ARTA NARATIVA LA ION CREANGA

,,AMINTIRI DIN COPILARIE”

Ion Creanga se individualizeaza in Literatura romana prin stilul sau unic, original
de a povesti – un stil familiar, dand senzatia ca povesteste unui ascultator/public
imaginar. Aceasta lucrare isi propune sa raspunda urmatoarelor intrebari: DE CE arta
narativa la Creanga are acea particularitate/originalitate si CUM se realizeaza aceasta
arta.
Pentru a putea creiona raspunsul la prima intrebare, este necesar sa punctam cateva
aspecte din viata lui Ion Creanga: se naste la Humulesti (1 martie 1837) si incepe scoala
primara pe langa biserica din satul natal, apoi isi continua studiile pe valea Bistritei, la
Brosteni; urmeaza apoi Scoala Domneasca de la Targu Neant si Școala catihetică din
Fălticeni, dar aceasta se desfiinteaza si cursul inferior al Seminarului teologic de la
Socola. În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-
a avut profesor pe Titu Maiorescu1.
Despre omul Ion Creanga, George Calinescu afirma ca:”Dupa unii, Creanga ar fi
un taran. Taran si nu prea, decat doar la fire,cat despre intelect, corespondenta, polemicile
lui dezvaluie un manuitor sigur de idei intr-o limba tehnica si fara pata. Creanga e mai
destept decat pare. Ceea ce-i lipseste e o cultura complexa, ramificata, dar cat stie stie
bine. […] Creanga e un om destept, luminat cu putine carti intelegand mai bine decat cei
cu multe carti si pastrand o slava exagerata pentru cei invatati. E un siret patriarhal, ca si
Ioan Neculce, care si acela vorbeste de «firea lui cea proasta», desi o crede desteapta.2”
Garabet Ibraileanu, vine in sprijinul lui Calinescu si il caracterizeaza pe Creanga
ca fiind “semicult, dar are simtul frumosului.3”
De asemenea, Calinescu arata in numeroase exemple, modul lui Creanga de a se
exprima si de a se comporta in diverse situatii, iar acest lucru ne ajuta sa-i intelegm mai
bine opera, deoarece Creanga se transpune in opera, el este, pe rand, fiecare personaj in
parte, “tot ce spun eroii lui spusese el pe ulitele Iasului si in «Junimea»” 4 Urmatoarele
exemple, etrase din studiul lui Calinescu, arata jocul de cuvinte, ironia, ambele folosite
intr-un “mod nevinovat” folosite de Creanga in limbajul cotidian:
“Creanga e intrebat la sfarsitul unui congres daca e pentru sau contra
«- Apoi eu, domnilor, - zise el in rasetele tuturor – eu sunt pentru contra»5 […]
1
George Calinescu, Ion Creanga, Bucuresti, Editura Minerva, 1989.
2
Ibidem , p. 184.
3
Constantin Cublesan, Ion Creanga. In constiinta criticii, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2006, p. 15.
4
Ibidem, p. 190.
5
Ibidem, p. 185.

1
 Doi tineri, N. A. Bogdan si A. C. Cuza se fotografiaza la minut impreuna cu
Creanga, asezat in mijloc.
« ‒ Voi pasta aceasta fotografie – zice unul – ca o adevarata icoana.
‒ Da, bine faci dragul meu! raspunde Creanga, s-o pastrezi ca pe icoana
rastignirii lui Hristos! 6»”
Un moment de cotitura in viata lui Creanga in constituie intalnirea cu Mihai
Eminescu – el este cel care il incurajeaza pe Creanga sa scrie “asa cum ii vine lui, cum
stie, cum se pricepe el, si nu altfel, insistand sa-si astearna pe hartie povestile pe care le
raspnadea cu generozitate in jur, flatat mai ales de solicitarile propriilor scolari. Si
Creanga a inceput sa scrie. Fara pregatire estetica, fara prea multa lectura beletristica, fara
alt exercitiu al textelor didactice, facand si el cum credea ca fac toti ceilalti scriitori, adica
rasucind fraza pe toate partile, spunand cuvintele cu voce tare pentru a le hotari
muzicalitatea in ritmul rostirii lor, stergand si adaugind pana ce I se parea ca…lucrul e
bine facut.[…] Si, ce scria Creanga? Ce altceva decat ceea ce stia el din viata. Niste
intamplari reale ce erau de pomina prin pilduitoarea lor talcuire.[...] Numai ca el nu lua
aceste povesti din gura nu stiu cui, pentru a le repovesti la randul lui altora, ci inventa
insusi povesti pe care folcloristii se straduiau a le identifica izvodul si nu le mai aflau
intocmai niciunde, deci nici in cataloagele lor tematice, ba mai mult au constatat ca
povestile lui Creanga s-au raspandit in lume ca…anonime, dupa ce el le-a dat forma si
miez. Si nu iesea din cuvantul lui Eminescu de a scrie asa cum ii venea lui, chiar daca se
prefacea ca-si noteaza pe marginea paginilor observatiile colegilor de cenaclu.”7
Profesorul univeritar doctor Constantin Cublesan, analizand opera lui Ion Creanga,
face o analogie cu modul in care arta era privita in acea perioada, mai exact face o
comparatie intre Creanga si pictorul Henri Rousseau (cunoscut ulterior ca Rousseau
Vamesul). Profesorul Cublesan remarca faptul ca in aceeasi perioada in care Creanga isi
prezenta creatiile la Junimea, pictorul mai-sus amintit (care era de fapt un functionar la
vama) isi expunea tablourile in cadrul Salonului Artistilor Independenti; tablourile sale
infatisau natura si “emotionau cu mijloace foarte simple”(dupa cum spunea criticul de
arta Pierre Courthion), desi nu respectau programul nici unei miscari, nici unui curent, iar
criticii le-au numit “arta bruta”, sau “naiva”, “sufletul proaspat al acestui pictor nu se
lasa imbiat sa imite realitatea, sa descria natura. Din lumea lui perceptibila nu ne arata
ceea ce vede el cu ochii, ci ceea ce stie cu spiritul lui. (Pierre Courthion)”8
Pornind de la acest considerent, Cublisan vede in opera lui Creanga “arta bruta”,
“naiva”, datorata unui talent de geniu, o opera unica si irepetabila.

Cat priveste arta narativa la Ion Creanga, sau mai bine zis cum se realizeaza ea,
putem afirma ca in lucrarile autorului regasim anumite trasaturi, cum ar fi: oralitatea,

6
Ibidem, p. 191.
7
Constantin Cublesan, op.cit, p. 13-14.
8
Ibidem, p. 15.

2
umorul, dialogul, abundenta regionalismelor, prezenta zicatorilor si a proverbelor,
portretele, toate aceste aspecte regasindu-se in opera “Amintiri din copilarie”.
Aceasta este structurata in patru parti, dupa cum urmeaza: prima parte – apare in
Convorbiri literare in anul 1881 si incepe cu o dedicatie d-șoarei L. M., cu referire la
Livia, fiica lui Titu Maiorescu; in aceasta parte ni se prezinta satul, primii ani de scoala
din satul natal, familia – atat de cald zugravita si peroada de scoala de la Brosteni, cu
toate episoadele hazlii; partea a doua – apare in acelasi an in Convorbiri si se concenteaza
pe portretul mamei si pe cateva nazbatii din copilarie: Plugusorul, La cirese, Pupaza din
tei, La scaldat, partea a treia apare in anul urmator si ne infatiseaza perioada petrecuta la
seminarul din Falticeni, cu accent pe portretul colegilor sai (indeosebi Trasnea) si
“escapadele”lor si pe regulile de predare din scoala (in special gramatica), iar partea a
patra – citita in 1888 in cadrul cenaclului literar – descrie atat tristetea provocata de faptul
ca trebuie sa paraseasca satul si sa mearga la studiu la Socola, cat si drumul pana acolo,
capitolul incheindu-se brusc cu descrierea tinerilor elevi stransi in curtea manastirii.

Oralitatea este conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane: “calitate a

stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan și
viu atât în dialogurile care notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în
narațiunea propriu-zisă; ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu” 9,
sau altfel spus – maniera de redactare a textului scris, astfel incat imita limbajul vorbit,
punandu-se in postura de povestitor care este ascultat. Creanga se adreseaza direct unor
interlocutori imaginari intr-o exprimare vie, bogata in verbe, interogatii, exclamatii,
proverbe si zicatori si mai ales prin “semnatura personala” – “vorba aceea”.
Putem sintetiza marci ale oralitatii, dupa cum urmeaza:

 dialogul: "- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? –
Numaidecât popă, zise tata."10
 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: "- Hi, ei! Acu-i acu,înâi.Nică!”, “”Ei! Ei! Pe
badita Vasile l-am pierdut!” “ Duminicile bazaiam la strana si harsti ! cate-un
colac..."
 expresii onomatopeice, care dau senzatia de vorbire, de viata: "şi pupăza, zbrr, pe
o dugheană”
 imprecaţii, apostrofe: "mânca-i-ar pământul să-i mănânce”
 autoadresare: "Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de
te du în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă”,
 adresare directă: "Şi, după cum am cinstea să vă spun,..."
 diminutive: "drăguţă de trebuşoară"; "clăcuşoară"; "buzişoare";
 formule specifice oralităţii: "toate ca toate","vorba ceea: La placinte/Inainte/Si la
razboi/Inapoi", "de voie de nevoie",
 proverbe şi zicători: “Nu plateste bogatul, ci vinovatul”

9
Academia Romana, Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009
10
http://www.mareleboian.com/e-books/Creanga%20Ion/creanga-amintiri.pdf, p. 11.

3
  versuri populare sau fraze ritmate: "Hai fiecare pe la casa cui ne are, ca mai bine-
i pare.”
 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a
se trage la carte, a boncălui,
 stilul sfatos al amintirilor, placerea de a povesti: dar, hai, mai bine despre
copilarie sa povestim…,
 abundenta verbelor: “si hai, hai! Hai, hai! Catre seara am ajuns la bunicul David”,
“si eu fuga, si ea fuga, si eu fuga, si ea fuga, pan ace dam toata canepa palanca la
pamant”
 falsul dialog/interogatia: “Ei! Ei! Ce-i de facut?”, “talanca mea era acasa, dar ma
puteam duce s-o iau?”, “Si ce sa vezi?”, “ins ace ti-i buna pocainta dupa moare?”

Creanga mentine interesul cititorului, provocandu-i o permanenta buna dispozitie,

autorul altermand monologul cu dialogul, parand ca joaca, asa cum am afirmat la
inceputul lucrarii, rolul fiecarui personaj; de asemenea mentine permanent legatura cu
cititorii/ ascultatorii: ” acum sa va mai spun, va puteti imagina ce vrea sa zica a te scalda
in Bistrita” si, intocmai ca Seherezada, gaseste modalitati de a trece de la o intamplare la
alta, dand continuitate si unitate naratiunii: “Si iaca asa ne-a fost umblarea cu plugul in
anul acela. D-apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros faceam! Cand punea mama
laptele la prins..”11

Umorul

Criticul literar Zoe Dumitrescu Busulenga considera in monografia realizata

asupra lui Creanga ca opera acestuia este “un imens hohot de ras” 12. Sursa principala a
umorului este contradictia dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vor sa pare personajele
si ceea ce sunt ele in realitate: popa Duhu (Dulm) este prezentat in contrast cu figura
dascalului ideal; popa Nica Oslobanu in contrast cu figura unui preot adevarat. Absenţa
satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul
având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu
optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane, cum este de
exemplu scena “escapadelor” la crasmarita, din partea a treia: “si ea (crasmarita) tot ar
mai fi stat mai mult cu noi, daca n-am fi alungat-o prosteste, multumindu-i cate c-o
sarutare plina de foc.

‒ Asa tineretul ista, bata-l sa-l bata, zise mos Bodranga […] Aveti dreptate, baieti,
acum vi-i vremea. 13”

Ca modalitatile de realizare a umorului, amintim:

11
Idem, p. 31.
12
Zoe Dumitrescu Busulenga, Ion Creanga:monografie, Bucuresti, Editura pentru literarura, 1963.
13
http://www.mareleboian.com/e-books/Creanga%20Ion/creanga-amintiri.pdf p. 67.

4
  intamplari, situatii comice: Plugusorul, la ciresi, la scaldat, pupaza din tei,
smantanitul oalelor, daramarea casei Irinucai, prinderea mustelor cu
ceaslovul
 numele personajelor: Trasnea, Mogorogea, Gatlan, mos Bodranga,
Torcălău,
 imbinari neasteptate de cuvinte: “slavit de lenes”, “Dumnezeu sa-l iepure”,
“fata Irinucai era balcaza si lalaie (lapaie) de-ti era frica sa innoptezi cu
dansa in casa”, “He, he! Bine ai venit, nepurcele", "cinstita de holeră", “ne
ducem surgun, dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice” (partea a IV)
 jocuri de logica: “–Mai, Ioane, dragi ti-s fetele? –Dragi. –Dar tu lor? –si
ele mie.”
 Prezenta diminutivelor: “draguta de trebusoara”, “dragalita Doamne”
 autoironia: “si nu ca ma laud... Prin somn nu ceream de mancare, daca ma
sculam nu mai asteptam sa-mi deie altii. De era de facut ceva traba, o c-am
raream de acasa. S-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu
raul, putina traba facea cu mine, cand ma lua cu binisorul, nici atata, si cand
ma lasa de capul meu, faceam cate o draguta de trebusoara, de nici Sfanta
Nastasia izbavitoarea de otrava nu izbutea sa o dezlege. Vorba ceea: un
nebun arunca o piatra-n balta si zece destepti nu pot sa o scoata”
 zicale in versuri: “Fa-ma doamne val de tei si m-arunca-ntre femei”
 ironia: "- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că
Iaşul ista-i mare şi. Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...

Descrierea ocupa un loc minor in opera lui Creanga, deoarece e simtita ca o pauza
epica; ea apare pregnant la inceputul partii a treia si pune accent pe prezentarea cadrului
geografic: “…si satul Humulesti in care m-am trezit, nu-i un sat laturalnic, mocnit si lipsit
de privelistea lumii ca alte sate; si locurile ce inconjoara satul nostrum inca-s vrednice de
amintire. Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului, cu samanta de oameni de aceia
care s-au hartuit odinioara cu Sobietski, craiul polonilor. Si mai in sus, manastirile Secul
si Neamtului, altadata fala bisericii romane si a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin
satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde
plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisecar,
holdele fara jitar, si nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu stiu ce-i
judecata. ” Se poate observa subictivismul, sentimentul de mandrie de apartenenta la
acest cadru, popor.

5
 Arta portretului

Numarul personajelor ce apar in “Amintiri din copilarie” este relativ mare, fara ca
portretul care l-i se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt conturate
sumar, prin caracterizare directa, prin actiune ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o
individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite sa nuanteze caracterele: Smarandita
e o “zgatie de fata”, badita Vasile - “harnic si rusinos ca o fata mare” etc. Altele seamana
cu eroii din basme: Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o varianta a lui
Chirica din povestea “Stan Patitul”. Mai bine conturate sunt portretele parintilor: Stefan a
Petrii e barbat harnic si gospodar, dar dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar
Creanga il lauda pentru placerea de a se juca cu cei mici si pentru munca depusa pentru a-
si intretine familia.

O atentie deosebita acorda portretului mamei; desi se incadreaza in tipologia

clasica a mamei, Creanga o prezinta ca pe o fiinta cu daruri fantastice: “cu adevarat ca
stia a face multe si mari minunatii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si
abatea grindina in alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii”, “batea
pamantul sau paretele sau vr-un lemn de care ma paleam la cap, la mana sau la picior,
zicand: „Na, na!” si indata-mi trecea durerea”14. Smaranda este vazuta ca o fire aspra, cu
vointa neclintita, isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un devotament
nemarginit, iubeste “cartea” si isi doreste ca fii ei sa invete.

In concluzie, putem afirma ca, din punct de vedere al artei narative, Creanga este
un povestitor desavarsit, farmecul lui, afirma Virgil Ardeleanu, “deriva din modul sau de
a zice, din placerea de a povesti”, subliniind faptul ca “e de prisos sa mai cauti in Amintiri
patrunzatoare observatii psihologice si multe alte elemente ce tin de proza obiectiva.” 15 In
aceasta privinta, el se afla intre Ion Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei alcatuind in
literatura romana o serie usor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative.
Principala trasatura a operei lui Creanga este tendinta scenica, tehnica orala a spunerii. El
scrie ca si cum ar trebui sa-si interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa parodieze, sa
exagereze, sa gesticuleze. Scriitorul provoaca rasul permanent (cu rare momente de
seriozitate nostalgica), privind totul dintr-o perspectiva care amuza, exagerand,
zeflemizand,autoironizandu-se.
Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul sau il face inconfundabil, prin
termenii specifici folositi, prin modul exprimarii si prin oralitatea stilului.
Cuvintele cele mai numeroase din “Amintiri din copilarie” sunt de origine populara,

14
Ibidem, p. 2.
15
Constantin Cublesan, p. 47.

6
unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet
neologismele.

Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din
comparatii si din prezenta altor figure de stil, in special comparatia: “plangea ca o
mireasa”, “mi-i era a invata cum nu ii e cainelui a linge sare”. Dar, in ciuda aparentelor,
ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creanga nu copiaza
limba taraneasca, ci o recreaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale, de unde
provine si originalitatea, reusind sa obtina, asa cum afirma Vladimir Streniu, “o literatura
rustica, dar netaraneasca, nepoporana, culta”.16

Bibliografie:

Academia Romana, Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, Editura Univers

Enciclopedic Gold, 2009.

16
Ibidem, p. 65.

7
Calinescu,George , Ion Creanga, Bucuresti, Editura Minerva, 1989.

Cublesan, Constantin, Ion Creanga. In constiinta criticii Cluj-Napoca, Editura Tribuna,

2006.

Dumitrescu- Busulenga, Zoe Ion Creanga:monografie, Bucuresti, Editura pentru

literarura, 1963.

http://www.mareleboian.com/e-books/Creanga%20Ion/creanga-amintiri.pdf.
15.01.2024 ,18:34.