Povestea copilăriei lui Caragiale.

”Cât îmi doresc să mă întorc în lumea basmelor”

Într-o seară de iarnă, sosind la Berlin, Caragiale își face intrarea în casa lui Alexandru Vlahuță și cu o
privire visătoare spune: ”Parcă văd….seara. Frig. Ninge. Viscolește. La Ploiești. Acum cinci zeci și atâți
de ani…O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuiește, nemâncată, pe o saltea de paie…Vântul
vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcolește înăuntru de dureri grozave…Și toată noaptea o duce
așa…De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc…Ei bine, copilul ăla sunt eu!…”.

Caragiale exagerează condițiile nașterii sale din dimineața zilei de 30 ianuarie 1852(certificatul de
naștere atestă 1 februarie, dar dramaturgul a afirmat mereu că era eronat). Tatăl, Luca, stabilit nu de
mult timp la Haimanale, județul Prahova, era grămătic (secretar/jurist) la mănăstirea Mărgineni, ceea
ce îl punea în rândul înstăriților satului. Mama, Ecaterina, ”Cati”, era fiica unui negustor brașovean și
venise în căsnicie cu o destul de bogată zestre. Pe 7 februarie, Luca Ștefan Caragiale își purta cu
fercire de nedescris pruncul spre biserică pentru a fi botezat în prezența nașei Maria Caragiale care
venise în țară cu 40 de ani înainte de la Constantinopol, odată cu alaiul domnitorului fanariot
Caragea. Fericirea primul născut nu durează mult deoarece peste 2 săpătămâni e chemat la București
în interes de serviciu până în luna mai. Scrisorile Caterinei sunt cele ale unei soții iubitoare care
ghicește necazurile bărbatului ei chiar dacă acesta i le ascunde. Soții își fac uneori reproșuri de
dragoste puțin exagerate după 4 ani de conviețuire și la vârsta lor, probabil nefiind deprinși să stea
departe unul de celălalt. ”Cati” ca orice mamă grijulie pune cloșca pe ou și scrie fericită soțului că
acum au 12 pui de găină, curcă și rață cu care pruncul să se joace.

În casă nu domnea însă mereu belșugul deoarece sunt zile care în bucătărie nu e foc și ”n-au avut
nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la București prin Ion vizitiul fac bucuria mamei și
copilului care ”a păpat fericit”. Iancu, așa cum era alintat, nu avea decât 3 luni, dar mama îl asociază
formulelor de politețe adresate tatălui și rudelor din Capitală: „Iancuțu copilașul nostru cel scump
sărută mâna tătuțului și la toți și toate rudele, el se află sănătos, voinic împreună cu mama lui”.

Copilul era într-adevăr voinic căci la patru luni mama îl purta în picioare, fapt ce-l alarmează pe Luca
de unde asigurarea imediată: ”Pentru Iancuțu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-l port mult în
picioare, numai câte puțin, și îl țin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit”, ”bunătatea lui
e nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude gurița până îl scald, apoi râde de tot, vesel, vesel, din
somn se deșteaptă cu râs și gângurituri”. Până la împlinirea vârstei de școală, Ion Luca a crescut în
libertatea neîngrădită a copiilor de la țară. Sănătos și deosebit de vioi bătea coclaurile, dar știa să
guste și din deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moșneag sau vreo bătrână din
Haimanale.

Era 1858, avea șase ani, când a văzut cometa lui Donatti, corp ceresc grandios cu două cozi fantastice.
Apariția l-a uluit și îngrozit ca pe toată lumea, mai ales că se arăta la doar un an după spaima stârnită
în Europa întreagă de o altă cometă faimoasă despre care se spusese că se va ciocni cu Pământul, dar
care nici măcar nu se ivise. Cometa care trebuia să provoace cataclismul din 1857 e cea pe care au
apostrofat-o Grigore Alexandrescu în satira ”Comedia anonsată” și Costache Caragiali, ruda
dramaturgului, în cântecelul unionist ”Biciuirea cometului de la 1-iu iunie 1857”. I.L Caragiale va
pomeni despre cometa lui Donatti într-o scrisoare trimisă unui astronom ardelean peste 53 de ani
ceea ce dovedește că i-a lăsat o impresie neștearsă.
Trecând în 1884 prin ținutul natal, scriitorul va întrerupe brusc șirul povestirilor glumețe, la sesizarea
lui Delavrancea, cu care se afla în compartiment:

”- Luca, ne apropiem de Ploiești”

Privind spre geamul vagonului, exclamă cu nostalgie:

”-Ah! Iată crângurile prin care rătăceam ca un sălbatic, către apusul soarelui. Cât doresc să mă întorc
în lumea basmelor”.

Ajuns la vârsta fatală de 7 ani, a fost dus la Ploiești pentru a fi dat la școală. Tatăl devenise avocat, o
ocupație pentru care pe atunci nu se cereau studii speciale. Mult mai târziu, Vlahuță își va cumpăra și
el o diplomă de la o ”fabrică de avocați” din Târgoviște, plătind 60 de franci în naht (numerar) după
cum atestă chitanța. Proaspătul avocat Caragiali își încredințează băiatul lui Haralambie de la biserica
Sfântul Gheorghe, în curtea căruia Ion Luca și-a făcut ”instrucțiunea cu slovă popească”, chirilicele
fiind pentru încă puțin timp alfabetul oficial.

Amintirile de aici sunt dintre cele mai plăcute. Caragiale și colegii cumpărau de la dascăl dreptul de a
trage clopotele de Paști, cu câte doi gologani de trei parale și ouă roșii. De jos, în timp ce ciocănea cu
măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloși din amuzament, cu strigătul:

-”Mai încet, mă! Că mi le dogiți!” Apoi, foarte laic îi înjura de ”feștila (lumânarea) moașii”

Colegul lui Haralambie, ”venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât
slobod la gură. Pe la marile sărbători, Ion Luca și colegii mai încurcau câteodată lucrurile, așa cum i s-
a întâmplat unui nepot de arnăut domnesc. În loc să ducă acasă sfeșnicele fără valoare ale bunicii, le-
a adus pe cele din argint masiv la bisericii. Incidentul a fost rezolvat de Haralambie cu o ”feștilă și
două palme” aplicate bietului băiat care a justificat că ambele erau împodobite cu zambile pembe
(trandafirii).

Micii școlari deseori priveau cu jind la belșugul care se revărsa pe masa celor doi prelați: cozonaci și
plăcinte cu drob, căpățâni de miel pe orez cu cimac de iaurt, ouă roșii și pască adunate din mahala în
mari basmale cadrilate (în carouri). Din prea multă neînfrânare, dacălului i s-a stins și lui ”feștila într-o
săptămână luminată…” Familia lui Caragiale se instalase cu chirie în casa lui Hagi Ilie lumânarul. Era o
construcție solidă, cu ziduri atât de groase că în firida ferestrelor puteau fi depozitate șase borcane
cu murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susținut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor
pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stânga și două în dreapta. Sobele ”de o dignitate
magistrală” erau albe. În odaia copiilor, paturile lui Iancu și ale lui Lenci, sora cu trei ani mai mică-
erau așezate ”cu fața spre lumina vetrei și cu căpătâiul sub icoane”. Casa, cu acoperiș țuguiat de
șindrilă, așternut spre nord cu un covor de mușchi verde și moale, era înconjurată de o curte imensă,
cu pomi fructiferi și bălării ce răspândeau arome tari. Descriind peste 40 de ani grădina copilăriei,
scriitorul ne va oferi una din puținele lui pagini de sesnisbilitate la farmecul naturii:
”Iată și liliecii….Au înflorit a doua oară- semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe mirosul lor
onest. Să ne apropiem binișor și să intrăm în grădina ce parcă n-are fund. Grădina asta s-o vezi
noaptea pe lună. Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumusețe de prune. Dar
gutuile… Și perele astea de iarnă…. Astea se mănâncă tocmai în postul Paștelui. Și vița, uite ce
încărcată e! Uitați-vă departe în ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia această plină de
bălării uriașe e curtea caselor. Nu simțiți cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”

Pentru hoinarul spațiilor largi de la Haimanale curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în
grădinile vecine, peste gardurile ușor de sărit. ”Cum să reziști ispitei de a explora și porțiunea de rai
de dincolo de gard, unde te poți înfrupta din vestitele vișine turcești, chiar dacă boabele negre și dulci
sunt păzite de stăpânul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici lung
care te arde mai rău când te ajunge din urmă urcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria
curte.”

Deși I.L. Caragiale și-a crescut copiii sub o strictă supraveghere, nu le-a ascuns năzbâtiile, după cum își
amintește fiica, Ecaterina Logadi.

”- În copilărie fusese un neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea deseori plângeri pentru
merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii și multe alte năzdrăvănii pe care noi în copilăria
noastră nu le-am cunoscut. Odată a confecționat un zmeu imens, de opt coli, că zbârnâitul căruia a
interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploiești unchiul Iorgu, cu trupa, era
nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se
păreau caraghioși”.

După un an de tutelă școlărească la biserică a fost înscris la Școala domnească nr. 1 din Ploiești, unde
catalogul clase a doua îl înregistrează în anul școlar1860-1861. La opt ani apare în fotografii ca un
băiat slăbuț, cu tenul de culoare închisă, bolta craniană mare, frunte înaltă, privire mai mult
meditativă decât ștrengărească. Truns scurt, e îmbrăcat îngrijit, cu uniformă, vestă și flanelă închisă la
gât sub gulerul alb al cămășii.

Cu slova învățată la sfântul Gheorghe putea acum să se instruiască mai temeinic la: religie
(catehismul moral), georgrafia Principatelor, aritmetică și citire. Caligrafia a luat-o în serios.
Manuscrisele și scrisorile dramaturgului sunt o mică operă caligrafică. A învățat la toate materiile și la
sfârștiul anului a primit premiul al treilea. Dascăl i-a fost Zaharia Antinescu, membru corespondinte,
”bene merito” și ”ețetera” al atâtor asociații. Peste ani el va fi modelul pentru Zaharaia Trahanache
care era „prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului şcolar, comitetului
agricol şi al altor comitete şi comiţii” . Nici nu putea să-l uite deoarece în 1901 învățătorul îi trimite cu
simpatie o felicitare, una dintre fețe umplând-o cu toate titlurile pe care le avea.

În clasa a treia l-a avut pe Bazil Drăgoșescu care avea să fie cel mai iubit și respectat de toți elevii
școlii, inclusiv de Caragiale. ”Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului dascăl, neuitatul meu Basile(!)
Drăgoșescu. În trei ani (de fapt doar unul) m-a învățat cu litere străbune româneasca toată câtă o știu
până în ziua de azi, că mai mult după el nici n-am avut unde învăța, și tare bine-mi prinde acum”.
Dascălul avea talent la predare, dar la nevoie se folosea și de nuia. ”Nuielușa aceea a fost o adevărată
baghetă magică în deprinderea definitvă a regulilor de ortografie. Cum s-o vorbești de rău?”
În clasa a patra a învățat cu directorul Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă din 85 de levi
fusese primul și primise drept premiu o ”Caligrafie” un ”Desen linear” și o ”Istoire a românilor”, acum
nu a mai fost așa sârguincios, franceza , germana și elina nefiindu-i pe plac. La sfârștiul anului școlar
1863-1864 cerea printr-o petiție atestatul de absolvire al cursului elementar: „Creatorul mi-a graciat
încă patru ani de viață materială și dv. în acești 4 ani ați așezat piatra fundamentală a întregii vieți
morale. M-aș socoti și mai mult chiar decât ingrat dacă împreună cu născătorii mei naturali nu ași
ama (iubi) și stima și pre născătorii mei morali”

Bine pregătit, absolventul s-a prezentat la examenul de clasa I gimanzială. În iunie 1867 încheie cu
succes și ciclul gimanzial. Notele de studiu nu sunt strălucite, dar la latină, română și franceză sunt
maxime sau aproape maxime. La purtare, „conduită” cum i se zicea atunci, are doar 6. Zvăpăiatul de
la Haimanle intră într-o perioadă de criză, impusă de fierberea adolescenței.