Grigore Băjenaru – Cișmigiu and comp.

Gaudeamus igitur – este în limba latină, înseamnă ”să ne bucurăm, așadar”

Liceul Lazăr – lăzăriștii, ”L. Gh. L.”
Parcul Cișmigiu – este cea mai veche grădină publică din București. În partea sud-estică a grădinii este
Colegiul Național Gheorghe Lazăr (Wikipedia)
Grigore Băjenaru ajunge în Parcul Cișmigiu, sărbătorind 15 ani de la absolvire. El pornește spre liceu, adică
locul de întâlnire și ajunge la "morminte". Își aduce aminte de poreclele celorlalți elevi de la alte licee, date
de ei.  Acesta primește manualele, iar printre ele se află două materii noi. Toți elevii sunt obligați să poarte
șepci cu numere și litere scrise pe ele.
Băiatul Grigore Băjenaru era licean, iar tatăl lucra și el în învățământ, fiind director al unei școli primare. 
Ajuns la școală, acesta îl cunoaște pe domnul pedagog Pavelescu, ”Domnul petagog Pavelescu” precum și
pe Luca, un băiat rămas repetent, care cunoștea toți profesorii și începuse să-i ofere informații foarte utile.
Face cunoștință și cu Dan Stoica, zis „Ciufulitul”.
Cel de-al treilea capitol al romanului este intitulat „Teza la română” și prezintă experiența personajului
principal cu unul dintre profesorii lui de limba română, chiar Camil Petrescu, personalitate marcantă a
literaturii române. Camil Petrescu este cunoscut pentru exigența lui, dar îi acordă nota zece lui Băjenaru
pentru compunerea sa de succes.
În continuare aflăm întâmplări hazlii privind poreclele pe care elevii le dăduseră profesorilor. Porecla
directorului – Barbă - Singur directorul, Costică Ionescu, zis Barbă, un om de asemenea superior, nu făcea
caz de poreclă. I se mai zicea şi Barbarossa, pentru că barba era de culoarea roşie ca focul.
"Barosanul", adică Nea Sterică Enăchescu, ”dascălul de latineşte şi franţuzeşte”, şi cel mai drag profesor al
elevilor, care le-a fost cu adevărat învăţător şi părinte sufletesc timp de opt ani de zile. El a spus o zicală în
limba latină "Quem Dii oderunt, paedagogum fecerunt" - ”Pe cine l-au urît zeii l-au făcut profesor” (în
latineşte)
Mitică Ionescu de Gimnastică era cunoscut în tot liceul sub numele de "Cioc", poreclă primită din pricina
ciocului pe care-l purta cu multă mândrie.
Grigore Niculescu de Istorie, datorită staturii sale impunătoare şi a chipului său sever, cu ochii mici şi oblici,
de culoare spălăcită, a nasului turtit şi a mustăţii rare, şi mai cu seamă din pricina severităţii sale extreme,
era supranumit în vreo trei feluri, care, în fond, însemnau acelaşi lucru: Atila, zis Der Etzell, zis Biciul lui
Dumnezeu. A fost cel mai bun profesor de Istorie
George Drăgănescu de Filozofie şi Drept, un bătrân foarte cumsecade, puţin bâlbâit, dar bun profesor, era
poreclit pur şi simplu Tânărul, pentru că obişnuia să se adreseze elevilor cu acest apelativ: "Ă, ă, ă, tinere...
tinere..."
Crăcănel, profesorul de Ştiinţe naturale, pe numele lui adevărat Octav Anastasescu, fusese poreclit astfel din
pricină că era mic, gras, cu burtă, şi mergea crăcănat. Era ras complet atît pe faţă, ct şi în cap. Avea o guşă
enormă, ce-i mai atrăsese şi supranumele de Pelicanul sau Babiţa, fireşte, în legătură cu specialitatea lui de
naturalist.
Altă întîmplare, petrecută de astă-dată în clasa a VI-a reală. Băieţii aveau teză la Botanică în ziua aceea cu
Crăcănel. Obiceiul era ca, la teză, profesorul să intre în clasă imediat după ce suna, dar de data aceasta a
întârziat. Văzînd că nu soseşte, au mai ieşit câţiva și au vorbit despre profesorul „Crăcănel”. Profesorul a
auzit și le-a răspuns. Studenții erau rușinați.
   
 O altă întâmplare este victoria școlii la un meci de fotbal.
     La serbarea liceului, autorul este nevoit să joace în piesa "Prometeu". După succesul scenei, elevul este
invitat să imite profesorii tocmai în Cancelarie, nefiind toți încântați de această idee.
     Colegii lui Băjenaru, aflând că este un scriitor minunat, îl roagă să le scrie poezii, acesta fiind asaltat de
ei o lungă bucată de timp.
     Elevul merge în excursie cu clasa, acolo făcând năzbâtii, ce se aud în toată școală. Directorul dorește să-i
exmatriculeze, dar din nefericire pentru el, nu s-a putut.
     În final, elevii clasei autorului se strâng în sală, așteptându-i pe profesori, pentru o revedere.
”Am plecat cel din urmă din clasă. Am închis uşa încet-încet, ca şi cînd mi-ar fi fost teamă să nu-mi trezesc
amintirile adormite, de acum douăzeci de ani, care parcă pluteau uşor... aidoma unor fantasme din vremuri
de poveste... Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile
sclipitoare şi murmurau, parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist "bun rămas".”

Temele / ideile romanului: amintirile, adolescența, prieteniile, trecutul,

tinerețea
Amintirile sunt valoroase pentru om cum trece timpul. Scriitorul stă în parul Cișmigiu, parcul
adolescenței sale și își amintește întâmplările, profesorii, colegii, meciul, teza și toate evenimentele care
atunci erau bune sau rele. Dar după 15 ani totul este altfel, amintirile sunt frumoase.
Adolescența este perioada cea mai activă din viața unui om, face încercări. Dar fiind adult, omul vede
această perioadă ca fiind cea mai frumoasă și regretă că a trecut așa de repede.
Tinerețea este perioada fără probleme în care credem că nimic nu se va sfârși, vom fi tineri pentru
totdeauna. Când omul realizează că poate trăi o singură dată fiecare etapă a vieții, încearcă să aprecieze ce a
avut.

Mesajul: Să apreciem ceea ce avem la un moment dat. Să apreciem fiecare etapă a vieții, este important să
avem amintiri frumoase și să fim recunoscători pentru orice avem. Nu este bine să ne concentrăm mereu
asupra lucrurilor care lipsesc, avem multe ocazii să ne bucurăm în fiecare zi.