„Inocenții” Ioanei Pârvulescu, o

nostalgie a copilăriei anilor ‘60

07 apr. 2017
  PDF   
Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este un dans stilistic în care autoarea
împletește candoarea cu rememorarea, istoria cu imaginația și amintirea cu
uitarea, pentru a recrea lumea de vis a copilăriei anilor `60, o epocă de factură
postbelică și de instaurare deplină a regimului comunist. În ciuda nuanțelor vădit
autobiografice, perspectiva narativă a fetiței Ana este prelucrată și rescrisă prin
ochii adultului ce consemnează cu nostalgie faptele unui trecut îndepărtat.
Cuvinte meșteșugite despre o lume tainică ne poartă în mijlocul unui peisaj
aproape de basm.
În Brașov, pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântul Ioan, supraviețuiește și
în ziua de azi o casă cu memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și
sentimente prin toți porii săi și care este, din umbră, personajul principal al
romanului. Bătrână și misterioasă, cu trei etaje ce adăpostesc familia numeroasă
a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este martorul tăcut al schimbărilor politice,
dar mai ales al poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din ungherele-i întunecate
se desprind bucuriile și tristețile a trei generații unite prin forța circumstanțelor,
dar, mai ales, prin cea a iubirii.
„Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să
dai de capăt șaradelor trecutului! Cât de greu înțelegi
unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit
le înțelegi în timp, chiar și pe cele la care ai asistat sau
ai contribuit.”
Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de
îndepărtate, micii exploratori, curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific
tuturor copiilor acelor vremuri, alimentat în principiu de lecturi
precum Winnetou sau Tom Sawyer. În plină eră a tehnologiei digitale,
suprasaturate de trăirile virtuale, întâmplările descrise de Ioana Pârvulescu sunt
un balsam peste rănile celor care tânjesc după simplitatea de altădată, cât și o
incursiune melancolică în propriul trecut. Jocurile pe stradă cu toți copiii din
cartier, schimburile de ciungă, șervețele, timbre sau magneți, iscodirea rudelor
mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul prin sertarele
secrete, tălmăcirea vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric
al Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă delicatețe și savoare de către autoare.
„În schimb, pentru noi copiii, casa era mereu proaspătă
și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cusur, fără
margini și fără moarte.”
Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria
afectivă și nu de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare.
Copilăria este un tărâm fermecat, o buclă a timpului în care naratorul se poate
întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a desluși tainele neînțelese, căci
personajele sale nu mor niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti și Nenea
Ionel, tații casei, toți sunt nemuritori în amintirea colectivă a casei și a locuitorilor
săi.

Căminul de pe strada Maiakovski este la intersecția dintre realitate și imaginar.

Pe de o parte, asistă neputincios în fața capriciilor vremii și poartă cu sine povara
instalării comunismului, a demolării suratelor vecine, a Brașovului redenumit
Stalin, dar, pe de altă parte, este și leagănul năzbâtiilor celor mici. Genealogia
complexă a neamului este un prilej continuu de intrigi palpitante și întâlniri cu
personaje de poveste: anticarul ciudat, frații bunicii, turistul belgian rătăcit etc.,
toți contribuind fără să știe la șlefuirea personalității copiilor.

„Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile

noastre, la fel de plin de posibilități ca și viitorul.
Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-
și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie,
e în stare să-și găsească urma.”
Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația, prin activitățile
ce lasă loc explicațiilor de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală,
ale mamei pasionate de chimie, și ale tatălui priceput la matematică. Armonia
conviețuirii unei familii de intelectuali se traduce așadar printr-un amestec al
dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din plin.
Reperele istorice ce stabilesc cadrul temporal al romanului Inocenții sunt referirile
cu privire la ocupația Cehoslovaciei de către ruși, vizionările la televizorul alb-
negru ale primilor pași pe Lună, cât și ale unor seriale americane din epocă, dar,
facem și un salt în tinerețea părinților și a bunicilor și aflăm despre partizanii
(rezistența anticomunistă) ce trăiau în munți, despre prizonieratul în Siberia,
fabrica chimică de la Ozun sau noul Hotel Aro.
Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse
dintr-un almanah al bunelor maniere. Ritualul aranjării și pregătirii meselor festive
amintește de rețetele Sandei Marin, iar interacțiunea nepoților cu cei în vârstă
sunt un amestec de blândețe și severitate precum în La Medeleni. E atâta
tandrețe în acest text – un amestec de fericire și tristețe, prin care naratoarea dă
glas unei istorii cvasi-personale, revăzute prin ochii omului matur ce își privește
cu nostalgie și acceptare propriul trecut.
„Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de
căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă
vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie
să-i acoperi coala albă și întinsă de o flacără sau să
sufli abur prin gură peste el, pentru ca invizibilul să se
transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu
sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte
esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină
nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele
nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în
care ne înecăm.”
 

În anumite privințe, casele seamănă mult cu oamenii: le privești

învelișul exterior, afli poate când s-au născut și alte repere
importante din existența lor, dar nu prea ai cum să cunoști ce s-a
petrecut înlăuntru. De câte ori, uitându-mă la o clădire
interesantă, nu m-am întrebat ce întâmplări se leagă de acele
ziduri și încăperi! Iată că, prin intermediul unei cărți precum
„Inocenții”, putem păși în intimitatea unei case, aflând câteva
dintre poveștile oamenilor care au locuit-o sau i-au trecut pragul.
Cartea Ioanei Pârvulescu – nu tocmai roman, dar nici proză scurtă
- ne poartă din pivniță până pe acoperiș, prin istoria, camerele și
tainele unei case din Brașov, „născută” cândva prin secolul 17, sau
chiar mai devreme.
Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile,
internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu
propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau într-o casă
veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un
mister, căci nu era vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de
pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) pare o
întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de
explorat, dar și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică
metode pedagogice destul de relaxate. Cei patru copii – Ana și
fratele ei, Matei, plus verișorii Dina și Doru – sunt liberi să
cutreiere străzile orașului sau să pornească în expediții pe Tâmpa,
în căutarea unor tuneluri iluzorii care, după cum spune legenda, ar
lega Piața Sfatului de șaua unde se afla cândva un altar al cetății
Brassovia.

Ana, mezina familiei, este cea care relatează diferite episoade din
viața casei și a generațiilor care o locuiesc. Lumea mea era simplă
și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu
că asta e chiar definiția Paradisului. Văzută prin ochii ei, această
existență pare una idealizată, însă necazurile și neajunsurile se
ghicesc la periferia unei copilării petrecute în anii comunismului.
Este o lume mică, aparent statornică și armonioasă, care se
destramă însă treptat, începând cu lucrurile înstrăinate de nevoie
și terminând cu plecarea unor oameni ce păreau că vor face parte
întotdeauna din universul străzii Maiakovski.

 Ăsta e marele avantaj al unei case „de familie”, poţi cere tot ce-ţi lipseşte în
clipa aia. Uneori te alegeai doar cu răspunsul „N-am, de unde să am, crezi
că-s Madam Mălai?” Am aflat, într-o zi, de ce spuneau aşa. În copilăria
mamelor noastre exista, în vecini, un mic magazin la stradă, ţinut de o
doamnă pe care-o chema în mod nu prea fericit Mălai. Însă proprietara îşi
transformase numele în atracţie şi pusese deasupra uşii o firmă frumoasă:
„Tot ce vrei şi tot ce n-ai/Găseşti la Doamna Maria Mălai”. Într-adevăr,
avea de toate, mâncăruri diverse, ca la băcănie, obiecte de mercerie şi o
mulţime de fleacuri, ca la talcioc. Singurul lucru pe care nu-l găseai la
Doamna Maria Mălai era chiar mălaiul. Iar asta pentru că, spunea ea, „Nu
mă vând”. (pag. 219)

În casă trăiesc oameni cu povești care mai de care mai

interesante: Nenea Ionel și strămătușa Magda (zisă Tanti), tata-
mare, de meserie doctor, și mama-mare, care înființează o
societate secretă, SIL (adică Societatea de Îndreptat Lumea), în
care cei patru copii devin membri pe viață. La fel de captivante
sunt și poveștile celorlalți membri ai familiei, care vin uneori în
vizită: fratele bunicului, Nenea Gheorghe, un excentric cu idei
bune, din păcate în contratimp cu epoca, sau Nenea Gyuri Baci,
fratele bunicii, care le vorbește copiilor despre dragoste
și „izgonirea din Rai”.

Toți adulții casei sunt de părere că ești de atâtea ori om câte limbi
străine știi - iar româna, germana și maghiara apăreau în
repertoriul tuturor. Educația se face simplu, cu subtilitate, în
decursul conversațiilor. Fiecare poveste, călătorie sau întâmplare
este un prilej pentru a învăța lucruri noi, iar Tanti strecoară abil
informații de cultură generală și întrebări prin care îi testează pe
copii – și, indirect, pe cititorii cărții (aflăm, de pildă, despre
cerneala invizibilă, efectul Tyndall, limba esperanto sau originea
numelui „Brașov”). Însă Ana învață multe lucruri și pe cont
propriu, cum ar fi faptul că viața se întinde dincolo de zidurile
casei, că o casă adăpostește și oameni invizibili, care produc tot
felul de încurcături, sau că dragostea e o calamitate pentru orice
grup. Pe-atunci nu știam încă nici despre oameni că mor, darămite
despre case sau orașe, despre civilizații sau stele. Asta am învățat
eu toată viața: că nimic nu-i deloc așa.

 N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă, ca tata. Cum avea un
ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să
se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă auzea, dacă-i vorbeam când
citea. Tata avea la îndemână un Larousse în care mă punea să caut cuvinte
franțuzești, chiar înainte de a ști limba asta, mi le spunea pe litere, și așa
franceza s-a amestecat încetul cu încetul între cuvintele mele. (pag. 277)

Ana privește lucrurile și din perspectiva casei, care este înzestrată

cu trăsături umane: pereții îi transpiră, ochii ei urmăresc casele de
vizavi, suferă când îi moare un om, știe tot felul de secrete, pe
care copiii încearcă să le descifreze – precum sertarul încuiat din
scrinul lui Tanti sau misterioșii cocoșei ascunși în ziduri. Dacă
enigmele îi preocupă în mod deosebit la vârsta explorării și a
aventurii, istoria, prezentă peste tot în casă, îi atrage mult mai
puțin. Vaza lucrată dintr-un obuz de tun, sabia de Toledo din care
se făcuseră mai multe cuțite sau pătura de cal folosită de bunic în
război, pe care mama-mare călca rufele, sunt tot atâtea obiecte
infuzate cu o istorie pe care copiii nu știu să o recunoască. Abia
mai târziu, când importanța întâmplărilor și a lucrurilor crește
odată cu ei, ajung să-și pună întrebări și să regrete ocaziile
pierdute. Pe toți adulții de la mesele la care participam aș avea
să-i mai întreb o mulțime de lucruri. Dar se vede că trecutul
trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități
ca viitorul.

 Ți-am spus, nu-i aşa, că eu mă simţeam încă de pe-atunci rudă de sânge cu

casa noastră? Era un membru al familiei. Avea în codul ei genetic câte ceva
din toţi cei cu care, în anii copilăriei, m-am intersectat în lăuntrul ei, cu toţi
cei pe care i-a găzduit o vreme. Îşi încrucişaseră şi ei acolo vocile, vieţile,
istoriile personale, rupte, nu fără răni, din istoria cea mare. Aerul casei era
dat de respiraţia lor, se mişca în acelaşi ritm cu mişcările lor. (...) ADN-ul
casei e amestecat într-al meu. (pag. 322)

Miraculosul își face loc în poveștile Anei, aflată la vârsta la care

lumea mare nu are limitări, iar supranaturalul face parte firesc din
viața de zi cu zi. Într-o după-amiază, Ana vede cum ninge în
tabloul cu un peisaj de iarnă din camera lui Tanti; bunica, despre
care se spune că în tinerețe avea o capacitate neobișnuită de a
detecta apele subterane, poate ghici culoarea la care se gândește
fiecare; tatăl le povestește despre misteriosul bărbat care l-a
salvat de la înec în adolescență; bunicul a trecut și el printr-o
pățanie ciudată la cutremurul din noiembrie 1940. Chiar și la
vârsta adultă, aceste întâmplări își păstrează aura de miracol și,
cu excepția ninsorii din tablou, rămân undeva într-un tărâm al
tuturor posibilităților, fără o rezolvare certă. 

Mai toate episoadele relatate în carte sunt savuroase, dar mi-au

plăcut în mod deosebit aventurile câinelui Miticuțu, povestea
anticarului care inventase un pix de lemn cu pastă și îi testa pe
copii cu probleme de logică, descoperirea unei pietre cu o
inscripție ciudată în șaua Tâmpei, tradiția de a pune un buchet de
flori la mormântul lui Andrei Mureșanu (Brașovul făcea parte din
Austro-Ungaria și tradiția devenise o operațiune primejdioasă,
pentru care era ales un elev de la gimnaziul Șaguna), precum și
poveștile membrilor familiei, care se dezvăluie treptat, pe măsură
ce Ana află amănunte noi despre istoriile vechi, ca în foiletoanele
de la televizor. 

Ce mi-a plăcut foarte mult la „Inocenții”, pe lângă întâmplările

pline de farmec și informațiile interesante despre istoria și locurile
Brașovului, a fost felul în care povestește Ioana Pârvulescu, cu
umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu,
nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat,
fără ca evenimentele triste să devină apăsătoare și fără a ridica în
slăvi virtuțile familiei, ai cărei membri sunt, în mod evident, niște
oameni deosebiți. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm
cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia îi istorisește toate
aceste întâmplări, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a
învățat de-a lungul timpului.

 Ţi-am mai spus că până la o vârstă destul de înaintată nu înţelegeam metaforele,

iar asta făcea ca lumea celorlalţi, plină de explicaţii logice şi banalitate, să devină,
pentru mine, ciudată, copleşitor de puternică şi, nu de puţine ori, supranaturală.
Mă obişnuisem cu asta şi nimic nu era imposibil în lumea mea, altfel spus mă
aşteptam oricând la orice. Poate că din cauza acestui defect de percepţie am
devenit scriitoare, aşa cum unii oameni care au un defect la ochi şi văd lumea
altfel decât noi toţi devin pictori. (pag. 164) 

Deși cartea Ioanei Pârvulescu nu poartă eticheta de „memorii” sau

„autobiografie”, ispita de a o identifica pe autoare cu naratoarea
Ana este foarte mare. Totul pare atât de autentic, încât tind să
cred că poveștile relatate aici chiar s-au petrecut în realitate sau,
cel puțin, au pornit de la un substrat real. Naratoarea stă undeva
pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin
ochii fetiței de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea
de adult. E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei
stări de spirit binecuvântate, când grijile ce țin de lumea adulților
sunt departe, la marginea înțelegerii, iar viața e o înșiruire de
momente pline de bucurie, mister și revelații. Micșorată, precum
Alice, pentru a încăpea în casa ce aparține tărâmului copilăriei,
Ana recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv
de a privi lumea.

Încercasem mai demult să citesc „În intimitatea secolului 19”, era

o carte împrumutată și am fost copleșită de cantitatea
informațiilor, așa că am dat-o înapoi cu gândul să mi-o cumpăr
(ceea ce nu s-a întâmplat nici în ziua de azi). În schimb,
„Inocenții” m-a atras de îndată ce am aflat că poveștile sunt
istorisite din perspectiva unui copil (una dintre slăbiciunile mele în
materie de literatură, cred că v-am mai zis treaba asta). N-am
fost deloc dezamăgită, ba din contră, lectura s-a dovedit o
încântare. Știți sentimentul acela contradictoriu când îți vine să
citești o carte pe nerăsuflate, dar în același timp n-ai vrea să se
termine? „Inocenții” e genul acesta de carte: sărind din poveste în
poveste, nici nu mi-am dat seama cum am ajuns la ultima pagină,
când și noi, asemenea Anei, suntem izgoniți din raiul unei copilării
extraordinare, populate de figuri și întâmplări memorabile.  

 Casa noastră cu pod şi pivniţă supravieţuise într-o lume de blocuri. Era o

eroină. Ne depăşea în toate privinţele. Trecuse prin două războaie
mondiale, două cutremure, un bombardament. (...) Casa însăşi, cândva
nesfârşită, mi se pare acum mică de statură şi neîncăpătoare. E limpede că
am trecut şi eu dintr-o casă în alta, şi ştiu ce înseamnă asta: am altă vârstă.
Tot ce am scris aici e, poate, ca să reintru pentru un timp în casa cealaltă şi
în singura vârstă la care poţi s-o vizitezi. (pag. 334)

Copilăria a fost și va fi mereu vârsta inocenței, vârsta la care îți poți lăsa
imaginația să zboare, vârsta la care te poți bucura de lucrurile simple.
Lumea copiilor este mai frumoasă, mai veselă, mai colorată, mai plină. 
Inocenții Ioanei Pârvulescu ne reamintește de copilărie, tocmai datorită
faptului că e povestită din perspectiva unui copil, celui mai mic membru
al casei de pe strada Maiakovski, din Brașov.
Ana locuiește acolo, împreună cu fratele și cei doi verișori, alături
de adulții casei. Într-o perioadă în care tehnologia nu acaparase încă
totul, în care copiii știau să se joace cât de ziua de lungă, în care până
și obiectele aveau viața lor, cei 4 copii încearcă să înțeleagă oamenii și
viața, trăind-o și bucurându-se de ea.
 Pățaniile lor, povestite de Ana, adultul de acum, fetița de atunci, au un
farmec aparte, farmecul copilăriei și al inocenței.  Amintirile nu sunt
filtrate de vârstă, copilul din povestitor ieșind la suprafață, făcându-te să
simți că iei și tu parte la jocurile lor, la vânătorile de comori, la isprăvile
pe care încercau să le ascundă de părinți, la maturizarea treptată.
„Toți adulții casei spuneau că ești de atâtea ori om câte limbi străine știi,
și toți erau de cel puțin trei-patru ori oameni, diferiți între ei, pentru că
limbile știute erau diferite, dar româna, germana și maghiara apăreau în
repertoriul tuturor. Socotit așa, casa noastră adăpostea vreo 30 de
oameni.”

Lumea văzută prin ochi de copil este spectaculoasă, în multe culori.

Casa este și ea un personaj important în poveste, acea casă care i-a
adăpostit, i-a ascuns privirilor curioase, a trăit odată cu ei. 
Mi-ar fi plăcut să fie mai multă acțiune, mai mult dialog, să îmi dau
seama de caracterul personajelor mai mult din acțiune și mai puțin din
descriere și povestire.

Ioana Pârvulescu, Inocenţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

Mottoul dostoievskian al celui mai recent roman semnat de Ioana Pârvulescu, „Inocenţii”,
e semnificativ din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, fixează cele două axe
principale ale ficţiunii: copilăria (mai precis, inocenţa specifică acestei vârste) şi regimul
amintirilor, despre care autoarea (mai târziu) afirmă că „se înroşesc şi ard, alteori se
înnegresc şi se urâţesc şi numai unele îţi înfloresc înaintea ochilor ca pomii în
primăvară”. În al doilea rând, cuvintele lui Alioşa surprind o atitudine esenţială care se va
regăsi pe întreg parcursul cărţii, şi anume evadarea în şi prin lectură („scăparea” în
amintiri, căci despre asta e vorba), spaţiu posibil al unei realităţi alternative.
Romanul debutează cu un „Avertisment” al autoarei adresat cititorului contemporan,
nefamiliarizat cu aspectele lumii pe care urmează să o descopere între paginile cărţii; e,
de fapt, şi debutul unui comentariu metaficţional care apare şi la finalul romanului,
justificând opţiunea tematică şi „tehnică”: „Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai
nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca
şi cum n-ar fi fost. […] Deşi, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esenţiale rămân şterse,
albe, loc gol şi taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemişcate ale
timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm”. E vorba, până la urmă, despre
ideea de „mister” ca loc al „nespusului”, o idee care coagulează nucleele epice ale cărţii.

Pe parcursul capitolelor intitulate simbolic, discursul şi evenimentele sunt filtrate prin

ochii unuia dintre cei patru copii (protagoniştii romanului), Ana (cea mai mică dintre ei).
Totuşi, perspectiva ei nu va rămâne perfect „inocentă” de-a lungul romanului; ajunsă la
vârsta maturităţii, Ana devine povestitor, comentator şi chiar interpret al propriei
copilării. Alături de Matei (fratele ei), de Dina şi de Doru (verişori), Ana recuperează
imagini emblematice din Braşov, din casa de pe Strada Maiakosvki („fostă şi viitoare
Sfântu Ioan”). Casă, de altfel, cu personalitate (şi cu „faţă de om” proprie), spaţiu
subiectiv, aproape un personaj poliedric reconstituit prin semnificaţiile pe care le
însumează pentru fiecare generaţie în parte: „Cel mai greu de înţeles era că nu trăiam cu
toţii, bătrâni, adulţi şi copii, în aceeaşi casă, adică ea lua forma generaţiei pe care o
adăpostea”. Romanul nu urmează un fir epic riguros conturat, ci mai degrabă se
constituie din înşiruirea întâmplărilor rememorate, aparent banale în care sunt implicate,
mai mult sau mai puţin, personajele din casa de pe Strada Maiakovski. Asistăm, aşadar, la
căutările „secretelor” casei (din sertarul închis al scrinului, în special), la încercările de
învăţare a limbii esperanto, la aventurile amoroase ale Dinei (care o vor determina pe
Ana să comenteze ironic: „Dragostea e o calamitate pentru orice grup, mi-am dat seama
încă de pe atunci”), la înfiinţarea Societăţii de Îndreptat Lumea, la culesul de clopoţei de
pe Tâmpa, la poveştile adulţilor, iar lista poate continua.

Ceea ce merită observat în acest moment este faptul că, nicăieri, cartea nu aduce în prim-
plan dimensiunile unor conflicte intergeneraţioniste, conturându-se mai degrabă ideea de
„mister”, pe care copiii se dovedesc nerăbdători să-l elucideze: „Casa ştia tot felul de
secrete şi, pe măsură ce creşteam, după multă strădanie mai reuşeam să-i smulgem câte
unul. Probabil că ştia şi de ce nu cântă niciodată Nenea Ionel, deşi Tanti spunea cu regret
că are o voce splendidă de bariton”. Moartea pare să fie printre puţinii factori perturbatori
ai universului copilăriei pe care nu reuşesc să îl dezintegreze, imprimând discursului note
afective: „Taţii n-ar trebui să le moară niciodată copiilor mici. E destul de greu şi când le
mor adulţilor. Era o zi de aprilie, iar mie şi fratelui meu tocmai ne murise tatăl”.

Dincolo de perspectiva subiectivă prin care e configurat universul romanesc, dincolo de

dimensiunea autobiografică (Ana nu e, prin urmare, doar personaj-narator, ci şi alter
ego al autoarei) şi de invitaţia adresată cititorului de a semna pactul ficţional prin
adresarea directă, la persoana a doua („după cum ştii”, „ai înţeles”), romanul Ioanei
Pârvulescu vorbeşte şi despre o lume care poate fi salvată şi recuperată prin Poveste.
Construită prin raporturi dialectice între istorie şi memorie, inocenţă şi imaginaţie, istoria
(subiectivizată) ca poveste devine univers compensativ, în care, oricât de multe ar fi
împărtăşite, tot mai rămân lucruri ascunse, pentru că „fiecare carte trebuie să aibă o viaţă
secretă a ei ca să fie cu adevărat bună”. Mai mult decât atât, personajele nu doar că
trăiesc prin poveste, ci şi lasă spaţiu larg de desfăşurare unei adevărate „febre a
evadărilor”. Dina, spre exemplu, e surprinsă povestind „cu amănunte personale” „Contele
de Monte Cristo”; cât despre Ana, ea mărturiseşte: „eu evadam vitejeşte din viaţă în cărţi,
dar numai în cele scrise cu litere mari”. Sensurile bovarice (sau donquijoteşti) nu îşi
urmează cursul, întrucât, pe de o parte, regimul lecturii nu implică, în roman, sub nicio
formă tragismul, iar, pe de alta, a „practica” lectura de identificare ţine de fantezia
copilărească. Aceasta din urmă este semnificaţia pe care autoarea pare să o favorizeze, în
strânsă legătură cu dimensiunea ludică („Ne-am tot jucat de-a americanii, în perioada aia,
de-a Tom Saywer, Huckleberry Finn şi Becky.”) sau cu aceea actoricească („În copilărie
transformam cărţile citite în viaţă. Jucam rolurile din carte.”).

Printr-un discurs destul de simplificat (uneori, poate că prea (auto)explicativ, cum se

întâmplă, spre exemplu, în momentul dezvăluirii semnificaţiei numelui lui Ninel: „Ninel
e Lenin, citit invers”), romanul Ioanei Pârvulescu îşi propune să compenseze sensurile
„închise” (nu în sens peiorativ), adică evenimentele trecutului sau gândurile şi
semnificaţiile pentru care nu există „traducere” în limbaj. De fapt, tocmai problema
limbajului pare să distingă lumea „oamenilor mari” de cea a „inocenţilor” (Ana regretă că
nu îşi reprimă gândurile cele mai ascunse: „Totdeauna regretam că deschid gura şi le
spun ce gândesc”). Până la urmă însă, romanul e o invitaţie la lectură pentru toţi aceia
care cred că, tot printr-o formulă dostoievskiană, inocenţa poate salva lumea şi Povestea.