Rusu Gabriel Fișă de lectură

1. Titlul/Opera: Amintiri din copilărie

2. Autor: Ion Creangă
3. Editura: REGIS
4. Gen literar/Specie: Epic, Roman, Bildungsroman.
5. Tema: Evocarea copilăriei, jocului, joaca și semnificațiile lor.
6. Structura operei: 4 capitole
7. Am început opera: 16.09.2019
8. Am terminat opera: 18.09.2019
9. Date despre autor: Născut la 1 martie 1837, satul Humulești. În 1881, în revista
„ Convorbiri literare” apar primele părți din Amintiri din copilărie. La 31 decembrie
1889, moare marele scriitor în urma unui atac de apoplexie.
10. Personaje: - principale: Nică
- secundare: Smaranda Creanga, Dumitru,
David Creangă.
- episodice: Părintele Ioan, bădiţa Vasile,
Smărăndiţa Popii, Nastasia Creangă, Mătuşa Mărioara.
- figurante: Moş Fotea, Nic-a lui Costache,
Toader a Catincăi, Nic-a Petricăi, Petre Todosiicăi, Chiriac
a lui Goian.
11. Repere critice: Criticul literar cel mai important al lui Ion Creangă, care a văzut în el
şi a intuit fără greş pe reprezentantul cel mai de seamă al artei narative româneşti, a fost George
Călinescu, deşi de opera marelui povestitor, s-a mai ocupat un cercetător francez, Jean Boutiere,
care a comparat poveştile cu izvoarele lor populare în monografia sa, (La vie et l’aeuvre de Ion
Creangă, Paris, 1930), dar i s-a reproşat că le-a comparat numai cu variantele populare româneşti,
indicate de Lazăr Şăineanu în Basmele române, din 1895, chiar dacă a indicat multe variante
populare din folclorul universal, cu precădere din cel european.  „Această însuşire de a dramatiza
realistic basmul a făcut să-i iasă lui Creangă renumele de scriitor „poporal”. Însă nici ţăranii n-au
 astfel de daruri cu totul rafinate, nici poveştile, aşa cum sunt, nu pot să placă ţăranilor. Toată partea
nuvelistică din Povestea lui Stan Păţitul ori din Povestea lui Arap-Alb este peste înţelegerea unui om
de la ţară. Prea multă „atmosferă”, prea mult umor dialogic, prea multă desfăşurare coloristică în
paguba mişcării lineare epice. Omul de la ţară vrea epicul gol, fără minuţii de observaţie, şi e doritor
de fabulos. Este în poveştile lui Creangă atâta jovialitate, atâta umor al contrastelor, încât
compunerile sunt menite să nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali. Şi de fapt, oricât de
paradoxal s-ar părea la întâia vedere, Creangă este un autor cărturăresc, ca Rabelais. El are
plăcerea cuvintelor şi a zicerilor şi mai ales acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura
altora. În câmpul lui mărginit, Creangă este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din
mişcare, ci din cuvânt, şi observaţia nu e psihologică, ci etnografică”. George Călinescu a sesizat
cel mai bine unicitatea operei lui Ion Creangă, în ciuda unei aparenţe de simplicitate a artei sale:
«Există latent, în popor, mii de Creangă: unul singur până acum a sublimat mesajul lor. E vorba de
a descrie cântecul privighetorilor în poiană? Niciun împrumut făcut muzicii, ci simple replici curente.
„Curente” nu-i de ajuns spus. Simple replici, repetate de veacuri, ajunse la o conciziune extremă, la
o lustruire de cremene. Este cu desăvârşire exclus ca un autor obişnuit să aibă norocul să spună
atât de simplu şi cuprinzător: „Tă-vă pustia, privighetori, să vă bată...”. Pentru asta trebuie să fii
împins de la spate de milioane de ţărani; să vorbeşti în graiul lor, să fii unul exprimând pe toţi,
absolut - obiectivul, golit de orice umbră de egotism şi de orgoliu artistic, deşi nu lipsit de simţul artei
impersonale.

Rezumat( Fișă în timpul lecturii):

Capitolul 1:
În satul Humulești, străbătut de apa Neamțului, se afla un băiat pe nume Nică Creangă, un copil neastâmpărat și vioi
care se trăgea din acel sat care era împărțit în trei părți: Vatra Satului, Delenii și Bejenii.

Satul era unul prosper și cu oameni muncitori și buni la toate. Bărbați voinici, femei frumoase care știau să toarcă dar
și să danseze în horă. Satul mai avea și o biserică frumoasă cu un preot pe măsură, Ioan de sub deal, care împreună cu
Bădița Vasile, dascălul, se îngrijeau de cele necesare la biserică, dar în sat: planta pomi în curtea bisericii,chema copii
la școala care era amenajată la poarta bisericii. Printre copii care s-au dus la școală era și Nică, pe atunci un băiat
fricos, firav și timid. Dar cel dintâi copil care a fost dat spre educație, era fetița preotului Ioan, Smărăndița, care
împletea studiul cu năzdrăvăniile.

Într-o zi, părintele Ioan aduce la școală un fel de scaun numit „Calul Bălan” şi un bici , „Sfântul Nicolai”( acesta fiind şi
hramul bisericii), cu care erau pedepsiţi copii obraznici sau leneşi la învăţătură. Dar, în timp ce părintele prezenta
noua „recuzită” Smărăndiţa începu să râdă şi din nefericire ea a fost prima care a încălecat pe „Calul Bălan”. Nici, Nică
nu scăpă de pedeapsă, întrucât prinsese muşte cu Ceaslovul, a fost şi el mângâiat cu „Sfântul Nicolai”. Însă asta nu fu
singura pedeapsă ce a primit-o, căci la învăţătură nu era prea bun , în plus la ascultare era unul pe care nu-l suporta şi
care-l articula cu note rele care însemnau „mângâieri” ale Sfântului Nicolai. Aşa că într-o zi s-a decis să fugă de la
şcoala, şi asta a şi făcut, a fugit neuitându-se în urma sa până acasă la el unde a început să se plângă mamei sale. Însă, a
doua zi a venit părintele Ioan şi l-a luat cu binişorul, ademenindu-l cu vorbe bune. Apoi, Nică lăsă prostiile şi se apucă
de învăţătură, aşa încât, acum el asculta pe alţii la citire. Dar într-o zi primarul satului şi cu paznicul au plănuit ca,
scoţându-i afară din sat pe oameni la muncă, să ia cu arcanul pe vreo câţiva bărbaţi. Şi au reuşit, luându-l pe Bădiţa
Vasile, dascălul om bun, deştept şi descurcăreţ. Dar asta nu-l oprii pe Nică să se bucure şi să înveţe în continuare mama
sa vroind să-l facă preot. Însă prin toamna anului 1848, fiind trimis la o stână din aproprierea Agapiei, a contactat
holera dar doctorul satului, Moş Vasile Ţandură l-a vindecat şi s-a trezit sănătos a doua zi.
 Venind iarna, părinții lui Nică au început din nou să se gândească la educația fiului lor, confruntându-și interesele și
propria lor educație în scopul trimiterii lui Nică la o școală mai bună unde să se desăvârșească ca și viitor preot. Astfel,
într-o duminică a venit acasă bunicul lui Nică, David Creangă din Pipirig, tatăl mamei, care cu vorba bună și cu
istorisiri despre viața sa a reușit să-i convingă pe părinții lui Nică să-l trimită pe el și pe unchiul său Dumitru la studii
în Broșteni la profesorul Nicolai Nanu, la școala lui Baloș. Astfel, peste două zile, marți, dimineața, porni la drum
împreună cu bunicul său, trecură apa Neamțului, după Vânători Neamț, căzând în apă și udându-se tot până la piele.
După ce ajunseseră la Pipirig îi întâmpină bunica Nastasia care i-a găzduit pentru trei zile. După trei zile, se porniră din
nou, de data asta împreună și cu Dumitru, trecând prin Boboiești, Hălăuca și Fărcașa, unde au și înnoptat la părintele
Dumitru. A doua zi au pornit din nou la drum prin Borca, Pârâul Cârjei și într-un final ajungând în Broșteni unde au
fost lăsați în grija unei femei Irinuca, care nu avea altceva decât o casă și două capre cu un țap. Plecând bunicul, cei doi
au mers la școală unde din pricina părului lung pe care-l aveau, au fost tunși scurt. Dar într-o dimineață, cei doi s-au
trezit cu râie din cauza caprelor Irinucăi, rămânând așa până aproape de sărbătoarea Bunei-vestiri, când fiind frumos
afară și neavând nimic de făcut, răsturnară un pietroi peste casa Irinucăi, dărâmându-se. Văzând cele întâmplate au
decis să fugă înapoi acasă cu plutele, pe Bistrița. Ajunși în Pipirig la bunicul, au fost întâmpinați din nou de bunica care
i-a îngrijit și i-a hrănit cum a putut ea mai bine, iar bunicul aflând de cele întâmplate la casa Irinucăi, a plătit cu 4
galbeni pagubele produse de cei doi. Apoi, în sâmbăta de Paști, Nică începuse a cânta prin biserică de încântă pe toată
lumea, iar lucrurile mergeau din bine în mai bine.

Capitolul 2 :

Începe cu nostalgia produsă de amintirile autorului din copilărie, pline de farmec și nevinovăție, și de familia lui cea
dragă cu care se juca și trăia în îndestulare. Frumusețea cu care autorul își aduce aminte de mama lui impresionează
prin caldele amintiri, dar și prin duioșia cu care vorbește autorul la bătrânețe despre cea care i-a dat viață.

În preajma Crăciunului, Nică, împreună cu prietenii lui se pregăteau să plece cu uratul, dar din cauza faptului că încă
nu se înnoptase, au fost fugăriți de la fiecare casă pe la care au mers, într-un bun sfârșit plecând cu toții la casele lor.

Altă dată începu să sâcâie pe moș Chiorpec, ciubotarul, ca să-i dea curele pentru bici, dar de fiecare dată pleca murdărit
și supărat, întorcându-se din nou a doua zi.

Altă dată, cu gândul de a fura cireșe, Nică se duce la mătușa sa Marioara și o întreabă dacă vărul său nu-i acasă. Primind
un răspuns negativ, el îi spune ca pleacă, dar în gândului lui era altceva. Cum scăpă de mătușă, se duse repede în curtea
din spate unde se urcă într-unul din puținii cireși din sat și-ncepu să mănânce pe săturate. Dar după puțin timp,
mătușa Mărioara se apropie de copac cu un băț în mână și încearcă să-l dea jos, supărată din cauza faptului că Nică s-a
urcat în copacul ei și mânca din cireșele ei. După multe stăruințe Nică se dădu jos și fu alergat de mătușa Mărioara prin
toată livada femeii punând la pământ toată cultura de cânepă. După un bun sfârșit, mătușa se împiedică de ceva și cade
jos, atunci Nică fuge repede acasă, fiind foarte cuminte în ziua aceea. Mai către seară, tatăl lui Nică află de la primarul
satului și de la moș Vasile pățania comisă de fiul lui, trăgându-i in cele din urmă o chelfăneală zdravănă lui Nică.

Într-o zi, Nică se trezește dis de dimineață cu sarcina de a duce niște mâncare la niște muncitori de pe câmp. Supărat pe
pupăza care l-a trezit Nică se abate pe drum la copacul unde pasărea își avea culcușul, și încearcă să o fure pitind-o
bine în scorbură, continuându-și drumul la muncitorii care erau deja furioși că a întârziat. Întorcându-se din nou la
scorbură, Nică ia pupăza, o pune într-un coș și o ascunde în podul casei, hrănindu-o vreo două trei zile. Dar a doua zi,
mătușa Măriuca vine acasă și îl bănuiește pe Nică pentru pupăza lipsă care era ceasornicul satului. Aflând de cele ce se
discutau, Nică ia repede pupăza din pod și se duce cu ea în sat ca s-o vândă. Ajungând în sat, un moșneag îl vede și
întreabă dacă pupăza e de vânzare, vrând să o țină în mână, îi dă drumul cu bună știință, lăsându-o să se întoarcă la
scorbură. Nică, supărat, începu să se certe cu moșneagul, dar se liniști când află că îl cunoaște pe tatăl său, și o zbughi
imediat acasă lucrurile revenind la norma a doua zi.

Altă dată, aproape de sărbătoarea Sfântului Ilie, se iviseră din nou multe treburi pe capul Smarandei, iar ajutor trebuia
să fie Nică, însă fiind atât de frumos și cald în ziua aceea nu se putu abține și plecă la scăldat, lăsându-o pe mama lui cu
toate treburile pe cap. Dar de la o vreme, văzând ca Nică lipsește, lasă toate problemele și se duse să-l caute pe la baltă,
în locul în care mai mergea de obicei. Văzând cât de bine se simțea la baltă, îi ia toate hainele tiptil și pleacă, lăsându-l
pe Nică gol „pușcă”. Când realiză cele întâmplate, Nică se duse cât putu de repede acasă, trecând prin tot satul așa gol
cum era el, și ajuns acasă începu a-și cere scuze și a se plânge cu zece rânduri de lacrimi, iar mama, ca toate mamele
bune, l-a iertat dar era și foarte supărată pe el. Iar de la o vreme, totul a revenit la normal, Nică purtându-se din ce în ce
mai bine, dar nu avea să rămână așa multă vreme.

Capitolul 3:

Autorul începe cu un monolog dialogat cu propriul său cuget, prilej cu care descrie satul Humulești și împrejurimile
acestuia, istoria locurilor, domnitorii, preoți și mitropoliții care s-au perindat prin Moldova și care au străbătut măcar
o dată Humuleștiul. Nică a crescut este acum adolescent și urmează cursurile Școlii Domnești din Târgu Neamț, iar apoi
pe cele de la Școala de Catiheți din Fălticeni. Plecarea din sat se realizează pentru o perioadă mai lungă de timp și
urmărește procesul de formare al lui Nică precum și raporturile lui cu societatea, viața și colegii de școală, între care:
vărul său Ion Mogorogea și alți cunoscuți: Gâtlan, Trănsea și Nică Oșlobanul- împreună cu care stătea în gazdă la Pavel
ciubotarul din ulița Rădășeni, unde își aduceau merinde de acasă și lemne de foc pentru iarnă. Cu ei stătea și Bodrângă,
un moșneag hazliu care avea grijă de toată casa: tăia lemne, ațâța focul, mătura, aducea apă, ședea cu nasul în tăciuni,
spunea povești, cânta din fluier…

În acest capitol, autorul își îndreaptă atenția spre ”fabrica de popi” din Fălticeni cât și spre deprinderile unor membrii
ai tagmei monahale și preoțești, dar și spre învățarea mecanică a unor manuale școlare aride așa cum era gramatica lui
Măcărescu. Nică ca și Mirăuță, un coleg de-al său nu se prea ostenea cu învățatul, spre deosebire de Davidică de la
Fărcașa, care deși învăța foarte mult n-a avut parte să se preoțească murind înainte de vreme. Trăsnea care-l striga pe
Nică, Stefănescu, învăța tare greu gramatica și învățau împreună. Printre altele mai făceau și diferite pozne: mergeau la
crâșmă de unde veneau noaptea târziu încărcați cu pere și bostani de la crâșmăriță, puneau poște la picioarele unor
colegi(ardeau picioarele cu ceară și foc) astfel mai lecuind pe vreo câțiva de popie, se încăierau, spuneau povești,
cântau, dansau și multe altele. Într-un final când școala se terminase, toți plecară la casele lor urmând ca la Socola sa
mearga cei care or vrea în toamna anului 1855.

Capitolul 4:

Începe prin exprimarea tristeții autorului care este silit să-și părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la
Socola. Părăsirea satului presupune dezrădăcinarea definitivă din universul Humuleștilor, ieșirea din tărâmul
miraculos al copilăriei și înstrăinarea eroului din pricina educației și a voinței părinților. Astfel intr-o dimineata, el
impreuna cu Luca Mosneagul pleaca definitiv din Humulesti, către Iasi. Era in ziua de Taierea capului Sfantului Ioan
Botezatorul. Dupa un popas scurt facut la Timisesti, pornesc spre Moțca si spre codrii Pascanilor. El, impreuna cu
Zaharia a lui Gatlan si cu mos Luca, s-au departat definit de Humulesti către Targu Frumos, Podu Leloaei si intr-un final
spre Iasi. Sosirea la Socola tarziu noaptea, ramanand in caruta sub un plop mare, sub cerul liber simbolizeaza lumea
necunoscuta in care urmeaza sa intre Nica, simtindu-se stingher. Finalul acestui capitol si al ”Amintirilor” exprima
filozofia relativitatii timpului ce se scurge ireversibil, lasand in urma o viata bogata in trairi si sentimente dintre cele
mai pure.

”Amintiri din copilarie” este un roman autobiografic, romanul formarii personalitatii unui tanar ce prezinta procesul
educatiei si al experientei dobandite de Ion Creanga, fiind primul scriitor care realizeaza un roman al copilariei
taranesti din literatura noastra.