Naratorul își amintește că, pe vremea când avea șase ani, a încercat să facă primul său desen.

Reprezenta un șarpe care înghițise un elefant, dar toată lumea nu a văzut în acel desen decât o
pălărie. Cei mari l-au sfătuit, cu toții, să se lase de desen și să învețe geografie, istorie, gramatică
și aritmetică. Așa a devenit pilot de avioane.

Când a rămas în pană în nisipurile Saharei, a întâlnit acolo, în deșert, un copil, micul prinț. El i-a
cerut să deseneze un mieluț. După câteva încercări nereușite, de care copilul a fost nemulțumit,
bărbatul a desenat o lădiță. A spus că mieluțul se află înăuntru, iar micul prinț a părut foarte
mulțumit. S-a uitat atent și a spus că mieluțul a adormit în lădiță.

Când a văzut avionul, micul prinț a întrebat mirat ce este. Bărbatul i-a spus că este avionul său,
cu care zboară. Copilul a spus atunci ceva care i-a dat de înțeles pilotului că vine de pe o altă
planetă. Oricâte întrebări i-a pus pilotul, el nu a spus de unde vine, ci doar că la el acasă toate
sunt mici, inclusiv planeta lui. Mieluțul nu ar fi avut unde să se rătăcească.

Bărbatul s-a tot gândit la planetele pitice și a ajuns la concluzia că micul său prieten venea de pe
asteroidul B 612. Acesta fusese văzut numai o singură dată cu telescopul, de către un astronom
turc, în anul 1909. Astronomul comunicase descoperirea sa, dar nu îl luase nimeni în seamă din
cauza costumului național pe care îl purtase atunci. Mai târziu, un conducător turc obligase
poporul să se îmbrace după moda europeană. Îmbrăcat într-un costum elegant, astronomul
reveni în anul 1920 cu comunicarea sa și de data aceasta oamenii îi luară descoperirea în serios.
Pilotul explică de ce a dat aceste detalii. Oamenii mari sunt impresionați doar de cifre. Dacă un
copil le vorbește despre noul lui prieten, nu întreabă ce jocuri preferă, ci câți ani are, câți frați
are și cât câștigă taică-său. Dacă li se vorbește despre o căsuță frumoasă cu mușcate la ferestre
și porumbei pe acoperiș nu le pasă, dar dacă li se spune că face o sută de mii de franci, atunci
reacționează imediat și le place foarte mult. La fel, dacă li se spune că micul prinț a existat,
dovadă că și-a dorit un mieluț, nu cred. Dar cred dacă le spui cu exactitate că venea de pe
asteroidul B 612.
Bărbatul spune că scrie despre micul prinț pentru că nu poate da uitării un prieten. De aceea și-
a cumpărat o cutie de vopsele și creioane, ca să-i facă portretul, deși nu mai desenase de la șase
ani.
Într-o zi, pilotul află de la micul prinț că pe planeta lui există o problemă gravă. Se pripășiseră
acolo semințe rele, de baobabi, și nu puteau fi lăsați arborii să se dezvolte, fiindcă rădăcinile lor
ar fi străpuns planeta și ar fi făcut-o să plesnească. De aceea, după toaleta personală, în fiecare
dimineață trebuie să fie făcută toaleta planetei. Trebuie să fie recunoscute și stârpite mlădițele
de baobabi, care cresc printre trandafiri și seamănă cu aceștia. Nu se poate amâna, căci
urmările sunt catastrofale.
La rugămintea micului prinț, pilotul desenează o planetă de pe care un leneș a amânat să
stârpească trei mlădițe de baobab, pentru ca toți copiii să vadă ce se întâmplă dacă nu stârpești
răul la timp.

În altă zi, micul prinț spune că îi e dor de un apus de soare. Pilotul află că, pe planeta lui, copilul
a putut vedea într-o zi apusul de soare de patruzeci si trei de ori. Planeta fiind atât de mică, era
destul să-ți muți scaunul ceva mai încolo ca să vezi iar și iar apusul de soare.
Micul prinț își mai dezvăluie o taină: pe planeta lui are un trandafir, o floare pe care o iubește
mult. E îngrijorat ca nu cumva mieluțul să mănânce floarea, fiindcă spinii nu par să-i apere prea
mult pe trandafiri.
Pilotul, preocupat de defecțiunea avionului, îi răspunde cam răstit că e ocupat cu treburi mai
serioase, ceea ce îl face pe copil să plângă. Spune că el e fericit privind la stele și știind că floarea
lui iubită e printre ele. Dar dacă mieluțul ar mânca floarea, atunci, pentru el, ar dispărea toate
stelele. Bărbatul nu știe cum să-l mai împace și promite că îi va desena mielului o botniță, iar
florii o armură.

Pe planeta micului prinț cresteau numai flori simple, cu un singur cerc de petale. Într-o bună zi
apăruse cocheta floare de care se îndrăgostise micul print. Era un pic cam vanitoasă, și
pretindea să-i îndeplinească dorințele pe loc. Ceru să-i servească masa, adică să-i aducă apă,
apoi să-i pună un paravan ca să o ferească de curent. O pusese sub un clopot de sticlă.
Unele cuvinte ale ei îl făcuseră să sufere, iar acum micul prinț îi spuse pilotului că nu trebuia să îi
asculte vorbele. Ea îi lumina viața și nu ar fi trebuit să o părăsească.

Înainte de a pleca, micul prinț făcuse ordine pe planeta lui. Curățase coșurile vulcanilor săi -
avea doi vulcani activi, la căldura cărora își prepara hrana, și unul stins. Smulsese apoi ultimele
mlădițe de baobabi și stropise pentru ultima oară, cu iubire, floarea. Când să-i pună clopotul de
sticlă, floarea a recunoscut că fusese o proastă și că îl iubește. I-a cerut apoi să plece, dacă tot se
hotărâse să plece, ca să nu o vadă cum plânge.

Odată plecat, micul prinț începuse să viziteze asteroizii din vecinătate. Pe primul locuia, singur,
un rege. Deși nu avea supuși, se socotea monarh absolut și universal. Ceru copilului să-i
îndeplinească poruncile, socotind că îi datorează supunere, așa cum cred toți regii despre ceilalți
oameni. Când văzu că vrea să plece, îi ceru să rămână, promițând că-l face ministru, apoi
ambasador.

Pe planeta următoare locuia un om care crezu că micul prinț venise să-l admire. Îl întrebă, plin
de vanitate, dacă crede că e cel mai frumos, mai inteligent, mai bogat și mai elegant de pe
planetă, dar acolo nu mai trăia nimeni în afară de el. Mirându-se din nou de cât de ciudați sunt
oamenii mari, micul prinț plecase mai departe.

Bețivul care trăia singur pe planeta următoare îi confirmase copilului părerea sa despre oameni
mari. El îi spusese că o ține tot într-o beție ca să uite că îi este rușine fiindcă bea.

Pe planeta următoare trăia, tot singur, un om de afaceri. Era atât de ocupat să calculeze, că nici
nu mai știa ce anume calcula. Întrebările copilului îl făcură să-și da seama că număra stelele, pe
care le socotea proprietatea lui. Copilul îl întrebă ce face cu ele, iar omul răspunse că nu face
nimic, doar le numără. Nici el, la rândul lui, nu le era cu nimic de folos stelelor.

A cincea planetă era cea mai mică dintre toate. Pe ea nu încăpea decât un felinar și lampagiul
care se ocupa de aprinderea și stingerea felinarului. Micul prinț găsi că acesta era primul care
avea un rost, fiindcă îndeletnicirea lui era frumoasă și folositoare. Necazul era că ziua era atât de
scurtă, încât de la aprinderea felinarului la stingerea lui nu trecea decât un minut, apoi trebuia
să-l aprindă din nou după un minut și tot așa.
Micul prinț plecă mai departe gândind că, dintre cei întâlniți până acum, lampagiul e primul care
se ocupă de altceva decât de el însuși.

Pe planeta următoare trăia un geograf care nu știa dacă planeta lui are ape și munți fiindcă el nu
era explorator, zicea el. Îl socoti pe micul prinț că ar fi un explorator și îi ceru să povestească
despre planeta lui, pentru ca el să noteze totul. Copilul află de la geograf că florile sunt efemere,
adică nu au viață lungă, și se gândi cu regret la floarea lui. Geograful îi recomandase să viziteze
planeta Pământ.

Micul prinț a ajuns pe planeta Pământ. Aici sunt mulți regi, mii de geografi și de oameni de
afaceri, milioane de bețivi și de vanitoși. Altfel spus, sunt miliarde de adulți.
Sute de mii de lampagii aprind felinarele, pe rând, în diferite zone ale Pământului. Întâi cei din
Noua Zeelandă și Australia, apoi cei din China și Siberia, urmând cei din Rusia și India, cei din
Africa și Europa și la urmă cei din America de Sud și America de Nord. Întotdeauna în aceasta
ordine. Lampagiul de la Polul Nord și cel de la Polul Sud duc o viață ușoară, fiindcă lucează
numai de două ori pe an.

Deși sunt atat de mulți, oamenii de pe Pământ ar putea să încapă, stând în picioare și înghesuiți,
pe cea mai mică insulă din Oceanul Pacific.
Totuși, micul prinț a nimerit în pustiu când a ajuns pe Pământ. Aici nu era nimeni. Într-un târziu
întâlni un șarpe care îi dădu de înțeles că puterea otrăvii lui e mare și că l-ar putea ajuta atunci
când i se va face dor de planeta lui.

Străbătând deșertul, micul prinț nu întâlni decât o floricică mititică. O întrebă unde sunt
oamenii, iar ea spuse că nu a mai văzut oameni de ani de zile. Ei nu stau locului, fiindcă nu au
rădăcini.

Ajuns pe culmea unui munte înalt, copilul strigă după oameni, dar nu îi răspunse decât ecoul.
Neștiind nimic despre ecou și despre oameni, socoti că aceștia sunt ciudați, fiindcă te îngână
într-una.

Până la urmă, micul prinț ajunse la un drum, care îl duse la o grădină cu trandafiri. Toți semănau
cu floarea lui și izbucni în plâns, fiindcă el crezuse că floarea lui este unică.

Chiar atunci îi apăru în cale un pui de vulpe. Îl chemă să se joace cu el, dar puiul de vulpe îi
spuse că nu poate să se joace cu el fiindcă nu este îmblânzit.
Micul print nu știa ce înseamnă să fii îmblânzit. Puiul de vulpe îi spuse că asta înseamna ca între
ei s-ar crea legături, că vor avea nevoie unul de altul, că vor fi unici pe lume unul pentru celălalt.
Copilul înțelese și spuse că se pare că floarea lui l-a îmblânzit pe el.
Puiul de vulpe îi ceru să-l îmblânzească, dar micul prinț nu prea avea timp, că voia să cunoască o
mulțime de lucruri și să-și facă prieteni. Puiul de vulpe răspunse că nu cunoști decât pe cine
îmblânzești. Oamenii nu au timp și răbdare să cunoască lucrurile, le cumpără așa cum sunt, de
pe la negustori. Negustorii, însă, nu vând și prieteni.
Învățat de puiul de vulpe, micul print îl îmblânzi, apoi acesta plânse când trebuiră să se
despartă. La despărțire, puiul îi spuse un secret: omul nu vede bine decât cu inima, iar roza lui e
unică și prețioasă fiindcă a petrecut atâta timp cu ea. Acum el răspunde de soarta ei, fiindcă
omul devine pentru vecie răspunzător de soarta celor pe care îi îmblânzește.
Micul prinț stătuse de vorbă și cu un acar. Acesta îi spusese că oamenii mari merg încolo și
încoace și manifestă nemulțumire întotdeauna, oriunde s-ar afla. Numai copiii au norocul să se
atașeze de câte ceva, fie și o păpușă de cârpă.

Copilul vorbi apoi cu un negustor. Acestea vindea pilule care potoleau setea, fiecare pentru o
săptămână. Astfel, oamenii economiseau cele cincizeci și trei de minute pe săptămână în care
beau apă. El se gândi că ar fi folosit minutele acelea ca să se îndrepte spre un izvor.

Chiar când termină de povestit despre potolitul setei, pilotul îl întrerupse pe micul prinț, căci nu
terminase de reparat avionul și nu mai aveau nici un pic de apă de băut.
Cei doi pornesc prin deșert, în căutarea unei fântâni. Spusele copilului îl fac pe omul mare să
înțeleagă că lucrurile au un farmec pe care ochiul nu le poate vedea. În zori, ajung la o fântână.

Copilul bea apă, apoi cere pilotului să-i deseneze o botniță mieluțului, oricât de stângace
fuseseră desenele lui. Îi spune apoi că a doua zi se împlinea un an de când ajunsese pe Pământ.
Îl trimite pe pilot să-și repare avionul și îi spune că îl așteaptă acolo a doua zi, pe înserate.
Pilotul pleacă, cu inima strânsă, trist și neliniștit.

În seara zilei următoare, pilotul vine la micul prinț. Acesta stătea pe un zid și vorbea cu cineva de
la poalele zidului. Cuvintele lui se refereau la venin și la dorința lui de a nu suferi prea mult.
Pilotul se uită cu atenție și vede la baza zidului un șarpe galben, dintre cei mai veninoși. Micul
prinț, alb ca varul, cade de pe zid drept în brațele omului. Arată că știe că și-a reparat avionul și îi
spune că se bucură că se va putea întoarce acasă, fiindcă și el se va întoarce la el acasă, deși e
mult mai departe și mult mai greu.
Bărbatul îi spune copilului că nu vrea să se despartă de el, dar micul prinț răspunde că trebuie să
plece înapoi pe planeta lui și că îi lasă în dar stelele. Când le va privi, i se va părea că îl aude
râzând. El trebuie să se întoarcă la floarea lui.

Au trecut șase ani de la această întâmplare. Pilotul știe că micul print nu a murit, ci e acasă pe
planeta lui, cu floarea și cu mielul. Noaptea privește și ascultă stelele, și încă nu s-a vindecat de
tristețea despărțirii.