Crâmpeie din viața lui Ștefan Procopiu

(Extrase din ”Cesar Buda, Viața și opera lui Ștefan Procopiu. O pagină din istoria științei,
Editura Universității ”Al. I. Cuza”, Iași, 2007)

La 19 ianuarie 1890, în casa Ecaterinei (Catinca) Procopiu, casnică, și a lui Emaniol Procopiu
modest slujbaș al Tribunalului Tutova, s-a născut primul copil al familiei, care cu timpul avea să
devină destul de numeroasă. I s-a dat numele de Ștefan, ca marelui voievod al Moldovei, pentru că
tatăl avea un adevărat cult (...).

Mama lui Ștefan Procopiu era al doilea din cei 12 copii ai răzeșului Gheorghe Tașcă din
Bălăbănești. (...) o comună situată la 15 km de Bârlad”. (...) Părinții lui Ștefan trăiau la Bârlad din
mica leafă a modestului copist (...) O duceau destul de greu, dar mai dădeau o mână de ajutor și
bătrânii gospodari din Bălăbănești.

În fiecare vacanță mare, bunicul îl lua pe Ștefan la Bălăbănești, împreună cu ceilalți nepoți, având
motivele sale cu tâlc. Mai întâi, copiii scăpau vara de nădușeală și colbăraia târgului, punându-i
astfel să trăiască în aerul curat din luca Jurăvățului, unde găseau destul lor să se joace, să alerge, să
se zbenguiască după pofta inimii și nevoia vârstei lor. Apoi, ușura gospodăria fetei lui de la târg de
povara a cinci sau șase guri greu de hrănit, și de îndestulat dintr-un biet salariu de mizerie și cu o
ogradă goală mai tot timpul anului. Oricât de chibzuită ar fi fost gospodina, mama lui Ștefan, greu
ar fi scos-o la capăt fără ajutorul bătrânilor. În al treilea rând. Avea bunicul și un motiv mai tăinuit
care deși părea că se întemeia pe nevoile imediate, de toată ziua, țintea mai departe. Acest motiv
pornea dintr-un simț ancestral al al țăranului de pretutindeni, acela că numai munca îi poate aduce
roadele pământului, bucuriile vieții și cinstirea din partea semenilor. Pentru ca munca să nu-i pară
un calvar, omul trebuie să se desprindă cu ea de timpuriu, să învețe a nu se încovoia sub greutatea
ei, pentru ca să nu-i apară ca o plăcută rostuire a vieții. Așa că, fiecare membru din familia
bătrânului răzeș își avea, încă de copil, o treabă a lui de îndeplinit, să se desprindă cu munca, așa
cum deprinzi un cal tânăr la ham, sau un juncan la jug. Fiecare după puterea și după mintea lui,
fiecare la o trebuință a gopodăriei (...) Bătrânului Tașcă îi era drag nepotul Ștefan, pentru că orice
treabă îi încredința, băiețașul acesta, încă neîmplinit la trup, nu prea vorbăreț, nici prea jucăuș, o
făcea cum trebuie, cu tot dichisul.

Când bunicul Gheorghe Tașcă își lua nepoții la țară, la plecare, mama dădea fiecăruia bocceluța sub
inventar, atrăgându-i atenția că la întoarcere să o aducă fără nicio lipsă. Pe lângă îmbrăcămintea
necesară, Ștefan își lua și un vraf de cărți ca să aibă ce citi duminica la umbra stejarului stufos
dinspre arie (...) Bunica, văzând că nepotul acesta prea se întrecea cu cititul și prea puâin se prindea
la joacă cu ceilalți copii, ca să-i facă vânt între ei, îi îndemna cu blândețe: ”... mai lasă măi băiete
terfeloagele celea, că și un popă tot se mai dă la cele lumești.” Când venea toamna și odată cu ea,
sfârșitul vacanței, Gheorghe Tașcă își încărca șarabana cu nepoții școlari sau nu și cu doi dintre
proprii săi copi de vârsta lui Ștefan sau chiar mai mici ca el, îi aducea înapoi la târg, lăsându-i în
grija Catincăi pentru cele ale vieții și a lui Ștefan pentru cele ale școlii – căci el era de nădejde, fiind
sârguincios prin firea sa, premiantul clasei nu doar prin muncă ci datorită calității intelectului său
deschis spre învățătură.

Cunoscând starea precară a familiei sale, profesorii de la liceu îl recomandau părinților mai înstăriți
care doreau să-și ajute copiii la învățătură. Banii pe care elevul Procopiu îi câștiga din meditații îi
împărțea cu grijă, așa cum avea să facă tot restul vieții: o parte era învestită în cărți și nu cărți
oarecare, ci alese cu grijă și discernământ; restul îi punea deoparte până aduna o sumă suficientă
pentru împrospătarea îmbrăcăminții și a încălțărilor, socotind că în acest fel în scutea pe părinți de o
cheltuială pe care o puteau îndrepta către ceilalți copii. (...)

1
În anul 1904, la terminarea cursului inferior (gimnaziul cu clasele I-IV), conform legii lui Spiru
Haret din 1898, Procopiu trebuia să dea examenul de capacitate care consta dintr-o interogare orală
și o probă scrisă. Treizeci de ani mai târziu, Procopiu își amintea că din neatenție și emoție
schimbase subiectul lucrării scrise, făcând din ”Despre economie”, ”Foloasele economiei”. Îl
amărâse faptul că tocmai profesorul de științe naturale semnalase cu aspră admonestare această
modificare, pe care o considera intenționată. Președintele comisiei, dr. Proca (poet sub
pseudonomul O. Carp), profesor universitar se lăsase și el convins că era vorba de o fraudă și îl
obligă să facă în fața un plan al subiectului adevărat și în plus, să explice dacă e mai economicos un
lucru bun și scump sau unul ieftin și prost. S-a descurcat mulțumitor și pentru că a răspuns bine la
oral, a scăpat, credea el – și cu ajutorul profesorului Negură, dirigintele clasei, care îi aprecia
seriozitatea și râvna la învățătură. Revoltat a fost că a ieșit cu cea mai mică medie, el premiantul
clasei și că profesorul Proca, în darea de seamă asupra examenului de la Bârlad publicată într-o
revistă cum era ”Convorbiri literare”, anunțase și de încercarea de fraudă a unui elev. O nedreptate
este întotdeauna mai dureroasă decât o înfrângere și de aceea Procopiu nu l-a iertat pe Proca nici
după 30 de ani, scriind în meoriile sale: ”O fi Proca poet, dar psiholog, mai ba”.

Adevărul este că în tot cursul liceului, Procopiu a citit mult, străduindu-se să se apropie, atent și
receptiv la toate ramurile științei (...) Pe baza acestor lecturi își făcea rezumate în caietele sale. Ia5
aceste rezumate erau utile pentru dizertațiile sale (...) La 15 ianuarie 1906, într-o conferință care
cuprinde 31 de pagini de caiet, prezumțios, el își propune să răspundă la întrebarea: Ce-i știința?
Avea 16 ani; îi împlinea chiar în acea perioadă. (....)

Cu acest larg orizont intelectual, cu un bagaj spiritual mai bogat decât al mediei abseolvenților
bacalaureatului Liceului Codreanu de la Bârlad, pleacă la Iași să se înscrie la Universitate (...) În
fața comisiei care avea ca președinte pe profesorul Haralamb Vasiliu de la Universitatea din Iași,
Procopiu și-a luat bacalaureatul, ocupând primul loc la clasificare la specializarea fizică-chimie (cu
media 9.20).

Înmânându-i diploma și felicitându-l, dar știindu-l fără mijloace materiale ca să poată studia mai
departe, diretorul liceului din Bârlad, grijuliu pentru soarta nu prea binevoitoare a acestui eelv cu
multe posibilități intelectuale, l-a întrebat ce are de gând să facă. Putea să-i fie de ajutor, să-i obțină
vreo slujbă în administrația locală?

Procopiu i-a răspuns scurt: mă duc la Universitate. Și într-adevăr, avea planul său dinainte ticluit.
Încrezător în sine, cu acea cutezanță obișnuită tinerilor, nezgâriați încă de ghimpii din calea vieții
lui, el este hotărât să ajungă la Universitate pentru a studia științele naturale. Cu ajutorul unchiului
său și al bunicului Tașcă, își încropise, pe lângă banii câștigați din meditații, o sumă care îi asigura
nu numai călătoria la Iași, dar și o rezervă cu care să poată rezista până la obținerea unei burse.

Fiul unui vecin din Bârlad, ajuns maistru la Școala Superioară de Meserii din Iași, în vacanță, îi
sugeră să încerce a obține un post de pedagog la Liceul internat așa cum obțineau studenții fără
mijloace materiale. Procopiu a acceptat imediat ideea, pentru a-și putea asigura existența, până când
va obține bursa. Era vorba de masă și 60 de lei pe lună, o reală binefacere pentru câțiva studenți
nevoiași.

Costin, cu coleg de la liceul din Bârlad, cu 2 ani mai mare decât el, l-a condus la Liceul internat.
Aflând că directorul liceului era profesor de științe naturale, speranța lui Procopiu se întări, dar din
păcate nu l-au găsit și au stat de vorbă cu pedagogul-șef, Savin, care le-a spus de la început, că nu
avea niciun loc liber. Procopiu a rămas totuși să-l aștepte pe director. Și-a ales din dulapurile
cancelariei o carte și s-a afundat în lectură (...) La un moment dat, simți că cineva stă în spatele lui.
Se întoarse speriat, dar îl liniști îndată zâmbetul prietenos al unui bărbat foarte tânăr, care se și
prezentă: profesor Vasile Bogrea, subdirectorul liceului, care fără să aștepte răspuns îl întrebă
2
mirat: te interesează istoria literaturii arabe? Procopiu îi replică vioi: da, mă interesează, pentru că
la școală nu ni s-a spus nimic despre această literatură. Răspunsul fu pe placul lui Bogrea, căci
îndată ce Procopiu îi spuse păsul ce îl adusese acolo, subdirectorul îl asigură de tot sprijinul său. A
fost primit pedagog cu toată opoziția lui Savin. Procopiu era în al nouălea cer: sunt asigurat, am
cucerit Iașul, își zicea el. Până la bursă mai erau cel puțin două luni. La liceu, tot timpul se gândise
că la universitate va urma științele naturale, deși matematica îi era familiară, iar fizica îl interesa ca
toate celellate discipline de la secția reală.

Procopiu s-a înscris la Științele Naturale dar anumite aspecte legate de profesori, de modalitățile de
predare, de atitudinea lor etc. i-au diminuat entuziasmul. (...) Unul dintre profesori era Paul Bujor,
absolvent tot al Liceului Codreanu din Bârlad. Despre acesta, Ștefan Procopiu a constatat că preda
un curs sec, cu prezentări generale, fără a fi pus la punct cu noutățile și mult discutate în lumea
științifică de atunci. Cu toate că îl obseda gândul să schimbe științele naturale cu științele fizico-
chimice, perspectiva obținerii unei burse, atracția pentru medicină (...) îi amânau decizia. S-a
pregătit deci pentru concursul la bursa de stat de la Facultatea de Științe Naturale. Pentru bursă
concurau opt candidați. La lucrarea scrisă făcuse mult ”savantlâc” spunea Proocpiu, în limbajul lui
colorat, iar la oral răspunsese fără reproș, chiar și la întrebări suplimentare pentru un test mai greu.
Spre surprinderea și indignarea lui, bursa fu acordată unei studente. Pentru a fi justificată această
evidentă nedreptate, președintele comisiei, care era tocmai profesorul Bujor, îl chemă la cancelarie
încercând să-i explice că bursa fusese acordată unei studente, întrucât numai la bursa de stat erau
asmise fetele, dar că peste câteva zile avea să țină un nou concurs pentru o bursă a Academiei, la
care neîndreptățitul ”și atât de bine pregătitul” student Ștefan Procopiu va reuși fără nicio îndoială,
mai ales că el, profesorul Bujor, se angaja să îl susțină.

Această întâmplare a constituit picătura care a umplut paharul. Procopiu a refuzat ajutorul
profesorului, nu s-a prezentat la concursul pentru bursa Academiei, a renunțat cu regret și la
medicină, s-a înscris la Facultatea de Științe Fizico-Chimice, resemnându-se cu postul de pedagog.
Medicina a regretat-o și mai târziu, dar de Științe Naturale nu a vrut să mai audă vreo 30 de ani.

Greu își îndeplinea sarcinile de pedagog fără a neglija obligațiile de student și foamea sa de
învățătură. (...) Lipsea de la liceu cu complicitatea elevilor din clasele a VII-a și a VIII-a, pe care
trebuia să-i supravegheze în aceste ore, dar șeful pedagog Savin, care îi fusese ostil de la început,
descoperind frauda l-a reclamat directorului, care, din fericire, nu a luat nicio măsură de
sancționare.

Procopiu a început să se pregătească pentru bursă. Având experiența primului său concurs de
bursă, se gândi să caute sprijin din afară. Un fost vecin de la Bârlad, profesor de fizică, era acum
asistentul profesorului Dragomir Hurmuzescu, profesor de electricitate la Facultatea de Științe
Fizico-Matematice, membru în comisia de burse. Îl rugă pe fostul său vecin să-l conducă la
profesor. Asta s-a întâmplat în preziua concursului. Este interesantă această primă întâlnire a lui
Procopiu cu cel care avea să fie mentorul său. Sobrietatea acestei prime întâlniri contrastează cu
strânsele lor relații ulterioare.

Ajuns la profesor, Procopiu a intrat cu oarecare emoție într-o sală slab luminată. Profesorul stătea la
o masă și presa un bloc de parafină între două plăci de zinc. Așteptă, până când profesorul își ridică
privirea spre el – pentru a se prezenta – dar nu termină bine vorba când acesta îl și întrebă cam
răstit, ce dorește? Își spuse păsul și cu sfială îi mărturisi că numai nevoia stringentă îl mânase la așa
îndrăzneală. Profesorul, un bărbat impozant și bine îmbrăcat îl ascultă fără a-și întrerupe treaba și
apoi spuse ceva nu prea inteligibil, după care Procopiu salută respectuos și plecă, nu prea încântat
de rezultatul obținut.

3
A doua zi se prezentă la concurs. Din comisia de bursă făceau parte și doi tineri conferențiari care îi
promiseseră sprijinul lor, cunoscându-l ca student foarte bun și cu o situație foarte precară din punct
de vedere material. A început concursul. Examenul era oral și candidații intrau câte unul în fața
comisiei. Așteptându-și rândul, Procopiu vedea că unii concurenți ies foarte bucuroși, iar altul chiar
se laudă că a răspuns atât de bine, mai ales la profesorul de electricitate, încât acesta i s-ar fi promis
bursa. Auzind asta, în disperare de cauză, a dat buzna la decanat, cu gândul să-și susțină singur
cererea. Profitând de absența momentană a ușierului, Procopiu se năpusti în sala de examen, parcă
l-ar fi fugărit cineva din urmă. Se opri o clipă, zăpăcit și speriat, când își dădu seama că în fața lui
se afla decanul, președintele comisiei, bătrânul profesor Petru Poni. În stânga lui, privindu-l din
față, profesorul de matematică Ralet, iar în dreapta profesorul Hurmuzescu, cu spatele, încât nici
nu-l observase încă, iar la celălalt capăt al mesei cei doi tineri conferențiari.

S-a adresat direct profesorului Poni, spunându-i durerea sa. Decanul i-a răspuns cu blândețe,
asigurându-l că vor aprecia. Nemulțumit cu atât, Procopiu a insistat, chiar după ce i s-a făcut semn
să plece. Procopiu a continuat să insiste, ca și cum ar fi vrut pe loc un răspuns categoric. Profesorul
Poni se supără și chemă ușierul să-l poftească afară pe ”zăpăcitul ăsta”. A ieșit descumpănit și
rușinat de gestul său necugetat. Când i-a venit rândul, comisia părea că nu găsea întrebări. Pleoștit
și convins că pierduse bursa și de data asta, a dat răspunsurile resemnat.

Ascuzându-se în fundul amfiteatrului, unde urma să vină comisia pentru a da rezultatele, aștepta
deznodământul. Membrii comisiei au intrat și s-au așezat pe scaunele de la catedră. După un
moment de tăcere, decanul Petru Poni se ridică, își drese glasul mângâindu-și ciocul cărunt și apoi,
cu vorba sa domoală, spuse câteva cuvinte despre bursa oferită de stat, tăcu câteva clipe, după care
anunță pe câștigător: studentul Ștefan Procopiu. Năucit, câștigătorul veni în față: emoționat,
bolborosi câteva cuvinte de mulțumire întregii comisii și ceru ietare decanului pentru actul său
nesocotit. Cu bursa de 100 de lei pe lună devenea ”boier”, putea părăsi postul de pedagog și putea
dispune de tot timpul de care avea nevoie pentru învățătură. A fost unul dintre cele mai importante
momente din viața sa, mărturisea Procopiu, multă vreme după aceea.

Licențiat al secției fizico–chimice a Facultății de Științe din Iași (1912), după care a urmat alte studii
universitare la Paris. Pleaca in anul 1919, cu o bursa de studii a Academiei Romane, la Paris la vasta de 30
de ani. Devine doctor în Științe Fizice la Sorbona (5 martie 1924) și până atunci avea publicate 30 de lucrări.

A fost decanul Facultății de Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iași de la înființarea ei
(decembrie 1937), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultății de Științe a Universității Iași. A
lucrat la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași în perioada 1925-1962.

Este descoperitor al magnetonului Bohr-Procopiu (1919) (alături de Bohr) și descoperitor al Efectului

Procopiu în 1929. Savantul de valoare mondială a încetat din viață în Iași la 22 august 1972, lăsând publicate
177 de lucrări științifice.