CIȘMIGIU & COMP.

GRIGORE BĂJENARU

Romanul – structurat pe 17 capitole – are un caracter confesiv și memorialistic, din care

cititorul află cum s-a format profesorul de mai târziu. Este un roman subiectiv, relatarea se face
la persoana I.

Cap. I Gaudeamus igitur!

Naratorul-personaj își amintește de anii petrecuți la Liceul Gheorghe Lazăr provocat

fiind de întâlnirea de 15 ani a promoției sale 1926, care se va realiza prin strădania unui coleg
Nae Georgescu, devenit doctor, cu care și vorbește la telefon. Întâlnirea urma să aibă loc joi, la 6,
după-masă, la liceu ca mai apoi să se mute la o cârciumă din apropiere, din Cișmigiul unde și-au
petrecut 8 ani, și anume la Monte Carlo. Profesorii care aveau să vină erau Barosanul, Atila,
Tânărul, Nosferatul, Strămoșul omului (porecle).
În seara când se îndrepta spre liceu, naratorul este purtat nostalgic prin amintiri și astfel
timpul narațiunii se schimbă. Prezentul adultului e înlocuit treptat de trecutul copilului de
altădată.

Cap. II L. GH. L. 33

„Parcă o mână de uriaș îmi apăsa umărul și mi-l zguduia, gata-gata să mi-l scoată din
încheietură” – o metaforă prin care se realizează legătura cu trecutul – în planul amintirii e mâna
tatălui care îl trezea să meargă la școală/liceu.
La școala anterioară, directorul fusese chiar tatăl lui și asta l-a făcut oarecum însemnat
printre băieți, dar acum se teme că nu va mai fi la fel, se teme de adaptare. Pentru a intra la acest
liceu muncise toată vara: dictare, citire, povestire, analiză gramaticală, aritmetică, geometrie.
Directorul liceului este poreclit Barbă.
Drumul spre școală îl parcurge pe jos. Are 10 ani jumate.
În clasă, primul profesor care intră, domnul petagog Pavelescu (singur se recomandă
astfel, stârnind amuzamentul elevilor), le dictează ce cărți să-și procure până la sfârșitul
săptămânii. Se împrietenește cu Luca, repetentul clasei.
În săptămâna următoare, cursurile încep mai serios. Domnul de gimnastică îi așază în
bănci după înălțime, iar el ajunge în prima bancă alături de Botez Nicolae și Ben Jules, fiind cei
mai mici. Domnul Pavelescu revine și le dă nr de ordine (Popescu Băjenaru Grigore, nr. 33 –
toată lumea îl va striga Băjenaru) și îi informează că în trei zile toți trebuie să aibă șapcă și nr la
mâna stângă pe un petic de postav albastru, ca șapca, de 5 cm pe 5 cm.

Cap. III Teză la română

Liceul era în primul său an de funcționare după război (1914-1918). Profesorii se

schimbau de la un semestru la altul, puțini erau stabili: Sterie Enăchescu la franceză, Dimitrie
Caracostea la română (critic literar foarte cunoscut), Spiridon Popescu la matematică, Victor
Anastasiu la zoologie, Grigore Niculescu la istorie, Ion Cotescu la muzică.
La începutul lui decembrie – tezele. A obținut note bunicele, 7 și 8.
La română, l-a avut în primul an profesor și pe scriitorul Camil Petrescu care a fost
impresionat de cum a citit un fragment din Cetatea Neamțului și i-a pus nota 9, dar și de
compunerea de la teză pe tema – o amintire din viață, unde Băjenaru a scris despre tatăl său
întors din război pentru care a primit nota 10. Apoi a mai scris o compunere despre primăvară
despre care și tatăl său s-a minunat, el îi făcea îainte compunerile, iar acum îl bănuia că a copiat
de pe undeva, dar copilul era cu adevărat talentat la literatură, avea o ușurință a exprimării
frumoase.

Cap. IV Crăcănel

Se prezintă câțiva profesori care au intrat în memoria elevilor și și-au primit și porecle
aproape legendare.
Barosanul – prof. de latină și franceză, Sterică Enăchescu, cel mai drag dintre profesori,
„cu adevărat învățător și părinte sufletesc timp de opt ani de zile”, cel mai bun povestitor, prof
spiritual cu glume care alungau tristețea, cu cel mai bune lecții care împleteau știința cu umorul.
Știa care îi este porecla și nu se supăra.
Barbă – directorul, Costică Ionescu, zis și Barbarossa, avea barba roșie, nu făcea nici el
caz de poreclă.
Cioc – Mitică Ionescu, prof de gimnastică, avea un cioc pe care îl purta cu multă
mândrie.
Biciul lui Dumnezeu – sau Atila, Grigore Niculescu de istorie, impunător, severitate
extremă și totuși cel mai bun prof de istorie.
Tânărul – George Drăgănescu de filozofie și drept, un bătrâior foarte cumsecade, puțin
bâlbâit, dar prof bun. Porecla venea de la felul lui de adresare față de elevi: „tinere”.
Crăcănel – Octav Anastasescu, de științe naturale, era mic, chel, gras cu burtă și crăcănat,
avea o gușă care îi aducea o poreclă suplimentară Pelicanul sau Babița. Vorbea pe nas, explica
foarte frumos, rostea vorbele rar, despărțindu-le în silabe. În clasa a II-a le-a fost diriginte. Iar
mama lui Marinescu Gheorghe a venit să afle ce poznă a făcut fiul, nu purtase numărul de
înmatriculare la mânecă, și i s-a adresat profesorului cu porecla Crăcănel, pentru că așa aflase de
la fiul ei că-l cheamă. Clasa a încremenit, profesorul de asemenea. Sau în clasa a VI-a așteptând
să vină profesorul să le dea teză, elevii vorbeau despre el numindu-l cu porecla. Venind în liniște,
i-a auzit și le-a dat cea mai grea teză. Sau în clasa a II-a, la o oră de botanică îl pune pe Băjenaru
să citească din carte un fragment despre foloasele cocotierului, pt că citea frumos. Din când în
când prof îl ruga să explice anumiți termeni care nu erau traduși tocmai potrivit, iar Băjenaru
văzând că i se dă importanță începe să expună nu doar lămuriri filologice, dar și o poantă care îl
șochează pe prof și îi cere să-i aducă din partea familiei un bilet dacă le-a plăcut și lor gluma. (un
domn o roagă pe soție să-i rezerve o cameră încălzită la un hotel din Iași. Soția, plăcându-i
franceză, îi spune recepționerului să rezerve o cameră șofată, iar omul neștiind limbi străine îi
aduce o fată în cameră). Băjenaru trece printr-o criză, un suspans teribil pt că nu poate să-i
povestească tatălui, dar nici fără bilet nu putea să mai intre la ora lui Crăcănel, așa că în
dimineața zilei cu pricina îi spune tatălui poanta și abia scapă de o bătaie, dar primește biletul cu
scuze. Întrebat de prof dacă tatălui i-a plăcut anecdota:
„- N-a avut timp să-mi spună.
- De ce?
- Pentru că era ocupat cu bătaia!
Crăcănel râse satisfăcut.”

Cap. V La Tinerimea Română

 Clasa a II-a. Profesor de română, Toma Dicescu, bun, bătrân, de modă veche.
În ziua de 19 noiembrie 1919 a venit cu ochii înlăcrimați și le-a spus că murise Alexandru
Vlahuță, autorul cărții România pitorească.
Profesorul îl trece pe Băjenaru pe o listă a elevilor cei mai buni la română pt înscrierea la
concursurile de la Tinerimea Română. Concursul s-a ținut la Facultatea de Litere, unde erau elevi
din toată țara. Subiectul cerut a fost simplu: O poveste. Băjenaru a scris Cei cinci pungași isteți.
(în carte sunt vreo 10 pagini reprodusă această poveste) pentru care a luat premiul III. A fost
chemat la cancelarie să fie felicitat, pt că niciun lăzărist nu mai luase premiul ăsta și a dat mâna
cu directorul.

Cap. VI În cursul superior

La final de clasa a IV-a se dădea un examen – capacitatea – pentru a trece în cursul

superior. Dădeau lucrări din toată materia la română, franceză, matematică și un examen oral în
fața unei comisii formate din 6-7 prof.
Băjenaru trece în clasa a V-a fără prea multă evaluare: în timp ce comisia îl chestiona pe
un elev de unde vine cuvântul „moașă” și evident că nu știa, băjenaru se oferă să explice, iar
expunerea lui primește un Bravo! care îl scutește de alte întrebări.
Cursul superior era scindat în două: secțiunea reală (materie pricipală, matematică) și
secțiunea modernă (latina). Băjenaru se înscrie la modernă. Barosanul devine noul diriginte, iar
elevul Ciurea Constantin este numit cestor – șef al clasei – Stăpânul (poreclă).
Fisher de germană. Îl păcăleau ca să nu-i asculte cu „trucul cu sângele”. Băjenaru, în
special, îl făcea să creadă că îi curge sânge din nas – o batistă pe care picura cerneală roșie; sau
„durerea de măsele” – își băgau ghemotoace de hărtie în gură; sau „căzutul pe gheață” iarna – și
asta solicita încă vreo doi colegi care să-l care pe cel lovit acasă; sau „vorbitul răgușit” dar cerea
talent de imitație pt cea mai autentică laringo-faringită.
- Se prezintă o scenă de ascultare la istorie a elevului Constantinescu Teodor, zis
Chiorul, care nu știa nimic nici despre Războiul troian ori Achille sau Hector, dar
ajunge să-i distreze pe toți, inclusiv prof, când spune că Hector era câinele lui Achille.
- O scenă cu Cioc de gimnastică căruia îi cade în cap paltonul unui elev de la etaj.
Elevul își găsise paltonul nou fără nasturi – o glumă proastă – și supărat l-a aruncat pe
geam. Interogați de prof scena e plină de umor. Proful li se adresează cu „ființa lui
Dzeu”
- Băjenaru îi învață pe colegi strategii de a fugi de ascultare. Când ieșea respectivul la
tablă să-și miște piciorul întruna și clasa o să-i sară în ajutor spunând că și-a luxat
piciorul. Astfel elevul Simulescu sub pretextul piciorul bolnav a scăpat săptămâni
bune de ascultare.
- Colegii îi plătesc lui Pârvu taxa de școlarizare și îl surprind plăcut pe Barosanul.

Cap VII Chimistul

În clasa a VI-a vine un nou prof de chimie Plopeanu, slab pregătit, ironizat de elevi, ținta
glumelor lor; nu făcea experimente pt că nu-i ieșeau. Băjenaru și Ionaș Moscu erau aproape de
corigență, erau notați cu insuficient sau rău. Când le-a asociat odată inelul lui Gramm cu un
covrig, Băjenaru a întrebat dacă e nevoie de un covrig simplu sau cu susan. La teză le-a dat
subiecte grele, i-a păzit bine să nu copieze iar Moscu a scris rugăciuni pe lucrare pt că nu știa,
așteptând ca prietenii să-i confecționeze și lui o teză, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Profesorul a
descoperit, a citit clasei teza lui Moscu și cancelariei și a primit un insuficient; fiind nepotul lui
Barbă, a scăpat destul de ieftin.