Ion Luca Caragiale, În Nirvana

Sunt peste douăzeci de ani de-atunci.

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea
migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:
— Îți place să te ocupi cu literatura... Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte
învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-
ar face plăcere să-l cunoști.
Și-mi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat - care slujea în curte și la grajd -
culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan -
biblioteca băiatului - plin cu cărți nemțești. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viciu.
Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns
aci din cine știe ce împrejurare.
Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase
biblioteca și acuma se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui - astfel puteam să-l văz.
Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă
extraordinară, un erou, un viitor om mare. […]
Tînărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și
senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet
blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil
predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
— Mă recomand, Mihail Eminescu.
Așa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul
vârstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărât, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.
— Dacă-ți place așa de mult poezia, trebuie să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai și
scris.
— Da, am scris.
— Atunci - și mie-mi place poezia, deși nu pot scrie - fii bun și arată-mi și mie o poezie de
dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte
înamorat... D-abia mai țiu minte. Știu atâta, că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian
nenorocit de o pasiune contrariată... cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau
69 în Familia din Pesta.
A doua zi seara ne-am întâlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese
foarte puțin mișcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut și posomorît, vorbea
foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească
tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi când m-am dus la
el, l-am găsit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată
ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare, și mi-a cântat doina.
Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui.
Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător
ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită
pentru om!
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am așteptat toamna pe
Eminescu în zadar - trupa s-a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe
excentricul fugar și, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, și d-acolo l-a trimis la Viena.
Mihai Eminescu, Copii eram noi amândoi (fragment)

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci* bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi - poruncě ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins –

Îmi pare chiar pe rege –
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.
 Alejandro Palomas, Un fiu

În unele duminici, mă duc cu tata la film, dar doar după-amiază, pentru că dimineața este
închis. Înainte să plece, cu mama mă duceam rareori, pentru că ei îi plăcea mai mult să se
joace de-a tot felul de jocuri și să vadă filme pe calculator. Făcea floricele la cuptorul cu
microunde și apoi le dădea cu unt și ne așezam amândoi pe canapea, cu pătura cu desene
magice pe care scrie ,,madeinturkey” și pe care a adus-o odată dintr-un loc care se numește
Istanbul, care nu este Pakistan, deși tata spune că acolo toți bărbații poartă mustață și
femeile seamănă cu mama Naziei, pentru că li se văd foarte puțin fețele.
Preferatele mamei sunt filmele în care se cântă tot timpul, mai ales cele cu femei blonde. Îi
plac mult, dar cel mai mult și mai mult, ,,Sunetul muzicii”, pentru că apare Mary Poppins
deghizată în călugăriță, pe care o mai cheamă și Maria, deși copiii familiei Trapp nu știu asta,
pentru că, firește, cum sunt din Austria, este mai bine așa, ca să nu-i calce cu mașinile lor
cenușii nemții, care sunt cei răi. De asemenea, îi place mult de tot și un film foarte comic ce
se numește ,,Nunta lui Muriel” și în care este vorba despre o fată grasă, plină de pistrui, care
locuiește în Australia și care are prietene foarte rele, pentru că sunt frumoase, iar ea nu.
Mama știa toate cântecele și, în unele duminici, când tata nu era acasă, pentru că la ora
aceea se ducea la sala de gimnastică sau uneori la fotbal, ne scoteam pantofii, ne urcam în
picioare pe canapea și cântam și dansam pe melodia ,,Mamma mia”, la fel ca Muriel și
prietena sa, cu perucile și costumele argintii așa, spate în spate. Mai sunt și alte filme care
mamei îi plac mult, unele pe care le numește ,,clasice”, dar care pe mine mă plictisesc,
pentru că, fiind vechi, nu sunt colorate, și mai e și filmul meu preferat, care-i place mult și
mamei, iar tatei nu și care se numește ,,Billy Elliot”.
Mama spune că Billy seamănă puțin cu mine. Mă rog, puțin mai mult, pentru că și mama lui
Billy este tot englezoiacă, deși eu nu știu să dansez foarte bine și s-ar putea să nu mai învăț
niciodată. Anul trecut, de ziua mea, i-am rugat pe tata și pe ea să mă înscrie la o școală de
balet care se afla dincolo de piață, la fel ca Billy, dar în spaniolă, iar mama s-a bucurat foarte
mult și a aplaudat așa, o dată, de două și de trei ori, dar tata a zis:
- Hmmm..., mai vedem.
Iar asta înseamnă că nu. Știu că a mai spus asta și când mama a vrut să păstreze câinele
doamnei Arles, fiindcă ea era prea bătrână ca să mai aibă grijă de el, iar în cele din urmă l-a
luat nepoata ei la țară.
 Constantin Chiriță, Cireșarii, vol. I, Cavalerii florii de cireș

Sub castanul de lângă cișmea, un castan uriaș, un castan rege, cum era supranumit, care ar fi putut adăposti,
singur, în ramurile lui, o școală întreagă, se afla un singur băiat, acel Victor care, după spusele lui Dan,
făcuse rost de o hartă. Deși aplecat deasupra unei foi de bloc, i se putea ghici lesne statura, înaltă, bine
legată, și, desigur, foarte suplă. Avea fața lunguiață, ochii negri, adânci, părul închis la culoare, era asemeni
multor tineri de vârsta lui, la înfățișare. La o cercetare mai atentă poate că i s-ar fi descoperit o notă de
maturitate în trăsături, în gesturi, în atitudine. Dar nu asta îl deosebea pe Victor de ceilalți. Tânărul aplecat
asupra foii de bloc era un elev cu totul excepțional, și, în primul rând, un matematician care uimea prin
logica și puterea sa de demonstrație. E de prisos să spunem că era cunoscut în întreaga școală, și că rareori
profesorii își puseră speranțe mai mari într-un alt elev. În ciuda precocității sale, Victor era încă foarte
copilăros, pasionat după visuri, expediții și aventuri.
Cufundat în cercetarea hărții, tânărul nu observă o siluetă ascunsă după trunchiul castanului și nici nu auzi,
câteva secunde mai târziu, foșnetul slab al frunzelor care parcă sorbiseră între ele silueta elastică și tăcută
ca o fantomă. Numai câteva clipe să fi întârziat, și intrusul, cocoțat acum în castan, ar fi fost descoperit de
privirile iscoditoare ale lui Ursu, ale Luciei și Mariei, care se apropiau, leneși, de copac. Dar cum nimeni nu
observase nimic, discuția părea că începe sub semnul celei mai depline siguranțe.
-Zău, Victor, chiar ai făcut rost de hartă ? întrebă Maria. Ar fi fantastic…
-După cum vedeți, răspunse Victor, descoperindu-le celor trei foaia mare de bloc. Privirile se repeziră
lacome asupra hărții. Numai Victor, calm, întrebă ca pentru el :
-Ionel și Dan de ce nu sunt aici ? Tocmai în acea clipă își făcu apariția, gâfâind, Dan.
-Nu vreau să vină… Măgarul! L-am rugat, l-am amenințat, am făcut-o pe clovnul…Nu vrea! Spune că
trebuie să repete.
Victor se uită la ceas. Până la semnalul clopoțelului mai rămăseseră vreo șapte minute.
-Ce facem? Întrebă el. Maria…Nu vrei să încerci tu să-l aduci pe Ionel?
Se vedea lesne că invitația lui Victor nu-i făcea nicio plăcere Mariei, dar, cum nu prea avea obiceiul
să-și contrazică prietenul, o acceptă, fără să uite însă să strâmbe de câteva ori din nas. Dacă ar fi
îmboldit-o altcineva s-ar fi iscat un tărăboi, sau măcar o ceartă pentru care n-ar fi ajuns o recreație
întreagă. Dar fiindcă o invitase Victor…Își învinse repede senzația de neplăcere și porni chiar în goană
spre clădirea școlii.
 Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată, (fragment)
– Gata, mergem la bunicii noștri! Hai să mergem, Patrocle! Și ieșiră amândoi pe poartă, pornind
pe-un drum lung și plin de peripeții. Era spre seară, dar era destul de cald.
– Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai să mergem! Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mic și îngust, dar e mai frumos
decât în oraș. De o parte și de alta, porumbul se mișcă și sună ca niște săbii. Porumbul are o
împărăteasă, Patrocle. O floare mare și frumoasă: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne
oprim aici, lângă ea.
– Ce mai faci, Sora-Soarelui? Floarea cu coroană aurie se mișcă încet spre copilă, la adierea
vântului.
– Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, zise Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la
bunicul.
– Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
– Căci acasă nu mai putem sta. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină și clătină întristată din
cap.
- Să mergem, Patrocle, că altfel întârziem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui!

Coborâră printre livezi, unde vântul aducea miros de flori și de miere. Sălcii bătrâne, cu forme
ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa că sălciile acestea sunt oameni împietriți din
vremuri vechi de o vrajă.
- Patrocle, uite, se vede dumbrava!

Era liniște. Soarele asfințise, iar luna, apăru în marginea dumbrăvii. Umbra se întindea în pădure.
Lizuca se simțea puțin înfricoșată.
– Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe cățel. Drumul nu se mai cunoaște. În cer, s-au aprins
lumânările, dar cărarea tot nu se vede. Eu zic să căutăm un loc unde să dormim.
Fetița observă că florile își plecaseră capetele și dormeau. Lizuca ajunse lângă o scorbură de
răchită. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau încet.
– Mătușă răchită, șopti ea, ne dai voie să intrăm în casă la tine? întrebă fetița.
Răchita o mângâie ușor și o primi în scorbură.
– Aici e foarte bine, Patrocle. Uite, este loc și pentru tine.
Cățelul intră și el în scorbură și se așeză lângă fetiță.
Se făcuse liniște. Luna învăluia dumbrava într-un fum de lumină, ca într-un vis. Lizuca vede cum
vin spre ea cei şapte pitici, cu doi bătrâni şi o prințesă, cu zâne și feți frumoși, cu animale care
vorbesc.
– Lizuca, îți plac poveștile? întrebă prințesa.
– A, da, răspunse copila. Spunea mama că fără povești viața omului ar fi tristă.
– Să-ți spun un secret. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii
obișnuiți n-o pot cunoaște niciodată. Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne şi alţii sunt vii, doar că
oamenii nu-i văd… ei trăiesc doar câtă vreme oamenii iubesc poveştile. După aceea, mor.
Dimineaţa, Lizuca se trezi la bunici. Deodată, auzi o ceartă în livadă: doamna Mia, mama ei
vitregă, venise cu servitoarea, să o ducă înapoi în oraș. Bunicii nu voiau să o mai dea. Apropiindu-
se prea mult de un stup, cele două fură înţepate de albine şi fugiră!
Iar Lizuca rămase la pieptul bunicii, unde se simţea liniştită şi se putea gândi în voie la
întâmplările din timpul nopții, la hotarul împărăției minunilor.
 Emil Gârleanu, În ajunul anului nou

Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii
din cap, murise, s-a-mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma odorului
pierdut. Nepoțelul, era un băiețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ca și când ar fi plâns într-una, și
neobișnuit de deștept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana
Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în clipitul
genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea ușoară, ca o adiere, a feței, în
suspinele fugare pe care, așa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului
ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc,
nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are? Ce-i lipsește? Toți doctorii din
târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de
lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat, bieții, și viața...
E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a rândul ca să cumpere jucării. Astă
seară le-au așezat pe toate în câte un colț, ca să nu se vadă.
S-a înnoptat, și, cu toate că au aprins lampa, perdelele nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd,
afară, lunecând fulgii mari de ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgalăilor de la sănii, iar
câteodată și pocnetul scurt, al vreunui harapnic, — umblă urătorii. Conul Grigori stă pe divan, lângă
sobă, și ține nepoțelul pe genunchi; coana Ruxanda, în picioare, îi privește pe amândoi.
Uitându-se zâmbitor, cu înțeles, la soția dumnisale, bătrânul începe a povesti:
— Era odată, dragul tatei, un copilaș, un copilaș frumos ca tine, și cuminte...
— Tot ca tine, adaogă coana Ruxanda, care nu răbda să tacă.
— Și cuminte cum nu era altul pe fața pământului de atunci — acum ești tu dragul tatei. — De
cumințenia lui se dusese vestea peste nouă mări și țări; ba ajunsese vestea pană la casa anului celui
vechiu și bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acuma. Și ce și-o fi zis anul cel
gârbovit de zile: „așa bătrân cum îs eu, am să mă duc, cum oi putea, cum n'oi putea, să văd așa minune
de copil”. Și-a luat, bătrânul, traista, toiagul de fier, și a purces la drum. Și-a mers, și-a mers,
moșneagul, până. în dimineața zilei când avea să-și ieie rămas bun de la pământ, și numai, ce-a ajuns
într'un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau decât copiii, pe ceilalți îi împiedica
puterea lui să-l zărească. Cari cum îl vedeau — pe el: — unii îi săreau în spate, alții îl trăgeau de
suman, alții îi smunceau traista: „dă-mi și mie moșule, dă-mi și mie”. Cum îs plodurile, obraznice.
Bietul moșneag începuse a se căi: „Pesemne ceasul rău m-a-ndemnat, gândea dânsul, să-mi las eu
liniștea, și să mă iau după o vorbă”. Ajunsese pe la rohatcă, gata să iasă din tîrg, când, obosit, mai cu
seamă că începuse și a viscoli, se așeză pe prispa celei din urmă case, își puse traista și toiagul lângă
dânsul și-și sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide ușa, și iese un copilaș, care-l privește cu
milă și-i zice: „Vino, moșule, în casă de te odihnește puțin”. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, și puse
întradins traista cu jucării pe masă, în lumină, doar ar străluci mai tare. Copilul parcă nici nu le văzuse;
i-a așezat moșneagului un scăunaș, lângă sobă, și i-a dat să mănânce o bucată de colac uns cu miere.
„Dar mama unde ți-e?” îl întrebă.
— „S-a dus pănă-n târg” răspunse copilul.
— „Să-ți cumpere jucării?” adăogă iscoditor moșneagul.
— „Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus până la o rudă”, răspunse tot așa de
cuminte copilașul. Bătrânul a-nțeles atunci că găsise copilul despre cumințenia căruia ajunsese vestea
până la el. Atunci i-a făcut cu mâna peste ochi, așa, copilul a lipit genele și-a adormit îndată. Și iată ce
a visat... Părea că plecase cu moșul care-l ținea de mână, și cum ieșiau din ogrăjoară, deodată se ridică
un omăt cât casa; dar moșul suflă odată și ca prin farmec se deschide o cărare lungă, lungă, acoperită
de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporași; iar pe marginea cărărei tot felul de copaci:
smochini cu frunzele late, și roadele zăhărite gata...
 Filip Florian, Toate bufnițele

Întreaga iarnă, primăvara și o jumătate din vara acelui an, anul 2000, în care ar fi trebuit să
vină sfârșitul lumii, dar n-a venit, m-am întrebat de zeci și zeci de ori de ce Emil își pierdea
vremea cu mine. De fapt, se întrebau mai mulți asta, și în primul rând mama. Pentru ea,
fiindcă așa îi era stofa, el fusese de la bun început domnul Stratin și nu putea să priceapă
nici în ruptul capului cum îmi permit eu, un derbedeu, să-i spun pe numele mic. În plus, ca și
cum n-ar fi fost destul că părea un domn get-beget, exact ca în vorba aia, domnu-i domn și
în șanț, locuia cu chirie la una din cucoanele ei, ceea ce îl ridica pe un fel de soclu. De câte
ori se vedeau la madam Rugea, în hol, prin curte sau pe scara de serviciu, el îi spunea săru-
mâna și, cu numai două cuvinte, o topea. Apoi, mai sus de stația autobuzului, s-a întâmplat
să o ajute la niște sacoșe grele, dintre care una cu cartofi și alta cu un dovleac, țin bine
minte, iar într-o după-amiază, în centru, când a întâlnit-o la farmacie, s-a oferit să-i aducă un
unguent pentru durerile de spate, ca să o scutească să-l cumpere. Mereu, dar absolut
mereu, chiar și cu întârziere de-o săptămână, i-a lăudat mâncarea și prăjiturile, dacă se
nimerea să ajungă și pe la el, de la fosta profesoară de germană, un polonic de ciorbă, trei
chifteluțe, o plăcintă cu mere sau patru brioșe. Cu laudele astea, Emil a cucerit-o definitiv.
Prin urmare, mama nu făcea tărăboi când îl vizitam, când mergeam împreună în oraș, când
colindam prin pădure sau când vorbeam despre el. Avea nenumărate alte motive să mă
certe și să devină pământie la față. [...]
În fine, mie mi-a fost foarte greu să-l înțeleg pe Emil. Nu ploua cu oameni sclipitori la noi în
oraș, dar unii mai răsăriți tot găseai. Și, în loc să se întâlnească cu ei la o canastă*, să
discute politică ori să se aventureze în himerele lor legate de construirea unui patinoar
olimpic și a unui cazinou uriaș, prefera să taie frunze la câini alături de mine, să mă
alfabetizeze cumva, deși măcar atâta lucru, să scriu și să citesc, izbutisem să fur de la
școală. De ce prefera așa? Limpede nu pot să răspund nici acum, dar ușor, ușor mi s-a
lămurit câte ceva. Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de
forme și contururi, îmi doream din suflet, or, o asemenea dorință nu se duce pe apa
Sâmbetei ca mofturile sau ca poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am
căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți,
frază cu frază, pagină cu pagină, o mulțime din termenii și formulările întâlnite mă făceau să
cred că ornitologii** vorbesc încifrat, ca niște spioni trimiși de păsări printre oameni, nu
invers, am învățat pasaje întregi pe dinafară și am privit ilustrațiile până le-am tocit, iar la
toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că
trebuie să fi dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam
capul într-o parte, îl țineam țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât
cepele, mă concentram asupra fiecărui iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să
i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun rol și, mereu cu ciudă, regretând că am
ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză, aducând noaptea în odaie.
După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze vagi. La
început, la cele dintâi încercări de-a imita o buhă, îmi venea să plâng la reacția lui. Pe urmă
m-am obișnuit și o acceptam, iar prin aprilie, când am înțeles că e nevoie să schimb metoda,
am râs și eu în hohote, reluând ritualul în fața oglinzii, cu lumina aprinsă, ca să-mi fie clar cât
de caraghios sunt. Nu e exclus însă ca, înainte de acel șir de reprezentații în care visam să
fiu un copil-pasăre și sfârșeam ca măscărici, să se mai fi întâmplat ceva. În seara în care ne
cunoscuserăm, la Bobotează, după ce mă miruise Ene Tilirici. Poate, repet, poate, Emil nu
numai că nu s-a supărat atunci, ci, tocmai, a fost încântat că îmi băgasem nasul prin lucrurile
și însemnările lui. Pare o fabulație, firește, o idee vanitoasă, dar e mai mult de atât, e intuiția,
aproape convingerea că, așa cum Sfânta Vineri s-a lăsat înduioșată de fata moșului, și lui
Emil i-a plăcut curiozitatea mea. Iar curiozitatea aia, nu ascund, s-a întins ca un lichid călduț
peste birou, peste mărunțișurile fără număr, medicamente, hărți, foi, atâtea și atâtea, de
parcă o cană cu lapte sau cafea s-ar fi vărsat și le-ar fi năclăit.
 Mihail Sebastian, Accidentul

Nu ningea. Lumina era tot cenușie, dar norii păreau mai depărtați, și orizontul – mai larg.
Își lăsaseră schiurile la Turing-Club, înfipte în zăpadă cu boturile în sus, și se urcaseră până în
vârful muntelui.
,,Poate că se vede Brașovul”, spusese cineva.
Nu se vedea nimic. Postăvarul plutea singur peste un ocean de nori. Pădurile de brazi, care
coborau pe versantul celălalt spre Timiș, se topeau după câteva sute de metri într-o negură
albăstrie.
– Jos, sub noi, e valea Timișului. În față e Piatra Mare. La stânga e Brașovul.
Nora arăta cu mâna, în ceață, lucruri pierdute, intrate în neant.
– Știi ce se întâmplă astă-seară la Brașov? întrebă ea deodată.
Răspunse tot ea râzând.
– Se cântă, la Biserica Neagră, Oratoriul de Crăciun.
– Suntem în 23? se miră Paul.
– Da.
Rămase câtăva vreme cu privirea ațintită spre Brașovul nevăzut de dincolo de ceață. Părea că
măsoară distanțele.
– Ce zici? Ar fi o nebunie dacă am coborî astă-seară la Brașov?
– Poate nu e o nebunie, spuse Nora. Dar cu siguranță o îndrăzneală.
– E așa de greu?
– Prea greu nu. E lung.
– Și nu vrei să încercăm?
– Ba da, Paul. Dacă facem mai întâi o dimineață serioasă de antrenament.
El acceptă toate condițiile. După cursa lungă pe care o aveau de făcut, concertul de seară
devenea o răsplată.(…)
Nora stătu pe gânduri. Se întreba dacă nu e o prea mare îndrăzneală.
– Intrăm în aventură, Paul?
– Intrăm.
Ea porni înainte în recunoaștere, strigând din când în când, ca să-l anunțe că drumul e liber, și
că poate veni.
Bietul lui plug fu demontat de la punctul de plecare. Schiurile derapau întruna. Nu era chip să le
adune, să le oprească.
Pe o distanță de câteva sute de metri, drumul șerpuia printre brazi, cu viraje scurte, neașteptate.
Paul nu reuși să prindă niciun viraj în picioare. Pe toate le trecu aruncându-se în zăpadă, căzând,
rostogolindu-se. Auzea la intervale regulate strigătul Norei și îi răspundea.
– Vii?
– Viu.
Venea într-adevăr, nu putea face altceva decât să vină. Uneori se agăța de un brad, de o piatră,
dar schiurile îl trăgeau mai departe.
– A fost infernal, îi spuse Norei când o ajunse în sfârșit. Avea fruntea și obrajii zgâriați de zăpadă,
răsuflarea tăiată de efort.
– A fost infernal, dar mergem mai departe, spuse tot el.(…)
Nu știa de câtă vreme ține cursa aceasta și nici cât va mai ține. Căzuse de mai multe ori, dar se
ridicase imediat și pornise mai departe, simțind că dacă întârzie nu va mai avea curajul să se
ridice.
O lumină de amurg înnorat se stigea fără strălucire. Brazii se învăluiau în pâcla lor de seară, ca
într-un fum.
Nora striga ceva din față. Părea un strigăt de ajutor, dar nu-l auzea bine: parcă ar fi venit din mari
depărtări.
Paul se aruncă spre dreapta și se lăsă târât câtva timp prin zăpadă. Se lovise la cot, la genunchi,
dar, oricum, reușise să se oprească.
Se ridică amețit, clătinându-se pe schiuri.
– Ce s-a întâmplat?
Nora îi arătă printre brazi lumini apropiate.
– Am ajuns. Suntem la porțile Brașovului.
 Mircea Cărtăreascu, Nostalgia
Între noi era acelaşi lucru. Toată ziua ne urmăream prin şanţurile labirintice de canalizare. Coboram acolo prin
locuri anume, păşind pe ţevi smolite şi peste robinete uriaşe, apoi ne intra în nări mireasma aceea de pământ, de
râme şi larve, de smoală şi chit proaspăt. Parcă ne înnebunea, înarmaţi cu pistoale cu apă, mascaţi cu cartoane
creponate de la depozitul de mobilă, pe care le coloram acasă făcându-le cât mai înspăimântătoare, cu colţi
rânjiţi, ochi holbaţi şi nări umflate, ne fugăream prin canalele întortocheate, văzând deasupra doar o fâşie de cer,
care se întuneca pe măsură ce timpul trecea. Când, dând colţul, nimeream nas în nas cu un duşman, răcneam şi
tăbăram unul pe altul. Nu ştiu cine a inventat jocul căruia îi ziceam Vrăjitroaca şi pe care l-am jucat ani de zile fără
să ne săturăm, ba, prin clasa a opta, îl mai jucam încă. Era o combinaţie de jocuri mai blânde: Hoţii şi gardiştii,
Uliul şi porumbeii şi Gardiană zece-zece. La început era doar o vrăjitroacă, pe care o alegeam prin numărare. Era
singura care purta mască şi avea pe deasupra şi un băţ cojit în mână. Număra cu faţa la perete şi apoi se
repezea prin şanţuri în căutarea victimelor. Puteai să ieşi din şanţ, dar nu aveai voie să te adăposteşti în scările
blocurilor sau să sari gardul în curtea morii. Vrăjitroaca ne vâna prin gropile urât mirositoare şi, când reuşea să-l
atingă pe vreunul cu băţul, scotea un răcnet teribil. Victima trebuia să rămână ca paralizată. Vrăjitroaca îl târa de
mână până la cuib, unde îi căra în cap un număr convenit de „castane" şi, astfel botezat, cel prins devenea şi el
vrăjitroacă, îşi lua o mască şi urmărirea continua.
Pe înserate, când deasupra turnurilor uriaşe ale morii, pe cerul încă albastru, sticleau primele stele, rămânea de
obicei un singur supravieţuitor, hăituit de o hoardă de vrăjitroace care scoteau urlete sinistre. Locatarii aşteptau
cu groază momentul ăsta, aruncau după noi, de la balcoane, cu cartofi sau morcovi, femeile de serviciu ieşeau cu
mătura, dar degeaba. Vrăjitroacele nu se potoleau până nu capturau şi ultima victimă, un copilaş care, văzând că
se îngroaşă gluma, se speria de-a binelea. Noaptea era înspăimântător să dai ochii cu o vrăjitroacă mascată,
darmite cu un cârd întreg. Ultimul prins era cărat în scara cea mai apropiată, unde ceilalţi se strâmbau la el şi se
prefăceau că vor să-l înghită, până veneau mamele indignate şi ne luau acasă.
Când nu aveam chef de Vrăjitroaca şi nici să ştergem cu talpa subţiată a tenişilor căsuţele albastre, pomii galbeni
şi mamele verzi pe care fetele le desenau pe asfalt, doar ca să le-auzim urlând şi fugind acasă, ne strângeam în
gaşcă şi, aşezaţi pe nişte bucăţi de bordură încă nearanjate în linie, începeam să povestim tot felul de lucruri sau
să jucăm Fazanul pe filme; îmi amintesc cum a povestit Ţaganu o escapadă de-a lui în curtea morii: „Am sărit
gardul pe la căsuţa cu cap de mort. Am ajuns lângă moară. M-a văzut un morar. Au venit şi alţi morari. Am luat-o
la fugă. Au aruncat în mine cu pietre. M-am ferit. Când au terminat pietrele, au scos pistoalele. Nu m-au nimerit.
Au tras cu mitralierele. Trăgeau în sus, mă lăsam în jos. Trăgeau la picioare, săream în sus. Au adus tunuri. Dar
eu fugeam mai departe. S-au luat cu tancurile după mine, dar eu fugeam. Au trimis avioane şi au aruncat bombe,
dar eu am ajuns la gard şi l-am sărit pe aici, pe la poartă." Povestea aşa de serios încât aproape că ajunseserăm
să-l credem. Abia dacă se auzea câte un „sanchi" timid. Când jucam Fazan pe filme se ştiau dinainte filmele de la
fiecare literă. După A fost cândva hoţ urma A fost prietenul meu, iar al treilea trebuia să spună neapărat Agatha,
lasa-te de crime. La B, primul film era întotdeauna Bahette pleacă la război. Când vreunul dintre noi nu mai ştia
ce să spună, alţii îi suflau greşit: zi Corabia de fier. Şi când el zicea Corabia de fier, îi spuneau cu dispreţ: nu
există filmul ăsta.
Într-o zi, la etajul unu de pe scara trei s-a mutat o mamă cu un băieţaş. Eu tocmai împlinisem şapte ani, urma ca
din toamnă să merg la şcoală (dar Vova Smirnoff era deja în clasa a treia, iar Mimi în clasa a patra şi rămăsese şi
un an repetent). Băieţaşul cel nou era cam de o vârstă cu mine şi nu mi-a atras la început atenţia. Maică-sa, era
însă extraordinară, complet diferită de mamele noastre care spălau şi frecau toată ziua.
Era o cucoană atât de lungă, încât abia puteai să-i zăreşti trăsăturile feţei, pierdute ca într-o zare albăstrie. Lungă,
subţire şi lunatică, se mişca printre mobilele aşezate în holul scării, dând indicaţii hamalilor care îşi târau de colo-
colo chingile de cânepă. Nu am văzut-o niciodată decât în purpuriu. Chiar şi în casă purta un halat de satin roşu.
Avea părul foarte negru şi faţa mi s-a părut întotdeauna bântuită de-o umbră albăstrie cu urme subţiri de sidef
trandafiriu. Puştiul stătea apatic într-un fotoliu vechi, care, prin mărimea sa înflorată, îl făcea să pară şi mai
subţirel. Era într-adevăr subţire şi delicat, cu ochi fermi, atenţi şi abătuţi. Am ieşit o vreme din şanţurile noastre şi
ne-am apropiat de el. L-am întrebat dacă se mută în bloc la noi şi dacă femeia aceea nesfârşită e maică-sa. Da`
taică-su unde e? „Tata e tâmplar", ne-a zis, ca şi când acesta ar fi fost răspunsul la întrebare. Până la urmă l-am
lăsat în pace, pentru că nu făcea decât să se uite lung la noi şi să ne răspundă scurt la întrebări. Ne-a spus şi
cum îl cheamă, dar am uitat aproape pe loc. Ion, Vasile, ceva foarte banal. Ne-am înfundat iar, ca nişte diavoli, în
găurile noastre şi am luat-o de la capăt cu Vrăjitroaca. Băieţaşul a apărut zilele următoare printre noi. Era foarte
curat. Purta „spilhozei", cum zicea mama, galbeni, bufanţi şi cu bretele lungi. Nu scotea o vorbă. L-am chemat să
se joace cu noi în şanţuri, dar n-a vrut să intre. Se uita doar de deasupra la noi. Ne pierea şi cheful de joacă,
văzând că avem spectatori.
 Sorin Titel, Pantera neagră

La colțul străzii, Romi îl aștepta pe Gicoane. Era o după-amiază de duminică, era vară, și căldura
topise trotuarul. [...] Orașul era pustiu și, în lumina fierbinte, casele dormeau parcă și ele. „Peste o oră
începe meciul”, se gândi Romi și fu cuprins parcă de amețeală... „Va fi un meci la fel ca înainte”, își
spuse. Gicoane va apăra, în tricoul lui negru. Gicoane, pe care el îl numise „pantera neagră”. Va fi un
meci ca înainte de accidentul lui Gicoane. La fiecare gol salvat de Gicoane, el se va ridica în picioare
și va striga: „Bravo, Gicoane!”, iar în sufletul lui se va zbate dureroasă dorința ca atunci când va crește
să fie un portar tot așa de bun ca și el.
În sfârșit, îl văzu venind pe Gicoane. Acesta îi făcu semn cu mâna, de departe, și el îi răspunse. [...]
Se apropiau de marginea orășelului, acolo unde o alee cu aluni ducea spre arena de fotbal. [...]
— În care repriză joci? întrebă Romi.
— Nu știu. Aș vrea să joc în prima. Îmi vine greu să mă uit cum stă altul în poartă... Deodată, glasul lui
Gicoane deveni foarte prietenos, primi acel timbru special pe care glasul unui bărbat nu-l capătă decât
atunci când vorbește cu un prieten drag. Glasul lui Gicoane deveni aproape copilăros, de o puritate
caldă, catifelată.
— Știi, mă Romică, eu cât am stat în pat m-am gândit mult. Stăteam cu piciorul ridicat pe perete, mă
uitam la el și mă gândeam. Înainte de asta n-aveam încredere în mine. Îmi spuneam: „Ești prea mic
pentru un portar. 1 metru și 64 de centimetri, asta nu-i înălțime de portar.” Dar cât am stat în pat m-am
tot gândit, și am înțeles că asta nu contează. M-am gândit la francezul acela care-i cu un centimetru
mai mic ca mine și-i un portar excelent... Sunt pornit pe fapte mari, așa să știi. Sunt tânăr, am timp să
ajung departe. Principalul e că pot să joc din nou, și asta contează.
— Numai să nu fii nervos în poartă, se rugă Romi. Iar că ești mic nu contează. Ai reflexe bune, mă
Gicoane, și asta face mai mult decât doi metri înălțime. Și-apoi, gândește-te și tu. E ușor să fii portar
bun când ai 1 metru și 80 de centimetri. [...] Dar plonjeu* ca al tău n-are nimeni. Tu ești ca o panteră,
Gicoane, spuse Romi, și-și ridică din nou ochii spre el.
În sfârșit, ajunseră la arenă.
— Așteaptă-mă aici, îi spuse Gicoane lui Romi când ajunseră aproape de intrare. Mă întorc după tine.
Gicoane dispăru pe poarta mare a arenei și Romi se așeză în iarbă, așteptându-l să se întoarcă. „Da,
totul este ca înainte, își spuse, totul este ca acum un an.” Peste câteva minute, Gicoane va veni după
el, vor intra, și el va fi tare mândru că-i este prieten... Dar iată că minutele trec și Gicoane nu se mai
întoarce. [...]
— Credeam că m-ai uitat.
— Cum era să te uit?
Intrară și, la fel ca înainte, Gicoane îi spuse omului de la ușă cât se poate de grav:
— E cu mine.
Apoi se îndreptară spre tribună.
— Joc în repriza a doua, mă Romică, îi spuse Gicoane când ajunseră aproape de tribună, apoi îl
părăsi, se duse pe teren să se îmbrace și, între timp, arbitrul fluieră începerea primei reprize a
meciului. [...]
Dar iată că începu repriza a doua și Romi văzu cu uimire că în poartă e tot vechiul portar; Gicoane
stătea mai departe în iarbă. [...]
După zece minute, un jucător din echipa adversă fu accidentat, intră altul în loc și ceferiștii* schimbară
portarul. În poartă intră Gicoane.
Primul plonjeu pe care-l făcu Gicoane aruncându-se după minge fu spectaculos, poate inutil, dar
sufletul lui Romi se umplu de bucurie. „Așa ceva nu vezi oricând. Bravo, mă panteră neagră!” Abia
atunci observă Romi că Gicoane nu purta tricoul negru, ca de obicei. Avea un tricou albastru. „O să-i
poarte noroc și tricoul albastru.” Adversarii, mizând pe statura mică a portarului, trăgeau cât mai sus,
iar două mingi fură trase pe deasupra porții. Apoi mingea a fost trimisă spre colțul de sus al porții, și
atunci Gicoane făcu una din minunatele lui sărituri de panteră. Gicoane zbură în aer, prinse balonul, și
toată lumea din tribună începu să strige.
Ceferiștii reușiră în ultimele zece minute să marcheze două goluri, dar Romi era prea fericit ca să
simtă și bucuria acestor goluri. Gicoane, dragul lui Gicoane, era tot pantera neagră, cu toate că purta
tricou albastru.

*plonjeu – (în text) săritură, salt

*ceferiști – (în text) membri ai echipei de fotbal
 Bunicuța hoțomană - David Walliams

"- Am copilărit într-un sat mic și familia mea era foarte săracă, zise în continuare Buni. Și sus,
în vârful dealului, se afla o vilă impunătoare, în care locuiau un lord și o lady. Lordul și Lady
Davenport. Era în perioada de după război și-n vremurile alea nu prea se găsea de mâncare.
Îmi era foame, așa că într-o noapte, pe la douăsprezece, când toată lumea dormea, m-am
furișat afară din căsuța părinților mei. Protejată de întuneric, mi-am croit drum prin pădure și
am urcat până la casa familiei Davenport.
- Nu-ți era frică ? întrebă Ben.
- Ba da, bineînțeles. Eram înspăimântată, singură în padure, în creierii nopții. În fața casei
erau câini de pază.
Dobermani mari și negri. Așa că m-am cățărat pe un burlan fără să fac pic de zgomot, și am
găsit o fereastră care nu era încuiată pe dinăuntru. La unsprezece ani eram o fetiță foarte mică,
foarte plăpândă pentru vârsta mea. Așa c-am reușit să mă strecor printr-o crăpătură mică a
ferestrei și am ajuns în spatele unei draperii de catifea. Când am dat la o parte draperia, mi-am
dat seama că eram în dormitorul soților Davenport.
- Vai, nu! zise Ben.
- Ba da, continuă bătrânica. M-am gândit să iau doar niște mâncare, dar am văzut frumusețea
asta mică lângă pat. Arătă către inelul cu diamante.
- Deci l-ai luat pur și simplu?
- Nu e niciodată chiar atât de simplu să fii un hoț internațional de bijuterii, tinere, spuse Buni.
Lordul și soția sa sforăiau de zor, dar dacă i-aș fi trezit, aș fi fost moartă. Lordul dormea
mereu cu o pușcă la capul patului.
- O pușcă? intrebă Ben.
- Da. Era un om la modă și, fiind la modă, îi plăcea să vâneze fazani, așa că avea multe arme
de foc.
Pe Ben îl trecuseră toate transpirațiile de emoție.
- Dar nu-i așa că nu s-a trezit și n-a ăncercat să te împuște?
- Ai răbdare, tinere, toate la vremea lor. M-am furișat pe lângă pat, pe partea unde dormea
Lady Davenport, și am luat inelul. Nu-mi venea să cred cât era de frumos.
Nu mai văzusem niciodată unul de aproape. Mama mea n-ar fi visat niciodată să aibă așa
ceva. „Nu-mi trebuie bijuterii", ne spunea nouă, copiilor. „Micile mele diamante sunteți voi."
Preț de-o clipă, m-am uitat uluită la diamantul pe care îl țineam în mână. Era cel mai minunat
lucru pe care îl văzusem în viața mea. Apoi, dintr-odată, am auzit un zgomot formidabil. "
 Ana Blandiana, Părinții

Părinţii fac totul oricând pentru noi -

Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.

Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,

Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovați pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminți.

Apoi îşi mută privirea în stea,

Când raza-nglodată de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să ni se aşeze în pământ, temelie.
George Topîrceanu, Leul deghizat

Leul s-a-mbrăcat odată

Într-o piele de măgar,
Să colinde țara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuși rumegători.
Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng
Ca un biet măgar nătâng,
Niște lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc
Și-ntr-o clipă îl înșfacă, grămădindu-l la mijloc.
— Stați, mișeilor! Ajunge, — că vă rup în dinți acuși!
(Strigă leul, apărându-și pielea cea adevărată.)
Astfel vă purtați voi oare cu iubiții mei supuși?…
Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,
Și de frică se făcură mici, ca niște cățeluși.
— O, măria-ta! Iertare! Zise cel mai diplomat,
— Semănai așa de tare C-un măgar adevărat!…
George Topîrceanu, Leul deghizat
,,Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești unde erau cei mai frumoși armăsari din toată
împărăția, ca să-și aleagă unul; dar, cum punea mâna și apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, și
astfel toți caii căzură. În sfârșit, tocmai când era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd și,
zărind într-un colț un cal răpciugos și bubos și slab, se duse și la dânsul; iar când puse mâna pe
coada lui, el își întoarse capul și zise:
– Ce poruncești, stăpâne? Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna
pe mine un voinic. Și înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi
spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise:
– Ca să ajungi la dorința ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloșul, sulița, arcul, tolba cu săgețile și
hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mâna ta șase săptămâni
și orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povățuise calul, el a chemat pre vătaful curții și i-a dat poruncă
ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-
Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți, găsi în sfârșit, în fundul unui tron vechi, armele și
hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuși cu mâna lui să le curețe
de rugină și, după șase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji și
de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. Când auzi calul de la Făt-Frumos
că hainele și armele sunt bine curățate și pregătite, odată se scutură și el, și toate bubele și
răpciuga căzură de pe dânsul și rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeș și cu
patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
– De azi în trei zile plecăm.
– Să trăiești, stăpâne; sunt gata chiar azi, de poruncești, îi răspunse calul.
După ce trecu afară de împărăția tatălui său și ajunse în pustietate, Făt-Frumos își împărți toată
avuția pe la ostași și, luându-și ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-și pentru dânsul merinde
numai cât a putut duce calul. Și apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile și trei
nopți, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulțime de oase de oameni. Stând să se
odihnească, îi zise calul:
– Să știi, stăpâne, că aici suntem pe moșia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu
calcă pe moșia ei, fără să fie omorât. A fost și ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinților
pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei,
dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară
să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloșul și sulița să le ții la îndemână, ca
să te slujești cu dânsele când va fi de trebuință.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul. A doua zi, când se revărsa ziorile, ei se
pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înșeuă și înfrână calul, și chinga o strânse mai mult decât
altă dată, și porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
– Ține-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.
Și când venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam
deasupra ei și Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata și, când era gata a o lovi cu a doua săgeată,
strigă ea:
– Stăi, Făt-Frumos, că nu-ți fac nimic!
Și văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
– Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te
mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să știi că până azi niciun muritor n-a cutezat să
calce hotarele mele până aicea; câțiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în
câmpia unde ai văzut oasele cele multe.”
Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (fragment)
,,(...) Profesorul de limba română ne-a împărțit pe toți elevii clasei a VI-a în două părți egale,
numerotându-ne pe fiecare “cu soț” și “fără soț”, după cun suntem așezați în bănci, patru câte patru.
Excepție fac numai cei din ultima bancă, în care nu sunt decât trei elevi. În banca noastră, Mihăiță,
primul, și eu, al treilea, suntem “fără soț”; iar Cotan, al doilea, și Chiostec, al patrulea, sunt “cu
soț”.
Elevii din categoria “cu soț” trebuie să analizeze poezia ,,Răsăritul lunii la Tismana”, iar cei din
categoria “fără soț” — poezia ,,Umba lui Mircea la Cozia”.
Respir adânc, ca și cum cineva mi-ar fi întins un pahar cu apă rece tocmai în clipa când credeam c-
am să crăp de sete.
,,Umbra lui Mircea la Cozia” o cunoșteam tot așa de bine ca și autorul ei, Grigore Alexandrescu. O
cunoșteam din istoria și de la fața locului, de pe zidul mănăstirii în care voievodul și astăzi încă
trăiește îngropat în compania celor morți și în amintirea celor vii.
Poezia lui Grigore Alexandrescu mă interesa cu atât mai mult cu cât simțeam că eu însumi aș fi avut
ceva de spus despre mănăstirea aceasta, în vecinătatea căreia petrecusem clipe multe și intense de
evlavie națională și copilărie scolastică. Voiam, cu alte cuvinte, să însuflețesc mediocritatea
inspirației mele cu pontificalul vers al lui Grigore Alexandrescu, pe faima căruia Mănăstirea Cozia
își legitimează existența în literatura română, așa după cum grație ziditorului ei se găsește și azi pe
malul drept al Oltului, la o distanță aproape egală, între Călimănești și Brezoi. Îmi părea chiar că de
când am învățat să țin tocul în mână, niciodată n-am scris cu mai multă ușurință ca în clipa aceea și
niciodată n-am avut mai multă încredere în ceea ce trebuie să-mi iasă din peniță și din creier:
Mircea-Vodă a zidit-o ca să-i fie Adăpost în vremuri grele și locaș de veșnicie!...
Iar Grigore Alexandrescu a cântat-o... Și mă opresc brusc.
A cântat-o... A cântat-o... Știam eu cum a cântat-o... Dar de când și de unde a cântat-o așa cum a
cântat-o?...
Nedumerirea mea crește pe măsură ce încep să-mi dau seama, cu o vădită jenă sentimentală, că
faimoasa poezie a lui Grigore Alexandrescu nu este decât o foarte reușită mistificare* literară — un
fel de uriaș cu picioarele de lut.
Ca după o lungă noapte polară, iată, în sfârșit, că începe să se crape de ziuă și în capul meu... Pentru
prima dată îmi dau seama că ce învățasem eu papagalicește nu era deloc Mănăstirea Cozia, ci o
mănăstire oarecare creată de fantezia poetului, pentru care cuvintele: Oltul, Cozia și Mircea nu erau
decât simple sonorități geografice și istorice.
Cu cât compar mai mult mănăstirea pe care o cunoșteam cu poezia pe care o știam pe de rost,
deosebirea dintre una și alta devine tot mai flagrantă. De data asta, sunt convins definitiv. Grigore
Alexandrescu iubise natura mai mult de acasă, de la el din birou. Mănăstirea Cozia îl inspirase la
București, nu pe malul Oltului...
Dovada era clară ca lumina zilei: primul vers chiar, “Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”
era fals. De ce? Fiindcă: 1. Mănăstirea are și a avut totdeauna “turle”, nu “turnuri” și 2. Fiindcă la
nici o oră din zi cu soare sau din noapte cu lună plină, umbrele acestor turle nu ajung nici măcar
până la marginea Oltului, dar să se mai culce și pe undele lui.(...)”
Ion Minulescu, fragment din romanul Corigent la limba română
,,În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce,
dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume
„Sfântul Nicolai“, după cum este și hramul bisericii din Humulești... Apoi poftește pe moș Fotea
că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai
grosuț, dacă se poate... Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați
unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele,
adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i
le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un
sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul
ei, sărmana!
— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem
pocinog sfântului Nicolai cel din cui.
Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă
ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămășa de pe dânsa. Noi, când am văzut
asta, am rămas înlemniți. Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci și colaci din biserică, a
împărțit la fiecare, de ne-a îmblânzit, și treaba mergea strună; băieții schimbau tabla în toate
zilele, și sâmbăta procitanie. (...)
Iar când învățam eu la școală, mama învăța cu mine acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire și
Alexandria mai bine decât mine, și se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.
Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: „Logofete, brânza-n cui, lapte acru-n
călămări, chiu și vai prin buzunări!“, puteam să rămân cum era mai bine: „Nic-a lui Ștefan a
Petrei“, om de treabă și gospodar în Humulești. Vorba ceea: Decât codaș în oraș, Mai bine-n
satul tău fruntaș.
Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă
mai dea undeva la școală, căci auzise ea spunând la biserică, în „Parimei“, că omul învățat înțelept
va fi și pe cel neînvățat slugă-l va avea.
Și afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe la
care căutase pentru mine și femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în
cap, care de care mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc, ca
broasca de păr, ba că am un glas de înger, și multe alte minunății, încât mama, în slăbăciunea ei
pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea
lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga
făptură cu viersul său.
— Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ți mai trebuie! zicea tata, văzând-o așa de ahotnică
pentru mine. Dac-ar fi să iasă toți învățați, după cum socoți tu, n-ar mai avea cine să ne tragă
ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și a venit vacă? Oare
Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la școli a învățat, de știe a spune atâtea bongoase și
conocăria pe la nunți? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, și pace bună!
— Așa a fi, n-a fi așa, zise mama, vreau să-mi fac băiatul popă, ce ai tu?
— Numai decât popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o tigoare de băiat, cobăit și leneș, de n-
are pereche? Dimineața, până-l scoli, îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic,
prinde muște cu ceaslovul și toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani
și să-mi dea ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea. Iarna, pe gheață și la săniuș. Tu, cu școala ta,
l-ai deprins cu nărav. Când s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă
rânduială n-am să am folos de el niciodată.
Și după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine, până ce a
venit în vara aceea, pe la august, și cinstita holeră de la '48 și a început a secera prin Humulești în
dreapta și în stânga, de se auzea numai chiu și vai în toate părțile.” (...)
Ion Creangă, Amintiri din copilărie (fragmente)