se dezmetici însă îndată
şi trase cu putere arma spre el. Dar Pavel, lăsîndu-se cu toată greutatea trupului pe ţeava puştii, se
sforţa s-o ţină plecată spre pămînt. Porni o împuşcătură. Izbind piatra şi ricoşînd cu un ţiuit, glonţul se
înfipse în marginea şanţului.
Detunătura armei îl făcu pe Juhrai să sară într-o parte ; apoi se întoarse. Soldatul smucea cu furie
puşca din mîinile lui Pavel şi-o învîrtea, răsucind mîinile flăcăului. Dar nici Pavel nu se lăsa; ţinea
strîns de ţeava. Spumegînd de furie, petliuristul, cu o mişcare bruscă, îl răsturnă la pămînt. Nici aşa,
însă, nu izbuti să-i smulgă puşca din mîini. Căzînd, Pavel îl trase" şi pe soldat după el. Nu existau
puteri care să-l facă să dea drumul armei într-un asemenea moment.
Din două sărituri, Juhrai fu lîngă ei. Pumnul lui de fier, prăvălit ca un ciocan, izbi capul soldatului.
într-o clipă, desprins de Korceaghin care rămăsese întins la pămînt, petliuristul mai primi două lovituri
de pumn în faţă şi se rostogoli în şanţ ca un sac greu.
Aceleaşi mîini puternice îl ridicară pe Pavel de la pămînt."
Pavel Korceaghin, eroul romanului „Aşa s-a călit oţelul", acţionase exact aşa cum a acţionat Kolea
atunci. Dar pentru isprava lui, comitetul revoluţionar nu i-a adus lui Nikolai Ostrovski nici o laudă.
Nimeni nu-l însărcinase cu o acţiune atît de importantă şi primejdioasă, iar curajul lui a fost în acelaşi
timp şi o încălcare a disciplinei. în ziua aceea, Ivan Semionovici Linnik,
preşedintele comitetului revoluţionar, i-a vorbit îndelung despre disciplina revoluţionară şi despre
stăpînirea Vie sine.
Nikolai îl ascultă, tăcut şi cu capul plecat, ca un vinovat. Cînd Linnik i-a spus însă că dacă l-ar fi prins,
n-ar fi putut îndura torturile şi şi-ar fi trădat tovarăşii, el a strigat, indignat:
— Mai bine să mor, decît să trădez!
într-adevăr, pîrît de unul dintre vechii săi duşmani —
un licean „curăţel" — Kolea a fost arestat şi ţinut la comenduire, unde a fost bătut şi batjocorit. Voiau
prin aceasta să dea de urma organizaţiei bolşevice ilegale. Kolea a suportat totul cu dîrzenie şi nu a
trădat pe nimeni. Văzînd că nu pot afla nimic de la el, piuă la urmă schingiuitorii lui l-au eliberat.
Capitolul XI
Feodor Peredreiciuk
Pe front \
1919. Armata Roşie a pus pe fugă hoardele germane şi bandele petliuriste şi a eliberat pămîntul
strămoşesc al Ucrainei.
într-o zi, Kolea întîlnindu-se pe stradă cu Ivan Semionovici Linnik, acesta i-a spus foarte vesel,
bătîndu-l pe umeri:
54
55
■— Ţin-te bme, Nikolai! Ca mîine vine şi la noi puterea muncitorească!
Porniră mai departe, unul lîngă celălalt, şi Linnik îi dădu vestea că oraşul Kiev fusese ocupat de uni-
tăţile roşii. Cei de la gară primiseră de altfel o telegramă în acest sens. Spre Jitomir trenurile nici nu
mai circulau.
, — Dar să taci! Nimănui nici un cuvînt! a adăugat Linnik.
Unităţile roşii se apropiau tot mai mult de oraş şi la începutul lui aprilie, odată, Şepetovka încercuită,
s-au apropiat de pădurea Gorodişcenskaia. Cei din bandele lui Petliura au luptat pe viaţă şi pe moarte
pentru gară. o săptămînă încheiată a durat tirul de artilerie. începea la cinci dimineaţa, şi înceta numai
cînd se lăsa întunericul.
In oraş, viaţa se stinsese parcă. Şcoala fusese închisă, pe străzi explodau obuze, prin mahalale ardeau
casele acoperite cu paie. Locuitorii trăiau ascunşi în pivniţe. Măria Iakovlevna, împreună cu Şura, îşi
găsise • adăpost în subsolul unei case de piatră din apropierea şcolii complimentare.
Cînd şi cînd, cu sufletul la gură, agitat şi cu ochii strălucitori, Kolea se repezea pînă la ei şi le aducea,
în cuvinte grăbite, veşti despre cele ce se întîmplă în oraş, despre locul unde nimeriseră obuzele şi
despre satele ocupate de bolşevici.
într-un rînd, cînd le-a adus ştirea că petliunştii aleargă năuci pe străzi, a adăugat, plin de încredere:
— Nu mai stau ei mult aici!
— Ţi s-a comunicat oficial? l-a întrebat Măria Iakovlevna, zîmbind înveselită de
siguranţa cu care vorbise.
într-o altă seară, tîrziu, a dat o fugă pînă la ei, ■ nespus de agitat, şi i-a mărturisit, grăbit, Măriei
Iakovlevna, că fusese la bolşevici, în pădurea Gorodişcenskaia, că avea de gînd să se ducă înapoi la ei
şi că n-o să se mai întoarcă în oraş decît o dată cu intrarea victorioasă a unităţilor roşii.
56
în ziua de 3 mai, pe la zece dimineaţa, împuşcăturile au încetat dintr-o dată, iar Măria Iakovlevna şi
Şura au auzit din pivniţa lor zgomot şi glasuri în curte. Nu înţelegeau ce s-a întîmplat, şi, neavînd curaj
să iasă din subsol, au rămas locului. Abia după un timp, Şura, luîndu-şi inima în dinţi, a scos capul
încet şi a privit afară, pe stradă, unde alergau, aplecaţi, nişte oameni. După colţ clănţănea o mitralieră.
Speriată, Măria Iakovlevna l-a tras pe fiul ei înapoi în subsol.
Cum însă, după un timp împuşcăturile au încetat, învăţătoarea a ieşit afară şi a văzut un grup de ostaşi
roşii. Printre ei l-a zărit şi pe Kolea. Purta pe piept o cocardă mare, roşie, cu o grenadă prinsă la curea
şi cu şapca pe o ureche. îi străluceau ochii şi vorbea repede şi agitat cu ostaşii roşii.
Zărind-o pe Măria Iakovlevna, ostaşii se îndreptară spre ea şi o întrebară cine este.
— Tovarăşi, e învăţătoarea mea! strigă Kolea, apropiindu-se. A stat ascunsă aici, în pivniţă, din
cauza împuşcăturilor.
Şi întorcîndu-se spre Măria Iakovlevna, a adăugat, triumfător:
— V-am spus doar că nu mă mai întorc decît cu bolşevicii! Am minţit? Nu!
Şi a pornit îndată cu ostaşii roşii spre casa lui Lescinski, în care se găsea Statul Major al petliu-riştilor.
— Trec eu pe aici mai tîrziu! N-am timp acum! Sînt ocupat! a mai strigat Nikolai, întorcînd capul.
în aceeaşi seară, Nikolai s-a întors, într-adevăr. N-a venit însă singur, ci însoţit de cinci ostaşi roşii şi a
rugat-o pe Măria Iakovlevna să le găsească adăpost peste noapte. Apoi a plecat mai departe să
găsească încartiruire şi pentru alţi ostaşi roşu.
în Şepetovka se opriseră regimentele revoluţionare Tarasceanski şi Bogunski, comitetul revoluţionar
bolşevic ieşise din ilegalitate şi se proclamase puterea revoluţionară.
57
Ivan Semionovici Linnik a fost ales preşedinte al comitetului revoluţionar de plasă, care avea ca membri: feroviari, muncitori
şi un învăţător, toţi bolşevici. r
In ceasurile acelea grele, cînd de jur împrejur se dezlănţuia crîncenul război civil, comitetul revoluţionar avea ca sarcină să
normalizeze cît mai repede viaţa oraşului, să asigure aprovizionarea locuitorilor lui cu alimente şi să ajute detaşamentele roşii
în trecere, în procurarea furajelor. în primul rînd trebuia însă organizată paza oraşului şi desfăşurată o luptă hotărîtoare
împotriva contrarevoluţionarilor care se opuneau cu dîrzenie puterii sovietice.
Paza oraşului era asigurată de o unitate specială organizată de comitetul revoluţionar, unitate căreia i se spunea, prescurtat
CION, şi care era compusă din membri de partid şi comsomolisti.
La început, în toată Şepetovka n-au fost decît cinci comsomolisti — printre ei şi Serghei Koval-ciuk şi Nikolai Ostrovski. O
dată cu carnetele de comsomolist, băieţii primiseră şi cîte o armă şi 200 de cartuşe şi în fiecare seară, pe străzile Şepe-tovkăi,
micul detaşament de comsomolisti din unitatea specială se îndrepta, după terminarea orelor de clasă, spre comitetul
revoluţionar, unde făcea de pază. In fruntea detaşamentului păşea, cu arma la umăr, un tînăr slăbuţ. Era Nikolai Ostrovski, cel
care organiza schimburile, stabilea gărzile şi avea grijă ca totul să fie îndeplinit după regulament.
In cadrul comitetului revoluţionar, Nikolai avea funcţia de agent de legătură: el ducea plicurile şi înştiinţările.
Bandele de chiaburi îşi făceau de cap în împrejurimile oraşului, dar sărăcimea, deşi înfricată de răzbunarea lor, dădea totuşi
ajutor bolşevicilor. Fără a şti ce-i teama, Nikolai străbătea uneori cale de cîţiva kilometri pînă în satele apropiate pentru
58
ummu* mmmâ mmmsmmi

l
SHAKT
: 3K8144911 * .
Carnetul de comsomolist a lui Nikolai Ostrovski
a duce starostelui ordinul conform căruia comitetul revoluţionar îi cerea să pregătească căruţe pentru transport.
Unităţile Armatei Roşii în înaintarea lor aveau nevoie de călăuze sigure, care să cunoască bine împrejurimile şi să ştie care
sînt drumurile cele mai scurte. Şi aici Nikolai şi tovarăşii săi au dat un ajutor nepreţuit comitetului revoluţionar. Căutau să
afle care e situaţia în satele învecinate, aflau precis locul unde se găsea banda de chiaburi şi, ieşind în întîmpinarea unităţilor
roşii, le arătau drumurile şi cărările cele mai sigure.
într-o zi, după ce şi-a dus la bun sfîrşit sarcina, Nikolai n-a mai avut timp să se întoarcă acasă: se înnoptase. Desluşind însă
lîngă drum o magazie plină cu fîn, s-a strecurat în ea şi, obosit, a adormit îndată. V
Nu s-a mai trezit pînă cînd lumina tulbure a zorilor nu şi-a făcut loc prin, crăpăturile dintre
scîndurile magaziei. S-a sculat şi a dat să plece. Dar în uşă s-a lovit de un băiat necunoscut, care
dormise ca şi el în fîn. S-au privit cîteva clipe neîncrezători. Dar ceva din privirea, hainele şi purtarea
celuilalt l-au făcut pe Nikolai să-şi dea seama că are lîngă el un prieten. Pe vremea aceea, mulţi băieţi
plini de curaj adunau şi aduceau ştiri detaşamentelor roşii şi Nikolai nu o dată întîlnise în calea lui
tineri care, ca şi el, erau primii cercetaşi' ai revoluţiei.
Privind în ochii necunoscutului, a început să rîdă şi, o dată încordarea şi tăcerea spulberate, Kolea a
aflat, din vorbă în vorbă, că băiatul, care habar n-avea că se află chiar la marginea oraşului, primise
ordin să cerceteze drumul. Porniră la drum împreună şi Nikolai, pentru orice eventualitate — fără a-i fi
spus însă nimic dinainte — îşi duse tovarăşul la comitetul revoluţionar, unde s-a dovedit că amîndoi
avuseseră aceeaşi misiune: Ostrovski acţiona din însărcinarea comitetului revoluţionar şi cercetase
drumul pornind de la Şepetovka, iar celălalt adunase ştiri pentru detaşamentul roşu care se îndrepta
spre oraş.
în vara anului 1919, Ucraina a fost însă cotropită de unităţile gărzilor albe ale generalului Deni-kin,
venite din sud. O dată cu sosirea lor, bandele de chiaburi din jurul Şepetovkăi au ridicat tot mai mult
capul, atacînd satele, jefuind populaţia şi omorînd sărăcimea evreiască. Pericolul unui atac al acestor
bande ameninţînd la un moment dat orăşelul Novograd-Volînski, aflat nu prea departe de Şepetovka,
locuitorii lui au cerut ajutor celor din Şepetovka.
Imediat muncitorii de la căile ferate s-au hotărît să formeze un tren blindat. Din păcate însă, cei de la
comitetul revoluţionar nu aveau nici tunuri, nici materialul necesar blindajului. Atunci muncitorii de
la căile ferate au luat un vagon pulman.
60
]' au căptuşit pereţii cu sac! cu nisip, pe Care i-ail I înţepenit cu nişte traverse, iar în mijlocul vago-I
nului au pus un butoi gol de bere. Unul din fundurile j butoiului l-au scos, iar în celălalt, au făcut o
deschi-,|\ zătură prin care au scos ţeava unei arme. Cînd tră-i geau, puşca aceasta făcea, din cauza
butoiului, l atîta zgomot, încît de departe ai fi zis că se trage "t cu tunul. Cum totul a fost gata, un
detaşament al î comitetului revoluţionar s-a suit în vagonul „blindat" ' şi a pornit spre Novograd-
Volînski. ; Nikolai ar fi vrut grozav să plece şi el cu acest
i detaşament, dar pentru că se aşteptau la o luptă ' dîrză cu bandiţii, tovarăşii s-au temut să-l ia cu \ ei
în această acţiune primejdioasă şi i-au dat ordin | să rămînă în oraş, ca agent de legătură. Degeaba a i.V
mai cerut el — la gară — încă o dată să fie luat, ■" pentru că şi de astă-dată i s-a datordinsă rămînă. t
Trist, Kolea s-a întors şi-a pornit-o înapoi, de-a ■t lungul vagonului.
' Trenul a ieşit încet din gară, luînd viteză abia
: după ce a trecut cu zgomot de macazuri. Imediat
după aceea, linia ferată trecea printr-o pădure
/ tînără. Trenul pornise cam de mult cînd, deodată,
'-: de după sacii cu nisip, a răsărit Nikolai, ţinînd în
mîim o armă. Şi cu toate că micul ostaş nu era mai
1
înalt decît arma, avea pe chip întipărite hotătîrea
şi dorinţa de a lupta.
Incălcase grosolan disciplina militară şi de aceea, de data aceasta, Linnik, comandantul detaşamen-
tului, s-a hotărît să-l sancţioneze cu toată severitatea.
Intre timp însă, detaşamentul ajunsese aproape de locul de destinaţie. Pînă a nu ieşi din pădure, trenul
a fost oprit, nu puteau înainta pînă nu cercetau bine împrejurimile.
Bineînţeles că Nikolai a cerut să fie trimis cer-
cetaş. Era îndemînatic, avea experienţă şi chipul
" lui slăbuţ, de adolescent, nu trezea nici o bănuială.
Iată de ce de astă-dată Linnik a fost nevoit să cedeze.
61
Kolea, coborînd din tren, s-a strecurat neobservat în oraş, a adunat ştirile necesare şi s-a întors repede:
bandele fugiseră!
„Trenul blindat" s-a întors deci înapoi.
— Băiatul e îndemînatic ca un diavol! Acu', ce să fac cu el? l-a întrebat Linnik zîmbind pe unul dintre
membrii comitetului revoluţionar. Să-l pedepsesc sau să-l laud?
Nikolai, care se tot învîrtea printre detaşamentele militare, se uita şi-i studia pe ostaşii cărora bucuros
le cînta din armonică.
Vara se apropia de sfîrşit: sosise şi luna august. Situaţia militară din jurul Şepetovkăi era însă pe zi ce
trecea tot mai încordată. Şi Polonia panilor se alăturase numeroşilor duşmani ai puterii sovietice, iar
gărzile albe ale polonezilor cotropiseră Ucraina dinspre vest; pe lîngă Jitomir apăruseră detaşamente
militare poloneze. Pe de altă parte, bandele lui Petliura, care ajutaseră înainte pe nemţi, sprijineau
aciim gărzile albe poloneze. Legionarii înapoiau panilor întinsele lor proprietăţi şi pedepseau fără milă
pe ţăranii ucraineni care îndrăs-niseră să însămînţeze pămînturile părăsite de moşieri.
Şepetovka trecea din nou prin zile de restrişte. Comitetul revoluţionar primise ordm de la coman-
damentul militar să se pregătească de evacuare.
Dar cum să-ţi părăseşti oraşul, în care viaţa se organiza cu atîta greutate?
într-o noapte de august, pe o linie secundară, a fost tras un vagon în care trebuiau îmbarcaţi oamenii şi
bunurile comitetului revoluţionar. Afară cernea o ploaie măruntă, iar în gară era agitaţie. Era întuneric
şi oamenii care încărcau vagonul în grabă nu se recunoşteau decît după glasuri.
Strecurîndu-se printre garniturile lungi de vagoane de marfă care zăceau pe toate liniile din gară,
Nikolai abia dădu peste ai lui. Nu mai putea sta în oraş, unde toţi îl cunoşteau: ar fi fost prea peri-
62
La trenul cu activişti ai Armatei Unu de Cavalerie s-au adus broşuri şi cărţi noi apărute
culos. Cei de la comitetul revoluţionar se sfătuiseră ce să facă cu Ostrovski şi pînă la urmă, deşi tînărul
nu voia să părăsească Şepetovka, a primit ordinul să plece împreună cu comitetul revoluţionar.
Se apropiau zorile şi toată lumea îl sfătui să se grăbească spre casă, ca să-şi ia rămas bun de la maică-
sa şi de la Mitea, fratele său.
Posomorit şi gînditor, Kolea se întreba ce-o să facă dacă pleacă cu comitetul revoluţionar, cînd locul
lui este — o ştia prea bine — printre ostaşii Armatei Roşii?
Tăcut şi cu capul plecat porni încet-încet spre oraş. La un moment dat văzu venindu-i în întîmpi-nare
pe şosea un detaşament mic de ostaşi, care mergea în marş forţat. In lumina tulbure a zorilor desluşi,
ici-colo, baionetele ostaşilor roşii. Nu, nu va pleca! Se va alătura unei unităţi militare!
în tot timpul verii, familia lui avusese timp să şe obişnuiască cu gîndul că Nikolai lipseşte zile
63
întregi de-acasă, ba uneori nu vine nici noaptea la ai săi. De astă dată însă, în oraş era agitaţie şi Olga
Osipovna şi-a aşteptat neliniştită feciorul două zile şi două nopţi. Văzînd că nu vine,'nici a treia zi, a
pornit să-l caute. Degeaba a bătut ea însă pe la uşile tuturor cunoscuţilor, pentru că nu i-a mai dat de
urmă, cum nu i-a dat de urmă nici lui Serioja Kovalciuk.
Pînă la urmă, Dimitri Alexeevici s-a hotărît să se ducă şi să întrebe la comitetul revoluţionar. Dar
acolo nu mai era nimeni. Nu ştia nimic nici Mana Iakovlevna. După cercetări zadarnice, Dimitri
Alexeevici s-a întors acasă.
— Mi-aş pune capul că a plecat pe front! îi spuse maică-si.
De altfel şi Olga Osipovna se gîndise la aceasta.
într-adevăr, în ziua de 9 august 1919, tînărul Nikolai Ostrovski fusese primit voluntar înrîndurile
Armatei Roşii şi pornise cu un detaşament de comunişti şi comsomolişti pe front. Detaşamentul acesta
a fost apoi încadrat într-un regiment care a ocupat poziţie într-un sector dificil al frontului de sud-vest,
sector în care aveau să se desfăşoare în toamnă lupte grele.
Capitolul XII
Un raid ameninţător
într-o zi — aceasta s-a petrecut spre sfîrşitul anului 1919, nişte legionari polonezi intrară în şcoală şi o
chemară pe Măria Iakovlevna:
— Aveţi un elev smead la faţă care acţionează printre bolşevici. Unde e?

I
Ostaşii Armatei Unu de Cavalerie
Măria Iakovlevna şi-a dat imediat seama că legionarii îl căutau pe Kolea Ostrovski, şi cu toate că ştia
că nu este în oraş, s-a speriat.
-. — Cum îl cheamă? a întrebat ea, în aparenţă
■foarte liniştită.
— Ştii dumneata! rostiră legionarii cu ameninţări în glas.
Măria Iakovlevna ridică din umeri:
— De unde să ştiu ! Avem aici atîţi elevi negri-cioşi!
în timp ce la Şepetovka avea loc acest dialog, Nikolai se afla departe, undeva pe front. Se zvonise prin
oraş că ar fi fost văzut undeva, în sud, lîngă Voznesensk, că fusese uşor rănit în prima luptă, dar că se
însănătoşise repede şi că se întorsese în curînd în rîndurile luptătorilor.
Nikolai era cercetaş într-o unitate de cavalerie şi îşi îndeplinea misiunile cu foarte mult entuziasm. îi
plă-
64
5 — N. A. Ostrovski
65
cea munca aceasta care, punîndu-te în situaţii neaşteptate, cerea curaj, hotărîre şi prezenţă de spirit.
într-o zi, deşi era iarnă, soarele strălucea cu putere; într-o unitate de cavalerie se citi un ordin al
comandantului de brigadă. La comanda „drepţi", toţi cei 700 de cavalerişti au rămas nemişcaţi, cum
nemişcaţi au rămas şi caii lor. Apoi, în liniştea deplină care se lăsase, răsunară clare aceste cuvinte
simple şi solemne: „Pentru comportarea curajoasă şi prezenţă de spirit de care a dat dovadă în luptă, se
citează pe ordin de zi..."
Aceste cuvinte au pentru ostaşi un înţeles şi o însemnătate deosebită. Numele lui Grigori Kotovski,
gloriosul comandant care semnase ordinul, atmosfera solemnă în care s-a făcut citarea pe ordin de zi
— toate au făcut să tresalte de bucurie inima tînărului cavalerist, umplînd-o de mîndrie.
Din unitatea <lui Nikolai Ostrovski făceau parte un număr mare de tineri ostaşi,, dar din păcate nu toţi
erau conştienţi de scopul pentru care luptă. Ostrovski, care înţelesese foarte bine acest lucru, se
pricepea să le explice care era idealul pentru care poporul luase armele în mîini.
Pe atunci, sarcinile de luptă erau explicate pe front în mitinguri fulger. La aceste mitinguri lua cuvîntul
şi Nikolai, un adolescent năltuţ, încă neformat, într-o manta prea lungă pentru el. Vorbea întotdeauna
plin de înflăcărare şi pe faţa lui negricioasă, bătută de vîn-turi, cu umerii obrajilor uşor ieşiţi în afară,
sub căciula adînc trasă pe frunte, ochii plini de viaţă aruncau scîn-tei. Vorbea pasionat şi sincer, în
cuvinte emoţionante, care ajungeau la inima fiecărui ostaş.
în munca de agitaţie, Nikolai se folosea de toate cunoştinţele sale, de tot ce izbutise să vadă şi să audă
în scurta sa viaţă. Vorbea ostaşilor roşii despre panii polonezi — cotropitorii pămînturilor ţărăneşti —
despre criminalii administratori ai moşiilor aceloraşi pani, povestea despre bunica lui, care fusese
pălmuită la curtea boierească pentru vina de a fi călcat prost un
66
Celebrul comandant de brigadă Grigori Kotovski
şerveţel, şi despre surorile lui care trebuiau să-şi cerşească, plîngînd, banii munciţi din greu.
Cît a fost pe front, Nikolai nu s-a despărţit niciodată de cartea lui preferată, găsită în trenul cu material
destinat agitatorilor. Tăunul, eroul copilăriei lui, i-a fost veşnic tovarăş de lupte şi nu o dată, la
popasuri, a citit ostaşilor din această carte.
Nu şi-a pierdut niciodată, .oricît de dîrză ar fi fost lupta, prezenţa de spirit şi ostaşii îl îndrăgeau pentru
curajul şi veşnica lui voioşie, şi pentru armonica care, în mîinile sa le, părea o fiinţă vie.
într-un rînd, într-o pădure, ostaşii s-au tras la popas în jurul unui foc. Vorbeau în şoapte, ascultînd
armonica pe care un ostaş roşu o mînuia neîndemînatic, cu degete neascultătoare, cînd, deodată, ieşind
din întuneric, se apropiară de ei cîţiva agenţi de legătură, abia coborîţi de pe cai.
— Dă-mi să-ncerc şi eu ! a spus unul.
Şi, fără să aştepte răspunsul, a tras spre el armonica pe care ostaşul roşu o scăpase din mîini de mirare.
Dar nu avu timp să se supere, că pădurea răsună toată de un cîntec minunat. Ostaşul nici nu-şi mai
recunoştea armonica. Nu cînta, ci povestea parcă vestitul cîntec rusesc „Ruskaia"! Chiar şi stăpînul ei
se lăsă furat de ritmul săltăreţ al jocului, care sculase în picioare pe toţi ostaşii ce jucau acum în jurul
focului.
— Ostrovski, isprăveşte! E timpul— zise deodată un alt agent de legătură.
Şi, cu părere de rău, Nikolai înapoie armonica stă-pînului ei şi săltă în şa.
5*
67
Brigada lui Grigori Kotovski şi unităţile armatei I-a de cavalerie de sub comanda lui Budionîi s-au
întîlnit în apropiere de tîrguşorul Skvir.
în ziua de 3 iunie 1920, comandantul armatei de cavalerie a primit ordinul să străpungă cu principalele
forţe frontul duşmanului, ocupînd printr-o lovitură rapidă raionul Fastov şi acţionînd asupra spatelui
frontului, să zdrobească grupul de la Kiev al armatelor inamice.
Armata, pregătită pentru acţiune, atacă în zorii zilei de 5 iunie armata a doua poloneză şi concentrîndu-
şi forţele, a rupt frontul inamicului. Cavaleriştii roşii s-au năpustit ca o lavă ameninţătoare şi într-un
iureş nestăvilit au trecut prin întreg raionul Berdicevo. In dimineaţa zilei de 6 iunie, oraşul Jitomir a
fost ocupat, unde Armata Roşie, luînd inamicul prin surprindere, a făcut prizonieră întreaga
garnizoană poloneză.
Trenuri întregi încărcate cu caii, mitralierele, muniţiile şi echipamentul armatei poloneze — aprovizio-
nată de bancherii englezi şi francezi — au căzut în mîi-nile unităţilor roşii. Vitejii budionovişti au
eliberat şi au redat Armatei Roşii pe toţi ostaşii făcuţi prizonieri de inamic, iar porţile închisorilor în
care bolşevicii fuseseră torturaţi şi chinuiţi au fost deschise.
Zdrobind rezistenţa îndîrjită a inamicului, Armatele Roşii eliberau oraş după oraş, în timp ce mult
lăudatele unităţi ale generalului polonez Galler se retrăgeau în marş forţat pe întreg frontul.
In rîndurile cavaleriei domnea un avînt neobişnuit. Răniţii refuzau să părăsească cîmpul de bătălie şi
nimeni nu-i putea face să-şi părăsească unităţile. Nu o dată vedeai pe cîte o taceancă, un ostaş fără
picioare, lipit parcă de mitralieră...
Inamicul încerca să se menţină pe graniţă, luptînd pentru fiecare rîuleţ, pentru fiecare aşezare. „Lîngă
Novograd-Volînski am atacat de şaptesprezece ori şi totuşi am învins pînă la urmă" — avea să spună
mai tîrziu Nikolai Ostrovski, povestind despre acest glorios episod al războiului.
68
în flancul stîng al unităţilor în ofensivă era brigada lui Kotovski, care ajunse, luptînd, pînă la
Şepetovka.
în ziua de 30 iunie 1920, Nikolai Ostrovski, împreună cu unităţile Armatei Roşii care eliberaseră
Şepetovka, s-a întors în oraşul său.
Capitolul XIII
Scos din luptă...
în cîteva luni de front, Nikolai slăbise şi se trăsese mult la faţă. Luase parte la lupte grele, văzuse
multe, suferise şi mai multe şi cugetase adînc la o sumedenie de lucruri. Nu împlinise încă şaisprezece
ani, dar se simţea ostaş călit, om în toată puterea cuvîntului.
Maică-sa l-a întîmpinat cu dojana pe buze. Pentru ea, viaţa fusese un chin. Nu primise nici o ştire în tot
69
acest timp de la băiat, slăbise, îmbătrînise. Cu toate acestea, Nikolai şi-a dat seama că nu se mai purta
cu el ca înainte. Bineînţeles, rămăsese pentru ea fiul cel mai mic, „băiatul". Dar cînd i-a strîns de
astădată capul la pieptul său, i-a desluşit în priviri, în afara bucuriei revederii, mîndria şi respectul.
Nikolai se întorsese doar de pe front, unde alături de cei vîrstnici, luptase pentru ţara lui. îşi apărase
mama şi o dată cu ea pe celelalte mame de muncitori, împotriva generalilor albi, împotriva
cotropitorilor străini, împotriva bandelor petliuriste.
Greu au dus-o locuitorii din Şepetovka sub călcîiul armatelor albe poloneze, care de data asta şi-au
bătut crunt joc de muncitori! Polonezii albi evacuaseră şcoala ucraineană din localul ei, speculanţii,
sprijiniţi de legionarii polonezi, făcuseră viaţa de ne îndurat, populaţia răbdase de foame, iar arestările
şi execuţia celor bănuiţi a fi bolşevici se ţineau lanţ. Dintre prietenii din copilărie ai lui Nikolai nu mai
rămăsese aproape niciunul în oraş.
La sfîrşitul lunii martie, executaseră şapte revoluţionari ilegalişti, printre care şi o fată. Tot drumul
spre locul de execuţie, condamnaţii au cîntat „Internaţionala", iar cînd au fost aşezaţi la zid, fata a
strigat soldaţilor polonezi în limba lor:
— Trăiască puterea sovietică!
Vocea i-a fost însă acoperită de salva trasă de armele ucigaşilor.
— Trăiască Lenin! au strigat atunci bărbaţii. Polonezii au tras din nou, şi glasurile condamnaţilor
au amuţit pe vecie.
Execuţia produsese o puternică impresie în oraş. Mult timp după aceea aveau să se vadă pe garduri de-
cretul Curţii Marţiale cu privire la această execuţie, îl afişaseră gărzile albe poloneze, ca toţi cei care
simpatizau cu puterea sovietică să ştie că-i ameninţă moartea.
...Cînd a ieşit din casă şi a pornit pe străzile atît de cunoscute, a văzut în piaţă nişte movilite
înconjurate
70
Ostaşii Armatei Unu de Cavalerie în drum spre frontul polonez
de garduri joase: erau mormintele bolşevicilor şi com-somoliştilor împuşcaţi de gărzile albe poloneze.
Descoperindu-se, avea să stea mult timp lîngă aceste morminte, cufundat în gînduri. Şi tot acolo, a
jurat el răzbunare tovarăşilor căzuţi, acolo a jurat să-şi închine întreaga viaţă, pînă la ultima suflare,
comunismului.
Şi Pavel Korceaghin, personajul principal din romanul lui Ostrovski „Aşa s-a călit oţelul", avea să stea
cufundat în gînduri, lîngă un mormînt comun:
„Pavel îşi scoase încet şapca de pe cap şi un val de tristeţe, de adîncă tristeţe, îi năpădi inima.
Nimic nu-i mai scump pentru om decît viaţa. N-o trăieşte decît o singură dată şi trebuie s-o trăiască
astfel, încît să nu-i pară rău că a trăit, să nu aibă a-şi reproşa un trecut meschin şi ruşinos, astfel ca în
faţa morţii să poată spune: toată viaţa şi toate puterile mi le-am închinat celui mai minunat lucru din
lume -^ Jupta pentru eliberarea omenirii",
71
Nikolai s-a dus s-0 vadă şi pe Măria lakovlevna, învăţătoarea lui, la care ţinea mult şi, încă
impresionat, i-a povestit cum cuceriseră unităţile Armatei Roşii oraşul Novograd-Volînski.
La un moment dat, cînd trebuia aruncat în aer un po'd, după ce explozibilul a fost pus şi a mai rămas să
i se dea foc fitilului, Kolea a cerut să i se îngăduie lui să facă operaţia asta atît de periculoasă.
Retrăind toate amănuntele, îi descrise oamenii care participaseră la această acţiune.
— Şi nu ţi-a fost frică? l-a întrebat Măria lakovlevna. Dacă săreai şi tu în aer!
— Dacă aş fi stat ca un prost, aş fi sărit şi eu, vezi bine! însă trebuie să ştii cînd să fugi, — i-a
răspuns el, vorbind ca un foarte încercat genist.
în ochii Măriei lakovlevna trecu parcă un zîmbet plin de duioşie, în care Nikolai a văzut însă neîncre-
derea. Vîrîndu-şi mîna în buzunarul drept al bluzei, scoase o hîrtie groasă, cenuşie, pe care era scris de
mînă ordinul de zi în care fusese citat ostaşul Nikolai Os-trovski.
Nikolai făcea acum parte din compania comandamentului care păzea comitetul revoluţionar şi, ca de
obicei, muncea din tot sufletul.
El, care îşi aducea bine aminte cît de greu îşi făceau rost, el şi prietenii săi, de cărţi, visa să facă în
Şepe-tovka o bibliotecă.
în cîteva din casele bogate şi părăsite din oraş, zăceau numeroase biblioteci, pline de cărţi şi reviste.
Proprietarii lor, care fugiseră în regiunile încă ocupate de gărzile albe, le lăsaseră la voia întîmplării.
Nikolai propuse deci comitetului revoluţionar să organizeze strîngerea acestor cărţi şi crearea la
Şepetovka a unei biblioteci orăşeneşti.
Propunerea fiind primită, la 13 iulie 1920 în cancelaria comitetului revoluţionar de plasă, i s-a eliberat
lui Nikolai Ostrovski o adeverinţă specială:
„Se adevereşte prin aceasta că Nikolai Ostrovski, colaborator al comitetului revoluţionar de plasă din
Şepe-
72
tovka, este însărcinat cu adunarea cărţilor din casele părăsite de burghezi, drept care i s-a eliberat
prezenta adeverinţă".
Ostrovski şi-a organizat imediat o brigadă şi în numai cîteva zile au strîns aproape patru sute de
volume. Aşa a luat naştere prima bibliotecă publică din Şepetovka .
în oraş, viaţa reintra încetul cu încetul în normal. Autorităţile începeau din nou să lucreze, se deschise-
seră cîteva cooperative şi şcoala îşi deschisese porţile. Gardiştii albi nu înţelegeau însă să renunţe la
răsturnarea puterii sovietice. într-un anumit număr de oraşe din Ucraina şi Bielorusia, se pregătea o
răscoală a inamicului, care trebuia să izbucnească în acelaşi timp peste tot.
Comitetul revoluţionar aflase că şi în Şepetovka exista o organizaţie contrarevoluţionară care participă
la complot. Ştiind că Nikolai, care era înzestrat cu un foarte dezvoltat spirit de observaţie, era în
acelaşi timp foarte vigilent şi-i cunoştea bine pe oamenii din oraş, comitetul revoluţionar a hotărît să se
folosească de experienţa pe care o căpătase ca cercetaş în lupta împotriva contrarevoluţiei şi speculei.
într-o zi călduroasă de vară, la preşedintele comitetului revoluţionar de plasă se prezentă un
necunoscut, care-l rugă să-i dea de lucru. Linnik văzu că era îmbrăcat bine şi vorbea cu un uşor accent
polonez. Străinul ţinea atît de mult să-şi ofere serviciile, încît se declara gata să sprijine puterea
revoluţionară fără a cere nici o plată pentru munca lui. Individul i s-a părut de la început suspect lui
Ivan Semionovici, mai ales că, după plecarea lui, Nikolai i-a povestit că-l întrebase cine anume face
parte din comitetul revoluţionar. Linnik i-a dat atunci însărcinarea să stabilească adresa străinului,
misiune pe care Kolea a îndeplinit-o foarte repede.
Peste noapte membrii comitetului revoluţionar s-au hotărît să facă o percheziţie la domiciliul
necunoscutului. Cît timp avea să dureze această operaţie, Nikolai
73
trebuia să stea la poartă. încă pe cînd îl urmărise pentru a vedea unde stă, Nikolai observase că două
ferestre de pe partea laterală a casei în care locuia străinul dădeau în grădină. Cît stătu de pază la
poartă, privi tot timpul spre fundul întunecat al curţii, spre casa care abia se desluşea în întuneric. Cînd
membrii comitetului revoluţionar bătură la uşa de intrare, Nikolai băgă de seamă că geamurile ferestrei
care dădea spre grădină sclipiră şi că fereastra se deschisese fără zgomot. Privi atent, din întuneric,
această fereastră şi zări o mînă care atîrna ceva de oblon. Apoi fereastra se închise înapoi fără zgomot.
Abia după aceea a auzit uşa de la intrare deschizîndu-se şi pe membrii comitetului revoluţionar intrînd
în casă.
După cîteva minute, Nikolai s-a apropiat încet de fereastră şi desprinse uşurel de pe oblon o taşcă de
piele, cu care se îndreptă spre casa în care percheziţia era pe sfîrşite.
Nu se găsise nimic suspect, iar actele străinului erau în regulă. Cînd Ivan Semionovici Linnik deschise
însă geanta adusă de Nikolai, situaţia luă cu totul altă întorsătură, pentru că găsiră înăuntru harta
raionului Şepetovka, planul gării şi diferite alte documente. Ba mai mult, în căptuşeala ghetei
străinului s-a descoperit o adresă conspirativă: omul era un spion căutat de multă vreme, unul dintre
membrii de seamă ai organizaţiei poloneze contrarevoluţionare. Aşa s-a dat de urma unui complot
primejdios, aşa s-a putut efectua numai la Şepetovka arestarea a şaizeci de complotişti.
Ce bucurie pe Nikolai cînd printe cei arestaţi l-a văzut şi pe popa Vasili Abramovski, doveditul
duşman al poporului!
în iulie 1920, unităţile de luptă ale Armatei Unu de Cavalerie înaintau vijelioase. Gărzile albe
poloneze, care nu reuşiseră încă să se refacă în urma puternicei lovituri primite, predau trupelor roşii
oraş după oraş.
Din păcate însă, ordinul diversionist al lui Troţki, demascat mai tîrziu ca trădător de patrie, a
oprit
74
Inscripţia de pe uşa clădirii unde a funcţionat comitetul raional Podolsk din Kiev
(1920)
marşul victorios al armatei de cavalerie şi a dat posibilitate polonezilor să treacă la contraofensivă.
\
în ziua de 12 august, în apropiere de Varşovia şi aproape în acelaşi timp — lîngă Lvov — începură
lupte grele.
La începutul lunii august , împreună cu unităţile care au părăsit în grabă Şepetovka, a pornit spre
frontşiNikolaiOstrovski.
Populaţia din Şepetovka se pregătea din nou de evacuare. Pe la mijlocul lunii august, ştirile de pe front
erau departe de a fi liniştitoare. Mult timp Olga Osipovna nu a avut nici o veste de la fiul ei şi numai
tîrziu, în septembrie, a primit de la el o scurtă scrisoare. Era într-un spital din Kiev unde, îi scria el as-
cunzîndu-i adevărul şi căutînd să o liniştească, s-ar afla în convalescenţă, aşteptînd ziua apropiată cînd
va putea porni din nou la luptă împotriva panilor.
Ostrovski fusese însă dus la spital în stare foarte gravă. Suflul unui obuz îl smulsese din şa şi-l trîntise
cu spatele de pămînt, rănindu-l la şira spinării. De durere, leşinase, dar cum îşi venise în fire, pornise
repede după unitatea lui. în curînd a fost rănit însă din nou de schijele unui obuz într-o luptă grea din
preajma Lvovului. A fost găsit pe cîmpul de luptă, lovit în abdomen şi la cap, la cîţiva paşi de calul
său, rănit şi el.
Ostrovski a zăcut în spitalul din Kiev, unde a fost internat în ziua de 22 august, aproape două luni şi
din
75
cauza rănii de la cap, el şi-a pierdut un ochi. Fusese atît de grav rănit, încît în octombrie 1920 a fost
demobilizat.
De-abia cu o lună în urmă, împlinise şaisprezece ani...
Capitolul XIV
Iată unde se căleşte oţelul]
Nikolai Ostrovski s-a întors la Şepetovka foarte palid şi foarte slab.
Străbătînd drumul atît de bine cunoscut care ducea de la gară în oraş, revăzu, plin de bucurie, căsuţele
care străjuiau strada Levadskaia, şi printre ele, ferestrele locuinţei sale, cu micul cerdac din faţă.
Mişcat, deschise portiţa atît de dragă...
Şi iată-l din nou uitîndu-se cu nesaţ la chipul scump al mamei, la ochii ei plini de nelinişte şi fericire,
iată-l mîngîindu-i din nou mîinile.
Nikolai l-a găsit acasă şi pe fratele său, Dimitri, venit să-şi vadă mama. Intre timp se căsătorise şi-şi
făcuse o gospodărie a lui.
Nikolai se refăcea greu. După lunile de spital şi după viaţa grea de pe front, era plăcut să stai cu mama,
înconjurat de grija ei. îşi dădea bine seama cît de greu e pentru ea să-i aducă fiece pahar de lapte şi
bucuros nu l-ar fi băut, dar Olga Osipovna părea atît de mîh-nită cînd o refuza, încît se da bătut de
fiecare dată.
Veneau deseori să-l vadă vechii lui prieteni, Liuba Borisovici, Grişa Neriodiuk,sora lui Milea şi Şura
Pros-kurina. Toţi erau acum elevi la şcoala de muncă, deschisă de cînd cu instaurarea puterii sovietice,
în localul fostei şcoli complimentare. Toţi aceşti prieteni îi vorbeau acum cu un respect deosebit; el,
Nikolai, se întorsese doar de pe front!
76
Deasupra ochiului drept, Kolea avea acum o cicatrice proaspătă, şchiopăta puţin şi-i venea greu să se
scoale de pe scaun. Rămăsese însă acelaşi tînăr vesel, glumeţ şi gata să rîdă, deşi deseori cădea pe
gînduri. Se simţea mai bătrîn decît cei de o seamă cu el şi lucrurile care-i interesau pe ei nu-l mai
interesau întotdeauna. Trăgea încă nădejdea că se va întoarce în rîndurile Armatei Roşii, la foştii săi
tovarăşi de luptă...
între timp însă, războiul împotriva cotropitorilor străini şi a gardiştilor albi se apropia de sfîrşit. în oc-
tombrie 1920 s-a încheiat pacea cu Polonia şi Armata Roşie şi-a putut concentra întreaga forţă
împotriva lui Wrangel. A fost luat prin asalt Perekopul, a fost eliberată Crimeea şi bandele lui Wrangel
au fost aruncate în Marea Neagră.
Nikolai s-a întors deci la şcoală, unde s-a prezentat în uniforma lui de ostaş roşu, avînd la piept, prinsă
de bluză, o stea roşie. Ştia că va trebui să înveţe mult pentru a-i ajunge din urmă pe ceilalţi şi lui îi
venea greu acum să mai studieze: suferea din cauza rănilor.
După un timp, le-a mărturisit celor mai buni prieteni ai săi că ar vrea să plece la Kiev, unde avea de
gînd să-şi caute de lucru şi să înveţe mai departe.
Şi într-adevăr, în anul 1921, Nikolai Ostrovski plecă la Kiev. Primul lui drum, o dată ajuns acolo, a
fost la comitetul gubernial de comsomol, unde a cerut să fie trecut în evidenţă.
Tînăra republică sovietică, care încununase cu o victorie deplină războiul civil, organiza acum în grabă
munca în fabrici, uzine şi transporturi. Ostrovski a fost deci imediat primit ca ajutor de electrician la
atelierele principale ale căilor ferate din sud-vest, care se găseau în raionul Solomenski, unde a fost
recomandat de comitetul raional pentru munca de secretar al celulei comsomoliste.
Ostrovski era de aceeaşi vîrstă cu noii săi tovarăşi de muncă, toţi tineri între şaisprezece-şaptesprezece
ani, fii de muncitori ca şi el. Dar tînărul acesta uscăţiv şi energic, proaspăt demobilizat, îmbrăcat cu
o manta
77
Atelierul căilor ferate din Kiev, unde a lucrat Nikolai Ostrovski în anul 1921
roasă şi cu budionovcă dată pe ceafă, se deosebea mult de toţi. Luptase împotriva panilor şi fusese
rănit, e drept, dar nu numai faptul că luase parte la atîtea lupte grele îi atrăgea pe tovarăşii săi, ci
sinceritatea, zîm-betul lui duios şi cuvîntul cald, spus la timp. Lui îţi venea uşor să-i spui tot ce te
doare, să-i încredinţezi taina cea mai scumpă, să-i ceri sfatul cînd nu ştii ce drum să alegi. Mai ales
cînd eşti sigur că vei afla întotdeauna un răspuns, că vei şti ce să faci şi ce atitudine să iei. Blînd şi
prietenos, Ostrovski era însă în acelaşi timp şi drept şi sever. Şi dacă cineva avea vreo ieşire
netovărăşească sau incorectă, dacă muncea fără zel, putea fi sigur că se va alege din partea lui cu o
aspră şi binemeritată dojana.
La secţia electrică, Nikolai îndeplinea funcţia de montor de serviciu. în timpul liber, el vizita însă de-
seori şi celelalte secţii, unde se interesa de felul în care muncesc tinerii. în foarte scurt timp, a reuşit să
închege o organizaţie comsomolistă şi să atragă după sine tot tineretul care lucra la atelierele căilor
ferate. Secţia
78
în care activa el era una dintre cele mai bune în ceea ce priveşte munca, disciplina şi curăţenia.
într-o seară ploioasă de toamnă, în ateliere lucrul era pe sfîrşite, cînd deodată, din secţia de locomotive
se auzi clopotul de pe macara — o platformă mare pe roţi care transporta pe şine în cadrul secţiei
locomotivele defecte. Sunetul se auzi în toate atelierele, iar muncitorii, ştergîndu-şi mîinile cu cîlţi şi
aprinzîndu-şi din mers cîte o ţigară, se îndreptau cu toţii spre secţia de locomotive.
Sus, pe macara, îl văzură pe Nikolai Ostrovski, secretarul organizaţiei comsomoliste.
— Tovarăşi! răsună cu putere vocea lui Nikolai sub bolta clădirii. Chiar acum ni s-a comunicat la
organizaţia de partid că în gara de mărfuri au sosit cîteva vagoane încărcate cu cherestea destinată
atelierelor, dar că nu are cine să le descarce. Voi, tovarăşi, ştiţi însă cît de necesar ne este în momentul
de faţă fiecare vagon! Nu putem întîrzia cu reparaţiile nici măcar o oră. Azi, noi sîntem stăpîni şi
numai noi, noi, muncitorii, vom scăpa ţara de la ruină. Partidul ne cheamă şi Lenin ne învaţă că ruina
nu poate fi învinsă decît prin muncă! Propun deci ca după încheierea programului de lucru, să pornim
cu toţii la gară şi să descărcăm vagoanele. Nu le putem lăsa să stea degeaba pe linia de garaj!
Mulţi dintre muncitorii mai în vîrstă îşi aduc şi acum aminte de înflăcăratele cuvinte pe care le-a rostit
în ziua aceea Nikolai Ostrovski de acolo, de pe macara, îşi mai aduc şi azi aminte cum, uitînd de
oboseala unei zile grele de muncă, tineri şi bătrîni au organizat subot-nice, lucrînd la descărcat
cherestea, la tăiatul lemnelor sau la golitul vagoanelor ce transportau cereale, ca grînele să ajungă la
timp la moară.
De obicei, mitingurile fulger aveau loc în ateliere, lîngă macara, în pauza de la prînz. Acolo aflau
muncitorii ce lucruri mai însemnate se petreceau în ţară, acolo analizau munca atelierelor şi tot acolo
luau ho-tărîrea de a organiza subotnicele.
79
în fruntea tineretului din uzină, Nikolai lupta pentru dobîndirea conştiinţei faţă de muncă şi pentru dis-
ciplina comsomolistă. Nu ierta pe comsomolistul care nu muncea cu tot sufletul. Avea, în activitatea
lui, aprobarea muncitorilor conştienţi că acum nu mai sînt robi la stăpîn, ci oameni liberi, care
muncesc pentru ei, şi care erau întru totul de acord cu exigenţa şi perseverenţa secretarului de
comsomol.
Nikolai cunoştea personal pe comsomolişti, ştia bine nu numai cum munceşte, ci şi cum trăieşte şi ce
nevoi are fiecare din ei.
într-un rînd, apăru în ateliere un băiat de la ţară, sărăcăcios îmbrăcat, fiul unor oameni prea săraci ca
să-l poată ajuta. Ostrovski se apropie de el, îi vorbi, şi în ziua salariului, adunînd tineretul, le ceru să-l
ajute cu toţii. Apoi Nikolai luă banii colectaţi şi, pornind în oraş, îi cumpără tînărului muncitor haine şi
ghete.
La cantină apărea gazeta de perete „Cervonnîi bufer"1, iar în secţie gazete de perete: „Pilka"2,
„Molotok"3, în care deseori se publicau mici note scrise de Nikolai Ostrovski şi în care autorul lor
analiza lipsurile în muncă, critica pe cei lăsători sau vorbea despre succesele obţinute de elevii de la
S.F.U.
Pe vremea aceea, Kievul trecea printr-o perioadă grea. Nu se găsea nici păcură, nici cărbune, lemne nu
aveau îndeajuns nu numai pentru încălzitul locuinţelor, dar nici pentru satisfacerea nevoilor căilor
ferate, locomotivele rămîneau în drum din lipsă de combustibil şi tot din lipsă de combustibil
numeroase uzine îşi închiseseră porţile. în loc de cărbuni şi lemne, oamenii puneau pe foc gardurile şi
copacii, dormeau îmbrăcaţi cu mantăile, cojoacele şi pîslarii pe ei. Pe de altă parte, griul sosea cu
întreruperi mari.
In aceste zile reci, comsomoliştii de la căile ferate se adunau la clubul lor, unde, în adunări furtunoase,
1
„Tamponul roşu", (n. red. iuse)
2
„Ferăstrăul" (n. red. ruse)
3
„Ciocanul" (n. red. ruse)
80
discutau cu aprindere evenimentele zilei şi uitau de foame, de frig şi de greutăţi. Mult timp încă după
adunări, răsunau în club zvon de glasuri tinere, rîse-tele şi cîntecele comsomoliste:
Locomotiva i pornit ca vîntul
Pîn'la Comună nici că vom opri.
Alt drum n-avem, cit lumea şi pămîntul!
Şi arma-n mîini vom lua, de-o trebui...
Era un cîntec compus de comsomoliştii de la atelierele căilor ferate, pe care-l învăţase repede tot
tineretul muncitor din Kiev. Peste cîtva timp, era cîntat în toate oraşele din ţară. De altfel, chiar şi azi,
ori de cîte ori se transmit la radio cîntecele din primii ani ai revoluţiei, răsună ca o chemare cuvintele
înflăcărate ale vechiului cîntec al comsomoliştilor din Kiev:
Sintem urmaşi ai celor ce-mpotriva Radei centrale dîrz s-au ridicat, Ai celor ce-au lăsat locomotiva Şi de pe baricade au
luptat...
Comsomoliştii îşi părăseau de fiecare dată cu părere de rău clubul şi deseori îşi însoţeau, mai mulţi
dintre ei, secretarul. Era de altfel mai sigur să mergi în grup . prin oraşul încă frămîntat. Periferiile
Kievului mai erau uneori atacate de bande, ba chiar în centrul oraşului se mai întîmpla să fii silit a
pune mîna pe revolver. Toţi comsomoliştii făceau instrucţie militară, şi fuseseră încadraţi în
detaşamentul special C.I.O.N. Mulţi dintre ei erau de altfel înarmaţi.
Cum venea iarna şi lipsa de lemne se făcea tot mai simţită, comitetul gubernial de partid propuse
comitetului orăşenesc de comsomol din Kiev să trimită opt sute de comsomolişli la lucru la construirea
unei căi ferate. Această cale ferată era situată în apropiere de Kiev, la Boiarka, unde erau cîteva
exploatări forestiere, şi trebuia construită cît mai repede, pentru a se începe
fi 81
Nikolai Ostrovski în anul 1921
transportul lemnelor tăiate din pădure Ia oraş. Ostrovski a fost primul care s-a înscris voluntar pentru
acest şantier, iar mulţi alţi tineri, din atelierele căilor ferate, urmînd pilda secretarului lor, s-au pregătit
de plecare.
Şi iată că soseşte pe şantier primul detaşament de tineret muncitoresc în frunte ■^»mrjm^^^^ cu
Nikolai Ostrovski! Era o \i ' i T^Wf^wB toamnă tîrzie şi rece, ploua, ?« i I &' m MIS ba
uneori ningea chiar. Pe
şantier nu fusese încă nimic organizat. Comsomoliştii şi-au găsit adăpost în clădirea unei şcoli
distruse, în care geamurile şi uşile sparte erau înlocuite cu nişte rogojini. De dormit, dormeau pe jos,
pe paie. Pîinea şi alimentele soseau greu, deseori erau atacaţi de bande şi se vedeau nevoiţi să pună
mîna pe arme. Haine potrivite nu prea aveau, iar munca era grea şi istovitoare: trebuia să intri pînă la
gleznă în noroi şi zloată! Cu toate acestea, tineretul a lucrat pe acest şantier plin de avînt şi de
însufleţire.
Organizaţi în brigăzi, au pornit o luptă pentru întîie-tate, o dîrză întrecere pentru a termina primii
construcţia în sectorul respectiv. A fost una din primele întreceri socialiste în rîndurile muncitorilor,
atunci, în primii ani ai revoluţiei.
Comsomoliştii ştiau că trebuie să construiască calea ferată, că de această cale ferată atîrnă viaţa
oraşului Kiev. Fără această cale ferată nu vor fi lemne, nu vor funcţiona fabricile, trenurile se vor opri
şi viaţa va pieri. Şi cu toate că nu mîncau suficient, cu toate că mulţi erau bolnavi, fiecare detaşament,
fiecare comso-molist a căutat să fie primul în muncă şi să ajute pe acei rămaşi în urmă. Fiecare era
conştient ce cinste
82
împrejurimile Kievului-Boiarka. Aici au construit comsomoliştii o linie de cale ferată
6*
şi ce glorie este să fii în frunte, să ajuţi din răsputeri ca viaţa din oraşul tău să nu se stingă.
Şantierul din pădure era deseori vizitat de membrii comitetului gubernial de partid şi ai comitetului
orăşenesc de comsomol, care aduceau tinerilor constructori cuvinte de încurajare, îmbrăcăminte
călduroasă, alimente.
Cînd, peste ani şi ani, tovarăşii lui Nikolai Ostrovski aveau să citească în cartea „Aşa s-a călit oţelul"
paginile în care e vorba de construcţia căii ferate înguste de la Boiarka, aveau să-şi aducă aminte de
atîtea chipuri cunoscute şi dragi, aveau să-şi aducă aminte de avîntul eroic cu care se sculau în fiecare
zi, o dată cu zorile, tinerii patrioţi, pentru a termina cu un ceas mai devreme lucrările. In Pavel
Korceaghin, bolnav şi sleit de oboseală, îmbrăcat în zdrenţe, cu un picior încălţat într-o cizmă şi cu
altul într-un galoş, dar cu priviri pline de viaţă, aveau să-l recunoască pe Nikolai Ostrovski. Ştiau că
despre ei comuniştii din comitetul gubernial spuneau:
— Iată unde se căleşte oţelul! ;
Capitolul XV
Exploatarea forestieră
Construcţia liniei ferate se apropia de sfîrşit cînd Nikolai Ostrovski căzu greu bolnav. Din cauză că
stătea mereu în frig şi în umezeală, din cauză că stătea cu încălţămintea ruptă şi udă mereu în ploaie,
Nikolai Ostrovski, bolnav de reumatism, abia se mai ţinea pe picioare. încheieturile i se umflaseră.
Tovarăşii, care vedeau că-l părăsesc şi ultimele puteri, căutau să-l convingă să părăsească şantierul,
dar Ostrovski, pe care
construcţia îl pasiona, nu voia să se lase învins de boală. Se scula ca şi pînă atunci tot primul şi ca şi
pînă atunci, brigada lui era în fruntea celorlalte. N-a trecut însă mult şi s-a îmbolnăvit de tifos
exantematic. Cînd boala , l-a doborît, a fost trimis la Şepetovka, la maică-sa.
Şi tot mama l-a salvat şi de astă dată...
Nikolai Ostrovski s-a întors la muncă, la Kiev, la începutul anului 1922, unde a lucrat tot ca ajutor de
electrician, de astă dată însă nu la gară, ci într-un atelier electromecanic.
Aici, s-a apucat din nou de carte: a intrat în anul I al şcolii medii tehnice speciale de electromecanică şi
s-a apucat cu lăcomie de învăţat.
în lunile acelea, Ostrovski zăbovea adesea pînă noaptea tîrziu la biblioteca uzinei. Tot atunci s-a
apucat să citească operele lui Marx şi Lcnin şi pe clasicii ruşi, făcînd o adevărată pasiune pentru
operele lui Maxim Gorki. în special „Mama" îl entuziasma, mai ales că recunoştea în chipul Nilovnei
trăsăturile atît de bine cunoscute şi de dragi ale maică-si. Pe de altă parte, povestea lui Pavel Vlasov îi
reamintea de povestirile lui Feodor Peredreiciuk.
Munca de electrician cere îndemînare şi agilitate. Nikolai era silit uneori să urce treptele unei scăriţe
înguste sau să se caţere pe acoperiş. Acum însă munca asta îi cerea eforturi mari şi tovarăşii, ca să-l
ajute, nii-i mai dădeau voie să facă nici un efort fizic şi căutau să-l înlocuiască ori de cîte ori puteau.
Slăbise mult şi era atît de palid, încît muncitorii din ateliere l-au convins pînă la urmă să se ducă la un
" medic care, după ce l-a examinat, l-a sfătuit insistent să plece la Berdiansk, la băi de nămol.
Organizaţia de partid, dornică să-l ajute, l-a trimis la cură. La Berdiansk bolnavul a fost examinat
amănunţit. Observînd că avea o leziune la şira spinării, medicul l-a întrebat îngrijorat:
— Ge-i asta?
Nikolai i-a povestit atunci despre căzătura de pe front şi despre rana căreia nu-i dădea şi nu-i dăduse
85
nici o importanţă. Medicul a tăcut, dar şi-a dat seama că Ostrovski e ameninţat de o boală grea — şi
vedea evoluţia bolii accelerată tocmai din cauza acestei contuzii.
Cura de la Berdiansk i-a ajutat pare-se lui Nikolai, pentru că, peste o lună, îl găsim din nou la Kiev.
Toamna, Kievul s-a văzut ameninţat de o nouă primejdie. Apele Niprului, care în anul acela fuseseră
deosebit de mari, ameninţau să ia cu ele stivele de lemne de pe mal şi să care butucii încă nescoşi din
apă. Com-somoliştii au răspuns imediat la chemarea organizaţiei de partid, care a lansat imediat o
chemare pentru salvarea materialului lemnos de construcţie, chemare la care comsomoliştii au răspuns
fără zăbavă.
Şi de data aceasta Nikolai Ostrovski şi tovarăşii săi, antrenaţi în muncă, au uitat de somn şi odihnă,
fără să se gîndească că sţînd pînă la genunchi în apă rece, el personal îşi primejduieşte grav sănătatea.
Materialul lemnos a fost salvat, e drept, dar Nikolai a răcit şi s-a îmbolnăvit din nou grav. De data
aceasta îl chinuiau nu numai durerile din încheieturi, ci şi picioarele, care i se umflaseră. Se îngrozea
cînd îşi vedea genunchii strîmbaţi şi diformaţi de boală.
A fost deci nevoit să intre iar în spital, unde a stat două săptămîni, fără a se însănătoşi.
Ostrovski nu putea însă trăi fără muncă şi fără tovarăşi şi cînd i s-a interzis de către comisia medicală,
care l-a examinat, să continue munca, el a părăsit spitalul fără a aştepta să se vindece.
Şi de astă dată şi-a luat rămas bun de la Kiev şi s-a întors la Şepetovka — acasă, la mama. Văzîndu-şi
feciorul, Olga Osipovna l-a îmbrăţişat fără un cuvînt, dar cu ochii plini de lacrimi: fiul ei nu avea decît
optsprezece ani!
Olga Osipovna nu voia însă să se lase nici de astă dată învinsă. S-a apucat deci să-şi doftoricească
singură băiatul. A băgat în casă un butoiaş, şi i-a făcut băi fierbinţi la picioare cu floare de fîn şi frecţii,
avînd grijă după aceea să-l învelească bine. A luptat zi şi
86
noapte cu boala, pînă cînd, într-un sfîrşit, durerile l-au mai lăsat. Dar sănătatea lui Nikolai era adînc
zdruncinată şi forţele bolnavului reveneau încet. Faţa lui, din negricioasă cum fusese, avea acum o cu-
loare ştearsă, nesănătoasă. Cînd s-a prezentat la comisia medicală^ fost declarat invalid sută la sută şi
pensionat. Deşi grav bolnav, Ostrovski nu voia în ruptul capului să fie întreţinut de stat. Trebuia cu
orice preţ să fie folositor ţării sale, să rămînă mai departe în primele rînduri ale luptătorilor! De-abia
peste ani şi ani mai tîrziu, mult timp după moartea scriitorului, avea să se descopere, printre actele
tatălui său, un certificat de invaliditate eliberat pe numele lui Nikolai Ostrovski, încă din anul
1922...
Nikolai Ostrovski în anul 1922
Capitolul XVI
Zona de graniţă
încăpătoarea casă a preotului de la Berezdov fusese atribuită clubului tineretului. Aici, în casa aceasta,
într-o cameră călduroasă, cu o sobă mare de faianţă, s-a instalat Nikolai Ostrovski. II trimisese în acest
oraş comitetul districtual de comsomol din Şepetovka, căruia îi ceruse insistent să-i dea de
lucru. Fusese
87
numit comisar al batalionului 2 de instrucţie militară, însărcinat cu organizarea muncii în rîndurile
tineretului.
Nikolai a sosit la Berezdov în iarna anului 1922. După un timp, Ekaterina Alexeevna, sora lui, s-a
mutat şi ea în acest oraş împreună cu familia ei. Chiar din primele zile, după ce a colindat cîteva sate şi
comune învecinate, tînărul comisar şi-a dat seama că munca trebuie luată de la început.
...Acum îşi scrie raportul asupra deplasărilor făcute. o masă simplă de lemn, slab luminată de o lampă
de petrol. Pe masă cîteva coli scrise. Cineva bate timid în uşă. Un flăcău necunoscut, îmbrăcat într-un
cojoc scurt şi încins cu o funie, cu pîslari şi cu o căciulă trasă pe ochi, deschide uşa încet. Ostrovski
ridică privirea şi, cu gestul său obişnuit, îşi aruncă de pe frunte spre spate părul negru, des. Lumina
gălbuie a lămpii cade pe chipul lui tînăr, cu frunte înaltă şi gură bine conturată, aruncîndu-i luciri în
ochii ageri, negri, cu care priveşte atent spre noul venit.
După ce umblase în lung şi-n lat prin oraş, comso-molistul Korsun, de curînd sosit la Berezdov, găsise
în sfîrşit ceea ce căuta: organizaţia comsomolistă.
Ostrovski se ridică de la masă şi rosteşte, serios şi grav:^
— In primul rînd, trebuie să fii trecut în evidenţă! Dă-mi carnetul!
Korsun îşi descheie cojocelul la piept şi tot scoto-cindu-se în buzunarul bluzei, întrebă:
— Sînt mulţi comsomolişti în raion?
Ostrovski îl priveşte o clipă tăcut, apoi îi răspunde zîmbind:
— în evidenţă vei fi primul. în organizaţie sîntem însă doi: tu şi cu mine.
Şi a adăugat, vesel:
— Acum, tinere, să începem munca! Şi aici sînt mulţi băieţi buni. Stai jos. Vom
munci împreună.
Aşa a luat naştere organizaţia comsomolistă din Berezdov...
Raionul Berezdov, acoperit de păduri, era pe atunci chiar la graniţa cu Polonia. Satele şi comunele de
pe frontieră fuseseră abia de curînd curăţate de jandarmii polonezi, de pani şi moşieri, dar în păduri se
mai ascundeau încă bande înarmate iar agentura poloneză de spionaj trimitea mereu în U.R.S.S. spioni
şi diversionisţi.
în rîndurile populaţiei erau numeroşi bogătaşi şi chiaburi, pe care puterea sovietică îi împiedica să
jefuiască şi să speculeze sărăcimea. Toţi aceşti bogătaşi şi chiaburi urau de moarte puterea populară şi
ajutau bucuroşi pe duşmanul patriei, ascuzînd pe diversionisţi, trecînd pe contrabandişti peste graniţă
sau aprovizio-nînd cu pîine bandele „verzilor", cum se spunea pe atunci scursurii societăţii, adică
ofiţerilor albi gardişti, ţariş-tilor, dezertorilor sau criminalilor de drept comun. Bandele „verzilor" se
ascundeau prin păduri, iar în raion îşi făceau de cap, printre altele, bandele de chiaburi ale lui Kucer şi
Gordei Suleak.
Bandiţii organizau capcane în hăţişuri şi în desişul pădurilor, şi atacau pe activiştii sovietici şi pe mili-
ţieni. Le era teamă de comunişti, pe care îi împuşcau de după colţ, iar la cea mai mică posibilitate se
răzbunau bestial împotriva familiilor lor. Era o vreme în care te pîndea primejdia morţii dacă porneai
de unul singur pe drumurile de ţară ale raionului Berezdov.
într-un rînd, pe şoseaua care ducea la Şepetovka, însoţită de doi miliţieni călări, mergea o căruţă plină
cu saci cu bani şi corespondenţă.
întins pe saci şi sprijinit într-un cot, un tînăr îmbrăcat într-o bluză albastră şi încins cu un şnur, îşi ţinea
mîna dreaptă pe revolver. Tînărul acesta, cu capul descoperit în vîntul ce i se juca în părul des, privea
atent tufele de pe lîngă drum, vorbind încet cu căruţaşul, pe care-l întreba despre viaţa din sat şi despre
tineret. Era Nikolai Ostrovski, delegat de comitetul, executiv din Berezdov să însoţească documentele
şi valorile destinate secţiei financiare districtuale.
89
în ochii lui Nikolai a sclipit rîsul cînd bătrinul care mîna caii îi povesti, plin de naivitate, cum că într-
un sat ceva mai îndepărtat de al lor, o fată n-a vrut să se mărite cu un flăcău, fiindcă auzise c-ar fi
înscris în Comsomol.
— De ce îi era frică?
— Auzi vorbă, de ce ! se miră sincer bătrînul. Parcă nu ştii! Comsomoliştii nu cred în Dumnezeu, nu
ascultă de părinţi şi nu respectă pe bătrîni... N-ai auzit ce face Suleak cu ăi de-şi au feciorii în
Comsomoi? Vai de capul şi de zilele lor!
— Ei, moşule... — vru să spună Ostrovski, dar îi amuţi vorba pe buze.
Drumul din pădure cotise deodată şi dintre copaci răsunase o împuşcătură. Cu toate că amîndouă
picioarele îi erau aproape betege, Nikolai sări imediat din căruţă şi dintr-o singură mişcare, întinse
revolverul şi trase.
Aproape în acelaşi timp se auziră şi împuşcăturile miliţienilor.
Duşmanul îi pîndea din desiş. Deşi vreo zece la număr, în prima clipă se zăpăciră: nu se aşteptaseră la
o ripostă atît de hotărîtă. în clipa următoare însă, au început să tragă şi ei.
Nikolai ordonă bătrînului, speriat de moarte, să dea bici cailor, în vreme ce el trăgea apărînd căruţa.
Alergînd de la un copac la altul, bandiţii mai încercară o dată să se apropie de ei, dar cum îi zăreau în
drum, Ostrovski şi miliţienii deschideau focul şi-i puneau iar pe fugă.
Vestea acestei întîmplări s-a răspîndit în întreg raionul. De altfel, nu era prima oară cînd comuniştii şi
comsomoliştii din Berezdov se văzură siliţi să lupte cu arma în mînă la lichidarea bandelor, care erau
atît de îndrăzneţe, încît uneori se apropiau chiar de marginea orăşelului. La adunarea de partid,
eroismul lui Nikolai Ostrovski, care nu şi-a pierdut cumpătul într-o clipă de mare primejdie şi care a
ştiut să aducă, la destinaţie avutul statului, a fost mult lăudat.
90
Nikolai pleca de acasă dis-de-dimineaţă şi nu se întorcea pînă seara, tîrziu. Uneori însă i se întîmpla
să nu vină nici noaptea. Pornea sau în urmărirea contrabandiştilor, sau la organizarea muncii unei noi
grupe de comsomolişti din raion. între timp, ajunsese să cunoască bine tineretul din satele învecinate.
într-un rînd, la Besidki poposise o şatră de ţigani şi nu se ştie prin ce împrejurare, Ostrovski află că
printre ei se află şi un băiat din regiunea Volga, pri- ceput la mici lucrări de lăcătuşerie şi potcovărie.
Nikolai a pornit spre locul unde se oprise şatra, l-a găsit pe băiat şi a stat de vorbă cu el. După aceea, s-
a mai dus acolo în cîteva rînduri şi s-a împrietenit cu micul lăcătuş, care i-a povestit viaţa lui şi căruia
i-a povestit multe din întîmplările trăite de el.
Ţiganii, cărora le era teamă să nu piardă un lucrător priceput, nu priveau însă cu ochi buni vizitele lui
Ostrovski. Numai cu greu a izbutit Nikolai să-l smulgă pe tînărul lăcătuş din şatră, convingîndu-i pe
ţigani cu binele să-l lase să plece. Aşa s-a îmbogăţit organizaţia din Berezdov cu încă un comsomolist
— Ivan Kireiev, al zecelea Ia număr.
în fiece lună, numărul celulelor comsomoliste din raion creştea şi tineretul sătesc, atras cu multă pri-
cepere şi dragoste de Nikolai Ostrovski, se încadra, încetul cu încetul, în munca obştească. Băieţii de
la sate nu-şi mai băteau joc de fete, nu mai cîntau cîntece vulgare, de beţie, şi se duceau tot mai puţin
la biserică.
Deseori Ostrovski primea însărcinarea să vorbească ţăranilor. în ţinutul acela de graniţă, ţăranii, deşi
îşi dădeau seama cum nu se poate mai bine de adevărul spuselor bolşevicilor, sprijineau totuşi, cu
frică, puterea locală. Chiaburimea răspîndind în rîndurile populaţiei tot felul de zvonuri mincinoase,
comuniştii trebuiau să depună eforturi mari pentru a lupta împotriva propagandei lor duşmănoase.
Treceau uneori zile întregi fără ca Ekaterina Alexe-evna să-şi vadă fratele. Ori de cîte ori încerca însă
să-l convingă că trebuie să-şi îngrijească sănătatea, să
91
umble mai puţin ca să-şi cruţe picioarele, Nikolai dădea din umeri, iar a doua zi pornea iar cu noaptea
în cap de acasă, pentru a lipsi toată ziua. Deseori, cînd Eka-terina Alexeevna auzea prin fereastra
deschisă cîntecul ostăşesc:
Cu vitejie vom lupta
Pentru Soviete!...
şi privea pe geam, îşi vedea fratele mărşăluind în fruntea batalionului de instrucţie.
într-o noapte, cînd, întors acasă, n-a mai putut să-şi tragă cizma de pe piciorul umflat, sora lui a fost
nevoită să taie tureatca ca să-l poată descălţa.
— Ia spune-mi, băiete, ai sau nu de gînd să te duci la doctor? Uite în ce hal ai ajuns ! îl certa ea,
plîngînd.
Ca de obicei, Nikolai a tăcut şi de astă dată, şi deşi pînă la urmă i-a făgăduit c-o să se îngrijească, a
doua zi a plecat iar cu noaptea în cap prin raion.
într-un rînd, văzînd că fratele ei, plecat de acasă dis-de-dimineaţă, nu s-a întors nici la prînz, nici la
cină, şi ştiind că nu avea de gînd în ziua aceea să pornească prin raion, a plecat după el. S-a dus la clu-
bul tineretului unde, intrînd într-o cameră spaţioasă, văzu aşezaţi pe scaune, pervazuri sau de-a dreptul
pe jos, pe duşumea, o sumedenie de tineri comsomolişti pe care-i cunoştea. Iar la fereastră, sprijinit de
pri-chici, Nikolai povestea cu însufleţire cum fuseseră prinşi doi diversionisţi.
Spionii, recurgînd la tot felul de şmecherii pentru a-şi pierde urma, se ascundeau sub nume străine prin
casele chiaburilor. Deşi erau urmăriţi pas cu pas d« grăniceri, totuşi, dacă un eomsomolist din satul
Pod-dubţî nu şi-ar fi pus viaţa în joc dueîndu-i pe grăniceri în casa unchiului său, care-i ascundea,
diversionisţii ar fi trecut graniţa şi ar fi dispărut.
— Dacă e duşman, să nu te uiţi că ţi-e rudă ! Asta înseamnă a fi un eomsomolist adevărat! spunea
Ostrovski ascultătorilor săi, căutînd să-i convingă aducîndu-le o pildă vie, luată din viaţa lor.
92
I
1
Fără să-şi dea seama, Ekaterina Alexeevna se lăsa furată de povestire şi nu-şi aduse aminte de ce
venise acolo decît după ce Nikolai se aşeză la loc, pe scaun. In seara aceea a înţeles însă de ce atîţia
tineri şi tinere din sate îndepărtate luau drumul, prin ploaie şi tină, pentru a asculta cuvîntul
secretarului lor.
Dar Nikolai era cunoscut nu numai la Berezdov. Tot felul de istorisiri despre tînărul acesta, care nu s-a
plîns niciodată de boala sa, şi nu a cerut nimănui ajutor, dimpotrivă, fiind întotdeauna gata pentru
sarcinile cele mai grele şi acţiunile cele mai periculoase de pe graniţă, ajunseseră pînă la comitetul
districtual de partid.
Deseori îi» repetau sătenii cuvintele înţelepte şi sincere. Comsomoliştii erau cu toţii de părere că Os-
trovski este un bun muncitor şi un foarte bun tovarăş. Nu îngăduia nimănui să înjure şi nu ierta pe cel
ce se purta grosolan cu fetele. Era în purtarea lui totdeauna egal şi stăpînit, dar la supărare, băga
spaima în tine! Nu ierta nici atitudinile nedemne pentru un eomsomolist, nici laşitatea şi nici
neglijenţa.
„Ce mai vorbă, e dat dracului!" spuneau în glumă tinerii, vorbind despre el.
Şi din acest „dat dracului", şi din felul în care rosteau această expresie, se simţea dragostea şi respectul
faţă de secretarul lor atît de entuziast şi atît de exigent.
In 1924, cînd a fost mutat la Izeaslavl, Ostrovski a fost condus la gară de o numeroasă familie de com-
somolişti. In raionul Berezdov erau o sută douăzeci şi trei de comsomolişti şi un detaşament închegat
de pionieri.
Cînd Nikolai a sosit la Izeaslavl, tîrguşorul era acoperit cu un covor gros de zăpadă. Imediat după
sosire, s-a dus la comitetul raional de partid pentru a primi dispoziţii şi a face cunoştinţă cu tovarăşii
cu care va lucra de acum încolo.
în tot raionul nu erau decît două celule comsomoliste şi în faţa noului secretar al comitetului raional de
com-
93
Somol se puneau probleme grele. Tîrguşorul IzeaslavI semăna oarecum cu Berezdovul, dar de astă
dată Ni-kolai avea mai multă experienţă în munca cu tineretul. Peste cîteva zile, luă cuvîntul la
adunarea comsomo-liştilor de la fabrica de zahăr din Klembovka.
In ziua de 22 ianuarie, la oficiul telegrafic sosise o telegramă cu o veste îngrozitoare: în ajun, seara, la
ora 6 şi 50 minute, murise Vladimir Ilici Lenin!
Trista veste se răspîndi cu iuţeala fulgerului, prin toate secţiile fabricii, prin întreg tîrguşorul şi prin tot
raionul. Alături de întreg poporul sovietic, Nikolai suferi adînc din cauza marei pierderi care lovea şi
patria lui, şi întreaga omenire.
La 27 ianuarie, la ora patru după amiază, sirena fabricii răsună prelung, sfîşiind liniştea îngheţată parcă
a tîrguşorului. în sunetul ei prelung şi trist se simţea parcă adînca, greaua durere: în clipele acelea, la
Moscova, în Piaţa Roşie, Lenin era înmormîntat şi toate sirenele din ţară răsunau trist şi dureros, cum
trist şi dureros şuierau locomotivele. Toate trenurile se opriseră în drum, toate -maşinile din secţii
înlemniseră şi toţi oamenii păstrau o clipă de adîncă reculegere.
In acea zi de neuitat, sute de mii de muncitori şi-au depus cererea de admitere în Partidul Comunist.
Şi-au povestit la adunări viaţa şi au arătat celorlalţi de ce voiau să intre în partid. „Lenin a murit —
scriau ei — dar cauza lui, căreia şi-a jertfit întreaga sa viaţă, este nemuritoare".
Nikolai a participat la mitingul de doliu, căutînd să nu piardă nici un cuvînt: cu trei luni în urmă,
Ostrovski, ca cel mai energic şi mai hotărît comso-molist, fusese primit în rîndurile candidaţilor Parti-
dului Comunist.
Citise de nenumărate ori în coloanele ziarului „Pravda" inspiratele cuvinte ale tovarăşului Stalin:
„Noi, comuniştii, sîntem oameni de o structură deosebită. Sîntem făuriţi dintr-un material deosebit.
Noi sîntem cei care formăm armata marelui stat proletar, armata tovarăşului Lenin. Nimic nu este
mai
Carnetul de partid a lui N. A. Ostrovski
presus de cinstea de-a face parte din această armată. Nimic nu este mai presus de titlul de membru al
partidului, al cărui întemeietor şi conducător este tovarăşul Lenin. Nu-i este dat oricui să fie membru al
unui astfel de partid. Fiii clasei muncitoare, copiii nevoii şi ai luptei, ai lipsurilor nemaipomenite şi ai
eforturilor eroice— iată cine trebuie să fie în primul rînd membri ai acestui partid".
Meditînd asupra acestor cuvinte simple şi înţelepte, Ostrovski înţelegea tot mai profund ce mare
răspundere apasă pe umerii comuniştilor, înţelegea o dată mai mult cum trebuie să fie orice
adevărat bolşevic-leninist.
Nikolai s-a consacrat cu o pasiune şi mai mare muncii în rîndurile tineretului din îndepărtatul raion
IzeaslavI.
Peste cîteva luni, cînd comitetul raional de partid urma să dea referinţe despre Ostrovski, avea să
pomenească despre munca lui plină de abnegaţie, de sinceritatea lui şi de principialitatea lui bolşevică.
Avea să mai vorbească de asemenea despre stăpînirea lui de sine, despre grija lui pentru tovarăşi şi
totodată despre marea lui exigenţă, atît faţă de sine, cît şi faţă de alţii.
In ziua de 3 august 1924, comitetul districtual Şe-petovka al Partidului Comunist Bolşevic din Rusia a
primit pe Nikolai Alexeevici Ostrovski în rîndurile membrilor Partidului Comunist.
Nikolai îşi va aminti toată viaţa de această zi, îşi va aminti de toate amănuntele. Nu va uita niciodată
94
95
cum a fost întîmpinat la comitetul districtual, şi cît de emoţionat s-a simţit cînd i s-a citit autobiografia,
i s-au pus întrebări şi a fost felicitat de secretarul comitetului districtual după adoptarea hotărîtă de
către Birou.
Peste o bucată de vreme, a fost chemat din nou la comitetul districtual, unde, stînd în picioare în faţa
secretarului, a primit la fel de emoţionat un carneţel mic — carnetul de partid al lui Nikolai Alexeevici
Ostrovski.
Capitolul XVII
„Jnseamnă-ţi tot ce povesteştil"
în noiembrie 1924, Nikolai Alexeevici s-a întors din nou la Şepetovka, lăsînd în urmă-i doi ani de
muncă comsomolistă în zona de graniţă. La Şepetovka, unde era bine cunoscut, erau cu toţii mîndri de
el. Erau de altfel muncitori care îşi mai aduceau bine aminte de băieţelul acela dezgheţat, unul dintre
primii com-somolişti din Şepetovka, care lipea neînfricat, pe ziduri, manifeste chiar sub nasul
santinelelor nemţeşti.
La conferinţa din primăvară, fusese ales membru în comitetul districtual al Comsomolului, şi devenise
între timp secretarul comitetului districtual.
Din păcate însă, rănile şi contuzia de pe front, tifosul şi, în sfîrşit, munca intensă căreia în ultimii doi
ani 1 se dăruiseră fără răgaz, nu trecuseră fără a lăsa urme. Se schimbase mult. Se mişca cu greu, doar
sprijinin-du-se în baston, iar durerile, care-l chinuiau aproape fără răgaz, îl făceau să pălească şi tot
mai greu îi era să-şi învingă suferinţa.
Gomisia medicală ajunsese la concluzia că tratamentul trebuia început imediat, dacă voiau să-l mai
96
scape. Aflînd că boala l-ar putea doborî, prietenii lui Nikolai, neliniştiţi, s-au adresat Comitetului
Central al Comsomolului din Ucraina cu rugămintea de a se acorda un imediat ajutor bolnavului. Şi
iată că la sfîrşitul lui decembrie 1924, Nikolai Alexeevici se ■ prezintă în faţa Institutului medical de
Fizioterapie de la Harkov.
Ajuns acolo, a vorbit medicilor îndelung despre boala sa, o boală grea şi rară. Părerea doctorilor a fost
că singura salvare ar fi amputarea picioarelor. Dar Ostrovski nici n-a vrut să audă de una ca asta. „N-
am să îngădui pentru nimic în lume să mi le taie. Fără picioare, voi fi complet neputincios" — scria el
din Institut, fratelui său.
în faţa opoziţiei lui, profesorul care îl trata a aplicat un alt tratament: instalaţii în articulaţia
genunchiului. Tratamentul, foarte dureros, era singurul posibil, şi Nikolai a răbdat totul cu stoicism. N-
a scos un geamăt măcar, cum n-a gemut nici la spitalul din Kiev, pe vremea cînd i se făceau
pansamentele. Curajul şi bărbăţia lui îi uimea pe toţi, iar atitudinea lui era dată de pildă altor bolnavi.
„O dată am avut de vecin de pat un om curios, care urla la orice fleac. Cînd căutau să-l liniştească, dîn-
du-mă pe mine de exemplu, răspundea: „O fi un nesimţitor! Dacă l-ar fi durut, ar fi ţipat cum ţip şi
eu". Şi uite cum, fără să vreau, am nimerit în rîndurile „simulanţilor" — povestea mai tîrziu în glumă
Ostrovski.
Toată lumea, şi felcerul Lukaşov, şi surorile, şi tovarăşii de salon, toţi ţineau la tînărul acela simpatic
care, cu toată boala lui nespus de grea, era mai calm şi mai voios decît ceilalţi.
Citea mult. Aştepta în fiece dimineaţă, nerăbdător, sosirea ziarelor pe care le citea cu glas tare
celorlalţi, explicîndu-le evenimentele din ţară. Şi acolo, la spital, rămînea propagandist.
Sora Ana Davîdova era deosebit de atentă faţă de Ostrovski. O atrăgea sinceritatea şi curăţenia
sufle-
7 — N. A. Ostrovski
97
tească a tînărului acesta atît de stăpînit, o atrăgea întreaga poveste a vieţii lui, despre care îi vorbea atît
de sincer în nopţile cînd ea era de gardă.
Pe Nikolai îl chinuiau însă, în aceeaşi m&sură cu boala, neputinţa lui şi situaţia grea a familiei sale.
Maica-sa muncea peste puteri, tatăl lui îmbătrînea, iar el, Nikolai, nu putea să-i ajute cu nimic.
„Dragă tată şi mamă — scria el părinţilor săi — răbdaţi pînă mă întorc... Lucrurile se vor îndrepta...
Tot ce o să am, o să vă dau vouă, dragii mei, mie nu-mi trebuie nimic — eu sînt comunist".
Din păcate însă, starea sănătăţii sale nu se îmbunătăţea aproape de loc. Nu folosise prea mult nici ope-
raţia la genunchi, pe care pînă la urmă trebuise s-o accepte.
Nikolai Alexeevici a stat aproape un an şi jumătate la Institutul de la Harkov. în primăvara anului
1926, medicii s-au hotărît să-l trimită la băi, convinşi că băile de nămol ar putea să-l ajute.
A plecat la Eupatoria, unde era în toi minunata primăvară a Crimeei. Atunci a văzut Ostrovski marea
pentru prima oară...
A fost de la început repartizat la sanatoriul „Mainaki", unde medicii i-au interzis să umble. De altfel,
nici el nu putea merge fără ajutor. Cînd încerca cîteodată să meargă singur, era silit să se sprijine de
pereţi. Acolo, la „Mainaki", Nikolai Alexeevici şi-a petrecut mai tot timpul pe terasă, într-un fotoliu cu
roţi mari, ascultînd vuietul ascuns al mării şi privind îndelung oglinda cenuşie, cu luciri verzui, a apei
care se împreuna undeva, departe, cu zarea.
„Mainaki" era o casă de odihnă şi tratament pentru muncitori şi activişti de partid şi la început, tînărul
acela ţintuit de fotoliu, îmbrăcat într-un costum alb care îi scotea şi mai mult în relief paloarea nesănă-
toasă, nu trezi decît compătimire. N-a trecut însă mult şi farmecul, ca şi zîmbetul lui atrăgător,
interesul viu cu care asculta convorbirile celorlalţi şi vorba lui plină de imagini şi de umor atrase pe
mulţi. în curînd, în
98
Serile, lui Nikolai Alexeevici îi plăcea să joace şah
sanatoriu se formă un grup, care stătea cu plăcere ore întregi lîngă fotoliul lui.
Nikolai Alexeevici s-a învăţat repede cu regulile din sanatoriu. E drept că băile de nămol şi regimul
sever la care-l supuseseră medicii îi luau mult timp, dar reuşea totuşi să citească, să-şi scoată notiţe din
cele citite şi să-şi facă corespondenţa. De altfel, cu fiecare poştă primea scrisori.
Seara, îi plăcea să joace şah. Era un jucător bun, dar Inokenti Pavlovici Fedinev, redactor la o editură
din Moscova, îl întrecea, şi tocmai de aceea îiplăcea „să se bată" cu el. Aşa s-au împrietenit, la masa
de şah, bătrînul comunist Fedinev şi tînărul comunist Ostrovski.
La Eupatoria serile sînt deosebit de frumoase. Cum se mai răcorea, briza uşoară a mării aducea pe
aripa ei freamătul valurilor care se spărgeau la ţărm, iar în depărtare se întrezăreau, în lumina lunii,
căsuţele mici şi albe din staţiune.
99
După masa de seară, bolnavii se adunau pe terasă unde discutau grupuri-grupuri. De fotoliul lui
Ostrovski se apropiau Inokenti Pavlovici şi Marta Purin, vecini de cameră, cu care se împrietenise la
sanatoriu.
Serile, la început, discutau, cu toţii de-a valma, pentru ca peste un timp să nu se mai audă decît vocea
puţin înfundată, dar expresivă, a lui Nikolai Alexe-evici, care povestea, zîmbind şi gesticulînd, diferite
întîmplări din viaţa primilor comsomolişti sau povestiri din viaţa cercetaşilor.
Ascultîndu-i cu atenţie povestirea curgătoare, presărată ici-colo cu zicale bătrîneşti şi amănunte
pitoreşti, noii lui prieteni, care aveau şi ei un trecut bogat, îşi dădeau seama că au în faţa lor un om
foarte talentat, un om în ale cărui povestiri, un amănunt la prima vedere neînsemnat, căpăta deodată un
sens deosebit, prezentînd viaţa sub un aspect neaşteptat.
— însemnează-ţi tot ce ne povesteşti. Scrie despre războiul civil, despre activitatea de la Kiev, despre
zona de graniţă — îl sfătuiau tovarăşii. O să iasă o carte foarte interesantă.
Ostrovski nu se gîndise niciodată la aceasta, convins fiind că se va vindeca şi că se va întoarce
la munca cu tineretul, muncă atît de dragă lui.
Ii scria maică-si foarte des, căutînd să o liniştească şi povestindu-i despre Crimeea, despre marea care-
l impresionase puternic, despre noii lui prieteni şi despre tratamentul la care e supus.
Aşa au trecut două luni, adică perioada pentru care fusese trimis la sanatoriu. Plecarea se apropia, dar
starea sănătăţii lui nu se îmbunătăţise. Nu-i ajutaseră nici soarele, nici băile de nămol. Şira spinării i se
înţepenea tot mai mult. Cu toate acestea, bolnavul nu lăsa pe nimeni să vadă cît se chinuieşte, nu
vorbea nimănui despre durerile sale, nu se plîngea niciodată. Aceasta însă nu-i împiedica pe prietenii
săi să ghicească, după chipul lui tras, cînd încep crizele.
Cînd a expirat termenul de internare, medicii i-au prelungit şederea la sanatoriu cu încă o lună.
100
„... Acum lupt pentru viaţă, pentru revenirea la muncă... — îi scria el Davîdovăi, soră medicală. Care
pe care?... încă nu se ştie, deşi duşmanul a căpătat sprijin puternic..."
In faţa lui, se punea acum o mare întrebare: ce să facă? Cum să trăiască mai departe?
Capitolul XVIII
în familia Maţiuk
Către sfîrşitul şederii sale la sanatoriu, Nikolai Ale-xeevici primi o scrisoare de la maică-sa, în care
Olga Osipovna îl ruga din suflet să mai stea în sud, la mare, şi îi reamintea că la Novorosisk locuieşte
Liubov Iva-novna Maţiuk, o veche prietenă de-a ei. Se cunoşteau bine de pe vremuri, încă de la Vilia.
Familia Liubovăi Ivanovna, îi scria ea, îl va primi ca pe o rudă apropiată, în aceeaşi scrisoare, Olga
Osipovna îi trimitea şi adresa ei.
De altfel, şi medicii erau de părere că bolnavul nu va putea rezista la clima Ucrainei. El avea nevoie de
o climă mai dulce, de ierni călduroase.
în curînd, primind o scrisoare şi de la Liolia, fiica cea mai mare a Liubovăi Ivanovna, care, ca şi
maică-sa, insista ca fiul Olgăi Osipovna să vină la Novorosisk, Nikolai se hotărî să plece într-
acolo.
La Novorosisk, atît Liubov Ivanovna cît şi fiicele ei, l-au întîmpinat cu multă căldură. Liubov
Ivanovna îl ştia de cînd avea un an: Nikolai era de aceeaşi vîrstă cu Liolia.
Locuiau într-o căsuţă mică de cărămidă, înconjurată de o livadă şi cu o grădină de zarzavat în spatele
casei.
101
Locuinţa nu avea decît două încăperi: într-una stăteau bătrînii, adică Liubov Ivanovna şi soţul ei, iar în cealaltă — fetele.
Raia, cea mai mică dintre surori, pleca de dimineaţă la lucru. Seara, învăţa croitoria. Liolia era dactilografă, dar cum nu găsea
întotdeauna de lucru, ajuta maică-si la treburile casei şi-şi creştea băieţelul.
Pe Nikolai l-au găzduit în camera fetelor, despărţită în două printr-o perdea şi de la început nu s-a mai auzit de acolo decît
voci tinere şi vesele, rîsete, cîntece şi sunet de chitară.
In faţa casei creşteau patru salcîmi mari şi un stejar bătrîn, formînd un fel de chioşc natural, care adumbrea o masă şi o bancă.
Acolo îşi petrecea tineretul serile. Fetele aveau multe prietene, dintre care una — Niusia Smorodina — cînta foarte frumos,
acompaniată la chitară de Nikolai, carc-i asculta cu plăcere glasul pur.
După plecarea musafirilor, fetele îi vorbeau lui Nikolai despre via lor dorinţă de a pleca de acasă. Visau amîndouă o altă
viaţă, liberă, trăită pe propriile lor picioare. Nu mai voiau să îngreuieze pe părinţi şi ar fi vrut să nu mai depindă de tatăl lor,
un om aspru şi cu păreri învechite.
De altfel şi Nikolai avea discuţii cu bătrînul, discuţii foarte aprinse cînd era vorba de soarta Lioliei şi a surorii ei, de tineretul
de astăzi, pe care bătrînul îl condamna întotdeauna.
Lui Nikolai îi era milă de cele două surori şi ar fi vrut din suflet să le ajute. Din păcate, însă, deocamdată nu putea face nimic.
Nu ştia nici el bine cum să-şi organizeze viaţa şi cum să-şi găsească o ocupaţie pe măsura puterilor lui.
După ce a stat un timp la Liubov Ivanovna, Nikolai a plecat la Harkov, condus la gară de cele două surori, care l-au pus să-şi
dea cuvîntul că la prima posibilitate se va reîntoarce la Novorosisk. (0 dată cu plecarea lui, viaţa din casa lor li s-a părut şi
mai tristă.
102
Nikolai Ostrovski în anul 1925
Prietenii din C.C. al U.T.C.L. din Ucraina, care mai înainte îl ajutaseră să intre pentru tratament la Institutul medical, au
încercat de astă dată să-i găsească la Harkov o ocupaţie pe care să o poată îndeplini. Dar n-a trecut mult şi Nikolai Alexeevici
s-a convins singur că nu va putea munci ca pînă atunci: dimineaţa, numai cu greu se putea scula din pat.
Totuşi, nu s-a dat bătut, ci s-a hotărît să plece la Moscova.
La gara din Moscova a fost întîmpinat de Marta Purin,, cu care se împrietenise încă
de la sanatoriul „Mainaki" şi care, după plecarea din Crimeea, îi scrisese des, interesîndu-se de sănătatea lui, şi-l poftise la
Moscova.
Marta l-a dus pe Nikolai Alexeevici acasă la ea, în stradela Gusiatnikov. Voia ca în primul rînd prietenul ei bolnav să se
odihnească, să se liniştească, să-şi revină de pe urma suferinţelor. A făcut totul ca el să se simtă bine, liniştit, la Moscova.
Seara, cînd după muncă veneau să-i vadă prietenii ei, Nikolai Alexeevici se simţea din nou în prietenoasa familie a membrilor
de partid şi a comsomoliştilor.
Totul l-a interesat la Moscova: şi discuţiile de seară, atît de vii şi de plăcute, şi cărţile noi pe care î le procura Marta, şi oraşul,
pe care nu-l vedea aproape de loc, dar pe care-l simţea în jur, pe care-l cunoştea din povestirile celorlalţi şi din tot ce se
întîmpla. „La Moscova m-am odihnit pentru întîia oară în viaţa mea — scria el mai tîrziu tovarăşilor săi. Am fost într-un cerc
de tineri prieteni, m-am năpustit asupra cărţilor, toate noi; îmi pare rău numai că a fost aşa de scurt timpul — doar douăzeci şi
una de zile".
103
Dar medicii i-au interzis lui Nikolai Alexeevici să rămînă în Capitală. Era o toamnă umedă şi rece şi le
era teamă ca^ nu cumva Ostrovski să facă tuberculoză pulmonară. îi mai trebuia cel puţin un ăn în sud,
ca să se întărească.
Şi Nikolai Alexeevici s-a întors la Novorosisk.
Capitolul XIX
O noapte de neuitat
în Crimeea era cald încă. Zile senine de octombrie. S-a dus şi de astă dată tot la familia Maţiuk unde
era aşteptat.
în primul rînd a stabilit legătura cu comitetul orăşenesc de partid din Novorosisk şi cu comsomoliştii.
Cum nu putea umbla decît în cîrje, cercul de tineri pe care îl conducea se aduna la el acasă.
Cu toate acestea, munca nu-l satisfăcea în întregime. Era nemulţumit. Suferea mult din cauză că se
simţea rupt de marea şi clocotitoarea viaţă a ţării.
După plecarea comsomoliştilor, se simţea singur. Oamenii din jur — familia Maţiuk — căutau să-l
ajute, să-i uşureze situaţia, dar nu-i putea da ceea ce constituia tocmai sensul vieţii lui, ceea ce îl
urmărea şi în vis, ceea ce îi stăpînea gîndirea şi sufletul zi de zi, ceas de ceas.
într-un rînd, spre seară, fără să spună nimănui nimic, Nikolai Alexeevici porni spre o adunare de partid
la clubul lucrătorilor din transportul fluvial.
Pînă la clubul care se afla în suburbia „Standard", era cale de aproape patru kilometri pe o şosea
acoperită pe alocuri de bolovani şi piatră spartă. Deşi drumul
104
era anevoios pentru el, nimic nu l-a putut opri. Ştia că la această adunare de partid se va vorbi despre
trădătorul Troţki şi partizanii săi, despre mîrşava lor activitate de subminare a partidului şi cu orice
preţ, trebuia să participe la acest miting.
Deşi o bucată de drum a făcut-o într-o maşină care l-a ajuns întîmplător din urmă, cînd a păşit în sala
clubului era istovit.
Acolo, deşi toţi participanţii erau comunişti, aproape nimeni nu-l cunoştea. A cerut cuvîntul şi a rostit
o cuvîntare amplă, inteligentă şi sinceră, înfierînd, în cuvinte înflăcărate şi pline de mînie, pe duşmani,
pe troţkişti şi pe alţi trădători care puneau piedici partidului şi poporului în calea construirii
socialismului.
Cînd şi-a încheiat cuvîntarea, palid şi sprijinindu-se în cîrje, s-a întors la locul lui, în timp ce printre
cei de faţă alerga în şoapte întrebarea:
— Cine e? E de la comitetul de ţinut?
Mitingul s-a terminat tîrziu şi fiecare a pornit spre casă. Cum singurul birjar pe care l-a văzut a refuzat
să-l ducă pînă în suburbia Cehovka, unde locuia familia Maţiuk, a rămas singur pe stradă. Nu-i mai
rămînea altceva decît s-o ia spre casă pe jos.
Era o noapte întunecoasă de toamnă şi el nu cunoştea drumul. înainta cu greu prin locuri necunoscute,
cînd deodată, uimit, a auzit din depărtare vuietul mării. Şi-a dat seama că se rătăcise. Nu mergea înspre
Cehovka, ci în partea cealaltă. Zgomotul mării se auzea tot mai aproape. Nikolai, sleit de puteri, ajunse
pînă la o grădiniţă mică, aflată în preajma comitetului raional. Acolo s-a lăsat obosit pe o bancă din
grădină.
Bătea o vîntoasă rece, în jur totul era pustiu, oraşul dormea. Toată durerea trăită atunci lîngă club, pe
stradă, renăscu în bietul lui trup bolnav cu o putere nouă. Da, e drept, cuvîntarea lui emoţionase
adunarea. Fără îndoială că el, Nikolai Ostrovski, mai putea fi de folos partidului. Dar cum să scape de
boala asta blestemată?
105
Amărăciunea ultimilor ani, neliniştea şi desperarea şi mai ales slăbiciunea lui fizică — aproape de
nesuportat — puseră stăpînire deodată pe el, pierdut în noaptea întunecoasă a unui oraş străin şi tăcut.'
Lăsă capul în jos.
La fel avea să stea şi Pavel Korceaghin, eroul romanului lui Ostrovski, într-un parc de pe
ţărmul mării.
„Cuprmzîndu-şi capul cu mîinile, Korceaghin se adînci în gînduri. In faţa ochilor i se perindă toată
viaţa, în-cepînd din copilărie şi pînă în ultimele zile. Şi-a trăit el cei douăzeci şi patru de ani aşa cum
trebuia, sau nu? Ca un judecător imparţial, trecînd în revistă an după an, îşi verifică întreaga lui
existenţă şi constată cu deplină satisfacţie că nu şi-o trăise fără folos.
... N-a părăsit rîndurile luptătorilor decît atunci cînd nu l-au mai ţinut puterile. Acum e doborît şi nu
mai poate fi trimis pe front. Nu i-au mai rămas decît spitalele din spatele frontului.
... Ce rost avea să mai trăiască, din moment ce pierduse tot ce-i era mai scump — capacitatea de luptă?
Cum o să-şi poată justifica el viaţa de azi şi înfricoşă-toarea zi de mîine? Ce conţinut îi putea da
existenţei? Numai să mănînce, să bea şi să respire? Să privească neputincios cum tovarăşii lui păşesc
luptînd, mereu înainte? Să ajungă o povară pentru ei? Ce-ar fi să-şi nimicească trupul care l-a trădat?
Un glonte în inimă, fără multă bătaie de cap! Dacă a ştiut să trăiască aşa cum se cuvine, să ştie să şi
isprăvească la vreme. Cine l-ar putea condamna pe ostaşul care n-a vrut să-şi prelungească agonia?
Mîna lui simţi în buzunar corpul plat al browningului. Cu o mişcare obişnuită, degetele apucară
minerul. Scoase încet pistolul.
— Cine şi-ar fi putut închipui că am să ajung aici?
Ţeava îl privi dispreţuitoare drept în ochi. Pavel puse revolverul pe genunchi şi înciudat, trase o
înjurătură.
Eroism de proastă calitate, tinere! Orice dobitoc poate să-şi tragă un glonte în cap. E cea mai uşoară,
106
dar şi cea mai laşă soluţie. Ţi-e greu să trăieşti, te sinucizi şi gata. Dar ai încercat să învingi viaţa? Ai
făcut, tot ce se putea ca să ieşi din încercuirea ei de fierjl Ai uitat că lîngă Novograd-Volînski v-aţi dus
la atsfftjde şaptesprezece ori într-o singură zi şi că aţi cucerit oraşul în ciuda tuturor greutăţilor? Bagă-
ţi revolverul în buzunar şi nu mai spune nimănui ce ai avut de gînd să faci. Trebuie să ştii să trăieşti
chiar atunci cînd viaţa ajunge de nesuportat. Chiar şi atunci trebuie s-o faci folositoare".
Nikolai Alexeevici ajunse acasă spre ziuă. Neliniştită de lipsa lui, şi neştiind ce să facă, Raia nu
închisese ochii toată noaptea. Văzîndu-l sosind, palid ca un mort, l-a ajutat să se culce fără să-i pună
vreo întrebare. Ghicise numai văzîndu-i chipul că trecuse prin clipe foarte grele. îi fu frică să-l lase
singur şi rămase tăcută, alături de el.
Cînd, după un timp, Nikolai şi-a mai revenit-, i-a povestit tot ce trăise acolo, pe banca din grădiniţă.
Noaptea aceea de neuitat avea să-şi lase mult timp urma. Iată ce-i scrie peste cîteva zile Ostrovski
Anei Davîdova:
„E nevoie de multă voinţă ca să nu cedez înainte de vreme. Sînt şi zile posomorite, cînd toate le văd în
negru, în genere însă n-am pierdut controlul. Prea mă atrage viaţa cu lupta ei şi cu ceea ce se
construieşte, de aceea n-aş vrea să mor.
... Numai noi, aceia care — ca şi mine — iubim nebuneşte viaţa, acea luptă, acea muncă de construire
a unei lumi noi şi mai bune, noi, noi aceia care am început şă vedem aievea întreaga viaţă aşa cum este
ea, nu ne putem gîndi să o părăsim atîta timp cît mai există o şansă".
Raia n-a spus nimănui nimic despre ceea ce au vorbit atunci. încereînd să-l facă să-şi uite gîndurile
negre, şi-a chemat tot mai des prietenii la ei şi şi-a petrecut cu ei serile lungi de toamnă, în despărţitura
de după perdea din camera lor.
107
Ostrovski, aparent tot atît de vesel ca şi în trecut, cînta şi făcea tineretul să rîdă, dar nu se înviora cu
adevărat decît atunci cînd îşi amintea de anii săi de
Nimeni nu ştia să povestească la fel de frumos ca el. Furat de valul amintirilor, antrenat de atenţia
mereu crescîndă a ascultătorilor săi, cu ochii strălucitori şi cu fruntea fierbinte, îmbrobonată de
sudoare, era în stare să vorbească ceasuri în şir despre mereu alte întîmplări şi alţi oameni.
Tot ce istorisea el plăcea tineretului: şi întîmplările hazlii şi emoţionante din copilăria lui Kolea
Ostrovski, şi luptele pe care le purtaseră cavaleriştii lui Budionîi în legendarul raid spre Jitomir, şi
întîmplările din viaţa frămîntatăa Comsomolului din Kiev, şi raziile împotriva contrabandiştilor prin
bătrînii codri de la graniţă.
Ascultînd-u-l, ai fi zis că acest tînăr de 22 de ani, atît de greu bolnav, trăise o viaţă foarte lungă.
„Noi, tinerii fără experienţă, ne strîngeam unul lingă altul, închideam ochii şi vedeam aievea oamenii
pe care ni-i descria Nikolai" — avea să-şi amintească mai tîrziu Raisa Porfirievna.
Ostrovski vorbea şi tinerilor li se părea că-l văd aievea pe roşcovanul de popă Vasili. Sufereau alături
de băieţii pe care îi bătea fără milă profesorul de religie în clasă, le era dragă fetiţa înăltuţă şi cu
panglici în păr, cu care Kolea discuta în copilărie cărţile citite şi altă fată, o comsomolistă care venise
la Şspetovka cu un tren de agitaţie.
în povestirile lui, hazul se împletea cu tristeţea, istorisirile vesele cu cele de groază, cu cele ce se
sfîrşeau prin moartea tragică a unui luptător. Era povestea atî-tor tineri şi tinere care luptînd în
ilegalitate, căzuseră în manile duşmanilor şi păşiseră neînfricaţi la execuţie... Erau tineri
cercetaşi,plecaţi într-o acţiune periculoasă... Era povestea unui ostaş-comsomolist, ucis de duşman,
care zăcea pe pămînt, cu mîinile întinse...
Uneori, nimeni nu-şi dădea seama că eroul povestirilor lui Nikolai era chiar el. Numai rareori şi numai
cînd
108
Căsuţa din Novorosisk, unde Nikolai Ostrovski a locuit Ia familia Maţiuk
erau de faţă doar prieteni apropiaţi, mărturisea că fusese vorba despre el. Cînd era întrebat de ce
ascundea acestea, răspundea:
„Ce importanţă are dacă e vorba de mine sau altul? Aşa eram atunci noi toţi, comsomoliştii".
Oricît ar fi fost de pasionat povestitor, Ostrovski îşi urmărea întotdeauna cu atenţie ascultătorii. Ai fi
zis că-i întreabă din priviri dacă cred sau nu ceea ce le povestea el, dacă ar dori să fie în locul primilor
comso-molişti, în primejdiile şi lupta lor revoluţionară atît de plină de lipsuri şi greutăţi.
Fără să fie observat, Nikolai urmărea în special expresia chipului Raiei. Se simţea din ce în ce mai
legat de fata aceasta care-i asculta aproape fascinată povestirile, care se ocupa mai mult decît toţi
ceilalţi de sănătatea lui şi care se îngrijea de el cu o dragoste deosebită. Prietenia lui cu tînăra aceasta
sfioasă se prefăcuse într-un sentiment mult mai puternic şi în curînd Raia Maţiuk a devenit soţia lui
Nikolai Ostrovski.
109
Starea sănătăţii lui era însă tot mai proasta. Degeaba încerca el să-şi liniştească soţia, căutînd să
glumească şi să rîdă, pentru că îi venea tot mai greu să-şi ascundă durerile din şira spinării, de la
încheieturile picioarelor şi mîinilor.
Acum ajunsese nu numai să nu se mai poată plimba prin cameră, ci nici să se întoarcă de pe o parte pe
alta. Nu-l mai ascultau nici mîinile. Avea nevoie de ajutorul maică-si. De astă dată nu-i mai putea
ascunde adevărul. In decembrie 1926, Nikolai Ostrovski o chemă pe Olga Osipovna de la Şepetovka.
Maică-sa se pregăti în grabă şi sosi. Din scrisorile fiului ei, înţelesese multe, cu toate că el nu-i spusese
niciodată întreg adevărul. Acum vedea| cu ochii ei cît de prost îi mergea.
„L-am găsit cu totul neajutorat. Nu putea nici să se dea jos din pat, nici să se spele, nici să se pieptene"
— povestea mai tîrziu Olga Osipovna.
De atunci, mama şi fiul nu s-au mai despărţit aproape niciodată.
Capitolul XX
„Cărţile în primul rînd"
La familia Maţiuk venea des Pancenko — rudă cu Liubov Ivanovna, unde stătea îndelung de vorbă cu
Ostrovski. Ii povestea deseori despre marea bibliotecă a lucrătorilor din transporturi pe apă, unde lucra
şi el, sub conducerea lui Dimitri Horujenko, directorul bibliotecii.
„Tovarăşe Horujenko!
... Te rog să-mi faci o vizită. o să ne cunoaştem şi o să vorbim — i-a scris Nikolai Alexeevici într-un
rînd. Aici sînt „străin", în organizaţie nu am tovarăşi cunos-
110
J

cuţi. Cărţile în primul rînd, şi despre ele vreau să-ţi vorbesc".

Horujenko a venit să-l vadă şi cu timpul a devenit un oaspete permanent în căsuţa de pe strada
Soseinaia. îi aducea lui Nikolai Alexeevici, legate cu sfoară, pachete mari de cărţi — „puduri întregi"
— cum spunea în glumă Horujenko.
în pregătirea lui Nikolai Ostrovski, care fusese de multe ori nevoit să-şi întrerupă studiile, erau multe
lacune. La început i se păruse că atîta vreme cît patria avea nevoie de fiecare ostaş, nu-i timp de
învăţătură. Precum am văzut, părăsise şcoala şi plecase pe front. Apoi, reîntors la Şepetovka, adunase
cărţi pentru biblioteca orăşelului, dar nu avusese vreme să le citească.
Cît de mult dorise însă, în zilele acelea, să lase totul la o parte, să se aşeze unde s-o nimeri şi să
citească, să citească mereu ! Iar mai tîrziu, la Berezdov, îşi închinase tot timpul muncii comsomoliste
şi nu izbutise să citească decît ziarele şi broşurile sau lucrările absolut necesare muncii lui.
Acum însă, de cînd era atît de greu bolnav şi nu mai putea să muncească, cărţile ajunseseră marea
bucurie a vieţii lui.
„Deocamdată citesc zi şi noapte — scria el prietenului său Petea Novikov, student la Harkov. Am o
mulţime de cărţi. M-am pus în legătură cu o bibliotecă enormă şi citesc cu nesaţ cărţi de ştiinţă şi
printre acestea, pentru destinderea creierului, citesc şi literatură. Numai cărţi noi. Minunat!..."
Dimineaţa, desfăcea ultimele ziare: „Pravda" şi „Kom-somolskaia Pravda", iar lectura lor i se părea
mai importantă decît a cărţilor. Ce se petrece în ţară? Cum se refac fabricile? Ce uzine se construiesc
şi cum luptă partidul împotriva duşmanului?
Ii plăcea ordinea şi precizia. Ziua lui era împărţită cu stricteţe. îşi aranjase teanc cărţile pe care avea de
gînd să le citească. Operele clasicilor marxismului, revistele de popularizare a ştiinţei, cărţi de istorie a
războiului civil şi amintiri ale participanţilor la acest război.
111
Intr-un teanc aparte aşezase operele scriitorilor clasici1 Puşkin, Lev Tolstoi, Nekrasov şi Cehov. Pe
măsuţa de lîngă pat stătea, întotdeauna deschis, un volum mic de opere alese ale lui Maxim Gorki,
cartea preferată din mica lui bibliotecă.
Dintre tinerii scriitori sovietici, îi plăcea cel mai mult Dmitri Furmanov. Înţelegea bine şi îi era foarte
apropiată povestirea lui despre Ceapaev, renumitul conducător de oşti, şi despre comisarul său,
Klîcikov.
Pe atunci de-abia ieşise de sub tipar „înfrîngerea" de Fadeev. Ori de cîte ori o recitea, resimţea aceeaşi
emoţie şi retrăia zilele eroice ale războiului civil, cînd şi el, cercetaş şi cavalerist în glorioasa brigadă a
lui Grigori Ivanovici Kotovski, luptase neînfricat cu duşmanul.
Pentru a studia mai profund teoria marxism-leninis-tă, s-a înscris la cursurile fără frecvenţă ale
Universităţii Comuniste, făcîndu-şi cu grijă toate temele primite prin poştă.
Citea volum după volum, cu atîta sete, încît nu după mult timp cei de la bibliotecă nici nu-i mai
treceau pe fişă titlurile cărţilor. Notau doar: douăzeci de cărţi, treizeci de cărţi.
Raisa Porfirievna băga însă de seamă, tot mai îngrijorată, că Nikolai slăbeşte, e mereu mai palid şi tot
mai bolnav. Chemaţi la căpătîiul lui, medicii i-au interzis categoric să citească atît de mult şi l-au
prevenit că dacă persistă, va orbi. Era însă un cititor „nebun", cum ziceau bibliotecarii vorbind de el.
Uneori înghiţea în doar cîteva zile douăzeci şi cinci pînă la treizeci de volume, spre uimirea soţiei sale,
care nu înţelegea cum poate citi cineva atît de mult.
— Nu mă întreba cum ! Te rog să-mi mai aduci cărţi — îi răspundea Nikolai, supărat.
Degeaba au încercat medicii, soţia şi prietenii lui să pună stavilă acestei patimi a studiului, care-l
cuprinsese cu furie.
La sfîrşitul lunii mai 1927, Olga Osipovna şi Raisa Porfirievna J-au ţjuş la Goreaci-Kliuci, la
şaizeci de
kilometri de Krasnodar, la băi de sulf, crezînd că datorită lor se va putea pune din nou pe picioare.
Drumul a fost însă lung şi greu, mai ales că bolnavul l-a făcut într-o căruţă.
La Goreaci-Kliuci se adunaseră în anul acela foarte mulţi oameni bolnavi şi schilozi. Imediat ce apărea
însă Ostrovski printre ei, orice discuţie în legătură cu boala înceta imediat. Avea într-adevăr darul să-i
smulgă pe cei suferinzi de la gîndurile lor negre, povestindu-le ceva, făcînd o glumă sau comentînd cu
ei o ştire apărută în ziare. Iar bolnavii îi aşteptau cu nerăbdare sosirea în clădirea băilor.
Şi aici ca şi la Novorosisk, Nikolai s-a împrietenit cu comsomoliştii. într-o zi, a trimis-o pe Olga
Osipovna la comitetul raional, cu o cerere în care el, Nikolai Alexeevici, propunea organizarea unui
cerc de studii, într-adevăr, n-a trecut mult şi în jurul patului său de suferinţe s-au încins din nou
discuţiile şi s-au auzit din nou cîntecele comsomoliste atît de dragi lui.
După trecerea a aproape două luni, i s-a propus să rămînă mai departe ca propagandist la „Goreaci-
Kliuci". Dar Ostrovski, deşi ar fi dorit din suflet să se ocupe de tinerii din staţiune, ştia că nu poate
rămîne fără îngrijire medicală. Se apropia toamna şi o dată cu ea personalul medical părăsea
localitatea. Trebuia deci să se întoarcă la Novorosisk, mai ales că nici băile sulfuroase nu-i ajutaseră.
Ajuns acasă, Nikolai Alexeevici şi-a reluat ocupaţiile.
Prietenii au reînceput să-l viziteze, aducîndu-i cărţi, iar
1 bibliotecarii au băgat de seamă că de astă dată credin-
! ciosul lor cititor este interesat în special de scrieri
istorice.
v „De dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa , stau în pat. Am de gînd să scriu o „povestire"
istorică ; ^roico-lirică"— şi lăsînd gluma la o parte, îţi spun :!, serios că vreau să scriu, numai că nu
ştiu ce va ieşi!" — i scria el la 22 octombrie 1927 prietenului său de la Har-• kov, Petea Novikov.

M
Cei care i-au fost apropiaţi pe vremea aceea îşi aduc aminte de un caiet gros, completat pagină cu
pagină, timp de luni în şir, de mîna bolnavului, care se obişnuise nu numai să citească, ci şi să scrie
culcat. Literele se aşterneau uniforme pe hîrtie în rînduri atît de drepte, încît nimeni nu şi-ar fi
închipuit cît efort îi cereau lui, căruia orice gest greşit sau forţat îi provoca în şira spinării suferinţe atît
de crîncene, încît uneori i se chirceau degetele de durere.
în caietul acela Ostrovski îşi nota amintiri din luptele eroice ale brigăzii lui Kotovski, în rîndurile
căreia luptase ca adolescent, amintiri pe care le intitulase „Născuţi în furtună". Avea de gînd să trimită
acest manuscris prietenilor săi de pe front, pe de o parte pentru a le afla părerea, iar pe de alta pentru a
verifica diferite date. Cînd a fost gata, cu ajutorul soţiei sale a împachetat cu grijă preţiosul caiet şi l-a
trimis la Odesa,.
Peste un timp, destul de scurt, răspunsul a sosit. Ei erau de acord cu lucrarea şi-i vesteau că i-au
înapoiat caietul prin poştă. Din păcate, manuscrisul pierdut la poştă n-a mai ajuns în mîinile autorului.
Nikolai Alexe-evici a suferit mult din cauza stupidei pierderi a primei sale opere şi evita totdeauna să-
şi aducă aminte despre ea. După cît se bănuieşte, caietul acela cuprindea schiţa unor capitole din
romanul „Aşa s-a călit oţelul".
Capitolul XXI
La Soci
în vara anului 1928, Nikolai Alexeevici s-a hotărît să plece ca să se trateze la Soci, la Maţesta. Iată
deci că-l găsim la începutul lui iunie, cu Ekaterina Alexeev-na, sora lui, în această staţiune.
114
Maţesta, localitate aşezată în apropiere de Soci, i-a făcut o impresie foarte puternică. Era pentru prima
oară că avea prilejul să cunoască luxurianta vegetaţie a sudului, cu uriaşele trunchiuri verzi ale
eucalipţilor, cu ramurile argintii ale mimozelor, şi cu ortensiile mari, de un albastru puternic, alături de
mănunchiurile uriaşe de oleandru ce priveau spre cer. De altfel, i-a trebuit destul de mult timp ca
acestea toate să nu i se pară basme, ci realitate. Seara, trăgea adînc în piept mireasma pătrunzătoare a
florilor de magnolia sau frămînta între degete rămurele de tuia, care-ţi lasă pe mîini un miros amărui
de răşină.
De la sanatoriu era purtat de infirmieri pricepuţi şi-atenţi, cu o trăsurică pînă jos, la clădirea băilor.
Apoi era scos la odihnă. Ce plăcut i se părea să stea în fotoliu afară, la aer.
„Am făcut prima baie (cinci minute). Un lucru extraordinar! — scria el, încîntat, familiei sale,
comparînd Maţesta cu „Goreaci-Kliuci"... Sanatoriul se află pe un munte. în jur e o pădure, palmieri,
flori. E frumos, să mă bată Dumnezeu!... La masă am un controlor — o soră — care mă
supraveghează dacă mănînc. Chiar din prima zi au spus că nu mănînc, cu toate că mănînc de trei ori
mai mult ca acasă — asta după foametea de pe drum. Ne dau demîncare de cinci ori pe zi — parcă ne-
ar fi pus la îngrăşat! Mare nenorocire pentru mine !... în genere, toate merg cum trebuie. Dorm bine.
Noaptea e o linişte mormîntală. Geamurile sînt deschise toată ziua. Iată unde am să mă odihnesc".
într-adevăr, la început, după băi, Nikolai Alexeevici s-a simţit ceva mai bine.
Avea vecin de pat pe Hrisanf Pavlovici Cernokozov, vechi comunist, cu care s-a împrietenit foarte
repede. Răspunzînd la valul de întrebări ale lui Ostrovski, Hrisanf Pavlovici i-a povestit cum a luat
naştere partidul comunist. Cernokozov făcuse parte, în timpul ţarismului, din organizaţiile ilegale
bolşevice, participase la luptele revoluţionare din 1905, difuzase în rîndurile muncitorilor „Pravda"
leninistă şi cunoscuse în repe-
8*
115
iate rînduri închisorile ţariste. După revoluţie, Hrisanf Pavloyici lucrase în primele formaţii ale puterii
sovietice.
Ostrovski s-a apropiat mult sufleteşte de Hrisanf Pavlovici care, ca şi el, umbla prin sanatoriu foarte
greu şi numai cu ajutorul cîrjelor.
I-a povestit şi el viaţa sa.
— Lasă, frate — zicea el. Amîndoi, şi tu şi eu, vom mai ajuta partidul, vom mai sluji puterii
sovietice.
Alexandra Alexeevna Jighireva, şi ea veche membră de partid, era internată la acelaşi sanatoriu. Cînd
Hrisanf Pavlovici i-a vorbit despre tînărul său prieten, Jighireva a fost profund impresionată de soarta
tînă-rului comunist şi de excepţionala sa voinţă.
S-a interesat deci la medici despre boala lui Nikolai. Aceştia i-au spus că un tratament de cîţiva ani cu
apele de la Maţesta va întîrzia, poate, mersul fatal al maladiei. Dar că bolnavul nu se va vindeca
niciodată. în orice caz, trebuia să rămînă definitiv la Soci.
Cum a aflat acestea, Jighireva a şi început să se ocupe de instalarea bolnavului. A făcut cunoştinţă cu
soţia lui Ostrovski, care sosise imediat după el şi care, pentru a fi mai aproape de el, îşi găsise de lucru
chiar la sanatoriu. Ajutată de Jighireva, Raisa Porfirievna a căutat o casă, iar cei de la comitetul
orăşenesc de partid, cărora le-au cerut sprijinul, le-au făgăduit să-l ajute pe bolnav.
Pentru început, urmînd să plece din sanatoriu, Alexandra Alexeevna a închiriat pe două luni, pentru
tînărul ei prieten, o casă pe strada Krestianskaia.
Termenul ei de internare se sfîrşise. în cele cîteva săptămîni petrecute cu soţii Ostrovski, devenise
pentru ei o adevărată prietenă. Acum, însă, trebuiau să se despartă.
Venind din sanatoriu, lui Nikolai nu i-a plăcut de loc camera în care s-a mutat. De altfel, odaia
neputînd fi încălzită, nu puteau rămîne acolo, mai ales că se apropiau lunile reci de iarnă şi Nikolai
Alexeevici răcea uşor.
116
Viaţa la Soci era scumpă şi Raisa Porfirievna cu mare greutate izbutea să asigure din modesta pensie a
lui Nikolai Alexeevici şi din salariul ei, şi hrana, şi îngrijirea medicală a bolnavului.
Uneori Raisa Porfirievna muncea ziua întreagă şi Nikolai Alexeevici, rămas singur, îşi petrecea timpul
scriind prietenilor săi sau visînd ore întregi că-şi va reîncepe lecturile, studiul şi munca cu tineretul.
Peste puţin timp se redeschideau cursurile Universităţii Comuniste, şi el nu ştia dacă va putea să
înveţe.
De multă vreme îl dureau ochii, uneori mai tare, alteori de loc sau aproape de loc. De la un timp, dure-
rile îl chinuiau zile de-a rîndul, şi-i venea tot mai greu să scrie. în scrisorile lui din vremea aceea se
observau fraze sau frînturi de fraze indescifrabile, alteori cuvintele se repetă şi rîndurile se
suprapun.
„Păcătoşii mei de ochi continuă să mă saboteze. Scriu, dar să mă tai dacă văd ce scriu — spune el într-
o scrisoare adresată Alexandrei A. Jighireva, curînd după plecarea ei. Mi-e teamă că am scris cuvînt
peste cuvînt, că n-ai să înţelegi nimic şi că ai să mă ocărăşti..."
Ochii trebuiau îngrijiţi, dar înainte de toate trebuia găsită o cameră călduroasă, uscată şi luminoasă.
Multă vreme Ostrovski n-a primit nici un răspuns la repetatele lui cereri de locuinţă. Cei de la direcţia
staţiunii şi de la comitetul executiv raional nu se sinchiseau nici de cererile sale, nici de starea lui, şi
Nikolai Alexeevici vedea în aceasta nu numai lipsă de atenţie faţă de el, ci şi o revoltătoare indiferenţă
faţă de un om. Din povestirile Raisei Porfirievna şi ale vecinilor săi, şi-a dat de la început seama că
victima acestei indiferenţe, atît de străină de spiritul comunist, al secţiei comunale de la Soci, nu este
numai el, ci mulţi alţii, şi cu intuiţia lui de comunist, a priceput repede că are de-a face cu un duşman.
Peste cîteva săptămîni, sovietul orăşenesc i-a repartizat în sfîrşit lui Ostrovski o altă locuinţă. Era o
cameră mare, însorită, plină de aer şi de lumină. Cum s-a mutat acolo, Nikolai Alexeevici s-a simţit
mai bine.
117
Pînă atunci, odaia fusese ocupată de proprietarul casei, care s-a opus cu desperare rechiziţionării ei.
Nikolai Alexeevici, deşi a primit în fine locuinţa, nu s-a liniştit, ci a început o luptă dîrză împotriva
birocraţilor. A comunicat celor de la Moscova şi de la Rostov ce revoltătoare atitudine are secţia
comunală din Soci şi a dezvăluit plin de curaj gravele abateri ale organizaţiilor din staţiune.
La subsolul casei, exact sub camera lui Ostrovski, locuia familia unui muncitor bolnav de tuberculoză.
Nikolai AlexeeVici dorea ca familia acestui muncitor să fie mutată din subsol în imobilul în care
continua să stea, la largul lui, proprietarul caselor, om bogat. Muncitorii, stimînd şi îndrăgind pe
înflăcăratul şi activul comunist, se obişnuiseră să vină la el să-i ceară sfatul.
Proprietarul, simţind că are de-a face cu un adversar perseverent şi puternic, îl ura, hotărît să-l facă să
se mute. Nici măcar nu-i îngăduia să-şi încălzească camera, cu toate că de mult ar fi fost timpul s-o
facă, vremea răcindu-se.
Intr-un rînd, cînd Nikolai Alexeevici rămase ca de obicei singur în cameră, cineva aruncă cu o piatră
în geamul care se făcu ţăndări. Cînd Raisa Porfirievna se întoarse acasă, se îngrozi. Nu era prima oară
că li se aruncau pietre în cameră, dar de data aceasta fuseseră sparte amîndouă geamurile, şi patul
bolnavului era plin de cioburi.
In cele din urmă, a sosit de la Rostov o comisie specială, care a făcut o anchetă atît pe baza sezisărilor
muncitorilor, cît şi pe baza celor comunicate de Ostrovski. Şedinţa s-a ţinut chiar la patul lui Nikolai
Alexeevici. Tot acolo au fost analizate declaraţiile. Tot timpul bolnavul a fost nervos: lupta aceasta
intensă l-a obosit şi i-a zdruncinat şi mai mult sănătatea.
„Cu toate că aici m-am îmbolnăvit şi mă simt extrem de rău, uit totul, şi deşi avem multe necazuri şi
griji, simt un suflu nou de viaţă, deoarece o grupă de muncitori s-a strîns în jurul meu ca lîngă un om
al lor si au
118
* pornit o luptă la care particip şi eu" — îi scrie el Aleii xandrei Alexeevna Jighireva, cu care era
obişnuit să-şi împartă toate impresiile.
Comisia a împrăştiat „cuibarul de viespi" despre care : pomenea Ostrovski. S-a dovedit pînă la
urmă că la ; secţia comunală gospodărea un fost ofiţer alb. Cum a fost dat afară, situaţia s-a
schimbat radical: zeci de ; familii de muncitori s-au mutat în fostele imobile ale bogătaşilor. In
fruntea secţiei comunale membrii comisiei au numit bolşevici adevăraţi, care au pus interesele
muncitorilor mai presus de orice, şi au aprobat întru totul acţiunea lui Nikolai Alexeevici.
Recunoaşterea dreptăţii cererilor lui a fost pentru Ostrovski o 1 mare şi preţioasă bucurie.
' — Acum să te linişteşti, să te îngrijeşti, să te odih-l neşti — l-au sfătuit membrii comisiei; acelaşi
lucru îl : sfătuia de altfel şi Alexandra Alexeevna în scrisorile sale.
Pensia lui Nikolai Alexeevici a fost mărită şi un medic a fost anume însărcinat să-l supravegheze
permanent. Comitetul raional de partid, la cererea insistentă a lui Ostrovski, i-a dat lui munca de
propagandă din localitate. Şi din nou în jurul patului său s-a format un cerc de studiu.
Uneori veneau să-l vadă secretarul comitetului raional şi Lev Nikolaevici Rerseniev, care, bolnav şi el,
îşi ceruse mutarea la Soci, unde lucra la procuratură. Omul acesta vesel şi plin de viaţă, cu toate că era
greu , bolnav, avea întotdeauna o glumă pe buze şi Ostrovski se bucura de cîte ori îl vedea, pentru că
aducea cu el numai voioşie. Cum sosea el, începea şi Nikolai să glumească şi să rîdă.
După plecarea comisiei, la Soci au avut loc noi alegeri pentru sovietul orăşenesc şi printre alţii a fost
aleasă şi Raisa Porfirievna Ostrovskaia.
Raisa Porfirievna nu mai semăna aproape de loc cu tînăra muncitoare pe care o cunoscuse Ostrovski la
Novorosisk. Se transformase complet. Datorită lui Nikolai Alexeevici, îi era dragă acum munca
obştească.
119
De altfel, tot el o învăţase sa îndrăgească şi lecturile. Lupta pe care o ducea sub ochii ei Nikolai
Alexeevici la Soci, i-a fost de mult ajutor. îndrumată de soţul ei, Raisa Porfirievna începuse să
studieze şi să citească cu rîvnă, pregătindu-se să intre în partid.
Capitolul XXII
Drumul spre viaţă
Toamna, tîrziu, sosi la Soci şi mama lui Nikolai Alexeevici. Numai acum, după ce se mutaseră într-o
cameră spaţioasă, Nikolai Alexeevici o putuse chema la el, după o despărţire de cinci luni. A fost o
întîlnire plină de bucurie, dar foarte dureroasă în acelaşi timp.
Fiul nu-i mai putea ascunde mamei noua nenorocire ce se abătuse asupra lui: era aproape orb. Nici
măcar lacrimile ce se scurseră, greu, pe obrajii Olgăi Osipovna, nu le văzu, cum nu-i văzu nici chipul
pălind cînd îşi dădu seama că feciorul ei poartă ochelari negri. Nikolai Alexeevici nu mai deosebea de
loc culorile, iar oamenii îi vedea ca pe nişte umbre.
Cineva îi făcuse rost de un aparat stricat de radio, şi el, după ce studiase schema aparatului, lucrase
săptă-mîni în şir pe dibuite la montarea lui. Numai cu greu izbutiseră prietenii săi să găsească la Soci
piesele lipsă. De altfel, în cîteva din scrisorile lui către Petr Novikov, bolnavul îşi ruga prietenul să-i
trimită din Harkov ceea ce îi era necesar pentru a pune aparatul în funcţiune. Străduindu-se din
răsputeri să descifreze schema, lucra din greu la montarea aparatului, dar refuza orice ajutor dinafară.
Voia să facă totul singur.
120
Părinţii lui N.A. Ostrovski: Alexei Ivanovici şi Olga Osipovna Ostrovski
„Să nu-ţi închipui, Petea, că sufăr de radiomanie! îi scria Nikolai Alexeevici. Dar tu ai să mă înţelegi,
acum cînd sufăr şi fizic şi moral, că aparatul de radio a devenit pentru mine singurul prieten şi singura
bucurie aici, în Soci..."
Bineînţeles că Novikov şi-a dat seama ce însemna un aparat de radio pentru Nikolai Alexeevici care,
pier-zîndu-şi vederea, pierdea orice legătură cu lumea exterioară. Bolnavul nu mai putea să studieze
singur, nu-şi mai putea face temele pentru Universitatea Comunistă.
Peste o lună şi jumătate — în mijlocul lui decembrie — Nikolai Alexeevici putea, în fine, să-i scrie,
fericit, Alexandrei Jighireva:
„Dacă ai fi aici, mi-ai spune că sînt un idiot şi m-ai trage de urechi. închipuie-ţi, orb, fără să văd nimic,
m-am apucat să construiesc un aparat de radio din bucăţi şi nimicuri, o treabă pe care şi unul care vede
121
ar fi năduşit făcînd-o. Cît sînge rău mi-am făcut! Şi ce putea să iasă dintr-un lucru făcut pe dibuite? La
dracu'! Cînd am terminat toată povestea asta şi am montat aparatul de radio cu o singură lampă, m-am
jurat că în viaţa mea n-am să mai fac aşa ceva".
Nu mai putea nici să scrie, nici să citească. îi citeau ziarele, revistele şi, mai ales, materialul necesar
Universităţii de partid — era mai hotărît ca oricînd să termine studiile — prietenii care veneau să-l
vadă.
în jurul patului lui continua să funcţioneze cercul politic la care luau parte şi comsomoliştii chemaţi de
Raisa Porfirievna. Fiecare trebuia să citească cu voce tare. Rîzînd, Ostrovski povestea:
„Citesc pînă li se împleticeşte limba în gură! Această lozincă — „Citeşte !" — o fi ea cu caracter
general, dar trebuie să spun că pentru unii este obositoare. Eu îi prelucrez, apoi îi exploatez în mod
neruşinat. Ce-i drept, însă, le foloseşte şi lor, şi mie, deşi se plictisesc repede".
Era o vreme cînd în toată ţara nu se mai vorbea decît de planul marilor lucrări — aşa numea poporul
primul plan cincinal. Nikolai Alexeevici asculta cu nesaţ tot ce scria în ziare în legătură cu noile
şantiere şi mereu explica tinerilor adunaţi în jurul patului său care e importanţa acestui măreţ plan.
Vorbea atît de convins, încît ai fi zis că vede aievea noile uzine şi fabrici, întreaga ţară transformată şi
reconstruită.
Partea tragică era că Nikolai Alexeevici nu numai că nu putea să participe cu tovarăşii săi şi cu cei de
o vîrstă la înfăptuirea acestor măreţe construcţii, dar se simţea din ce în ce mai slab şi mai neajutorat.
„Nici nu-ţi pot spune cît de mult mă doare cîte-odată şi fiziceşte şi moraliceşte neputinţa mea" — scrie
el prietenilor.
Dar Ostrovski nu voia să cedeze. Cu casca de radio la urechi, asculta cu nesaţ emoţionantele ştiri şi în
acelaşi timp îşi elabora un plan al său. Era planul
122
viitoarei sale vieţi, despre care scria Alexandrei Alexeevna Jighireva, la 27 noiembrie 1928: „Mi-am
trasat adînc drumul pe care voi păşi. Eu ştiu cum şi încotro mergem. Nu mă aflu la o răspîntie, nu..."
Acum, visul lui era să scrie o carte, o carte pe care o vedea tot mai clar în mintea sa.
în primul rînd, însă, trebuia să facă tot ce era cu putinţă şi să-şi recapete vederea. întunericul veşnic în
care vieţuia îl împiedica să trăiască şi să muncească, îi aducea crize de desperare şi furie. Urmînd
sfatul prietenilor, el s-a hotărît să plece la Moscova, la profesorul Averbuch, renumitul specialist în
boli de ochi.
A stat şase luni încheiate într-o clinică a Universităţii de Stat nr. 1 de la Moscova, sub îngrijirea
profesorului. Nu putea fi însă operat: ochii îi erau prea inflamaţi.
Medicii i-au propus atunci să se supună unei operaţii foarte complicate şi foarte periculoase graţie
căreia poate că şi-ar fi recăpătat oarecum putinţa de a se mişca mai uşor. Din păcate însă, şi această
operaţie a trebuit amînată, pentru că Nikolai suferea acum de o boală nouă şi neaşteptată.
Deşi avea dureri îngrozitoare atît la ochi cît şi la şira spinării, Ostrovski a rămas acelaşi. De altfel, în
tot timpul chinuitei sale vieţi, a ştiut să-şi învingă durerea, aceasta datorită probabil în primul rînd
extraordinarei sale voinţe.
„M-am obişnuit să mă ţin strîns în pumn — spunea Nikolai Alexeevici. Dacă aş desface pumnul, fie
chiar şi pentru o clipă, s-ar întîmpla o nenorocire ireparabilă".
La început, ca orice bolnav, cerea să i se potrivească plapuma, sau perna, se enerva dacă îngrijitoarea
întîrzia sau uita să-i aducă ce o rugase, şi se plîngea mereu că-l ard îngrozitor încheieturile. Cu timpul
însă, s-a obişnuit să nu mai ţină seama de această durere, să uite de ea.
123
Şi-a început antrenamentul voinţei cu lucruri mici: dacă îl supăra perna sau dacă stătea prost în pat, nu
chema pe nimeni, ci se străduia să se gîndească la scrisoarea care ar fi trebuit s-o scrie unui prieten, se
pregătea pentru cercul politic sau lucra în gînd la temele trimise de Universitatea de partid.
Băgase de seamă că era suficient să-i slăbească cît de puţin voinţa, ca dintr-un om calm să ajungă un
bolnav obişnuit, care nu are linişte şi care nu-i lasă nici pe ceilalţi liniştiţi şi socotea că cel ce se lasă
pradă durerii e un laş, un om lipsit de bărbăţie.
„Ocupîndu-mă de antrenamentul meu, m-am obişnuit să-mi concentrez atenţia asupra unor probleme
importante şi să nu acord nici o atenţie semnalelor de alarmă ale corpului meu — povestea el. Dacă
viaţa te-a lovit în piept, nu da înapoi. Gu orice preţ trebuie să mergi înainte ! Asta înseamnă bărbăţie".
îşi aducea mereu aminte de bărbăţia de care dăduseră dovadă bolşevicii revoluţionari, de fermitatea lor
în clipele hotărîtoare de pe front, cînd uitau de răni, de frică şi de primejdie, pentru că lucrul cel mai de
seamă era apărarea patriei şi zdrobirea duşmanului.
Acum, duşmanul său de moarte era boala, care îl împiedica să construiască viaţa cea nouă a poporului
său alături de întregul popor. Boala îi stătea stavilă de-a curmezişul drumului. Iată de ce Nikolai
Alexeevici, luptînd cu ea, a ajuns să nu-şi mai simtă durerile, să uite cu totul de ele.
înainte de operaţie, la clinică, i-a spus soţiei sale, zîmbind:
— O să vadă medicii cum suportă bolşevicii durerile !
Dar operaţia, chinuitoare, nu i-a fost de nici un folos şi Nikolai Alexeevici şi-a dat atunci seama că nu
se va mai face bine niciodată. Şi-a căutat
124
atunci, hotărît, un alt drum în viaţă. îar idealul său imediat era să plece cît mai curînd de la spital.
în timpul acesta, construcţia cea mare şi fără de seamăn se desfăşura pe o scară tot mai largă. Planul
măreţelor lucrări, despre care Nikolai Ostrov-ski povestise cu atîta însufleţire prietenilor săi, prindea
viaţă: se înălţau uzine uriaşe, cuptoare Martin, nemaivăzute în Rusia ţaristă şi centrale electrice. La
ţară, se desfăşura munca organizării uriaşelor sovhozuri, ţăranii începeau o viaţă nouă în mii de
colhozuri, iar ziarele vorbeau de eroismul de care dădea dovadă în muncă poporul sovietic. Pe
Ostrovski îl emoţionau mai ales actele de eroism ale tineretului.
„...Pe ger şi frig trebuia acoperită cu smoală pardoseala uneia dintre secţiile uzinei de tractoare de la
Stalingrad, în construcţie. Din smoală ieşeau aburi, vîntul dobora oamenii. Echipele de muncitori
sezonieri refuzau să lucreze pe ger şi se retrăgeau în barăci.
19 tineri au intrat în corpul de construcţie —relatau ziarele. Smoala le dogorea feţele, vîntul le îngheţa
degetele care se acopereau cu băşici uriaşe. Dar toţi cei 19 tineri au rămas mai departe în bătaia
vîntului la cazanele care fierbeau".
Sarcina a fost îndeplinită la termen, iar muncitorii sezonieri, însufleţiţi de exemplul tinerilor, s-au
încadrat pe dep.lin în munca intensă de pe şantier.
Trebuiau puse geamuri la nişte ferestre situate la cincisprezece metri deasupra solului. Focul în sobiţe
ardea zi şi noapte. Geamgiii au refuzat categoric să lucreze în ger. Atunci 200 de comsomolişti —
tineri şi tinere — au pornit un atac împotriva ferestrelor de metal lipsite de geamuri. îşi întindeau
mîinile îngheţate spre sobiţe, se încălzeau puţin, şi potriveau cu degetele lor însîngerate geamurile în
metalul rece al ramelor, :
125
Aşa s-a lucrat pe şantierul uzinei de tractoare...
„Zi şi noapte, timp de două luni, după terminarea schimbului, sute şi mii de voluntari coborau în
groapa de fundaţie a şantierului, lăcătuşi, mecanici, activişti de la comitetul raional de partid şi ai
Comsomolului, pentru a arunca în aer stîncile.
Aşa s-a lucrat pe şantierul centralei electrice de pe Nipru.
Tot atît de eroic munceau oamenii şi la Magni-tostroi.
Nikolai Alexeevici afla la radio numele comso-moliştilor eroi şi nu o dată descoperea printre acestea,
nume ale vechilor săi tovarăşi. Cum era să mai stea în spital? în aprilie 1930, cu ajutorul comisiei
medicale a Comitetului Central al partidului şi al unei muncitoare — deputate de la sovietul raional
Frunze din Moscova — lui Ostrovski i-a fost repartizată o cameră. El a ieşit din spital şi s-a mutat în
casa cu numărul 12 din stradela Miortvaia, care poartă azi denumirea de Nikolai Ostrovski.
După greaua operaţie suferită, bolnavul trebuia să se întremeze şi să se odihnească la un sanatoriu.
Comitetul Central al Comsomolului i-a dat tot sprijinul şi Ostrovski a fost din nou trimis la Soci, unde
a fost întîmpinat la gară de Olga Osipovna. In sanatoriu îl mai aştepta o bucurie: l-a regăsit pe Inokenti
Pavlovici Fedinev, pe care nu-l mai întîl-nise din vara petrecută la „Mainaki".
Cei doi s-au îmbrăţişat ca nişte prieteni vechi. Cu ce amărăciune şi durere se uita Inokenti Pavlovici la
tînărul său prieten, atît de schimbat! Nikolai Alexeevici îi povesti cu toata sinceritatea cum trăise şi
suferise în toţi aceşti ani atît de grei, îi vorbi despre studiile şi căsătoria sa şi despre Raia. Bătrînul
bolşevic, ascultîndu-l, şi-a dat seama că are în faţa sa un om de o voinţă extraordinară, care nu numai
că nu şi-a pierdut voioşia, ci a ieşit mai călit din lupta lui pentru reîntoarcerea la viaţă.
126
Nu mai era simpaticul şi talentatul povestitor care vorbise acolo, la Eupatoria, cu atîta entuziasm
despre primii comsomolişti, ci un comunist hotărît, un om nou, care se dezvoltase mult. Acum Nikolai
judeca sigur şi precis evenimentele din ţară şi cărţile pe care le citea, privea şi preţuia într-un fel nou
oamenii şi relaţiile dintre ei.
Ca şi în vremea cînd se hotărîse să-şi scrie prima lucrare, „Născuţi în furtună", Nikolai Alexeevici îi
trimitea lui Petr Novikdv următoarele rînduri:
„Am un plan prin care urmăresc să-mi umplu viaţa cu un conţinut necesar pentru a-mi justifica
existenţa. Pe scurt: mă priveşte pe mine, literatura şi editura „Tînăra Gardă". Planul acesta este foarte
greu şi complicat.
...Dacă acum sînt ţintuit în pat nu înseamnă că sînt un om bolnav. Nu-i adevărat. E o prostie. Sînt un
om complet sănătos. Faptul că picioarele nu se mişcă şi că nu văd nimic — e o adevărată neînţelegere,
o glumă idioată şi satanică. Numai un picior şi un ochi de mi s-ar da, aş fi tot atît de-al dracului ca
oricare din voi, cei care luptaţi în toate sectoarele construcţiei noastre".
în octombrie, Ostrovski s-a întors la Moscova, iar pe la sfîrşitul toamnei anului 1930, a început să
lucreze la romanul său „Aşa s-a călit oţelul".
PARTEA
DOUA
Capitolul T
Eroismul
Era o cameră lungă, îngustă. Fereastra dădea într-o străduţă liniştită de pe Arbat. De după des-părţitura
de scîndură, făcută în grabă, care împărţea camera în două, se auzea neîncetat maşina de scris la care
clămpănea într-una soţia unui fost fabricant, proprietăreasa casei în, care fuseseră repartizaţi soţii
Ostrovski. Dar mai mult decît zgomotul maşinii, îl enervau pe Nikolai Alexeevici ghetele ei, al căror
scîrţîit înfiorător răzbea prin paravanul subţire ce împărţea camera în două. Dar mai mult decît maşina
şi scîrţîitul, îl scoteau din sărite rugăciunile şi psalmii pe care-i auzea cîteodată, dimineaţa, cînd
bisericoasa fostă fabricantă, întîrziind la liturghie, îi cînta de zor la ea în cameră.
Dacă n-ar fi fost toate acestea, dimineaţa ar fi fost linişte în cameră. Raisa Porfirievna, după ce-i
pregătea toate cele trebuincioase peste zi, încuia uşa, ca nimeni să nu-l mai deranjeze în lipsa ei şi, pe
la ora şapte, pleca la lucru, la fabrica de conserve.
N. A. Ostrovski
129
Casa nr. 12 din Miortvîi pernelok din Moscova (acum Nikolai Ostrovski). în casa aceasta a fost scrisă prima parte a
manuscrisului '„Aşa s-a călit oţelul"
Nu se întorcea decît seara tîrziu. Raisa Porfirievna era udarnică, avea sarcini sociale şi venea acasă
obosită. Dar atunci mai trebuia să gătească, să stea de vorbă cu soţul ei, să-i povestească despre fabrică
şi să se sfătuiască cu el.
Intr-o zi de noiembrie, Nikolai Alexeevici s-a apucat în sfîrşit de lucrarea la care visase în toţi anii din
urmă. întorcînd pe dos foile unui caiet de maculatură pe care Raisa Porfirievna le aducea de la
fabrică — Ostrovski şi-a început cartea:
„Cei care aţi fost la mine acasă înainte de sărbători__ sculaţi în picioare!
Omul în anteriu, cu faţa puhavă şi cu o cruce grea la gît se uită ameninţător spre clasă__"
Scria greu. Nu-şi putea mişca braţele decît din cot în jos şi fiecare mişcare îi provoca dureri
130
acute în încheieturi. Dar el scria, scria mai departe.
Intr-o seară de iarnă, o rugă pe soţia sa să-i copieze cîteva pagini scrise de el. Raisa Porfirievna, care
credea că soţul ei o ruga să-i copieze vreuna din nenumăratele lui scrisori adresate prietenilor, se apucă
de lucru. Dar imediat îşi dădu seama că era vorba de altceva.
— Nu întreba ce e! i-a spus Nikolai Alexeevici, dîndu-şi seama de nedumerirea ei. Copiază!
Pe urmă am să-ţi dictez mai departe.
Nerăbdător, o îndemna să lucreze mai repede şi se mira că soţia lui copiază atît de încet. Cînd Raisa
Porfirievna a terminat, Nikolai zise:
— Acum aşează-te aici, alături de mine, şi ia o hîrtie curată... Dar să fim înţeleşi! Să nu mă între-
rupi, să nu-mi pui întrebări, să nu te miri, ci să scrii tot ce am să-ţi dictez!
în seara aceea au lucrat pînă tîrziu. Raisa Porfirievna nu şi-a întrerupt niciodată soţul, cu toate că era
sleită de oboseală. Mîna îi amorţise, dar Nikolai Alexeevici dicta mereu, fără să se oprească şi aproape
fără să şovăie. Şi ea a înţeles atunci că în faţa ochilor lui orbi trec, unul după altul, episoadele
viitorului său roman.
Peste cîteva zile, cînd a sosit la Moscova şi Olga Osi-povna, Raisa Porfirievna i-a lăsat toate grijile
gospodăriei în seamă şi atunci noua ei îndeletnicire nu i s-a mai părut atît de istovitoare. întorcîndu-se
de la fabrică, putea cîteodată să scrie după dictarea soţului. Ii mai ajuta şi Ekaterina Alexeevna,
cumnata ei, care se mutase între timp la Moscova.
Munca nu avea continuitate, Nikolai Alexeevici pu-tînd lucra nu atunci cînd ar fi dorit-o, ci numai
cînd avea cine să-l ajute. Noaptea, cînd se stingea lumina şi se făcea linişte, Ostrovski lucra singur.
Raisa Porfirievna îi punea de cu seara în mapa lui cu transparent 25—30 de coli de hîrtie albă şi o lega
strîns. Apoi aşeza mapa, împreună cu un creion bine ascuţit, pe genun-
9*
131
chil puţin îndoiţi ai bolnavului, ca Ostfovski, fără a fi silit să-şi schimbe poziţia, să poată scrie pe
locurile lăsate libere de transparent.
Fără să întoarcă capul şi fără să ridice creionul de pe mapă, ca să nu se încalece rîndurile, Ostrovski
completa pagina pînă la capăt. Apoi scotea cu mîna stingă din mapă foaia care, lunecînd pe plapumă,
cădea jos.
Dimineaţa, cînd aduna colile scrise, Raisa Porfi-rievna găsea uneori căzut şi creionul cu capătul
muşcat. Se uita atunci la soţul ei şi-i vedea buzele muşcate pînă la sînge. Aceasta nu era însă un semn
de desperare, ci o dovadă a îndîrjitei lui rezistenţe faţă de boală.
„Am făcut un efort ca să rup cercul de fier în care viaţa mă încătuşează. încerc din spatele cel mai
îndepărtat al frontului să trec pe poziţiile înaintate ale luptei şi muncii clasei mele. Greşeşte acela care
crede că un bolşevic nu mai poate fi de folos partidului său, chiar atunci cînd se află într-o situaţie care
ar părea desperată... Doresc cu atîta ardoare, incit trebuie să primesc acest „ausvais" de intrare în
viaţă" — scria Ostrovski prietenilor săi.
Munca înainta încet. Dar zi de zi, pagină de pagină, cartea creştea.
Aşa a trecut iarna.
In una din primele zile de vară, în camera lui Ostrovski a păşit încet o fată de statură mijlocie. Avea
aproape şaptesprezece ani şi era vecina lor, Galia Ale-xeeva, pe care Olga Osipovna o rugase să treacă
pe la Nikolai. Fratele Galiei, Alexandr, era secretar al comitetului raional de Comsomol Frunze şi
întreaga familie Alexeev îi primise cu simpatie cînd se mutaseră în casa aceea.
Nikolai Alexeevici stătea între perne, învelit cu o pătură. Era îmbrăcat cu o bluză călduroasă. Zîmbind,
el îi întinse fetei mîna şi-i spuse:
— Tovarăşă Galia, vreau să scriu o carte pentru tineretul nostru sovietic — o carte în care să se arate
cum s-a călit în lupte, cum a luat naştere Comsomolul din Ucraina. Acum sînt un invalid, dar vreau şi
pot sămun-
132
Transparentul făcut dintr-o mapă veche
cesc! Trupul nu mi se mai poate mişca, ochii mi s-au stins, mîinile nu mai au putere, dar, fir-ar să fie,
creierul meu e sănătos tun! Prin urmare, Galicika, vrei să mă ajuţi? Ţi-o spun însă dinainte, cartea va fi
mare, munca grea şi îndelungă !
Vorbea cu atîta căldură şi cu atîta încredere, încît ai fi zis că o cunoaşte de multă vreme pe fata aceea
care privea speriată faţa lui palidă, trasă. Dîndu-şi de abia acum seama că are în faţa ei un orb şi un
paralitic, Galia tăcu.
— Dacă astea toate nu te- sperie, să începem chiar de astăzi! Să nu crezi că sînt nebun — adăugă el
zîmbind şi bănuind că fata prinsese din zbor vreuna din minciunile pe care le răspîndea despre el cu
răutate, soţia fostului fabricant. Unii cred că am pornit să fac un lucru inutil. Nu este adevărat! Asta e o
prostie — pentru că eu sînt al dracului de perseverent!
Lîngă pat era o măsuţă, pe măsuţă un teanc de coli scrise, iar alături, un fel de agendă făcută de Raisa
Porfirievna. Galia o luă şi se apucă s-o răsfoiască, citind cu ochii săi albaştri, puţin ieşiţi în afară.
Colile erau acoperite cu scrisuri diferite. Unele cu rînduri dese, mărunte, indescifrabile şi strîmbe, cu
mari intervale între ele. Cîteodată, cuvintele se suprapuneau.
— Astea sînt scrise de mine — spuse Nikolai Alexeevici, dîndu-şi seama, cu simţul ascuţit al
orbilor, că fata se uita mai ales la aceste coli. Am scris după transparent... Am o mapă de carton.
Eacolo,pe masă...
Şi Galia văzu o mapă groasă de carton, a cărei copertă avea nişte adîneituri.
!133
— Am scris cîteva capitole, adăugă el. Mă ajută soţia şi sora mea. Dar ele muncesc mult şi nu au
timp. Noaptea, cînd se face linişte, scriu singur..Tot nu pot să dorm... Am dureri mari de cap.
Galia era contabilă la un club şi pleca la serviciu numai la două după amiază. Dimineţile era liberă şi
era gata să-i dăruiască lui Ostrovski tot acest timp.
Şi au început munca. în primul rînd, Galia i-a citit toate capitolele scrise. Apoi Nikolai i-a dictat —
repede şi sigur — aproape fără să caute cuvintele, un capitol nou. Ai fi zis că citeşte dintr-o carte
repede-repede, atît de repede, încît uneori fata nici nu-l putea urmări.
Pe zi ce trecea, convingerea Galiei că Nikolai Ale-xeevici se gîndise la cartea lui de multă vreme,
poate de cîţiva ani, se adîncea. El îşi vedea eroii aievea, ştia ce gîndesc şi cum va fi viaţa lor. De altfel,
Ostrovski i-a mărturisit într-un rînd că în cartea lui va scrie tot ce a văzut şi a trăit.
— Dar să nu crezi cumva, Galocika, că asta e biografia mea ! Viaţa mea e la fel cu viaţa tuturor
tinerilor muncitori care au participat la războiul civil!
începeau lucrul în fiecare zi la ora zece dimineaţa şi cartea înainta repede.
Olga Osipovna, căutînd să nu-şi stingherească fiul, umbla fără zgomot prin cameră. Erau totuşi clipe
cînd se apropia de el, îl mîngîia pe cap şi îl învelea cu grijă cu şalul său. Asculta atentă tot ce dicta
Nikolai, fără să piardă nici un cuvînt. Avea încredere în ceea ce făcea el, pentru că ştia că munca lui de
acum era importantă, necesară.
Ostrovski, care îi simţea tot timpul prezenţa, se oprea cîteodată din dictat şi o întreba dacă evenimen-
tele din romanul lui fuseseră sau nu aşa şi Olga Osipovna rămînea uluită de asemănarea dintre eroii lui
cu muncitorii pe care îi cunoscuseră la Şepetovka. Apăreau în carte Peredreiciuk, mecanicul de la
uzina electrică, tîmplarul Linnik şi fiul său Dimitri, pe care îl recunoştea în Artiom. Serioja Bruzjak,
de pildă, pro-
134
ceda cîteodată în carte cam aşa cum procedase Kolea la vremea lui.
— Bine, dar tu te-ai dus la bolşevicii din pădurea Gorodizcenski, nu Seriojka! spuse într-un
rînd Olga Osipovna neputîndu-se stăpîni.
— Lasă, mamă! într-adins fac aşa! Aşa trebuie! Va fi o carte nu numai despre mine, ci despre noi toţi
— comsomoliştii!
Galia era acum atît de pasionată de munca ei, încît uneori venea şi seara, după ce-şi termina lucrul la
club. Ba, de la un timp, Nikolai Alexeevici îşi puse întrebarea dacă nu-i cere prea mult. Galia era doar
o fată tînără, poate că voia să se ducă la teatru sau să se plimbe cu prietenele ei. Dar mai ales, era
îngrijorat ca nu cumva munca cu el să dăuneze activităţii ei de la club.
" Aveau pe masă un deşteptător. Cînd se apropia ora 1
•' — ora cînd Galia trebuia să se pregătească de plecare — Nikolai Alexeevici, deşi nu vedea, îi simţea
neliniştea. Ea însă, neîndrăznind să-i întrerupă firul gîn-durilor, se uita la ceas, număra minutele şi-şi
lăsa exact atît timp cît să nu întîrzie de la slujbă.
l —Cît e ceasul? întreba Nikolai Alexeevici, agitat.
; Ai obosit?
Faţa i se lumina de un zîmbet blînd, semn că era mulţumit de ziua lor de lucru. • Erau însă şi zile
în care Galia primea de la el un bile-
. ţel scris după transparent: „Tovarăşă Galia, astăzi nu lucrăm. La mine e mare veselie!" Gluma lui
ascundea însă amărăciunea ceasurilor cînd din cauza zgomotului nu putea crea.
în mica încăpere a soţilor Ostrovski se aduna cîteodată multă lume, şi toate rudele. De altfel, în
camera aceasta locuiau, în afară de mama şi soţia lui, Ekate-rina Alexeevna, sora lui cu fiica ei şi
fratele Raisei ■'■■ Porfirievna. Cîteodată mai venea la ei în vizită şi «Liubov Ivanovna cu
nepotul ei. Atunci, numai noaptea, cînd totul se liniştea, putea Nikolai Alexeevici să scrie.
j în afara rudelor lui, numai Galia îşi dădea seama cît de greu îi era să lucreze, cîte eforturi îi cerea
munca.
135
i
J.U»
O variantă a romanului „Aşa s-a călit oţelul" scrisă de mîna lui N.A. Ostrovski cu ajutorul transparentului
Trebuia să aibă întotdeauna în minte planul cărţii şi planul fiecărui capitol, chibzuit pînă la cele mai
mici amănunte. Trebuia să ştie fiecare rînd, să ţină minte fiecare scenă şi fiecare cuvînt al personajelor
sale. învă-ţîndu-le pe de rost spusele, căuta cuvintele cele mai expresive. Şi cum le rostea adesea cu
voce tare, ai fi zis că ajunsese să vorbească singur.
— Asta-i toată „documentarea" mea — glumea el, arătîndu-i Galiei un manual de ortografie şi o
culegere de materiale despre războiul cu gărzile albe poloneze.
Uneori, cînd voia să verifice ceva, o ruga să caute în manual cuvîntul de care avea nevoie sau se
sfătuia cu ea cum e mai bine să-şi construiască fraza, sau dacă o expresie e potrivită sau nu. Asta însă
nu însemna că era întotdeauna de acord cu ea. Galia nu insista de altfel niciodată. îşi dădea seama că
are în faţa ei un
136
Mama scriitorului, Olga Osipovna Ostrovskaia
scriitor adevărat, şi ori de cîte ori recitea cu glas tare ceea ce scrisese, se bucura pentru fiecare pagină
nouă. I se părea că nimeni nu poate scrie mai bine decît Ostrovski. Dar Nikolai Ale-xeevici refăcea
mereu anumite pasaje şi cînd nu găsea de la început cuvîntul potrivit, se juca nervos cu un beţişor, de
care nu se despărţea niciodată.
în toată această vreme, vechii lui prieteni veneau mereu să-l vadă. Inokenti Pavlovici Fedinev îi
aducea hîrtia şi medicii. Mai venea la el Alexandr, fratele Galiei, cu care vorbea ore întregi despre
înfiinţarea şi întărirea colhozurilor, despre intrarea în funcţiune a Dneproghesului, despre primele
tractoare ale uzinei din Stalingrad şi despre pionieri.
Dimineţile, Galia scria mai departe.
Prima parte a romanului „Aşa s-a călit oţelul" se apropia de sfîrşit.
Capitolul II
Zile de aşi'eptare
Cînd au fost gata primele capitole ale cărţii, Nikolai Alexeevici a vrut să le arate prietenilor săi, dar
pentru aceasta, manuscrisul, puţin citeţ şi scris de diferite persoane, trebuia mai întîi bătut la maşină.
137
Pentru aceasta, Nikolai trimise trei capitole prietenilor săi de la Harkov, cu rugămintea de a le copia şi
mai ales de a le citi şi de a-i comunica părerea lor sinceră, îşi ruga tovarăşii să-i critice lucrarea, nu cu
prietenie, ci cu imparţialitate. Cum răspunsul întîrzia să sosească, Nikolai Alexeevici a crezut că
prietenilor săi nu le plac cele scrise de el şi că ezită, nevoind să-l supere. Trimise atunci uneia dintre
prietenele sale următoarele rînduri:
„Ei, tu, „autocriticule"! Te-am rugat să-mi spui unde nu e bine, ce nu e bine, înjură-mă, bate-ţi joc de
mine, fii sarcastică, supune unei critici nimicitoare toate frazele necioplite, tot ce este forţat, lipsit de
viaţă, plictisitor... Iar tu? ...Să ştii că n-am să ţi-o iert. Asta nu mai e comună, ci parlament... Sînt tare
supărat".
Intre timp însă, tinerii săi prieteni de la Harkov co-piaseră manuscrisul şi i-l trimiseseră prin poştă,
adăugind si hîrtie albă. Părerea lor era că romanul e bun, dar că sini unele fraze prea lungi şi unele
mici greşeli.
Nikolai Alexeevici ceru atunci să i se recitească în mai multe rînduri manuscrisul, controlînd fiecare
cu-vînt, fiecare virgulă şi supărîndu-se pe ajutoarele lui pentru lipsurile şi greşelile pe care le
descoperea.
Primul care a citit noile capitole ale romanului a fost Fedinev, care se bucură de succesul „fiului" său
(cum îi plăcea lui să-i spună lui Ostrovski).
Cu cîteva zile înainte de a termina prima parte a romanului, Nikolai Alexeevici şi-a propus să-şi scrie
şi biografia ca s-o aibă gata cînd va trimite manuscrisul la editură.
îşi dicta autobiografia Galiei Alexeeva, care a scris emoţionată ultimele cuvinte ale scurtei şi modestei
povestiri a vieţii prietenului său:
„Fiziceşte, am pierdut aproape totul; nu mi-a rămas decît o energie nestinsă şi tinerească, o dorinţă
înflăcărată de a fi totuşi de folos cu ceva partidului meu şi clasei mele..."
Cînd a ajuns aici, vocea lui Nikolai s-a frînt. El a tăcut.
138
Inokenti Pavlovici Fedinev
— Mama, ieşi te rog! a rostit el apoi blînd dar hotărît.
Galia a întors capul: în uşă Olga Osipovna plîngea înfundat.
Bătrîna a ieşit şi Galia a urmat-o.
La 16 noiembrie 1931, controlînd încă o dată fiecare rînd, Nikolai Alexeevici a trimis manuscrisul la
Leningrad Alexandrei Alexeevna Jighireva, rugînd-o într-o scrisoare să transmită romanul, pentru
apreciere, unei persoane competente şi să-l propună spre editare Editurii de Stat de la Leningrad.
începură apoi îndelungi şi grele zile de aşteptare. Nikolai
Alexeevici, nervos, îi scria într-una Alexandrei Alexeevna, rugînd-o să insiste ca editura să se
grăbească a-i da răspunsul.
încordarea lui se transmisese întregii familii. Olga Osipovna, ascunzîndu-şi neliniştea, căuta să-l
smulgă gîndurilor sale, povestindu-i despre vecini şi despre diferitele lor griji. Raisa Porfirievna, care
acum venea de la lucru noaptea tîrziu, încă din uşă o întreba în şoaptă pe Olga Osipovna dacă nu
sosise răspunsul editurii. Apoi vorbea despre munca ei: între timp fusese aleasă secretar al
organizaţiei de partid din fabrică.
Văzînd cît de grea îi este aşteptarea, Fedinev luă cu el o copie a manuscrisului pentru a o citi
prietenilor săi — toţi vechi bolşevici — şi pentru a le afla părerea. Veni apoi şi-i istorisi ce spuseseră
şi cît de mult îl lăudaseră. Nu-i ascundea însă nici lipsurile pe care le observaseră prietenii lui. De
altfel, Inokenti Pavlovici era convins că manuscrisul va fi primit spre publicare.
139
Galia venea în fiecare zi, ca de obicei.. Dar acum ntl mai lucrau. Asculta cu el emisiunile de la radio
sau îi citea cu glas tare diferite cărţi şi ziare, începînd cu titlurile şi continuînd cu articolele alese de
bolnav. Alteori, Ostrovski îi povestea despre viaţa sa, vorbind uneori cu atîta haz, încît Galia,
aducîndu-şi aminte mai tîrziu, la slujbă, de povestirile lui, începea sărîdă de una singură.
Orice ar fi făcut însă, pînă la urmă aduceau iar vorba de singurul lucru care îi preocupa pe toţi: cînd şi
ce fel de răspuns va veni de la editură!
— Galocika — spunea Ostrovski — dacă îmi vor primi cartea, o să facem o serată de bilanţ şi
victorie! Tu o să bei un pahar de vin, iar eu — unul de sifon...
Dar peste cîteva minute întreba, neliniştit: ■'— Dar dacă lucrarea mea a fost aruncată la coş şi,
prin urmare, viaţa mea nu mai are nici un rost? Atunci Galia se supăra şi, scuturîndu-şi părul blond,
tuns scurt, spunea:
— De ce, adică, la coş? Cartea noastră n-a fost scrisă ca să stea la coş!
Nikolai continua, aprins:
— Dacă o să-mi ceară să fac îndreptări sau chiar modificări mari, am s-o mai scriu o dată şi încă o
dată şi încă o dată, dar tot am să izbutesc! Fie peste cinci ani, fie peste zece, steagul noii mele vieţi va
flutura totuşi!
Dar răspunsul de la Leningrad tot nu venea...
Atunci, fără să-i spună însă nimic lui Ostrovski, Fedinev a luat manuscrisul şi l-a dus la editura
„Tînăra Gardă". S-a interesat în cîteva rînduri la redactor. Peste cîtva timp a primit manuscrisul înapoi.
— Nu poate fi tipărit. Nu e bun... — i-a răspuns indiferent tînărul redactor.
în acelaşi imobil cu editura se afla şi redacţia revistei „Tînăra Gardă". Fedinev s-a dus şi acolo.
Erau zile geroase de februarie, şi la redacţie nu se afla aproape nici un vizitator.
Mark Kolosov, locţiitorul redactorului responsabil, făcu ochii mari cînd zări în uşa cabinetului său un
om
140
înalt, în virstă, îmbrăcat în şubă, cu" pîslari şi cu căciulă de blană.
Fedinev se apropie cu pasul lui greoi de birou, propti ciomagul de scaun şi, încruntat, povesti tot.
Povesti, aproape scos din fire, că după părerea lui cei de la editură nici nu se învredniciseră măcar să
citească manuscrisul pînă la capăt şi vorbi îndelung despre Nikolai Ostrovski şi despre puternica
impresie pe care i-o făcuse chiar de la prima întîlnire, datorită caracterului său dîrz şi voinţei sale de
adevărat comunist.
— Dacă lucrarea nu e bună — a spus ridicîndu-se de pe scaun Fedinev — Ostrovski va rezista şi
la lovitura asta. Nu vă cer să o citiţi repede. Vă rog însă un singur lucru, ca aprecierea să fie sinceră
şi dreaptă! Atîta tot.
Şi a plecat, lăsînd pe masă o mapă pe care scria:
„N. Ostrovski. „Aşa s-a călit oţelul".
Kolosov a luat manuscrisul, l-a deschis, şi şi-a aruncat ochii pe primele pagini. Povestirea tînărului
scriitor, sinceră şi vie, l-a captivat însă într-atît, încît a citit-o pînă la capăt. în aceeaşi seară, a şi
telefonat scriitoarei Ana Alexandrovna Karavaeva, redactorul responsabil al revistei „Tînăra Gardă":
— Ana Alexandrovna, am primit o lucrare originală! Dacă ne grăbim, o s-o putem poate publica
chiar în numărul din martie.
Capitolul III
„Victoria mea este victoria voastră!'
Peste cîteva zile, Inokenti Pavlovici primi un telefon de la revista „Tînăra Gardă".
— Povestirea care ne-aţi adus-o e mai bună decît ne-am aşteptat la început! Ca să fim sinceri, trebuie
141
să recunoaştem că este foarte Lună, şi am vrea s-o publicăm în numărul viitor. Trebuie să ne întîlnim imediat cu
autorul!
— Cu Ostrovski vă puteţi întîlni cînd doriţi — a răspuns Fedinev. <
Şi Inokenti Pavloviei a şi pornit spre casa lui Nikolai Alexeevici. Putea în sfîrşit să-i aducă o veste bună! De
altfel, el personal fusese întotdeauna convins că romanul prietenului său va vedea lumina tiparului, dar după
răspunsul aruncat la nimereală de editură şi după eşecul de la Leningrad, comunicarea telefonică primită fusese
pentru el o bucurie mare şi neaşteptată. Cît de mare va fi însă pentru Nikolai!
Odată ajuns la bolnav, se aplecă fără a mai pierde timpul să se dezbrace, asupra patului lui şi, mîngîin-du-i mîna
duios, îi spuse, în cuvinte bine cîntărite ca să nu-l emoţioneze prea tare, tot ceea ce vorbise cu redacţia revistei.
Peste cîteva minute, intră grăbită în cameră şi Galia care aflase noutatea de la Olga Osipovna.
— Auzi, Galocika? Cartea noastră a fost primită! strigă Nikolai şi, luînd-o de mînă, adăugă solemn: Tu,
fetiţo, ai fost martora celor mai grele ceasuri ale muncii mele. Acum îmi stau deschise în faţă toate drumurile...
Asta înseamnă, Galocika, că startul a fost dat!
Şi le povesti planul lucrului care-l aştepta: munca la cea de-a doua parte a romanului.
Apoi, fericit, începu să cînte melodia cea mai dragă sufletului său:
Cîntecul nostru se aude din depărtare...
Kolosov veni chiar a doua zi dimineaţa la Nikolai Ostrovski. Primul lucru care l-a izbit a fost o frunte mare,
înaltă, încadrată cu păr negru şi des, pieptănat peste cap. Aflase de la Fedinev că Ostrovski era orb, dar i se păru
că ochii căprui şi limpezi ai lui Nikolai Alexeevici îl privesc cu căldură şi prietenie. Nu avea privirea fixă şi
încordată a celorlalţi orbi.
Ostrovski stătea în pat nemişcat, dar ai fi zis că se îndreaptă din tot trupul spre noul sosit, cu un zîmbet
142
prietenos pe faţa trasă. Strînse mîna musafirului şi-l pofti să stea lîngă el.
— Spuneţi-mi, vă rog, aţi putea face manuscrisului modificările cerute de redacţie? Dacă doriţi, vă vom da ajutor
— propuse redactorul, obişnuit ca toţi scriitorii începători să fie de acord cu un astfel de ajutor. De astă dată, însă
lucrurile s-au petrecut cu totul altfel: autorul a refuzat de la bun început. Era de acord să facă modificări, era de
acord — ba chiar cerea insistent — să-i fie criticate lipsurile, se arăta gata să înveţe dar nu voia să-şi îndrepte
cartea decît singur.
Peste cîteva zile, Nikolai Alexeevici Ostrovski a fost vizitat şi de scriitoarea Ana Karavaeva care a rămas şi ea
impresionată de prima ei convorbire cu tînărul autor care voia insistent să ştie dacă în romanul lui oamenii şi
caracterele sînt redate veridic, dacă descrierile lui de natură erau reuşite şi care sînt, după Ana Alexandrovna,
lipsurile în stilul lui. Iată o dovadă în plus că Ostrovski nu numai că citise şi cugetase asupra problemelor de
beletristică, ci şi că avea o părere a lui despre aceste probleme. Din acest punct de vedere nu semăna de loc cu
unu tineri scriitori care se apucau să scrie un roman fără a şti nici ei bine cum îşi vor prezenta eroii.
Ceea ce îl interesa însă în primul rînd era dacă romanul lui va ajuta tinerilor cititori să se orienteze în viaţă şi să
muncească aşa cum trebuie să muncească cei mai buni dintre comsomolişti.
A început deci pregătirea manuscrisului pentru tipar. Nikolai Alexeevici a scos din carte frazele stîngace şi
descrierile prea pompoase. A schimbat apoi numele elevei Tumanova. La început, Tumanova se numise Ira şi nu
Tonia, pentru că în mai toate povestirile primul dintre aceste două nume este purtat de fete bogate. A şters apoi,
făcînd singur haz, toate comparaţiile neverosimile şi tot ce era artificial. Nu voia să pară un scriitor lipsit de
experienţă şi îşi dădea bine seama cît de important era să îndrepte tot ceea ce putea duce la îmbunătăţirea lucrării
lui. Cînd redacţia i-a propus
143
însă să scoată anumite pasaje sau să facă modificări care, după părerea lui, ar fi alterat adevărul, ar fi
fost în contradicţie cu lucrurile trăite de el, la care meditase profund sau pe care socotea că trebuie
neapărat să le povestească cititorului, nu a mai fost de acord.
Cu prilejul acesta, Nikolai Alexeevici a cunoscut unii scriitori. De atunci datează calda şi sincera lui
prietenie cu Ana Alexandrovna Karavaeva, al cărei discipol literar se socotea.
La începutul lunii martie, îl mai aştepta o bucurie: Editura „Tînăra Gardă" avea să-i publice, spre
sfîrşitul anului, într-un volum separat, prima parte a romanului „Aşa s-a călit oţelul". In afară de
aceasta, editura a încheiat cu elun contract pentru a doua parte a romanului.
Nikolai Ostrovski, devenit scriitor consacrat, a fost primit în Organizaţia Scriitorilor din Moscova.
Idealul lui, atît de vechi — îl împărtăşise lui Petr Novikov încă din toamna anului 1930 — fusese
atins. Iată ce scrie Nikolai Alexeevici prietenului său:
„Porţile vieţii s-au deschis larg în faţa mea. Visul meu aprig — de a deveni un participant activ în
luptă — s-a realizat... Viaţa mea e acum plină... Victoria mea este victoria noastră! Auziţi cît de
înflăcărat bate inima mea?..."
Ostrovski se vedea deodată înconjurat, cu căldură, de noi prieteni, aleşi dintre scriitori. Primise în dar
o mică bibliotecă compusă din optzeci de volume alese cu grijă. Printre ele, operele clasicilor şi
manuale de istorie şi literatură. Avea acum cu cine să se sfătuiască şi cui să-i ceară o apreciere
prietenească.
Toţi cei care îl îndrăgeau se bucurau alături de el de victorie, făceau planuri de viitor şi aşteptau cu ne-
răbdare apariţia revistei în care avea să fie publicată prima parte a romanului „Aşa s-a călit oţelul".
Iarna aceea a fost pentru Ostrovski plină de emoţii. Scăpase cu greu de o boală gravă. Avusese o
congestie pulmonară, care fusese cît pe ce să-l răpună, era foarte slăbit. Familia aştepta cu nerăbdare
ziua în care să-l poată duce din nou în sud, pentru a se mai reface.
144
Comisia medicală a Comitetului Central al partidului, la intervenţia CC. al U.T.C.L., l-a trimis tot la
Soci, de astă dată la sanatoriul „Krasnaia Moskva", unde a plecat însoţit de Olga Osipovna.
în ziua plecării, cînd a fost dus la gară şi suit în vagon, Galia i-a pus pe măsuţă numărul 4 al revistei
„Tînăra Gardă" pe 1932, nou apărut. Era numărul în care erau publicate primele capitole ale romanului
„Aşa s-a călit oţelul"...
Pe peron, lîngă fereastra deschisă a vagonului, stăteau membrii familiei şi prietenii bolnavului:
Fedinev şi Galia Alexeeva. Cînd trenul s-a pus în mişcare, Ino-kenti Pavlovici, zorit să-şi ia rămas bun
de la Nikolai, ciocăni cu bastonul în rama ferestrei şi, străduindu-se să acopere glasul roţilor, strigă
prietenului său:
— Kolea, ai grijă de tine! Odihneşte-te !...
Capitolul IV
Zece mii de baionete noi"
într-o înăbuşitoare zi de vară, comsomoliştii din Soci se pregăteau să plece la ţară. La comitetul raional
al Comsomolului era o zarvă deosebită, cînd în biroul secretarului intră deodată un om mai în vîrstă,
care spuse:
— Sînt medicul sanatoriului „Krasnaia Moskva" şi am venit aici din însărcinarea pacientului meu,
scriitorul Ostrovski, care ar dori să vină cineva din comitetul raional pînă la el. El nu se poate deplasa,
pentru că e grav bolnav şi nu este în stare să meargă. Pe deasupra, mai e şi orb.
în cameră se lăsă deodată o linişte adîncă.
10
145
— Mihail — spuse secretarul întorcîndu-se către unul dintre comsomohşti. Du-te neapărat la
„Krasnaia Moskva"!
Spre seară, cînd Mihail Ceremnîh se prezentă la sanatoriu, medicul de gardă rosti: „Numai cinci
minute, tovarăşe !"
Vizitatorul îl găsi pe bolnav într-o cameră spaţioasă, cu două geamuri mari şi cu o terasă. Auzind paşi
în odaie, Nikolai Ostrovski, devenit deodată atent, întoarse spre noul venit privirea goală a ochilor săi
căprui, larg deschişi.
— Tovarăşe Ostrovski, sînt de la comitetul raional — şopti Ceremnîh.
Nikolai Alexeevici zîmbi, bucuros, şi întinse oaspetelui mîna.
— Te aşteptam de mult. Cum te cheamă?
Şi au început imediat să discute despre organizaţia de comsomol din Soci. Ostrovski era curios să ştie
cîţi membri noi se înscriseseră, cum trăiau comsomoliştii şi cum sprijineau colhozurile.
— Foarte bine ai f.ăcut, Mihail, că ai venit! rosti după un timp Nikolai Alexeevici, nespus de
bucuros. E tare greu aici, la sanatoriu, fără oameni apropiaţi. Acum o voi duce mai bine !
Olga Osipovna, care împletise tot timpul la o măsuţă mică pusă într-un colţ al camerei, deşi nu lua
parte la discuţie, asculta atentă, vădit interesată de ceea ce vorbeau cei doi. Părea obosită şi îşi privea
mereu feciorul, cu priviri speriate, neliniştite.
Seara tîrziu, Ceremnîh părăsi sanatoriul, făgăduind că se va întoarce a doua zi, la ora cinci.
— Să vii neapărat. Ai să vii, nu-i aşa? îl rugă Ostrovski cu duioşie în glas.
Mihail, adînc emoţionat de cele petrecute, se prezentă la sanatoriu chiar a doua zi dimineaţa.
— Şi mie, care mi-a fost frică că n-ai să mai vii! îl întîmpină Nikolai Alexeevici, bucuros. Uitasem
că eşti din Siberia, şi ştiu de pe front: dacă un siberian ţi-a făgăduit ceva, se face luntre şi punte, dar îşi
va
146
ţine cuvîntul! E adevărat, nu? Fiecare om trebuie să aibă un tovarăş sigur. Tare e rău cînd u-ai nici un
suflet apropiat...
între Ostrovski şi noul său prieten se legă, încă din primele zile, o adevărată prietenie. Ceremnîh venea
la Nikolai Alexeevici aproape în fiecare zi.
La sfîrşitul lui iulie 1932, Ostrovski se mută din sanatoriu într-o cameră care-i fusese pusă la
dispoziţie. Cînd bolnavul a fost transportat în noua lui locuinţă, Olga Osipovna a fost ajutată de
Mihail. Strada Primor-skaia, unde stătea acum Nikolai Alexeevici, dădea spre parcul de pe ţărmul
mării şi era o uliţă liniştită şi năpădită de iarba ce creştea printre pietrele caldarî-mului. De pe ţărm se
auzea murmurul valurilor şi tot aerul era înmiresmat de mirosul algelor.
Dimineaţa, Nikolai Alexeevici era scos pe un pat de stuf împletit, afară, în curte, la umbra unui stejar
bătrîn.
Olga Osipovna era ajutată de un vecin. De altfel, mama scriitorului, fire veselă şi deschisă, era prietenă
cu vecinii toţi, care nu pierdeau niciodată prilejul de a-i dovedi simpatia lor pentru Nikolai Alexeevici.
După ce-l aşeza la umbră, Olga Osipovna îi punea mapa cea veche cu transparent şi nişte hîrtie lîngă
mîna dreaptă sau pe genunchi, iar Nikolai Alexeevici se apuca imediat de scris. Lucra acum la partea a
doua a romanului său j,Aşa s-a călit oţelul".
In curtea casei se juca de obicei o fetiţă, care se uita curioasă la felul în care scrie Ostrovski, fără să se
uite pe hîrtie, doar cu ajutorul transparentului, repetînd, aşa cum era obiceiul, cu voce tare, fiecare
frază. Uneori, scriitorul o chema la el şi o întreba:
— Spune-mi, draga mea, n-am scris oare de două ori
acelaşi rînd?
Fetiţa se uita atentă la pagina căzută pe iarbă şi la rîndurile unduinde, scrise rar cu creionul, şi îl
liniştea:
— Nu, Nikolai Alexeevici! Aţi scris fiecare rînd la locul lui!
10*
147
în aceeaşi curte cu ei locuia un şofer, Jenea, pe care1 Ostrovski îl întrebă într-un rînd, cum arată un
automobil „Renault". Ii trebuiau amănunte pentru roman.
Cînd obosea, lăsa condeiul jos şi asculta gînditor zgomotul mării, sirenele vapoarelor şi foşnetul
frunzelor.
Nu era însă întotdeauna singur, pentru că veneau deseori pe la el şi Ceremnîh, şi mulţi comsomolişti.
Mihail rămînea de altfel cîteodată pînă seara tîrziu. Scria ce-i dicta scriitorul sau îl privea atent. într-un
rînd, încercă chiar să-l deseneze în creion.
Cum se însera, Nikolai Alexeevici o întreba zîmbind pe Olga Osipovna:
— Ce crezi, mamă, n-ar fi timpul să mă ascund iar în cutia de chibrituri?
Aşa îşi poreclise odăiţa lui, în care de-abia intra un pat. Cum era dus în casă, aştepta nerăbdător sosirea
unei noi zile, pentru a-şi continua munca. Era atît de grăbit să-şi termine cît mai repede romanul, încît
lucra zile întregi, fără o clipă de răgaz.
In anul acela a fost o vară foarte călduroasă şi deşi se înăbuşea din cauza căldurii, a scris, răbdător,
pagină cu pagină. Olga Osipovna, care vedea cu durere cum îl părăsesc puterile, nu-i mai cerea
să se odihnească.
într-o noapte de insomnie, în care îşi repeta ca de obicei cu glas tare o scenă din roman, Olga
Osipovna, trezindu-se din somn şi privindu-l, se îngrozi: Nikolai era neobişnuit de palid şi de istovit şi
părea că înşiră cuvinte fără înţeles. Se sculă repede şi se duse la patul lui. Dîndu-şi seama că maică-sa
e neliniştită, îi ghici gîndul:
— Nu-ţi fie frică, mamă, n-am înnebunit încă, şopti el, zîmbind. Dormi, draga mea! Eu mai lucrez...
Dar se apropia toamna şi lui Ostrovski îi venea din ce în ce mai greu să muncească.
„Sînt aspre zilele mele, dar toate puterile, toată viaţa mi-o dăruiesc cărţii. O scriu singur, cu propria
mea mînă" — scria el prietenilor săi.
Lev Nikolaevici Bersenev venea ca şi pînă atunci la el, şi-i citea cu glas tare capitolele scrise, iar
Ostrovski
148
făcea îndreptările şi modificările pe care le credeau necesare.
Spre sfîrşitul toamnei a început însă să se întrerupă tot mai des din lucru. Era agitat din cauza cărţii lui,
care trebuia să apară la Moscova şi-i aştepta cu nerăbdare apariţia. Trecuseră toate termenele pre-
văzute, volumul nu-i sosise încă şi asta îl enerva.
— Inţelege-mă, Lev! Sînt ca o mamă care a născut în chinuri un fiu şi vrea să-l vadă! îi explica
el lui Bersenev.
Inziua de 22 decembrie, poştaşul îi aduse în sfîrşit
un pachet recomandat din Moscova. Cînd l-au deschis, au văzut că în el se afla exemplarul din mult
aşteptata carte. Volumul mirosea încă a cerneală tipografică. Era un exemplar al romanului „Aşa s-a
călit oţelul".
Nikolai Alexeevici, emoţionat, i-a vorbit atît de încet, încît Bersenev mai mult i-a ghicit rugămintea de
a-i pune şi lui un volum în mînă.
Bersenev, la fel de emoţionat ca şi el, I-a văzut atunci mîngîind cu degetele sale fine şi nervoase,
coperta. Cînd a ajuns la desenul în relief de pe copertă, ochii lui fără lumină au devenit atenţi. Simţind
apoi lîngă muchea de jos a scoarţelor o adîncitură neaşteptată, a pipăit în cîteva rînduri cu degetul. Era
o adîncitură lungă şi îngustă şi el se încruntă sub sforţare.
— Ce-i aici? O baionetă? ghici el în sfîrşit. într-adevăr, pînza cenuşie a coperţii era străbătută
de o baionetă argintie şi J" " ™™,,^„s +înnr>5 verde,
Coperta primei ediţii a romanului „Aşa s-a călit oţelul" (1932)
de o rămurică tînără,
149
— Lev! Ce minunat! E tocmai baioneta despre care prietenul nostru Pavel Korceaghin scria fratelui său Artiom! exclamă
Nikolai Alexeevici. E baioneta mea, noua mea armă cu care alături de voi, de partid şi de întreaga ţară, voi lupta şi eu !
Apoi îşi rugă prietenul să-i spună în ce tiraj fusese scos volumul.
— Zece mii! Prin urmare zece mii de baionete noi au intrat în lupta pentru socialism!
II mai rugă o dată să-i descrie cartea, pipăi hîrtia şi întrebă cu ce litere fusese culeasă. După care, Lev Nikolaevici, la
rugămintea sa, îi citi capitol după capitol, întrerupîndu-şi lectura doar cînd Nikolai Alexeevici îi cerea din nou să-i dea cartea
s-o mai pipăie o dată.
Mîngîind cu degetul vîrful baionetei argintii şi ră-murica verde, vru să i se spună numele pictorului care semna coperta.
Aflînd că e vorba de Boris Alexandrovici Dehterev, vru să-i mulţumească imediat pentru minunata lui inspiraţie.
Apoi volumul a fost aşezat pe pat, la îndemîna bolnavului.
în aceeaşi seară, Nikolai Alexeevici dictă o listă a celor mai buni prieteni ai săi, cărora voia să le dăruiască cîte un exemplar
din prima sa carte. Prima pe listă era „Mama".
Pe primul exemplar al romanului „Aşa s-a călit oţelul", Ostrovski a scris: „Mamei mele, Olga Osipovna Ostrovskaia, udarniţa
fără schimb şi credincioasa mea păzitoare. Oraşul Soci. 22 decembrie 1932".
Imediat după apariţia primului volum al romanului şi-a spus cuvîntul şi presa.
Nikolai Alexeevici era de mult pregătit să întîmpine critica romanului său. încă de pe cînd era la Moscova, aşteptînd cuvîntul
editurii, îi spusese Galiei Alexeeva, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios:
— Chiar dacă au să-mi tipărească romanul, criticii mă vor ataca fără rfţilă \ Dar asta nu mă sperie, — a
150
adăugat el repede. Critica are rolul de a ajuta la îndrep-; tarea greşelilor si de a învăţa pe cei fără experienţă cum se scrie.
Ceremnîh i-a adus ultimul număr din revista „Cartea ) Tineretului", în care scria următoarele în legătură cu ' romanul „Aşa s-
a călit oţelul": „Cartea lui Ostrovski este extraordinar de interesantă şi de pasionantă". Mai departe, se arătau unele lipsuri ale
lucrării; cum ar fi lipsa de unitate a stilului şi limba romanului, care trebuia încă lucrată. Aceste lipsuri erau însă numai
enumerate, şi nu analizate, şi o atare critică nu putea fi de nici un ajutor tînărului scriitor. Nu-i puteau fi de nici un sprijin la
îmbunătăţirea lucrării, de vreme ce nu-i arătau şi pasajele la care trebuia să mai lucreze.
Se vorbea în schimb în articolul acela cu dragoste de Pavel Korceaghin, în care se recunoştea o generaţie întreagă de
comsomolişti, de tineri care au luptat pe front, pentru izbînda puterii sovietice. Autorul articolului cerea, în încheiere, ca
romanul să fie larg difuzat în rîndurile tineretului şi tipărit într-o ediţie ieftină, de mare tiraj, pentru ca rolul lui educativ şi
mobilizator la lupta şi victoria tineretului să fie atins.
Acum Ostrovski ştie că glasul lui Pavel Korceaghin fusese auzit de tinerii cititori.
De bucurie, Ceremnîh îşi îmbrăţişa cu căldură prie-i tenul.
Ostrovski i-a scris imediat Alexandrei Alexeevna
Jighireva următoarele rînduri pline de modestie:
: ,,Despre cartea mea se scrie destul de mult şi nu
î aflu să fi fost prea rău înjurată. în curînd apare
în „Molodaia Gvardia" un articol de critică serios.
i îl aştept".
■ în aceeaşi scrisoare, el îi comunică că se pregătea
î pentru un eveniment important: în sînul partidului se
vor face în curînd verificări, iar cei găsiţi nedemni
vor fi excluşi din rîndurile lui. „în faţa verificărilor
151'
de partid — scria el cu mîndrie — am să mă prezint ca unul care muncesc şi nu ca un trîntor".
Aceasta, deşi nimănui nu-i trecea prin minte să vadă într-un invalid al războiului civil un om -inutil,
lipsit de activitate.
Cu acest prilej, date fiind meritele şi munca sa eroică, s-a hotărît ca Ostrovski să nu fie deranjat.
— Cum aşa? ! Doar sînt un om viu! s-a supărat Ostrovski, jignit. Doar am scris o carte ! De
ce nu vreţi să mă verificaţi?
Şi el a cerut ca întreaga comisie de verificare, cu toţi membrii ei, să vină la patul lui.
Bineînţeles că tovarăşii i-au îndeplinit dorinţa şi, căutînd să nu-l obosească, i-au pus cîteva întrebări
fără importanţă. Atunci Ostrovski s-a supărat foc :
— Nu, vă rog! Puneţi-mi întrebări din istoria Comsomolului, din istoria partidului!
Poate că nu ştiu tot, poate că judecata mea nu e întotdeauna justă!
Intimidaţi şi emoţionaţi, membrii comisiei au discutat atunci îndelung cu Nikolai Alexeevici, l-au
liniştit şi l-au întrebat amănunţit despre munca lui la partea a doua a romanului. S-au despărţit ca nişte
adevăraţi prieteni.
Perseverenţa, sinceritatea şi conştiinţa lui de membru de partid a fost o pildă pentru toţi comuniştii din
Soci. Chiar a doua zi, la adunarea de partid, preşedintele comisiei, un vechi bolşevic, a spus urmă-
toarele:
— Comisia de verificare a fost aseară la un om căruia s-ar putea spune că nu i-au îrămas vii decît
mintea şi graiul. Acest om trăieşte însă o adevărată viaţă de partid, urmăreşte zi de zi tot ce scriu
ziarele şi tot ce se întîmplă în ţară, şi adună bucuros în jurul său tineri comsomolişti, care vin la el nu
numai ca să înveţe, ci şi ca să se sfătuiască despre viaţă. Pentru că omul acesta, deşi orb, vede mai
bine şi mai just decît cei cu ochii sănătoşi!
152
Capitolul V
Căsuţa de pe strada Orehovaia
Munca lui Nikolai Ostrovski la cea de-a doua parte a romanului său era pe sfîrşite cînd sosi la ei Zina,
fiica * lui Dimitri Alexeevici, care, deşi nu avea decît nouă ani, căuta şi ea să-şi ajute unchiul, căruia îi
scria, după dictare, sau îi citea ziarele. Dimineţile venea uneori pe la ei o vecină, Taisia Ivanovna
Lepehina, care îi citea bolnavului ziarele şi paginile de manuscris scrise peste noapte. Intr-un rînd,
izbuti numai cu greu să-i desluşească cuvintele. Taisia Ivanovna îi propuse:
— Ştii ceva, Nikolai Alexeevici? Mai bine să scriu eu şi dumneata să dictezi!
Şi într-adevăr, Ostrovski a început să-i dicteze, puţin la început, dar tot mai mult după ce Taisia
Ivanovna
i-a spus:
— Să trimiţi după mine cînd vrei, Nikolai Alexeevici!
Vin oricînd!
Ostrovski i-a răspuns glumind:
— Chiar şi noaptea? Pentru că eu şi noaptea pot
dicta !
De atunci au început să lucreze în fiecare zi de la ; zece dimineaţa pînă la patru după-amiază.
Noaptea, învingîndu-şi durerile de cap care-l chinuiau
pînă în zori, Ostrovski se gîndea la ceea ce avea să
dicteze a doua zi, iar cînd începea lucrul, vorbea
cursiv; ca şi cum ar fi citit într-o carte tot ceea ce dicta.
Ajutorul prietenilor lui comsomolişti, al micuţei
4 Zina şi al Taisiei Ivanovna i-au uşurat mult greaua
lui muncă. Aceştia toţi aveau însă un rol pasiv: nu
, făceau decît să scrie ceea ce le cerea el să aştearnă pe
j hîrtie, aşa că-şi aducea aminte cu părere de rău de
Galia, atît de interesată de soarta eroilor romanului
', său şi atît de bucuroasă la fiecare pagină nouă! I se
u
"• 153
păru că tînăra aceasta, rămasă la Moscova, e atît de departe! „îmi lipsesc minutele tale de aur, îi scria
el. Acum văd limpede care e adevărul, secretarul meu trebuie să fie în acelaşi timp şi prietenul meu".
în anul acela, primăvara s-a nimerit rece şi ploioasă. în aprilie a nins şi Nikolai Alexeevici a avut mult
de suferit din cauza umezelii, ca de obicei. „în piept îmi cîntă tot felul de marşuri" — se plîngea el
vorbind de răguşeala, care pusese stăpînire pe el şi nu-l mai slăbea. Cu toate acestea, adunîndu-şi toate
puterile, se grăbea să termine cartea. Capitolele, imediat ce erau copiate, erau trimise la Moscova, de
unde aştepta nerăbdător cuvîntul redacţiei.
Pe Ana Karavaeva, ale cărei sfaturi şi îndrumări le preţuia mult, o ţinea totdeauna în curent cu activi-
tatea lui literară.
„Volumul al doilea îl apreciez la justa lui valoare, îi văd toate lipsurile... — scria el bunei sale
prietene. „Oţelul" e prima probă, o muncă realizată în condiţii neprielnice de viaţă, „chiar pentru un
om sănătos". Din fericire, în mine există inepuizabile forţe şi o puternică năzuinţă de a munci asupra-
mi, vorba-i însă dacă am să pot cuceri de la viaţă cei trei-patru ani de care am nevoie".
Exact la termenul prevăzut în contractul cu editura — erau cele mai înăbuşitoare zile ale lunii iunie
1933 — Nikolai Alexeevici scrise ultimul capitol.
„Am terminat! Partea a doua a romanului „Aşa s-a călit oţelul" — 330 de pagini de maşină — a şi
pornit spre Moscova — scria el bunei sale prietene Alexandra Alexeevna Jighireva, poftind-o să vină
la Soci. Sînt istovit, aş vrea să dorm şi pentru toate nopţile mele nedormite. Am o locuinţă bună, cu
două camere Cînd vii?"
Locuia acum pe Orehovaia, o stradă liniştită, străjuită de case cu grădini mari, într-o clădire albă şi
curată, ascunsă în fundul unei curţi umbroase. Pe pereţii casei jucau petele de soare ce izbuteau să stră-
bată ramurile bogate ale bătrînului nuc. Pe Ostrovski
154
Căsuţa din strada Orehovaia nr. 47 din Soci. Aici N. A. Ostrovski
a terminat romanul „Aşa s-a călit oţelul" şi a început să
lucreze la romanul „Născuţi în furtună".
îl scoteau în grădină, sub un măr înconjurat de tufe bogate, acoperite de tot felul de plante agăţătoare.
Era un colţ răcoros unde în zilele călduroase Nikolai Alexeevici,'în timp ce se odihnea, dicta scrisori
sau asculta lectura vreunei cărţi sau a unui articol de ziar. Aflase că la clubul „Profintern" funcţiona un
cerc literar şi ceruse să facă cunoştinţă cu tineretul care făcea parte din cerc. Cit timp muncise cu atîta
încordare, nu mai cunoscuse pe nimeni şi acum îi era dor de oameni. După un timp, şedinţele cercului
au început să se ţină la el acasă şi convorbirile pe teme literare auzite' l-au determinat să chibzuiască şi
mai adînc asupra cărţilor citite.
într-o zi intră în căsuţa de pe strada Orehovaia un bărbat frumos şi bine îmbrăcat: era Mihail Karlovici
Pavlovski, noul medic curant al lui Ostrovski. Nikolai Alexeevici se încorda. îl obosiseră doctorii şi
întrebările
155
lor enervante. Noul medic păru însă că nici nu se interesează de boala lui. După ce se recomandă, se
aşeză liniştit pe scaun şi începu să vorbească cu el despre literatură. Pavlovski cunoştea povestea bolii
lui Nikolai Alexeevici, iar ochiul lui de medic cu experienţă îi spusese tot atît de mult cît îi putea
spune şi pacientul. In afară de asta, dîndu-şi seama că bolnavul era un om foarte obosit şi destul de
puţin încrezător, aduse de la început vorba despre ceea ce era firesc să-l intereseze în primul rînd, dat
fiind că era scriitor.
In prima lor întîlnire cei doi au vorbit despre Puşkin, Gorki şi Maiakovski şi despre scriitorul hindus
Rabin-dranath Tagore. Tot timpul discuţiei, care a fost foarte aprinsă, Pavlovski a urmărit atent toate
reacţiile bolnavului, fără ca acesta să-şi dea seama. I-a văzut mîinile nervoase, i-a privit ochii stinşi,
care căutau în zadar să-l vadă pe noul sosit, i-a văzut chipul trecînd treptat de la încordare la încredere
pentru ca, destins cînd şi cînd de un zîmbet, să pară dintr-o dată mai frumos. Au fost surprinşi şi unul
şi altul. Medicul pentru că acest tînăr scriitor, fost fochist, ştia mult mai mult decît s-ar fi presupus, iar
Nikolai Alexeevici, pentru că, pregătit să aibă de-a face cu un medic obişnuit, aflase cu totul pe
neaşteptate din gura lui multe lucruri noi despre literatură.
N-a trecut mult şi Ostrovski a aflat că lui Mihail Karlovici, bun cunoscător al literaturii, nu-.i plac doar
cărţile, ci şi muzica. In tinereţe voise chiar să devină cîntăreţ de operă! în afară de aceasta, se ocupa şi
de pictură. Pavlovski avusese o viaţă interesantă şi bogată, şi ştia să vorbească despre ea. Nikolai
Alexeevici îi ascultă atent evocările din războiul ruso-japonez şi din luptele de lîngă Mukden, la care
participase în calitate de medic militar sau despre revoluţia din 1905, de care-şi reamintea foarte bine.
Pavlovski mai povesti şi despre primul război mondial, şi partizanii din Ucraina, alături de care luptase
împotriva cotropitorilor germani. Ostrovski, uimit de varietatea cunoştinţelor noului său medic curant,
află din gura lui multe lucruri noi
•156
despre pictori şi compozitori. De altfel şi lui Ostrovski îi plăcea mult muzica, îi plăcea să audă oamenii
cîn-tînd, fie din gură, fie la vreun instrument, şi reţinea uşor cîntecele populare. Deşi i se întîmplase să
citească diverse biografii de compozitori, afla pentru prima oară din gura lui Mihail Pavlovski, că
Beethoven surd fiind, scrisese celebra simfonie a IX-a, simfonia durerii şi a bucuriei. Tot el îi povesti
că publicul, format din bogătaşii Parisului, fluierase primul spectacol al o-perei „Carmen", pentru
motivul că aristocraţia Parisului nu putea ierta lui Bizet că adusese pe scenă, în loc de regi şi de1
curteni, oameni simpli, muncitoare şi soldaţi.
Aşa a început prietenia între pacient şi medic. Mihail Karlovici, care trecea deseori pragul căsuţei din
strada Orehovaia, ajunse repede un obişnuit al familiei Ostrovski. Erau zile în care Nikolai Alexeevici
visa cu glas tare în prezenţa lui la viaţa ce i se aşternea^în faţă şi-i vorbea despre gîndurile şi planurile
lui de viitor. Dacă nu l-ai fi văzut, ci doar auzit, ai fi zis că e un om complet sănătos. Spunea
întotdeuna: „Am să scriu", „am să citesc", „am să mă duc". Ca şi cum într-adevăr ar fi putut face
măcar una din acestea toate, fără ajutorul celor din jur.
Mihail Karlovici, care nutrea o adîncă dragoste pentru Nikolai Alexeevici, era în acelaşi timp omul
care-şi da mai bine decît ceilalţi seama că sfîrşitul prietenului său era aproape.
Capitolul VI
Viaţa îşi schimbă făgaşul
„în prezent lucrez intens, citesc mult. Sînt înconjurat de tineret, de „Comsomol". Viaţa mea şi-a schim-
bat brusc făgaşul. E prost însă că sănătatea mea e ca
157
o foiţă de ţigară" — scria Nikolai Alexeevici tovarăşului său de luptă Puzerevski, comandant de
regiment, acelaşi tovarăş cu care plecase pe timpuri de la Şepe-tovka pe front.
r
într-adevăr, viaţa lui Nikolai Alexeevici îşi schimbase brusc făgaşul. Acum, în fiecare zi, la uşa casei
de pe Orehovaia 47 ciocănea poştaşul care scotea din taşca lui veche şi plină de corespondenţă zeci de
scrisori de la oameni necunoscuţi, de la tineri din fabrici şi de la diferite organizaţii de comsomol.
Cartea lui Ostrovski era citită şi comentată în şedinţe şi acţiunile eroilor ei discutate. Mulţi întrebau în
scrisori unde puteau cumpăra „Aşa s-a călit oţelul"... După plecarea poştaşului, Nikolai Alexeevici
întreba întotdeauna din ce oraşe erau scrisorile şi de fiecare dată i se răspundea: Kiev, Jitomir, Harkov,
Şepetovka, Odesa... I se citea apoi fiecare scrisoare, iar el asculta atent, cerînd uneori să i se fecitească
cîte un pasaj, spunînd că aceste scrisori sînt marea lui bogăţie.
Ceruse ca să fie puse în mape diferite. Pe una scria: „Colective", pe a doua,.„individuale", pe a treia
„deosebit de interesante"... Scrisorile cititorilor care îi povesteau lui Nikolai Alexeevici viaţa lor sau
care îi arătau diferitele lipsuri ale romanului, erau ţinute separat. Tînărul scriitor avea mereu vii în
minte chiar şi cele mai neînsemnate observaţii ale cititorilor săi. într-o zi, era prin luna mai a anului
1934, la Nikolai Alexeevici veni în vizită un necunoscut, cu părul cărunt. — Aici locuieşte Ostrovski?
întrebă el intrînd în curticica curată a casei. Serafimovici! se recomandă el scurt, apropiindu-se de
Nikolai Ostrovski şi pri-vindu-I cu atenţie.
Ostrovski citise atît renumitul roman „Torentul de fier", cît şi celelalte cărţi ale lui Serafimovici şi apa-
riţia în casa lui a bătrînului scriitor constituia un eveniment neaşteptat şi o mare bucurie.
Serafimovici s-a aşezat lîngă patul lui şi începură să vorbească liniştiţi, deşi Nikolai Alexeevici era
foarte emoţionat. Alexandr Serafimovici îi răspunse deschis
158
şi cu plăcere la toate întrebările lui despre „Aşa s-a călit oţelul". îi plăcuse cartea — îi plăcuseră înflă-
căratul Pavka, bolşevicul Juhrai şi voinicul Artiom, şi îi plăcuse felul în, care fusese zugrăvită mica
Tonia, fetiţa care-l ascunsese pe Pavka la ea. Scriitor cu experienţă, el analiză opera cu Ostrovski, ca şi
cum ar fi fost un învăţător care discută cu un elev atent, capitol după capitol, arătînd pasajele care mai
trebuiau lucrate.
Alexandr Serafimovici îl mai vizită în pîteva rîn-duri şi discuţiile cu el, calme şi binefăcătoare, ca şi
observaţiile lui concrete, îl determinară pe tînărul autor să-şi vadă într-o lumină nouă lucrarea. Serafi-
movici, lăudîndu7i cu seriozitate romanul, i-a făcut — primul — o critică exigentă, aşa cum era şi
firesc din partea unui adevărat maestru al cuvîntului. „Cunoştinţa lui mi-a fost de foarte mare folos!"
— spunea Ostrovski ori de cîte ori îşi aducea aminte de cele discutate cu el.
Tot pe vremea aceea bătu la uşa casei de pe strada Orehovaia şi Mate Zalka. Mate Zalka, veşnic
îmbrăcat cu haină albă, militară, şi cu ordinul Drapelul Roşu pe piept, mereu plin de viaţă, de energie
şi de avînt. S-au împrietenit de la început, ca şi cum discuţia lor era continuarea unei convorbiri
începută mai demult şi rămasă neterminată.
Mate Zalka, scriitor maghiar, căzut prizonier la ruşi în timpul primului război mondial, devenise
comunist în timpul prizonieratului şi luase parte la războiul civil din Rusia. Evocară împreună luptele
cu albii şi înfrîngerea regimentelor inamice.
Boala atît de gravă care-l ţintuia de atîta vreme în pat pe Nikolai Alexeevici, i se părea noului prieten
ca ceva trecător, neesenţial. Cu toate că boala îl sleise, Mate Zalka simţea în Nikolai, aşa cum scria el
prietenilor săi, „un om puternic, un om minunat, un mare luptător".
Mate Zalka, la rîndul său, îi făcuse lui Ostrovski o impresie atît de puternică, încît scriitorul era hotărît
159
să facă din el eroul noului roman la care se gîndea de cîteva zile.
Peste doi ani, cînd Mate Zalka a plecat în Spania, unde sub numele de general Lucaci a devenit unul
din glorioşii comandanţi ai Armatei Populare Spaniole în lupta împotriva fasciştilor, Nikolai
Alexeevici s-a simţit şi mai mîndru de prietenul atît de admirat.
în întîlnirile pe care le avea cu scriitorii, Ostrovski simţea o nouă atitudine faţă de el, se simţea
considerat tovarăş de muncă, era autorul marelui roman „Aşa s-a călit oţelul", prima dintre cărţile pe
care le va mai scrie.
In luna iunie 1934, Nikolai Ostrovski a fost primit în Uniunea Scriitorilor Sovietici din U.R.S.S.
Se pregătea o nouă ediţie a primei părţi a romanului său şi Nikolai Alexeevici a cerut să-i fie din nou
citită. Cînd şi-a mai ascultat o dată lucrarea, s-a convins de dreptatea lui Alexei Maximovici Gorki,
care aduce critici tinerilor scriitori care foloseau expresii vulgare şi cuvinte inutile în lucrările lor şi a
înţeles că dacă oamenii sînt judecaţi nu numai după acţiunile lor, ci şi după felul în care îşi exprimă
gîndurile şi sentimentele, şi cititorul judecă eroii unei povestiri sau ai unui roman după aceleaşi
criterii.
Cu prilejul noii lecturi, Nikolai Alexeevici îşi controla încă o dată, cu aceeaşi grijă, limba folosită în
lucrarea sa.
Problema purităţii limbii ruse, ridicată de Gorki, îl interesa de altfel foarte mult. Scrisese chiar despre
aceasta un articol publicat în revista „Tînăra Gardă".
„împestriţarea minunatei noastre limbi ruse cu tot felul de cuvinte diformate din cuvintele deja
existente sau crearea unora noi, de cele mai multe ori absurde, lipsite de sens, care nu exprimă nimic,
cuvinte pur şi simplu neînţelese, nu mai poate fi tolerată".
In vara aceluiaşi an, Nikolai Ostrovski mai află o veste bună: Comitetul Central al Comsomolului
Leninist din Ucraina hotărîse ca la aniversarea a cincisprezece ani de la înfiinţarea
Comsomolului, romanul
160
„Aşa s-a călit oţelul" să apară şi în limba ucraineană. Comsomoliştii care au participat la şedinţa
festivă consacrată acestei aniversări au primit în dar această carte.
Capitolul VII
„Născuţi în furtună"
In luna august a avut loc la Moscova primul congres unional al scriitorilor sovietici, care a
însemnat un
' mare eveniment pentru toată ţara. Ziarele au relatat
: cu amănunţime cuvîntările rostite la congres şi au scris îndelung despre delegaţiile de muncitori,
ostaşi roşii şi pionieri care au venit şă-şi aducă salutul lor scriitorilor.
< La lucrările acestui congres au luat parte aproape cinci sute de oameni, toţi scriitori ai numeroaselor
naţionalităţi care trăiesc în Uniunea Sovietică.
Cuvîntul de deschidere a fost rostit de Andrei Alexan-drovici Jdanov, secretar al Comitetului Central
al ■■• Partidului, după care a urmat amplul raport al lui Alexei Maximovici Gorki. în acest congres,
problemele literaturii sovietice au fost viu dezbătute. S-a spus printre altele că scriitorul trebuie să
ajute prin operele sale poporului şi s-a vorbit despre tinerele talente venite în literatură.
^ Urmărind cu atenţie prin radio toate cuvîntările, Nikolai Ostrovski şi-a auzit pe neaşteptate citat şi
numele său: fusese şi el trecut printre tinerii scriitori. Mai în toate serile zilelor de august în care s-a
ţinut congresul, Mihail Karlovici Pavlovski venea să-şi vadă pacientul, căruia îi citea cuvîntările
scriitorilor şi-i făcea rezumate din rapoartele lui A. A. Jdanov
11 — N. A. Ostrovski
161
şi A. M. Gorki, de care Ostrovski avea acum deosebită nevoie, cu atît mai mult cu cît toată vara, ca şi
tot anul de altfel, nu se gîndise decît la noul său roman. Primea mulţi oaspeţi, 1 se citeau numeroase
cărţi şi se discuta cu el. Lucra acum la revizuirea primei sale lucrări, dar avea mereu prezenţi în minte
pe toţi eroii romanului, încă nescris. Erau oameni care începeau să se iubească sau să se urască, se
întîlneau, discutau, se ascundeau de duşmani sau ridicau muncitorimea la răscoală.
într-un rînd, vorbind cu Pavlovski despre celebrul „Cîntec al albatrosului" de Gorki, exclamă:
— „Furtuna! în curînd va izbucni furtuna!" Intr-â-devăr, albatrosul n-a fost proroc mincinos!
Noi nu numai că am văzut această furtună, Mihail Karlovici, ci am şi înfruntat-o! Da! Sîntem născuţi
în furtună!
„Născuţi în furtună". Aşa îşi intitulase cîndva Ostrovski amintirile din timpul petrecut cu divizia lui
Kotovski, amintiri rătăcite la poştă. Acesta avea să fie şi titlul viitorului său roman.
In toamna aceea primi vizita Anei Alexandrovna Karavaeva, căreia încă la începutul anului îi scrisese
că avea de gînd să înceapă o lucrare nouă.
— Ii văd atît de clar în minte pe „născuţii în furtună", încît am şi început să-i visez! îi mărturisi el.
Caii galopează, săbiile se încrucişează, noaptea mă strîng de gît viperele albe...
în decembrie 1934, Nikolai Alexeevici dicta primele pagini din noua sa lucrare. Avea acum un
secretar permanent: pe Alexandra Petrovna Lazareva, pe care o cunoscuse la un cerc literar. La
început, Lazareva venise la el din dorinţa de a-i ajuta. Nu după mult timp însă se înţeleseseră ca
Alexandra Petrovna să-i scrie, după dictare, tot ce trebuia, fie că era vorba de scrisori, acte sau — aşa
cum se întîmpla acum zilnic — de pagini din noul său roman.
Lucrul la „Născuţi în furtună" mergea repede. La numai o săptămînă erau gata primele două
capitole.
162
' De data aceasta acţiunea romanului înefepea pe vasta «moşie a conţilor Moghelniţki, vechi
aristocraţi polonezi. De mic copil Ostrovski auzise povestindu-i-se '■' despre felul de viaţă al
aristocraţilor. De altfel, maică-sa fusese cîndva bucătăreasă la o astfel de familie, iar : bunică-sa
spălătoreasă la conţii Moghelniţki. Nu uitase \ nici acum povestea cu contesa care-o bătea pe bătrîna j
lui bunică. Pe vremea în care lupta împotriva gărzilor i1" albe poloneze, istorisise de altfel acestea
toate tovară-;'; şilor săi. In romanul său, aveau să apară, mîndri şi .'- mîrşavi, conţii Moghelniţki şi
Potoţki, cu fiii lor — toţi ofiţeri în legiunea poloneză, împotriva căreia Ostrovski luptase
în timpul gloriosului raid al lui Budionîi:
Aristocraţia poloneză şi viaţa ei erau străine, nesuferite, tînărului scriitor, dar pentru a-şi putea scrie
cartea, el trebuia să le studieze în toate amănuntele lor. Puse prietenilor şi cunoscuţilor săi tot felul de
întrebări despre conacele panilor, despre mobilele din aceste conace şi despre deprinderile şi
obiceiurile familiilor nobile. Ajutat de Olga Osipovna, care nu uitase de palatele panilor şi de stăpînii
lor sau de casa fabricantului de zahăr, îşi alegea numele personajelor romanului său. Gîndindu-se cam
cum ar fi trebuit să se numească episcopul iezuit, propunea nume ca: Ieronirn, Antoniu sau Dommic.
De altfel, Olga Osipovna a eăsit numele unuia dintre eroi — Pşenicek. Ostrovski studia mai departe cu
rîvnă articolele şi cuvîntările lui Lenin şi Stalin despre războiul cu gărzile albe poloneze. I se citeau
lucrări în legătură cu Polonia, diferite romane din viaţa aristocraţilor polonezi sau studii de istorie,
memorii, ziare şi reviste din primii ani ai revoluţiei.
„Am prelucrat zece puduri de cărţi!" mărturisea el. Cărţile îi erau aduse la biblioteca din Soci special
pentru el, de către bibliotecari, cînd nu-i erau trimise direct de la Moscova sau procurate de la
cunoştinţe. Nikolai Alexeevici socotea însă această documentare insuficientă pentru munca ce-l
aştepta şi visa să

11*
163
plece la Moscbva, unde să studieze documentele aflate în arhive şi să se sfătuiască cu scriilorii...
în aprilie 1935, apar în ziarul „Socinskaia Pravda" primele capitole ale romanului „Născuţi în
furtună".
Capitolul VIII
Scrisori, scrisori, scrisori...
„îmi vin din toate colţurile nemărginitei Uniuni Sovietice: de la Vladivostok, Taşkent, Fergana, Tiflis,
Bielorusia, Ucraina, Leningrad sau Moscova... Patria comunică cu unul dintre fiii ei".
Nikolai Alexeevici vorbea de scrisorile trimise de cititori. îi soseau valu-ri-valuri şi le păstră, cu miile,
aranjate cu grijă în mape diferite. în 1934 a primit aproape trei mii de scrisori pentru ca în 1935
numărul lor să fie de aproape şase mii. îi scria toată lumea: tineri muncitori din fabrici şi uzine, oţelari
renumiţi, neînfricaţi marinari de pe submarine, ostaşi roşii, învăţători, aviatori, ingineri, colhoznici,
mineri şi scriitori.
„Pentru mine, lucrarea dumneavoastră „Aşa s-a călit oţelul" este în primul rînd program de viaţă" — îi
scria lui Nikolai Alexeevici un tînăr comsomolist din Eupatoria, unde cu ani în urmă cei veniţi la
odihnă în sanatoriul „Mainaki" avuseseră prilejul să asculte pasionantele povestiri ale lui Ostrovski.
despre războiul civil.
„Figurile unor eroi ca Pavel Korceaghin ne vor fi multă vreme pildă în viaţă" — scria un strungar de la
uzina de tractoare din Stalingrad. Nikolai Alexeevici îşi aducea aminte de vremea în care începuse să-
şi
164
scrie primul roman, cînd-asculta emisiunile de radio şi citea în ziare tot ce era în legătură cu eroica
muncă a comsomoliştilor, constructori ai uzinei de tractoare din Stalingrad, tot ce era în legătură cu
eforturile acelor tineri care, cu mîinile degerate, puneau geamuri primelor secţii ale uzinei.
„în romanul dumneavoastră ne-aţi arătat cum trebuie să fie un adevărat bolşevic" — scria un ostaş
roşu din Minsk.
„Astăzi, cum am terminat de citit romanul dumneavoastră, am făcut cerere de intrare în partid" —
scria simplu „Ana", o muncitoare necunoscută. Nikolai Alexeevici nici n-a ştiut cui să răspundă...
O comsomolistă-paraşutistă scria: „Cînd am să mă arunc pentru prima oară cu paraşuta, cînd voi ieşi
pentru prima oară pe aripa avionului şi mi se va face frică — căci aşa e la început — îmi voi aduce
aminte de curajosul şi neînfricatul Pavel Korceaghin, şi am să-mi fac datoria".
„Oare trăiesc eu cum trebuie?" — se întreba îngrijorată o şcolăriţă de la Krasnoiarsk, după ce citise
cartea lui Ostrovski. „Oare muncesc eu cum trebuie?" — se îndoia un comsomolist din Baku. „Sînt
încă îngîm-fat, invidios şi stăpînit încă de tot felul de fleacuri mic-burgheze. Nu aşa era Pavel!" — îşi
spunea el, aducîndu-şi aminte de Korceaghin.
în regiunea Habarovsk existau cîteva exploatări forestiere menite să asigure combustibilul necesar ora-
şelor, şi comsomoliştii porneau bucuroşi într-acolo, deşi munca era grea. Dar erau şi unii cărora le era
teamă — poate de geruri, poate de necunoscut — şi refuzau să plece. într-un rînd, unul dintre ei a fost
întrebat:
— Ai citit „Aşa s-a călit oţelul"?
— Citit, răspunse el.
— îţi aduci aminte în ce condiţii a lucrat Korceaghin la construcţia căii ferate înguste? Pe un ger
cumplit, fără adăpost... La prînz mînca linte goală... Nici
165
măcar untdelemn nu aveau. Erau atacaţi de bandiţi... Cu toate acestea, cu cîtă rîvnă au muncit cu toţii!
Stupefiat, comsomohstul tăcu pentru ca după o clipă, luîndu-şi în grabă rămas bun, să alerge după
tovarăşii care plecaseră la muncă.
Cititorii, care ştiau încă-prea puţin despre viaţa lui Ostrovski, îi cereau uneori să le povestească despre
el. Comsomolista Harcenko a fost indignată că scriitorul a făcut din Pavka Korceaghin un schilod.
„Din păcate însă, Korceaghin a existat şi există — avea să-i răspundă Ostrovski. Şi această scrisoare, o
scriu chiar din camera lui. Sînt în vizită la el. Pavluşka Korceaghin e prietenul meu şi camaradul meu
de arme. Iată de ce am putut să-l descriu cu atîta căldură.
...In momentul de faţă el stă culcat în faţa mea zîmbind şi plm de voie bună — scria Ostrovski mai
departe în aceeaşi scrisoare. Băiatul ăsta e de şase ani ţintuit în pat. Acum îşi scrie noul său roman pe
care o să-l vedem tipărit în curînd... Pavel mă roagă să-ţi transmit salutul lui. El îmi spune: „Să-ţi
creezi — spune el — o viaţă fericită... Lupta pentru comunism, adevărata prietenie, tinereţea şi
dragostea, toate acestea ţi-au fost date pentru a te face fericit".
Dar dintre toate scrisorile primite, cea mai mare atenţie o dădea celor sosite de la copii. Erau multe,
venite din cele mai diferite oraşe şi republici şi citin-du-le, îşi aducea aminte de copilăria şi de eroii săi
preferaţi. Din scrisorile micilor lui prieteni, află în curînd că Pavel Korceaghin ajunsese pildă în viaţa
celor mici, care îi îndrăgeau nespus eroul.
„La noi în şcoală acum nu mai sînt popi şi nimeni nu ne mai sileşte să învăţăm „religia". Viaţa noastră
e veselă şi interesantă — îi scriau Vanea Valuev şi Ghenea Jvakin, elevi la şcoala model
Vereşceaghin. Cartea dumneavoastră ne-a îndemnat să învăţăm cît mai bine, să preţuim cît mai mult
cuceririle părinţilor şi ale fraţilor noştri. Vom apăra patria împotriva tuturor duşmanilor noştri. Pe
stadioane, în stratosfera
166
sau pe gheţari, ne vom căli pentru luptă. Ne luăm în faţa dumneavoastră acest angajament..."
Pionierul Roma Koropkov din Republica Moldovenească scria: „Mi-a plăcut foarte mult Pavka, eroul
cărţii dumneavoastră. Credem cu toţii că Pavka vă reprezintă în carte pe dumneavoastră însă nu ştim
sigur şi v-am ruga să ne răspundeţi dacă avem sau nu dreptate. Cînd am citit romanul dumneavoastră,
mi-am zis că dacă ar fi fost în puterea mea, v-aş fi decorat cu zece ordine, atît de interesantă mi s-a
părut. Iţi mulţumesc, unchiule Nikolai, în numele tuturor pionierilor, şi îţi dorim sănătate şi ani mulţi,
mulţi, mulţi..." Ii scriau şi copii ţintuiţi ca şi el de boală în paturile lor de suferinţă din sanatorii:
„Sînt printre noi unii care stau în pat de vreo patru-cinci ani. Cîţiva şi-au pierdut nădejdea că se vor
vindeca şi nu mai voiau să înveţe. Acum însă, de cînd am citit cartea dumneavoastră, am înţeles că
trebuie să învăţăm şi mai mult. Pavluşa Korceaghin a învăţat chiar orb, şi de aceea a ajuns scriitor.
Cartea dumneavoastră va fi exemplu pentru noi".
La această scrisoare, semnată de Şura Trop in şi de Pavluşa Smirnov, Kolea Novikov, de unsprezece
ani, a adăugat un singur rînd: „E cea mai interesantă carte din cîte am citit".
Cînd, citind romanul lui Ostrovski, a ajuns la pasajul în care Pavel Korceaghin ia hotărîrea să nu mai
fumeze, Tolea Fomin i-a scris imediat lui Nikolai Alexeevici:
„0 impresie deosebită a produs asupra mea eroul Pavel Korceaghin. îmi place stăpînirea lui de sine şi
grija lui pentru tovarăşi, atitudinea prietenească faţă de fete. îmi place şi lupta împotriva deprinderilor
rele (înjurături, fumat) şi pentru respectul cuvîntului dat: „Dacă ţi-ai dat cuvîntul, trebuie să te ţii de el,
chiar de-ar fi să mori". Aş vrea să fac şi eu la fel".
Cînd i s-a citit această scrisoare, pe chipul lui Nikolai Alexeevici s-a aşternut parcă o lumină şi bol-
navul a şoptit, bucuros şi gînditor:
167
— Dacă ţi-ai dat cuvîntul, trebuie să te ţii de el, chiar de-ar fi să mori!
Se întreba deseori, îngrijorat, dacă va. avea timp să-şi termine noul roman. Starea sănătăţii lui era tot mai gravă, dar nu se
cruţa. Lucra mereu, tot mai mult, tot mai mult, făcînd pauze numai pentru a asculta ce mai scriu ziarele fi îndepărtaţii lui
corespondenţi. Nu mai întreba de unde vin scrisorile. De altfel, erau atît de multe îneît nici nu mai încerca să le asculte pe
toate, ci doar pe acelea pe care i le alegea şi i le citea Alexandra Petrovna. Celelalte aşteptau în mape, ceasul în care le va
veni rîndul.
„Viaţa, care nu cunoaşte stavile, dă năvală spre mine, necruţător de persistent îmi cere să-i dau totul, pînă la ultimul gram de
sănătate — scria Ostrovski Anei Alexandrovna Karavaeva. Tu ai să-mi spui că nu e bine... Dar eu nu sînt în stare să-i rezist.
De pildă, numărul enorm de scrisori pe care le primesc de la organizaţiile comsomoliste şi de la diferiţi tovarăşi. Ele necesită
răspuns. Ce scrisori minunate şi emoţionante! Abia acum simt cu toată tăria ce a trezit cartea mea în minţile celor tineri".
De cîte ori venea să-l vadă, Mihail Karlovici îl găsea pe Nikolai Alexeevici palid şi obosit, dictînd scrisori, iar maică-sa şi
sora i se plîngeau că nu pot să-l facă să se menajeze, să muncească mai puţin. Bineînţeles că doctorul, supărat, îi cerea
bolnavului să-şi mai cruţe puterile, ameninţîndu-l c-o să spună tot la comitetul orăşenesc de partid.
In mai, în camera lui Ostrovski a avut loc şedinţa biroului comitetului orăşenesc din Soci. Ascultînd raportul scriitorului,
tovarăşii au rămas uimiţi cît de mult izbutise să facă, deşi era atît de grav bolnav. în raportul său, Nikolai Alexeevici vorbi
despre munca pe care o ducea pentru noul lui roman, despre felul în care înţelege sarcinile care stau în faţa unui scriitor
sovietic şi despre ceea ce trebuie să fie, după
168
părerea lui, erou pozitivi ai noii literaturi. A spus printre altele:
„Este o chestiune de onoare pentru scriitorii sovietici să creeze în cărţile lor imaginea tînărului revoluţionar al epocii noastre,
a epocii revoluţiei proletare. Cine trebuie să fie eroul cărţii dacă nu tineretul care, împreună cu părinţii, a luptat pentru puterea
sovietică şi acum, împreună cu tot poporul, construieşte socialismul? Oameni minunaţi, curajoşi, eroici!
...Mi-am propus ca sarcină să arăt tineretului nostru faţa duşmanului. Doar avem o generaţie care creşte, care s-a născut după
Revoluţia din Octombrie. Această generaţie nu a văzut în faţă nici moşieri, nici fabricanţi, nici jandarmi — pe nici unul din
acei care au inundat cu sîngele oamenilor muncii cîmpiile Galiţiei şi ale Ucrainei.
în noua mea carte îi descriu pe aceşti călăi, povestesc despre ceea ce de mult a dispărut. Fac acest lucru pentru ca în viitoarele
lupte, dacă acestea vor fi provocate de ei, să nu tresară mîna nici unui tînăr. Scriu aceste rînduri pentru tineretul care se va
ridica să apere hotarele patriei sale socialisto şi-i va trece prin foc şi sabie pe toţi acei care ar îndrăzni să încalce aceste
hotare..."
— Cum am devenit scriitor? răspunse Nikolai Alexeevici la întrebarea pusă de unul dintre tovarăşi. Boala m-a scos din
rînduri. Nu mai puteam fi în mijlocul vostru, deoarece nu mă mai puteam mişca, nu vedeam. Viaţa a pus în faţa mea
problema de a-mi însuşi o nouă armă care să mă poată readuce în rîndurile proletariatului ce înainta pe toate fronturile.
Un răspuns sincer, simplu, în care se vădea imaginea adevăratului scriitor-comunist sovietic.
Toată şedinţa s-a scurs într-o atmosferă într-adevăr prietenească.
Activiştii comitetului orăşenesc din Soci fiind neliniştiţi de starea sănătăţii scriitorului, biroul comitetului orăşenesc a hotărît
ca de la 1 iunie, Ostrovski să intre în concediu.
169

fi
„Trebuie să-ţi spun — scria el Anei Alexandrovna — că am primit ordin să încetez munca pentru o
lună. Doctorii i-au speriat, nu ştiu cu ce, pe cei din jurul meu şi nu mai am ce face, trebuie să mă
supun!"
Capitolul IX
Printre cordoanele de poliţişti
în vara anului 1935 a apărut a treia ediţie a romanului „Aşa s-a călit oţelul", cu un tiraj de o sută de mii
de exemplare. Cartea fusese între timp tradusă în şase dintre limbile popoarelor U.R.S.S., cînd lui
Niko-lai Alexeevici i s-a adus vestea că se lucra acum şi la traducerile în franceză, germană şi engleză.
A fost profund emoţionat la gîndul că opera lui va putea fi citită acum şi de tinerii muncitori de peste
hotare, pe care Pavel Korceaghin îi va învăţa cum să lupte împotriva duşmanilor şi aştepta nerăbdător
apariţia ei în străinătate.
Dar chiar în limba rusă, romanul lui străpunsese cordoanele poliţieneşti ale ţărilor aflate în afara hota-
relor U.R.S.S. într-o zi, venise să-l vadă o tovarăşă din Bulgaria, Ognianova, care-l rugase să-i dea şi
ei un volum din „Aşa s-a călit oţelul". Avea de gînd să-l trimită soţului ei, vechi comunist, care zăcea
de doisprezece ani în închisoarea fascistă din oraşul Stara Zagora.
Prietenii lui Ognianov au izbutit cu mare greutate să-i strecoare cartea în temniţa unde cîţiva închişi
ştiau limba rusă şi puteau deci s-o citească.
Insă şi ceilalţi două sute cincizeci de întemniţaţi doreau s-o citească! Şi atunci s-a început chiar acolo,
170
în închisoare, traducerea lui în limba bulgară. Pe măsură ce era gata fiecare capitol, îl citeau cu voce
tare, ferindu-se bineînţeles de gardieni. Deşi ştiau că-i aşteaptă o grea pedeapsă dacă sînt prinşi, nu
ieşeau cîteodată la lucru numai pentru a asculta lectura romanului lui Ostrovski, cartea în care se
vorbea despre revoluţia din Rusia şi despre lupta împotriva duşmanilor poporului. „Aşa s-a călit
oţelul" a fost cartea care le-a insuflat încrederea în victorie şi puterea de a lupta pînă la capăt.
„Salut călduros din partea unui vechi deţinut! îi scria Ognianov lui Ostrovski. în curînd, fascismul va fi
învins şi la noi şi după doisprezece ani de închisoare, sînt sigur că voi putea încă să lupt activ în
rîndurile proletarilor".
- Nikolai Alexeevici aflase că lucrarea lui izbutise să
v pătrundă şi prin zidurile închisorii din Riga. Pe atunci,
i comuniştii din Letonia burgheză au trimis tovarăşilor
A\ lor care zăceau în închisoare, romanul „Aşa s-a călit
oţelul", legat în coperta pestriţă a unei reviste fran-
, ceze specializate în literatura de aventuri. A ajuns, ca
şi la Stara Zagora, în închisoare, şi a pătruns în toate
'| camerele şi în toate celulele.
„Cartea Dvs. ne-a făcut să uităm de închisoare — îi scriau deţinuţii politici. A dărîmat zidurile care ne
ţin închişi şi ne-a dat puteri şi nou imbold în luptă. Pavka ne este apropiat, foarte apropiat, ne este cel
mai bun tovarăş, un tovarăş la a cărui forţă am vrea * să ajungem cu toţii".
Mai departe, deţinuţii politici îi scriau despre îngro-. zitoarele lor condiţii de viaţă din ocnă. Lucrau la
o carieră de piatră, stînd pînă la genunchi într-o apă rece ca gheaţa şi tot timpul ameninţaţi de bastonul
de cauciuc al paznicului. Mulţi erau bolnavi de tuberculoză şi de reumatism.
„Am văzut tovarăşi care, intraţi în închisoare tineri şi sănătoşi, au ieşit peste cîţiva ani bătrîni, schilozi,
aproape distruşi, am auzit pe mulţi spunînd, ca şi Pavel Korceaghin în clipele de desperare: „La ce o să
171
mai fii bun după ce vei ieşi din închisoare? Face oare să mai trăieşti cînd eşti un schilod, o ruină?" Dar tot ei îşi răspundeau,
ca şi Pavka: „Face!"
Scrisoarea acestor deţinuţi fusese scrisă pe o foiţă de ţigară, făcută sul şi vîrîtă într-un pai scos din min-dirul care le folosea
drept aşternut în închisoare. Fusese apoi trecută din celulă în celulă, unde fusese discutată şi completată. Cînd una dintre
deţinute, a cărei condamnare se sfîrşise, se pregăti de plecare, vîrî scrisoarea într-un nasture îmbrăcat în stofă şi ieşi cu ea pe
poarta închisorii. A trecut însă atît de multă vreme pînă să ajungă destinatarului ei, Ostrovski, încît a sosit prea tîrziu, după
moartea scriitorului. Despre cartea lui Nikolai Ostrovski aflaseră şi scriitorii progresişti din străinătate. Printre ei, şi Romain
Rolland, cunoscutul scriitor francez, care fusese în U.R.S.S. la invitaţia lui Alexei Maximovici Gorki, al cărui oaspete a fost,
şi căruia Nikolai Alexeevici i-a trimis o scrisoare de salut cu prilejul celei de-a şapte-zecea aniversare:
„Noi ştim că Romain Rolland nu e numai un mare artist, ci şi un om de curaj extraordinar, care a ştiut să vadă cu ochii lui
cinstiţi — adevărul. Fie ca şi pe viitor glasul dumneavoastră să răsune tot atît de pasionat, chemînd pe oameni la luptă pentru
eliberarea omenirii".
Emoţionat, Romain Rolland i-a răspuns : „Puţine felicitări m-au emoţionat atît de mult cum m-a emoţionat felicitarea
dumneavoastră pentru că numele dumneavoastră este pentru mine sinonim cu cea mai rară şi pură bărbăţie morală. Fiţi
încredinţat că dacă aţi trăit zile mohorîte, pilda vieţii dumneavoastră va fi un far luminos pentru multe mii de oameni. Veţi
rămîne pentru lume un exemplu binefăcător şi înălţător de victorie a spiritului asupra trădării sorţii. Aţi devenit un tot cu
marele dumneavoastră popor eliberat şi reînviat. Sînteţi în el, iar el în dumneavoastră,"
172
Cum era şi de aşteptat, ziarele burgheze din străinătate au şi început lupta împotriva romanului „Aşa s-a călit oţelul".
Duşmanii U.R.S.S. răspîndiseră zvonul' că în realitate Ostrovski nu există. Cum putea oare scrie un simplu fochist, orb şi
ţintuit în pat, o carte atît de valoroasă?
într-o zi, bătu la uşa căsuţei de pe strada Orehovaia un musafir neaşteptat. Era corespondentul unuia dintre ziarele burgheze
din Anglia care, fără ruşine, îl întrebă pe Nikolai Alexeevici dacă într-adevăr el scrisese „Aşa s-a călit oţelul" şi nu un scriitor
cu experienţă.
Peste cîteva clipe, corespondentul avea să se convingă însă că într-adevăr Ostrovski era autorul cărţii care provoca atîta
nelinişte în redacţiile ziarelor burgheze.
— Pierd din cauza dumneavoastră o avere ! bombăni ziaristul pe neaşteptate.
Făcuse prinsoare pe o sumă mare cu cei care susţineau că romanul fusese scris chiar de Ostrovski, şi pierduse !
Zîmbind, Nikolai Alexeevici îi spuse că vina o poartă mincinoasa presă burgheză şi că nici un om cinstit nu trebuie să se pună
în slujba unor ziare în care se scriu tot felul de scorneli despre Uniunea Sovietică şi în care adevărul este ascuns cititorului
cinstit. Şi-a dat însă seama că vorbeşte în zadar, scribul din faţa lui fiind preocupat de un singur lucru: cum să-şi recapete
banii pierduţi.
După un timp, însă, corespondentul se înveseli din nou. Deoarece Ostrovski era într-adevăr autorul romanului „Aşa s-a călit
oţelul", putea scoate un cîştig şi din aceasta !
— Faptul că existaţi — rosti el deodată —• reprezintă o avere, pe care am s-o cîştig. Voi publica interviul avut cu
dumneavoastră şi voi descrie totul cu toate amănuntele !
— Treaba du mita Ic ! i-a răspuns Ostrovski, rece.
173
Capitolul X
Torentul omenesc
Sanatoriile şi casele de odihnă de la Soci, împărăţia de verdeaţă de pe ţărmul mării, sînt deschise tot
anul şi mii de oameni din extremul orient, din Altai, din Kirghizia, Bielorusia, Siberia, Uzbekistan, de
pretutindeni, din toate colţurile îndepărtate ale Rusiei, vin în timpul concediului să se odihnească acolo
şi să se îngrijească.
Pînă la un timp, drumul spre căsuţa din strada Ore-hovaia fusese cunoscut numai de eomsomolistii din
Soci şi de puţinii prieteni ai lui Nikolai Alexeevici. De cînd. romanul „Aşa s-a călit oţelul" apărea
mereu în alte ediţii, de căsuţa în care îşi trăia ultimele zile Nikolai Ostrovski afla un număr tot mai
mare de oameni, care căutau să-l cunoască mai de aproape, să-l vadă, să stea de vorbă cu el. Veneau
deci la Soci şi porneau spre strada Orehovaia,fie în grupuri,fie singuri. Erau foştii comso-molişti şi
ostaşi din timpul războiului civil, stahano-vişti, oameni de ştiinţă, paraşutiste, delegaţii de pionieri din
tabere şi din sanatoriile de copii — „o impetuoasă bandă rulantă de oameni" — cum spunea Nikolai
Alexeevici.
Supunîndu-se hotărîrii biroului comitetului orăşenesc de partid, Ostrovski şi-a încetat un timp lucrul,
dar n-a renunţat să cunoască mereu alţi oameni noi. N-a putut renunţa. Asculta, lacom parcă, tot ce
povesteau vizitatorii, şi vedea parcă aievea viaţa mereu mai strălucită a patriei sale dragi. In nici o
carte din lume n-ar fi putut afla despre viaţa aceasta ceea ce îi povesteau oamenii. Pe de altă parte,
vizitatorii plecau din camera lui Ostrovski ducînd pentru totdeauna în sufletul şi în mintea lor chipul
plin de bărbăţie al unui om adevărat, al unui om a cărui dragoste de viaţă era neasemuit de vie.
174
într-o zi răcoroasă de august, sosi la căpătîiul bolnavului tînărul scriitor ucrainean Natan Rîbak. Tot
drumul pînă în strada Orchovaia, Rîbak nu se gîn-dise la altceva decît la ceea ce avea să vorbească cu
autorul unei cărţi care avea un răsunet atît de puternic în inimile tineretului. Fusese de altfel profund
emoţionat de adevărul dezvăluit de Ostrovski în legătură cu soarta Ucrainei lui dragi.
Ştia că Ostrovski este orb, paralizat şi era pregătit să dea peste un om grav bolnav. Cîteva clipe se uită
atent la faţa palidă, la fruntea înaltă şi la obrajii lui slăbiţi. Apoi, profund mişcat, se apropie tăcut de
patul bolnavului. Abia atunci văzu şi mîinile cu degetele fine, nervoase care se frămîntau pe plapumă.
După ce i-a strîns mîna, Ostrovski i-a reţinut-o între palmele sale, simţind parcă emoţia musafirului.
Apoi a rostit, duios:
— De ce eşti emoţionat? Stai jos, stai... Sau poate credeai că o să mă găseşti călare pe un cal
năzdrăvan, spintecînd duşmanul cu sabia... — rîse Nikolai Alexeevici, voios ca un băieţel. Cînd o să te
întorci la Kiev, o să ţi se ceară să împărtăşeşti şi altora impresiile cu care ai rămas după întîlnirea
noastră. Să nu le scrii! Tot ce trebuie scris, voi scrie eu. Atîta timp cît mai am putere, voi scrie zi şi
noapte. Vin să mă vadă sumedenie de comsomolişti veseli şi deştepţi, faţă de care mă simt
obligat. Pentru că, deşi scriu despre trecut, ştiu că ar trebui să scriu despre ei, despre tineretul nostru
de azi!
După o clipă de tăcere, adăugă încet:
— Din păcate, mai am atît de puţin de trăit... Simţind că Rîbak vrea să-l contrazică, zîmbi trist:
— Taci, taci, te rog! Acesta este adevărul! Dar, nu-ţi fie teamă! Nu mor eu pînă nu-mi termin
noul roman! O să binevoiască moartea să mă aştepte puţin ... Să lăsăm însă asta...
Şi a început să discute cu oaspetele său despre noile romane apărute şi despre tinerii scriitori ucraineni,
despre Kievul cu grădinile lui şi despre Nipru. Cînd
175

I
i-a vorbit de Kiev, aşa cum îl cunoscuse el în zilele războiului civil, Rîbak a avut impresia că aude
glasul curajosului Pa vel Korceaghin. Nu s-a putut opri să nu i-o spună. Dar Ostrovski a dat din
mînă:
— Nu, nu! Nu e tocmai aşa. Uite, vezi, un lucru nu-mi place, că în toate criticile apărute am fost
confundat cu eroul romanului meu ! După mine, lucrul ăsta împiedică critica să facă
aprecieri juste asupra lucrării mele !
în clipa aceea intră în cameră Olga Osipovna şl-i vesti fiului ei sosirea unor marinari bătrîni care voiau
să-l vadă.
îndată după aceea păşiră pragul trei matrozi cărunţi, atît de emoţionaţi îneît îşi răsuceau de zor beretele
în mînă şi se mutau de pe un picior pe altul. Ferindu-şi privirile de chipul lui Ostrovski, unul dintre ei
şopti:
— Să ne fie cu iertare, Nikolai Alexeevici, dacă vă stînjenim, dar azi ni se termină concediul şi
pornim înapoi spre casă. Ne-am zis să venim înainte pe la dumneavoastră... Că nai toţi de pe vas
v-am citit cartea... Şi nu numai o dată.
Toţi trei matrozii făcuseră parte, la vremea lor, din echipajul renumitului cuirasat „Potiomkin"!
întîlnirea aceasta neaşteptată cu eroicii participanţi la răscoala de pe cuirasat îl bucură nespus pe
scriitor, care ceru să i se povestească despre viteazul matroz Matiuşenko.
— Ţi-om povesti, fiule, îi răspunse cu căldură în ucraineană unul dintre ei care îl
cunoscuse bine pe Matiuşenko. Să-ţi povestim ca să scrii şi ca tineretul de azi să afle de el!
în ziua de 13 iunie 1905, matrozii de pe „Potiomkin", care aştepta în rada portului Odesa, s-au răsculat
şi răfuindu-se cu ofiţerii pe care îi urau, au trecut de partea revoluţiei. Cînd ţarul a trimis împotriva
cuirasatului cîteva vase de război, matrozii de pe aceste vase n-au vrut să tragă în tovarăşii lor şi cîteva
zile în şir a fluturat pe cuirasat steagul roşu al revoluţiei...
Povestirea simplă şi stăpînită a bătrînului marinar a fost ascultată de toţi în tăcere. Doar Olga
Osipovna şi-a strîns mai tare sub bărbie nodul basmalei ca apoi, sprijinindu-se de patul fiului ei, să
privească lung chipul bătut de vînturi al matrozului. Pe scaun, alături de pat stătea Mihail Karlovici.
Nu s-a încumetat totuşi să întrerupă convorbirea, care dura prea mult. Tăcea şi Rîbak. Ţinea mai
departe între palmele sale mîna lui Ostrovski, care tremura puţin.
Afară, pe fereastră, se vedea trunchiul întunecat al unui chiparos. Se lăsa înserarea, dar în faţa ochilor
tuturora se desfăşura parcă însorită Odesa,cu marea ei albastră, pe care, în depărtare, mîndrul cuirasat
îşi slobozea tunurile...
Se făcuse de mult întuneric, dar nimeni nu părea dornic să plece, lntr-un tîrziu, Mihail Karlovici făcu
semn musafirilor, privind îngrijorat spre Nikolai Alexeevici, care era palid şi agitat. După o clipă,
oaspeţii şi-au luat rămas bun şi au plecat.
Capitolul XI
De ziua mea"
în tot timpul cît a avut concediu, Ostrovski şi-a întrerupt lucrul la roman. Tocmai în vremea aceea sosi
însă de la Harkov un scenarist, care-i transmise rugămintea comitetului central al comsomolului din
Ucraina să scrie scenariul pentru filmul „Aşa s-a călit oţelul".
Bineînţeles că Nikolai Alexeevici a uitat îndată de toate făgăduielile de a nu lucra! Cum era să refuze
comitetul central, şi încă într-o problemă ca aceasta! Korceaghin, Juhrai, Serioja Bruzjak, Rita
Ustmovici — vii, pe ecran! Milioane de spectatori îl vor vedea
176
12
177
pe Pavka lipind, sub nasul neamţului, manifestele comitetului revoluţionar! O A^or vedea pe Valia,
care a rezistat cu atîta curaj batjocurilor polonezilor albi, îi vor vedea pe comsomoliştii care, după"
victoria de pe front,puneau în ordine atelierele de la căile ferate... Da! Iată o muncă ce merita orice
sacrificiu!
Degeaba au fost rugăminţile Olgăi Osipovna, ale surorii sale, ale lui Mihail Karlovici, pentru că Ni-
kolai Alexeevici nu s-a mai despărţit zile întregi de scenarist. Munca îi pasiona pe amîndoi. Uneori,
discutînd împreună cîte o scenă, făceau atîta haz şi rîdeau cu atîta poftă, îneît hohotele lor răzbeau pînă
în grădină. Seara, după plecarea scenaristului, Ostrovski se odihnea ascullînd muzica.
Avea acum un aparat de radiorecepţie puternic, cu multe lămpi, primit în dar de la comitetul de ţinut al
partidului. Ori de cîte ori se transmitea concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, se
bucura la auzul cîntecelor de primăvară, ale cîntecelor poporului ucrainean, atît de dragi lui. Poate
tocmai din această cauză îi plăcea concertul atît de mult.
Membrii cunoscutului cvartet de coarde „Viliom" au dat pe vremea aceea, cu un deosebit succes, o
serie de concerte la Soci. Cu acest prilej, muzicienii au cerut îngăduinţa de a-l vizita şi de a-i cînta
scriitorului care le dăruise romanul „Aşa s-a călit oţelul". Concertul a avut loc afară; instrumentiştii şi-
au aşezat partiturile pe jos, în iarbă, si inspirata muzică a lui Ceaikovski s-a ridicat, pură şi gravă, în
aerul înmiresmat al curţii înverzite. Tot timpul vioara întîia a urmărit pe chipul nervos al lui Nikolai
Alexeevici reacţiile lui la fiecare frază muzicală, la fiecare nouă temă melodică.
La această audiţie a luat parte şi poetul Mihail Svet-lov, care, după concert, şi-a citit din noile sale
versuri. Poezia lui Svetlov îi plăcea mult scriitorului care se simţea legat sufleteşte de el: şi Svetlov, în
tinereţea lui, luptase pentru Ucraina sovietică, împotriva deni-kiniştilor şi a petliurişţilor.
178
La căpătîiul bolnavului putea fi destul de des văzută şi cîntăreaţa Vera Duhovskaia, care îi cînta lui
Nikolai Alexeevici din romanţele lui Rahmaninov şi Glinka. Erau zile în care Nikolai Alexeevici o
ruga:
— Mai cîntă-mi o dată „Vulturaşul"!
Şi Duhovskaia începea să cînte, cu glasul ei cald.
Din vulturi se nasc vultur aşi milioane Şi ţara e mîndră cu noi!
— Dacă în timpul războiului civil aş fi cunoscut melodia asta, aş fi mers la atac cu
cînteculVulturaşului pe buze! exclamase Ostrovski cînd îl auzise prima oară.
într-un rînd, Nikolai Alexeevici primi de la Moscova o scrisoare în care era rugat să-şi descrie o zi din
viaţă: cum lucrase, cum se odihnise, cu cine se întîlnise, la ce se gîndise şi ce a visat în ziua aceea. Se
pregătea o culegere „Una din zilele lumii" care trebuia să cuprindă o descriere făcută de locuitorii
diferitelor ţări, în care să se vadă ce se întîmpla într-o anumită zi, luată la întîmplare, atît în U.R.S.S.
cît şi în afara ei. Iniţiatorul acestei culegeri era Alexei Maximovici Gorki. Voia ca cititorii ei să se
convingă singuri cum trăiesc în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas oamenii din ţara socialismului şi cei de la
ei, din ţările capitaliste.
Nikolai Alexeevici şi-a descris amănunţit viaţa din ziua de 27 septembrie 1935. O zi ca toate celelalte
petrecute în toamna aceea la Soci, lucrînd la romanul „Născuţi în furtună".
„... Un zbîrnîit de telefon izbucneşte în vis, şi vedeniile tulburătoare se risipesc speriate... Mă trezesc si
prima senzaţie e o durere chinuitoare a unui trup strîns in ghearele paraliziei. Înseamnă ca acum citeva
secunde visam; visam că sînt tînăr, puternic şi călare pe un cal de luptă, zburam ca vîntul în
întîmpinarea soarelui. Nu deschid ochii. Nici nu e nevoie. într-o clipă îmi amintesc totul. Acum opt ani
o boală cruntă m-a doborît şi m-a ţintuit în pat, fără mişcare. Mi-a stins lumina ochilor transformînd în
noapte neagră totul din jurul meu. Opt ani!
12*
179
O durere fizică, aspră, necruţătoare, se năpusteşte asupra mea într-un atac impetuos. Instinctiv fac pri-
mul gest de împotrivire — strîng tare din dinţi. Un nou zbîrnîit de telefon îmi vine în ajutor. Eu ştiu,
viaţa mă îndeamnă să rezist. Intră mama. îmi aduce poşta de dimineaţă — ziare, cărţi, un teanc de
scrisori. Am astăzi cîteva întîlniri interesante. Viaţa îşi are drepturile ei. La o parte cu suferinţele!
Scurta încleştare de dimineaţă se termină ca de obicei cu triumful vieţii.
— Mamă, mai repede, mai repede! Să mă spăl, să mănînc...
Mama ia cafeaua băută pe jumătate şi aud salutul de dimineaţă al secretarei mele, Alexandra Petrovna.
E punctuală ca un ceasornic.
Sînt transportat afară, la umbra copacilor. Aici totul e pregătit pentru lucru. Mă grăbesc să trăiesc. Iată
de ce toate dorinţele mele sînt năvalnice.
— Citiţi-mi ziarele...
...Spectrul unui nou război planează deasupra lumii ca un corb negru. Burghezia, carc-şi trăieşte
ultimele zile, a zvîrlit în arenă ultimele ei rezerve — pe fascişti...
— Ajunge! Citiţi-mi despre viaţa ţării noastre!
Şi ascult cum bate inima patriei mele dragi: patria mea tînără, minunată, plină de sănătate şi voie bună,
invincibila Ţară a Sovietelor. Numai ea, patria mea socialistă, a ridicat sus stindardul păcii şi al culturii
universale. Numai ea a înfăptuit adevărata frăţie între popoare. Ce fericire să fii vlăstar al acestei
patrii!...
Alexandra Petrovna îmi citeşte scrisorile. Scrisori sosite din toate colţurile necuprinsei Uniuni... Toţi
se grăbesc să-şi exprime gîndurile, să-mi povestească despre sentimentele trezite de carte. Şi fiecare
scrisoare mă-nvaţă ceva, mă îmbogăţeşte cu ceva...
începe ziua noastră de lucru. Pînă deseară nimeni nu va mai veni, ştiind că sînt ocupat. Cîteva ore de
muncă încordată. Uit de lumea înconjurătoare. Gîndul mă duce înapoi, în trecut. în minte îmi apare
furtunosul
180
an 1919. Bubuie tunurile... Incendiile pîlpîie în noapte... Regimentele intervenţioniştilor înarmaţi s-au
năpustit asupra ţării noastre, iar eroii romanului meu, un tineret gata de sacrificiu, luptă umăr la umăr
cu părinţii lor, ca să respingă acest atac.
— E ora patru, ar fi timpul să terminaţi — îmi spune încet Alexandra Petrovna.
Prînzul... O oră de odihnă... Poşta de seară — ziare, reviste şi iarăşi scrisori. Soarele apune. Eu nu văd
asta, dar simt cum se apropie seara răcoroasă.
Zgomot de paşi numeroşi. Un rîs răsunător. Vin oaspeţii mei, eroicele fiice ale ţării mele, paraşutiste
care au bătut recordul mondial la sărituri de durată, împreună cu ele au venit comsomoliştii de la
şantierele noilor construcţii din Soci. Zgomotul surd al puternicei construcţii ajunge pînă aici, în
grădina liniştită. îmi imaginez cum se vor acoperi cu asfalt şi beton străzile orăşelului meu, iar acolo
unde încă acum un an erau maidane se vor ridica impunătoarele clădiri ale pala-telor-sanatorii.
E seară. în casă e linişte. Oaspeţii au plecat. Din nou mi se citeşte. O uşoară bătaie în uşă. E ultima
întîlnirc trecută în programul zilei. Corespondentul lui „Moscow Daily News". Acesta vorbeşte cu
greu ruseşte.
— E adevărat că aţi fost un simplu muncitor?
— Da. Fochist...
Aud cum creionul îi lunecă repede pe hîrtie.
— Spuneţi-mi, suferiţi mult? Doar sînteţi orb. Ţintuit de atîţia ani în pat. Se poate oare ca niciodată să
nu vă fi cuprins desperarea că aţi pierdut pentru totdeauna fericirea de a vă mişca şi de a vedea?
Eu zîmbesc.
— Pur şi simplu n-am timp pentru aşa ceva. Fericirea poţi s-o ai de unde nu gîndeşti. Eu sînt profund
fericit. Tragedia mea personală o uit datorită bucuriei extraordinare şi nemărginite de a crea, datorită
conştiinţei că în mîinile mele pun cărămizi la minunatul edificiu pe care îl înălţăm şi căruia îi
spunem — socialismul...
181

I
...E noapte. Adorm obosit, dar profund mulţumit. Am mai trăit o zi din viaţa mea. o zi obişnuită, dar
am trăit-o cu rost...
Capitolul XII
Ordinul Lenin
La sfîrşitul lunii septembrie, lui Nikolai Alexeevici i s-a adus vestea că sora şi fratele lui Vladimir Ilici
Ulianov se pregătesc să-i facă o vizită.
în cameră intră încet Măria Ilicina, o femeie de statură potrivită, slăbuţă, căruntă şi îmbrăcată modest.
Se apropie încet de patul lui Ostrovski, urmată de fratele ei, Dmitri Ilici, care calcă fără zgomot, cum
se calcă de obicei în camera unui om grav bolnav.
Din colţul ei, Olga Osipovna se uita îngrijorată la fiul ei. Era atît de emoţionat, încît s-a speriat. Parcă
nici să vorbească nu poate.
Dar asta numai cîteva clipe, la început.
Măria Ilicina se uita pe furiş, dar atentă, la cameră. Pe pereţi, portretele lui Lenin şi Stalin. Două
dulapuri cu cărţi. Pe masă o maşină de scris. Un aparat de radio şi cîteva scaune.
Noii sosiţi îşi dădeau perfect de bine seama de emoţia lui Nikolai Alexeevici şi, încercînd să-l
liniştească, Măria Ilicina deschise vorba despre noua lui carte. Voia să ştie despre ce scrie acum şi
cine-l ajută în muncă. Au stat îndelung de vorbă. La sfîrşit, Nikolai Alexeevici s-a simţit foarte bine şi
foarte la largul lui. Măria Ilicina îi privea cu o duioşie de mamă faţa trasă, luminată parcă de emoţie.
Apoi s-a sculat, s-a apropiat de el şi i-a şoptit, în loc de rămas bun:
r \i
— Munceşte liniştit mai departe! Partidul nu te uită şi va avea mereu grijă de dumneata !
După plecarea oaspeţilor, cei din camera bolnavului au tăcut. Spre marginea de sus a dulapului juca o
rază de soare, scăpată cine ştie cum prin vălul liliachiu al amurgului. După o clipă, a alunecat şi s-a
stins şi în cameră se lăsă repede înserarea. Se auzea de afară foşnetul frunzelor dese, ale bătrînilor nuci
şi ale mimozelor de sub geam. Ekaterina Alexeevna a rămas, prin întuneric, lîngă fratele ei, tăcută.
— Kolea îşi strînge acum roadele muncii! şopti Olga Osipovna, ieşind din încăpere. Culege acum
rodul seminţelor pe care le-a aruncat pe ogor în toţi anii vieţii sale. Sănătatea i se topeşte ca luminarea,
duce o luptă aprigă cu moartea, dar cu cît e mai bolnav, cu atît munceşte mai mult. Degeaba sînt
sfaturile noastre, pentru că el îşi trage puterea de muncă din partid şi popor.
In ziua de 1 octombrie seara, tîrziu, în camera lui Nikolai Alexeevici răsună deodată telefonul şi cînd
Ekaterina Alexeevna ridică receptorul şi-l duse la urechea fratelui ei, acesta răspunse:
— Da. E casa Ostrovski. Şi întrebă, emoţionat:
— Cine vorbeşte? Redacţia? Ascult. Da, da...
In cameră se lăsă o linişte atît de adîncă încît glasul celui care vorbea cu Ostrovski se auzi clar în toată
încăperea. O clipă, bolnavul depărta receptorul de ureche şi, cu aceeaşi voce nesigură şi emoţionată,
rosti:
— Mamă... Redacţia „Socinskaia pravda" mă anunţă că s-a spus la Moscova... la radio...
îmbrăţişează-ţi fiul! Guvernul m-a decorat cu Ordinul „Lenin"...
In noaptea aceea Ostrovski n-a închis ochii pînă în zori.
A doua zi dimineaţa, Ekaterina Alexeevna îi aduse ziarul şi-i citi:
— Comitetul Executiv Central al Uniunii R.S.S. hotărăşte:
182
183
„Se decernează Ordinul „Lemn" scriitorului Ostrovski Nikolai Alexeevici, fost activist de Comsomol, participant eroic la
războiul civil, care în lupta pentru puterea sovietică şi-a pierdut sănătatea şi care continuă cu abnegaţie, cu arma cuvîntului,
lupta pentru socialism, autor al valorosului roman „Aşa s-a călit oţelul".
Din primele ceasuri ale zilei — vestea se şi răspîn-dise la Soci — prietenii se grăbiră spre strada Oreho-vaia, dornici să-l
felicite.
Peste cîteva zile, în jurul patului lui Nikolai Alexeevici aveau să se întîlnească poeţii Alexandr Bezî-menski, Vera Inber şi
Mihail Golodnî, sosiţi de la Moscova pentru a participa la intereonvorbirea radiofonică din Ucraina, emisiune consacrată
decorăm scriitorului Nikolai Ostrovski cu Ordinul „Lenin".
Primul a vorbit Kievul. O tînără udarnică de la fabrica „Kabel", povestea cu glas argintiu cît era de mîndră Ucraina de
curajosul ei fiu, de omul care scrisese o carte atît de adevărată şi de valoroasă. Apoi Şepetovka îşi salută pe „dragul ei
Nikola". Din cuvintele de salut ale orăşelului său natal, Nikolai Alexeevici îşi dădu seama că vorbeau oameni care-l ţineau
minte, oameni care-l cunoşteau din copilărie. Au luat apoi cuvîntul numeroase personalităţi ale Ucrainei.
— Vorbeşte Soci!...
Şi la radio s-a auzit deodată vocea lui Nikolai Ostrovski.
Microfonul fusese apropiat de buzele lui şi ţinut în aşa fel încît scriitorul să poată vorbi fără a fi nevoit să se mişte. Zeci de
mii de oameni i-au ascultat emoţionantele şi curajoasele cuvinte. Era pentru prima oară că vorbea în faţa unui auditoriu atît de
numeros.
— „Dacă va răsuna iarăşi bubuitul tunului şi va veni din nou noaptea sîngeroasă, sînt adînc convins că nenumăraţi
luptători se vor ridica în apărarea ţării, aşa cum s-a ridicat Pavel Korceaghin. Din păcate, eu n-am să mai fiu printre voi. De
aceea, vă rog, luptaţi şi pentru Pavka Korceaghin!...
184
Nikolai Ostrovski cu mama şi sora lui, Ekaterina Alexeevna, în ziua decorării sale cu Ordinul Lenin"
Prieteni dragi! Dacă m-ar întreba cineva care e cea mai mare fericire, eu i-aş răspunde: fericirea de a munci în marea noastră
ţară sovietică, de a lupta pentru cauza socialismului, de a fi în primele rînduri ale Comso-molului, în rîndurile partidului.
Fiecare tînăr sovietic trebuie să fie gata să apere minunata şi tînăra noastră ţară. Dorinţa mea cea mai vie este ca tineretul
nostru combativ să fie totdeauna în primele rînduri ale constructorilor socialismului.
Vă strîng mîinile cu căldură. Tinerele voastre inimi trebuie să simtă bătăile inimei mele. Căci eu pentru voi trăiesc!..."
De atunci, vocea lui Nikolai Alexeevici a răsunat de nenumărate ori la radio. Ostrovski a mai vorbit în faţa adunării activului
de partid de la Soci şi în faţa scriitorilor din ţinutul Azov — Marea-Neagră.
în cuvinte calde a vorbit despre patria sa, despre puternicul partid comunist şi despre tineretul eroic al
185
Ţării Sovietelor. De cîte ori a luat cuvîntul, a subliniat o dată mai mult ce trebuie să fie scriitorul
sovietic.
„In primul rînd, este un constructor al socialismului şi nicidecum un „observator" indiferent! E un
luptător. Luptător, învăţător şi tribun. Om, cu O mare. Acest lucru e incontestabil, deoarece fiecare din
aceşti scriitori este şi îndrumător, dar şi pildă vie, nu numai cu vorba, ci şi cu faptele sale.
...Iată de ce noi, scriitorii, trebuie să păşim în primele rînduri ale celor ce sînt în ofensivă şi nicidecum
să ne tîrîm cu trenul regimentar în coada trupelor. ...Numai aflîndu-ne în primele rînduri ale luptăto-
rilor, numai fiind înflăcărat de luptă, învăţînd din chinurile înfrîngerilor, bucurîndu-ne de victorii, ală-
turi de întregul popor, numai atunci scriitorul va putea da o carte adevărată, palpitantă, care să răsune
ca o chemare. Literatura noastră este o literatură a adevărului, a adevărului socialist, a omenirii
prezente şi viitoare".
De cîte ori lua cuvîntul, Nikolai Ostrovski sublinia întotdeauna că forţa scriitorului stă în legătura sa
cu viaţa, în participarea lui nemijlocită la construcţia comunismului.
în faţa lui se şi contura imaginea omului nou, a adevăratului om sovietic, şi spunea: „Noi
trebuie să arătăm imaginea lui în operele noastre. Ce material *' bogat ne oferă viaţa!..."
Se apropia solemnul ceas al înmînării ordinului. De la Şepetovka sosise fratele său, Dimitri, iar de la
Moscova — Raisa Porfirievna, soţia scriitorului. Era aşteptat reprezentantul guvernului republicii
ucrainene, care venea la Soci special pentru a înmîna ordinul scriitorului decorat. Oraşul se pregătea
pentru această zi ca şi de sărbătoare.
De la Moscova sosiseră scriitori, iar din Kiev, Harkov, Rostov, Şepetovka şi Armavir, Donbas,
numeroase delegaţii de comsomolişti care aduceau salutări şi daruri din partea tineretului
muncitoresc.
im
4*) iOCK
H a T !- A # V
KM HC K
Ordinul „Lenin" a fost prins de pieptul lui Nikolai Alexeevici de Grigori Ivanovici Petrovski, care l-a
sărutat, l-a felicitat în numele guvernului şi i-a citit salutările trimise de Mihail Ivanovici Kalinin, Na-
dejda Konstantinova Krupskaia şi Măria Ilinicina Ulianova.
în seara aceea, Olga Osipovna şi scriitorii din Moscova au fost la teatru, unde a avut loc şedinţa
solemnă consacrată decorării lui Nikolai Ostrovski.
în tot timpul cît au durat cuvîntările, Nikolai Alexeevici a ascultat cu casca la urechi. Apoi s-a făcut
linişte: avea să vorbească Ostrovski.
— „Ce-aş putea să spun drept mulţumire? şi-a început el, emoţionat, cuvîntarea. în viaţa noastră ne-am
străduit cu toţii să fim asemenea acelor minunaţi oameni pe care noi îi numim „bătrînii" bolşevici, a
acelor încercaţi bolşevici care prin lupte eroice ne-au prilejuit nouă fericirea de a trăi în ţara
socialismului.
...Cînd boala m-a ţintuit la pat, eu ani făcut totul ca să dovedesc educatorilor mei — bătrînilor
bolşevici —
187
că tînăra generaţie a clasei muncitoare nu capitulează, oricare ar fi condiţiile. Am continuat să lupt. Boala a încercat să mă
doboare, să mă scoată din rîndul luptătorilor, eu însă mi-am spus: „Nu mă dau învins". Şi nu m-am dat învins, deoarece am
crezut în victorie.
...Numai partidul leninist-comunist a fost în stare să ne educe în spiritul devotamentului nemărginit faţă de revoluţie... înainte,
tineri ai minunatei noastre ţări! Fiţi vrednici fii ai marei noastre patrii. Trăiască puternicul nostru partid, care ne conduce spre
comunism!"
Ultimele cuvinte ale cuvîntării lui Ostrovski au fost acoperite de aplauze furtunoase.
„Azi nu sînteţi nimic în lume, luptaţi ca totul voi să fiţi!" auzi el. Era „Internaţionala", cîntată cu însufleţire în sala plină pînă
la refuz.
Cînd Olga Osipovna s-a întors acasă, s-a aşezat emoţionată lîngă patul fiului ei.
— Vezi, mamă — i-a şoptit Nikolai Ostrovski — de acuma încolo începe realizarea visului nostru. Ai fi crezut tu, care toată
viaţa ta ai fost spălătoreasă, că vei sta în prezidiu, alături de membrii guvernului, şi că fiul tău, un flăcău de la ţară, va fi
decorat cu cea mai înaltă decoraţie din Uniunea noastră? într-adevăr, cine nu a fost nimic, va deveni totul! Astăzi este cea mai
fericită zi din viaţa mea. Nu ştiu cînd am fost mai fericit: cînd eram sănătos şi vedeam, sau acum cînd sînt orb şi nu mă pot
mişca !
Conferirea Ordinului „Lemn", cuvîntarea ţinută la radio, sutele de scrisori şi de telegrame de felicitare, vizitele prietenilor,
salutările... zilele acestea atît de pline de evenimente fericite l-au cerut însă mare încordare, deşi stătea fericit, în modesta lui
odăiţă în care intraseră şi preţuirea şi dragostea poporului.
...Poştaşul îi aducea mereu alte scrisori si telegrame de felicitare, care, toate, în cuvinte calde, cuprindeau fie felicitări din
partea prietenilor şi a scriitorilor, fie
188
Nikolai Ostrovski, cu fratele său Dlmitri Alexeevici
urări prieteneşti de sănătate şi de noi succese în muncă din partea unor oameni absolut necunoscuţi lui.
Nici n-a mai încercat să răspundă acestui nesfîrşit val de saluturi. A scris doar cî-torva dintre prietenii săi mai apropiaţi. Lui
Hrisanf Pa-vlovici Cernokozov, bunul său prieten, i-a trimis următoarele rînduri:
„îţi mai aminteşti, dragul meu, cum ai scris celor de la Comitetul Central că Ostrovski mai poate fi de folos partidului, că
acest tînăr nu s-a dat bătut şi nu se va da! Tu, ca nimeni altul, ai avut
încredere în forţele mele creatoare. Astăzi sînt mîndru de încrederea pe care mi-ai acordat-o şi văd că nu te-am dezamăgit.
...Ai citit cuvîntarea mea rostită cu prilejul înmînării Ordinului „Lenin"? Am pomenit şi de tine, bătrîn bolşevic, de tine care
ai fost unul dintre educatorii mei..."
Guvernul Ucrainei adoptase o hotărîre ca la Soci să i se construiască o vilă comodă şi frumoasă, iar peste cîteva zile, pe o
străduţă liniştită, nu prea departe de centru, a fost pusă piatra fundamentală a viitoarei lui locuinţe.
Tot atunci Nikolai Ostrovski a primit o telegramă de la Moscova: Sovietul oraşului Moscova îi punea la dispoziţie un
apartament pe strada Gorki.
De doi ani dorea scriitorul să se mai ducă o dată la Moscova şi acum visul lui, călătoria la Moscova, în vederea căutării
materialelor necesare noii sale lucrări, era pe punctul de a se realiza. Nu putea scrie mai departe „Născuţi în furtună" fără a
consulta cărţile şi documentele bibliotecilor si arhivelor din Moscova.
189
Capitolul XIII
Delegatul nevăzut
Nikolai Alexeevici aştepta cu nerăbdare sosirea zilei de 9 decembrie, fixată pentru plecarea lui la
Moscova. Familia şi doctorul Pavlovski se opuseseră mult timp acestei călătorii pe care o socoteau
prea obositoare pentru bolnav. Se făcuseră şi două consulturi dar pînă la urmă, în faţa nestrămutatei lui
dorinţi, plecarea a fost fixată, cu anumite condiţii. Pentru a fi ferit de răceală, Nikolai Alexeevici avea
să călătorească într-un vagon separat, însoţit de un medic. La Moscova, apartamentul lui trebuia bine
încălzit.
Nikolai Alexeevici a rugat să i se facă legătura cu Moscova. Dorea să vorbească cu Ana Alexandrovna
Karavaeva.
Cînd a fost chemată la' telefon şi a ridicat receptorul, a auzit pe neaşteptate vocea uşor înăbuşită a
marelui ei prieten.
— Plec! Vin la Moscova — o vesti el, cu avînt tineresc şi bucurie. La 11 decembrie sînt la Moscova!
Cum sosesc, vom ţine la mine în vagon o şedinţă a „statului major"... Să-mi povesteşti noutăţile, şi eu
voi face la fel... Muncesc foarte mult!...
Cînd, în sfîrşit, totul a fost pus la punct şi ziua atît de mult aşteptată a sosit, Nikolai Alexeevici a fost
îmbrăcat în mantaua lui militară şi aşezat în maşină.
Se ataşase la garnitură un vagon salon special, iar Krivonos, renumitul feroviar, care revizuise
personal trenul, s-a apropiat de locomotivă şi a pus în vedere mecanicului să fie cu băgare de seamă,
pentru că în tren se afla scriitorul Ostrovski, care e grav bolnav.
Automobilul cu care fusese transportat Nikolai Alexeevici a tras pe peron şi s-a oprit chiar la uşa
vagonului.
190
Un hamal voinic şi îndemînatic l-a ridicat atunci încet de pe brancardă şi l-a purtat pînă în comparti-
ment. Cînd au vrut să-l răsplătească pentru munca lui, hamalul nici n-a vrut să audă.
— Se poate? făcu el jignit şi stînjenit. Dacă ar fi fost nevoie, l-aş fi dus pînă la Moscova!
Alexandra Petrovna ajută apoi pe Olga Osipovna, care era foarte emoţionată, să coboare din vagon, şi
trenul porni încet.
Nikolai Alexeevici era foarte bine dispus şi se simţea bine. Glumea, vorbea mult, era vioi. De altfel în
vagonul acela totul era frumos, chiar şi patul special aranjat într-un compartiment din care fuseseră
scoase canapelele. Ostrovski avea, ca de obicei, la îndemînă revolverul pe care îl păstra în amintirea
victoriei pe care o avusese asupra sa în clipa de slăbiciune din neuitata noapte petrecută pe malul
mării, la Novorosisk.
A călătorit înconjurat de oamenii dragi lui. II însoţeau sora sa Ekaterina, Mihail Karlovici şi
Berseniev.
In timpul opririlor de la Rostov şi Harkov, a fost vizitat de scriitorii din localitate şi salutat de delegaţii
de comsomolişti.
Raisa Porfirievna, Fedinev şi Ana Karavaeva i-au ieşit în întîmpinare la Serpuhov.
In compartimentul lui Ostrovski, întunecat, era cald. Lumina slabă ce răzbea de pe sală îi lumina
chipul. Slăbise, dar rîdea cu atîta poftă şi dinţii lui albi străluceau atît de tare, îneît uitară cu toţii că
aveau de-a face cu un bolnav.
— Luptătorul se întoarce între ai săi! spuse Nikolai Alexeevici, cu glasul unui om mîndru şi
triumfător, şi le povestea cît de frumos fusese întîmpinat de tineret.
— Ştii cît aş fi vrut — i-a mărturisit Anei Alexandrovna, cînd au rămas o clipă singuri, şi vocea îi
tremură puţin — cît aş fi vrut să văd chipurile acestor minunaţi tineri! îi simţeam atît de bine, îmi erau
atît de apropiaţi şi de scumpi, îneît, uneori, mi se părea că într-adevăr îi văd aievea şi mă gîndeam că
nu există om mai fericit ca mine! Dar dacă le-aş fi putut desluşi
191
trăsăturile, aş fi putut să le arăt mai bine scumpilor eomsomolişti cît sînt de legat de ei!
A fost cea mai vie dintre amintirile povestite de Ana Karavaeva din ziua aceea de iarnă de la
Serpuhov...
La Moscova, Nikolai Alexeevici a mai rămas cîteva zile în vagon: amenajarea apartamentului său nu
era încă gata. Mihail Karlovici supraveghea personal aranjarea sobelor electrice, pentru că era absolut
necesar ca în casa în care avea să locuiască bolnavul, să fie şi cald, şi temperatură uniformă.
In fiece seară, cînd se întorcea la Nikolai Alexeevici, îi povestea că locuinţa în care va sta se află chiar
în inima oraşului, pe strada Gorki, lîngă monumentul lui Puşkin, că are încăperi mari, înalte şi foarte
frumos mobilate.
Se prevăzuse absolut tot pentru ca scriitorul să aibă condiţii bune şi de muncă şi de odihnă. Cărţile în
bibliotecă fuseseră aranjate, i se instalase un minunat aparat de radio şi un telefon, şi se amenajase un
sistem de sonerii special, ca el să poată chema cu uşurinţă pe oricine.
A fost transportat de Raisa Porfirievna în strada Gorki numărul 14, într-un automobil încălzit, şi chiar
în seara aceea a ascultat la radio transmisiunea operei Carmen, unul din spectacolele lui preferate.
De la început la Moscova totul a mers bine. Nikolai Alexeevici luase telefonic legătura cu arhivele de
istorie, cu biblioteca regională din Moscova şi cu instituţii ştiinţifice. Aşa şi-a început Ostrovski
anul 1936.
Asculta lectura materialelor în legătură cu istoria războiului dus împotriva gărzilor albe poloneze, şi a
pus să i se pregătească extrasele necesare. Studiul memoriilor generalilor comandanţi ai gărzilor albe
poloneze l-a interesat mult, mai ales că pînă şi duşmanii, descriind bătăliile lor cu Armata Roşie, au
fost nevoiţi să recunoască curajul fără seamăn al cavaleriştilor sovietici. Ostrovski fusese martor şi
participant al evenimentelor eroice de pe front şi totuşi unele episoade l-au uimit.
192
în special două întîmplări din vremea aceea îi rămaseră viu întipărite în minte.
într-un rînd, un budionovist rătăcit de detaşamentul lui, se pomenise deodată singur, pierdut între
duşmani. Se ascunsese într-un lan de secară înaltă de unde urmărea ce se petrece la statul major
polonez, care ţinea o consfătuire în apropiere. Avînd pe cap o budionovkă, pe piept o fundă roşie şi în
mînă un revolver, ostaşul ieşi deodată din secară şi din primele focuri a împuşcat doi generali şi un
colonel. Profitînd de îmbulzeală, a scos apoi sabia şi a omorît alţi cîţiva ofiţeri. Pe urmă s-a pierdut iar
în secară. Lanul a fost înconjurat, a fost căutat pretutindeni, dar ostaşul apărea tocmai unde nu era
aşteptat, ataca, trăgea cu revolverul, tăia cu sabia şi dispărea din nou. Nimeni n-a izbutit să afle
vreodată numele acestui erou legendar.
A mai fost impresionat şi de o altă întîmplare, în care era vorba despre un grup de cercetaşi roşii.
Şaptesprezece cavalerişti înaintînd prea mult, s-au rupt de-ai lor şi noaptea, chiuind, fluierînd şi
trăgînd cu mitraliera, au ieşit din ceaţă şi au atacat statul major al unei divizii poloneze. Polonezii s-au
speriat de moarte, mai ales că după socotelile lor îi despărţea de cavaleria roşie cel puţin şaizeci de
kilometri. De unde deci acest atac turbat de noapte? Cuprinşi de panică, s-au retras în grabă şi în mare
dezordine, fără să-şi dea seama că fuseseră atacaţi numai de şaptesprezece oameni! Mai tîrziu, unităţile
roşii, care s-au apropiat de oraşul Kovel, n-au mai întîmpinat nici o rezistenţă la ocuparea lui. Cauzele
retragerii în panică a polonezilor au fost aflate însă abia mai tîrziu.
Cînd Ostrovski asculta lectura acestor pagini din istoria războiului civil, vedea perindîndu-i-se în
memorie privelişti din Ucraina lui acoperită de covorul gros şi neîntinat al zăpezii, pe care mărşăluiau
eroii lui, „născuţi în furtună". Vedea tot mai clar cu ochii minţii chipul lui Andri Ptaha, tînărul fochist
cu moţul blond ca inul şi privirile cenuşii, lucind de îndrăzneală, precum
13- N. A. Ostrovski
193
şi obrazul gingaş al Olesiei Kovallo, fata cu ochii ca
mura.
Singur printre duşmani, înconjurat de legionarii polonezi, Andri Ptaha făcea să şuiere sirena, chemînd
pe muncitori la luptă împotriva panilor. Mai tîrziu, cînd Nikolai Alexeevici avea să scrie scena din sala
cazanelor, a fost inspirat de amintirea eroilor cavalerişti pe care-i cunoscuse.
— Tineretul trebuie educat în ideea că luptătorul, chiar singur şi chiar într-o situaţie foarte grea, poate
constitui un mare pericol pentru duşman, dacă va găsi în inima lui suficient curaj. Tineretul trebuie
educat în spiritul curajului, şi al hotărîrii de a lupta pînă la capăt! spunea Nikolai Alexeevici prietenilor
săi.
Lucrînd la romanul său, Ostrovski era conştient de răspunderea pe care o avea pentru fiecare cuvînt
scris, la fel de conştient precum fuseseră comisarii politici pe front pentru fiecare cuvînt rostit.
La sfîrşitul lui ianuarie 1936, Ostrovski, considerat scriitor militar, a primit gradul de comisar de
brigadă. Nikolai Alexeevici s-a simţit foarte mîndru de această înaltă apreciere a muncii sale. Fusese
avansat la acest grad de Kliment Efremovici Voroşilov, comisarul poporului pentru apărare şi noul său
livret militar i-a fost pus în buzunarul bluzei pe care o purta în fiecare zi.
Cînd a apărut în ziare ştirea că scriitorul Nikolai Ostrovski a fost avansat la gradul de comisar de
brigadă, una dintre cititoarele lui, comsomolista Ania, i-a scris:
„Sînteţi probabil singurul comisar de brigadă care nu poate spune cîţi oameni are în brigada sa ! Cred
însă că simţiţi cu inima dumneavoastră cît de mare este această brigadă! Cuprinde doar pe toţi
comsomoliştii din nemărginita noastră ţară şi nu numai pe cei din ţara noastră..."
Fedinev, Ana Karavaeva şi Mark Kolosov, prietenii săi, veneau deseori să-l vadă. Aici l-au cunoscut
într-un rînd pe poetul Aseev şi pe scriitorii Valeria Gherasimova
194
BOEIiHfolH DHAE1
■'.<■ - - -- . --, ■ >,.,»

,-' ?!&£##**
Livretul militar a lui N. A. Ostrovski
şi Nikolai O-gnev. Mate Zalka, care se întorsese de curînd de la Poltava, îi spuse într-un rînd:
— în fiecare casă de la noi, în colţul dinspre răsărit, sînt portretele conducătorilor şi ale lui Taras
Grigo-revici Şevcenko... Pe perete e şi portretul tău. De cîte ori am întrebat pe cei tineri: „Cine e în
portretul ăsta?", mi-au răspuns veseli: „E scriitorul Nikolai Alexeevici Ostrovski, decorat cu Ordinul
„Lemn".
— Lasă asta...! răspunse Nikolai Alexeevici, stîn-jenit.
...Se cufundase cu totul în muncă. Dicta capitol după capitol şi munca la roman mergea înainte cu paşi
repezi. Către seară, obosit, asculta radio, iar cînd stahanoviştii şi udarnicii de pe şantiere şi din uzine îi
vorbeau despre succesele lor în muncă, se simţea şi el, după o zi de intensă activitate — stahanovist.
Era în vremea în care tineretul Uniunii Sovietice se pregătea pentru cel de-al zecelea congres general
al Comsomolului Leninist.
13*
195

I
Cei adunaţi în conferinţele regionale şi orăşeneşti de tineret nu uitau niciodată să-şi trimită caldul lor
cuvînt de salut scriitorului Nikolai Ostrovski — „bătrî-nului comsomolist". Conferinţa regională de. la
Viniţa, l-a ales delegat la Congres. Şepetovka — Ostrovski fusese în 1919 unul dintre primii cinci
comsomolişti din oraş — l-a ales delegat la. cel de al nouălea Congres al Comsomolului din Ucraina.
Congresul s-a ţinut la Kiev, la începutul lunii aprilie. Marea sală a teatrului, plină de tineri mineri şi
colhoznici, tractorişti, marinari — tineri şi tinere, pavoazată cu drapele şi lozinci, strălucea de lumini.
Primul a luat cuvîntul scriitorul Nikolai Ostrovski, decorat cu Ordinul „Lenin".
în sală s-a făcut linişte. Delegaţii şi invitaţii se aplecau peste marginea lojilor îmbrăcate în roşu închis,
dornici să-l vadă mai bine pe scriitorul atît de drag lor. După cîteva clipe de aşteptare, văzînd că
nimeni nu se urcă la tribună, se priviră nedumeriţi. Deodată însă în sală se auzi glasul cald al
delegatului nevăzut:
— Vorbesc din nou, cu multă bucurie şi mîndrie, de la această tribună nevăzută, şi îmi închin
cuvîntarea omului tînăr, tinerilor şi tinerelor din patria noastră sovietică...
Glasul amuţi o clipă. Emoţia vorbitorului se transmitea şi auditorului.
Ostrovski începu apoi să povestească, şi în faţa ochilor celor ce umpleau pînă la refuz sala teatrului, se
perindară chipurile primilor comsomolişti care au făcut parte din glorioasa cavalerie a lui Budionîi.
Cuvintele lui, hotărîte şi viguroase, răsunau cu o forţă mereu mai nestăvilită:
— Tovarăşi, în această luptă, Comsomolul s-a acoperit de o glorie nepieritoare. Prin sîngele vărsat
de fiii poporului, de cei mai minunaţi tineri ai patriei noastre, a fost cucerită fericirea şi libertatea
voastră.
...Noi vrem pace! Noi înălţăm măreţul edificiu al comunismului! Dar înseamnă să fim trădători dacă
am uita că sîntem înconjuraţi de duşmani aprigi şi sînge-
196
N. A. Ostrovski vorbeşte la radio delegaţilor la Congresul al IX-lea al Comsomolului din Ucraina
roşi... Şi dacă vreodată fascismul, această fiară turbată, se va năpusti asupra hotarelor sfinte ale
Uniunii Sovietice, întreaga ţară se va ridica întru apărarea ei şi milioane de tineri luptători vor lua arma
în mînă. Va fi un război drept, căci poporul îşi va apăra pămîn-tul de cotropitori...
La masa prezidiului, în sală şi în lojile arhipline nu se auzea nici o suflare.
Vocea continua, mîndră şi hotărîtă:
— ...Spre noi se îndreaptă gîndurile cele mai scumpe ale oamenilor muncii din lumea întreagă, care
privesc
spre ţara noastră, unde munca, este eliberată. Privesc spre tineretul ţării noastre şi ne socotesc pilda
demnă de urmat. La noi, în faţa oricărei tinere şi a oricărui tînăr se deschid larg porţile vieţii. Fiecare
tînăr poate năzui spre cuhnile cunoştinţelor, ale fericirii şi ale gloriei! Dar spre toate acestea duce un
singur drum: drumul muncii cinstite, eroice, al muncii devenită astăzi o chestiune de cinste, de onoare,
de glorie şi de eroism...
Vocea delegatului nevăzut răsuna tot mai puternică, tot mai solemnă şi fiecare cuvînt al cuvîntării lui
umplea sala, pătrundea în inimile tinere, întărea curajul şi chema la alte acte de eroism.
Cînd Nikolai Ostrovski şi-a terminat cuvîntarea şi microfonul a fost îndepărtat de buzele lui palide, pe
frunte îi străluceau broboane de sudoare. Camera lui mare, de pe strada Gorki din Moscova, vui de
aplauzele furtunoase, care răsunau în aparatul de radio.
Mult timp după aceea, atît la Şepetovka, Viniţa, Harkoy şi Donbas, avea să se YOrbeasgă la
adunările
197
comsomoliste despre imaginea tînărului om sovietic, aşa cum fusese zugrăvită de Ostrovski în
cuvîntarea rostită la congres, despre curajul şi devotamentul lui faţă de patrie şi partid.
Capitolul XIV
La vila albă
Se apropia vara, şi o dată cu ea şi plecarea lui Niko-lai Alexeevici înapoi în sud.
Scriitorul a fost întîmpinat în gara Soci de Olga Osi-povna, însoţită de nepoata sa Katia şi de fiul său
mai mare, Dimitri, care veniseră să petreacă un timp cu ei.
Cînd trenul s-a apropiat încet de peron, Raisa Por-firievna şi Ekaterina Alexeevna au ieşit pe platforma
ultimului vagon. Verseniev a ajutat hamalilor să-l scoată pe Nikolai Alexeevici din vagon, şi după
cîteva clipe, automobilul bolnavului, împodobi* cu flori, s-a îndreptat agale spre noua vilă a lui
Ostrovski.
Nikolai Alexeevici nu a putut vedea cît de minunată era casa dăruită lui de guvernul Ucrainei, dar
Olga Osipovna, în aşteptarea fiului ei, se gîndise din timp cum să-i descrie clădirea luminoasă, cu
geamuri mari, cu terase şi camere pline de aer şi lumină.
Nikolai Alexeevici a fost aşezat afară, pe terasă. Cum vara pereţii de sticlă ai terasei puteau fi scoşi,
aerul proaspăt al mării l-a învăluit dintr-o dată. Un zid verde, gros, de chiparoşi, îl apăra de razele
soarelui puternic de la Soci.
întins la umbră şi răcoare, pe patul la al cărui căpă-tîi funcţionau două ventilatoare puternice, bolnavul
asculta cu atenţie amănunţita descriere a mamei sale,
198
Vila dăruită de guvernul R.S.S. Ucraina lui N. A. Ostrovski
Pe birou, se afla macheta unui tun greu, turnat din oţel — darul muncitorilor de la arsenalul din Kiev
— un vagonet cu cărbune şi o lampă de miner în miniatură — primit de la minerii din Donbas.
Studenţii din Novocerkask îi trimiseseră macheta unui planor. în cameră se afla tot ceea ce îi putea fi
necesar: telefon, aparat de radio, un patefon cu discuri alese chiar de Ostrovski, un joc de şah şi harta
Spaniei, cu stegu-leţe roşii şi negre.
Ostrovski urmărea cu încordare evenimentele din Spania, lupta armatei populare spaniole împotriva
fasciştilor, şi era foarte interesat de harta acestei ţări. Nu-l stînjenea faptul că n-o putea vedea, într-atît
de bine se învăţase să ţină minte totul. îşi dădea perfect de bine seama unde sînt aşezate steguleţele
roşii şi unde cele negre,, pe harta care marca frontul operaţiunilor militare din Spania.
Camera lui Nikolai Alexeevici era chiar în continuarea terasei, şi avea pereţii îmbrăcaţi de sus pînă jos
cu
199

I
lemn de nuc. Tot în nuc erau îmbrăcate şi coloanele care susţineau tavanul. o sobă mare, de faianţă
galbenă deschis, avea să-l apere de umezeala pătrunzătoare a iernilor de la Soci.
Pentru cărţi şi manuscrise fuseseră prevăzute două dulapuri în care se găseau operele clasicilor
marxism-leninismului, cîteva dicţionare enciclopedice şi tot felul de volume de literatură militară şi
politică. Operele unor scriitori ca Şolohov, Fadeev, Karavaeva, Mate Zalka şi alţii, dăruite de către
autorii lor, erau puse într-un dulap separat.
Scriitorul avea acum tot ce-i era necesar pentru munca sa creatoare. îi lipseau numai forţele ca să poată
lucra cu aceeaşi intensitate cu care lucrase înainte. Călătoria la Moscova, înapoierea la Soci şi emoţiile
atît de puternice, îi şubreziseră şi mai mult sănătatea. în primăvara aceluiaşi an — mai exact în aprilie
— îi murise tatăl şi nu mult timp după sosirea lui la Soci, Nikolai Alexeevici avea să mai sufere o
mare pierdere: la 18 iunie închidea ochii Maxim Gorki.
De ani şi ani de zile, Ostrovski, care ţinea mult la Alexei Maximovici, îşi făcuse din el idealul
scriitorului sovietic, al maestrului cuvîntului, revoluţionarului, şi al omului. Cu mult înainte de
moartea lui, cu prilejul congresului scriitorilor, îi auzise la radio vocea uşor voalată, şi întotdeauna se
gîndea la indicaţiile şi sfaturile marelui scriitor în legătură cu creaţia, căutînd să-şi privească romanul
la care lucra cu ochii lui. Poetul Lahuti îi comunicase că Alexei Maximovici, care citise „Aşa s-a călit
oţelul", avea de gînd să scrie un articol despre acest roman.
Mult timp după moartea lui Gorki, care l-a îndurerat 2klînc, şi-a pierdut liniştea şi somnul.
Stătea zile întregi afară, în aer liber, în "briza răcoroasă a dimineţii ce pătrundea la el prin perdeaua de
frunze verzi ale copacilor, trăgînd în piept cu nesaţ aerul amărui al mării.
200
.. „E bine aici, în noua mea locuinţă. Am şi o privighetoare, care-mi dă concerte! Se aşază pe un pin,
lîngă fereastra mea, şi mă sileşte să o ascult. Lucrez puţin" scria Ostrovski în vremea aceea.
Peste cîtva timp însă, s-a lăsat iarăşi prins de muncă. Era vară şi zilele erau nespus de călduroase.
Nikolai Alexeevici o grăbea pe sora lui să-i dea gustarea şi cum bătea ceasul ora zece, se făcea linişte
şi Ostrovski îşi începea ziua de muncă. Alexandra Petrovna, cu hîrtia şi creioanele pregătite, se aşeza
la măsuţa sa de lîngă pat, şi nimeni nu mai avea voie să vină pe terasă.
La început, Alexandra Petrovna îi citea ceea ce scrisese în ajun şi scriitorul reintra în atmosfera în care
se mişcau şi trăiau eroii romanului său. Cu acelaşi prilej, făcea modificările cerute, corecta unele fraze,
scotea ceea ce i se părea de prisos, sau schimba unele cuvinte prin altele, mai potrivite.
Dicta capitolul şase din romanul „Născuţi în furtună", capitolul în care Dzebek, agentul secret, hotărît
să obţină gradul de sublocotenent, se obligă pentru o mie de mărci germane, făgăduite de gardiştii albi,
să descopere tipografia clandestină a comitetului revoluţionar. Josnicul agent se îndreaptă spre
locuinţa lui Pşenicika, de-abia eliberat din închisoare, cînd...
Alexandra Petrovna scria uşor. Se obişnuise de mult să lucreze cu Nikolai Alexeevici, şi-i recunoştea
imediat eroii după intonaţiile vocii.
„...Fricosul Dzebek, căruia îi scăpă de sub nas victima, dă ordin să se spargă uşa locuinţei..."
Din felul în care vorbeşte Ostrovski, dictînd spusele josnicului agent, vedeai parcă aievea şi chipul, şi
mişcările trădătorului, care îşi bate joc, nepedepsit, de părinţii lui Pşenicek, doi bătrîni lipsiţi de
apărare.
Dar iată că pe faţa lui Ostrovski apare deodată un zîmbet, glasul lui răsună cald, voios parcă, şi
Alexandra Petrovna ştie că va apărea Andri Ptaha, eroul preferat al scriitorului.
„...Andri află de crima mişelească a jandarmilor polonezi care l-au ucis pe lăcătuşul Gluşko" — aici
Nikolâî
201
N'ikolai Ostrovski cu mima sa
Alexeevici se încruntă şi Alexandra Petrovna i se pare o clipă că-l vede pe Ptalia, că aude vocea
mînioasă a tînărului fochist.
— „Fugiţi pe uşa de rezervă ! dictează tare Ostrovski. Vă rog prieteneşte, băieţi ! Plecaţi imediat de
aici! Eu am să sun alarma, să se ridice poporul... Să-mi facă ce-or vrea... Ieşiţi, băieţi, că de nu, dau în
voi!..."
Alexandra Petrovna ştie de mult că Nikolai Alexeevici cugeta îndelung la fiecare frază. Uneori tace un
timp pînă să găsească cuvîntul potrivit. Ostrovski caută să-şi imagineze viaţa erpilor săi în toate
amănuntele, cu toate gîndurile şi sentimentele lor. Ştie cum este camera în care se mişcă, priveliştea ce
se vede afară, pe geam, felul în care este îmbrăcat fiecare dintre ei. Aşa a izbutit el să zugrăvească cu
atîta măiestrie tipul lui Sigismund Raevski, sau scenele de la moşia conţilor Moghelniţki. A schimbat
în mai multe rînduri cuvintele rostite de contele Eduard şi de contesa Şt( fania! Cînd dicta,ai fi zis că
aude într-adevăr cuvintele episcopur lui iezuit.
Cînd ajunse la descrierea lui Andri Ptaha, pe care îl cunoştea tot atît de bine cum se cunoştea pe sine
însuşi, Ostrovski dictă atît de repede şi cu atîta siguranţă, încît Alexandra Petrovna de-abia izbuti să se
ţină după el. Autorului îi era drag Andri, flăcău îndrăzneţ, cu moţ de culoarea secarei, şi de la început
ştia ce ar fi făcut dacă ar fi fost în locul lui acolo, în sala cazanelor. Ar fi procedat la fel* ar.fi ridicat şi
ţi poporul la luptă împotriva duşmanului.
2C2
Scena din sala cazanelor, cea mai puternică şî mai vie din romanul „Născuţi în furtună", cunoscută azi
de fiecare copil de şcoală, a fost dictată de tînărul scriitor fără să se întrerupă şi fără să mai schimbe
nimic." După ce a terminat-o însă, s-a simţit sleit de puteri.
— Mi-e sete, a şoptit el.
Alexandra Petrovna i-a dat să bea suc de fructe. Avea de altfel întotdeauna o sticlă pe măsuţa de lîngă
patul său.
In ceasurile lui de odihnă, Nikolai Alexeevici povestea celorlalţi despre viaţa eroilor săi, aşa cum avea
de gînd s-o scrie în partea a doua a romanului.
Cînd scriitorul vorbea de viitorul lui Vasilick, micul frăţior al lui Andri Ptaha, Alexandra Petrovna
simţea că dorea să-i descrie viaţa aşa cum ar fi vrut să fie viaţa lui, dacă nu ar fi fost atît de bolnav. De
altfel, copilăria lui Vasiliok semăna în multe privinţe cu copilăria lui Kolea Ostrovski.
— Vasilick va fugi fără ştirea părinţilor pe front — îi povestea el Alexandrei Petrovna — şi va deveni
cavalerist. Pe un peron plin de militari, se va întîlni pe neşteptate cu fratele său Andri. Uite cum se \or
petrece lucrurile: Vasilick va lovi cu nagaika un ostaş voinic care îi închide drumul. Cînd
budionovistul, înfuriat, se va întoarce spre el, va zări un băieţel cu o cuşmă înfundată pînă peste
sprîncene şi cu o manta prea lungă pentru el. Lui Andri o să-i vină să rîdă la vederea curajosului
cavalerist. Numai după aceea o să-l recunoască pe frăţiorul său.
J
Aşa îşi aducea aminte Nikolai Alexeevici că arăta atunci pe front: cu o manta prea lungă pentru el şi
cu o cuşmă trasă pînă peste sprîncene.
Era grăbit să termine romanul cît mai repede şi lucra atît de intens, încît nu primaa aproape pe nimeni,
într-o zi, însă, schimbă totuşi puţin ordinea obişnuită a lucrurilor: veniseră să-l vadă Cikalov, Beleakov
şi Baidukov, eroi ai Uniunii Sovietice. Cei trei aviatori veniseră la Soci, la odihnă, şi chiar din prima zi
luaseră drumul ce ducea spre vila scriitorului. ' :
Stăteau pentru prima oară de vorbă. Dar gheaţa s-a rupt repede: aviatorii ştiau multe despre autorul
romanului „Aşa s-a călit oţelul", iar Ostrovski ar fi fost în •stare să redea în cele mai mici amănunte
itinerarul raidului celebrilor piloţi sovietici.
De altfel, Ostrovski le povesti, rîzînd, că în 1921 umblase pe la comandamente pentru a intra la şcoala
de aviaţie.
— Am reuşit la toate probele. Nu mi-a dat drumul însă oculistul! Era un doctor bătrînel, care n-a vrut
să ştie de nimic! A constatat că nu văd cu ochiul drept. „Unde ai mai pomenit dumneata, tinere, aviator
chior?" — s-a răstit el la mine...
— Trebuia să-i spuneţi că sînt şi dintre aceştia — l-a întrerupt pe Ostrovski, Va Ieri Pavlovici. Avem
un aviator renumit, care are un singur ochi, dar care e neîntrecut maestru în pilotaj!
— De ce nu mi-ai spus-o atunci? glumi Nikolai Ale-xeevici.
Pînă la urmă, s-a dovedit că Ostrovski şi Cikalov erau născuţi în acelaşi an — 1904. De altfel, Cikalov
s-a lăsat furat de amintirile lui Ostrovski şi numai cînd şi-a adus aminte că are în faţă un bolnav, a
spus:
— Mai bine să vă povestesc eu ceva!
Şi i-a vorbit, într-o limbă vie şi atrăgătoare, despre cei mai buni piloţi ai lor, despre diferitele tipuri de
a,vioane şi despre visul aviatorilor sovietici de a ajunge la Polul Nord şi de a efectua un zbor în jurul
lumii — „un zbor în jurul balonului pămîntesc"...
în aceeaşi seară, i-a fost prezentat un jurnal cinematografic. Asculta pentru prima oară un film sonor,
ajutat de Cikalov şi Beleakov, care i-au explicat ce se vede pe ecran.
— Iată că am fost şi la cinema! glumi Nikolai Ale-xeevici.
— Ba, la drept vorbind, a venit cinematograful la dumneavoastră, îi răspunse Cikalov, tot printr-o
glumă.
Micuţa Katia, fiica Ekaterinei Alexeevna, nu şi-a mai luat ochii toată seara de la renumitul aviator.
Cînd
304
l-a văzut că se pregăteşte de plecare, ea a dat fuga în grădină, a văduvit-o de mai toţi trandafirii şi i-a
adus lui Cikalov în dar un buchet mai mare decît ea.
Capitolul XV
Atacul
în vara aceluiaşi an, Ostrovski s-a simţit foarte prost. Boala de rinichi — declarată de curînd — îl
chinuia grozav. într-o zi, în timp ce Nikolai Alexeevici stătea de vorbă cu musafirii, Mihail Karlovici a
observat că faţa lui se încordează deodată şi că pe frunte au apărut broboane de sudoare. După cîteva
clipe, chipul bolnavului şi-a revenit însă, şi Ostrovski, recăpătîndu-şi stăpînirea de sine, a continuat
discuţia. Doar un medic cu experienţă ca Mihail Karlovici, care-i cunoştea fiecare tresărire a chipului,
şi-a dat seama ce moment greu avusese bolnavul de trecut.
în iulie, starea lui s-a agravat într-atît, încît medicii s-au temut de apropierea unui sfîrşit tragic. Nici
vorbă
de muncă!
Nikolai Alexeevici, care îşi dădea perfect de bine seama că moartea putea bate oricînd la uşa lui, în
orice zi şi în orice ceas, cum s-a simţit ceva mai bine, a reluat lucrul la roman.
„Sănătatea mea e gata-gata să mă trădeze — scria el soţiei sale la Moscova. în fiecare clipă poate să-
mi joace o festă... Şi de data asta mi-a dat tîrcoale moartea... N-am decît un singur scop, o singură
dorinţă: să scriu primul volum şi să-l termin, în sfîrşit".
Se grăbea. Acum lucra în două schimburi: douăsprezece ceasuri pe zi. Din zori şi pînă în noapte,
ţăcăneau
205
Nikolai Ostrovski cu soţia sa, Raisa Porfirievna, pe veranda vilei din Soci
maşinile de scris la vila lui. Lucrau şi dactilografele în două schimburi.
„Peste cinci zile, termin primul volum... — scria Ostrovski soţiei sale. într-adevăr, viaţa noastră nu
este decît luptă. într-adevăr, singura mea fericire este creaţia.
Aşadar, trăiască dîrzenia! Nu înving decît cei ce'au suflet tare. La dracu' toţi cei care nu ştiu să se
bucure, care nu ştiu să trăiască, folositor şi frumos. La dracu' cei ce se plîng şi se văicăresc! încă o
dată, trăiască creaţia !"
Ostrovski îşi dicta romanul, controla textul bătut la maşină şi schimba ordinea unor scene, mutîndu-le
dintr-un capitol în altul. Mihail Karlovici nu mai pricepea de unde are atîta putere.
„Acum lucrez cu o încordare deosebită — scria Ostrovski la 9 august soţiei sale, Raisa Porfirievna.
Am ajuns la ultimele pagini. Redactăm întreaga carte... Eu, ca de obicei, îi zoresc pe toţi, şi ei, bieţii
oameni,
206
de bună seamă că abia aşteaptă să se mai astîmpere „smintitul".
Pavlovski îl vedea, deznădăjduit, cum se topeşte pe zi ce trece. De astă dată, nici el, nici Olga
Osipovna nu mai puteau face nimic.
Comitetul orăşenesc de partid dădu alarma. Nikolai Alexeevici aştepta din ceas în ceas ca biroul să
adopte din nou o hotărîre cu privire la concediul său şi el, fiind comunist, ştia că va trebui să se supună
şi să-şi întrerupă munca, aşa că lucra febril pentru a termina romanul „Născuţi în furtună" înainte de
votarea acestei hotar îri.
La 21 august, el scria soţiei:
„Am terminat azi primul volum al romanului „Născuţi în furtună". De la 17 iulie şi pînă la 17 august
am scris o sută douăzeci şi trei de pagini de maşină. Trăiesc într-o neobişnuită încordare".
In aceeaşi zi, el primi textul hotărîrii comitetului orăşenesc de partid, care îi cerea să-şi ia concediu pe
timp de o lună şi jumătate.
La 23 august 1936, prima parte a romanului „Născuţi în furtună", a fost trimisă la Moscova, Uniunii
Scriitorilor Sovietici şi editurilor care aşteptau sosirea manuscrisului cu nerăbdare. în scrisoarea care
însoţea volumul, Ostrovski vestea însă că trimite lucrarea numai pentru critică, nu şi pentru tipar.
Iată ce-i scria el lui Mihail Şolohov:
„Vreau să-ţi trimit manuscrisul primului volum al romanului „Născuţi în furtună", dar numai cu o sin-
gură condiţie: să-l citeşti şi să-mi spui ce părere ai despre noua mea lucrare... Adevăraţii prieteni
trebuie să-şi spună adevărul, oricît de amar ar fi el. De scris, trebuie să scrie mai mult despre lipsuri
decît despre realizări. Pentru ceea ce ai făcut bine, poporul nu te înjură".
După obositoarele zile de arşiţă ale verii, sosea, în sfîrşit, blinda şi liniştita toamnă. Pe terasă nu se mai
auzea nici o maşină de scris. Toropit de somn, Nikolai Alexeevici auzea din cînd jn cţnd pe irţaţcă-şa
apropiin-
807
Biroul din camera lui N.A. Ostrovski
du-se în vîrful picioarelor de patul lui, pentru ca, după
0 clipă, să plece, la fel de grijulie, lăsîndu-l să se odihnească.
Olga Osipovna nu-l mai părăsea aproape de loc. Rămăsese la fel de primitoare şi de înţelegătoare cu
ceilalţi, dar nu dădea nimănui voie să-l'deranjeze. încetul cu încetul, Nikolai Alexeevici şi-a revenit,
deşi forţele
1 se refăceau cu greu.
Intr-o seară călduroasă de toamnă, primi, pe terasa vilei sale de la Soci, pe corespondentul ziarului
„Pravda".
— Ce planuri aveţi în afară de romanul „Născuţi în furtună"? l-a întrebat el pe Ostrovski.
— Nu-mi puneţi întrebări atît. de grele, îi răspunse Nikolai Alexeevici, înviorîndu-se. Dă-mi voie
să uit de starea în care mă găsesc şi să-ţi expun un plan atît de fantastic, încît sînt sigur că vei rămîne
uluit!
Vreau să scriu o carte pentru copii! După aceea, un roman fantastic. Apoi ultimul volum din „Aşa s-a
călit
208
oţelul". Va purta titlul „Fericirea lui Korceaghin". în afară de aceasta, vreau să studiez, să studiez mult,
pînă în ultima mea clipă! Nu este un paradox, ci o necesitate. Pentru a îndeplini toate planurile pe care
le am, ar trebui să mai trăiesc cel puţin zece ani. M-ar interesa să ştiu ce-ar răspunde medicii dacă m-ar
auzi! a zîmbit Ostrovski. Drept să-ţi spun, tare aş vrea să bat recordul longevităţii, pentru că viaţa în
ţara noastră e nespus de frumoasă!
Capitolul XVI
Cu patru zile înainte de termen
La Moscova, în locuinţa lui Ostrovski, se făceau pregătiri pentru şedinţa prezidiului Uniunii
Scriitorilor Sovietici, şedinţă la care Nikolai Alexeevici visa de mult. Venise special de la Soci pentru
a lua parte la lucrările ei. Scriitorii îi citiseră manuscrisul şi aveau să-l discute cu autorul.
A recunoscut vocea lui Serafimovici şi a lui Fadeev, i-a fost prezentat Vladimir Stavski, secretarul
Uniunii Scriitorilor şi de patul lui s-au apropiat prietenii dragi. Erau acolo literaţi, redactori,
reprezentanţi ai Comitetului Central al Comsomolului şi ziarişti de la „Pravda", „Komsomolskaia
Pravda" şi alte ziare.
— Faptul că iau cuvîntul vi se va părea poate cam neobişnuit! De ce vorbeşte autorul, primul? şi-a
început el cuvîntarea. Tovarăşii îmi cunosc însă viaţa în toată desfăşurarea ei, şi tare mă tem că aceasta
l-ar putea influenţa pe vreunul ca să nu mă critice. Dar eu nu vreau una ca asta să se întîmple.
Şi Ostrovski a început să le spună ce aşteaptă el de la analiza romanului. Scrie de şase ani şi ar fi
timpul
209
să fi învăţat ceva. Socoteşte că poate fi tras acum la răspundere şi în calitate de scriitor, şi în calitate
de! comunist. Nu se simte încă destul de tare în ceea ce priveşte realizarea artistică, şi cere să înveţe-de
la tova* răşii mai în vîrstă, cu experienţă.
— Deschideţi focul artileriei, insista Nikolai Ale-xeevici! îmi va spori forţele şi dorinţa de a
reîncepe numaidecît munca, de a-mi revedea cît mai repede prima parte a noului meu roman.
Discuţia, prietenească, sinceră şi concretă asupra lucrării sale, dusă cu oameni pe care îi socotea
adevăraţi artişti ai cuvîntului, a avut o mare însemnătate pentru el.
Romanul a fost apreciat de toţi, dar cîţiva scriitori cu experienţă — Alexandr Serafimovici, Vladimir
Stavski, Alexandr Fadeev sau poetul Nikolai Aseev — i-au arătat, plini de bunăvoinţă, care dintre
scenele noului roman trebuie să fie îmbunătăţite. Ostrovski i-a ascultat cu atenţie, căutînd să nu piardă
nici un cuvînt.
Alexandr Serafimovici a caracterizat de minune eroii romanului, zugrăviţi viu şi veridic, şi s-a oprit în
special asupra acelora ale căror chipuri mai trebuiau cizelate.
— Ei, Nikolai Alexeevici — şi-a terminat cuvînta-rea Serafimovici, zîmbind cu blîndeţe — am
spus ce am gîndit despre frumosul dumitale roman! Cartea dumi-tale „Aşa s-a călit oţelul" mi s-a părut
de la început mai caldă şi mai apropiată, decît „Născuţi în furtună". Trebuie să recunosc însă că ai
crescut din punct de vedere al măiestriei artistice.
Şi Alexandr Fadeev a fost de aceeaşi părere.
— De ce nu sînt atît de simpatici Ptaha şi Raimond? întrebă el, pentru a da imediat răspunsul: Pentru
că autorul le atribuie multe trăsături concrete, individuale, care ne permit să-i percepem ca pe
nişte oameni vii. Celelalte personaje însă, socot că ar mai trebui cizelate !
210
De altfel, Nikolai Alexeevici era perfect de acord cu multe dintre criticile aduse. Ştia că izbutise mult
mai bine să redea tipurile de revoluţionar, figurile luate din rîndurile tineretului muncitoresc, decît pe
panii polonezi, pe aristocraţi.
— Cartea mea n-a fost făcută praf de critică, deşi aş fi primit şi această lovitură ca pe oricare alta din
cele pe care viaţa le dă unui adevărat luptător, a spus în încheiere Nikolai Ostrovski. Ştiu că nu există
victorie care să fi fost dobîndită deodată, şi fără piedici. Istoria nu cunoaşte asemenea victorii... Dacă
astăzi mi s-ar fi spus că romanul meu nu e reuşit, răspunsul meu ar fi fost următorul: mîine dimineaţă
am să mă apuc serios de lucru ! Nu ar fi fost o vorbă în vînt sau gest voit elegant, pentru că, pentru
mine, nu există viaţă în afară de luptă...
După consfătuire, Ostrovski a spus rîzînd unuia dintre scriitori:
— Scîrbele astea de gardişti albi mi-au mîncat pe front, în timpul războiului civi4, trei sferturi din
viaţă. Uite-i că şi acum — pe frontul literar — continuă să-mi facă mizerii!
Chiar la consfătuire Nikolai Alexeevici şi-a făcut socoteala că pentru a aduce modificările pe care le
socotea necesare, avea nevoie de aproape trei luni. Dacă lucra în trei schimburi, putea însă termina şi
într-o lună.
— Mai ales că sufăr şi de insomnii... — spuse el în aceeaşi seară. Unii se tratează prin odihnă, alţii
prin muncă. Cred că peste o lună de zile voi prezenta Comitetului Central al Comsomolului o lucrare
pe care se va putea pune rezoluţia „aprobat".
Consfătuirea a avut loc la" 15 noiembrie, iar Nikolai Alexeevici şi-a fixat la 15 decembrie termenul
pentru terminarea romanului. După consfătuire, nu şi-a luat decît o zi de odihnă. Apoi a reînceput
lucrul.
Alexandra Petrovna, care nu mai putea face faţă singură, a fost ajutată de încă un secretar. în camera
vecină ţăcăneau toată ziua cîteva maşini de scris. II aju-
211

II
tau şi prietenii, care veneau foarte des în casa de pe strada Gorki. „Statul meu major" spunea Nikolai
Ale-xeevici, rîzînd.
Munca se termina la ora 11 seara, cînd se dădea drumul la radio şi cînd Ostrovski asculta, cu respiraţia
tăiată, comunicatele cu privire la eroica luptă care se desfăşura în depărtata Spanie. Fasciştii încercau
să pătrundă spre Madrid, dar Madridul nu ceda. „Ei nu vor trece!" îşi juraseră republicanii şi scriitorul
era cu ei, cu luptătorii armatei populare spaniole, şi cu generalul Lucaci, cum se numea acum prietenul
său Mate Zalka.
Cînd soseau dimineaţa secretarii, îl găseau pe Nikolai Alexeevici atît de slab şi de obosit după o
noapte de nesomn, încît li se părea că nu va putea continua munca şi căutau să-l convingă să se
odihnească măcar o zi, măcar cîteva ore. îi propuneau de pildă să asculte muzică, sau să asculte lectura
vreunei cărţi. Totdeauna auzeau însă acelaşi răspuns:
— Astea toate le voi face după ce-mi voi preda manuscrisul la cules. Acum nu am dreptul să pierd nici
un minut pentru distracţie şi odihnă.
In ziua de 11 decembrie, la ora 12 noaptea, deci cu patru zile înainte de termenul fixat de el însuşi,
Ostrovski şi-a terminat modificările.
„Măicuţă dragă! îi scria el Olgăi Osipovna, care rămăsese la Soci. Astăzi am terminat toate
modificările şi completările la primul volum din „Născuţi în furtună". Cuvîntul dat Comitetului
Central al Comsomolului —■ să termin lucrarea pînă la 15 decembrie — mi l-am ţinut!
Toată luna asta am lucrat j;în trei schimburi". Ce le-am mai chinuit pe toate secretarele mele ! Le-am
răpit pînă şi duminicile, silindu-le să lucreze de dimineaţă pînă noaptea tîrziu. Bietele fete! Ce-or fi
crezînd despre mine? M-am purtat cu ele ca un om lipsit cu totul de conştiinţă.
Dar acum toate au trecut. Mă simt istovit. în schimb, cartea mea e gata şi peste trei săptămîni va apare
în „Romanul-gazetă",cu un tiraj de o sută cincizeci de mii
de exemplare. Apoi în cîteva alte edituri... aproape o jumătate de milion de exemplare...
... Acum am de gînd să mă odihnesc o lună întreagă, în care intenţionez să lucrez foarte puţin. Numai
de m-aş putea ţine de vorbă. Doar avem acelaşi caracter,
mama.
... Ai ascultat cuvîntarea Conducătorului la cel de al VUI-lea Congres al Sovietelor?
... Iartă-mă, scumpa mea, că nu ţi-am scris săptămî-nile din urmă, dar ştii că nu te uit niciodată. Ai
grijă de tine şi fii veselă. Lunile de iarnă vor trece repede şi o dată cu primăvara, mă voi întoarce la
tine. îţi strîng cu putere mîinile cinstite de muncitoare, şi te îmbrăţişez cu drag".
Capitolul XVII
UHunele zile
La 15 decembrie 1936 sosi la locuinţa lui Ostrovski un plic pe care scria „urgent" şi Nikolai
Alexeevici a auzit cînd au fost rupte pecetiile de ceară roşie şi deschis.
Ekaterina Alexeevna i-a citit hotărîrea Comitetului Central al Comsomolului Leninist: „în legătură cu
terminarea primei părţi a romanului „Născuţi în furtună" se acordă lui Ostrovski N. A. un concediu
de o lună".
în aceeaşi noapte, Nikolai Ostrovski a intrat în ultima şi cea mai îngrozitoare dintre crizele îndelun-
gatei sale boli.
Doar cu o lună şi jumătate în urmă, vorbind cu prietenii, spusese glumind:
— O să-i arăt eu hîrcei aste ia bătrîne cum mor bolşevicii! Cînd o să auziţi că Nikolai a murit, să nu
credeţi pînă nu veniţi aici şi nu vă convingeţi personal. Dacă
212
213
totuşi voi fi învins, nimeni nu va avea dreptul să spună: „Ar mai fi putut să trăiască" pentru că n-am să
plec pînă nu voi fi complet distrus. Dacă numai o celulă din organismul meu ar mai fi avut viaţă, ar
mai fi rezistat, aş trăi şi eu, aş fi rezistat şi eu!
Medicii au făcut tot ce le-a fost cu putinţă pentru a-i uşura chinurile, pentru a-l ajuta în lupta împotriva
bolii. Dar toate strădaniile lor au fost zadarnice. Ostrov-ski era pe moarte.
Cu o zi înainte de a-şi da sfîrşitul, l-a întrebat pe prietenul său, Semion Tregub:
— Ce-i cu Madridul? Rezistă? Şi aflînd că oraşul nu se predă, a şoptit înviorat: Bravo lor! Prin urmare
şi eu trebuie să rezist, deşi mi se pare că sînt înfrînt...
Continua să se considere luptător, nu înceta să lupte, deşi moartea îl scotea din rîndurile celor care
ţineau arma în mîini.
Peste noapte şi-a chemat soţia. Raisa Porfirievna s-a plecat deasupra lui şi î-a văzut chipul încordat şi
sprîn-cenele încruntate. Foarte simplu, el i-a spus:
—• Raiuşa... ceea ce am să-ţi spun acum vor fi probabil ultimele mele cuvinte rostite conştient... Nu
mi-am trăit rău viaţa... E drept că i-am smuls totul singur... Pentru mine nimic n-a fost uşor, dar am
luptat, şi ştii foarte bine că nu m-am dat învins... Dacă viaţa te va strînge cîndva puţin cu uşa, adu-ţi
aminte de mine! Nu uita pe de altă parte că oriunde ai lucra, orice-ai face, nu trebuie să te laşi de
studii. Fără carte nu te poţi dezvolta. Ai grijă de mamele noastre. Bătrînii noştri şi-au consacrat toată
viaţa nouă... Ai grijă de ei, Raiuşa...
A mai vrut să spună ceva, dar nu i-au mai îngăduit-o durerile. De altfel,peste cîteva clipe şi-a pierdut
cunoştinţa.
Revenindu-şi, după un timp, l-a întrebat pe fratele său, Dimitri:
— Am gemut?
— Nu.
— Moartea îmi dă tîrcoale, dar nu mă las eu!
La 22 decembrie 1936, la ora 19 şi 50 minute, Nikolai Alexeevici Ostrovski a murit.
în aceeaşi zi, Ekaterina Alexeevna a trimis doctorului Pavlovski o telegramă prin care-l ruga să
comunice trista veste Olgăi Osipovna, şi să vină cu ea la Moscova. I-a răspuns, printr-o telegramă,
chiar Olga Osipovna: „Dragi copii, curaj 1" Deşi trăia cel mai greu ceas din viaţa unei mame, se
gîndea totuşi la ei, la copii.
Ajunsă la Moscova, Olga Osipovna, însoţită de prietenii de la Soci, s-a dus de la gară direct la Casa
Scriitorului, îmbrăcată în negru, slăbuţă, cu faţa brăzdată de zbîrcituri, bătrîna s-a apropiat repede de
sicriu, a urcat cu greu treptele catafalcului şi s-a oprit, cu ochii la trăsăturile atît de dragi. Nu-şi putea
lua privirea de la chipul liniştit al fiului ei, de la fruntea lui înaltă şi de la buzele lui voluntare, puţin
întredeschise.
— Băiatul meu! a rostit ea încet.
S-a aplecat apoi o clipă spre sicriu, s-a îndreptat din nou şi, încrucişînd mîinile pe piept, a rămas
nemişcată, severă şi tăcută, învăluită de măreţia durerii ei de mamă.
Pe lîngă catafalc treceau mereu bolşevici şi comsomo-lişti, marinari din flota oceanului Pacific. A
defilat o delegaţie de orbi, o alta de pionieri şi luptători din divizia „Proletarskaia". A trecut fiica lui
Furmanov şi fiul lui Ceapaev, o tînără mamă şi-a ridicat sus, deasupra capetelor celor din jur, fiica de
trei anişori, şi copila a trimis scriitorului salutul pionierilor...
Chiar în acele ceasuri muncitorii din tipografia „Iskra revoluţiei" tipăreau în grabă ultima lucrare a lui
Ostrovski, care a apărut chiar în ziua incinerării lui.
Urna cu cenuşă a fost urmată de un detaşament de trăgători şi de un escadron de cavalerie, care aveau
să dea onorul gloriosului luptător al Armatei Roşii, devotatului fiu al Patriei.
Cînd în vechiul turn al cimitirului Novodevicie bătu ora două, scriitorul Alexandr Fadeev deschise
mitingul de doliu.
214
215
— înmormîntăm astăzi pe viteazul cavaler al clasei muncitoare, fiu credincios al partidului şi scriitorul
de valoare Nikolai Alexeevici Ostrovski — spuse el. Neasemuita pildă a vieţii sale ne face să fim
mîndri de partidul nostru, care educă oameni ca Nikolai Ostrovski. Ideile care l-au însufleţit sînt de
neînvins.
Tot timpul cît a vorbit, Alexandr Fadeev a ţinut în mînă o carte pe a cărei copertă de culoare deschisă
scria: „Nikolai Ostrovski. „Născuţi în furtună".
Capitolul XVIII
Extraordinara viaţă a lui Pavel Korceaghin
Atît în casa de pe strada Gorki din Moscova, cît şi în vila de la Soci, totul a fost păstrat aşa cum a fost
în timpul vieţii lui Nikolai Ostrovski.
în vila de la Soci, pe o măsuţă de lîngă patul lui de suferinţe, se află o maşină de scris, şi în maşină o
pagină din manuscrisul romanului „Născuţi în furtună". Lîngă dulapul cu cărţi e atîrnată o manta cu
petliţe de comisar de brigadă, iar deasupra — o budionovkă veche. Pe harta Spaniei de pe perete au
rămas prinse steguleţele negre şi roşii, iar pe masă se află un buchet de trandafiri, meşteriţi cu artă de
către muncitoarele de la fabrica de produse de cauciuc din Iaroslavl. Vedem apoi mape cu notiţe din
cărţi şi cu scrisori ale cititorilor. Ultima carte din care Alexandra Petrovna Lazareva i-a citit lui
Ostrovski stă deschisă, iar la căpătîiul patului aşteaptă parcă telefonul. Toate par aşa de vii, încît te
aştepţi să auzi glasul lui Nikolai Alexeevici:
„înainte, prieteni, înainte!"
Acum, în casa lui a fost deschis muzeul Nikolai Ostrovski.
216
Camera lui NA. Ostrovski în easa-muzeu din Soci
«
într-adevăr, în urma hotărîrii guvernului, locuinţele lui Nikolai Ostrovski de la Moscova şi Soci au fost
transformate în muzee. Poporul însuşi a ajutat la crearea lor. Din toate oraşele marii Uniuni Sovietice,
organizatorii au primit tot felul de documente, fotografii şi scrisori ale lui Nikolai Alexeevici. Pictorii
au redat în tablourile lor locurile în care a trăit şi a luptat; i-au făcut portretul şi au imortalizat pe pînze
chipurile prietenilor şi ale personajelor lui, iar editurile au trimis, spre păstrare, şpalte corectate sub
directa lui îndrumare.
Mult timp avea să mai aducă poştaşul scrisori la vila din Soci. De astă-dată însă nu adresate lui
Ostrovski, ci mamei, soţiei şi surorii lui, şi în toate cineva îşi aducea aminte de întîlnirea lui cu Nikolai
Alexeevici sau de curajul pe care-l inspiră mereu cărţile lui oamenilor sovietici în lupta lor pentru
comunism.
în 1946 s-a deschis şi la Şepetovka, oraşul în care Ostrovski şi-a început activitatea revoluţionară şi a
intrat Jn Gornsomol, un muzeu Nikolai Ostrovski.
217
Vechile denumiri ale străzilor, care poartă acum în oraşe mari şi mici numele lui Nikolai Ostrovski, au
fost de mult uitate. Numeroase biblioteci şi şcoli poartă acelaşi nume, studenţii primesc burse
„Ostrovski" şi pe bordul alb al unui vas de pe Marea Neagră străluceşte în soare, cu litere de aur,
inscripţia „Nikolai Ostrovski".
Cel mai măreţ monument al scriitorului-comunist sînt însă operele' lui: „Aşa s-a călit oţelul" şi
„Născuţi în furtună" traduse în limbile tuturor popoarelor Uniunii Sovietice şi citite de toţi oamenii
sovietici. Peste şapte milioane de exemplare din lucrările lui Ostrovski au fost difuzate în Uniunea
Sovietică.
De multă vreme — Ostrovski nu murise încă — Pa vel Korceaghin a ieşit din paginile romanului şi a
început să-şi trăiască independent extraordinara sa viaţă, fiind sfetnic oamenilor mari şi copiilor în
toate ceasurile grele, ca şi cum ar fi existat aievea.
La muzeul Nikolai Ostrovski se vădeşte limpede minunata influenţă a lui Pavel Korceaghin, cel care a
ajutat primilor constructori ai metroului de la Moscova în munca lor şi muncitorilor de la puţul
numărul 54/56 să iasă învingători din întrecere. După ce a citit „Aşa s-a călit oţelul", comsomolistul
Burov din Donbas a depăşit norma zilnică de cîteva ori; inspirat de Korceaghin, tînărul acar uzbek
Matulin a devenit stahanovist, iar renumitul fierar N. Busîghin, unul dintre glorioşii iniţiatori ai
mişcării stahanoviste, a citit tinerilor săi elevi cartea pe care o îndrăgise atît de mult. Pavel Korceaghin
a fost un exemplu pentru Paşa Anghelina, astăzi eroina muncii socialiste.
Cu puţin înainte de război, muzeul Nikolai Ostrovski de la Soci a fost vizitat de V. A. Berşadski, om
de ştiinţă, fost marinar în tinereţe. Accidentat pe vasul pe care era repartizat, tînărul matroz şi-a pierdut
vederea, nenorocire care l-a doborît. Indiferent la orice, Berşadski nu scotea zile în şir nici o vorbă,
clocind undeva, în fundul sufletului, hotărîrea de a-şi pune capăt zilelor. Tovarăşii, căutînd să-l smulgă
gîndurilor negre, i-au citit romanul „Aşa s-a călit oţelul". De unde
218
la început bolnavul a ascultat cu mintea aiurea, cu fiecare capitol s-a lăsat tot mai mult antrenat de
acţiune.
— „Oricare dobitoc poate să-şi tragă un glonţ în cap! a auzit Berşadski. Dar ai încercat să învingi
viaţa? Ai făcut tot ce se putea ca să ieşi din încercuirea ei de fier?"
„Mi se părea — avea să povestească un tînăr om de ştiinţă — că Pavka pe mine mă întreabă. Dar eu ce
puteam să-i răspund? în seara aceea am trăit cea mai grea criză. Ieşisem parcă dintr-o boală grea, mă
aflam la o cotitură. M-am hotărît să studiez. Celula noastră de comsomol m-a ajutat, m-a îndrumat şi
am muncit cu aceeaşi rîvnă ca şi Nikolai Ostrovski. Au trecut mulţi ani de atunci şi azi, după cum
vedeţi, sînt profesor universitar, mi-e viaţa plină şi sînt fericit. Nu ştiu cum i-aş putea mulţumi lui
Ostrovski. Şi ca mine, mii de oameni îi datorăm în mare măsură viaţa".
Au trecut ani după ani, şi Pavel Korceaghin a ajuns tot mai apropiat şi mai drag cititorilor săi.
In ziua de 22 iunie 1941, în muzeul Nikolai Ostrovski de la Soci — cum se întîmpla întotdeauna
duminica — se aflau mulţi vizitatori. Printre ei şi un grup de studenţi care, cu şase-şapte ani în urmă
erau copii, elevi de şcoală. Copii ca ei îi scriau lui Nikolai Ostrovski, mulţumindu-i că le-a făcut
cunoştinţă cu Pavluşa Korceaghin şi-i făgăduiau solemn că dacă patria va fi vreodată atacată de
fascişti, vor lupta pe toate graniţele U.R.S.S. aşa cum au luptat părinţii lor, aşa cum a luptat Pavel
Korceaghin.
Cutreierînd sălile muzeului, studenţii se opreau emoţionaţi în faţa ordinului lui Stalin adresat
comandantului de armată al Armatei I-a de Cavalerie de a ataca gărzile albe poloneze. Aflau apoi că la
acest atac luase parte şi scriitorul şi cercetau adeverinţa eliberată ostaşului Ostrovski pentru strîngerea
cărţilor în casele burghezilor.
Deodată, în liniştea muzeului răsună prin difuzor vocea lui Viaceslav Mihailovici Molotov. Locţiitorul
preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S.
219
aducea poporului vestea că fasciştii atacaseră în mod perfid ţara.
— Cauza noastră este o cauză dreaptă. Duşmanul va fi zdrobit, victoria va fi a noastră! şi-a încheiat
cu-vîntarea Viaceslav Mihailo-viei, încrezător în viitor. Cît ai clipi, muzeul s-a golit şi studenţii au
grăbit pasul spre casele de odihnă unde fuseseră repartizaţi, pentru a se pregăti îndată de plecarea pe
front. înainte de a trece însă pragul muzeului, unul dintre ei a scris în cartea de aur a vizitatorilor: „Iţi
jurăm, Niko-lai, că vom lupta împotriva mişelului duşman pînă la ultima suflare, aşa cum ai luptat şi
tu!"
După cîteva zile, muzeele Nikolai Ostrovski de la Soci şi de la Moscova au început să fie vizitate de
oameni îmbrăcaţi în uniformele Armatei Roşii, care se rugau ca înainte de a pleca pe front să li se dea
„Aşa s-a călit oţelul" şi „Născuţi în furtună".
„Cum se produce o acalmie între lupte — îi scria Raisei Porfirievna Ostrovskaia, I. Selin, locotenent
major — afli că oamenii au început cititul. Vă rog deci insistent să-mi trimiteţi încă cîteva exemplare,
dacă vreţi să am linişte cu ostaşii. Oamenii spun: „O s-o citim o dată, o s-o mai citim o dată şi pe urmă
o s-o luăm de la început!" N-am văzut în viaţa mea astfel de cititori!" Pînă atunci, Pavel Korceaghin
fusese îndemn muncitorilor şi colhoznicilor să construiască mai repede fabrici şi să obţină recolte
bogate, într-un cuvînt,să muncească mai bine. Acum era alături de ostaşii roşii în luptă, şi împreună cu
ei apăra cu pieptul său oraşul lui Lenin,
Prima ediţie a romanului
„Născuţi în furtună" apărută
în ziua funerariilor lui N. A.
Ostrovski
220
oraşul lui Stalin. Lupta pe toate fronturile Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
La Stalingrad, în octombrie 1942, sergentul Natorsin a adus în adăpostul în care se ascunsese
împotriva atacului bombardierelor germane, luată dintr-un cămin studenţesc distrus, cartea
„Aşa s-a călit oţelul", ruptă şi plină de funingine. în clipele grele prin care avea să treacă
sectorul acela, eroicii apărători ai Stalingradului citeau cu glas tare din Ostrovski.
„Cum începea lectura, totul se liniştea treptat — avea să-şi aducă aminte Pashin, locotenentul-
major — şi printre noi prindea viaţă Pavel Korceaghin, adevărat, viu, ca şi cum ar fi stat de
vorbă cu noi şi ne-af fi îndemnat să rezistăm".
Generalul Ciuikov, unul din glorioşii apărători ai Stalingradului, spunea că ostaşii lui nu sînt
altceva decît o nouă generaţie de Korceaghini. De altfel şi în alte sectoare de pe front, la
Leningrad, de pildă, comandanţii spuneau ostaşilor care săvîrşeau acte de bravură, că sînt
„korceaghinişti". Titlul trebuia cîştigat în luptă. Unul dintre ostaşii roşii, ieşit din încercuire
împreună cu grupa sa, ne povesteşte:
„Greu a mai fost! Mi se părea că în flancul drept^ la mitralieră, stă Nikolai Ostrovski, care ne
ajută".
Patruzeci de tineri ostaşi-comsomolişti de pe un alt front scriau aproape acelaşi lucru Olgăi
Osipovna Ostrovskaia:
„Cînd mergem la atac, ni se pare că în flancul drept merge, cu arma în cumpănă, Pavel
Korceaghin, dare băga spaima în duşman, aşa cum a făcut şi în războ-iU civil".
La muzeul Nikolai Ostrovski din Moscova este expus un exemplar din romanul „Aşa s-a călit
oţelul" şi alături, plin de sînge, carnetul de comsomolist al lui Feodor Fedosov. Eroul-
comsomolist nu s-a despărţit de această carte pînă la ultima suflare...
Muzeul flotei maritime militare a primit, expediat de pe bordul unui vas militar, un volum din
scrierile lui Ostrovski, pătat de sîngele eroului Uniunii Sovie-
22!
tice, Kuropiatnikov. Echipajul eroic al acelui vas a rezistat, într-o luptă inegală, atacului a 30 de
avioane de bombardament fasciste, a suferit o mie cinci sute de spărturi, mai mult de jumătate din
echipaj a fost scos din luptă, dar echipajul şi-a făcut datoria şi a trimis, în memoria eroilor-marinari,
cartea lui Pavel Korceaghin, care a luptat alături de ei.
După ce treceau prin oraşels în care a trăit şi a lucrat Nikolai Ostrovski, unităţile sovietice au lovit cu
mai multă ură în duşman. Cînd ofiţerii bateriei de lîngă Novorositk trimiteau un foc după altul în
rîndul di ş-manului, comandau: „Pentru Nikolai Ostrovski — foc!"
La muzeul din Soci este expus şi portretul Zinei Tusnolobova, medic locotenent într-un regiment de
gardă. Avea numai douăzeci de ani cînd a plecat pe front, unde a salvat de pe cîmpul de bătălie o sută
douăzeci şi trei de răniţi. După o luptă, Zinei, grav rănită, i-au fost tăiate mîinile şi picioarele. A
pierdut mult sînge şi a stat luni îndelungate la spital, gîndin-du-se desperată la viitorul ei.
în aceste zile grele, întorcînd paginile cu gura, Zina a citit romanul „Aşa s-a călit oţelul".
j,Atrnci mi-a fost ruşine de mine'— avea să-i scrie ea Olg"i Osipovna. Mi-a fost ruşine că nu am destul
curaj. De atunci n-a mai văzut nimeni o lacrimă pe obrazul meu".
Fiind la Sverdlovsk în spital, Tusnolobova a aflat că una din uzine se afla într-o situaţie grea şi cu
gîndul s-a hotărît să-i ajute. S-a adresat prin radio tinerilor muncitori care, uluiţi de curajul fetei, şi-au
luat solemn angajamentul să scoată cinci tancuri peste plan. Zina, devenită crainic, a lucrat de atunci şi
la Comitetul de Radio din oraşul L ninsk, şi la Kuzbas.
„Am mulţi prieteni, scria Zina de la Leninsk la Soci. Dintre tcţi, unul mi-e mai drag decît toţi ceilalţi:
Nikolai Ostrovski".
La muzeul din Moscova este expusă scrisoarea Lenei, fostă partizană, care povesteşte că în
detaşamentul lor romanul „Aşa s-a călit oţelul" era purtat pretutindeni.
"'22
într-un rînd, cartea, a zăcut două zile în zăpadă, alături de un ostaş rănit. Au uscat-o însă, pagină cu
pagină, la foc. Ori de cîte ori vreun tînăr partizan pierdea curajul, era suficient să-i spui: „Adu-ţi
aminte de Pavka!" ca să-i fie ruşine de el şi să ceară să fie trimis în acţiunile cele mai periculoase.
In regiunile în care au luptat partizanii, copiii le spuneau celor mai curajoşi dintre ei „Pavka Korcea-
ghin".
Nikolai Ostrovski explicase în 1935 comsomoliştilor de la Bereznikov de ce vrea să scrie „Născuţi în
furtună". Ştia că fasciştii pregătesc un război crîncen împotriva Uniunii Sovietice.
„Vreau ca tînăra generaţie, cei ce n-au văzut aievea un jandarm sau un moşier, să cunoască faţa
duşmanului cu care vor fi nevoiţi să se ciocnească, şi pe care va trebui să-l nimicească pentru
totdeauna... Iar atunci cînd va fi nevoie, să puneţi mîna pe armă, o să vă acoperiţi de glorie
nepieritoare, şi cu propriile voastre mîini o să înfigeţi steagul roşu la Berlin".
Aceste cuvinte le reamintea tinerilor ostaşi de pe front Mihailov, secretar al Comitetului Central al
U.T.C.L. al U.S.
„Să fim demni de Pavel Korceaghin şi de tovarăşii lui de luptă, a spus el, înflăcărat. Sâ învăţăm de la
ei ce este ura împotriva duşmanului şi dragostea pentru patri !"
Pavel Korceaghin a învăţat pe comsomoliştii care luptau pe front, cum îi învaţă azi pe cei mai tineri
dintre cititorii săi ce este ura faţă de duşman şi dragostea de patrie. Zoia Kosmodemianskaia, Oleg
Koşevoi, Ulia Gromova, Liza Ceaikina, Şura Ctkalin — şi-au însemnat toţi în jurnalele lor, ca pe un
legămînt de credinţă, gîndurile lui Korceaghin la mormîntul proaspăt al Valiei, căzută sub gloanţele
călăilor.
Mama lui Ohg Koşevoi avea să-i scrie mamei lui Nikolai Ostrovski o scrisoare în »care îi mărturisea
că nici o altă carte nu-i făcuse fiului ei o impresie atît de puternică ca romanul „Aşa s-a călit oţelul".
Elev în
223
clasa a şasea, îl cfitise în limba ucraineană şi fusese captivat de el de la prima pînă la ultima filă.
„Voi trăi întotdeauna cum a trăit Pavka — îi spunea el mamei sale. Dar probabil că eu nu voi avea
prilejul să fac ceea ce a făcut el. Noi, pionierii, nu ştim decît din auzite ce grea a fost viaţa tinerilor pe
atunci. Noi sîntem fericiţi, toate uşile instituţiilor de învăţămînt ne sînt larg deschise, ne putem alege
liberi orice profesiune. Dacă Patria noastră va fi atacată şi dacă duşmanul va încerca să ne fure nouă,
oamenilor sovietici, tot ce avem, voi lupta aşa cum a luptat Korceaghin, oricît de bătrîn aş fi!"
în primăvara anului 1942, Oleg recitea „Aşa s-a călit oţelul".
„Cartea; lui Ostrovski a fost pentru băiatul meu un fel de îndrumător în toate problemele care i se
păreau greu de rezolvat — scria Elena Koşevaia. Era suficient ca unul dintre prietenii lui să-şi piardă
puţin curajul sau vioiciunea, ca Oleg să ia de pe etajeră „Aşa s-a călit oţelul", în care ştia că va găsi
întotdeauna ceva potrivit situaţiei..."
„Dacă aveţi nevoie de înviorare — spunea Oleg — vă sfătuiesc să vă adresaţi nemuritorului Nikolai
Ostrovski. Adresa: camera lui Oleg,etajera, volumulI, poliţa de susl"
„Cînd nemţii au intrat în Krasnodon, Oleg şi-a adus aminte că şi Pavka trăise ocupaţia germană şi că a
luptat împotriva duşmanului. A păşit deci şi el pe calea luptei, pe calea lui Korceaghin — povestea
mama lui Oleg. Strîngînd în jurul său un grup de prieteni, Oleg şi-a deschis prima adunare cu lectura
diferitelor episoade din cartea lui Ostrovski. Deseori l-am auzit recitind pe de rost prietenilor săi
pasajul cel mai drag lui din toată cartea:
„Nimic nu-i mai scump pentru om decît viaţa. N-o trăieşti decît o singură dată şi trebuie s-o trăiască
astfel, încît să nu-i pară rău că a trăit, să nu aibă a-şi reproşa un trecut meschin şi ruşinos, astfel ca în
faţa morţii să poată spune: toată viaţa şi toate puterile mi
le-am închinat celui mai minunat lucru din lume — lupta pentru eliberarea omenirii".
Cuvintele acestea, săpate pe marmura neagră ce străjuieşte mormîntul Zoiei Kosmodemianskaia,
răsună ca un jurămînt de credinţă al tinerei generaţii de eroi ai Uniunii Sovietice.
Profeţia scriitorului s-a adeverit: armatele sovietice au ieşit victorioase.
„Plecînd pe front mi-am luat rămas bun şi de la tine, Kolea — scria în cartea de aur a muzeului
Nikolai Ostrovski, unul dintre tinerii ostaşi. Cînd m-am întors victorios, am socotit de datoria mea să
vin aici, la muzeu, ca să mă întîlnesc cu cel care mi-a dat încredere şi curaj în luptă".
Cărţile lui Nikolai Ostrovski sînt de multă vreme editate şi în numeroase ţări străine.
Burgheziei i-a fost însă întotdeauna teamă de Pavel Korceaghin. în Elveţia de pildă, directorul editurii
care a publicat „Aşa s-a călit oţelul" a fost arestat şi şpalturile au fost confiscate. Muncitorii au luat
însă atitudine şi, apărînd cartea, au declarat grevă.
Cînd, în 1939, Armata Roşie a dat ajutor poporului lituanian să se elibereze de sub dominaţia
burgheziei, ostaşii noştri, intrînd într-o casă, au găsit un tînăr grav bolnav, de la care au aflat că în
ajunul venirii Armatelor Roşii, jandarmii-l bătuseră îngrozitor pentru vina că au găsit la el romanul
„Aşa s-a călit oţelul".
Cînd au cotropit Franţa, fasciştii au pus în lanţuri şi l-au executat, după torturi îngrozitoare, pe profe-
sorul Valentin Feldman, traducătorul lucrărilor lui Nikolai Ostrovski.
în Statele Unite ale Americii, ţara mult lăudatei „democraţii şi libertăţi", cei care citesc romanele lui
Ostrovski sînt daţi afară din slujbă, dacă nu şi vîrîţi în temniţă.
Totuşi, cu toate persecuţiile poliţiei şi măsurile cenzurii, editurile progresiste din străinătate nu
încetează să tipărească romanul „Aşa s-a călit oţelul".
225
Ziarele muncitoreşti din Anglia se ocupă de soarta lui Pavel Korceaghin, iar unul dintre cei mai
cunoscuţi scriitori britanici, după ce a citit romanul, a exclamat: „Este o carte ce te face să fii mîndru
că eşti om!"
Milioanele de noi cititori din republicile de democraţie populară: Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria,
Romînia, Ungaria şi Albania, ţări eliberate de eroica armată sovietică de sub jugul fascismului, citesc
cu drag povestea vieţii lui Pavel Korceaghin.
Cu Pavel Korceaghin au pornit la luptă cu atîta eroism ostaşii armatei democratice din Grecia
împotriva fasciştilor din ţară, care puseseră mîna pe putere cu ajutorul armatelor americane şi engleze.
Cu cît drag au şoptit patrioţii greci numele tinerei Atena Tosca, căzută în luptele pentru libertatea
patriei. Această tînără s-a aruncat pe mitraliera duşmană şi, acoperind-o cu trupul ei, a deschis calea
detaşamentului. în raniţa ei a fost găsită cartea „Aşa s-a călit oţelul",tradusă în limba greacă.
Şi în China Pavel Korceaghin a dat ajutor în lupta pentru cucerirea libertăţii. Cînd armata populară
chineză de eliberare, eliberînd. regiune după regiune, înainta victorioasă, într-o luptă grea cu
duşmanul, ostaşul Iao-Ci a fost grav rănit, iar medicii n-au reuşit să-i salveze vederea. Iao-Ci era
aproape de sinucidere, cînd i-a fost citit la spital romanul „Aşa s-a călit oţelul", din care a învăţat pe de
rost capitole întregi. Eroul s-a reîntors la viaţă datorită acestei cărţi şi a fost numit comisar la un spital
din provincia Şandun. Deseori, acolo avea să povestească ostaşilor grav răniţi viaţa lui Pavel
Korceaghin, iar pilda lui Pavka i-a îmbărbătat, i-a înveselit şi le-a reinsulfat dorinţa de a se întoarce la
luptă, de a lupta pentru patrie pînă la ultima suflare.
în muzeul Nikolai Ostrovski din Moscova, este expus un exemplar al romanului „Aşa s-a călit oţelul"
în limba chineză. „Cu această carte au plecat la lupta pentru libertate soldaţii armatei populare chineze
de eliberare" — scrie pe coperta volumului trimis în dar de Fîn-Ben-bin, secretarul Uniunii Noii
Democraţii a Tineretului din China.
226
Muzeul a fost vizitat de Cian Lin, de trei ori erou al Armatei Populare Chineze care, desprinzîndu-şi
de pe piept cele două medalii primite pentru actele lui de eroism, le-a predat conducătorului muzeului,
spunînd: „Chipul lui Nikolai Ostrovski mi-a insuflat curaj. Doresc ca aceste medalii să rammă la
muzeu".
Nemuritoarea imagine a lui Pavel Korceaghin i-a ajutat şi pe curajoşii patrioţi coreeni în eroica lor
luptă împotriva cotropitorilor americani — pentru libertatea şi independenţa patriei lor.
în ţările de democraţie populară, cărţile lui Nikolai Ostrovski apar mereu în alte ediţii şi ajută
popoarele eliberate să-şi construiască o nouă viaţă.
Piotr Petrov, metalurgist la uzina Gheorghi Dimi-trov, scrie într-o scrisoare publicată într-o revistă
literară bulgară:
„Ori de cîte ori sînt evidenţiat sau premiat pentru munca mea, îmi pun întotdeauna întrebarea: Cui
datorez asta? Şi îmi aduc îndată aminte de toate cărţile sovietice pe care le-am citit şi de eroii lor...
Printre ele, şi de minunatul roman al lui Nikolai Ostrovski „Aşa s-a călit oţelul". Cînd, în munca sau în
viaţa mea personală întîmpin greutăţi, în faţa ochilor mei învie minunatul chip al lui Pavel
Korceaghin... Fără romanul lui Ostrovski n-aş fi ajuns să am marea cinste de a fi unul dintre fruntaşii
uzinei noastre".
La 22 decembrie 1946, poporul sovietic a comemorat împlinirea a zece ani de la moartea lui Nikolai
Ostrovski. în noaptea aceea de decembrie, în numeroase uzine tinerii muncitori au intrat la lucru în
„schimbul Korceaghin", şi acum există brigăzi de lucru cu acest nume.
Atelierele principale de cale ferată din Kiev, unde cîndva Nikolai Ostrovski a lucrat ca electrician, au
devenit acum o uzină de reparaţii de vagoane. Sînt cîţiva ani de cînd brigada de comsomolişti-
korceaghi-nişti care munceşte acolo depăşeşte lunar planul.
Cu acelaşi succes lucrează brigăzile Korceaghin şi la Leningrad — la uzina Stalin şi Ia uzina
Kirov. La
227
„Krasnîi vîborjeţ" comsomoliştii au hotărît să înmî-neze celei mai bune brigăzi de tineret volumul lui
Niko-lai Ostrovski, primit de la muzeul lui Ostrovski din. Soci în loc de drapel.
Brigăzile Koreeaghin lucrează cu succes şi pe uriaşele şantiere ale zilelor noastre. Numele lui Nikolai
Ostrovski a fost dat celei mai bune echipe de tineret de la excavatorul păşitor ES-l, care a bătut
recordul de excavaţie pe şantierul canalului „V. I. Lenin" Volga-Don. O brigadă comsomolistă Nikolai
Ostrovski există şi pe şantierul hidrocentralei Kuibîşev.
Azi se desfăşoară pe scară tot mai largă lupta pentru menţinrrra şi întărirea păcii. Toţi oamenii cinstiţi
din lume, în frunte cu poporul sovietic, îşi unesc forţele în vederea luptei împotriva uneltirilor
criminale ale aţîţă-torilor la un nou război mondial. Ce puternic răsună astăzi cuvintele lui Nikolai
Ostrovski:
„Noi toţi sîntem prinşi în muncă paşnică. Steagul nostru e steagul păcii... Noi vrem pace, noi înălţăm
măreţul edificiu al comunismului... Şi dacă fascismul, acest cîine turbat, se va năpusti asupra hotarelor
sfinte ale Uniunii Sovietice, întreaga ţară se va ridica în apărarea hotarelor ei şi milioane de tineri
luptători vor lua arma în mînă".
Astăzi, milioane de oameni sovietici iubitori de pace înalţă măreţul edificiu al comunismului. Conduşi
de partidul comunist, ei construiesc centrale electrice nemaivăzute în lume, înalţă baraje uriaşe,
asanează mlaştinile şi cuceresc pentru colhozuri ogoare noi.
Se lărgesc noile şi luminoasele secţii ale uzinelor. Foşnesc lanurile bogate în rod ale colhozurilor.
Invincibila putere sovietică devine tot mai puternică. Cînd citim, astăzi, despre constructorii
comunismului, despre comsomoliştii care desţelenesc milioane de hectare, despre minunaţii oameni ai
ţării noastre, în chipul omului sovietic al zilelor noastre, recunoaştem trasă' turile lui Pavel
Koreeaghin,
228
DIN PARTEA AUTORILOR
Am folosit pentru această biografie a Iui N.A. Ostrovski, în afara operelor lui literare, cuvîn-tările, articolele şi scrisorile în
care se oglindeşte biografia remarcabilului scriitor-comunist sovietic.
Ne-am străduit să respectăm limbajul personajelor principale din carte, folosind amintirile şi povestirile — publicate sau nu
— ale prietenilor scriitorului despre cei care îl înconjurau.
Am consultat mai ales documentele şi materialele aflate în muzeele N.A. Ostrovski din Moscova, din Soci şi din Şepetovka.
Ediţia de faţă a suferit unele modificări şi completări faţă de cea precedentă.
Aducem sincerele noastre mulţumiri soţiei scriitorului — Raisa Porfirievna Ostrovskaia — surorii sale — Ekaterina
Alexeevna Ostrovskaia, precum şi_ A.A. Karavaeva, M.B. Kolosov, M.K. Pavlovski, G.M. Alexeeva, A. P. Lazareva, I.S.
Linnik, D.G. Cernopîşski şi M.N. Cerneak (Nerodiuk), care şi-au avut toţi partea lor la crearea acestei cărţi.
229
Cap I.
.
Cap II.
.
Cap III.
.
Cap IV.
.
Cap V.
.
Cap VI.
.
Cap VII.
.
Cap VIII.
.
Cap IX.
.
Cap X.
.
Cap XI.
.
Cap XII.
.
Cap XIII.
.
Cap XIV.
.
Cap XV.
.
Cap XVI.
.
Cap XVII.
.
Cap XVIII.
.
Cap XIX
.
Cap XX.
.
Cap XXI
.
Cap XXII.
.
CUPRINS
PARTEA 1NTÎI
Şklear 5
Satul Vilia 8
Vechiul iaz 12
La şcoală 16
Războiul 21
„Tăunul" . 28
La restaurant 32
„Voi vota pentru bolşevici!" 38
Măria' Iakovlevna 44
Tînărul ilegalist 51
Pe front! 55
Un raid ameninţător 64
Scos din luptă... 69
Iată unde se căleşte oţelul! 76
Exploatarea forestieră 84
Zona de graniţă 87 „înseamnă-ţi tot ce povesteşti!" 96
In familia Maţiuk 101
O noapte de neuitat 104
„Cărţile în primul rînd" 110
La Soci 114
Drumul spre viaţă 120
Cap. I.
Cap. II.
Cap. III.
Cap. IV.
Cap. V.
Cap. VI.
Cap. VII.
Cap. VIII.
Cap. IX.
Cap. X.
Cap. XI.
Cap. XII.
Cap. XIII
Cap. XIV.
Cap. XV.
Cap.XVI.
Cap.XVII.
Cap.XVIII.
PARTEA A DOUA
Eroismul
Zile de aşteptare
„Victoria mea este victoria
voastră!" „Zece mii de baionete noi"
129
137
141 145
157 161 Î64
DIN PARTE
Căsuţa de pe strada Orehovaia 153 Viaţa îşi schimbă făgaşul „Născuţi în furtună" Scrisori, scrisori, scrisori...
Printre cordoanele de poliţişti 170
Torentul omenesc 174
„De ziua mea" 177
Ordinul Lenin 182
Delegatul nevăzut 190
La vila albă 198
Atacul 205
Cu patru zile înainte de termen 209
Ultimele zile 213 Extraordinara viaţă a lui Pavel
Korceaghin 216
A AUTORILOR 229
230

C-k*
Nr. 1791
REDACTOR DE CARTE : M. WESTFRIED
TEHNOREDACTOR : EMIL SOLNICA
CORECTOR: VERA SION
DAT LA CULES 2.X.957. BUN DE TIPAR 13.111.958. TIRAJ 4.100 EX. BROŞATE ŞI 2.050 EX. CARTONATE. HIRTIE
SEMIVELINA DE 65 GR. M.P. COLI DE TIPAR 14,5. COLI DE EDITURA 11.2. FT. 32/84X108. COM. EDITURII 2582. EDIŢIA I. A.
0895. PENTRU BIBLIOTECILE MICI INDICELE DE CLASIFICARE 92 (S) = R
Tiparul executat sub corn. nr. 1543 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „I. V. STALIN", Bucureşti — R.P.R.