Cei 7 Ani de Acasa 2018 Volumul II Publicatie Issn Revista

Nr.
6/martie, 2018 / Revistă școlară
Evaluarea în învățământul preuniversitar
Studiu de specialitate
Cei șapte ani de acasă!
Esențial Proiect Educațional
Martie, 2018
Martie, 2018
“EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”

Evaluarea în învăţământul preuniversitar (CD-ROM)

= ISSN 2537 - 4893
ISSN-L 2537 - 4893
Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721
E-mail: esentialproiect@gmail.com
AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE

PENTRU CONȚINUTUL MATERIALULUI PUBLICAT!
Importanța celor şapte ani de acasă
P.Î.P.Belecciu Aurica
Șc.Gimnazială Nr.2 Sîrbi
Vlăsinesti,Botoșani
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți
la formarea personalității și comportamentul copilului până merge la școală.Când spu-nem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și
cu adulții.Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie
să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în
familie.Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el greu
de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se
cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în casă”, ci fii mai
blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti
bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei…
Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu
îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă
cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
Cei 7 ani de acasă,reprezintă o oglindă a educației,pe ca părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
3
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Bibliografie:
- www.didactic.ro
- www.copii.ro
- Ciofu Carmen - Interacțiunea părinți -copii,Editura Medicală Amaltea,1998
4
COPILUL ŞI FAMILIA
Prof. înv. preşcolar Nadia Ciornodolea

Liceul „Radu Petrescu”-Prundu Bârgăului
Dintotdeauna, vărsta frumoasă a copilăriei a constituit subiectul numeroaselor studii care au

încercat să descifreze acest minunat univers cu toate minunile şi provocările sale.Deşi, cu toţii am parcurs
minunata etapă a jocului cu păpuşa sau mingea, fiecare dintre noi a perceput copilaria în funcţie de
mediul în care s-a dezvoltat, în funcţie de educaţia oferită de părinţi sau tutorii legali.Cei trei factori ai
dezvoltării fiinţei umane:ereditatea, mediul şi educaţia se întrepătrund şi interferează pentru a desăvârşi
viitorul individ care va fi parte activă a societăţii sale contemporane.
Numeroşi pedagogi, psihologi şi alţi specialişti în educaţie timpurie reliefează importanţa fiecărui
factor în parte şi influenţa acestora în construcţia viitoarei personalităţi umane.Fără a minimaliza nici
unul dintre aceştia, putem afirma că mediul este , cu precădere, factorul care are cea mai mare influenţă
asupra individului, indiferent dacă acesta este formal sau informal.
Sintagma „Cei şapte ani de acasă” este elocventă pentru acest fapt, de aici rezultând şi importanţa
educaţiei timpurii, ca fiind parte de fundament a viitorului cetăţean.
Deşi şcoala oferă numeroase instrumente pentru educaţie şi educare, rolul decisiv în formarea
personalităţii îi revine familiei.La vârsta preşcolară şi antepreşcolară, copilul este ca o „coală albă de
hârtie” sau „un diamant neşlefuit”.Capacitatea sa de asimilare este foarte mare iar principalele deprinderi
de comportament, igienă, securitate individuală se achiziţionează în această perioadă.Copilul este în
căutarea unui model, a unei pârghii după care să îşi formeze personalitatea iar cele mai apropiate şi
accesibile modele sunt membrii familiei.”Copiii sunt oglinda părinţilor”- este un adevăr care nu trebuie
demonstrat ştiinţific.Genomul uman , prin natura sa chimică şi biologică întăreşte acest lucru.Din
momentul procreării, copilului i se dă o „zestre” care va fi „imbunătăţită” mai târziu prin influenţa
factorilor externi.Părintele este primul model al copilului.Acesta este pentru copil modelul ancestral care
îl va însoţi pe toată durata existenţei sale.De aceea, inainte de a pretinde unele comportamente de la cel
mic, părintele trebuie să se autoevalueze şi să stabilescă foarte clar limitele în care doreşte să-şi
regăsească copilul.Un parinte foarte autoritar va creşte un copil anxios, nesigur si emotiv.Un părinte
permisiv va creşte un copil rebel, fără reguli şi cu o atitudine libertină.Arta de a fi părinte va avea un rol
decisiv în acest sens.Măestria de a fi prieten, parinte, frate, coleg, toate intr-o singură entitate este secretul
reuşitei parentale.Dar, pentru că întotdeauna există un dar, de multe ori se întâmplă ca datorită unor
conjuncturi, această combinaţie să nu fie de ajuns şi mulţi părinţi să se întrebe:”Unde am greşit?”, „Am
făcut tot ce trebuie să facă un părinte bun….”, „I-am oferit totul….”.Aici este marea dilemă:dacă oferi
totul, nu aştepta să primeşti aceeaşi cantiate înapoi…Copiii nu au nevoie de foarte multe lucruri.Contrar
aşteptărilor, o jucărie construită dintr-o cutie de carton împreună cu părintele va surclasa cu succes o
jucărie cumpărată la repezeală dintr-un mall.Lucrând cu părintele , copilul învaţă să valorizeze munca şi
rezultatul acesteia.
Prin atitudinea sa, părintele îi conferă copilului stabilitate emoţională, siguranţă şi dorinţa de
cunoaştere.Dacă părintele îi dă sarcini copilului, îl responsabilizează, dacă îi apreciază munca, îl
încurajează iar atunci când copilul greşeşte părintele este cel care trebuie să îi explice unde a greşit şi cum
poate repara greşeala.Prin consecvenţă şi hotărâre, părintele este cel care „desface” sau „frânge”
aripi.Aşadar, familia este cartea de vizită a fiecăruia dintre noi, este locul de unde ne cresc rădăcinile şi
locul de unde se formează bazele personalităţii noastre definitive.
5
” CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !”
GRĂDINIȚA CU P.P ”PRICHINDEII VESELI” HUEDIN

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘI PREȘCOLAR : GAL OLGA TUNDE
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale.
Perioada cea mai intensivă în dezvoltarea copilului este aceasta. Ceea ce urmează este doar ”retuș”
și ”corectură”. Părinții tineri, care primesc în cadou acest dar minunat numit copil, se schimbă. Se
alcătuiește triunghiul emoțional, unde pe primul loc se află copilul după aceea ei însuși.
Dacă cei doi părinți se înțeleg bine și se respectă reciproc, își respectă fiecare partea lui de muncă,
adică sunt pe aceeași undă, copilul vede un model bun pe care vrea să-l urmeze.
Copilul este oglinda familiei. Părinții degeaba își învață copilul să vorbească frumos, dacă ei
vorbesc urât în familie, în fața copilului. Părinții care din anumite motive nu pot fi în preajma copilului
iubit, încearcă să-l recompenseze pentru timpul pierdut cu cadouri scumpe, bani. Cu trecerea timpului ei
nu-și dau seama că copilul a devenit materialist, nu-i de ajuns ce a primit, mai mult și mai mult vrea și își
dă seama că nu poate primi orice de pe lumea asta; atunci începe cu un păhărel de alcool și nu se mai
oprește la un pahar, are nevoie și de droguri, ca să se simtă bine. Și vine întrebarea din partea părinților:
”Oare unde am greșit”- răspunsul fiind: ”chiar la început!!!”
Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Comunicarea este secretul unei
relații solide între părinți și copii. În nici un fel copilul nu poate fi abuzat fizic, emoțional sau verbal, de
astfel ei trebuie învățați să-și exprime emoțiile și sentimentele, pentru că numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile, renunțând la agresivitate. Este nevoie de însușirea
responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi
judecat, acceptat ori nu în societate.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o
foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori
pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte
obiceiuri noi.
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte;
pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de
armonie.” (Eugen Heroveanu)
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
6
ŞCOALA ŞI FAMILIA FACTORII PRIMORDIALI ÎN VIAŢA COPILULUI
Profesor Galan Claudia Elena
Şcoala Gimnazială „V.I.Popa”Bârlad
Motto:
,, Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”( Din Child‘s Appeal)
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de
cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane
pregătite în mod special pentru a sigura reuşita şcolară.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o
exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală
este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie
pregătit corespunzător. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o
primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial
constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică
părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor,
cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte
copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este
extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O
mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de
comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în
dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ,
familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile
oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria
şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în
procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul
la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze
tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci,
atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu
se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei
expresii „a avea cei şapte ani de-acasă‖. Un elev fără „cei şapte ani de acasă‖ va crea mereu probleme
chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un
exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile,
elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită
că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea
armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut,
acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o
măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din
partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un
punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi
sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori,
buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă
7
şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. De
aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului
educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus
de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii
cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Şcoala a rămas punctul de
pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a
studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii
îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei pe care copiii lor o
vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are disponibilităţi
intelectuale. În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă
singur calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ
crescute dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus
pentru a afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului. Până la cuprinderea într-
o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de
învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu
este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de
complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
BIBLIOGRAFIE
1. Gabriela Kelemen, „Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar‖Editura Universităţii „Aurel
Vlaicu‖Arad, 2010
2. www.didactic.ro
3. www.scribd.ro
8
Clipe de viață…
Sonea Mădălina, clasa a-IVaB, Școala Gimnazială,,V.I.Popa”Bârlad

Prof.coord. Galan Claudia Elena
Clipe de viață…ce cuvinte…magice, dar pline de înțelepciune.
Primii pași…primele cuvinte…primele dureri, toate, dar toate însoțite de un singur om :MAMA.
O privesc acum , cum stă pe fotoliu și își odihnește trupul muncit, alergat de dimineață până seara.
O privesc cum se gândește undeva, departe , în propriile sale amintiri. În colțul gurii îi apare un surâs,care
uneori se lărgește ușor, ca apoi să devină din ce în ce mai mic.
Ochii ei privesc în colțul camerei, dar imaginile călătoare care-i trec prin ei sunt pline de căldură, de
fericire , de nevoia de-a revedea clipele plăcute sau…. Neplăcute.
Îți trece mâna prin părul ce începe să se albească de firele albe ca niște ghiocei. Surâde……Ceva
frumos i-a trecut prin minte.
Intru în cameră , ma așez lângă ea și-mi pun capul în poala ei. O întreb :
-La ce visezi , așa tăcută ?
Mă privește și-mi răspunde cu blândețe:
- la anii copilăriei tale. Îmi amintesc de primii pași și de bucuria de a merge până în brațele
mele.Am revăzut cu ochii minții,prima zi de școală și frica din ochii tăi când ne-am despărțit.Am retrăit
bucuria de a te vedea premiată la sfârșitul fiecărui an școlar……și multe, multe alte întâmplări.
-O, Mamă ! Draga mea ! Ce de lucruri minunate ai reușit să-mi dai până acum !Da ,eram speriată în
prima zi de școală,dar când am văzut că mă așteptai în poarta școlii m-am simțit o învingătoare.Da ! am
luat premii,dar toate erau pentru tine.erau răsplata pentru nopțile nedormite când îmi era rău, pentru
clipele fericite pe care le petreceam împreună.
-O,draga mea copilă……e datoria mea…
-Iar eu te iubesc și te respect cel mia mult pe lumea asta și totul,dar totul va fi pentru tine, Măicuța
mea ?
9
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
PROF.ÎNV.PRIMAR GALBIN VIORICA SILVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ VISEU DE JOS
JUD.MARAMURES
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunostințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerata una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj etc.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ce pot invața copiii în cei șapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curațenie și exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative
– bune maniere și comportament
10
– limbaj corect transmis (fara greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre parțile de vorbire)
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecvența în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenției
– perseverenta în realizarea unei sarcini
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competitive
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă fată de diverse sarcini, etc.
Altele influențeazaă dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
11
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROFESOR GANEA ALINA IOANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 “POMPILIU DAN” ZĂRNEŞTI
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. "Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care
se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la
Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
În calitate de cadru didactic şi mamă a unei fetiţe de trei ani, consider că “temelia” bunei creşteri se
pune în familie. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării
sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care
pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. În jurul vârstei
de un an se dezvoltă limbajul şi este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi
să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.
După vârsta de 3 ani copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. La această vârstă îl
putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune ”bună ziua”, “te rog”, “mulţumesc”,
“la revedere”. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu
la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, învaţă să îşi argumenteze
punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui şi cu adulţii.
În cartea “Cei şapte ani de acasă”, Michiela Poenaru scrie despre codul bunelor maniere pentru
copii. Este important să ştim cum să ne comportăm acasă, la şcoală, pe stradă, în mijloacele de transport
în comun, în vizită, în magazine, la teatru, la spectacole şi în excursii. De asemenea, sunt prezentate reguli
de comportament la masă, la restaurant şi în anumite situaţii speciale: la spital, la biserică şi la petreceri.
În concluzie, educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. “Cuvintele frumoase pot fi scurte şi uşor de spus, dar ecoul lor este fără de sfârşit.”(Maica
Tereza)
Bibliografie: Michiela Poenaru

- “Cei şapte ani de acasă”, Editura Coresi, Bucureşti, 2012
www.adevarul.ro - “Ce înseamnă cei şapte ani de acasă?”, 27 aprilie 2015
12
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3„POMPILIU DAN”ZĂRNEŞTI
An şcolar 2017 – 2018
PROIECT EDUCAŢIONAL
ACTIVITATE APLICATIVĂ “DIN SUFLET, PENTRU MAMA!”
Profesor: Ganea Alina Ioana
Data : 8 martie 2018

Clasa : a VII-a A
Activitate aplicativă : „Din suflet, pentru mama!”
Obiective propuse :
- să cunoască semnificaţia zilei de 8 martie;
- să-și formeze abilități practice prin diverse felicitări şi planşe pentru mămici;
- să-și dezvolte imaginația și creativitatea.
Data/perioada desfǎşurǎrii : 8 martie (3 ore)
Elevi care au participat la activitate: clasa a V-a B, a VII –a A
Desfǎşurarea activitǎţii :
Elevii au realizat felicitări, postere, au pictat planşe urmând ca felicitările să fie dăruite mămicilor,
de ziua acestora. Elevii au recitat poezii şi au cântat cântece dedicate mamelor, atât în limba română, cât
şi în limba engleză şi au urmărit o Prezentare Power Point realizată de doamna profesoară. Aceștia au fost
încântați de acest proiect, dorindu-și să mai ia parte și la altele.
Rezultate :
- felicitări pentru mămici;
- poze cu ei și flori pentru mămici;
- postere;
- diplome atât pentru elevi, cât și pentru mămici.
13
14
15
CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!
( Încă e valabilă expresia!)
Prof. GARCEA FLORIN CATALIN

Scoala Gimnaziala Lihulesti
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
16
Importanța celor șapte ani de acasă
Prof. înv. primar ELENA DORELA GAVRILĂ

Școala Gimnazială Nr. 28, Galați
Caracterul omului se formează în FAMILIE. ȘCOALA și alte medii educaționale pot ulterior să
confirme existența acestui ansamblu al însușirilor fundamentale psiho-morale ale unei persoane, care se
manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale și să consolideze normele de conduită care
au temelia bine înrădăcinată în familie.
Este adevărat ca nu prea mai există perioada celor 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în
diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede.
Metodologia de înscriere la Clasa pregătitoare prevede posibilitatea de a fi înscrişi în sistem copiii
care împlinesc 6 ani. Părintii ai căror copii împlinesc această vârstă în perioada 1 septembrie — 31
decembrie 2018, inclusiv, pot să-și înscrie copiii în învățământul primar, dacă dezvoltarea lor
psihosomatică este corespunzătoare. În cazul în care rezultatul evaluării arată că dezvoltarea
psihosomatică nu poate asigura parcurgerea cu succes a clasei pregătitoare, copiii vor fi înscrisi în grupa
mare din învățământul preșcolar.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia primită
în această perioadă depinde de câţiva factori: de specificul de dezvoltare a copilului, de valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului, de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale.
Potrivit specialiștilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie
baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. Dacă în primul an satisfacem nevoile primordiale ale copilului, foarte important pentru părinţi
este să încerce să controleze aceaste crize acum. Este necesar să fixăm limite, deoarece copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Chiar dacă acum copilul nu este suficient de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice
Specialiștii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Regulile de politeţe sunt învățate, la început prin imitaţie, de pe la 3 - 4 ani. Sunt lucruri care se
învaţă implicit. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare
zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din
spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, în parc, vizitele la bunici sunt
tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Spre exemplu, dacă îşi va vedea tatăl că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învăţa că aşa este normal. Dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe doamna întâlnită în fața casei,
va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va
vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit, au
concluzionat psihologii.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă, dacă el
aude frecvent certuri între părinţi și este ineficient să îi atragem atenţia că nu a mulţumit la magazin, dacă
în familie nu aude niciodată cuvinte de mulțumire.
17
Copiilor începe să le placă rutina, între 5 şi 6 ani. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Un copil trebuie să aibă dezvoltate, până la 6 - 7 ani, în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient
şi capacitatea de relaţionare socială.
Politeţea și buna purtare a copilului reprezintă oglinda familiei.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună: ,,Mulţumesc!”, ,,Te rog!”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7
ani de acasă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
La baza formării unui comportament corespunzător al copilului stă relaţia afectivă cu părinţii.
Iubirea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul înconjurat cu dragoste de către părinţi, bunici, se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranţă îi deschide calea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi a bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea
rând.
Părinții mei, cadre didactice, au avut un crez comun: să graveze în inimile copiilor calităţi care vor
dăinui în timp: CINSTEA, BUNĂTATEA, HĂRNICIA, ONOAREA. Copiilor de-acasă, un băiat şi două
fete ce au devenit învăţătoare le transmiteau că ,,Educaţia înseamnă valoare, armonie, frumusețe,
strălucire și o tainică bogăție ascunsă în sufletul copilului, iar noi dascălii trebuie să o aducem la
suprafață, să însuflețim tot ce este inert și cu ajutorul ei să producem înălțarea sufletească a omului.”
În concluzie, ceea ce copiii simt şi învaţă la o vârstă fragedă, poate fi definitoriu pentru ei, ca o
amprentă așezată peste prezent și viitor.
Un truditor al educației, prof. înv. primar Elena Dorela Gavrilă

Bibliografie: Jean Piaget, Bärbel Inhelder, ,,Psihologia copilului”, Ed. Cartier, 2011
18
Norme și valori esențiale pentru succesul viitorului copilului
Educatoare:Gavrilă Ionica
Grădinița cu Program Normal ,,VIOLETA”-, jud. Galați
,,În familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de
caracter” Regis Loisel
,,Cei șapte ani de acasă” este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata
pe cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl
respecte toți cei care trăiesc în societate.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor, așadar primii
educatori și formatori în viața copilului sunt proprii lui părinți. Acasă este locul unde copilul trebuie să
învețe cum să se comporte în societate, să își respecte semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele
cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori,
învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei. Dezvoltarea psihocomportamentală,
intelectuală și socială a copilului se află în mâinile adultului, care are o sarcină esențială, dar și o
extraordinară responsabilitate. Adultul (părinte, educator) are menirea de a-i construi, consolida, îmbogăți
psihismul și, ulterior, de a-l seconda pe copil în eforturile lui de a lua în stăpânire lumea înconjurătoare.
Copilăria este o etapă necesară în evoluția omului, o etapă relativ autonomă care trebuie trăită și
simțită ca atare, o etapă distinctă, care-și are caracteristicile, proprietățile și valorile ei formative
specifice.
Ce sunt cei 7 ani de acasă?
Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient,
iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social
corect. Grădinița şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele
deja deprinse din familie.
Educația copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicție pe care i le stabilesc
părinții sau educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre
educația copilului său. Iată legea celor 5 reguli pentru reușita educației.
1. Regulile trebuie să fie clare
Orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară și explicată copilului. El trebuie să știe
ce este permis, și ce nu.
2. Regulile trebuie să fie concrete
Atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie cât mai concrete și nu evazive. E
mai bine să spuneți copilului să își strângă jucăriile din sufragerie decât să îi spuneți să facă ordine în
sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante
Nu e ușor să păstrezi regulile constante însă este de mare importanță asigurarea unei linii de
constantă în principii. Dacă tolerați un anume comportament într-o zi iar în ziua următoare nu îl mai
tolerați - copilul va fi dezorientat. Constanta regulilor dă copilului un sentiment de siguranță. A fi ferm și
constant nu înseamnă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente
Părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și să respecte - și ei la rândul lor - niște
reguli de viață și comportament. Copilul învață de la proprii săi părinți cum să își respecte părinții - prin
exemplul pe care îl dau părinții ...
5. Regulile trebuie să fie consecvente
19
Copiii au tendința de a forta limitele și de a le sfida uneori. De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă
și niște consecinte logice - altfel ele vor fi mereu forțate și repetate. Când consecințele încălcării regulilor
impuse vor fi logice și rezonabile, copilul își va dezvolta simțul responsabilității.
Asta înseamnă o educație responsabilă și asta duce la creșterea unui adult responsabil.
20
„Cei șapte ani de acasă”
PROF. GAVRILAȘ VIORELA OANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 169
SECTOR 6, BUCUREȘTI
În situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne
gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de acasă”. Replicăm astfel
considerând ca nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în
special.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun
exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în
interacţiunile cu ceilalţi. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc.
Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
În prezent părinţii sunt din ce în ce mai ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul
său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de
educaţie a unui copil se văd mult mai devreme de vârsta maturităţii. Unii dintre părinţii sunt total străini
faţă de nevoile reale ale copiilor. Din dorinţa de a le asigura acestora tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi
condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori.
Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul de socializare, de
deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în
evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Neculai.
Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia
într-un fel, iar copiii, în alt fel. Educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă
introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar adultul să fie receptiv
la toate acestea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta
apar şi rezultatele educaţiei copilului.
rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă
deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este
nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai
târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face
drumul în viaţă mai târziu.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente, precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că vom fi
stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne
vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar
moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și
întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității
de a fi părinti, de a fi permanent conștienți ca cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea
ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu
în societate.
În cei șapte ani de acasă copilul poate învăța: deprinderi de autoservire, de ordine și igienă;
deprinderi de curățenie și exprimarea propriilor nevoi, deprinderi de exteriorizarea trăirilor, sentimentelor
și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără
greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire – este momentul consultării unui
specialist, a unui logoped); modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale
mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este
21
pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecvența în realizarea unei sarcini; concentrarea atenției;
perseverența în realizarea uneri sarcini; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Nu orice cunoștință sau sfat primit devine pentru copil convingătoare și îndem la comportare
pozitivă. Exemplele bune din viața familială vor influența în mare măsură comportarea psihică a
copilului. Un loc important în educarea copilului o au jocurile și jucăriile. Adulții trebuie să vegheze ca
jucăriile să fie întreținute în condiții bune de către copii să nu admită stricarea lor. Ruperea sau
murdărirea lor sunt atitudini care pot obișnui copilul cu dezordinea și lipsa de igienă. În jocurile colective
nu trebuiesc admise certurile, purtarea nedisciplinată și expresiile urâte între copii. Important este să se
favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții, cum ar fi:
spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu
va fi încrezător în forțele proprii.
Părinții nu trebuie să se lamenteze și să prezinte în culori negre greutățile vieții. Dacă un copil îl
aude pe unul din părinți cântând, prin imitare va încerca și el să fredoneze. Pentru formarea „celor șapte
ani de acasă” exemplele (bune) sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, ganditi-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.
22
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
Prof. Gavrilescu Sorina

Colegiul UCECOM „Spiru Haret”, Bucuresti
Victor Hugo: „Fiecare copil pe care ȋl instruim este un om pe care ȋl câștigăm.”
Educația ȋncepe ȋn familie și, pentru a avea un copil–exemplu, părintele trebuie să fie un bun
exemplu pentru el.
Familia constituie mediul ȋn care copilul se naște, traiește primii ani, se dezvoltă și se pregătește
pentru viață. Ea are o funcție educativă, fiind prima instituție de educație, iar părinții sunt primii și cei mai
importanți educatori din viața copilului. In familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, sinceritatea și cinstea. Toate acestea reprezintă, de fapt, ilustrarea
expresiei... „cei șapte ani de-acasă”.
Un părinte ȋși pune ȋntotdeauna ȋntrebarea ce ar trebui să ȋnvețe copilul său ȋn primii ani de viață:
limba engleză, să cânte la pian, să scrie, să citească sau să calculeze? Educația unui copil nu se limitează
doar la a-l ȋnvăța să scrie, să citească sau să calculeze. In primii săi ani de viață, el trebuie să știe că, dacă
este politicos și are un comportament frumos cu cei din jur, ceilalți vor fi, la rândul lor, politicoși cu el. In
această perioadă este bine ca fiecare copil să ȋnvețe ce ȋnseamnă bunul simț, rușinea, respectul și iubirea.
Toate acestea vor sta la baza personalității lui viitoare, vor fi o carte de vizită cu care se va prezenta, mai
târziu, ȋn societate.
Din păcate, regulile bunei-cuviințe sunt din ce ȋn ce mai străine copilului modern, deoarece, ȋn ziua
de astăzi, grosolănia și aroganța sunt ridicate la grad de valori, tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se
confundă cu inteligența și răsfățul cu dragostea. Această atitudine nu reflectă 100% comportamentul unei
generații, o generație aflată ȋntr-un mare pericol, dar marea majoritate a tinerilor de astăzi a rămas
corigentă la „disciplina bunei conviețuiri cu cei din jur”, fiindcă nu se preocupă să trăiască decent, frumos
și demn printre oameni. Aceste lucruri se pot ȋnvăța pe parcursul ȋntregii vieți, deoarece procesul de
educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să ȋnveți ceva! Totuși, ceea ce stă
la baza unei bune conviețuiri cu cei din jur este „sămânța” sădită de către părinți ȋn cei șapte ani de-acasă.
De aceea este important ca noi toți - părinți, bunici, profesori - să nu uităm că este necesar să le reamintim
tinerilor ce ȋnseamnă să zâmbească, să fie punctuali, să-și ȋngrijeasca trupul, să ȋmpartă, să-și stăpânească
furia, să-și aprecieze prietenii, să poarte o conversație plăcută, să fie toleranți…
Dacă fiecare dintre noi ar ȋnceta să caute vinovați pentru comportamentul tinerilor de astăzi, ci ar
lua atitudine, renunțând la intoleranță, atunci am contribui cu toții la modelarea unor caractere, la
formarea unor OAMENI.
23
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE- ACASĂ”
Şcoala Gimnazială “Alexandru Vechiu“

Comuna Zăvoaia, jud. Brăila
Prof. înv. primar – GĂZDARU MIORIŢA
Educaţia copilului este un demers ce presupune un schimb de experienţă, de valori şi de competenţă

între toţi adulţii care îl susţin în procesul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine).
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat atât asupra dezvoltării personalităţii cât şi asupra dezvoltării sociale, ca
părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi al
societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura personalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
24
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“ şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una dintre perioadele de intensă dezvoltare psihică,
BIBLIOGRAFIE
25
“Cei şapte ani de acasă”
GRADINITA CU PROGRAM NORMAL ,,LICURICI” OVIDIU

PROF. INV. PRESCOLAR: GEANE GEORGIANA- ELENA
În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada
preşcolară.Dupa aceasta perioadă doar rectificăm.
Cănd tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, se transforma. Se dezvoltă triunghiul
emoțional, atenția părinților este îndreptată mai întâi spre copil și apoi către pereche. În cazul în care
exista dragoste , apreciere si respect reciproc, pe scurt părinţii sunt pe un plan, copilul vede acest
model între cei doi părinți și încearca să imite acest lucru. In acest caz vom primi un şcolar echilibrat
emoțional. El se va adapta în timp scurt si se va simţi bine in comunitate.
Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru
un motiv oarecare.
Se spune ca copilul este oglinda familiei. Incercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească
frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va
întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos.
Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât de mare încât suprimă înțelegere emoție.
Ce este călduţ, obişnuit zi de zi nu se inscripţionează eventual se lipe-şte.Dar evenimentele cu
bubuitură rămân.
În lumea canalelor de știri, cu foame de senzație auzim doar povesti rele despre crimă, accidente,
jafuri, incendii și dezastre.
Ce înțelege din acestea un copilul în vârstă de şase ani?
Nu trebuie să ne fie milă de toată lumea.Trebuie să ajutăm acolo unde putem, în comunitatea în care
trăim acolo trebuie să-l prindem pe cel care cade în împejurimea noastră, să-l salutăm pe vecin, să nu
aşteptăm să ne salute el, acolo trebuie să culegem murdăria de pe stradă, dacă colegul meu l-a aruncat, nu
ignorant ,spunând că el l-a aruncat.
În familiile care trăiesc în dragoste, înţelegere, in famiilie unde ginerele sau nora este primit cu
respect, cu dragoste, bine vointa, acolo cu respectul faţă de vârstnici nu este nici o problemă.
Copilul este receptiv faţă de bunici înţelege că ei sunt părinţii părinţilor.
Ei sunt importanţi, nu pentru că au cumpărat maşină sau casă, ci pentru că sunt oamenii care au
crescut, au educat şi nu în ultimul rând iubesc părinţii lui, pe ei se pot baza, oricând aduc un sacrificiu.
În cazul contrar în sufletul copilului se produce o catastrofă, se simte înşelat, se simte mituit cu
cadouri, dar în mintea lui el nu v-a înţelege cum îşi permite bătrâna această urâtă, s-o vorbească prin spate
pe mama, tatăl meu, acest gest nu este adorabil- şi atunci bunici pot să ceară pupici de la nepoţi, nu vor
primi şi nici nu vor realiza din ce motiv.
Mai târziu numai atunci vor conta când vor da cadouri, iar părintele nici nu îşi dă seama că copilul
a devenit materialist. Atunci nu se va oprii la băuturi uşoare, va avea nevoie de alcool şi de droguri.
În acel moment vine întrebarea:” Unde a-m greşit?”Iar răspunsul:” La început.”
BIBLIOGRAFIE
Tomsa, Gheorghe; Oprescu, Nicolae, 2007, Bazele teoretice ale psihopedagogiei prescolare.
Schiopu, Ursula, 1997,
Psihologia varstelor. Ciclurile vietii, E.D.P., Bucuresti.
26
GECZI LILIANA, GPP ORSOLYA, ORADEA, JUD. BIHOR
Fiecare părinte dorește din tot sufletul tot ce este mai bun în lume pentru copilul său. Toți își doresc
un copil cuminte, sănătos, bine educat. Astfel niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de
proastă creştere, acasă sau în societate. Toți ar vrea ca copilul lor să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Pentru a obține aceste rezultate visate în domeniul comportării copiilor, nu trebuie să uităm, că
educația începe din prima zi de viață, în mediul familiei, și ea nu poate fi înlocuită cu ceea ce se
realizează în procesul de învățământ. Acesta din urmă vine doar să completeze, să aprofundeze achizițiile
fundamentale pe care copiii trebuie să și le însușească în primul rând de la părinții lor în cei șapte ani de
acasă. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu
pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Din păcate copiii sunt
incluşi încă de la vârste mult prea fragede, unii chiar mai devreme de la un an din viață, în diverse forme
educaţionale. Acești părinți tind să lase aproape toată educația copiilor lor pe mâna unor instituții, mai
mult sau mai puțin potrivite.
Pe de altă parte și acei părinți care iau educația primară în propriile mâini, se ocupă de formarea
comportamentului copilului, sunt atât de nepregătiți pentru ,,meseria de părinte”, încât fac niște greșeli în
educarea iubiților copii, care duc la rezultate mult sub așteptările lor. Mulți părinți trăiesc cu ideea că
copilul este prea mic pentru unele lucruri, și faptul că este prea mic, este o scuză pentru multe, multe
probleme legate de comportament. Este încă prea mic să salute, prea mic să asculte un adult sau un
coleg...ș.a.m.d. Realitatea este însă că trebuie să pretindem de la fiecare copil atât, cât este el capabil să
realizeze, fără să îi diminuăm propriile puteri. În cei șapte ani de acasă se dezvoltă comportamentul corect
în public, comportamentul cu alți oameni, copii. Se învață salutul, manierele la masă, în public, la
grădiniță, la școală, recunoașterea greșelilor, să ne cerem scuze și să recunoaștem, dacă am greșit. Se
dezvoltă tactul și toleranța față de ceilalți, politețea, asertivitatea și bunăvoința. În această perioadă copilul
învață să accepte normele sociale, astfel va fi capabil mai târziu să se adapteze la acestea, să se integreze
ușor în societate: mai întâi la grădiniță, apoi la școală și în viață.
27
Cei șapte ani de acasă
Prof. înv. Primar Georgescu Adriana
Liceul Sanitar Antim Ivireanu, Rm. Vâlcea
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:
fizic, intelectual, moral, estetic.
Familia se preocupa de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi
ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de
sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și îl obișnuiește să utilizeze factorii
naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
Dezvoltarea intelectuală. In cadrul familiei copilul își însusește limbajul. Volumul, precizia
vocabularului și corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție.
Ca prim factor de educație, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex: despre
plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă și de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții
încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. Copiii pun cele
mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de
cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact.
Când sunt în școala primară, familia vine în sprijinul ei, susținând "gustul de citit" al elevilor. Cel
mai important este stimularea curiozității copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărți care să pună
bazele unei mici biblioteci. Copilul obține rezultatele la școală în funcție de modul în care părinții se
implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite
școlare, cărți de lectură, manuale școlare etc., cât și niște condiții bune de muncă: un birou, un computer
și nu în ultimul rând liniște pentru a se putea concentra. Părinții trebuie să-și ajute copiii la învățătură;
ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul,
părinții se vor limita la controlarea temelor de casă și a carnetului de note. Deci, atitudinea părinților
trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de
rezultatele acestuia.
Educația morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportamant:
respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire si atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de
lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; părintele este un
exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos
și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea
comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun
coleg și prieten. Familia contribuie și la educația estetică a copilului. Părinții sunt cei care realizează
contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile si mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului
etc.), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc.). Mijloacele mass-media și în mod special
televiziunea, exercită o influență puternică asupra educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influență
strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a
cunostințelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă
a copiilor într-un sens negativ. Părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața
televizorului cât și emisiunile pe care le urmărește. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a
copilului lipsește cu desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini si nici
plăcere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.
BIBLIOGRAFIE
1. Norman, Goodman (1992) Introducere în sociologie, București, Editura Lider.
2. Victor, Țârcovnicu (1975). Pedagogie generală, Bucuresti, Editura Facla.
28
Importanţa celor şapte ani de acasă
Prof. ȋnvӑţӑmânt primar şi preşcolar- Georgescu Carmen

Şcoala Gimnazialӑ Hoghiz
Educaţia primilor şapte ani din viaţa unui copil este ȋnceputӑ de familie. Cum contribuim noi,
pӑrinţii, la educaţia timpurie a copilului nostru ? Acasӑ, copilul are nevoie de un anumit climat familial, ȋn
care dragostea ocupӑ primul loc. Relaţiile de afecţiune dintre membrii familiei şi copil trebuie sӑ se
bazeze pe autoritate şi respect.
Pӑrinţii sunt modele pentru copil. Important este ca amândoi sӑ fie consecvenţi ȋn educarea
copilului; sӑ fie, ȋn acelaşi timp, ȋnţelegӑtori şi sӑ accepte greşelile involuntare.
Psihologii spun cӑ educaţia din primii ani de acasӑ, de care au parte cei mici ȋn familie, defineşte ȋn
bunӑ mӑsurӑ viitorul adult.
Focalizarea pe educaţia timpurie şi anii preşcolaritӑţii este importantӑ, fiindcӑ ȋn aceastӑ perioadӑ
copiii se dezvoltӑ rapid, iar procesul de dezvoltare nu trebuie neglijat ȋn aceastӑ etapӑ. Acţiunile pӑrinţilor
şi ale societӑţii ȋn copilӑria timpurie influenţeazӑ puternic şi pe duratӑ progresul individual al copilului.
Acordând copilului atenţia cuvenitӑ, asigurându-i creşterea şi educaţia potrivitӑ, creӑm condiţii pentru
dezvoltarea unei personalitӑţi echilibrate şi armonioase.
Înafara pӑrinţilor, educatorii sunt alţi agenţi educaţionali care contribuie la creşterea şi dezvoltarea
lui. Instituţiile de educaţie sprijinӑ şi contribuie la dezvoltarea relaţiilor intra şi extrafamiliale. Un
parteneriat activ cu pӑrinţii copiilor ar contribui la continuarea acasӑ a ceeea ce se realizeazӑ la
creşӑ/grӑdiniţӑ şi mai apoi la şcoalӑ.
Grӑdiniţa este mediul ideal de conducere indirectӑ a dezvoltӑrii personalitӑţii copiilor prin oferirea
ocaziilor de explorare şi relaţionare prin joc şi, astfel, de dezvoltare a personalitӑţii ca parte componentӑ a
educaţiei timpurii.
Educaţia celor şapte ani de acasӑ depinde de câţiva factori: relaţia afectivӑ dintre copil şi pӑrinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeazӑ familia şi pe care le transmite copilului.
Educaţia trebuie adaptatӑ etapelor de dezvoltare a copilului. De la 3 la 5 ani e momentul pentru a-l ȋnvӑţa
bunele maniere, un proces de duratӑ, ce se va contura zi de zi, cele mai bune ocazii pentru a ȋndruma
copilul ȋn direcţia corectӑ fiind ȋntâmplӑrile curente din spaţiul familial. Între 5 şi 7 ani copilul devine tot
mai independent. E necesar sӑ i se dezvolte copilului capacitatea de a comunica cu cei din jur – copii şi
adulţi; copilul trebuie ȋncurajat sӑ se exprime. Pânӑ la 6-7 ani un copil trebuie sӑ aibӑ dezvoltate, ȋn
principal prin educaţia primitӑ acasӑ, un anumit grad de autonomie (sӑ se ȋmbrace singur, sӑ se spele, sӑ
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, ȋnvӑţatӑ din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat,
care sӑ-i permitӑ sӑ comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţionalӑ care sӑ-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socialӑ.
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilӑ, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolarӑ, ȋntr-un moment ȋn care copilul trebuie sӑ facӑ oricum faţӑ unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt ȋnvӑţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Atitudinea educatorilor presupune mult tact, rӑbdare şi o bunӑ cunoaştere a posibilitӑţilor de
manifestare ale copilului. La toate acestea trebuie adӑugatӑ multӑ dragoste necondiţionatӑ atât din partea
pӑrinţilor cât şi din partea educatorilor ȋn clӑdirea temeliei educaţiei copiilor noştri.
Bibliografie:
http://www.icos-edu.ro/
29
ABC – UL COMPORTĂRII CIVILIZATE – UN OPȚIONAL
TRANSCURRICULAR
Prof. înv. primar Georgescu Constantin
Iscusința cadrelor didactice de a transpune reforma din planul conceptual în cel operațional
reprezintă o problemă importantă a învățământului românesc de azi.
Un segment important de curriculum la decizia școlii (respectiv acea parte elaborată chiar în școală)
reprezintă OPȚIONALUL. Lăsând la o parte relativa contradicție între termeni (opțional, dar obligatoriu
ca număr de ore ), aceasta reprezintă o obiectivare a flexibilizării ofertei de învățare promovată de politica
educațională la ora actuală.
Referitor la Planul – cadru de învățământ din țara noastră, se poate spune că au fost introduse
discipline opționale la toate nivelele de școlarizare. Din punct de vedere formal, tendința acesta de
modernizare a învățământului este relativ bine reprezentată. Școlii îi revine sarcina de a asigura un raport
optim între disciplinele obligatorii și cele opționale. Premisele succesului în această direcție sunt
reprezentate de experiența învățătorului, de cunoașterea condițiilor concrete din școală raportate la
particularitățile de vârstă ale copiilor, dar mai ales de disponibilitatea dascălului de a fi creativ.
Un proverb românesc spune: “Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea puterii sale”.
Am constatat, în ultima vreme, un interes scăzut din partea tinerilor pentru regulile de politețe, pentru
acele forme de exprimare ale bunei cuviințe. Acest lucru ar putea fi un motiv în plus pentru ca un opțional
cu tema “ABC – ul comportării civilizate” să fie un lucru pertinent pe care şcoala ar trebui să-l facă atât în
idea de a cultiva frumosul nativ fin sufletul fiecărui copil, acel “ simbol al binelui moral”, cum spune
Kant în “Critica raţiunii pure”, cât şi ca o replica data exagerărilor unor instanţe care posedă o anumită
structură şi intenţionalitate şi au influenţe în educaţia informală a elevilor.
Numeroase “coduri de maniere elegante” s-au alcătuit de-a lungul timpului, devenind apoi colectii
de gesture formale, multe dintre ele fiind condamnate de trecerea vremii şi de schimbarea relatiilor
interumane, la un formalism desuet şi inutil.
Cu toate acestea, politeţea e necesară în fiecare clipă a vieţii şi trebuie să vină, în primul rând, din
interiorul fiinţei noastre. Acolo există acel sâmbure al unei politeţi adevărate, căruia poporul nostrum îi
spune “buna cuviinţă” ori “bun simţ” şi care însumă, de fapt, respect faţă de omul de lângă tine, faţă de
oameni în general, adevăratul temei al demnităţii umane. “De ce să vedem în politeţe doar tact social,
doar ştiinţa relaţiilor, doar talentul de-a debita mai mult sau mai puţin ipocrit tot felul de complimente?
Politeţea nu este numai o pantonimă graţioasă. Ea este expresia unei anumite delicateţi sufleteşti, un fel
de a mişca, de a vorbi, de a comunica al unui om care trăieşte într-o umanitate superioară. Un mod de a
reacţiona împotriva grosoloniei, împotriva gândirii trivale” (Ecaterina Oproiu – “Cartea fetelor”).
Creativitatea oricărui învăţător se poate manifesta din plin elaborând acest curriculum la decizia
şcolii, opţionalul, fiind astfel motivate să conceapă nu numai strategiile didactice proprii , cât şi
obiectivele şi conţinuturile avute în vedere pentru realizarea unui curs original, care, pe de o parte, îl
reprezintă iar pe de altă parte, se pliază caracteristicilor elevilor săi.
Un optional cu tema “ABC – ul comportării civilizate” ar putea avea, aşadar, oricare dintre
următoarele competenţe generale:
I. Însuşirea sensului şi semnificaţiei unor norme şi concept ce aparţin valorilor umane;
II. Adaptarea unui comportament civic în cadrul societăţii;
III. Practicarea unor norme de conduit pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii;
IV. Formarea şi dezvoltarea unor atitudini responsabile în relaţiile interumane;
V. Formarea şi dezvoltarea unor comportamente adecvate exigenţelor actuale şi viitoare ale societăţii
care să vizeze integrarea şi adaptarea socială.
Numeroase competenţe specific pot detalia aceste competenţe generale, iar ca activităţi de învăţare
se pot folosi foarte multe exerciţii de rezolvare a unor situaţii problem, reale sau imaginare, jocuri de rol,
dramatizări, simulări, studii de caz, activităţi care solicit foarte mult imaginaţia copiilor, creativitatea, le
dezvoltă gustul esthetic şi numeroase aptitudini. Unităţile de conţinut pe care le poate cuprinde un astfel
de optional pot asigura copiilor cunoştinţe din diverse domenii.
30
“Manierele pe care le neglijăm ca pe nişte lucrururi mărunte fac adesea ca oamenii să te judece în
bine sau rău. O cât de uşoară străduinţă de a avea maniere plăcute şi civilizate te-ar scuti de aprecierile lor
nefavorabile”. Această apreciere a lui La Brugere arată importanţa deosebită a actelor de politeţe şi nu o
data viaţa a demonstrate că o educaţie bună şi sănătoasă precum şi un comportament adecvat în relaţiile
interumane asigură jumătate de success.
Bibliografie
• Nicolae Armes, “ABC-ul comportării civilizaţiei”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990;
• Constanţa Cuciinic, “Cum să fiu politicos?” Editura Aramis, Bucureşti, 2000;
31
Importanta familiei in conturarea ,, celor sapte ani de-acasa”
Prof. inv. primar: Geogescu Gianina, Scoala gimnaziala nr.46
Familia are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în
care legăturile de dragoste şi de sange capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi
determinante între toţi membrii ei. În acest amalgam de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte
forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Ea este într-un anume
fel, un culoar de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să
devină cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor, in care învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi
reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să
citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.
În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil
pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul
ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul
familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o
dezvoltare normală şi echilibrată.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”(
majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea
familiei).
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta
are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât
să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin
mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele
acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din
punct de vedere material şi spiritual.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
,,Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni,.
Căci copiii sunt de fapt „copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Buna
funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care reuşesc să relaţioneze şi să comunice
toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea sistemului familial este consecinţa modului în care
interrelaţionează subsistemele. Mai precis este vorba de modul în care reuşesc membrii unei familii să-şi
îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse probleme. De cele mai multe ori se
ajunge la situaţia denumită familie problemă, atunci când apar carenţe de structură, dar şi probleme de
funcţionare a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi funcţionale pot pune în pericol
coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul familiilor, în care unul, sau ambii părinţi
sunt plecaţi la muncă în străinătate, al familiilor în care părinţii consumă alcool, al familiilor în care
violenţa domestică este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are un loc de muncă, etc.
32
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege
extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate
şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte
problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui
părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare
socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca
substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii
preiau totul şi imită totul.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil
care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social ?Se pare că aceasta depinde de puterea
de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu
tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se
integreze, dovedind răbdare şi altruism.
33
Bullying-ul și cei șapte ani de acasă
profesor GEORGESCU IULIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ANTON PANN”, BRĂILA
Este bullying-ul o consecință a absenței celor 7 ani de acasă?
Mai există această etapă în educația copiilor sau a devenit un mit?
Cât de importantă este educația oferită de familie?
Sunt câteva întrebări care necesită căutarea unor răspunsuri atât în psihologie, cât și în pedagogie,
răspunsuri de care cadrele didactice au nevoie atunci când se confruntă cu situații conflictuale în mediul
școlar. Astfel, școala trebuie să rezolve nu numai aspecte legate de învățare, dar și de comportament,
aspecte devenite, din păcate, o obișnuință.
Familia este nucleul societății, cu funcții biologice, psihologice, sociale, economice, culturale,
educative. De aici și diversitatea relațiilor ce se stabilesc în interiorul său, ca grup social. Ne interesează,
cu precădere, funcția educativă a familiei. Cei 7 ani de acasă sunt un rezultat al acțiunii educative a
familiei. Vorbind despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Un copil are cei 7 ani de
acasă atunci când este bine-crescut, când ştie să salute, să spună „Mulţumesc!”, „Te rog”, arătând respect
față de cei de vârsta lui şi față de adulţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori:
relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează
familia şi pe care le transmite copilului.
Potrivit psihologilor, atât familia, cât și școala, și societatea fac trei greșeli majore, care
dezechilibrează buna dezvoltare a copilului: neglijarea dezvoltării inteligenței emoționale încă din primii
ani de şcoală, punerea accentului aproape în exclusivitate pe științele reale și neglijarea materiilor care au
menirea de a le stimula creativitatea și emoțiile și, nu în ultimul rând, denaturarea conceptului de “cei 7
ani de acasă”. Părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul “Dacă pierzi, ești un
ratat!” sau “Băiatul vecinei a luat note mai mari ca tine!”. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai
reprezintă o valoare atât de importantă pentru copii, deoarece adulții au încetat să le mai spună acest
lucru. Toate sugestiile pe care cei mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea
copilului să se implice emoțional într-un anumit aspect. Astfel, crescând, adultul va avea rețineri să-și
facă prieteni, să râdă, să se bucure ca un copil de orice moment, să treacă peste probleme.
În altă ordine de idei, familia este cea care trebuie să asigure nevoile psihologice de bază ale
copilului: bagajul genetic, educația, mediul favorabil. Copilul are nevoie de un mediu securizant, simte
nevoia de a fi conectat cu familia, de a fi conectat la social, simte că trebuie să aparțină și că trebuie să fie
susținut în a face lucruri. Când aceste nevoi minime nu sunt îndeplinite apar astfel de comportamente de
tip bullying.
Conform Wikipedia, bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci
pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. Se
creează astfel o stare de conflict, care nu poate fi depășită decât dacă se conștientizează existența
fenomenului și se acționează la unison. Așadar, bullying-ul este o acțiune care, efectuată în mod repetat,
produce traume. Instrumentele acestui fenomen sunt cuvintele, acțiunile sau excluderea socială.
Pe lângă familie, un alt factor major în determinarea acestui tip de comportament, așa cum am
subliniat anterior, este școala, în sensul că la nivel de programă şcolară nu avem conţinuturi şi atitudini
pedagogice care să îi ajute pe copii să dezvolte relaţii de cooperare, de empatie. Şcoala românească are ca
valoare principală competitivitatea şi ierarhia şi în mică măsură încurajează toleranţa între copii şi, astfel,
comportamentele de bullying apar cu foarte mare uşurinţă. În sistemul educațional autohton, balanța
cognitiv - emoțional este înclinată net în favoarea inteligenței cognitive, dovadă fiind afluxul de materii
care promovează științele reale și neglijarea materiilor care încurajează dezvoltarea creativităţii şi a
spiritului artistic în rândul copiilor. Muzica, desenul, chiar și educația civică, dirigenția, religia etc. ar
trebui să devină materii la fel de importante ca matematica, informatica, chimia sau fizica. Ghidând
34
întreagă educație către științe exacte riscăm să-i dezvoltăm dizarmonios pe copii, să nu știe să-și
gestioneze emoțiile și, până la urmă, să nu știe să opereze în societatea reală, noțiunile din matematică,
chimie sau alte materii asemănătoare. Totul se transformă într-un cerc vicios din care unui copil îi va fi
foarte greu să iasă. Dincolo de bagajul de cunoștințe pe care vrem să le însuşească, țelul unei societăţi
sănătoase este să formeze copii fericiți, care să se bucure de viaţă, de cele învăţate, de familie, de prieteni.
Formula corectă este îmbinarea armonioasă dintre inteligența cognitivă și cea emoţională având la
bază colaborarea familie-școală.
Bibliografie:
Cucoş, Constantin, Pedagogie, ediţia a II-a,. Editura Polirom, Iaşi, 2002
http://radioconstanta.ro/2017/10/26/despre-bullying-si-cei-sapte-ani-de-acasa/
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
35
Școala Gimnazială Nicolae Bălcescu, Arad

Prof. Camelia Georgescu
MOTTO Scopul educației este să transforme oglinzile în ferestre- Sydney J. Harris
Expresia cei șapte ani de acasă este utilizată pentru a descrie conduita unei personae într-un anumit
context, însă psihologii afirmă că educația din primii ani de acasă, de care micuții au parte în familie,
definește în mod clar viitorul adult.
Bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini sunt asimilate într-un interval de timp
care este este numit culmea achiziţiilor. Aceasta este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare
psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de
însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii.
De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Așadar, PRIMA ȘCOALĂ a copilului este FAMILIA. Ea este cea mai importantă dintre toate
instituțiile educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Avându-i pe
părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre respect,
cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare spre
bine sau spre rău. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural
în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea
culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii se descoperă ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. (Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte,
precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist-Mihail Levine)
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă. Cu siguranță, cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci
exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o o faptă bună: O vorbă bună
rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează
câmpul.
36
Familia și rolul ei în viața copilului
Prof. Georgescu Otilia – Colegiul Tehnic P.Tc. ,,Gheorghe Airinei” București
Familia reprezintă cel mai puternic factor de socializare în dezvoltarea copiilor, mai ales în perioada
copilăriei mici. Încă din primii ani ai dezvoltării copilului, familia s-a dovedit esenţială pentru dezvoltarea
psihică a copilului şi este o sursă primară de dragoste şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape
toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice ale copilului, nevoi care
condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare. În cadrul familiei,
copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile importante de ordin psihomotor, cognitiv şi afectiv,
motiv pentru care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în dezvoltarea copilului faţă de alţi factori,
cei genetici şi sociali, este dificil de realizat. Astfel, familia este cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să
se comporte în viaţă şi în societate.
Educaţia de acasă, de la vârsta cea mai fragedă până la educaţia primită în grădinţă sau şcoală,
reprezintă doza de energie în formarea pozitivă sau negativă a copilului. Acesta absoarbe atitudinile
comportamentale ale părinţilor, bunicilor sau a altor personae cu care intră în contact, dezvoltând o
poziţie care are la bază influenţa acestora. Formarea lui depinde de ceea ce părinţii îi oferă, atitudinea lui
împrumută din atitudinile părinţilor şi se completează cu ale celorlalte persoane pe care le întâlneşte sau
fac parte din aria lui de dezvoltare. Începând cu primele priviri întrebătoare şi culminând cu limbajul
verbal, copilul caută să gestioneze diverse situaţii în funcţie de experienţa pe care o trăieşte împreună cu
părinţii, dar mai ales de feed-backul primit de la aceştia în situaţii similare. Atitudinea lui este una
controlată şi se va forma aşa, nereuşind încă să discearnă între ceea ce este corect şi incorect. Dacă până
acum am făcut aprecieri asupra laturii morale a copilului, în continuare vom vedea şi latura intelectuală a
acestuia, latură ce îşi are începutul în familie. Copilul absoarbe informaţii din mediul în care trăieşte şi
începe să dezvolte primele calităţi cognitive, descoperindu-şi sieşi mediul în care trăieşte, dar şi rolul pe
care îl are într-o lume atât de mare. El devine încetul cu încetul conştient de sine, de calitatea sa de
persoană unică şi irepetabilă, care are drepturi şi obligaţii în societatea care aşteaptă să-l integreze cât mai
bine prin şcoală. Primele poveşti citite de părinţi, primele glume ale bunicilor sau istorisirea unor
întâmplări din copilăria lor, formează personalitatea copilului prin experierea unor trăiri fictive sau reale.
Contactul cu familia, mediu în care se simte ocrotit, reprezintă primul cui al scării pe care trebuie să o
urce pentru a ajunge la micile vise insuflate de bunici sau de părinţi. Aceştia îi transmit principalele
noţiuni privind comportamentul în societate, bunele maniere atunci când se află într-un grup, dar mai ales
îi transmit primele informaţii care sunt fundamentale în sedimentarea unor noţiuni ce ajută la formarea
culturii generale.
În concluzie, rolul familiei în dezvoltarea personală a copilului până a trece la educaţia organizată
este edificator pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Un copil care se bucură de atenţia celor dragi se va
dezvolta mult mai uşor decât un copil căruia nu i se acordă sprijin, acesta dezvoltând un comportament
educat încă de acasă, având norme de bază pentru a putea aşterne alte norme necesare pentru viaţă, ce pot
fi dobândite în şcoală.
37
Prof. inv. primar: Ghelase Mioara
Şcoala Gimnazială Stăncuţa, jud. Brăila
Expresia “Cei şapte ani de acasă”, defineşte bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată una din
perioadele intense de dezvoltare psihică, deoarece copilul dispune de o capacitate mare de acumulare de
informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor compotamente, atitudini, limbaj etc. Copilul este
pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către
cine şi în ce context.
Consider că această expresie datează din străbuni şi că i se acordă mult prea multă importanţă. Cred
că termenul este “expirat” dacă se poate spune aşa, deoarece se considera că până la 7 ani copilul stătea
acasă, de cele mai multe ori cu mama, iar la 7 ani pleca la şcoală, se desprindea din sânul familiei. În
prezent acest lucru nu mai este valabil, deoarece de la 3 ani copilul merge la grădiniţă şi de la 6 ani merge
la şcoală.
În cei 7 ani de acasă părinţii “predau” lecţii grele de educaţie ,care pregăteau acel prag de
desprindere de acasă la şcoală. Astfel se consumau multe energii, timp, nervi şi frustrări, părinţii ţinând
mult la această educaţie.
Astăzi “cei şapte ani de acasă” simbolizează un anumit standard,minim dar cumva obligatoriu în
care trebuie să se încadreze copiii nostri. Este adevărat şi părinţii s-au adaptat mulţi dintre ei, de voie sau
de nevoie au renunţat la aceste standarde, dar a rămas aşa, un fel de deziderat sau un termen de
comparaţie.
Adevărul este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie. Aşa se
explică de ce unii copii la şapte ani au un comportament demn de admirat, alţii mai puţin…
Acceptând realitatea că nu prea mai există “cei şapte ani de acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în
anumite forme educaţionale, rămâne ideea de bază a acestei expresii: normele de conduită se învaţă în
familie. În cest mediu copilul desprinde principalele reguli de bună purtare, de multe ori realizându-se
prin imitare, decât în mod conştient. Vârsta primei copilării este deosebită în conturarea unui
comportament social corect. Şcoala şi celelalte medii educaţionale pot ulterior să confirme şi să
consolideze normele deja însuşite din familie.
Referitor la educaţia primită în familie se pot contura unele “elemente cheie” ce ţin de eticheta unui
copil ”bine crescut”.
Prima normă de conduită în familie este salutul, urmată de comportamentul în public. Astfel un
copil “bine crescut” ştie să răspundă la întrebări, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte
etc.
Comportamentul şi atitudinea faţă de prieteni dovedesc manierele pe care la deţin. Astfel în cadrul
jocurilor se poate observa că acei copii “bine crescuţi” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocului.
Un alt lucru de o deosebită importanţă o prezintă înţelegerea normelor sociale. Astfel prin imitaţie şi
suficientă practică copilul poate deprinde cu ajutorul părinţilor ceea ce “se face”şi “ceea ce nu se face
“,ceea ce ”e bine” şi ceea ce “nu e bine” în societate. Bunele maniere implică cunoaşterea şi aplicarea
unor reguli nescrise: să ne aşteptăm rândul la medic , la magazine, să spunem “te rog”, “mulţumesc”, “cu
placere “, să nu facem zgomot, să nu încălcăm drepturile, celorlalţi, să respecăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celorlaţi de lângă noi.
O bună creştere presupune şi însuşirea manierelor la masă: folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celor care servesc masa.
Recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea regretului sunt un semn de respect şi demnitate şi nu un
semn de slăbiciune, aşa cum s-ar crede. Astfel expresiile “îmi pare rău şi “te rog” pot devein expresii
“magice” dacă le aud frecvent din gura părinţilor.
De o deosebită importanţă pentru copil o prezintă tactul şi toleranţa. Este bine ştiut faptul că un
copil “bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate
a cuiva ne descalifică pe noi. Cu timpul va putea face diferenţa între râsul sănătos, nestăvilit şi spiritual de
glumă care jignşte, care răneşte.
38
Din convorbirile cu părinţii am notat ce spun ei despre “cei şapte ani de acasă” despe însuşirea unor
reguli de bun simţ, de igienă şi respect pe care un copil trebuie să le înveţe de la părinţi până merg la
şcoală şi pe care trebuie să le repete până se fac mari:
- Să asculţi când cineva vorbeşte:
- Să nu vorbeşti cu gura plină;
- Să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă
- Să nu fii agresiv;
- Să spui adevărul;
- Să-i respecţi pe cei din jur;
- Să îţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci;
- Să nu scuipi pe stradă;
- Să nu vorbeşti urât;
- Să nu stric/ distrugi ceea ce nu este al tău;
- Să spui “mulţumesc” şi “te rog”;
- Să te sp[eli pe dinţi seara şi dimineaţa.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
- Perseverenta în realizarea unei sarcini;
- Alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva;
- Spiritul de competitive;
- Altruismul;
- Cooperarea;
- Atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini.
Există însă şi unele însuşiri care pot influienţa dezvoltarea de mai târziu. Viaţa a dovedit că un copil
criticat permanent ,devalorizat şi pedepsit foarte des se va adapta foarte greu în grupul din care face parte,
va avea tendinţa de a încălca normele şi nu va fi încrezător în forţele proprii.
Cu siguranţă toate aceste sfaturi şi norme de conduit sunt repetate, prelucrate atât la grădiniţă, cât şi
la şcoală, începând cu clasa pregătitoare.
Bineînţeles că la toate “ingredientele” comportării civilizate prezentate mai sus se adaugă exemplul
personal al părinţilor.
Nu este de ajuns ca părinţii să-şi controleze limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe) , precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Părinţii
trebuie să fie atenţi la modul în care vorbesc, se poartă, ori reacţionează la cei din jur. Astfel vor trebui să-
şi impună anumite restrcţii, conduit si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa familiei, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de afi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cei mici
supraveghează, analizează, interiorizează ceea ce fac adulţii, iar mai târziu vor exteriorize toate acestea în
diverse situaţii şi va fi judecay şi acceptat ori nu în societate.
Bibliografie:
Golu , M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
39
FAMILIE VS ȘCOALĂ O GARANȚIE A SUCCESULUI
George Santayana
Prof. Gheonea Nicoleta , Colegiul Economic Mangalia
“ Un copil educat doar la școală este un copil needucat”
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care copii o primesc de la părinți, în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea acestuia ca adult. Educația unui copil nu se referă numai la a-l învăța să scrie, să
citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt caracterizați prin cât de manierat este
copilul în interacțiunea cu ceilalți.
Succesul sau insuccesul unui elev depinde de relația familiei cu școala. Atunci când acești trei
factori ( elev-familie-școală) conclucrează, rezultatul este imediat și de durată. Atunci când familia,
școala, elevii dar și ceilalți membrii ai comunității se consideră parteneri și se implică în educație, se
creează în jurul elevilor o comunitate suport care începe să dea rezultate.
Implicarea din partea părinților poate fi de mai multe feluri:
- Părintele este mereu interesat de situația școlară a elevului;
- Părintele este direct interesat de progresul elevului;
- Părintele se implică activ în activități extrașcolare;
- Părintele acționează ca voluntar la clasă;
- Părintele participă la luarea unor decizii care privesc școala, în cadrul unui grup de lucru sau în
cadrul unui comitet;
- Părintele este membru al Consiliului Părinților sau al Consiliului de Administrație;
Din parteneriatul familie-școală au de câștigat toți partenerii implicați. Elevii vor simți dragostea,
controlul, dar și apropierea părinților de ei, nu numai prin atenția și bunăvoința care li se oferă acasă, ci
și prin interesul pe care aceștia îl au față de activitățile desfășurate la școală; copii vor fii mai siguri pe ei,
sentimentul de siguranță fiind necesar pentru echilibrul interior și dezvoltarea armonioasă a personalității;
mândria de a-și vedea părinții alături de ei, în momentele cheie din viața lor. În ceea ce privește familia,
părinții au șansa de a fi implicați afcetiv și efectiv în activitățile desfășurate de copii lor; părinții vor avea
șansa de a-și cunoaște mai bine copii, de a-i înțege, vor avea posibilitatea de a le observa comportamentul
în colectivitate. În ceea ce privește avantajele școlii, acestea s- ar putea referi la: cunoașterea mai bună a
părinților și elevilor, prin apropierea și colaborarea cu ei; cunoscând situația și posibilitățile financiare ale
școlii, părinții pot contribui financiar la realizarea unor activități; prin participarea activă la viața școlii,
părinții vor conștientiza mai bine, rolul instructiv-educativ al școlii
Într-o clasă, părinții elevilor de foarte puține ori formează un grup omogen, nedispunând toți de
aceleași mijloace pentru a se implica în activitățile școlii. Din acest motiv, cooperarea lor cu școala
trebuie să ia forme diverse, pentru a răspunde nevoilor și disponibilităților lor: o parte din părinți își alocă
timp și energie pentru participarea la activități; alții nu sunt disponibili, dar participă doar la activitățile și
evenimentele speciale; alți părinți au suficient timp liber, energie și cunoștințe pentru a aduce o
contribuție importantă la activitățile școlare. O altă categorie de părinți pot susține expuneri pe teme
legate de locul de muncă, tradiții, anumite experințe de viață specifice, sau modul cum își petrec timpul
liber.
Implicarea părinților, indiferent de statutul economic, etnic, social al acestora, în educația elevilor
conduce la îmbunătățirea perfomanțelor școalare, reducerea ratei abandonului școlar și a delicvenței, dar
creează și o legătură mai strânsă, între aceștia și elevi.
Familia are un puternic impact asupra educației tinerilor, copii care sunt ascultați de părinți,
sprijiniți, îndrumați, obțin rezultate școlare impresionante.
Implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor şi asistarea acestora în îndeplinirea sarcinilor şcolare
contribuie la diminuarea efectelor sărăciei şi absenţei educaţiei formale. Existenţa unui mediu familial
suportiv, cu aşteptări înalte în ceea ce priveşte succesul şcolar al copilului, se corelează sistematic cu
performanţe ridicate la învăţătură.
40
Importanta celor “sapte ani de acasa”
Prof.Gheorghe Alina
Scoala Gimnaziala Comuna Florica,Jud.Buzau
Mihai Eminescu in “Opera politica II” facea urmatoarea afirmatie”A astepta sa culegi altceva dintr-
un pamant decat ceea ce ai semanat in el ar fi o copilarie”.
Aceasta afirmatie se pliaza perfect pe cunoscuta sintagma a “celor sapte ani de acasa” ce aduce in
discutie vrand-nevrand ,notiunea de educatie.
Cand spunem educatie,gandul ne duce inevitabil la scoala,care trebuie sa faca educatia copilului
informala cat si formala,dar scoala are mult mai putine sanse daca”pamantul”pe care -l modeleaza nu
este”lucrat” in familie.Existenta celor”sapte ani de acasa”precum si lipsa lor marcheaza destinul fiecarui
om.
Copilul care traieste intr-o familie unita,armonioasa invata inca din primii ani caldura ocrotitoare a
familiei,ce inseamna toleranta,respectul,cinstea,corectitudinea,modestia si echilibrul.Aici se invata ce
inseamna respectul reciproc ,ce inseamna un adult echilibrat.
“Copilaria este inima tuturor varstelor”spunea Lucian Blaga,adica cel care a avut o colilarie fericita
a dobandit o temelie sufleteasca solid ape care se vor aseza toate cele ce vor veni adata cu celelalte varste.
Tot in primii ani ai copilarie se dobandeste si o educatie morala,atunci se invata sa nu ramana
indiferenti la suferintele semenilor,sa ajute dezinteresat. Atunci se descopera ca nu valorile material sunt
pe primul loc ,ci cele spiritual,se afla ca viata are urcusuri si coborasuri,de accea parintii sunt obligati sa-I
obisnuiasca pe cei mici sa si piarda.Tot de la acestia invata ca cel mai de bun pret al omului este
sinceritatea,deoarece ea este cea care duce la o relatie sanatoasa cu cei din jur.Multumirea sufleteasca a
copilului se dobandeste doar intr-o familie unita,este uimitor cat de usor poate fi facut fericit un
copil.Lucrurile marunte precum mese in familie,concediul cu parintii,plimbarea de duminica,vizitele la
bunici cimenteza legaturile dintre parinti si copii.
In ultimii ani ,traind intr-o lume mercantile interesata doar de castigul material,spiritual unei familii
unite e pe cale de disparitie.Din dorinta de a castiga cati mai multi bani sotul sau sotia,prinsi in
vartejulvietii cotidiene,se neglijeza reciproc,nu au timp sa se mai ocupe de copii iluzionandu-se ca daca le
asigura un trai indestulator e sauficient,dar se inseala si elocvente in acest sens sunt vorbele batranei din
“Moara cu noroc” de I.Slavici”nu banii,ci linistea colibei tale te face fericit”.
In concluzie cei”sapte ani de acasa” isi pun amprenta pe formarea unui adult echilibrat.
41
Prof. Gheorghe Doina Carmen

G.P.N. Gura Șuții, jud. Dâmbovița
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ”mulţumesc”,
” te rog”, ”iartă-mă”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
afective, motrice şi intelectuale. Uneori, lucrurile decurg „de la sine”, dar există factori care țin de
mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Imediat după ce se naște copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat ca mama să identifice acea nevoie şi să o satisfacă. Nevoia de de a fi luat în braţe
reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura
un mediu sigur pentru cel mic. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-
bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar
dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul,
experții subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i
citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă
în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze. După vârsta de
un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice.
Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi
acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an
şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi
3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de
rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi
dexteritatea. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul
în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat ,etc.) se formează cel
mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec)
care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la
3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să
aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace
singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie,
un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .
Dacă sunt indrumați, copiii pot și trebuie să-și însușească , in cei sapte ani, deprinderi de
autoservire, ordine, igienă, curatenie , exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor
si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bunele maniere , limbajul corect transmis , modul de a
relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocări ale mediului inconjurător, consecvență și
perseverență in realizarea unor sarcini, concentrarea atentiei, spiritul de competitie, altruismul,
cooperarea,etc.
Unele din ultimele insusiri prezentate și dobandite de copil in această perioadă devin stabile
pentru tot restul vietii.
Altele influentează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a încălca normele ori nu va fi
increzător in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoană si de a-i pune o eticheta, gânditi-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalti.
42
Cei șapte ani de acasă – norme de comportare în familie și la grădiniță
Prof.înv.preșcolar ELENA GHEORGHE
GPP ”Căluțul de Mare” Constanța
Sintagma ”cei șapte ani de-acasă” se referă la educația pe care o primește copilul de la părinți, la un
copil bine-crescut, mai precis la dobândirea unor bune deprinderi:
• deprinderi igienico-sanitare (de autoservire);

• deprinderi de comportare civilizată și de politețe;
• deprinderi de ordine și curățenie.
Vorbim de cei șapte ani de acasă deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Formarea oricărei deprinderi necesită din partea părinților și a educatoarelor răbdare și, mai ales, un
echilibru între severitate, toleranță și timp.
Regula celor șapte ani de acasă se învață fără constrângere, prin comunicare, îndrumare și foarte
multă răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură
ce crește și se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung.
Pentru formarea deprinderilor igienico-sanitare (de autoservire) este necesară parcurgerea mai
multor etape de care părinții și ceilalți factori educativi trebuie să țină seama.
Prima etapă constă în familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea lor (săpun,
prosop, spălător). Acum se formează o imagine globală asupra acțiunii și a obiectelor.
În a doua etapă, se explică, se demonstrează operațiile în ordinea lor firească, se demonstrează
fiecare mișcare în parte, iar copiii o imită.
Cea de-a treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii. Copiilor le este
cerut să execute operațiile în succesiunea lor, dar sub supravegherea adultului.
În cea de-a patra etapă, deprinderile se automatizează; aceasta este posibil după vârsta de 5-6 ani. În
această etapă, copilul execută operațiile corect, cu minimum de energie.
Etapa a cincea a formării oricărei deprinderi o constituie perfecționarea ei. Este de fapt, faza
formării stereotipului dinamic, adică automatizarea acțiunii.
Deprinderile de ordine și curățenie sunt deosebit de importante. Ele se reflectă în activitatea fiecărei
persoane prin felul în care își organizează munca, programul zilnic, chiar și în gândire. Dacă formarea
deprinderilor de ordine și curățenie n-a început la o vârstă foarte fragedă (când copilul poate fi îndrumat,
ce, cât, cum să asimileze) mai târziu, în adolescență, el adoptă unele norme de comportare prin auto-
educație, dar mai greu, cu lacune. De aceea, este deosebit de important să se înceapă cu formarea
deprinderilor de ordine și curățenie concomitent cu celelalte deprinderi.
Considerarea deprinderilor de comportare civilizată și de politețe sunt aspecte de bază în procesul
instructiv-educativ. Preșcolarii, mai târziu școlari, participă la diferite activități în mod organizat; ei
trebuie să acționeze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, a învățătoarei și să respecte
disciplina. În vederea realizării acestei capacități se pot desfășura cu copiii jocuri care dezvoltă răbdarea,
stăpânirea de sine, perseverența. Dacă deprinderea de a fi disciplinat nu s-a format la vârsta preșcolară,
mai târziu va fi mai greu, copilul va fi permanent neadaptat, nu va răspunde cu ușurință cerințelor impuse
de diferite activități, va fi refractar la orice sarcină sau negativist la orice sfat venit din afară.
Cauza unui asemenea comportament ar putea fi:
• lipsa concurenței de cerințe între factorii de educație din familie și grădiniță. Dacă între aceștia nu
va exista o unitate de cerințe și de exigență, copilul nu va da dovadăde comportament disciplinat.
• lipsa concordanței de cerințe dintre membrii aceleiași familii. Oricât i-ar cere mama copilului să
fie disciplinat, dacă tatăl și bunica nu îi cer același lucru, socotind că e mic și că are timp să învețe,
deprinderea nu se formează.
Pentru formarea deprinderilor de comportare civilizată, este necesar ca toți membrii familiei să arate
concordanță de păreri și atitudine. Nu i se poate cere copilului să se comporte civilizat, să respecte liniștea
cuiva, dacă ceilalținu o respectă. Exemplul personal (părinte, membrie de familie, prietenii acestora) este
hotărâtor!
43
”Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile”și, de aceea, este important ca această
deprindere să se formeze de la cea mai fragedă vârstă – vârsta antepreșcolară și preșcolară.
Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp, este bine ca părinții să insiste
până la transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă se vor manifesta unitate de vederi în
cerințe, perseverență, răbdare, înțelegere, dar și exigență. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu
o bună purtare. Aceasta este ”cartea de vizită a familiei”.
44
Cei 7 ani de acasă
GHEORGHE ELISABETA
LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BRAILA
Dintr-un anumit punct de vedere, cei 7 ani de-acasă nu prea mai există, deoarece copiii sunt incluşi
în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. In mediul familial copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Trăim intr-o societate in care mediul conversational este tot mai sarac, cu toate auzim cuvantul
"comunicare" peste tot. Eu nu sunt psiholog, dar cred că secretul unui copil educat constă în comunicare,
in calitatea timpului petrecut cu copilul tău.
Copilul trebuie inclus in cat mai multe aspecte ale vietii de familie, dar sa nu uitam ca totusi, elnu
este un adult in miniatura. Un copil are interese propriei varste si atentia lui este foarte redusa.
Stilul de comunicare în cadrul familiei poate influenta felul în care sunt gestionate conflictele, dar si
gradul de incredere pe care copiii il pot dezvolta in propria lor capacitate de a lua decizii. Comunicarea
este un proces complex, care implica mai mult decât un simplu schimb de informatii si este formata din:
cuvinte; tonul vocii; gesturi; pozitie; mimica.
Comunicarea nonverbala este un limbaj extrem de preţios pentru parinti (atât pentru transmiterea
mesajului, cât şi pentru înţelegerea lui), putând accentua ceea ce se spune prin cuvinte, ceea ce este cu
adevarat important din ceea ce se spune prin cuvinte (mesajul real) sau putând arata în mod clar ca ceea
ce se spune prin cuvinte este fals.
45
Profesor învățământ preșcolar Gheorghe Gabriela
Grădinița cu P.N. Valea Dulce,

structură a Școlii Gimnaziale, Comuna Podenii Noi, jud.Prahova
”Copiii nu sunt singurii care cresc.Și părinții cresc.Tot așa cum noi ne privim copiii, să vedem ce
fac cu viețile lor, tot așa ne privesc ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre.Nu le pot spune copiilor
mei să ajungă la stele.Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele.”(Joice Maynard)
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Atașamentul
copilului față de familie, și în special față de mama sa, este indiscutabil.Dar, în același timp, oricât ar
părea de ciudat, dragostea și atașamentul, comportamentul și manifestările față de mamă trebuie
formate.Aici, acasă, în sânul familiei începe educația”puiului de om”.Aici copilul se naște și iubește,
iubește binele și frumosul, aici cunoaște primele emoții, aici începe educația. Din perspectivă proprie, anii
pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți ce este viața
defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
Astfel, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. Această satisfacere a nevoilor ceui mic, în special de către mamă, constituie baza
unei bune relaţii ulterioare între cei doi.Copilul are nevoie de explorare și părinții sunt cei mai buni primi
dascăli.În brațele lor copilul ia cele dintâi cunoștințe, în brațele lor copilul începe a judeca binele din rău,
în brațele lor copilul își petrece pruncia.Faptele și cuvintele părinților sunt inițieri în drumul pe care va
merge copilul, viitorul adult de mâine.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.Copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă
primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie
pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la
părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul
acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele
pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care
trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul
se află în preajmă, înregistrând aproape tot, cu lux de amănunte!
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei, chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani! Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”) va învăța copilul să ajute, activitățile acestea
vor fi pentru ei, lucruri firești, normale, nu o corvoadă.
Când vorbim despre „cei șapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.Ne gândim la un
copil bine crescut,un copil care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu
cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc „cei șapte ani
de acasă”. Dar educaţia primită în acești șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă
dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
46
transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte
apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu fie percepute ca disciplină de fier. Părinţii sunt modele
pentru copil, acesta învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe.Sunt lucruri care se învaţă implicit,
copilul va copia comportamentul adulților din universul său.
La început copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dar chiar dacă copilul nu este suficient de
matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă
orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Cei „șapte ani de acasă reprezintă o
oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
capacitatea de relaţionare social.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte
bucuria de a avea niște copii buni, iubitori și apreciați de cei din jur.Numai în urma unui bun exemplu
putem spune cu mândrie: „Iată, eu şi copilul meu!”
Ar trebui ca fiecare părinte să aibă timp pentru propriul copil, dar zilele și săptămânile trec cu
repeziciune și mulți părinți uită că, printre multiplele lor ocupații, copilul ar trebui să reprezinte ceva cu
totul aparte.Copilul iubește binele tot așa cum iubește dulciurile și jucăriile frumoase, deci să-l
ajutăm.Numai că de multe ori uităm să-i dăruim bucuriile, lucrurile bune.Un proverb spune:”O vorbă
bună, rostită la timp potrivit, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit,
înviorează timpul.”
Și, oricâte expectative și pretenții am avea de la copii, să nu uităm nici o clipă că și ei, la răndul lor,
au dorințe și așteptări.Iar gândurile lor sunt oglinzile reale și ideale în care se poate regăsi familia...Nu
trebuie decât privite.
47
Importanța celor 7 ani de acasă
Gherghina, Gheorghe -Liceul ,,Preda Buzescu”-Berbești
Motto: „Școala, pentru a da roade, are nevoiede sprijinul conștient și de colaborarea părinților.
Educația dată în școală se dovedește a fi muncă irosită și ineficace, dacă familia e ostilă și indiferentă”
H.H.STERN[1]
Mediul în care copilul se naște, trăiește și se formează pentru viață este familia. Acesta are rolul
principal în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei.
Modul în care se relaționează în familie, climatul afectiv și modul socio- cultural al acesteia sunt
importante în integrarea socială și în constuirea comportamentului viitorului adult.
Pentru a se dezvolta copilul are nevoie de un mediu de viață bun.
Copiii sunt cei care imită comportamentul părinților. Ei sunt cei care le imită izbucnirile emoționale
- dacă râzi mult,vor face la fel și se vor amuza cu astfel de lucruri. Dacă ești furios și țipi mult vor copia și
aceste comportamente. Copiii mai copiază și frazeologia, accentele , mimca feței și gesturile. Părinții
vorbăreți vor avea copii vorbăreți, care vor deveni adulți cu o exprimare corectă, fluentă. Copiii îți
împrumută atitudinile . Dacă prețuiești învățătura și ei vor face la fel.
Familia este mediul normal în care personalitatea unui copil se dezvoltă armonios sub toate
aspectele. Pentru fiecare părinte capitolul ,,educație copii”este foarte important. Este cunoscut faptul că
foarte importantă în reușita educației unui copil este consecvența și coerența dintre vorbe și fapte. Copiii
nu fac neapărat ce le spunem să facă, ci fac ceea ce văd că facem noi. Puterea propriului nostru exemplu
bun sau rău îi urmărește toată viața.
Puterea mediului familial de învățare a fost temeinic cercetată de-a lungul timpului de un număr
impresionant de specialiști în domeniul educației. Aceștia au descoperit că cele mai importante lucruri
făcute de părinții ai căror copii se descurcă foarte bine la grădiniță durează și în ciclul primar și mai
departe. Acești copii au parte de:
 Reguli pentru folosirea tabletei, privitul la televizor, calculator;
 Timp de joacă împreună cu prietenii acasă și în parc;
 Ieșiri în oraș, precum cele la cumpărături, împreună cu părinții;
 Vizite la casele rudelor sau apropiaților;
 Servirea mesei împreună cu toată familia;
 Timp de citit;
 Ocazii să picteze, să deseneze acasă;
 Responsabilități în casă , treburi potrivite vârstei lor.
Părinții sunt cei care trebuie să organizeze, să dirijeze și să orienteze viața copilului lor.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de
pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor.
Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Familia îi
formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială, obişnuindu-l să utilizeze factorii
naturali(apa, soarele) pentru buna funcționare a organismului.
În cadrul familiei copilul îşi insuşeşte limbajul.Volumul vocabularului şi corectitudinea exprimării
copilului depind de munca depusă de către părinţi în această direcţie. Familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice, etc). Ea se
preocupă de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor, dezvoltându-le spiritul de observaţie,
memoria şi vederea.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul , politeţea,
cinstea, sinceritatea,decenţa în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În
realizarea acestor sarcini părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e
rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil
să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă
să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Familia contribuie şi la educatia estetică a copilului, părinţii
48
fiind cei care realizează contactul cu frumuseţile naturii( culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor,
verdele câmpului, etc), cu viaţa socială( tradiţii, obiceiuri străvechi, etc).
Putem spune că școala si familia, trebuie să aibă același scop - formarea personalității integrale si
armonioase a copilului. Pâna la înscrierearea într-o unitate de învățămant, rolul primordial în educație îl
are familia.Odată cu înscrierea într-o unitate de învățământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are
școala, dar nici acțiunea educativa a familiei nu este de neglijat. Între acțiunile educative ale celor doi
factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acțiunea fiecăruia venind s-o
completeze pe a celuilalt.
Bibliografie
[1] H., H., Stern, Educația părinților în lume, Editura Didactică și Pedagogică
[2] https://www.didactic.ro/resurse-educationale/invatamant-primar
[3] Dr. Tessa Livingstone, Copilul vremurilor noastre, Editura Didactica Publishing House
[4] Nicolae,Adriana Florea, Surlea,Cosmina Florentina,Școala și consilierea părinților,Ed. Arves.
49
Cei 7 ani de acasă
GHEORGHE IONEL DANIEL

LICEUL TEORETIC PANAIT CERNA BRAILA
De foarte multe ori, în special în situatiile în care ne deranjează atitudinea sau comportamentul unui
copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de-acasa”. Replicăm
astfel considerând că nu a primit o educatie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de
politeţe, în special.
Dar ce pot invata copiii in cei sapte ani ? Ar putea invata: deprinderi de autoservire; ordine;
igiena; curatenie si exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat
pozitive, cat si negative; bune maniere si comportament; limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie,
topica ori dezacord dintre partile de vorbire); modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse
provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste
cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecventa in realizarea unei sarcini ; concentrare a
atentiei; perseverenta in realizarea uneri sarcini; alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa
faca ceva.
Psihanalistul W. Stekel afirma că "educaţia unui copil începe în prima zi de viaţă". Aceasta este o
regulă pe care mulţi părinţi nu o înţeleg, răsfăţând sau neglijând copilul şi considerând că educaţia lui
începe în momentul când începe să vorbească şi adultul se poate face înţeles. PĂRINŢII sunt primii şi cei
mai importanţi educatori din viaţa copilului. Deprinderile de comportament, atitudinea faţă de ei înşişi,
faţă de ceilalţi, faţă de prieteni, faţă de muncă, formate în aceşti ani vor sta la baza personalităţii lui
viitoare. Această perioadă este extrem de importantă deoarece studiile arată că în aceşti ani se formează
personalitatea pe tot restul vieţii.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie,atât în societate,cât şi în viaţa particulară.
50
Cei şapte ani de acasǎ
Înv.Gheorghe Maria Agota

Şcoala Primarǎ ‘’Ion Creangǎ”Sat Malcoci jud.Tulcea
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă plǎcutǎ, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de
fier.
Unii specialişti spun cǎ, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci pahare pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat un pahar de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să cerem copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele
de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă
prin imitaţie.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „prin cei
şapte ani de acasǎ“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un
nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită
să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .
Din pǎcate societatea noastrǎ duce lipsǎ de aceşti ‘’cei şapte ani de acasǎ’’iar urmǎrile sunt
negative deoarece ei reprezintǎ baza educaţiei noastre.
Dr. Augusto Cury)
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
-Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
-Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
-Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
-Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
51
-Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
-Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Ca concluzie vǎ spun cǎ pǎrinţii inteligenţ îşi stimuleazǎ copiii sǎ-şi învingǎ temerile şi sǎ aibǎ
atitudini poziteve faţǎ de societate.
52
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ.
GHEORGHIȚĂ MARIANA
GRĂDINIȚA NR.6 ,,RAZĂ DE SOARE,, BRĂILA
Se spune că ne naștem egali, dar prin educație ne diferențiem. Până la șapte ani copilul dobândește
ce -l învață și educă părinții, pentru că învăţăturile dobândite în această perioadă sunt rădăcina omului
care se va dezvolta în perioada următoare.
Specialiştii susţin că regulile de comportament şi de eduacţie oferite în primii şapte ani de viaţă sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai a-l învăţa să scrie, să
citească, să fie cel mai bun din şcoală. Educaţia se referă la toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă, până și iubirea pentru oameni, parinți sau colegi, se educă.
Bunele maniere îl ajută pe copil sa-şi dezvolte simţul respectului de sine şi încrederea în propria
persoană, dar au şi un rol important în integrarea copilului în societate. Politeţea este “ceva”care se
învaţă.Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi de la doamna
educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi acei oameni din jurul nostru ne
dau sfaturi. Salutul este primul semn al politeţii.
Copilul învaţă mult prin observaţie şi imitaţie, iar părinţii sunt primele modele din viaţa sa. Educaţia
unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul repetă faptele părinţilor (care-i vor servi de
model), ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații
similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient
mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi
numai un miracol îl poate schimba,,
Cei șapte ani de acasă sunt pentru mulți o piatră de temelie, cu cât este mai solidă cu atât copilul va
fi mai bine integrat în societate, și se va dezvolta foarte frumos pentru viitor. Cei șapte ani de acasă
reprezintă o bază a educației, iar dacă lispește baza, este grav.
Cei șapte ani de acasă sunt mai importanți decât cei douăzeci de școală, deoarece un copil pășește
pe un drum în viată, cu cunoștințele și educația ce a primit-o în cei șapte ani, nu ce învață la școală.
Completarea carențelor educative ai primilor ani de viață este posibilă, dar se face mai greu atunci
când copilul a intrat la școală. El trebuie să facă față atunci multor schimbări apărute în viața sa, de aceea
este foarte important ca părinții să mențină o permanentă colaborare cu cadrele didactice, pentru a-și ajuta
copilul să-și contureze un comportament adecvat, bazat pe încredere și respect, pe bune maniere, pe reguli
de conduită civilizată în societate.
Cine nu are cei șapte ani de ,,acasă,, nu-i poate cumpăra oricâți bani ar avea.
Bibliografie:
1. Poenaru Michiela, Cei șapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi,
2013
2.Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
53
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar Gheorghiță Mariana

Școala Gimnazială Vînători-Structura Mircești
,,Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Anii pe
care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți ce este viața de
fapt și cum trebuie să treci prin ea. În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului,
încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele
este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi
mân- cam tot ce vedeam pe jos, dar pentru asta era părintele în spatele nostru să ne explice că nu e
sănătos și frumos . În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una
sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai
delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai
în vârstă ca noi, o ajutăm să traverseze strada, deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre etc. Acești
ani i-am primit la vremea noastră și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată
cu timpul.
Prin urmare părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate,
acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așa- dar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său.
Factorul principal care determină imaginea după care se dezvoltă copilul este reprezentat de
imaginea pe care părintele o reflectă. Totul începe în anii fragezi ai copi- lăriei. Majoritatea părinților nu
se pot abține să-i spună copilului un NU categoric când comportamentul lui încalcă drepturile celorlalți.
Cuvintele ca rău, leneș, obraznic, urât, prost, ridicol, neîndemânatic și înapoiat micșorează simțămintele
de valoare personală ale copilului. Atacul constant ce-l umilește, ca și lipsa de respect manifestată
nonverbal sau neglijarea emoțională, toate acestea îl fac pe copil să nutrească simțăminte de rușine și ne-
mulțumire de sine.
Originea lipsei de respect față de sine se află in perioada copilăriei. Părinții nu o- feră sprijinul
necesar dezvoltării unor sentimente ale prețuirii de sine în anii fragezi.Când are doar câteva luni,
bebelusul poate distinge între critică și laudă. El simte că este important atunci când i se acordă atenție,
dar vede că are o valoare mai mică atunci când este tratat cu asprime. El se identifică cu părerea părinților
despre el. Conștientizarea iubirii și respectului lor pune bazele propriului respect de sine. Dragostea nu
este cel mai mare dar pe care părinții îl pot oferi copilului, respectul de sine este acel dar. Copilul nu este
in stare să experimenteze dragostea sau să raspundă cu dragoste decât după ce învață să se respecte.
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a edu- caţiei primite acasă, educaţie a
cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul lormai târziu. În afară de satisfacerea
trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie
de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare
lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.Părinții care seamană un mod de comunicare deosebit
vor avea un copil deosebit.
În concluzie, educația este cea mai scumpă haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani petrecuți mai mult în familie.
54
Cei 7 ani de acasă
prof. înv. primar, Gheorghiță Cezarina

Școala Gimnazială ,, Mihail Andrei” Buhuși
,, Educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas”- Socrate

Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi
lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”, familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie,
pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele
elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei
rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în
propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze
copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele
informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv
necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Expresia ,,ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe,
deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp
este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
55
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă
într-un univers pe care-l creează părinţii.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.
BIBLIOGRAFIE
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
Danion, Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
Coroi, V., Florescu M., Ursache M., 7 ani de acasă, Editura Medicală, București, 1968
56
EDUCATIA INTERCULTURALA SI DEZVOLTAREA COMPETENTELOR
IN LIMBILE MODERNE
Prof. Gheorghita-Schipor Laura-Maria

Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi în spiritul recunoaşterii
diferenţelor ce există în interiorul aceleaşi societăţi şi se referă mai puţin (sau deloc) la realizarea unei
educaţii pentru culturi diferite, ceea ce ar presupune staticism şi o izolare a grupurilor culturale. Educaţia
interculturală privilegiază interacţiunea şi dialogul, curajul de a ieşi din sine şi dorinţa de proiecţie în
celălalt. O educaţie concepută în perspectiva interculturală va resemnifica relaţiile dintre şcoală şi alte
spaţii educative; ea va deborda zidurile şcolii, prelungindu-se şi insinuându-se în activităţile informale, în
viaţa de zi cu zi. Cum multiculturalul nu se regăseşte doar în perimetrul şcolii (adesea acesta este dincolo
sau după şcoală), trebuie să ne pregătim în prealabil pentru a-l întâmpina şi valoriza.
Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân cele generale, în care se face orice tip de
educaţie: lecţiile obişnuite, activităţile nonformale din şcoală sau influenţele informale exercitate înafara
perimetrului şcolar. Cât priveşte metodologia didactică, se vor prelua şi adapta procedeele activizante
cunoscute, care se vor combina în modalităţi cât mai inteligente pentru a favoriza şi forma
comportamente interculturale. Va fi promovată o pedagogie activă şi participativă, metode active care să
solicite interesul şi creativitatea elevilor, care să facă apel la toate capacităţile lor şi care să le permită să
se exprime şi să colaboreze. La aceasta pot concura mai multe tipuri de activităţi (Rey, 1999, p. 188):
realizarea de proiecte, cercetări, anchete prin interviuri, jurnale de clasă, recitări de poezii, povestiri,
interpretări de roluri, manifestări teatrale cu sau fără marionete, dezbateri de idei plecând de la studii de
caz, discuţii asupra unor probleme cu impact asupra vieţii şcolii, posibilitatea de a negocia şi ajunge la
decizii consensuale, exerciţii de reflecţie critică şi constructivă. Utilizarea nu doar a documentelor
pedagogice ci şi a unor "documente autentice", ca foile de jurnal, fotografii, diapozitive, emisiuni T.V.,
filme video, ce vor permite acumularea unor informaţii diverse şi reale asupra obiectelor, culturilor şi
limbilor pe care le studiază elevii.
Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii faţă de alteritate îl joacă mass media. Instanţele mediatice
electronice (îndeosebi televiziunea şi Internetul) presupun mai multe calităţi, printre care ubicuitatea
(prezenţa peste tot) şi imediatitatea (prezentarea faptelor în direct). Lumea este prezentă aici, îndepărtatul
este apropiat, devin participant activ la un spectacol în care sunt integrat ca actor. Culturile se amestecă
unele cu altele, trecerile de la un spaţiu cultural la altul se fac instantaneu, difuziunea modelelor culturale
este pe deplin garantată. Străinul nu-mi mai este străin, evenimentele petrecute aiurea mă marchează,
devin mai sensibil la alteritate. Mass media prezintă o organizare a capitalului cultural al omenirii într-o
modalitate osmotică, interculturală. Actualitatea mediatică vine cu un imens potenţial intercultural.
Canalele specializate (în ştiri, documentare ştiinţifice) penetrează conştiinţele, realizând o integrare
cognitivă care, dincolo de funcţiile discutabile, uniformizatoare au şi avantajul de a crea premisele unei
înţelegeri în planul savoir-ului la care se raportează fiecare.
Un cadru prielnic de realizare a educaţiei interculturale îl constituie sportul. Sportul nu este numai o
practică fizică, este şi una culturală. Fiecare disciplină sportivă îngăduie mai multe grade de
universalitate. Fotbalul în Europa sau base-ball-ul în SUA au în subsidiar şi funcţii interculturale. Sportul
vehiculează modele, vedete care întrec spaţiul limitat al unei ţări. Marii sportivi nu mai au cetăţenie unică,
au devenit “mondiali”. Sportul poate uni, dar şi dezbina. El oferă oportunităţi pentru cunoaştere şi
comunicare între oameni de origini diverse, dar constituie şi prilej de distanţare şi reliefare a orgoliilor
personale, comunitare, naţionale. Dacă nu este semnificat cum trebuie, sportul, practicanţii şi admiratorii
lui îşi întăresc apartenenţele, spiritul de castă, de adversitate, de opacitate faţă de “duşmani”, “străini” etc.
La nivelul practicilor şcolare se va recurge la mai multe formule: necesitatea de a apela la o
pedagogie activă şi participativă, învăţarea cooperativă ce antrenează mai mult pe copiii cu posibilităţi
materiale modeste pentru a promova o egalitate a şanselor educaţionale, gestiunea democratică a
învăţământului la nivelul clasei sau şcolii, educaţia pentru comunicare.
Gama de activităţi în şcoală se va lărgi, prin îmbinarea diferitelor forme de organizare cu noi
mijloace de învăţământ şi împrumutarea unor practici sau strategii specifice manifestărilor culturale de
nivel comunitar sau global. Iată posibile tipuri de activităţi ce se pot contura (Rey, 1999, pp. 189-193):
57
- invitarea în şcoală sau în mediul educativ a unor persoane avizate din exterior; aceste contacte vor
fi cu atât mai benefice şi mai instructive dacă invitaţii reprezintă puncte de vedere diferite, medii sociale
şi culturi diferite;
- utilizarea bibliotecilor, a centrelor de documentare audio-vizuale prezente în şcoală sau în
comunitate sau chiar a unor bibliobuze, circulând dintr-o localitate în alta. Aceste centre vor trebui să
dispună de lucrări care să răspundă obiectivelor educaţiei interculturale: lucrări prezentând drepturile
omului şi libertăţi fundamentale accesibile diferitelor grupe de vârstă, documentaţii asupra condiţiilor
unei dezvoltări durabile şi asupra mediului înconjurător, expuneri ale unor evenimente istorice sau
contemporane, invitând la reflecţie asupra problemelor supraînarmării, rasismului şi excluderii
minorităţilor etnice, naţionale sau religioase, documente capabile de a combate teoriile care vin să se
opună înţelegerii internaţionale şi interculturale, documente în diferite limbi (există din ce în ce mai multe
cărţi bilingve pentru copii), documente şi jocuri cu referiri la diferite culturi, mai ales (dar nu exclusiv)
cele care sunt reprezentate în comunitate.
- utilizarea noilor tehnologii ale comunicării (teleînvăţarea, televiziunea educativă, cărţile - casetă),
care permit accesul la educaţia continuă a unor noi categorii sociale şi constituie o cale de tranziţie spre o
altă formă de educaţie;
- utilizarea de reviste care pot să suplinească materialul pedagogic, frecventă în ţările în curs de
dezvoltare;
- participarea la evenimentele culturale şi sărbătorile locale, la diversele activităţi care sunt propuse,
vizitarea de muzee şi expoziţii;
- antrenarea în activităţile muzicale şi corale. Cântecul constituie un mijloc de participare şi de
dezvoltare a unei culturi a păcii;
- studiul aportului reciproc al culturilor, care se poate realiza şi în afara unor evenimente culturale
specifice. Ca şi muzica, arhitectura, artele plastice şi motivele lor decorative, operele literare, ştiinţele
oferă ocazii remarcabile de a ilustra legăturile existente între est şi vest, între nord şi sud;
- organizarea de întâlniri între persoane de culturi diferite, ca ocazii de stabilire a unor noi relaţii de
prietenie;
- reacţia la evenimentele politice locale şi internaţionale. Dramele (războaie, foamete sau catastrofe
ecologice) sau injustiţiile (acte rasiste, respingerea cererii de război etc.) care se petrec zi de zi în întreaga
lume şi cu care tinerii sunt confruntaţi, mai ales, prin televiziune, nu îi lasă indiferenţi.
- înfrăţirile, care oferă o ocazie concretă a schimbului şi solidarităţii. Ele se pot realiza între clase
ale aceleaşi şcoli, pentru a iniţia contacte pozitive între grupuri, ca şi între clase din alte regiuni lingvistice
sau chiar din alte ţări;
- corespondenţa şcolară, care poate fi realizată deja de către toţi copiii prin schimburi de desene, de
casete audio sau video. Noile tehnologii facilitează diferite forme de schimb;
- colaborarea cu asociaţiile locale sau internaţionale, mai ales cu diverse asociaţii
nonguvernamentale ale căror obiective sunt în relaţie cu înţelegerea internaţională şi educaţia
interculturală, cu drepturile omului şi emanciparea grupurilor minoritare, pacea, dezvoltarea şi protecţia
mediului;
- vizitele, cursurile, zilele sau săptămânile de studiu centrate pe un aspect anume (mediul
înconjurător, arhitectura, artizanat, limbi);
- participarea la activităţile propuse de unele organisme;
- celebrarea Zilei drepturilor copilului pe 20 noiembrie, data aniversară a "Declaraţiei drepturilor
copilului" (1959) şi a "Convenţiei privitoare la drepturile copilului" (1989) adoptată de ONU, ca şi
celebrarea Zilei drepturilor omului pe 10 decembrie, dată aniversară a "Declaraţiei universale a
drepturilor omului" (1948) proclamată de ONU.
Bibliografie:
1. Cucos, C. Educaţie interculturala, Editura Erota, Iasi, 2001;

2. Gheorghita-Schipor, L, Lucrare metodico-stiintifica in vederea obtinerii gradului didactic
l, Craiova, 2016
58
Visul învățătoarei
Prof.Înv.Gheorghiu Aurora
Școala Gimnazială nr.22 “Dimitrie Cantemir” Galați
Fiecare “poveste de viață” începe prin fixarea rădăcinilor în “plămădeala”- asigurată de cele mai
dragi ființe nouă, “părinții”, cei care doresc cu înverșunare să obțina prin noi, copiii lor, un rezultat mai
bun și mai puternic decât propriile personalități.
Urmează “temelia” pe care începem cu fiecare an de viață să construim. Temelia nu este altceva
decât personalitatea părinților, realizările pe care le-au dobândit dumnealor până în momentul apariției
noastre.
Într-o zi de toamnă târzie am apărut eu...un copil normal, cu o copilărie liniștită, mândră de “darul”
primit de a avea părinți minunați: oameni simpli, cu aspirații modeste, atinse doar prin muncă cinstită.
Gustul de a citi, a asculta, a vorbi și a scrie a venit din modul deosebit în care am trăit. Poveștile
care mă adormeau adesea, spuse alternativ când de mama, când de tata erau însoțite de imagini și mai ales
de argumentări clare. Chiar dacă somnul mă dobora din cauza tonului corect ales pentru fiecare secvență a
acțiunii relatate, a doua zi se desprindeau concluziile și învățătura.
De aici dragostea de carte și respectul pentru cei ce scriu. Nu-mi amintesc să mi se fi refuzat
cumpărarea unei cărți, cu toate că veniturile familiei erau mici.
Mai mult chiar...la 5 ani am primit o vioară adevărată, de fapt o “prietenă” bună în perioada
copilăriei. În felul acesta am legat încă o prietenie trainică.
“Pașii” au început să fie din ce în ce mai siguri și mai hotărâți. Susținerea lor era asigurată de ambii
părinți în egală măsură.
La vârsta de 8 ani știam să răspund la întrebarea “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Statornicia a
fost argumentată în prima compunere scrisă de mine (fără ajutor) în clasa a III-a.
Îmi doream să ajung învățătoare, nu doar pentru ca îmi plăceau poveștile (cărțile în general) și
muzica, ci pentru că în grupul meu de joacă aveam întotdeauna copii mulți, mulți. Acceptam jocurile
alese chiar și de cei mai mici copii, mediam cu succes conflictele minore ce apăreau inevitabil și găseam
cele mai bune strategii pentru activitățile ce nu le propuneam.
Deși îmi iubeam părinții enorm nu i-am consultat niciodată în hotărârea pe care o luasem doar cu
mine. Crescusem... problemele familiei erau multe, interveniseră modificări grave în starea de sănătate a
mamei și nimic nu-mi permitea să le împovărez existența. Toată atenția părinților era îndreptată spre ei
înșiși.
Anii frumoși au trecut repede până la vârsta de 14 ani și greu după această vârstă. Nu apucasem să
împărtășesc “secretul meu” cu mama care în perfectă liniște a dispărut din familia mea.
Acum povara deciziilor apasă pe umerii tatălui și el ajuns firav, vulnerabil, neputiincios în fața
destinului.
Puterea, forța și energia de care aveam nevoie venea din zestrea acumulată în perioada în care am
fost un tot unitar.
Am ajuns ce mi-am dorit, mutilată sufletește de lipsa unuia dintre părinți. Am descompus bucuria în
bulgări mici pe care i-am împărțit frățește între cei doi părinți.
Mie mi-am păstrat mulțumirea de a-mi fi împlinit un vis, clădit într-un cămin extraordinar și a-mi
încuraja copiii pe care-i modelez să împărtășească fiecare vis și să împartă fiecare bucurie cu cei dragi.
În volumul “Atelier literar” am găsit poezia “Învățătoarea” scrisă de Aurel Storin. Ea este rezumatul
existenței mele:
“Un tătuc cum sunt destui

Se ruga de fata lui:
-Nu-mi șopti vreo întrebare
Despre lume, fata mea;
tu ești mică, lumea-i mare,
nu te potrivești cu ea.
Sunt, fetița mea, pe lume
59
Prea puține lucruri bune.
Ce? Tresari? Nu-ți fie frică

Fată dragă, fată mică.
Mergi mai bine la culcare
Și-ai să vezi că-n somnul tău
n-o domni atâta rău,
cât domnește-n lumea mare.
Strâmbi gurița de mânie?

Ce știi tu, să-ți pese ție?
Du-te, du-te la culcare.
Lumea ta va fi crăiasă
Tu vei fi cât ea de mare
Ea, ca tine de frumoasă.
Și-o să creșteți împreună
Tu mai mare, ea mai bună.
Când visezi , fetița mea,

lumea-i pe măsura ta...
Ea, de colo: “Tată,tată,

când am să mă fac mai mare
vreau să fiu învățătoare!”
Tatăl a privit spre fată

dureros de buimăcit.
A privit și i-a vorbit:
-Fata tatii, fata mea
tu nu vezi? Viața noastră
și așa-i destul de grea.
N-avem bani de pus deoparte
nu ne-ajunge pentru carte.
Ce pot eu, un biet cizmar

Cerului să-i cer în dar ?
Dacă mi-a dat brațe numa
Ca să tălpuiesc pingele,
Mulțumescu-i pentru ele.
Nu mai cer nimic de-acuma.
Eu, fetița mea, îți zic,
Nu-s boier și n-am nimic.
Fata stă, ascultă, tace

Totuși, visul nu-i dă pace.
Se frământă, strigă tare:
-Vreau să fiu învățătoare!
-Vreau și eu, fără-ndoială

Însă n-avem bani de școală.
-Poate ți-ar plăcea și ție
Vezi, o altă meserie.
60
Visul obsedează, doare:
Anii au plutit sub cer

Fără ca măcar să-l miște,
Triști și liniștiți ca niște
Nevăzuți corăbieri.
Tare-a dus-o greu cizmarul
Nu i-a fost deloc ușor
Și-a luat pâinea de la gură
Pentru fată, uneori.
Fata...
Ce-i cu fata oare?
A ajuns învățătoare. “
61
EDUCAŢIA ÎNCEPE CU CEI 7 ANI DE ACASĂ
Profesor învăţământ primar,Gheorghiu Mariana

Şc. Gim. “Ioan Luca” Farcaşa, jud. Neamţ
În primii 6 ani de viață, copilul trece prin mari transformări fizice și psihice, de la sugar cu mișcări
haotice la un copil activ în mod inteligent. Specific acestei perioade este mintea ”absorbantă” ce le
permite copiilor adaptarea la mediul în care trăiesc. Copiii absorb mediul în mod necondiționat, fără
prejudecăți și fără a deosebi între bine și rău, absorb imagini, ritualuri și comportamente, atitudini, limbaj,
gusturi si valori. De aceea, în acești ani, este nevoie ca noi să acordăm o atenție deosebită informației pe
care vrem să o transmitem și modului în care o facem. Acest lucru poartă denumirea de modelare și fie că
o facem conștient sau nu, copiii observă și absorb informația exact așa cum este transmisă. Mama deţine
un rol educativ foarte important pentru dezvoltarea copilului, pentru integrarea lui socială. Când unui
copil îi lipsesc afecţiunea, atingerile, atenţia unei mame, deşi cineva continuă să îl hrănească normal, acel
copil nu va creşte adecvat. Relaţia aceasta este decisivă pentru dezvoltarea normală, sănătoasă a viitorului
adult şi este de neînlocuit.
Dragostea oferită de către mamă reprezintă prima formă de afectivitate pe care copilul o
sesizează.Din această relaţie copilul:va învăţa primele reguli si obligaţii;va învăţa cum să se raporteze la
celelalte persoane din viaţa lui;cum să socializeze si să se integreze în comunitate.
Mama este cea care îi va oferi copilului sentimentul de siguranţă, de stabilitate, de model, ceea ce îi
va influenţa întreaga personalitate şi îl va transforma fie într-un adult sănătos pe toate planurile, care are
încredere şi stimă de sine, fie va deveni o persoană nesigură şi temătoare.De asemenea, mama va avea şi
responsabilitatea de a nu îl răsfăţa pe copil, astfel încât acesta să refuze prezenţa altor persoane sau copii,
va şti cum să îl echilibreze, cum să îi ofere dragoste atunci cănd copilul are nevoie, dar să se şi impună şi
să se facă auzită şi ascultată.Ţinând cont de toate acestea, este nevoie ca mama să fie, la rândul ei o
persoana sigură de ea, care se cunoaşte, care are o siguranţă familială, financiară, socială, pentru că numai
aşa va fi capabilă să îşi îndeplinească rolul în adevaratul sens al cuvântului.
Deşi bagajul genetic joacă un rol important în dezvoltarea copilului, din ce în ce mai multe studii
relevă importanţa determinantă a experientelor timpurii. Astfel, sub influenţa mediului, genele pot fi
activate sau dezactivate, remodelând schema de dezvoltare atât în sens pozitiv, cât şi în sens
negativ. Un număr semnificativ de cercetari au stabilit ca există şapte aspecte ale mediului familial
timpuriu care susţin dezvoltarea cognitivă şi psihosociaăa a copiilor şi ajută la pregătirea sa pentru şcoală
şi viaţă:
1.Încurajarea explorării mediului.
2. Medierea de către un adult a învăţării abilităţilor cognitive şi sociale de baza.
3. Lăudarea şi întărirea pozitivă a progreselor în dezvoltare.
4. Îndrumarea în exersarea şi extinderea abilităţilor.
5. Evitarea dezaprobării sau a folosirii unor tehnici greşite de disciplinare.
6. Comunicarea bogată şi reactivă.
7. Ghidarea şi limitarea comportamentului printr-o disciplinare corectă
Atăt părinţii, căt şi educatorii au nevoie de a fi susţinuţi şi încurajaţi pentru a fi implicaţi in mod
activ în vieţile copiilor.
BIBLIOGRAFIE:1 “Dezvoltarea Umana”, Diane E. Papalya, Sally Wendros Olds si Ruth Duskin
Feldman, Editura TREI, 2010
62
Profesor logoped Gherasim Sorina Elena

Școala Gimnazială Specială ”Maria Montessori” Bacău
Unul dintre cele mai importante, dar și ignorate din nefericire, subiecte, este educația copiilor. Tema
educației nu are o priză deosebită, mulți preferând să meargă cu valul schimbărilor culturale (televizor,
tabletă, telefon etc), care modifică pe termen mediu nu doar valorile părinților, ci și sufletele copiilor.
De la vârste fragede, în copil apar tendințe spre răutate, care, la început, sunt inconștiente. Dacă nu
sunt ținute sub observație, aceste porniri ar putea ajunge gradual, obișnuințe. Astfel, de exemplu,
capriciile, zelul, mânia, lenea, neascultarea, încăpățânarea, invidia, avariția își pot face apariția foarte
devreme în viața copilului. Unii copii încep să folosească șiretenia la o vârstă fragedă și chiar mint. De
altfel, la cinci ani se pot vedea în copil primele trăsături ale caracterului său. Acestea se dezvoltă și,
împreună cu ele, așa cum intră în firea copilului anumite virtuți, intră și anumite defecte. Părinților le
trebuie atenție și răbdare pentru a încerca să împiedice să ajungă obișnuințe și, în același timp, să ajute la
dezvoltarea calităților în suflet și în inimă. Ori, actualmente, tendința este de a iubi, ocroti și a face fericiți
copiii, oferindu-le o atenție excesivă și un confort prin care părinții se străduiesc să-i scutească de orice
suferință. Treptat însă, copilul va începe să resimtă toate începe lucruri ca fiind mai puțin plăcute, chiar
sufocante, uitând că avem nevoie să creștem copiii rezilienți psihic, altfel nu vor putea ajunge să trăiască
ca niște adulți fericiți. Centrarea părinților asupra copilului este benefică doar în măsura în care acțiunile
lor îl ajută pe copil să se dezvolte pe termen lung, iar nu neapărat să fie fericit pe moment. Astfel, cei mici
trebuie făcuți să vadă că faptele lor reprobabile nu îi înfurie pe cât îi îndurerează pe părinți. Iar aceștia din
urmă ar trebui să-și amintească faptul că, indiferent de cât de superficiale și lipsite de importanță ar putea
părea faptele rele individuale ale copiilor, dacă acestea nu sunt corectate, pot deveni ușor practică
cotidiană, iar în ani, obișnuință cu efecte negative asupra caracterului lor. Atitudinea adulților față de
copiii trebuie să țină cont de faptul că fiecare persoană se naște pentru a avea o viață a sa proprie, pentru
a-și realiza un destin propriu, aceasta fiind cea mai importantă lecție și darul cel mai de preț, după darul
vieți, pe care i-l putem oferi unui copil. Și, mai este necesar de înțeles că noi, oamenii, nu putem controla
decât ceea ce facem noi înșine, nu alții, și cu cât mai puțin totul. Să acceptăm că există Dumnezeu și că,
deși El are toată puterea asupra întregului univers, ne permite ca fiecare dintre noi, să ne controlăm
propriile acțiuni și să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce facem.
De asemenea, o disciplină înțeleaptă pe de parte, și o atmosferă îngăduitoare de dragoste reciprocă
între toți membrii familiei, pe de altă parte, sunt elemente extrem de importante în educația copiilor. Și nu
este mai puțin important ca părinții să nu se lase supărați de copiilor lor. Supărarea este un semn al slăbirii
iubirii. La baza acesteia se află mânia și egoismul. În starea de supărare, omul nu se gândește la aproapele
său, nu empatizează cu el, ci se gândește numai la sine. În cele mai multe dintre cazuri, părinții se supără
pe copii lor pentru că aceștia îi deranjează în vreun fel, îi îndepărtează de la o activitate necesară sau
interesantă, le cer să se jertfească în vreun fel. Iar supărarea din partea părinților, pentru că este un păcat
împotriva iubirii, acționează, în același timp, foarte dăunător asupra sufletului copiilor.
Dacă părinții răsădesc în copii altoiul cel bun al viețuirii bisericești, dacă se preocupă de creșterea
lor în solul bun al familiei creștine și al modului ortodox de viață, dacă au grijă să smulgă din rădăcini
buruienile care ar putea sufoca tot ceea ce este bun în ei și-i udă cu apa vie a Cuvântului lui Dumnezeu,
atunci ar trebui să-și îndeplinească obligația față de Dumnezeu și Biserică, spre propria mângâiere și
fericire.
63
Prof. Gherban Cuciureanu Ciprian Marius

Centrul Școlar de Educație Incluzivă „Primăvara” Reșița
Adaptarea la viaţa de şcolar
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Deprinderi elementare
Inadaptabilii
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
Atmosfera de acasă
Pauzele
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi
limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ.
64
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor
de manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un
dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă
irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
65
Importanta celor 7 ani de acasă
Prof. Gherban Cuciureanu Sinziana Rozana Maria
Centru Școlar de Educație Incluzivă „Primăvara” Reșița
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasã este deja cunoscutã tuturor. Descopera de ce
este importanta pentru micutul tau.
De multe ori când întâlnim o persoanã cãreia bunele maniere îi lipsesc cu desãvârșire,
spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasã. Tu, ca pãrinte, cu siguranțã nu îți dorești un copil despre
care s-ar putea face o afirmație similarã și de aceea trebuie sã te implici în formarea caracterului sãu în
acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un pãrinte își poate educa copilul în aceastã
perioadã a vieții sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia sã apelãm la o vorbã din popor relevantã la acest capitol ”nu fã ce face popa,
fã ce zice popa”. Din pãcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tãu decât spre a te
asculta cu sfințenie atunci când le spui ce sã facã și ce sã nu facã. Puterea exemplului este foarte
importantã la aceastã vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce gunoaie pe stradã, fii tu primul care aruncã
mereu ambalajele la coș. Cedeazã locul tãu în autobuz persoanelor mai în vârstã dacã îți dorești ca cel mic
sã procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile. subtil!

Atunci când îi spui unui copil cã nu are voie sã facã un lucru, nu faci altceva decât sã îi
strârnești curiozitatea cu privire la ce se întãmplã dacã pune mâna acolo unde mami i-a spus sã nu o facã.
Nu trebuie sã îi interzici celui mic sã exploreze mediul înconjurãtor, ci mai degrabã sã îi explici
consecințele acțiunilor lui. ”Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei
avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacã te sui acum în copac poți sã cazi și sã te
julești și o sã îți curgã sânge” sunã mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi cã nu ai voie sã pui mâna
acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tãu la o vârstã fragedã.
Învațã-l despre egalitate

Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie sã îi explici celui mic cã un director nu este cu
nimic mai bun decât doamna de la curãțenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și
trebuie respectați în aceeași mãsurã. Afirmațiile de genul ”dacã nu ești cuminte, te las în stradã sã te fure
țiganii” nu fac altceva decât sã îi imprime în minte celui mic ideea cã rromi sunt o etnie rea și cã trebuie
sã se poate cu ei în mod corespunzãtor.
Explicã-i despre bunele maniere în public

Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva
decât sã atragã atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie sã îi explici celui mic cã nici lui nu i-ar
plãcea sã fie deranjat atunci când vrea sã doarmã de exemplu. Spune-i cã dacã îl nemulțumește ceva
țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta sã obținã nimic, din contrã. Descoperã ce îl supãrã și cãutați
soluții împreunã. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie sã cedezi când cel mic
face crize de nervi în public.
Pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde
își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le
considerãm noi necesare și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de respect la rândul sãu.
66
Prof. Ghercă Eduard

Școala Gimnazială Răchiteni
Comuna Răchiteni, Județul Iași
Lumea este astăzi într-o continuă mișcare. Multe dintre trăsăturile oamenilor, care au fost valori
înainte, astăzi nu mai sunt apreciate. Se aplică din ce în ce mai des regula celui care „strigă mai tare”. Au
putere cei care nu au nimic de spus, de arătat.
Oamenii cu bun simț, oameniii educați, oamenii cu cei șapte ani de-acasă se deosebesc ușor de
restul lumii. Sunt parcă din ce în ce mai rari, însă nu este o cauză pierdută. Omul educat știe să asculte cu
atenție, acționează cu finețe, nu bruschează pe nimeni, nici verbal, nici fizic, intervine când îi este permis,
alege cuvintele cu grijă, cu respect pentru cel din fața sa, este ca și cum și-ar da sieși un sfat bun. El nu
este părtinitor, el este corect, este cinstit.
Îl recunoști pe omul cu cei șapte ani de acasă: e mereu cu gândul bun pe buze pregătit să-l ofere, te
salută înainte ca tu să deschizi gura, oferă locul cu bucurie oricui, așa cum oferă orice altceva cu mare
drag, tace când simte că nu este loc pentru cuvântul lui, așteaptă doar momentul cel mai potrivit, arată
respect oricui și oricând fără părtinire, ajută cu deschidere pe cel care îi cere ajutor sau pe cel care simte
că are nevoie de el, este curat trup și suflet, țtie întotdeauna ce și cât să spună, nu duce vorba, nu aduce
vorba, onestitatea este cuvântul de ordine în fiecare clipă.
Poate părea demodată acestă atitudine, pentru că despre atitudine este vorba, dar cât încă mai există,
noi ca națiune, ca popor avem o șansă. Este greu să explici copiilor cum am fost noi educați, trebuie doar
să trăim alături de ei, arătând prin cuvânt și faptă o atitudine corectă, decentă, cu bun simț și respect.
Părinții consideră că educarea copilului lor este dificilă pe motivul că aceștia nu ascultă de
observațiile făcute de ei sau că copilul prezintă un comportament total inadecvat. Educaţia este un proces
continuu, care se desfăşoară continuu şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa
copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului.
Lipsurilor educative ale primilor ani se pot completa, dar se va face mai anevoios la vârsta şcolară,
un moment în care copilul trebuie să facă faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi
adaptarea la viaţa de şcolar.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material, hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte, copilul are nevoie de stabilitate în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără
participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
căpăta trăsături negative de caracter - egoism, vehemenţă, lipsă de respect - trăsături care, dacă nu se
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o
mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul- a ridica degetul mare de
la mână, ,,ceva bun”).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
67
Prof. înv. primar Ghercă Lidia

Școala Gimnazială Răchiteni
Structura Izvoarele, Comuna Răchiteni, Județul Iași
Cei șapte ani de acasă este o sintagmă strâns legată de educația copilului încă din primii ani de
viață, este de fapt educația începută acasă de către părinți sau tutorii legali ai acestora, continuată
începând cu vărsta de 3 ani în grădiniță și chiar în școală, după noile reglementări.
Este un timp când se formează copilului deprinderi esențiale pentru a putea trăi frumos, pentru a
comunica, pentru a se descurca. Este un proces continuu care are loc pas cu pas în etapele de dezvoltare
din viața copilului. Unele lucruri trebuie învățate de mic: formule de politețe și salut.
Unde sunt tinerii de altădată, care aveau respect pentru persoanele în vârstă atât pe stradă, cât și în
mijloacele de transport. Cedau locul imediat, ajutau la urcare și la coborâre. A-ți cere scuze era u mod clar
de respect pentru cel de lângă tine.
Micile gesturi fac diferențe între oameni. Cel educat nu va arunca nimic pe jos, va saluta totdeauna
cu zâmbetul pe buze cu o atitudine pozitivă, la fel cum va ăspunde la salut privind în ochi pe cel din fața
lui.
Punctualitatea este o dovadă de bună creștere, de educație prin care ne arătăm respectul față de cei
din jur. Sunt multe evenimente, momente în care să fii punctual este foarte important, nu poți face pe
cineva să te aștepte și nici nu poți intra prea târziu pentru că poți provoca un deranj prea mare. Uneori a-ți
cere scuze poate da roade, alte ori e prea puțin.
Omul educat este decent în ținută și comportament. Nu poți merge oricum la o întâlnire sau la un
eveniment. Este foarte împortant să avem vestimentația adaptată la aceste situații, cât și la momentul zilei
sau al locului în care are loc. Eleganța vine din simplitate, nu trebuie exagerat în a pune cât mai multe, cât
mai colorat, cât mai strident.
Așa cum salutăm când plecăm de acasă pe cei dragi ai noștri, așa trebuie să salutăm respectuos și pe
cei pe care îi întâlnim. Nu răspundem cu dispreț părinților, profesorilor, persoanelor străine, așa cum nu
ridicăm nici tonul la aceștia. Purtarea decentă și vorba bună deschid multe uși.
Oriunde am fi păstrăm liniștea și suntem cât se poate de atenți la cei din jur. Nu întrerupem pe cel
care vorbește, păstrăm ordinea, nu facem glume de prost gust, nu râdem de persoanele în vârstă sau de
persoanele cu dizabilități. Acestora trebuie să le acordăm o atenție deosebită, este cea mai înaltă formă de
respect și bunăvoință. Ei nu trebuie să se simtă niciodată izolați sau umiliți.
De asemenea omul educat, omul cu șapte ani de acasă trebuie să respecte pe cel care îi oferă și i-a
oferit educație. Formele simple: „Doamnă”, „Domnule”, „Mulțumesc”, „Vă rog”, „Mă scuzați”, sunt
dovada grăitoare a bunei creșteri. Vorba dulce, mult aduce!
Educația și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea
integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea
unor valori morale se realizează în primul rând în familie.
Am putea spune cu certitudine că indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor
valori morale, pozitive, este deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Părinții sunt pentru copil modele. Nu are rost să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. De asemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
68
Profesor Gherghe Florin (limba și literatura română);

Școala Gimnazială Puiești, județul Buzău
”Cei șapte ani de acasă” reprezintă una dintre cele mai utilizate expresii din limba română și face
referire la educația pe care fiecare individ o primește de la familie în primii săi ani de viață. Acest bagaj
de cunoștințe este foarte important pentru orice copil și reprezintă o condiție esențială pentru adaptarea lui
în societate. Un copil care cunoaște bunele maniere și care le aplică în viața de zi cu zi se va descurca, în
mod cert, mult mai bine în relațiile cu cei din jurul său decât un altul mai puțin manierat. Atunci când
afirmăm despre un copil că ”are cei șapte ani de acasă” ne gândim la faptul că acel copil știe să salute, știe
să mulțumească și să spună ”Te rog!” ori de câte ori aceste lucruri sunt necesare.
Formarea unui comportament corespunzător la un copil de vârstă fragedă depinde în cea mai mare
măsură de relația dintre părinți și copil, dar și de acele valori morale ale familiei care sunt transmise
încetul cu încetul către cel mic. Nici bunicii nu pot fi omiși, întrucât există numeroase situații în care
aceștia petrec cel puțin la fel de mult timp ca părinții alături de copil. Educarea copilului trebuie realizată
cu afecțiune, fără a-i cere acestuia lucruri care îi pot depăși puterea de înțelegere avută la o anumită
vârstă.
Este foarte important de știut că bunele maniere se întipăresc cel mai bine prin puterea exemplului.
Primele reguli de bună purtare se pot învăța prin joacă, atunci când cel mic are doi – trei anișori, vârstă la
care începe să înțeleagă și să facă anumite conexiuni între ceea ce se petrece în jurul său.
Există anumite aspecte care trebuie avute în vedere în relațiile dintre părinți/bunici și copiii aflați la
vârste fragede. În primul rând, secretul unei relații foarte bune între părinți și copii se bazează pe o
comunicare permanentă; cel mic va fi încurajat să își exprime propriile păreri, pentru că doar astfel
viitorului adult îi vor fi asigurate bazele artei conversației. Totodată, psihologii recomandă impunerea
anumitor limite în comportamentul copilului. Cel mic trebuie să înțeleagă faptul că anumite lucruri sunt
permise, în timp ce altele nu sunt posibile.
Pentru ca un copil să se dezvolte armonios, părinții îl vor lăsa să se bucure de copilărie. Există în
zilele noastre o tendință de a-i implica pe cei mici în fel de fel de activități, aglomerându-le programul și
așa destul de solicitant pentru vârsta lor. Activitățile în care sunt angrenați copiii sunt utile pentru că
aceștia interacționează atât cu adulți, cât și cu alți copii de vârsta lor, însă -pe de altă parte- pot facilita o
stare de oboseală care va face ca respectivul copil să nu mai fie atât de receptiv la spusele celor din jur.
Concluzionând, se recomandă limitarea acestor activități suplimentare în așa fel încât unui copil să îi
rămână suficient timp la dispoziție pentru joacă.
Chiar dacă programul adulților este în general solicitant, părinții sau bunicii trebuie să încerce să
petreacă mare parte din timpul liber alături de copii. Cei șapte ani de acasă vor evidenția astfel timpul de
calitate petrecut cu cei mici. Atunci când un copil comite o greșeală, el nu trebuie tratat cu agresivitate, ci
se recomandă să i se explice unde a greșit și totodată trebuie lăudat atunci când, într-o situație similară, el
va avea un comportament corect, demonstrând că a învățat din cele întâmplate anterior.
Părinții vor avea grijă să îl învețe pe copil să spună mereu adevărul; din acest punct de vedere,
adulții nu trebuie să uite niciodată că reprezintă exemplele cele mai bune pentru copiii lor.
Atunci când cele prezentate mai sus se întâmplă, copiii vor asimila mai ușor obiceiurile care să stea
la baza unui individ ”bine-crescut”. Ei vor stăpâni salutul și nu se vor rușina atunci când se vor afla în
situația de a saluta o persoană mai puțin cunoscută. În timpul jocurilor specifice vârstei lor, cei mici își
vor respecta partenerii de joacă și nu vor fi tentați să trișeze pentru a-și crea un avantaj. În diferitele
situații de comunicare orală, copiii vor putea să susțină conversația și vor ști că este firesc să asculți cu
atenție spusele interlocutorului și că nu este indicat să îl întrerupi pe celălalt. Pentru că mâncarea este una
dintre nevoile primare ale omului, un copil (la fel ca orice adult) se va afla în ipostaza de a servi masa de
câteva ori pe zi; copilul va utiliza corect tacâmurile, nu va vorbi cu gura plină și va arăta respect față de
orice alți comeseni.
În concluzie, educația oferită unui copil în primii săi ani de viață se va reflecta în comportamentul
lui pe parcursul întregii vieți. Viitorul adult va deveni oglinda familiei din sânul căreia provine, iar o bună
parte din succesul evoluției sale pe neprevăzutul drum al vieții depinde de bunele maniere dobândite în
timpul ”celor șapte ani de acasă”.
69
Bibliografie:
1. Nancy Van Pelt – Secretele părintelui deplin, Ed. Viață și Sănătate, București, 2002;
2. Turcu Filimon și Turcu Aurelia – Dicționar explicativ de psihologie școlară, București, Editura
Eficient, 2000 .
70
SOCIALIZAREA COPIILOR DIN DIVERSE MEDII FAMILIALE
Prof.înv.primar Gherghescu Jenica
Prof. înv. primar Galan Claudia
Rolul familiei în formarea personalităţii copilului şi pregătirea lui pentru viaţă este hotărâtor, ei îi
revin cele mai relevante funcţii: de formare a personalităţii copilului; de asigurare a condiţiilor favorabile
pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului; de creare a mediului relaţional şi climatului
psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a copilului şi a condiţiilor oportune
pentru autocunoaştere; de oferire a unor modele relaţionale şi comportamentale .
Pentru prima dată, copilul se percepe pe sine însuşi şi lumea înconjurătoare în familie, tot aici se
formează şi atitudinea lui faţă de mediu. Iar unul din obiectivele principale înaintate de societate este
formarea unui copil apt de a se adapta, integra şi manifesta ca cetăţean activ şi prosper. Astfel, familia
deţine locul principal în socializarea primară a copilului. Individul devine capabil să facă faţă vieţii
sociale prin familiarizarea lui cu elementele sociale de bază: norme, valori, credinţe, reguli de comportare
etc. Agenţi ai socializării primare sunt părinţii, membrii familiei, rudele, alte persoane, care au rolul de a
media pentru individ realitatea obiectivă.
Parteneriatul eficient dintre școală şi familie este o condiţie ce asigură succesul în procesul de
socializare şi presupune o comunicare efectivă, o unitate de cerinţe şi acţiuni în interesul copilului.
Cadrele didactice trebuie să cunoască mediul familial al copilului şi natura influenţelor educaţional
exercitate de părinţi şi să ţină cont de experienţa de viaţă şi învăţare acumulată de către copil în familie.
Părinţii la rândul lor, trebuie să cunoască demersurile de implicare în activitatea educaţională , atât ca
parteneri în procesele de instruire şi de formare, cât şi ca participanţi în programele de educaţie a
părinţilor. În acest context, o particularitate a mediului familial în care se educă copilul şi influenţează
socializarea este atitudinea părintelui. Modelele atitudinale şi comportamentale pe care copilul le vede în
mediul familial pot fi pozitive, dar şi negative precum: un tată incoerent, slab, supraocupat, violent,
despotic sau o mamă instabilă, superficială etc. Este de subliniat marea sensibilitate pe care o au copiii
faţă de atitudinile, stările de spirit şi opiniile părinţilor . Este foarte important ca în mediul familial al
copilului să existe un climat echilibrat, să se comunice deschis, să se realizeze împreună activităţi. Dacă
se fac anumite promisiuni şi angajamente trebuie să le respecte toţi membrii. Stabilirea unor relaţii
eficiente dintre părinte şi copil se manifestă prin ascultare activă, încurajare şi sprijin îndreptat asupra
celorlalţi, exprimare a gândurilor, emoţiilor şi acceptarea diferenţelor de opinii, prin compasiune, respect,
toleranţă, încredere şi purtare de grijă . Nivelul educaţional redus al părinţilor este unul din factorii de
insucces în socializarea copiilor. Din aceste motive se înscrie necesitatea unei pregătiri pedagogice şi
psihologice a părinţilor. Se consideră necesară în acest context, precizarea că părintele, influenţează
copilul şi este necesară conştientizarea rolului de aplicare a practicilor pozitive în socializarea de succes a
copiilor. Lipsa dorinţei părintelui de a realiza o schimbare în educaţia copilului duce frecvent la reţinere
în dezvoltare, izolare, lipsă de comunicare, frică, anxietate etc. Prezenţa unor probleme de socializare a
copiilor reprezintă o provocare, atât pentru familie, cât şi pentru cadrele didactice din instituţiile şcolare.
Astfel, ne-am propus să realizăm un studiu în care să cercetăm particularităţile socializării copiilor pentru
stabilirea nivelului de socializare a copiilor din diferite medii familiale în condiţiile instituţiei şcolare.
Această cunoaştere ne-a permis stabilirea stării sociale şi economice a familiei, tipului de familie, tipului
de relaţii existente în familie natura relaţiilor dintre copii şi părinţi, cine şi cum se ocupă de educaţia
copilului, îi orientează viaţa şi activitatea cum influenţează condiţiile social-economice asupra părinţilor
şi a modului de educaţie. Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 30 de copii de vârstă(6-8 ani) din
instituţia noastră Școala Gimnazială,,V.I.Popa,” A fost aplicat un instrumentariu de evaluare complex, ce
a cuprins analiza proiectării procesului educaţional, metoda observării, interviului, chestionarul de
determinare a mediului familial şi nivelul de socializare a copiilor .Prelucrarea datelor acumulate a permis
evidenţierea anumitor particularităţi ale mediilor familiale, pe care le-am divizat convenţional în patru
tipuri.
Mediul social familiar de tipul I. În aceste familii predomină pacea, armonia şi relaţiile bune între
toţi membrii ei, constituind un colectiv prietenos. Sentimentele umane, sinceritatea, iubirea, căldura sunt
valori ce îi învaţă pe copii să trăiască printre oameni în comunitate. Confruntându-se cu situaţii concrete,
aceştia au posibilitate să cunoască, să analizeze, să compare şi să ia atitudini. Membrii familiei sunt
71
receptivi la nevoile şi interesele copiilor, rudelor şi a cunoscuţilor. Părinţii comunică cu copilul despre
evenimentele familiare, lămuresc acţiunile proprii, răspund la întrebări aducând argumentări.
Mediul social familiar de tipul II. În aceste familii predomină relaţii dure, serioase (de afaceri).
Părinţii sunt siguri că, preşcolarii trebuie învăţaţi cum să se comporte, să îndeplinească întocmai sarcinile
expuse de maturi, să i se spună despre faptele necugetate, să fie pedepsit. Părinţii nu intră în sensul celor
expuse de copil, nu ascultă nemulţumirile copilului, nu caută să găsească, să înţeleagă nemulţumirea
copilului sau motivul de ce a procedat într-un fel necugetat. În familie grija faţă de cei apropiaţi este
lipsită de căldură şi conţinut emoţional. Relaţiile se realizează pentru că aşa trebuie şi nu vine în inimă.
Mediul social familiar de tipul III. În aceste familii predomină o relaţie de prietenie, funcţia
educativă este apreciată ca o datorie importantă, iar copilul este considerat obiectul cel mai serios şi este
în atenţia fiecărui membru al familiei. Toată viaţa este orientată spre satisfacerea intereselor copilului, iar
situaţiile de comunicare sunt însoţite de grijă faţă de copil şi tendinţa de a satisface nevoile lui. Părinţii
acordă atenţie, grijă sau tutelare copilului şi în activităţi comune. Din timp aceştia selectează cele mai
uşoare sarcini, pentru copil iar acestea poate nici să nu le ducă la bun sfârşit şi nici să nu aibă rezultate.
Mediul social familiar de tipul IV. Acestea sunt familii cu o cultură joasă de comunicare. Relaţiile
dintre părinţi şi copiii sunt complicate. Copiii se implică în activităţi după dispoziţie, nu cooperează cu
maturul, poate să lase lucrul baltă şi peste un timp să revină sau nici să nu audă propunere maturului.
Chiar dacă realizează sarcini, nu anunţă că a finisat, nu poate să trăiască bucuria lucrului îndeplinit, iar
aprecierea o primeşte liniştit. Între părinte şi copil nu sunt relaţii de încredere. Aşadar, familia şi mediul
familial, prin oferirea multiplelor situaţii de comunicare socială şi afectivă, are o importanţă enormă în
formare comportamentelor de socializare a copilului şcolar. Pentru o socializare de succes a preşcolarilor,
părinţii trebuie să deţină un anumit volum de cunoştinţe,deprinderi şi atitudini cu caracter social fiind,
totodată, model în comunicare, interrelaţionare şi respectare a normelor şi valorilor. Părinţii pot fi
implicaţi în activitatea școlii prin: informarea asupra politicilor educaţionale ; cunoaşterea scopului şi
obiectivelor programului educativ la care participă copilul său; implicarea în abordarea deciziilor;
devenind participanţi activi în derularea acţiunilor, în identificare tematică a acţiunilor, valorificarea
informaţiilor pe care ei le-ar oferi copiilor lor. Prin activităţile de informare, părinţii vor lua cunoştinţă de:
obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
importanţa atitudinii lor pentru activităţile copilului; metodele de colaborare cu școala. În acest scop
este necesar un dialog permanent între educatori şi părinţi, cadrele didactice trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională. Principalul în cadrul acestor activităţi este ca părintele să afle cum poate să
descopere capacităţile propriului copil, să dezvolte acele trăsături de caracter, care să-l facă să trăiască
viaţa din plin bucurându-se de realizările şi succesele obţinute. În vederea îmbunătăţirii relaţiilor dintre
cadrele didactice şi părinţi se propun un grup de modalităţi cum ar fi: şedinţele de părinţi – oferă
posibilitatea de a interacţiona, de a discuta şi a se pune de acord asupra programului educaţional, asupra
progreselor copiilor; consultaţii individuale –oferă posibilitatea informării individuale asupra unor
probleme de comportament ale copilului, a analizei cauzelor care au generat aceste manifestări, a iniţierii
unor măsuri educative a căror eficienţă este dată de consecvenţa aplicării acestora; lectoratele – pe teme
propuse de educator sau sugerate de părinţi oferă posibilitatea unei mai bune informări asupra
problemelor ce vizează evoluţia cognitivă şi psihoemoţională a copiilor.
Modalităţile de socializare care facilitează comunicarea şi dezvoltarea copilului sunt: vizitele,
plimbările, excursiile – permit părinţilor de a se implica în organizarea acestor activităţi şi trăirea alături
de ei a emoţiilor pozitive.
Expoziţia de lucrări a copiilor asigură accesul părinţilor la traiectoria evoluţiei deprinderilor
artistico-plastice, practice, cognitive. Serbările dedicate unor evenimente reprezintă o modalitate eficientă
prin intermediul căreia părinţii pot să împărtăşească cu copiii, emoţiile unor manifestări de puternică
încărcătură afectivă. Examinarea revistelor, planşelor, albumelor, vizionarea emisiunilor TV, vizionarea
unor spectacole de teatru de păpuşi împreună cu copilul, organizarea unor ieşiri comune în locuri publice,
de agrement etc. – toate aceste activităţi facilitează relaţiile de cooperare dintre părinte şi copil.
72
Referinţe bibliografice:
1. Brich A. Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Tehnică, 2000.
2. Creţu T. Psihologia vârstelor. Bucureşti, Editura Universitara, 1994.
3. Gordon M. Univers enciclopedic. Bucureşti, 2003.
4. Rudica T. Familia în faţa conduitelor. Bucureşti: Editura Didactica şi
pedagogică, 1981.
5. Telleri F. Pedagogia familiei. Bucureşti: EDPRA, 2003.
73
Ghesoiu Adriana-Alina
Gradiniţa cu program prelungit Nr.35 Braşov
“Copii nu sunt singurii care cresc,şi părinţii cresc.Tot aşa cum noi ne privim copii, să vedem ce fac
cu vieţile lor ,tot aşa ne privesc şi ei pe noi ,să vadă ce facem noi cu ale noastre.Nu le pot spune copiilor
mei să ajungă până la stele .Tot ce pot face este ca eu sa tind spre ele.„ ( Joyce Maynard)
Educaţia timpurie a copiilor reprezintă totalitatea experienţelor individual realizate şi sociasl
organizate de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă cu rol de a proteja ,creşte şi dezvolta fiinţa
umană prin înzestrarea cu capacitate şi achiziţii fizice ,psihice ,culturale specifice care să-i ofere identitate
şi demnitate proprie .Ceea ce învaţă copilul în această perioadă reprezintă mai mult de jumătate din ceea
ce va învăţa tot restul vieţii.Perioada copilăriei mai este numită de uni autori “vârsta micului faur “
Copilăria constituie un prim stadiu din ciclurile mari ale vieţii care se caracterizează printr-un intens
ritm de dezvoltare biologică ,psihică şi socială
Copilăria este vârsta achiziţiilor fundamentale ,a căror calitate va influienţa în mare măsură nivelul
de adaptare şi de integrare a copilului în fazele următoare ale evoluţiei sale;este perioada în care acesta
învaţă că în jurul său există o lume interesantă şi doreşte să o cunoască .
Copiii sunt asemeni unor seminţe de flori ,care ne sunt încredinţate spre creştere şi îngrijire.
După cum bine ştim ,florile sunt delicate şi au nevoie de îngijiri speciale şi de un mediu adecvat
pentru a se dezvolta ,a înflori şi a ne răsplăti cu parfumul lor plăcut mirositor.
Mediul în cazul nostru este familia ,care are un rol deosebit în creşterea şi dezvoltarea florilor care
ne-au fost încredinţate spre creştere.De când încolţesc pe această lume au nevoie de atenţie şi îngrijiri
speciale .
“Mama” şi “Tata “ sunt primele cuvinte pe care copilul le rosteşte ,de aceea părinţii sunt de o
importanţă vitală pentru copii.Viaţa noastră din cadrul familiei dar şi din afara ei este ca şi o oglindă
pentru copiii noştri.În fiecare zi se privesc în ea şi se întrebă cam cu ce le-ar sta bine îmbracaţi .
Modul în care noi ne compotăm în societate ,modul în care ne adresăm celor din jurul nostru,
atitudinea pe care o adoptăm în timpul mesei sunt exemple deosebit de importante pentru copiii noştri .
“Mulţumesc ,te rog ,sărut mâna,îmi pare rău ,te iert,te rog iarta-mă “ ,sunt cuvinte care nu ar trebui
să lipsească din vocabularul copiilor noştri încă de la vârstele mici.
Poate că atunci când sunt mai micuţi nu înţeleg pe deplin semnificaţia acestor cuvinte ,dar noi ca şi
părinţi suntem datori să-i învăţăm şi să le explicăm pe înţelesul lor importanţa acestor cuvinte.
Un copil manierat este mai bine văzut decât unul needucat ,două flori cu deosebirea că prima este
însoţită şi de o mireasmă deosebită .Suntem răspunzători de ceea ce ajung copii noştri în viaţă .
Dostoievski era de parere că : “copilului poţi să-i spui tot;copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub
pretextul că sunt încă prea mici şi e prea devreme pentru ca ei să ştie ceva.
Ce idee tristă şi nefericită !Şi ce bine îşi dau seama copii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea
neştiutori ,când ei în realitate ,înţeleg totul .Adultul nu ştie că ,până şi în chestiunea cea mai dificilă
,copilul îi poate da un sfat util “
“’Spun ,Bună dimineaţa !când mă trezesc

După ce mănânc ,spun ,Mulţumesc!
Ciocănesc cand veau să intru într-o încăpere
Şi atunci când plec ,spun ,La revedere !
Spui ,La revedere !”
74
Cum numărăm anii de acasă...
prof înv primar Ghiban Ioana

Școala Gimnazială Nr 29 Mihai Viteazul, Constanța
Toți dascălii își doresc elevi cu cei șapte ani de acasă. Eu visez la elevi cu măcar șase ani de acasă.
Însă ne confruntăm cu situația în care în clasa pregătitoare sunt înscriși copii care nu au împlinit încă șase
ani. Evident: acest lucru este posibil pentru că acel copil a trecut printr-o comisie de specialiști care au
admis faptul că este apt pentru școlaritate.
Nici nu contest acest lucru! Nu vârsta celor mici o dezbat, ci anii petrecuți în familie, timpul
petrecut în mod activ alături de membrii familie, fie ea restrânsă sau lărgită.
Până la urmă cei șapte ani de acasă reprezintă experiențele dobândite de cei mici în prezența, în
interacțiune cu familia. Și atunci descoperim o noua fațetă a celor șapte ani de acasă – ei reprezintă timpul
necesar întregii familiei, nu numai copilului, să intre în școlaritate. Deopotrivă – părinți și copii – au
nevoie de creștere și dezvoltare a microsistemului familial care să permită implicarea lor într-o nouă
activitate.
Mai în glumă, mai în serios, obișnuiesc să spun că îmi doresc elevi sănătoși și părinți cuminți. Asta
înseamnă pentru mine cei șapte ani de acasă. Elevi sănătoși emoțional și relațional și părinți care să
valorizeze nevoia de independență a copiilor lor.
Nu, nu este nevoie să știe să scrie și să citească când vin la școală. E de dorit însă să prețuiască
povestea de noapte bună, să asocieze lectura cu emoțiile pozitive, cu timpul de calitate petrecut alături de
cei dragi.
Nu este nevoie să știe să socotească, cum de altfel nu trebuie să aibă cunoștințe din niciun alt
domeniu științific. E de dorit însă să iubească natura, să fie dornic și răbdător să o observe, să fi petrecut
suficient timp în natură pentru a asocia noțiunile pe care le va primi ulterior cu propriile sale experiențe.
Nici să exceleze la pian, balet, pictură nu e obligatoriu. E suficient să aibă abilitatea de a-și
exprima liber și constructiv emoțiile, de a respecta artele și artiștii.
Și nu, chiar nu trebuie să vină la școală cu scopul vădit de a fi cel mai bun. Părerea mea este că
trebuie să vină la școală pentru a cunoaște alți oameni (copii sau adulți) cu care să împărtășească noi
experiențe de învățare afectivă, relațională, intelectuală.
În aceste întâlniri copilul va aduce cu el familia; fizic – la activitățile desfășurate în cadrul
parteneriatului școală – familie, dar și în afara acestui cadru prin comportament fizic și verbal, prin tipare
de reacție la anumiți stimuli, prin opinii, prin dorință și nivel de implicare, etc.
Și atunci revin prin a spune că cei șapte ani de acasă nu îi numărăm neapărat pe calendar, ci în
experiențe trăite alături de membrii familiei – părinți, bunici, frați/surori .
Redimensionez importanța acestei perspective adăugând un alt aspect al acesteia, și anume faptul că
prin acțiune – la început prin copierea modelului familial, mai apoi prin reacție personală –
comportamentele dezirabile sunt validate, cele indezirabile sunt infirmate de suficient de multe ori , astfel
încât la intrarea în școlaritatea mică elevul poate decela binele de rău, frumosul de urât, poate să evalueze
și să se autoevalueze corect; este pregătit să analizeze și să interiorizeze noi norme.
Da! Așa obișnuiesc eu să număr anii de acasă! Și tot așa obișnuiesc să număr și anii de școlaritate!
E lesne de înțeles că la fel număr și vechimea mea în învățământ!
75
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
Profesor învățământ preșcolar:Ghica Mariana Parascheva

Grădinița cu program normal Mănești
Filozoful John Locke sustinea ca ființa umana se naște "tabula rasa", fară nicio capacitate de
înțelegere si cunoaștere. El afirma ca oamenii au puține limite biologice impuse, iar comportamentul și
calițatile lor sunt rezultatul învațării din cadrul procesului de socializare. Fără a diminua importanța
eredității, trebuie precizat ca în viața noastră si, mai ales în primii ani de viața, contactul cu ceilalți
membri ai societații este vital.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”,,,
te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.Dar educaţia primită în cei 7 de acasă
depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi
ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă
sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături,
vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani,
copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va
mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei
din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul
de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la
telefon.Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu i se facă observaţii în
public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde îndeosebi de nivelul
educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura
şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până
la trei ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie
(reproduce comportamente ale adultului ). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de
încăpăţânare şi protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada
preşcolară ( 3-6 ani ), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea
personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi
manifestă dorinţa în contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că acum
copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă,
încrederea în sine, etc. În familie învațăm sa fim umani. În socializarea realizata la nivelul familiei,
imitația are un rol important, mai ales în primii ani de viața ,când este dominantă.
76
Rolul familiei în educaţia copilului
Prof. Ghiman Renata

“La cei şapte ani de acasă contează cum sunt anii şi cum e casa.” Dorel Schor
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă .
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifică cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că
asta nu înseamnă ca permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa , cât şi din cele negative. Este
nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Părinţii sunt primii educatori din viata copilului , educaţia primită de acesta până la şapte ani , fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară , fiind , în primul rând , cadrul existenţei biofizice al
dezvoltării copilului , principalul obiectiv al familiei trebuie să fie , păstrarea sănătăţii , creşterea normală
şi călirea organismului . Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase ,
înseamnă asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn , activitate, joc , plimbare
, masa . Dar copilul nu are nevoie numai de adăpost , hrană şi haine , familia şi căminul reprezintă pentru
copil şi “şcoala primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale cunoştinţe , ale tuturor trăsăturilor care îl
vor defini ca om întreg , ca persoană cu statut social.
Părinţii reprezintă primii mentori reali în viaţa copilului , furnizându-i primele repere de orientare în
lume , primele informaţii şi învăţături despre lucrurile şi fenomenele din natură şi din societate ,
primele sfaturi , norme şi reguli de conduită . Creşterea şi educarea copilului ,ceea ce înseamnă “bun ”
pentru el , se află într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta ,de la o perioadă la alta .
Părinţii trebuie să devină conştienţi de influienţa pe care o exercită în viaţa copilului , să cunoască
ca educaţia dată propriului copil este diferită de cele precedente , ca societatea viitoare va fi diferită de
celelalte , iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Începând cu primii ani de viaţă, copilul preia de la
părinti gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament pozitive ca : sârguinţa , cinstea , politeţea ,
sociabilitatea ,iniţiativa creatoare , dispoziţia de colaborare . Toate acestea cer calm , înţelegere , răbdare
,dragoste faţă de copil . Nu frica , nu teama trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune . Pentru a
descoperi binele trebuie să existe un cod de conduit bazat pe egală respectare atât de copil cât şi de
părinţi.
Dragostea de “bine ”, de adevăr , are nevoie mai ales de acţiune , de descoperire a virtuţilor de către
copil . Greşesc acei părinţi , care îi interzic copiilor de a apuca , de a desface jucăriile , de a le pipăi , a le
privi şi chiar de a le izbi . Activismul precum şi curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie
stimulate , încurajate , înţelegând copilul ca pe o fiinţă autonomă.
Cultivarea dragostei faţă de frumos se realizează tot in familie prin pregătirea bunului gust al
copilului faţă de ţinuta şi locuinţa sa , precum şi cea de frumuseţea în comportare şi relaţie cu cei din jur .
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă vor fi resimţite în funcţie de bazele oferite de familie
77
Prof. Ghiocel Nicoleta

Şcoala Gimnazială Valea-Mare, jud.Olt
,, Suprema pedagogie este în casa părintească’’ Dostoievschi
,, N-are cei şapte ani de acasă!’’spunea o bătrânică despre un copil care tocmai o stropise cu noroi si
apoi izbucnise in râs...
,, N-are cei şapte ani de acasă!’’a zis cu tristeţe un copil despre colegul sau , care l-a înjurat…
,, N-are cei şapte ani de acasă!’’gândea un bătrânel când un copil îşi lipea guma de mestecat de
scaunul din tramvai...
Dar, cat de importanţi sunt cei şapte ani de-acasă şi cine e responsabil ca această perioadă să nu aibă
un rezultat neplăcut?
Trăind in comunitate, oamnenii trebuie să cunoască adevăratele valori ale societăţii, să respecte
norme si principii.Familia trebuie să stabilească valorile şi normele ce trebuiesc respectate si urmate de
copil, pentru a deveni un adult de calitate, parte a unei societăţi civilizate.
Pentru unii valoare, pentru alții ”instituţie”, familia este în centrul societății noastre și evoluează
odată cu timpul.
Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte
viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că în viaţa de familie au loc evenimente care-şi pun
pecetea asupra mentalităţii individului, respectiv a copilului.
Dacă procesul instructiv începe în prima zi de şcoală, procesul educativ începe în prima secundă de
viaţă, iar cea care se ocupă de ,,şlefuirea’’viitorului adult este familia.
Educaţia primită din familie se reflectă in toate domeniile de dezvoltare:socială, cognitivă,
psihologică, etc. Familia devine locul unde se pun, secundă de secundă, bazele pentru clădirea unui
individ sănătos atât fizic, cât şi psihic şi moral.
Se discută despre ,, cei 7 ani de acasă’’ca despre rezultatul acţiunii unilaterele a familiei intr-o
perioadă foarte importantă în formarea copilului, anume în perioada preşcolară.
Cei 7 ani de acasă se constituie într-o reflexie a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialştii susţin că regulile de comportament si educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia copilului se bazeaza pe reguli care formează ansamblul educaţional.
Indiferent dacă este vorba despre viaţa de acasă, sau despre educaţia primită de la grădiniţă sau
şcoală, copilul trebuie învăţat să înţeleagă şi să respecte regulile de comportament sau de interdicţiile pe
care i le stabilesc părinţii sau educatorii.
Ar fi ideal ca fiecare părinte să aibă o serie de reguli si pe care să le aplice când e vorba despre
educaţia copilului său. El trebuie să dea dovadă de consecvenţă şi seriozitate.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de anumiţi factori: capacitatea părinţilor de a-şi
manifesta afecţiunea faţă de copil, bagajul genetic al copilului, principiile si valorile pe care se bazează
familia respectivă.
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor.Un copil care se simte iubit va
aprecia mai mult valorile societăţii, va respecta si va primi respect.
Este foarte important modelul familiei, trăirile acesteia, întrucat copilul va considera că ceea ce
vede în jurul său reprezintă normalitatea. Un copil care vede nefericire in jurul său nu percepe fericirea ca
fiind un ideal de atins, considerând normale neglijenţa, abuzurile fizice sau verbale.
Intr-o eră în care totul se derulează cu viteză , iar părinţii sunt din ce in ce mai ocupaţi si acordă tot
mai puţin timp copiilor, implicit educaţiei acestora, copilul ajunge să primeasca,,educatie’’ prin tv,internet
etc ,ei ,,culegând’’din aceste medii comportamentele,, ţipătoare’’, care par convenabile pe moment.
Părinţii trebuie să fie primele modele ale copiilor. Tot ei trebuie să îşi înveţe copiii cuvintele
magice:,, Mulţumesc!’’, ,,Te rog!’’,, Aş putea?’’, dar şi să planteze în sufletul lor onestitatea, curajul,
altruismul,respectul.
78
Pentru un real succes în educarea copilului, şcoala vine in completarea educaţiei acestuia înca din
primii ani, în grădiniţă şi continuă desăvârşirea acesteia pe parcursul întregii şcolarizări.
Familia are datoria de a comunica cu dascălii, de a participa activ la instruirea şi educarea copiilor,
ajutând la consolidarea unei societăţi ,, curate’’ din punct de vedere moral .
In concluzie ,rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea
primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului
personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?);
aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele
principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se
dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”( Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de
Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.)
Un poet popular, Vasile Militaru(1886-1954)îşi sfătuia contemporanii:

,, Pe copil să-l ţii in frâie,
De vrei om la toţi să placă.
Nu-l lăsa orice să-ngâne,
Nu-l lăsa orice să facă.
Nu-l lăsa după plăcerea-I unde vrea el să se ducă...
Din acelaşi lemn se scoate
Si icoană si măciucă...’’
Bibliografie:
Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.)
Pedagogie, Cucoş C., Ed. Polirom, 2015
79
COLABORAREA GRADINIȚĂ-FAMILIE ÎN EDUCAREA
COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR LA PREŞCOLAR
Prof. înv. preşcolar Eleonora Ghiorghioni

Prof. înv. preșcolar Huțan Emilia
Grădiniţa Dumbrava minunată Hunedoara
Prevalenţa supragreutăţii şi obezităţii, la copii şi adolescenţi, este în continuă creştere, în ciuda

eforturilor susţinute desfăşurate de cercetători, educatori, nutriţionişti, specialişti în politici publice de
sănătate. Rata de creştere a obezităţii la copii şi adolescenţi este atât de accentuată, încât astăzi
Organizaţia Mondială a Sănătăţii vorbeşte de o obezitate epidemică, cu consecinţe grave, atât pentru
sănătatea fizică cât şi cea psihică. Comportamentele alimentare nesănătoase, cum sunt consumul zilnic de
hrană de tip fast-food, dulciuri, sucuri carbogazoase, gustări bogate în grăsimi de origine animală,
reprezintă, din ce în ce mai mult, un stil de viaţă. În ciuda unor evidenţe, care atestă efectul benefic asupra
sănătăţii al consumului de fructe şi legume, majoritatea copiilor consumă aceste produse mult sub
cantitatea recomandată de specialiştii în nutriţie. Viaţa sedentară a multor copii, numărul crescut de ore
petrecute în faţa computerului, consolei de jocuri sau a televizorului, sunt factori de risc pentru
supragreutate şi obezitate. Schimbările de mediu induse de urbanizare, reţele extensive şi confortabile de
transport, mecanizarea şi automatizarea muncii, accesul larg la alimente procesate termic, globalizarea
produselor fast-food, preţuri accesibile şi marketing agresiv pentru comercializarea lor, au contribuit la
crearea unui mediu favorabil evoluţiei spre obezitate. Copilul obez tinde să devină un adult obez, iar
adultul obez are o speranţă de viaţă mai scurtă decât cel normo-ponderal, suferă de mai multe boli
cronice, în special diabet şi boli cardiovasculare, are o calitatea vieţii mai precară.
1. Comportamentul alimentar la preşcolari
1.1 Micul dejun
Micul dejun, servit regulat, este o componentă importantă a alimentaţiei sănătoase, care, la rândul
ei, este un factor fundamental în stilul de viaţă sănătos. Micul dejun contribuie la cantitatea şi calitatea de
nutrienţi necesar desfăşurării optime a activităţii. Dincolo de aceste aspecte, există studii care evidenţiază
o relaţie semnificativă între luarea micului dejun şi performanţa şcolară. În ciuda acestor beneficii, se
constată că renunţarea la masa de dimineaţă este din ce în ce mai frecventă în rândul copiilor şi
adolescenţilor. Omiterea acestei mese influenţează negativ nu doar sănătatea, dar şi funcţiile cognitive ale
copilului (atenţie, memorie, decizie) reducând capacitatea de a folosi oportunităţile de învăţare oferite de
mediul educaţional.
Prin specificul programului grădiniţei, atât copiii grupelor cu program prelungit, cât şi cei din
grupele cu program normal servesc micul dejun, la grădiniţă. Din acest punct de vedere, problema nu o
reprezintă constanţa servirii micului dejun, ci calitatea acestuia, la copiii ce frecventează programul
normal. În anul şcolar trecut, când am preluat grupa mică, am observat o serie de comportamente
alimentare nesănătoase: din cei 29 de copii, cam o treime aveau la pachet dulciuri, de genul croissantului
cu ciocolată, a napolitanelor, a ciocolatei, însoţite, uneori, de un fruct. Explicaţia oferită de părinţi, făcea
referire la faptul că aceşti copii serveau micul dejun acasă, prin urmare, la pachet aveau doar o gustare
dulce. Pe de altă parte, aproape 70% dintre copii aveau, în sticla din ghiozdănel, lichide dulci,
carbogazoase. Mai rău, în fiecare zi, cel puţin un copil avea în sticluţă Cola sau Pepsi. Consumul de
băuturi răcoritoare carbogazoase a crescut substanţial la nivel mondial în ultimii ani, acestea fiind o sursă
importantă de zahăr adăugat. Băuturile carbogazoase sunt considerate „bombe calorice goale”, de
substanţe nutritive valoroase pentru organism, sau „calorii lichide”, deoarece, prin conţinutul mare de
zahăr, aportul caloric este foarte crescut. Aportul nutritiv nu numai că nu există, dar consumul de astfel de
băuturi poate inhiba aportul ulterior de alimente nutritive. Consumul crescut de sucuri şi de dulciuri este
în general asociat cu o sănătate orală deficitară în adolescenţă şi cu un risc crescut pentru creşterea în
greutate.
1.2. Consumul de fructe şi legume
Recomandările curente, privind alimentaţia copiilor şi adolescenţilor, atrag atenţia asupra necesităţii
fundamentării acesteia, pe consumul de fructe şi legume, seminţe integrale, produse lactate cu conţinut
80
scăzut de grăsime, peşte şi carne slabă. Se subliniază de asemenea importanţa reducerii consumului de
grăsimi saturate, zahăr şi sare.
Un consum redus de fructe şi legume determină creşterea riscului pentru boli cardio-vasculare şi
unele forme de cancer. A fost demonstrat că creşterea consumului de fructe şi legume este un factor
important de optimizare a sănătăţii şi de reducerii a riscului pentru bolile mai sus menţionate.
În ce-i priveşte pe copiii grupei mele, urmare a observării comportamentelor alimentare, a
discuţiilor cu copiii şi cu părinţii acestora, am constatat că mai puţin de o treime dintre copii consumau
zilnic, cel puţin un fruct; proporţia copiilor care consumau, zilnic, cel puţin o legumă netratată termic, era
chiar mai mică. Dar, ceea ce era îngrijorător, erau copii, în grupă, care nu consumau deloc fructe şi
legume.
2. Practici alimentare în familie
Comportamentul alimentar sănătos presupune învăţarea şi practicarea în familie a unor obişnuinţe
pozitive. Aceste comportamente se referă la:
 frecvenţa micului dejun şi a cinei împreună cu membrii familiei;
 numărul de mese, pe zi;
 frecvenţa servirii gustării şi a prânzului în timpul vizionării programelor TV sau a jocului la
computer;
 frecventarea restaurantelor fast-food;
 reguli privind servirea mesei în familie.
Urmare discuţiilor purtate cu părinţii, dar şi a informaţiilor primite de la copii, am constatat că, în
majoritatea familiilor, singura masă a zilei, servită împreună cu toţi membrii familiei, este cina şi, în
câteva cazuri, un prânz târziu, după ora 16, la sosirea părinţilor de la serviciu. În general, copiii se află în
grija bunicilor şi servesc prânzul singuri, sub supravegherea acestora sau împreună cu aceştia. Cât
priveşte numărul de mese, pe zi, calitatea acestora şi prezenţa sau absenţa unor reguli acestea sunt
aspecte care au legătură cu programul părinţilor, dar şi cu normele şi valorile, dar şi cu statusul socio-
economic al familiilor. Pentru un număr mare de familii consumul de alimente sănătoase, (de genul pâinii
şi pastelor făinoase integrale), este prea costisitor. Cât despre frecventarea restaurantelor fast-food,
această practică este relativ frecventă şi este percepută ca o ieşire plăcută, din rutină. Asocierea zilnică a
gustărilor şi/sau prânzului cu urmărirea programelor TV sau cu activitatea la computer este destul de
frecventă, nu doar în rândul copiilor, ci şi printre părinţii acestora.
În esenţă, în rândul familiilor şi, implicit, al copiilor, se practică frecvent comportamente de risc
privind alimentaţia. Pe cale de consecinţă, sunt recomandabile intervenţii de modificare a
comportamentelor alimentare nesănătoase, mai întâi la adulţii din familiile copiilor, pentru ca rezultatele
să se reflecte în stilul de viaţă al copiilor.
3. Măsuri de remediere a comportamentelor alimentare nesănătoase
Un plan de intervenţie presupune promovarea şi implementarea unor strategii de reducere şi
prevenţie a comportamentelor alimentare defectuoase, atât la nivelul grupei de copii, cât şi în rândul
părinţilor.
Ca membru al Centrului de Resurse pentru Educaţie şi Dezvoltare, în proiectarea activităţii de
consiliere parentală, am inclus şi întâlniri de grup, între părinţi şi psiholog, în cadrul cărora au fost
dezbătute subiecte legate de calitatea vieţii copilului, prin asigurarea unei alimentaţii sănătoase. Cât
priveşte proiectarea activităţii didactice şi a celei de consiliere parentală, am elaborat proiecte tematice şi
proiecte educaţionale, ce abordează obiceiurile alimentare sănătoase. Redăm, în continuare, graficul
activităţilor, din proiectul Alimentaţie pentru o viaţă sănătoasă:
81
C. EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE-
C.1 Părinţi
Nr. OBIECTIVE CONŢINUTURI FORMA DE RESP.

Crt. OPERAŢIONALE REALIZARE
1. Să cunoască Cunoştinţe, atitudini şi practici Şedinţă cu părinţii-

consecinţele unei parentale privind nutriţia aplicare chestionar
alimentaţii nesănătoase, ♠ Ce obiceiuri alimentare are de nevoi
compuse din dulciuri, copilul?
chipsuri, mezeluri, pâine ♠ De câte ori mănâncă, pe zi,
albă, produse fastfood, mănâncă copilul? Acţiune prin CRED-
lichide dulci, ♠ Cum obişnuieşte să servească întâlnire cu medicul
carbogazoase etc., masa? Prezentare material
asupra sănătăţii ♠ Ce tipuri de lichide bea? tematic
copilului. Cunoştinţe, atitudini şi
practici alimentare în familie
♠ Care este frecvenţa meselor Postare materiale
în familie?
Să cunoască legătura de tematice pe blogul
♠ Dacă, şi cât de des, copilul CRED
cauzalitate dintre
serveşte masa, în faţa televizorului
efectele produse, în
sau al computerului?
2. timp, de o alimentaţie
♠ De câte ori, într-o săptămână,
nesănătoasă, asupra
copilul mănâncă alimente
organismului copilului
nesănătoase: dulciuri, chipsuri,
şi, implicit, asupra
cartofi prăjiţi, pâine albă, produse Educ.
evoluţiei sale cognitive
fastfood?
şi psihoemoţionale.
♠ De câte ori, într-o săptămână,
are copilul, în sticluţă, la grădiniţă, Medic
lichide dulci, carbogazoase? Dar
apă?
♠ diferitele categorii de Psiholog
alimente şi nutrienţii;
♠ consecinţe, pe termen mediu
şi lung, asupra calităţii vieţii
copilului;
♠ sănătate orală deficitară în
adolescenţă, risc crescut pentru
creşterea în greutate.
3. Să asimileze cunoştinţe, ♠ De câte ori, într-o săptămână, Acţiuni prin CRED:
atitudini şi practici copilul mănâncă alimente sănătoase:
parentale privind rolul fructe, legume, lapte, peşte, pâine • întâlniri
alimentaţiei sănătoase şi integrală? • studii de caz
• jocuri Educ.
al exerciţiului fizic, în ♠ De câte ori, într-o săptămână,
dezvoltare copilului. are copilul, în sticluţă, la grădiniţă, interactive
apă? Prezentare
♠ cantitatea şi calitatea de material tematic- Medic
nutrienţi, necesare desfăşurării psiholog, educatoare
Să adopte, în familie,
optime a activităţii;
comportamente
♠ influenţa asupra funcţiile Psiholog
alimentare corecte:
cognitive ale copilului (atenţie,
mese regulate şi
4. memorie);
frecvente în familie, Acţiune prin CRED-
♠ influenţa asupra scăderii
82
interdicţia servirii mesei riscului obezităţii şi a bolilor întâlnire cu un prof.
în faţa televizorului sau asociate; de ed. Fizică
a computerului. ♠ obiceiuri alimentare
sănătoase, asociate cu exerciţiul Rezultatele
fizic, asigură calitatea vieţii testului de evaluare a
copilului. motricităţii
C.2- COPII
PROIECTARE DIDACTICĂ
Nr. OBIECTIVE CONŢINUTURI FORMA DE RESP.

Crt. OPERAŢIONALE REALIZARE
1. Să înţeleagă necesitatea ☼ Ce înseamnă „viaţă sănătoasă”? „La grădiniţă şi

consumului de fructe şi acasă,
legume, lapte, peşte, în ☼Ce putem face pentru a fi Educ.
detrimentul dulciurilor, sănătoşi? Numai hrană
chipsurilor, mezelurilor, ☼ Ce sunt vitaminele? sănătoasă!”
cartofilor prăjiţi; Părinţii
☼ Din ce alimente luăm vitamine? Piramida
alimentelor-act.
☼ Cum putem grupa alimentele? demonstrativă
Să înţeleagă necesitatea
☼ Care sunt alimentele sănătoase? Pregătim salată de
consumului, zilnic, de
pâine integrală, în ☼ Care sunt alimentele legume- activitate
detrimentul pâinii albe, şi nesănătoase? comună copii-
al apei, în detrimentul părinţi, bunici
lichidelor dulci, ☼ Cât de importantă este apa,
carbogazoase pentru viaţa omului, a Reţete de la mămici, Educ.
vieţuitoarelor, în general? tătici, bunici, Pentru
mari şi pentru
mici.”- concurs pe Părinţii
echipe mixte copii-
părinţi, bunici
2. Să respecte practicile ☼ Unde mâncăm, când suntem Adevărat-fals!- Educ.

alimentare corecte, în acasă? concurs interactiv
familie: numărul şi copii-părinţi, bunici
frecvenţa meselor luate în ☼ Care sunt mesele principale ale
familie, interdicţia servirii unei zile? Când se aşează, la masă, Un meniu hazliu!- Părinţii
toţi membrii familiei? concurs de creaţie
mesei în faţa televizorului
☼ De ce ar trebui să stea, la masă, literară
computerului toţi membrii familiei? Confecţionarea
☼ De ce n-ar trebui să mâncăm în unor imagini,
faţa televizorului sau a jucării, personaje,
computerului? din legume şi
fructe!- activitate
comună copii-
părinţi, bunici
83
BIBLIOGRAFIE
Comportamente de sănătate la copiii si adolescenţii din România: comportament alimentar şi
activitate fizică, (Studiu HBSC/WHO, 2010),- Cluj- Napoca, 2010
84
„Cei şapte ani de acasă“ din perspectiva profesorului
Prof. Ghirasim Réka Eszter

Şcoala Gimnazială numărul 10, Satu Mare
Expresia „cei şapte ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conportamentul unei
persoane într-un anumit context, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, defineşte în cea
mai mare parte viitorul adultului.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
copilului. Dacă în dezvoltarea copilului nevoile nu sunt satisfăcute apar frustrările, o bună comunicare
între copil şi părinţi constituie baza unei bune relaţii ulterioare.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Părinţii sunt modele pentru
copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Abia după
vârsta de cinci ani înţeleg copii regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul
în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care trebe să înveţe fiecare copil. Trebe învăţaţi să se poarte
frumos cu ceilalţi copii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine,
iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în
echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, pe scurt, să fie altruist şi empatic.
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim.
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de
gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi copilul în timp.
În concluzie “educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina
a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani”.
85
Educația începe cu „cei șapte ani de-acasă”
Prof. Daniela-Aurora GHIȚĂ
Școala Gimnazială Nr.1 Ghidigeni, jud. Galați
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, „educația este ansamblu de metode și de
măsuri aplicate sistematic (și în cadru organizat) cu scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale,
morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale colectivităților umane” 1.
„Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura
înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al
fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a
acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât
dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei
relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil
(viitorul „gentleman”).
În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și
formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.” 2
În momentul în care o femeie este anunțată că este purtătoarea unui copil este sfătuită să-i
vorbească, să asculte muzică, să citească, lucruri de care trebuie să țină cont și să le sporească în perioada
sarcinii. Oare de ce? Se spune că acestea influențează în mod pozitiv sarcina și fătul. Deci, încă din
pântecele mamei copilul este supus educației și ea se dezvoltă o dată cu apariția copilului pe lume și pe tot
parcursul vieții.
Auzim de multe ori, în jurul nostru, în diverse contexte, „îi lipsesc cei șapte ani de-acasă”, „uite-l,
n-are cei șapte ani de-acasă” și tot mai rar „bravo, are cei șapte ani de-acasă”. Ce vrea să zică cel ce
folosește o astfel de sintsgmă? Simplu. Până ajunge la școală copilul are parte de educație în mediul
familial, iar aceasta este temelia educației viitoare. Copilul se educă în primele luni și chiar primii ani de
viață prin imitație, preia de la cei din jurul lui comportamente, atitudini, gesturi, limbaj prin copiere. El nu
știe, nu poate să distingă ce este bine de ce este rău, frumos de urât, moral de imoral. El consideră că,
dacă mama, sau tata sau fratele vorbește, face sau se comportă astfel înseamnă că este bine și așa trebuie
să procedeze și el și acționează ca atare.
Iată de ce cei șapte ani sunt absolut vitali în formarea viitorului „gentleman”. Iată de ce raportăm un
copil și un om la cei șapte ani de-acasă.
Indiferent pe cine am întreba, copil sau chiar adult, „cine este răspunzător de educație într-o
familie?”, răspunsul este „mama”. Deci asupra mamei este o presiune foarte mare și ea trebuie să
gestioneze în principal educația copilului, deși răspunzători sunt ambii părinți. Dar ce te faci când mama
îl învață bunele maniere: „vă rog frumos”, „mulțumesc”, „dumneavoastră”, „domnule”, „bună ziua”,
„sărut-mâna”, „la revedere”, „poftiți” etc. iar tata nu sancționează copilul când nu le folosește sau, din
contră, îl ia în râs când le folosește? Ce se întâmplă cu un copil care, în mediul familial, vede tot mai des,
acte de violență, agresare fizică, verbală, psihică, care aude un limbaj vulgar? Va fi, cel mai probabil, un
copil, un tânăr și, poate, un om lipsit de cei șapte ani de-acasă.
În concluzie primii șapte ani din viața unui copil sunt deosebit de importanți iar dezvoltarea lor
frumoasă și armonioasă ține de ambii părinți. Aceștia trebuie să fie uniți, să aibă o singură vorbă, să
acționeze și să se comporte ca unul.
Nu uitați: a da viață și acrește un copil nu este o joacă, este cel mai dificil lucru și presupune o
deosebită responsabilitate! De voi, dragi părinți, depinde viitorul vostru, în primul rând, viitorul copiilor
voștri și nu în ultimul rând, viitorul tuturor!
1
Dicționarului Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers enciclopedic, București, 1996, p.331
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Educație
86
Bunele maniere, un bun atât de necesar
Prof. Ghiță Daniela,

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Nr. 1, Ploiești
Perioada copilăriei, are nevoie de anumite cunoștințe necesare pe tot parcursul vieții. Formele de
manifestare a politeții, pot să difere de la o țară la alta, dar și de la o epocă la alta, în funcție de mediul
social și de împrejurări. Blândețea, toleranța , bunătatea sunt indispensabile unui copil, unui adult bine
crescut. Din nefericire, se face confuzia între a deține bunuri materiale, cu a deține bune maniere, o
concepție total greșită, politețea, cultura, nu vor putea fi niciodată înlocuite dealtceva.
După cum știm deja, nu există două tipuri de maniere, unele pentru societate, altele pentru acasă,
este suficient să fim politicoși față de familie, așa cum suntem față de străini, pentru a avea o viață
liniștită, împlinită. Este foarte important pentru evoluția unui copil, ca acesta să se nască, să crească, într-
un mediu educativ benefic dezvoltării lui, în care accentual să se pune pe politețe, pe toleranță, respect
reciproc. Din nefericire, trăim alte vremuri, în care accentul nu se mai pune pe educație, pe maniere, ci
pe tupeu, pe nesimțire, cel educat fiind considerat cel care deține „puterea financiară”. Trăim în medii
diferite, avem așteptări diferite, suntem educați diferit, avem dorințe, scopuri, așteptări diferite unii fată de
ceilalți, ceea ce face ca și nivelul de educație să fie unul diferit.
Pentru ca un copil să fie manierat, educat, cu ”cei șapte ani de casă”, este necesar să dețină maniere
legate de: igienă, modul în care se îmbracă, comportamentul la masă, la școlă, pe stradă, în vizită, la
restaurant, în mijloacele de transport, la muzee, teatre, etc. Toate acestea, reprezintă un ideal, însă nu este
imposibil de atins, ca majoritatea copiilor, în momentul intrării in ciclul primar, să posede aceste maniere.
Mediul în care se însușesc și se dezvoltă aceste deprideri, inițial aparțin mediului familial,
răspunderea aparținând părinților și bunicilor sau în unele cazuri, bonelor, atunci cand părinții au job-uri
solicitante, iar bunicii nu pot oferi sprijin.
”O educație autentică, este cea care te pregătește spre a merge pe un drum singur, întreaga educație
se constituie într-o valoare prin ea însăși, intrucât ajută la dezvoltarea valoriii vieții și formează o formă
de fericire umană”. ( Bogdan Sachodolski) Copilul educat, va deveni omul educat, care are un alt start în
ceea ce privește existența sa, cu alte șanse de a se perfecționa în lume. Cel mai bun exemplu pentru copii,
îl reprezintă familia, părinții, exemplul viu pentru aceștia, familia reprezintă un mediu favorabil și
oportun pentru educarea copiilor, ea este înzestrată cu mijloace eficiente de cunoaștere și control.
Educația nu se oprește o dată cu intrarea copilului la școală, dimpotrivă, mediul școlar nu face decât să
dezvolte și mai tare abilitățile acestuia și dorința sa de perfecționare pe viitor.
BIBLIOGRAFIE:
- Gabriel Albu; Educația, Profesorul și vremurile, Editura Paralela 45, 2009
- Constanti Cucoș; Educația. Reîntemeieri, dinamici, prefigurări, Polirom, 2017
- Aurelia Marinescu; Codul bunelor maniere, Humanitas, 1999
- Miomir Tomic; Manualul bunelor maniere pentru copii, Litera
- Gabriel Albu; O abordare umanistă a educației, Editura Paralela 45, 2017
87
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ”
Prof. inv. Primar Ghita Lavinia Mihaela

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui
Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să
simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un
mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini
de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri
sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor.
Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare
trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi
Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici
un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu
poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici
faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
88
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în
fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu.
Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi
Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în
vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la
Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici
un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).
BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
89
Rolul familiei in educatia copilului
Prof.inv.primar Ghita Raluca

Scoala Gimnaziala nr.169
Pentru o adaptare cat mai usoara si fireasca in societate, educatia pe care o primeste copilul in
familie in primii sapte ani, este esentiala. Familia este responsabila in a forma comportamentul
corespunzator si valorile morale atat de necesare dezvoltarii ulterioare a copilului. Familiile sunt sisteme
sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai importante reguli ale familiei
sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred părinții despre viață și
împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Parintii reprezinta astfel, adevarate modele pentru copii lor. Parintii educati, cu bune maniere,
afectuosi, calmi si rabdatori vor avea copii asemanatori. Acestia se vor adapta cu mare usurinta la
cerintele scolii in clasa pregatitoare si vor avea o baza solida pe care se pot cladi viitoare percepte morale
sanatoase.
In ultimul timp, parintii considera educatia propriilor copii ca fiind una destul de anevoioasa, in
sensul ca acestia din urma tind sa „nu-i mai asculte”. Timpul petrecut la serviciu- din ce in ce mai mult-,
stresul la care sunt supusi zilnic, oboseala cronica, toate contribuie la o petrecere a timpului mai putin
calitativa a parintilor cu copiii lor. Astfel parintele prefera sa recurga la pedepse. Copiii, neintelegand
motivul pedepsei deoarece nu li s-a explicat, vor deveni mai inversunati, daca nu chir vor raspunde
parintelui. Acesta, la randul lui, devine frustrat, nervos si va mari probabil pedeps intrandu-se astfel intr-
un cerc vicios. Firesc ar fi, ca parintele sa explice pe intelesul copilului sarcina dt si motivul, iar acesta va
coopera. Cu multa rabdare si echilibru din partea parintilor, copiii vor deveni oglinda fidela a acestora.
Cuvantul „pedeapsa” de altfel ar trebui interzis in opinia mea. Eventualele sarcini ar trebui „negociate”. In
acest fel, copilul va stii ca exista doua cai de urmat: una a indeplinirii acestora, urmate de aprecierea si
laudele parintilor, alta a neindeplinirii lor, urmate de respectivele urmari de care copilul este pe deplin
constient.
Din nefericire, conditiile sociale au dus la alegerea de catre parinti de a se baza din ce in ce mai
mult. pe alte institutii de invatamant, cum ar fi cresele si gradinitele. Indiferent de afectiunea sau
intelegerea pe care o poate oferi o educatoare, invatatoare sau bona, nimic nu poate inlocui petrecerea
chiar si unui sfert de ora cu parintii. Unui copil ii trebuie satisfacuta nevoia de confort afectiv. El trebuie
indrumat, incurajat si iubit permanent, pentru a i se cultiva increderea in fortele proprii, stima de sine si
curajul de alua propriile decizii ca viitor adult. Familia poate indruma copilul atat direct prin actiuni
dirijate, dar si indirect prin modelul pe care ei insisi il ofera zi de zi. Parintii ar trebui sa cunoasca etapele
de dezvoltare fizica si emotionala a copilului pentru a preintampina eventualele neconcordante in a
solicita lucruri peste masura fortelor lui.
Activitatile pe care copilul le desfasoara in familie contribuie la formarea viitorului adult, atat in
ceea ce priveste deprinderile de mentinere a sanatatii, igienei, convituirii sociale si independentei sale.
Cucoș C, ,,Teoria și metodologia evaluării”, Iași, 2008.

Golu, M., “ Fundamentele psihologiei”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
90
MESERIA DE PĂRINTE
GHIULAI SIMONA –MIHAIELA
• Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac
petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi
banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un
moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de
neuitat.
• Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea

Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că
societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune
critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă
uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un
consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”.
Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul
emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot
rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.
• Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să
repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale
memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea
personalităţii tinerilor.
A-ţi surprindecopilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a
ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi
puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te
iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
Părinţii buni spun: „ Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul
tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”
• Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii
pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe
copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici.
Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca
lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”,
pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a
avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am
greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să
abordeze aroganţa.
• Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni

A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre
lumea în care suntem: a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde
dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor
despre temerile, pierderile şi frustrările personale.
91
Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi
respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul
şi argintul n-o pot cumpăra.
• Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare

Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este
termometrul care indică dacă sunteţi agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii
acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.
Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi
respănsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii
preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori.
Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în
soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-
ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.
ATITUDINI BLÂNDE.
• Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată

Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă
ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor
încolţi.
Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii.
Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu”
de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia
copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi
negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme
pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului
copiluluieste mai compexă decât cucerirea planetei.
CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să nu mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele
„Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”- Augusto Cury
92
GIDRO KATALIN
SCOALA GIMNAZIALA „FRÁTER GYÖRGY”
REMETEA
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
93
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
SFATUL PSIHOLOGULUI
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.
94
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar Gîlia Gina

Școala Gimnazială ,,Carol I” Plopeni-Prahova
Cu toții știm, încă din copilărie, faptul că numărul șapte este prezent în majoritatea basmelor
românești. Totuși, consider că nu este o simplă coincidență cu numărul anilor de care un copil are nevoie
pentru a-și clădi calitățile morale, deoarece o persoană bine crescută va face față tuturor provocărilor
vieții, la fel cum un prinț face față provocărilor zmeilor.
În formarea viitorului adult, cel mai important rol îl au părinții. Aceștia ar trebui să fie atenți la tot
ceea ce le înconjoară copilul, de la sursele media până la colectivul în care intră. Prima sarcină a familiei
este să își învețe copilul importanța respectului și a iubirii, a ceea ce înseamnă să fii tolerant și a
momentului în care trebuie să se impună.
Urmând lucrurile mai sus enumerate, copilul va avea parte de relații bune atât la locul de muncă pe
care îl va alege, cât și în viața de zi cu zi. Va știi să aprecieze lucurile cu adevărat importante în viață, nu
numai pe cele materiale care nu aduc fericirea pe o perioadă nelimitată de timp.
La maturitate, când va realiza importanța amprentei pe care familia și-a lăsat-o asupra lui, noul
adult, odată vechiul copil, va știi că sarcina lui este să aplice același stil de educație autentică în familia pe
care și-o va întemeia cândva.
Pe de altă parte, copiii care nu au avut parte de toate lecțiile necesare nu se vor descurca suficient de
bine în momentele de cumpănă, nu se vor integra corect în societate, unele decizii fiind poate luate greșit.
De aceea trebuie să sesizăm astfel de persoane, să le ajutăm să se integreze și să înțeleagă unde greșesc,
chiar dacă uneori credem că e prea târziu.
încheiat un ciclu; ce va aduce următorul?”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
95
CEI SAPTE ANI DE ACASA
Profesor invatamant primar si prescolar

Gina Gherghescu
Gradinita Steaua, Bucuresti
Familia , in orice societate , joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului ,
deoarece ea reprezinta cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile fiziologice si
sociale si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere . Parintii sunt primii educatori din viata
copilului , educatia primita de acesta pana la sapte ani , fiind determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara
, fiind , in primul rand , cadrul existentei biofizice al dezvoltarii copilului , principalul obiectiv al familiei
trebuie sa fie , pastrarea sanatatii , cresterea normala si calirea organismului . Un anumit regim igienico-
sanitar necesar dezvoltarii fizice armonioase , inseamna asigurarea unui program zilnic care trebuie sa
respecte orele de somn , activitate, joc , plimbare , masa . Dar copilul nu are nevoie numai de adapost ,
hrana si haine , familia si caminul reprezinta pentru copil si “scoala primilor ani ” in care se pun bazele
viitoarei sale constiinte , ale tuturor trasaturilor care il vor defini ca om intreg , ca persoana cu statut
social . Parintii reprezinta primii mentori reali in viata copilului , furnizandu-i primele repere de orientare
in lume , primele informatii si invataturi despre lucrurile si fenomenele din natura si din societate ,
primele sfaturi , norme si reguli de conduita . Cresterea si educarea copilului , ceea ce inseamna “bun ”
pentru el , se afla intr -o dinamica permanenta de la o cultura la alta , de la o perioada la alta . Parintii
trebuie sa devina constienti de influenta pe care o exercita in viata copilului , sa cunoasca ca educatia data
propriului copil este diferita de cele precedente , ca societatea viitoare va fi diferita de celelalte , iar
copilul trebuie pregatit corespunzator . Incepand cu primii ani de viata , copilul preia de la parinti gesturi ,
atitudini , limbajul ,exemple de comportament pozitive ca : sarguinta , cinstea , politetea , sociabilitatea ,
initiative creatoare , dispozitia de colaborare . Toate acestea cer calm , intelegere , rabdare , dragoste fata
de copil . Nu frica , nu teama trebuie sa-l determine pe copil sa faca fapte bune . Pentru a descoperi binele
trebuie sa existe un cod de conduita bazat pe egala respectare atat de copil cat si de parinti . Dragostea de
“bine ”, de adevar , are nevoie mai ales de actiune , de descoperire a virtutilor de catre copil . Gresesc acei
parinti , care ii interzic copiilor de a apuca , de a desface jucariile , de a le pipai, a le privi si chiar de a le
izbi . Activismul precum si curiozitatea acuta de a cerceta tot ce-l inconjoara trebuie stimulate , incurajate
, intelegand copilul ca pe o fiinta autonoma . Cultivarea dragostei fata de frumos se realizeaza tot in
familie prin pregatirea bunului gust al copilului fata de tinuta si locuinta sa , precum si cea de frumusetea
tuturor lucrurilori din jur . Orice experienta de viata , orice relatie afectiva vor fi resimtite in functie de
bazele oferite de familie . Familia reprezinta pentru copil , structura socio-afectiva de baza , principala
structura protectoare absolut necesara existentei lui .
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său,
deoarece, “Iubirea este bucuria de a face altora bucurie” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
96
ÎNSEMNĂTATEA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
Prof.Gingărașu Leonard-Școala Gimnazială Traian,Brăila

„Indiferent dacă cresc,ei rămân copiii noștri,si unul din cele mai importante lucruri pe care le
putem dărui este dragostea noastră necondiționată.O iubire care nu depinde de nimic decat de
faptul că sunt copiii noștri” Rosaleen Dickson
Expresie „ celor 7 ani de acasă” definește însă tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamnte
si atitudini acumulate în primii șapte ani de viață.Perioada aceasta este considerată ”culmea achizițiilor”
,considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihica, deoarece copilul are capacitatea foarte mare
de acumulare de informații,de memorare și de însușire a deverselor comportamente,atitudini,limbaj,etc.
De multe ori,în situatiile în care ne supără atitudinea sau comportamnetul unei persoane ori a unui
copil ne gândim că nu este educat corect,nu este politicos-”nu are cei șapte ani de acasa”
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Alaturi de
părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce
contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul
începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele
la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
97
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi
de Dumnezeu să deţină rolul principal.
în ea.
Fiul lui Dumnezeu.
bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“
(Isaia 8, 18).
98
L’éducation des enfants
Giugiulan Iulia-Nicoleta
« L’éducation est l’arme la plus puissante que l’on puisse utiliser pour changer le monde. » Nelson
Mandela
L’éducation des enfants est un processus continu, qui commence dès les premiers jours de vie.
Chaque étape de la vie d’enfant influence son développement affectif, moteur et intellectuel. Les
psychologues expliquent que les premières années de vie sont très importantes et que le comportement
des parents auprès de leurs enfants influence sur la personnalité des enfants. Le constat semble évident et
des centaines d’études semblent le confirmer.
La responsabilité revient donc aux parents et elle n’est pas si facile à réaliser. L’éducation
représente une des tâches les plus difficiles du monde, mais aussi l’une des plus belles, qu’on ne peut pas
apprendre des livres. Les cours, les diplômes ne nous assurent pas d’être de bons parents. Le métier de
parent s’apprend jour après jour. Et chaque enfant nous demande une autre façon d’enseigner. Un vrai
équilibrisme entre amour et autorité, complicité et autonomie. Mais l’éducation de nos enfants mérite tous
les efforts nécessaires parce que l’éducation représente la clé d’une bonne adaptation en société autant
pour l’enfant que pour le futur adulte. Et un enfant bien éduqué s’adaptera toujours mieux dans la société
qu’un autre qui ne connait point les règles de bonnes manières.
Le métier de parent est une activité à plein temps, qui sollicite beaucoup d’énergie et de temps,
mais qui va toute la peine. À la base de l’éducation est, sans doute, l’amour. Mais cela ne signifie pas dire
toujours oui à son enfant à tout ce qu’il demande ou à tout ce qu’il veut. Savoir dire non à son enfant
quand il le faut, constitue une bonne façon de lui apprendre qu’il ne peut pas tout recevoir ou tout avoir
quand il le désire. L’amour se traduit par le temps passé avec lui : jeux, écoutes, promenades, discussions
etc. Être un bon parent signifie aussi savoir être ferme avec son enfant. Être un bon parent présuppose
savoir alterner les moments de bonté avec ceux d’autorité.
On dit que les enfants sont les meilleurs imitateurs. Et pour les petits, les exemples à imiter sont,
évidemment, les parents. Si les parents parlent toujours avec « merci », « s’il te plait », « excusez-moi”,
les enfants parleront de la même manière sans qu’on leur apprenne spécialement des leçons de bonnes
manières. Ainsi, en utilisant ces « expressions magiques », les enfants apprendront que la reconnaissance
de leurs erreurs et la sincérité de l’expression du regret ne sont pas un signe de faiblesse, mais de respect
et de dignité. Un enfant « bien élevé » apprend de ses parents que rire de la faiblesse, du défaut physique
de quelqu’un nous disqualifie premièrement nous-mêmes. Et il fera la différence entre le rire sain et
l’esprit de blague et le rire qui offense, qui ouvre des blessures. Et il évitera toujours le dernier. Alors,
comme les enfants sont comme une sorte de miroir des parents, essayons d’offrir de bons exemples pour
pouvoir avoir de beaux reflets.
Évidemment que tous les ingrédients sont le résultat d’années d’expériences, avec des tentatives,
des échecs et des réussites. Et évidemment qu’il existe parfois des déviations du type de comportement
que nous désirons transmettre à notre enfant et aussi des jours quand tout nous semble en vain et quand
toutes nos leçons nous laisse l’impression qu’elles sont passées sans laisser des traces significatives. Mais
la solution est la persévérance et le plus important, l’exemple personnel. Et à la base de tout cela, est
évidemment, l’amour.
99
Prof.înv. primar: GIURCA IOANA
Școala Gimnazială "Petru Dumitriu" Orșova, Mehedinți
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care copilul o primește de la părinți, formarea
comportamentului și a personașității copilului până la împlinirea vârstei de șapte ani. Se consideră că un
copil are cei șapte ani de acasă atunci când este politicos, știe să salute,să spună mulțumesc,te rog, să se
comporte cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Expresia „cei şapte ani de acasă“ descrie în general conduita unei persoane într-un anume context,
dar educația pe care un copil o primește în familie definește în mare măsură viitorul adult.
Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi,
binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i
dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar
este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât
mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii
lui. suntem de părere că educaţia trebuie făcută cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei
copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie
are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele ducaţiei
copilului.
capacitatea de relaţionare socială.
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul:„Lasă-l, e prea mic, nu
100
Educaţia începe cu cei şapte ani de acasă
Profesor învățământ primar,Giurea Valerica Mioara

Școala Primară Fălcoeni, Liceul ”Ștefan Diaconescu” Potcoava, județul Olt
101
102
Familia este cea care ne ofera o pozitie în societate
Autor: prof.Glavaschi Romica
Școala Gimnazială nr.7, Galați
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei,
și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială. Un copil care are cei şapte ani de-
acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos,care ştie să spună „mulţumesc“ şi care are o
conduită bună în orice situaţie,atât în societate, cât şi în viaţa particulară. Copilul îşi însuşeşte acest set de
reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu uita însă că purtarea copilului
tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori, cei
mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută,că nu este
frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună creştere când
comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.De
asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai
independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături
de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi.
Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile
cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se
exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din
gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi
să inhibe copilul.
Familia este cea care ne ofera o pozitie în societate.Un copil care este educat frumos şi cu grijă va
şti cum să se poarte la şcoală,cum să se prezinte la interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă
prieteni şi cum să și-i menţină.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e
foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-
un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o
componentă de altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că
e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă,de cum să se îmbrace, să
mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important
pentru el, că are valoare ca om.
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
103
Familia – prima școală a vieții
Prof. Gligore Loredana,

Școala Gimnazială Cerăt
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp, unde
devine practic ființă socială. Familia a fost dintotdeauna „prima școală a copilărie”. Indiferent de
organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori politică, aceasta formează copiilor primele
noțiuni și reprezentări despre mediul înconjurător. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83).
O caracteristică specială a „primei copilării” este tendința de a imita, deoarece copiii învață „pe
bază de modele”. (Mitrofan, I, 1998, p. 27).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale
în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și
susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental, social,
financiar.
Urmările educației primite în familie rămân toată viața. Niciodată nu se uită cei „șapte – azi șase-
ani de acasă”, copilul păstrând profilul moral-spiritual de-a lungul întregii vieți școlare și, apoi, adulte.
Familia ocupă un loc aparte în sistemul educațional, deoarece acțiunea ei cuprinde toate laturile
formării personalității. Ea reprezintă unul din mediile de socializare și educare din cele mai complete
datorită posibilităților ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situații și de a acționa asupra
lui prin cele mai complexe și firești mijloace.
Influențele educative pe care familia le exercite asupra copiilor se pot manifesta fie direct – prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect – prin modelele de conduită oferită de către membrii
familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Modelele de conduită oferite de părinți – pe care copiii le preiau prin imitație și învățare – precum și
climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale constituie primul model social cu o
influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de
comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în
ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate
de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai
ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod
natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod
conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva
abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun.
Pentru copiii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea primară.
Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive, unei dimensiuni
afective și a uneia comportamentale (Stănciulescu, 1996).
• Dimensiunea cognitivă presupune însușirea limbajului precum și un prim mod de a înțelege
lumea înconjurătoare;
• Dimensiunea afectivă se referă la identificarea afectivă a copilului cu persoanele apropiate lui
(părinți, rude, „altul semnificativ”). Această identificare emoțională are două consecințe majore: copilul
adoptă imaginea acestui „altul semnificativ” cu privire la persoana sa, ajunge astfel la o anumită imagine
despre sine și dobândește astfel primul „eu social”, prima identitate socială, iar pe de altă parte percepe
lumea „filtrată” de părinți, ca fiind unica lume posibilă.
• Dimensiunea comportamentală se referă la modul în care părintele va interacționa cu copilul.
Aceasta presupune că interacținile vor fi frecvente în prima copilărie. Ulterior părintele va găsi un
echilibru între momentele de interacțiune și cele în care acesta e singur, îl va mângâia, îl va lua în brațe, îl
104
va privi, îl va lua în brațe, îl va privi și îi va zțmbi în mod adecvat. Părintele va ști să îi dea copilului
sentimentul că este oricând disponibil pentru el.
În concluzie putem spune că familia este piatra de temelie a edificiului numit OM și dacă vorbim de
anumite trăsături pe care trebuie să le dețină părintele. Acesta va facilita dezvoltarea copilului,
nepedepsindu-l pentru greșeli, dar arătându-i că a greșit, jucțndu-se cu el, stimulându-l potrivit vârstei.
Este bine ca părintele să inițieze activități care stimulează achizițiile copilului și care au un scop, în tot
ceea ce face cu copilul.
BIBLIOGRAFIE
1. Baran – Pescaru, A., Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis,
București, 2004
2. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura
Științifică, București, 1991
3. Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998
105
IMPORTANȚA CELOR CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv.preșc. GLODEAN IULIA

Școala Gimnazială Valea Vișeului
Grădinița cu PN Bistra, Maramureș
Aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
rude, educatori, vecini...oameni. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire.
Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru
că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
acasă.
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere. În familie se dezvoltă sprinjinul
de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării
sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
om. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
106
Gamei Do.
Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine.
Învaţă respectul dacă este respectat .
Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit.
Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor
şi înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător.
Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur.
Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi
plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de
joacă, la groapa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi.
Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe
maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
BIBLIOGRAFIE
1. Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
2. Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche,
Bucureşti.
3. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
107
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
Inv.prof.primar. Glodian Mircea

Scoala Gimnaziala Nr.2, Maramures
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
în ea.
Fiul lui Dumnezeu.
tinerilor.
Dumnezeu.
108
care vine.
bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“.
109
Titlu studiu: Importanţa primilor şapte ani
Autor: Godza Judit

Prof înv. primar la Liceul Reformat „Wesselényi” Zalău
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul
său. Mediul familiei iubitoare este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare şi nu printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Normele de conduită se învaţă din
familie!
Grădiniţa, şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze
normele deja deprinse din familie.
Pentru copii puterea exemplului este foarte importantă la vârsta de 3-7 ani. Pe la 3 - 4 ani - copilul
învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit, spre exemplu,
dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa
este normal, sau dacă va vedea că părinţii o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit, Tot în această perioadă
(începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze
într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii
care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai
pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Cei din familie încearcă să îi sfătuiască şi să îi educe cum ştiu ei mai bine pe copii, ca pe viitor să
poată intra în viaţă cu minim de lecţii despre viată în general. Cum să respecte bunicii, cum să respecte
familia şi pe cei mai în vârstă, sau mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de
prieteni , toate acestea se învaţă în primii 7 ani preţioşi din viaţă. “Respectă ca să fii respectat” este una
dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecti pe cei din jur, te respecti pe tine şi
ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe
cei de aceeaşi vârstă cu tine. Până în clasa primară se stă mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei
apropiaţi în general.Acesti ani trebuiesc exploataţi cu atentie si multa rabdare ca societatea sa nu aibe de
suferit peste 20 de ani Viata de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare.
Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Aceşti 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde cum va fi
integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur şi bineîţeles işi poate ordona viaţa şi stilul de viaţă
alături de cei dragi. La rândul fiecăruia dintre noi- odată cu trecerea timpului, când devenim mai
înţelepţi, o să dăm şi noi aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de
acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. Acum, după cum am vazut în viaţă, sunt
multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care
probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită
110
comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară treptat din
viaţa socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinţă.
Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3 .Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
111
Autor: prof. Cornelia Gogescu

Școala „Iulian Rusu” Mărcești, jud. Dâmbovița
Educația și manifestările comportamentale constituie suportul conduitei individului în cadrul
mediului familial sau în societatea căreia-i aparține, iar contactul cu „ceilalți” determină „punerea în fapt”
a celor „șapte ani de acasă” – incluzând combinația componentelor de formare și educație din primii ani
petrecuți acasă și la grădiniță.
Printre elementele de bază ale manifestării copilului în orice mediu și situație regăsim exemplul (nu
întotdeauna cel mai bun, din păcate!) personal al părinților – ca efect al „copierii” și însușirii automate
sau prin îndrumare. Treptat, copiii își însușesc regulile de bază pentru diferite contexte sociale de
manifestare, iar punctul de plecare este, în primul rând, după cum am amintit anterior, exemplul personal
al membrilor familiei. Imediat după anii '90, au apărut sub marca diferitelor edituri din țară și străinătate
cărți, broșuri având drept conținut „cei șapte ani de acasă”, „codul bunelor maniere”, „cum ne comportăm
atunci când…”; întrebarea firească pe care ne-o punem mulți dintre noi este de ce anterior acestei
perioade nu existau astfel de ghiduri? Copiii sau oricine altcineva nu avea nevoie să cunoască modul în
care trebuie să se comporte civilizat în orice context social? Probabil că exemplul familiei, al
învățătorului/profesorului etc. era suficient în a-i oferi viitorului adult un model demn de urmat.
Considerăm că nu este greu de înțeles de ce copilul de astăzi se manifestă deseori ca și când nu ar avea
„cei șapte ani de acasă” – „modelele” pe care le are încă din primii ani de viață în față vin în primul rând
din spațiul virtual, din mass-media, întrucât membrii familiei sunt uneori „prea ocupați” sau de cele mai
multe ori, din păcate, sunt absenți, plecați în străinătate, considerând că celor mici le este suficient
sprijinul bunicilor (în cazul fericit!) și cel financiar trimis lunar. Copilul nu este încă „format” să-și
selecteze modelul și se ajunge, iată, în situația de a copia, de cele mai multe ori, modele negative, ducând
la manifestări antisociale, violente, de batjocură, de ură sau de nepăsare.
Cei șapte ani de acasă s-au transformat (lucru foarte grav), practic, în șase, deseori în 2/3 – în
funcție de programul de lucru al părinților și, deci, de înscrierea copiilor de la vârste foarte mici la creșe
sau alte instituții. Mulți copii nu mai au parte de sprijinul emoțional atât de necesar al părinților, nu mai
petrec mult timp cu aceștia, refugiindu-se în „prietenul laptop” sau tableta primită pentru „a sta cuminți”
ore în șir… Jocurile copilăriei – cu care eram obișnuiți și pe care le practicam zilnic – implicau, prin
regulile de desfășurare, elemente de bună conduită, expresii, cuvinte care determinau educarea morală a
copiilor și manifestarea lor socială pozitivă – astăzi înlocuită de cea negativă – după cum observăm zilnic
pe holurile și în curtea școlii ori în mass-media.
Cei șapte ani de acasă își pun amprenta asupra întregii personalități a copilului, iar manifestările
sociale ale sale reflectă mediul din care provine, educația pe care a primit-o, limbajul și comportamentele
persoanelor cu care a fost obișnuit să intre în contact. De aceea, ca educatori, este extrem de important să
comunicăm permanent, eficient, cu toți copiii – în scopul prelungirii și completării celor șapte ani în care
i s-au format primele deprinderi de a se comporta civilizat.
Numeroși copii se confruntă cu situația de a fi muștruluiți permanent de părinți, dezaprobați și, cel
mai grav, ignorați de aceștia. Soluția poate veni din partea noastră și a întregii școli – printr-o comunicare
afectivă cu acești copii care nu primesc dragostea și atenția atât de necesară din partea părinților.
Cheia adaptării copilului în societate o reprezintă educația, bunele maniere, regulile morale, însă
educația primită de copil în primii șapte ani de viață depinde de relația afectivă copil - părinți și de
valorile morale pe care familia le transmite copilului. Este ideal ca educarea copilului să se desfășoare
într-o atmosferă deschisă, de iubire, de încredere, de comunicare, de acceptare, de respectare a numeroase
reguli, de îndeplinire și conștientizare a drepturilor, dar și a îndatoririlor.
112
IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Prof. Gogoșeanu Rodica
ŞCOALA GIMNAZIALĂ FĂRCAȘELE, LOC. FĂRCAȘELE, OLT
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
113
114
„CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Jocuri de Educaţie moral-civică pentru Activităţile Liber Alese (ALA)
Autor: Prof. Goina Florentina-Loredana
CENTRUL BIBLIOTECĂ
GRUPA MARE
SCOPUL:
• Educarea aspectelor moral-civice în grădiniţa de copii.

OBIECTIVE:
• Să evidenţieze faptele bune- rele din imaginile de pe cubul de carton;

• Să exemplifice soluţii pentru a rezolva faptele rele;
• Să dramatizeze rolurile personajelor prezente în imaginile cu fapte bune.
REGULI:
• Copiii aruncă cubul din carton şi vor evidenţia faptele bune sau rele din imaginea expusă;
• Preşcolarii vor încerca să soluţioneze problemele din imaginile ce evidenţiază fapte rele;
• Ei vor juca rolurile personajelor prezente în imaginile cu fapte bune de pe cubul de carton.
METODE: Cubul, Dramatizarea, Instructajul, Expicaţia, Conversaţia.
MIJLOACE: Cubul de carton care evidenţiază fapte bune (ex: Copiii fac curăţenie în cameră) şi
fapte rele (ex: Copiii rup florile din grădină).
115
REFERAT
Prof. Gojeiu Mircea Cornel
Școala Gimnazială Cîmpeni
moş Ene.
şcolii.
116
Cei șapte ani de acasă – trecut prezent și viitor
PROF. ÎNV.PRIMAR : GOLĂȘIE LELICA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ OHABA
Ce înseamnă această expresie: „A avea cei șapte ani de acasă?” Cei șapte ani de acasă înseamnă
socializarea inițială care are loc în familie, reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei, înseamnă însușirea sau dobândirea unei temelii pe care se va clădi viitoarea
personalitate a copilului .
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Specialiștii susțin că
regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să
calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta e responsabilitatea părinților.
Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Familiarizat încă din copilărie, viitorul tânăr va
afișa o atitudine relaxată, o prezență firească, o eleganță în gesturi și o gândire optimistă. Sunt cheia către
succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai
confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasă. Probabil că cea mai
bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Părinții de
astăzi, mereu ocupați, obosiți, stresați sau nefericiți, nu au timp uneori pentru aceste lucruri simple, la
prima vedere. Ei dau vina pe școală, fără să se gândească la faptul că stau prea puțin timp de vorbă cu ei,
că uneori nu le sunt modele bune sau nu le oferă atenția de care au nevoie pentru a crește normal. Dar
buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la
o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate și îl învață ce înseamnă respectul. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le
preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale,
reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor
despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Tot mai rar auzim expresia ,,Ce copil politicos! Se vede că are cei șapte ani de acasă !’’ În ziua de
astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar
răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas
corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă
pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. De aceea,
părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii
(oriunde şi oricând)următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la
cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim
cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc. . Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea
tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
117
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles
118
Prof.Golu Daniela
Liceul Tehnologic Baia de Fier,Jud.Gorj
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei
familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi
desluşesc tainele acestei minunate lumi.
Sunt părinte şi cadru didactic şi pot spune cu certitudine că familia îşi pune uneori accentul
definitiv asupra comportamentului micului elev. Spun acest lucru, deoarece observ că acei copii născuţi în
familii dezorganizate, sărace şi needucate pleacă din start cu un deficit din acest punct de vedere, se
integrează mai greu, participă la activităţi cu sfială, nu ştiu dacă au voie şi când să intervină, ca de altfel
nu sunt siguri pe ei, deoarece observă singuri diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Aceştia au nevoie de mai
multă atenţie din partea cadrului didactic şi de foarte multe ori nouă ne revine sarcina de a-i canaliza pe
drumul cel drept, cu răbdare arătându-le cum să se comporte şi ce să spună şi să facă în diferite situaţii.
Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să
vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru
aceştia. După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este
rău, tocmai de aceea ar trebui să facem ceea ce cerem de la ei, pentru că altfel intervine întrebarea
firească: „EU DE CE?” dacă mama şi tata nu fac aşa.
Cei şapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lasându-şi amprenta
asupra comportamentului copilului, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor, limbajul folosit
în interiorul acesteia . Stabilitatea familiei, echilibrul şi buna înţelegere crează copiilor modele pozitive de
urmat, întrucât fiecare dintre noi reprezentăm modele pentru copiii noştri. Astfel că părinții au o foarte
mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi.
Este important, așadar, să le transmitem copiilor învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care
îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
,Aș dori să exemplific valoarea celor șapte ani de acasă prin câteva versuri scise de fiul nostru
,pentru noi :
Părinților mei
Știu ,câteodată-i greu,dar tata,mereu-i acolo
Tatăl meu ,eroul meu
Ochii mei,un zid imens,
Clădit din bunătate
Cu sentimente,intens
De când eram mic,tu m-ai iubit
M-ai protejat ca un soldat
Tatăl meu, m-a încurajat
A luptat și mi-am dorit
Fără îndoială,cel mai bun tătic
Pe care să-l dea viața
Și poate i-am lipsit,
119
Mai mereu afară,mai puțin în țară
Pare un dur,
Doar vrea să pară
Mi-a lipsit și mi-a lipsit
Însă mama ne-a unit
Dragă tată ,fiul tău,fără cazier
Dar cu un țel de oțel
Ce nu ruginește în timp,
Nu se mânjește cu prostii
Se pare că mi-ai dăruit ,un dar ereditar
O tărie ,să trec,peste orice coșmar
Loialitate și curaj
Onoare,personaj
Dragoste pentru Craiova
Mama,o eternă Terra Nova
Sfaturi din suflet,crezând cu tărie în ele
Căci voiai să mă vezi,cât mai departe de rele
Libertatea,am dobândit-o ,cu timpul
Mi-ai dat puțin câte puțin
Până am devenit tipul
Care sunt azi,
Nou în peisaj
Nebun, dar pot să spun în fața oricui:
O să-mi amintesc cu drag
Mereu de copilărie
Curcubeul meu ,sunteți voi
Pactul către fericire !
În concluzie,cei şapte ani de viaţă ţin de respect şi comportament corect în relaţia cu ceilalţi.
Respectul faţă de părinţi, de bunici, de cei apropiaţi se transmite mai departe către profesori, prieteni şi
colegi deopotrivă.
120
Educatoare, Gomoescu Raluca Loredana

GPN Brătileşti, Localitatea Brăeşti, Judeţul Buzău
Motto: ,,Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare...” (Geo Bogza)
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării din punct de
vedere fizic, moral estetic şi intelectuale. Factorii care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele
sale, ţin strict de climatul psihosocial, relațiile intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul
socioeconomic.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte şi să aibă încredere în
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.). Dorinţa permanentă de a fi luat în braţe
reprezintă o nevoie a copilului. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind
în braţe, mama se mişcă, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare
nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru
cel mic. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi limbajul, este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
acea jucărie. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie
să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială.
Tot în această perioadă, se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se
adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
obiceiurile dezirabile. Tot acum, copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Spre exemplu,
dacă îşi va vedea tatăl că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Chiar dacă copilul nu este suficient de matur pentru a şti
ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar
să fixăm reguli, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor.
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul. Lăudând și acordând
atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă îndrumăm copilul în mod
pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
Cei şapte ani de acasă sunt foarte importanţi şi reprezintă punctul de plecare în educaţia copilului şi
integrarea acestuia cu succes în societate.
121
Bibliografie:
2. CONSILIEREA PĂRINŢILOR PERSPECTIVE EUROPENE material suport pentru cadrele
didactice, Ştef, 2016
3. URSULA ŞCHIOPU, EMIL VERZA, PSIHOLOGIA VȂRSTELOR, EDITURA DIDACTICĂ ŞI
PEDAGOGICĂ, R.A., BUCUREŞTI, 1997
4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
122
,, CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ,,
Prof. Gongone Aura

Scoala Gimnaziala Vitanesti
Jud. Teleorman
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?
Ce faci si ce nu faci
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu
de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se
cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai
blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...
Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca
ar trebui sa le foloseasca.
Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva
Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.
Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri
trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul
principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir.
123
Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o
conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el
numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de
modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti,
de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.
Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti incepe sa
ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa termine ce
are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe
profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, ca iti rup
urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il
mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireprosabil,
merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine. La aceasta
varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze exact pe
dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.
BIBLIOGRAFIE:
1.Bîrzea, Cezar, ,, Arta şi ştiinţa educaţiei ’’,E.D.P., Bucureşti, 1995;

2. Creţu, Carmen, ,, Psihopedagogia succesului’’, Polirom, Iaşi, 1997;
3. Iucu, Romiţă B., ,, Managementul clasei de elevi ’’‚ Polirom, Iaşi, 2000;
124
Cei șapte ani de acasa
Cea mai buna mamă
Gorbai Maria Melinda

Liceul tehnologic Petru Maior , Reghin
Fiecare om are, în viaţă, o persoană a cărei importanţă şi valoare este incontestabilă şi de neuitat şi,
cu siguranţă, unicul cuvânt care se rezumă spre acea persoană este simplu spus: MAMA.
Câteodată e bine să ne oprim din tumultul zilei, să ne întoarcem spre noi și spre cei dragi. Dar oare
cine ne e mai aproape, mai iubitoare și mai protectoare cu noi dacă nu mama. Mama este mereu lângă
tine.
E îngerul păzitor al fiecăruia. O găsești în adierea frunzelor pe lângă care treci, în mirosul
mâncărilor pe care ți le amintești din copilărie. Ea e în florile pe care alegi să le dăruiești, ea e în toate
zâmbetele tale de zi cu zi. O găsești în mâna care te atinge pe frunte când ai febră, în liniștea din zilele
ploioase când te simți melancolic, ea e în culorile curcubeului și în căldura pe care o simți în diminețile de
Crăciun.
Ea e locul de unde ai plecat, primul tău „acasă”, primii tăi paşi în viaţă. Mama aduce fără să ceri
până şi luna de pe cer. Dacă plângi, plânge şi ea, dacă râzi, râde şi ea. Ea e alături de tine, orice drum ai
alege. Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă,
cea mai cea din lume. Ea e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă
nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…Şi îmi doresc şi
pentru toţi ceilalţi copii, care au mamele încă lângă ei, să le aprecieze la adevărata lor valoare, să le
dedice măcar un sfert din timpul lor, pentru că niciodată nu e prea târziu sa înveţi de la mama să fii om,
pentru că e singurul mulţumesc făcut indirect, de care ele au nevoie şi prin care primesc putere…
Mama ştie şi simte totul. Pentru că mama e unică, pentru că mama e acolo (indiferent că e cu
sufletul sau cu trupul), e acolo lângă tine, cu o vorbă bună, e prietena ta cea mai bună, îţi e profesorul
vieţii, îţi e tot… Şi îţi dai seama de acest lucru poate greu… Pentru că o apreciezi ca mamă, îi dai
respectul cuvenit, însă când familia intră în impas, când toţi prietenii şi alte rude se retrag din jurul tău,
din toată puterea ei, mama ştie să îşi adune tot ce e mai bun din ea, să îţi coloreze gândurile şi apăsările,
chiar dacă înăuntrul sufletului ei probabil se zbat furtuni de gânduri şi probleme.
Unii oameni vin și pleacă din viața noastră. Nu și o mamă. Ea e acolo, indiferent că e sau nu
aproape de noi fizic. Pentru că purtăm cu noi lecțiile de viață, dragostea și protecția pe care ni le-a oferit.
Sa fiu mama este cu adevarat cel mai frumos lucru ce mi s-a întamplat in viata asta!!
125
ŞCOALA GIMNAZIALA NR. 30 „GHEORGHE ŢIŢEICA”
Str. Flămânda – nr. 13 CONSTANTA
Tel/Fax: 0341405849
E-mail: sc30cta@gmail.com
Nr. înregistrare …………………………………
GOSPODIN MARIOARA
A. Denumirea proiectului
a. Titlul: „GRĂDINA CU FLORI”
b. Domeniul: cultural
c. Tipul de proiect: la nivelul clasei
B. Aplicantul:
a. GOSPODIN MARIOARA - profesor învăţământ primar, clasa pregătitoare E, Şcoala
Gimnazială Nr. 30 „Gheorghe Ţiţeica”
C. Context
Argument:
Competenţa citit-scrisului este una dintre achiziţiile de bază din prima etapă a ciclului primar. La
clasa pregătitoare programa şcolară prevede formarea competenţelor de comunicare orală şi scrisă prin
însuşirea literelor de tipar şi legarea acestora în silabe, cuvinte, propoziţii. Această achiziţie este una
dintre cele mai grele activităţi specifice omului.
De aceea, proiectul vine în sprijinul copiilor pentru a-i responsabiliza, stimulându-le dorinţa de
cunoaştere, de competiţie, dar şi satisfacţia primirii unor aprecieri pentru efortul depus.
Exerciţiul citit-scrisului, folosind litere mari şi mici de tipar, ii ajută pe elevi să-şi formeze mai uşor
această competenţă.
D. Descrierea proiectului:
1. Competenţe generale
-Receptarea unei varietăţi de mesaje scrise, în contexte de comunicare cunoscute
-Redactarea de mesaje în diverse situaţii de comunicare
2. Competenţe specifice:
-încurajarea şi promovarea citit-scrisului în rândul elevilor
-citirea în ritm propriu a unor cuvinte şi propoziţii care conţin cuvinte cu structură fonetică simplă,
scrise cu litere de tipar (scris mare)
-punerea în corespondenţă a imaginilor cu mesajele orale/ scrise indicate
-citirea individuală şi din proprie iniţiativă a unor poveşti, povestiri etc
-organizarea în clasă a unui colţ/ panou, destinat transmiterii unor mesaje şi informaţii (prin desene,
cuvinte/ enunţuri simple şi simboluri) referitoare la subiectul proiectului
-implicarea părinţilor în activitatea educativă a proiectului
2. Grup-ţintă:
-elevii clasei pregătitoare E, Şcoala Gimnazială Nr. 30 „Gheorghe Ţiţeica”
3. Durata: Semestrul al II-lea, an şcolar 2017-2018
4. Calendarul activităţilor:
-februarie – prezentarea proiectului şi a regulamentului atât elevilor, cât şi părinţilor
- prezentarea listei de lecturi suplimentare specifice vârstei
-martie-mai –concurs „GRĂDINA CU FLORI”: de câte ori elevii vor citi acasă între 10 – 15
cuvinte / propoziţii / zi, părinţii vor semna pe o floare primită model, certificând prin aceasta activitatea
elevului;
-iunie - împreună cu părinţii se vor număra florile aduse şi expuse de fiecare copil la panou sau într-
un plic mare cu numele elevului. Câştigători vor fi desemnaţi copiii cu numărul cel mai mare de flori, în
ordine descrescătoare.
126
– spectacol prezentat de elevii clasei, o adaptare a unei poveşti;festivitate de premiere în cadrul
proiectului
5. Metode şi tehnici de realizare:
-lectura
-expoziţia
-concursul
-serbare şcolară / spectacol
-premierea
6. Resurse umane:
-elevii clasei pregătitoare E
-părinţii elevilor
-învăţătorul clasei
7. Rezultate:
-expoziţie „Grădina cu flori”
-concursul / diplome premii
-premierea / diplome, medalii, cupe
E. Evaluare:
-concurs „Grădina cu flori”
-Cd cu rezultatele proiectului
-fotografii cu premierea din cadrul concursului pe site-ul şcolii
-apariţia/promovarea în revista şcolii
F. Sustenabilitatea proiectului:
- exersarea actului citirii
- atragerea elevilor către lectură
- legăturile stabilite între participanţi
- posibilitatea de continuare a proiectului
G. Anexe:
- Regulamentul concursului
- Modele flori, diplomă
Concurs „GRĂDINA CU FLORI”
Regulament
Concursul se va desfăşura în perioada februarie - iunie.

Elevilor şi părinţilor li se aduce la cunoştinţă desfăşurarea proiectului la începutul lunii februarie.
Părinţii elevilor vor fi implicaţi în acest concurs. Astfel, pentru fiecare pagină citită, elevii vor
primi o floare (conform modelului) pe care se va scrie numele copilului, iar părintele se va semna pe
fiecare, certificând astfel activitatea din ziua respectivă. Florile care nu au numele elevului şi nu sunt
semnate de unul dintre părinţi, nu vor fi luate în calcul.
Florile se vor strânge în plic (pentru fiecare elev se distribuie un plic mare cu numele său) până la 1
iunie. Într-o activitate comună, părinţi-elevi-cadru didactic, se vor număra florile fiecărui şcolar.
Pe tablă va fi scris numele fiecărui copil, iar în dreptul numelui se va trece şi numărul de flori.
Vor fi declaraţi câştigătorii în funcţie de numărul de flori strâns. Se va face premierea elevilor în
faţa părinţilor, la sfârşitul anului şcolar.
Astfel, pentru :
- Locul I – un număr de cel puţin 100 flori, elevii primesc cupe, medalii şi diplome
- Locul al II-lea – un număr cuprins între 80 şi 99 flori, elevii primesc medalii şi diplome
- Locul al III-lea – un număr cuprins între 60 şi 79 flori, elevii primesc diplome
- Menţiune - un număr cuprins între 20 şi 59 flori, elevii primesc diplome
- Premiul de încurajare - tuturor celorlalţi copii
127
Les sept premières années à la maison
Auteur: prof. Dana GOSTA

Şcoala Gimnazialã Nr. 9 Reşiţa, C-S
« L’éducation consiste à comprendre l’enfant tel qu’il est, sans lui imposer l’image de ce que
nous pensons qu’il devrait être. » - Jiddu Krishnamurti
L'éducation d'un enfant ne se limite pas à lui apprendre à lire, écrire et calculer. Il doit apprendre à
se comporter avec les autres, et c'est la responsabilité des parents. Il faut habituer l’enfant avec les bonnes
manières, qui représentent la clé de son succès social.
Un enfant bien éduqué fera mieux dans les relations sociales et se sentira plus à l'aise en présence
des autres que celui qui n'a pas les sept premières années à la maison. Ses parents doivent être un bon
modèle pour qu’il s’habitue aux bonnes manières. Il commence à apprendre les choses simples dès le plus
jeune âge: saluer, dire «s'il vous plaît» et «merci». Mais une bonne éducation ne doit pas s'arrêter à cette
étape.
Il devra savoir ce qui est propre et non à la table, lors d'une visite, lors d'une fête et même lors d'une
discussion avec un ami proche. Les bonnes manières façonnent leur comportement dans la société et leur
enseignent ce que le respect signifie. Et les enfants respectueux seront traités avec respect. Alors,
comment apprendre les bonnes manières?
Tout d’abord, enseigner les bonnes manières est un processus quotidien qui durera dans le temps et
les parents auront de nombreuses occasions de le guider dans la bonne direction. Il est nécessaire tout le
temps de se rappeler quelques conseils:
Ne pas se précipiter pour conclure qu'il est mal cultivé ou que nous, les parents, nous avons oublié
quelque chose de très important. Cela peut prendre deux bonnes manières pour résoudre le problème : lui
expliquer clairement et lui enseigner ce qu'il doit faire ou non.
Si le petit exprime ses sentiments en utilisant des expressions ou des attitudes moins polies,
essayons de reformuler.
Soyons compréhensifs et acceptons les erreurs. Rappelons-nous qu'il n'est pas encore assez sage
pour savoir comment se comporter dans certaines situations. Et nous, les adultes, nous nous faisons des
fautes souvent ...
L'éducation se fait seulement à la maison, discrètement, dans la famille. Il ne faut pas le critiquer
publiquement, l'humilier ou l'offenser contre des étrangers, même si l'erreur était assez grave. Le mettre
face à face avec d'autres prouve que nous n'avons pas été trop prudents relativement aux leçons de bonnes
manières.
Cependant, le processus d'éducation ne s'arrête pas à un certain âge. Il n'est jamais trop tard pour
apprendre quoi que ce soit!
Même si le petit est méchant ou impoli, il ne faut pas confondre son comportement avec le manque
de manières - c'est une étape naturelle de son développement. À l'âge de 3 ans, nous ne nous attendons
pas à connaître et à observer plus d'une ou deux règles de politesse. Bien sûr, il n'est pas trop tôt pour
apprendre à utiliser des formules telles que «s'il vous plaît», «merci», «bonne journée» et «au revoir».
Encourageons-le à les utiliser non seulement avec des étrangers, mais aussi dans la famille.
Avec un peu de créativité, nous pouvons aider notre tout-petit pendant trois ou quatre ans à
comprendre pourquoi certaines choses doivent être faites d'une certaine manière. Jouer est le moyen le
plus facile. Inventons des jeux où il est l'acteur principal.
Pensons aux situations que nous affrontons chaque jour et nous lui trouverons de nombreux rôles: il
peut être vendeur ou acheteur dans une boutique, il peut être employeur ou employé, chauffeur ou ami
d'une personne importante qu'il admire.
Il s'amusera et nous atteindrons notre objectif: avec chaque rôle que nous jouons, le petit deviendra
de plus en plus conscient de la façon dont ses actions et ses mots affectent les sentiments des autres.
Une fois qu'ils vont à la maternelle, ils deviennent de plus en plus indépendants. Parce que nous ne
serons pas avec lui tout le temps, nous devrons développer notre capacité à communiquer avec les
collègues, enfants et adultes.
128
A partir dès maintenant, il participera plus activement aux réunions de famille, aux visites, aux
anniversaires, etc. Nous pouvons commencer à superviser les interventions dans les discussions et
expliquer qu'il est poli de laisser l'autre finir ce qu'il a à dire. Utilisons des exemples de la vie quotidienne,
de la maternelle, de la rue, mais sans faire l'enseignant.
Entre 8 et 10 ans c'est l'âge auquel les «7 années à la maison» doivent être définitivement fixées
dans le comportement de notre enfant. La méthode que nous pouvons utiliser est la méthode classique,
c'est-à-dire une répétition. Jusqu'à présent, parfois avec le manque de bon sens, il est maintenant temps
d'être plus catégorique. Dans certains cas, nous pouvons même recourir à de petites punitions.
Au cas où dans une certaine circonstance (lors d'une visite, d'un anniversaire etc.) il se comportait
irréprochablement, il méritait une récompense. À cet âge, il se sent très embarrassé s'il est critiqué
publiquement et il essayera d’agir à l’inverse. Continuons à cultiver le respect des autres.
En guise de conclusion, l’éducation de l’enfant offerte par ses parents est très importante, l’enfant
doit être éduqué et aimé en même temps par ses deux parents, chacun ayant son rôle, mais, comme disait
la célèbre Agatha Christie :
« L’amour d’une mère pour son enfant ne connaît ni loi, ni pitié, ni limite. Il pourrait anéantir
impitoyablement tout ce qui se trouve en travers de son chemin. »
129
PROIECT EDUCATIONAL NATIONAL
,,CEI SAPTE ANI DE ACASA,,
Prof.inv.primar GOSTE MIRELA

SCOALA GIMNAZIALA SOCOND
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.. Procesul educativ al copilului trebuie
condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita
prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui. Educaţia copilului este un demers care
presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său
de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat.
Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa
progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea
spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem
mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
În băncile din clasele pregatitoare sunt fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din
multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai
gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici
în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru
el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.La polul opus se situează
dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul. Aceasta
este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i
demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede că
totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de
caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în
conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil
trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect. Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante
pentru refacerea energiei sale creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea
130
în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de
succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ. Această
atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de manifestare
ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile
neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
131
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. învățământ primar : Goțea Andreea
Atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Este necesar formarea bunelor maniere în sânul familiei deoarece copilul se va manifesta în mod
natural, corespunzător și firesc în societate , astfel acesta va fi perceput ,tolerat și apreciat ca un om
dezvoltat corect, educat și manierat.
Pe parcursul existenței sale atât pe parcursul copilului în școală, dar și numai, acesta va trebui să
demostreze însușirea acestor norme de conduită, dar și l-a rândul său le va insufla și copilului său în
același mod cum i-a fost prezentată și acestuia.
Este foarte important ca întreaga societate să pună accent pe aceste valorii care trebuiesc insuflate
de către părinți, în sânul familiei, încă de la vârste fragede, astfel încât această societate să permită în
continuare aprecierea valorilor morale, și nu să fie acceptate persoane a le cărora moralitate, purtare în
societate și educație este îndoielnică. Avem nevoie de promovararea valorilor morale, a patriotismului și
al educației pentru a avea o societate foarte dezvoltată formată din persoane cu cel puțin un nivel minimal
de moralitate care să ne permită evoluția și pregătirea temeinică a fiecărui cetățean.
Să nu uităm ca copii de astăzi vor fi cetățenii din viitor, care vor trebui să ne asigure o dezvoltare
cât mai armonioasă și benefică a societății în care trăim, astfel valorile pe care le formăm și promovom
vor conduce la percecepția lor vizavii ne noi, adulții de astăzi.
Așadar, educația celor 7 ani de acasă stă la baza dezvoltării țării noastre, la dezvoltarea copiilor de
care în viitor vom depinde.
132
Rolul educației în familie
Liceul ”Ștefan cel Mare” Codăești

Prof. Grădinaru Corina
”Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în
fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” (A.S.Makarenko)
Educația primită de copii în familie este de o importanță majoră. A avea ”cei 7 ani de acasă”
reprezintă un cumul de cunoștințe despre natură, societate, propria personalitate, norme comportamentale.
Se cunoaște faptul că dezvoltarea copilului, din punct de vedere fizic, intelectual, moral și estetic intră în
atribuțiile familiei. Nu este suficient doar ca familia să-i asigure copilului hrana și îmbrăcămintea, să se
preocupe de sănătatea lui și să-i creeze condiții cât mai bune de trai. Aceasta are rol de asemenea în
dezvoltarea proceselor intelectuale, a spiritului de observație, a memoriei și a gândirii. Educația morală
este o altă atribuție a familiei. Prin modelele pe care le oferă, familia trebuie să-i cultive copilului
deprinderi de comportament precum respectul, politețea, ordinea, echilibrul, demnitatea,
responsabilitatea, bunătatea, înțelegerea.
În familie, copilul învață ce înseamnă să fie apreciat, să se mândrească cu realizările sale, să
iubească și să fie iubit, să devină un om deosebit. Atmosfera caldă și de înțelegere în familie creează
climatul necesar pentru o dezvoltare armonioasă a copilului. Defectele, exagerările părinților se reflectă în
comportamentul și personalitatea copilului. Grija excesivă a părinților creează viitori adulți lipsiți de
inițiativă, grav adaptabili vieții sociale. Autoritatea, severitatea permanentă a părinților formează copii
lipsiți de afecțiune. Lipsa de interes față de copil și problemele acestuia, dezorganizarea familiei, plecarea
unui părinte în străinătate are, de cele mai multe ori, consecințe negative. Copiii suferă și devin copii
problemă din punct de vedere social.
Un mediu sănătos în familie va oferi o educație bună, formând o persoană pe deplin integrată în
societate, pe care o va îmbogăți cu valori și concepții noi.
Prin prisma educației primită în familie, copilul interacționează cu ceilalți, apreciază ce este bun, își
stabilește o serie de valori în viață, valori ce vor urma să fie transmise generațiilor următoare.
Familia reprezintă astfel un factor principal de informare și de dezvoltare, de implementare a
practicilor educative, a construcțiilor cognitive.
Bibliografie
1. Ionescu, M., Negreanu, E., Educația în familie. Repere și practici anuale, Editura cartea
Universitară, București, 2006
2. Tarcovnicu, V., Pedagogie generală, Editura facla, București, 1975.
133
Prof. Gradinaru Simona

Școala Gimnazială ,,Gh.Nicolau,, Români
Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.
Așadar, educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.
Termenul educație cunoaște diferite definiții, cum ar fi aceea de ,,artă de a forma bunele deprinderi sau de
a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”, conform lui Platon sau, în
opinia lui Immanuel Kant, educația este cea care contribuie la valorificarea naturii umane în folosul
societății. Oricare ar fi definiția educației, putem concluziona că prin aceasta se dorește dezvoltarea
conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile
prezente și de perspectiva societății.
În ceea ce privește educația parentală, în familie educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte
copilul, nu în ceea ce i se spune . Copilul trăieşte faptele părinţilor (care îi vor servi drept model) şi
mesajul din spatele frazelor care i se spun. Doar în cazuri de retard grav, un copil nu va percepe niciun
mesaj ascuns. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât în rare cazuri, le percepe întotdeauna
inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.
Regulile cele mai simple se învaţă şi se respectă în familie, se reflectă în comportamentul din grup
(şcoală, prieteni, stradă) şi reintră în circuitul de comunicare intrafamilială care stă la baza relaţiilor
intime şi de muncă – dacă au fost iniţiate prin conversaţie şi supravegheate de adult.
Este într-adevăr foarte greu să crești un copil,mai greu cu cât dorești să faci cât mai bine acest
lucru.Cu cât citești mai mult și te informezi mai mult cu atât ai îndoieli mai multe,îți pui tot mai multe
întrebări legate de ceea ce faci,îți analizezi comportamentul ca părinte, dar altfel nu se poate, părinții care
merg înainte considerând că ei știu cel mai bine,că nu există semn de îndoială în comportamentul lor au
cele mai multe ocazii să greșească.
Din pacate, cei mai mulți părinți își cresc copii într-un mod autoritar,considerând
"ascultarea"calitatea pe care trebuie să o cultive în primul rând copilului lor.Văd asta în jurul meu destul
de des, pentru că sunt mama și sunt mereu printre părinți și copii. O vecină chiar mi-a spus într-o zi "nu
sunt severă cu baiatul, dar vreau să mă asculte", am observat că nu-i prea dădea frâu liber, nu prea avea
copilul ocazia să ia decizii singur,greșelile îi erau mereu puse în evidența,uneori era chiar numit
"drăgăstos" prostuțul mamei, bleguțul mamei"etc.Nu părea mare problema că înjura la orice
confruntare,că venea plângând la mama când pierdea ceva sau se lovea, sau dacă deranja pe
alții.Important era să asculte atunci când voia mama să fie ascultată.
În această lumină recunosc că am un copil"obraznic". Mă contrazice când nu-i convine ceva, nu-i o
tragedie dacă se murdărește sau își rupe hainele,își spune părerea în ceea ce-l privește-cu ce se îmbracă,ce
mănâncă,cum își petrece timpul liber,etc..și nu prea mă ascultă când am eu chef neapărat să fiu ascultată.
Mă întreabă "de ce trebuie să fac asta? pentru că așa vrei tu? dar dacă eu nu vreau?" mie mi se pare corect
să discutăm,să negociem,să cădem la o înțelegere, pentru că acum sunt mici (fiul meu are 7ani) și le
putem impune ceea ce noi credem sau dorim,însa ajung la puberte,sau la adolescență și atunci lipsa
dialogului și a capacității de "negociere"duce la fapte precum -fuga de acasă, alăturarea in diverse
grupuri infracționale, consumul de droguri-ca semn al revoltei față de autoritate și a lipsei de empatie
între părinți și copii.
Bibliografie
Carter, N., 1996, See how we grow: a report on the status of parent education in the US,
Philadelphia: Pew Cheritable Trusts.
Golding, K., (2000). Parent management training as an intervention to promote adequate parenting.
Clinical child psychology and psychiatry, 5, pp. 357-371.
UNICEF, 2009, Educaţia parentală contează. Uniţi pentru copii: Buletin informativ trimestrial al
UNICEF România,, nr.5, pp. 3-5.
134
Prof. Grăjdan Camelia Cătălina
Școala Gimnazială Duiliu Zamfirescu/ Comuna Dumbrăveni/ Județul Vrancea
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”, spunea Larry Fields. Nimic mai adevărat.
În formarea individului, un rol important îl are educația, o educație făcută în primii ani de viață,
când copiii asimilează mult mai ușor informațiile. Decisiv este mediul familial în care trăiește copilul,
pentru că familia este baza educației, chiar dacă la școală învață multe materii care îl dezvoltă:
matematica, istoria, chimia, geografia și limbile străine.
Formarea personalității și a comportamentului elevului este făcută în primii ani de viață până
copilul este școlarizat. Expresia ,,a avea cei șapte ani de acasă” se referă direct la educația pe care elevul
o primește în sânul familiei. Comportamentul pozitiv al părinților, relația afectivă dintre părinți și copii,
mentalitatea de creștere a acestora reprezintă baza unei educații eficiente a copiilor.
Onestitatea, hărnicia, punctualitatea se învață într-un mediu familial liniștit, cu principii sănătoase
care va da societății un copil educat care se ghidează după reguli morale ce-l vor ajuta în dezvoltarea sa
socială, morală și psihică. Mai mult, un rol important îl are afecțiunea părinților și iubirea arătată de
aceștia copilului. El va crește frumos între părinți care se respectă și se iubesc, simțindu-se, astfel,
protejat. Mai târziu, când va crește, va urma exemplul părinților, pentru că aceștia i-au semănat semințele
încrederii, a iubirii, a aprecierii, a bunelor maniere și a unui comportament pozitiv.
Părinții sunt modele pentru copii. Degeaba, un părinte îi spune copilului să nu mai fie violent cu
prietenii sau colegii de școală, dacă acesta își bruschează partenerul de viață, lucru făcut în fața copilului
căruia i se pare un gest normal. Un mediu sănătos de viață, va da un copil sănătos psihic.
Educația copiilor nu se face prin predici sau povești, ci prin exemplul părinților, pentru că părinții
sunt întotdeauna un model pentru cei mici.
135
CEI 7 ANI DE ACASĂ – PREMISA REUȘITEI ÎN VIAȚĂ?
Prof. Aurelia Grama
Colegiul Economic Rm. Vâlcea
„Cei 7 ani de acasă” reprezintă o expresie de tradiție în societatea românească. Dar ce însemna ea și
ce mai reprezintă in societatea contemporană?
Odinioară, a avea „cei 7 ani de acasă” era apanajul unei educații ce provenea din familie și devenea
condiția esențială pentru a pătrunde cu succes în școală pentru a reuși mai târziu în viață.
Când vorbim despre „cei 7 ani de acasă” ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală.
Oare astăzi mai este de actualitate, sintagma „cei 7 ani de acasă”? Copilul de astăzi, copilul modern,
este diferit de copilul de ieri, cel cu cheia de gât?
Răspunsul la aceste întrebări este delicat și complex pentru că trebuie să ținem seama de
complexitatea transformărilor ce au avut loc în ultimele decenii. Probabil lumea interioară a copilului nu
s-a schimbat, ea este la fel de bogată, de tensionată, de plină de întrebări și dorințe. Dacă ne gândim la
exterior, aici, s-au petrecut transformări esențiale care au constrâns interiorul să se adapteze acestora.
Rapiditatea cu care s-au produs aceste schimbări a expus interiorul unei avalanșe de stimuli. De aici și
creșterea unor simptome precum tulburările de atenție și concentrare ale copiilor. Este vorba de o creștere
a stimulilor vizuali(media și/sau virtual) cu impact considerabil asupra psihicului copilului, care poate
acționa ca liant între lumea exterioară și lumea interioară sau ca un intrus care produce confuzie și derută.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem
rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de
atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul „agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă,
devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei,
între colegi. Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la
rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici,
aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt
nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă
din punct de vedere social.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i „pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor „prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
136
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.
BIBLIOGRAFIE
1. Mitrofan, I, Mitrofan N, Familia de la A la Z, Editura Științifică, București, 1991
2. Stănciulescu, E., Sociologia educației în familie, vol.I, Editura Polirom, Iași, 2008
137
Mama și tata – primul model al copilului
Prof. înv. primar: Grapini Viorica Maria

Școala Gimnazială ,,Enea Grapini” - Șanț
Jud. Bistrița-Năsăud
Părinţii ştiu tot. Ei au răspunsul la orice intrebare, sunt cei care ii dezvăluie celui mic toate tainele
"universului" care il inconjoară. De aceea trebuie să fie pregătiţi de fiecare dată să facă faţă tirului de
intrebări care le sunt adresate.
Părinţii ştiu tot. Ei au răspunsul la orice intrebare, sunt cei care ii dezvăluie celui mic toate tainele
"universului" care il inconjoară. De aceea trebuie să fie pregătiţi de fiecare dată să facă faţă tirului de
intrebări care le sunt adresate. Personalitatea celor mici se formează in primii doi-trei ani de viaţă, iar
procesul de "modelare" continuă este generat de atitudinea părinţilor. Este esenţial ca mama şi tata să
ofere micuţului căte ceva din dragostea, măndria şi bucuria lor pentru orice mică realizare a lui, precum şi
clipe preţioase petrecute impreună. Este foarte important să primească răspunsuri la intrebări şi să
găsească la părinţii săi disponibilitatea de a se juca cu el şi de a-l lăsa să exploreze in jur, bineinţeles in
siguranţă, fără să-şi pună sănătatea in pericol. Un "pilon" important in formarea personalităţii copilului
este cititul poveştilor. Timpul petrecut alături de năzdrăvanul casei este foarte preţios. Astfel, apar
atitudini noi, se dezvoltă inteligenţa şi se consolidează relaţia copil-părinte.
Intr-un fel, copiii işi dau seama că nu au experienţă şi că sunt dependenţi de părinţi. De aceea, ei işi
urmăresc in permanenţă părinţii şi, in mod instinctiv, işi modelează personalitatea după cea a părinţilor.
Aşa işi formează tăria de caracter, siguranţa şi, incă din copilărie, invaţă cum trebuie să procedeze in
diverse situaţii, prin identificarea cu părinţii. In general, personalitatea mamei va fi copiată de fiica ei.
Pentru un băiat, mama este intr-un fel prima iubire, din admiraţie pentru cea care i-a dat viaţă. Pentru
majoritatea băieţilor, mama este modelul femeii de mai tărziu.
Nu de puţine ori, cel mic se aşază lăngă mama sau tatăl său şi foarte serios ii pune o intrebare, două,
trei. Şi, bineinţeles, el aşteaptă răspunsuri. Şi nu orice fel de răspuns, ci pe cel care să-l mulţumească. "De
ce fuge umbra o dată cu mine? De ce raţele nu poartă pantofi? De ce cerul e albastru? Unde se duc
oamenii cănd mor?" Sunt intrebări care nu mai contenesc, la care incercăm să dăm răspunsuri căt mai
logice şi, de fiecare dată, ne confruntăm cu un nou "de ce?". Cunoaşterea este o atitudine specifică
oricărui copil. Pe la 2-3 ani, cel mic incepe să fie interesat de tot mai multe lucruri. Pe măsură ce creşte,
intrebările lui sunt mai multe şi mai complicate. De fiecare dată ar trebui să observăm cum copilul ne
priveşte cu interes, fascinat de răspunsul primit. Totuşi, părinţii trebuie să ştie că este foarte greu de oprit
curiozitatea copilului.
Psihologul Jean Piaget a realizat o serie de studii şi a ajuns la concluzia că la această vărstă copiii se
află in stadiul preoperaţional, cănd incep să folosească găndirea simbolică şi incearcă să afle căt mai
multe lucruri. Ei pot intreba "de ce miaună pisica" sau "de ce latră căţelul", chiar dacă li s-a spus de foarte
multe ori că acesta este limbajul celor două animale. Copiii invaţă de obicei prin imitarea celor din jur.
Orice micuţ este tentat să işi imite părinţii, fraţii, prietenii şi chiar face acest lucru. De mic va observa
diferite obiecte, lucruri şi vietăţi. Le va asocia şi deosebi, prin comparare. La un moment dat va dori să
ştie căt mai multe lucruri despre ele. Aşa incepe etapa "de ce?". Primele persoane spre care se va indrepta
vor fi, fireşte, părinţii săi, persoane in preajma cărora se simte relaxat.
Dacă nu veţi răspunde copilului, cu certitudine nu veţi reuşi să ii satisfaceţi nevoia de cunoaştere,
situaţie in care există două extreme: fie nu va mai pune intrebări, limităndu-şi aria lui de cunoaştere, fie
işi va pierde increderea in părinţi, punând intrebările la care doreşte răspuns altor persoane.
138
Educator: GRECU- BĂIAȘ GINA – MARIA

LICEUL TEORETIC ,,EFTIMIE MURGU,,
BOZOVICI
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima
parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani
de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu
la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată,care are un
Fiul lui Dumnezeu.
tinerilor.
Dumnezeu.
Ce sunt cei 7 ani de acasă ? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne
139
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care
copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care
părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi
educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia
unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia
se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de
acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi
negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori
dezacord dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei -
perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu):
BIBLIOGRAFIE
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
140
Codul bunelor maniere pentru copii
Prof.GRECU ROXANA-DANIELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GENERAL NICOLAE ȘOVA” PODURI
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei, de aceea este important să îi
învăţăm pe cei mici, încă de la cele mai fragede vârste, reguli de comportament.
Capacitatea prin care reuşeşti transmiterea copilului tău bunele maniere reprezintă până la urmă şi o
carte de vizită a modului în care îl educi ca părinte, dintre care amintim:
1. Salutul- un părinte ar trebui să îşi înveţe copilul că este deosebit de important să salute orice
persoană cunoscută pe care o întâlneşte. De asemenea, băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care acordă
salutul fetelor, la fel cum şi bărbaţii salută primii femeile.
2. Punctualitatea - o altă regulă importantă pe care cei mici ar trebui să o deprindă este şi
punctualitatea, deoarece prin acest mod ne respectăm pe noi, dar şi pe ceilalţi. Pregătirea pentru şcoală de
exemplu ar trebui să se desfăşoare într-un interval de timp suficient încât să ajungem înainte de începerea
orelor cu circa 5-10 minute. Când vine vorba de vizite, lucrurile se schimbă puţin. Nu este politicos să
mergem în vizită înainte de ora fixată, nici măcar cu 5 minute.
3. La masă - nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la
masă. De aceea este indicat să le explicăm câteva reguli de bună creştere atunci când mâncăm în familie
sau la altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mâncăm. De asemenea, coatele
nu se aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor este
obligatorie. De asemenea, din felia de pâine nu muşcăm, ci rupem cu amândouă mâinile bucaţi potrivite.
La masă nu vorbim cu gura plină. 4. Pe stradă - o primă regulă foarte importantă este să traversăm
numai pe culoarea verde a semaforului şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe
stradă copiii trebuie să înveţe că nu au voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special
amenajate. La fel ca un adult, nici copilul nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune
atunci este permis.
5. Mijloacele de transport în comun - și în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să
dea dovadă de politeţe şi de bună creştere atunci când oferă locul său unui bătrân sau unei persoane
infirme. O altă regulă de bună creştere spune să nu aruncăm nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră
gunoiul până când coborâm din mijlocul de transport în comun pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş
de gunoi. De asemenea, într-un autobuz sau tramvai este politicos să nu vorbim tare.
6. La şcoală - în aceeaşi manieră politicoasă ar trebui să se comporte un copil şi atunci când se află
la şcoală. Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune
maniere ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită
trebuie acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte
persoane care lucrează în şcoală.
7. "Vă rog" şi "mulţumesc" - dacă dorim să avem cu adevărat nişte copii educaţi, trebuie să ne
asigurăm de fiecare dată că cei mici spun "vă rog" şi "mulţumesc".
Odată ce deprind încă de la vârste fragede aceste formule de politeţe, există mari şanse să se
comporte în aceeaşi manieră şi atunci când vor deveni adulţi. Totodată la rândul lor vor contribui la
transmiterea acestor comportamente însușite și generațiilor viitoare.
Bibliografie:
Michiela Poenaru, Cei șapte ani de acasă”, editura Coresi, ediție electronică, 2012.
141
Parteneriatul şcoală – familie
Grigoraş Ionica
Colegiul Tehnic „Dumitru Mangeron”, Bacău
Succesul şcolar este asigurat atunci când, în actul educaţional, se produce, în mod real, o eficientă
colaborare şcoală – familie. Doar în acest mod elevii beneficiază de un suport adecvat, pentru: eliminarea
absenteismului; îmbunătăţirea abilităţilor sociale; integrarea bună în mediul şcolar; rezultate mai bune la
învăţătură; implicare în activităţile şcolii; creşterea stimei de sine; relaţionarea pozitivă într-un mediu
cultural diversificat; adoptarea unui comportament social lipsit de violenţă sau de discriminare;
participarea activă la viaţa comunităţii.
Parteneriatul şcoală – familie conduce la asigurarea succesului şcolar, la o bună orientare în carieră,
la finalizarea studiilor pentru orientarea în carieră, dar şi la cunoaşterea de sine a tânărului, pentru
dezvoltarea personală şi pentru a deveni un cetăţean conştient de responsabilităţile sale sociale.
Implicarea familiei în viaţa şcolii este doar un segment important pentru reuşita elevilor, acesteia
asociindu-i-se şi o serie de alţi factori, cum ar fi: biserica, bibliotecile, muzeele, cabinetele de psihologie
şi de consiliere; unităţile sanitare; agenţii economici; instituţiile de protecţie a copilului. De asemenea,
există o serie de reglementări legislative care asigură respectarea drepturilor copilului, aplicate ferm de
instituţiile statului român şi de cele corespunzând Uniunii Europene. Se vorbeşte, în bibliografia de
specialitate, despre următoarele tipuri de programe de implicare a părinţilor: parenting; voluntariat;
participarea la decizii; comunicare; parteneriate şi învăţarea acasă.
În activitatea curentă a şcolii, cadrele didactice se lovesc de anumite bariere legate de slaba
implicare a familiilor defavorizate din punct de vedere material şi cultural, precum şi a celor care nu
preţuiesc corespunzător rolul şcolii în devenirea copiilor, ca să nu mai vorbim de cazurile extreme în care
copiii rămân fără părinţi, prin deces, prin divorţ sau prin plecarea la lucru în străinătate. În asemenea
cazuri, eforturile cadrelor didactice trebuie să fie cu mult mai mari, în sensul că trebuie să-şi direcţioneze
demersurile pedagogice în sensul identificării unor strategii de comunicare şi de consiliere, nu numai a
elevului, ci şi a părinţilor, acolo unde este nevoie, pentru întărirea rolului de părinte, pentru remedierea
unor situaţii conflictuale, pentru colaborarea cu consilierii şcolari, cu primăriile, cu instituţiile de asistenţă
socială, astfel încât să nu se ajungă la eşec şcolar sau la situaţii dramatice, cu tot felul de consecinţe pe
care elevul şi familia nu le conştientizează la timp. De multe ori, părinţii deleagă responsabilitatea
creşterii copiilor altor persoane, considerându-se incapabili de acţiune, fie din cauza lipsei banilor pentru
rechizite, pentru transport, pentru îmbrăcăminte, fie din cauza lipsei de timp, fie din cauza neîncrederii în
propria capacitate de a-i educa pe copii.
Atunci când şcoala face eforturi de asigurare a participării active a părinţilor în viaţa şcolară, e
necesar să facă anumiţi paşi. În primul rând, e vorba de o bună cunoaştere a condiţiilor de viaţă ale
familiei, lucru realizabil prin vizite la domiciliu, prin discuţii directe, prin chestionare şi prin cunoaşterea
comunităţii în care familia este sau nu integrată. De exemplu, familia poate fi îndreptată să solicite
ajutorul comunităţii pentru rezolvarea unor probleme cum ar fi: loc de muncă, locuinţă, ajutor social,
consiliere psihologică, ajutor legat de sănătate etc. În acelaşi timp, cadrele didactice sunt datoare să se
perfecţioneze, mai cu seamă în ceea ce priveşte comunicarea cu părinţii elevilor, pentru a folosi un limbaj
adecvat nivelului intelectual al acestora, precum şi tipurilor diferite de atitudine pe care părinţii le pot
adopta în relaţia cu şcoala. Cu alte cuvinte, şcoala va trebui să valorifice aspectele pozitive, punctele tari
ale familiei, astfel încât colaborarea să fie cât mai eficientă pentru un parcurs şcolar normal al copilului.
O relaţie autentică între părinţi şi şcoală se realizează atunci când familia devine un partener activ,
venind cu idei de îmbunătăţire şi nu, de exemplu, cu nemulţumiri legate de notele copilului care, cred ei,
ar împiedica accesul cu medie mare la nivelul următor de studii.
142
Parteneriatul şcoală – familie se bazează pe următoarele standarde: cunoaşterea intereselor
părinţilor privind dezvoltarea copilului, cunoaşterea contextului socio-cultural al familiei; informarea
permanentă a părinţilor privind progresele şi problemele copilului în dezvoltare; colaborarea cu părinţii în
luarea de decizii privind dezvoltarea copilului; stimularea participării părinţilor la activităţile programului
educaţional.
La nivelul cerinţelor de bază, cadrele didactice ar dori ca, în comportamentul elevilor, la şcoală, să
se poată vedea „cei şapte ani de-acasă”, concretizaţi în faptul că elevul:
− respectă regulamentul şcolar;

− ştie să salute;
− ştie să asculte când altcineva vorbeşte;
− are instrumentele necesare: caiet, stilou etc.;
− nu este agresiv;
− nu face acte de bravadă;
− nu manifestă egoism;
− nu foloseşte telefonul în timpul lecţiilor;
− se străduieşte să fie activ la ore;
− încearcă să-şi facă temele;
− are haine curate;
− este decent;
− menţine curăţenia în clasă.
Colaborarea familie-şcoală reprezintă, aşadar, o punere împreună a resurselor, pentru găsirea celor
mai bune soluţii pentru a-l ajuta pe copil să aibă succesul şcolar aşteptat.
Bibliografie
„Strategii de consiliere educaţională a părinţilor”, coord. Gabriel Stan, Editura Casei Corpului
Didactic Bacău, 2014, 76 p.
143
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. preșcolar Grigore Alina-Gabriela
GRĂDINIȚA P.N. Licurici Ovidiu, JUD. CONSTANȚA
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult.
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Lumea
copilariei este o lume minunata,o lume a inocentei,a puritatii,a dragostei,a frumusetii si credintei,a
dorintei de cunoastere. Copilul este precum un copacel-noi,cei care am fost odata copii,trebuie sa-l
ingrijim,caci este firav, plapand,nestiutor, dornic de soare, insetat de ploaie si cu dorinta de a da rod
bogat,iar pentru toate acestea are nevoie de ocrotire.
Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte
a copilariei. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
ani de acasă. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi
instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului
şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite
pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de
confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor
sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia
este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
144
BIBLIOGRAFIE
Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica- Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești, 2003
Bodo, Victor; Bodo, Sorina- Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000
145
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA
Educatoare, GRIGORE ANA TAMARA
SCOALA GIMNAZIALA NR . 1 ZANESTI, JUD. NEAMT
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului, alaturi de gradinita, până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil,
educatoare şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia/ gradinita şi
pe care le transmit copilului. Dragostea cu care părinţi si gradinita îşi înconjoară copilul îi permite
acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit se simte protejat, îngrijit, iar
această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează
că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o
atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
familie, să vorbească la telefon. Trebuie sa il incurajam să se exprime, să- l lasam sa termine ce are de
spus şi sa nu îi facem observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii si educatorii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi sau glasulascutit al doamnei educatoare. Sau este ineficient să îi
atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la gradinita dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Deci părinţii si educatoare trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi parintii să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp,
părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Să nu uitam niciodata că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
146
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv.primar: Grigore Daniela-Florentina

Liceul Teoretic Pogoanele, Buzău
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
acasă.
147
BIBLIOGRAFIE
148
TRĂIRILE AFECTIVE ALE COPILULUI ÎN CEI ŞAPTE ANI
Prof.înv.preşcolar Grigore Gabriela
G.P.N.Homeşti, com.Grebănu, jud.Buzău
Prin trăiri afective înţelegem starea sufletească provocată copilului de obiectele sau persoanele din
jur. Se poate afirma că aceste trăiri încep la o vârstă foarte fragedă şi depind ca intensitate, de persoana
care ia parte la aceste trăiri, în cazul nostru copilul cu structura lui psihică cât şi de obiectul sau persoana
care produce starea sufletească.
Bucuria este o trăire afectivă care apare atunci când copilul vede în obiectul sau persoana cu care
vine în contact, satisfacerea unor trebuinţe biologice în măsura în care acestea se încadrează în nişte
obişnuinţe formate. Bucuria copilului apare şi ca urmare a încetării unei stări de privaţiune.
Este de dorit să facem bucurii copilului? Desigur, nu numai pentru a trăi şi noi alături de el
satisfacţia, dar şi pentru că sentimentul de bucurie este benefic pentru dezvoltarea psihică şi afectivă a
copilului.
Tristeţea este o stare inversă bucuriei, provocata de situaţii care reprezintă pentru copil insuccese: o
pierdere, o piedică în calea satisfacerii unor trebuinţe, dezaprobarea, cearta etc. Nu e de dorit, ca părinte
fiind, să produci copilului aceasta stare de spirit iar când e provocată de un factor din afara familiei, se va
analiza situaţia, se va îndeparta cauza, spre a pune capăt tristeţii. Nu trebuie să creăm sau să tratăm cu
indiferenţă tristeţea copilului nostru, care ar avea urmări negative în formarea caracterului său. Un copil
trist va da, peste ani, un om retras, posac, necomunicativ, nesociabil, cu rezultate minime pentru el şi
societate.
Frica apare atunci când ceva neprevăzut intră brusc în viaţa copilului şi acesta prezintă dificultăţi în
adaptarea imediată. Frica se manifestă prin accelerarea respiraţiei, a pulsului, tremur, transpiraţie, uneori
schimonosirea figurii şi ţipete, chiar plâns. Când apar asemenea trăiri e bine ca părinţii să facă tot
posibilul spre a le îndepărta, prin cuvinte de încurajare, asigurând copilul de ocrotirea lor. Există părinţi
care cred că prin frică, provocată uneori de administrarea unei bătăi sau pedepse, pot educa copilul.
Greşesc! Toţi marii cercetători ai psihologiei copilului resping acest mijloc de educare, ca fiind nedemn
pentru cel care îl practică. Copilul trebuie câştigat sufleteşte şi el te va urma atunci cu dragoste, ştiind că
tu îl iubeşti şi-i doreşti binele.
Mania este tot o stare afectivă, provocată de nedreptate, de un conflict, de o împiedicare a activităţii
etc. Ea duce adesea la scene nedorite, la insulte, injurii şi chiar loviri sau distrugerea jucăriilor. Trăirea
unei asemenea stări e periculoasă pentru copil. Părinţii trebuie să evite ca ea să se instaleze în sufletul
copilului. Uneori poate apărea chiar ura, dar aceasta, la vârsta de care ne ocupăm, e rar întâlnită.
Curiozitatea este, altfel spus, setea de a afla, pe care o manifestă toţi copiii, este o trăire afectivă
importantă pentru educaţie. Curiozitatea copilului poate fi ,,exploatată’’ de educatori, ca fiind cheia
cunoaşterii, deci a învăţării, a dorinţei de a şti. Părinţilor le revine sarcina, la vârsta de care ne ocupăm, să
dea satisfacţie curiozităţii copilului în diverse ocazii, explicând, pe înţelesul lui, ceea ce doreşte să ştie.
Este perioada lui ,,De ce?’’ foarte des întâlnită la copiii de până la şapte ani.
Acolo unde părinţii pot ţine piept asaltului pe care-l dau unii copii prin întrebări, ei vor da explicaţii
cu răbdare, cât mai pe înţelesul lor şi cât mai aproape de adevărul ştiinţific. Dacă părinţii nu pot face
aceasta, vor spune copilului să aibă răbdare până va merge la şcoală şi acolo va afla răspunsul. Important
este ca părinţii, fiind primii educatori ai copilului, să fie disponibili la toate aceste trăiri psihice ale
copilului, să le interpreteze just, să le rezolve în favoarea unei bune educaţii. E de dorit ca părintele să
cunoască situaţia care a produs trăirea psihică şi în cazul când aceasta e nefastă copilului, s-o evite. Pe
măsură ce copilul creşte, el începe să înţeleagă mersul lucrurilor prin dobândirea de cunoştinte şi
experienţă, în felul acesta se formează o conduită a copilului în diferite situaţi. Părinţii sunt datori să
urmărească comportamentul copilului şi să intervină în situaţiile în care acesta greşeşte.
Unele din trăirile afective arătate mai sus pot avea drept cauze tulburări organice sau chiar o boală.
O răceală poate da copilului tristeţe. De asemenea o digestie proastă poate provoca nervozitate, oboseală
etc.
149
Copiii se nasc însă cu un anume temperament. Unii veseli, gălăgioşi, exuberanţi, alţii dimpotrivă,
calmi, reţinuţi, chiar timizi. Părinţii trebuie să observe ce temperament are copilul lor şi să nu-i ceară
acestuia trăiri care nu se potrivesc firii sale. Unui copil cu temperament calm, melancolic, nu i se va cere
să se manifeste exuberant, zgomotos. Şi invers, un copil cu temperament tumultuos nu va fi obligat să
stea liniştit, nemişcat, retras. Părinţii vor veghea însă ca totul să fie în limitele unei educaţii corecte.
Părinţii, îndrumătorii copilului, în timpul primilor şapte ani, trebuie sa-l înveţe încă de mic să-şi
domolească trăirile afective cu sens negativ ca: frica, tristeţea, mania, adesea întâlnite la copii şi observate
mai uşor în timpul jocului, când are loc o comportare necivilizata ca: stricarea unei jucării, lovirea unui
partener etc. Părinţii vor interveni în asemenea cazuri explicându-le de ce nu e bine să se procedeze aşa.
Bibliografie:
Emilia Ioan, Cei şapte ani de-acasă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007
150
Cei şapte ani de acasă
Şcoala Gimnazială Mircea Vodă,judeţul Brăila

Profesor:Gropeneanu Andreea-Daniela
Expresia „cei şapte ani de acasă” este folosită pentru a descrie conduita unei persoane într-un
context anume.Educaţia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate.Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsescv
cei şapte ani de acasă,
Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori:relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi,specificul de dezvoltare a copilului,valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat,îngrijit,iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţătură şi asumarea regulilor de comportament.Totodată,educarea copilului într-o atmosferă
bazată pe iubire şi încredere,face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.Educaţia trebuie
adaptată etapelor de dezvoltare a copilului,pentru că el înţelege lumea în mod diferit la trei ani,la cinci sau
la şapte ani.La doi ani,de exemplu,copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Între cinci şi şapte ani,copilul devine tot mai independent.El merge la grădiniţă,stă cu bona sau cu
bunicii.Părinţii sunt modele pentru cei mici.Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială,ci exprimarea mulţumirii şi
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.De aceea părinţii joacă un rol destul de
important în educaţia copiilor.
151
CEI ṢAPTE ANI DE-ACASĂ…O SINTAGMĂ ÎNCĂ DE ACTUALITATE!
Autor: GROSARU MARIA DELIA
Ṣcoala Gimnazialǎ “ Constantin Ioan Motaṣ”
Loc. Mediaṣ, jud. Sibiu
“Cei ṣapte ani de-acasǎ”…o sintagmǎ care cântǎreṣte mult…o sintagmǎ care în urmǎ cu ani buni
era sinonimǎ cu a avea bune maniere, a saluta, a spune “te rog”, “mulṭumesc”…Un copil care are cei
ṣapte ani de-acasǎ nu dǎ dovadǎ de obrǎznicie, nu iese din vorba pǎrinṭilor, nu face tǎrǎboi pentru cǎ nu
primeṣte atunci când vrea ceea ce vrea, nu se delimiteazǎ în mod tranṣant de valorile familiei care îl
educǎ. Un copil care are cei ṣapte ani de-acasǎ este o mândrie pentru pǎrinṭi, bunici,pentru dascǎli, un
motiv de laudǎ în faṭa cunoscuṭilor. Un astfel de copil este o bucurie pentru cei care, din clipa în care
pǎṣeṣte timid în aceastǎ lume, încearcǎ sǎ îl ocroteascǎ, sǎ îi traseze un drum drept în viaṭǎ pentru a nu se
confrunta cu nori cenuṣii, cu furtuni care l-ar putea arunca într-un tǎrâm al cǎderii în întuneric.
La început, copilul este un ghemotoc cu zâmbet cald care întinde spre pǎrinṭii sǎi mânuṭele pentru a
gǎsi cǎldurǎ sufleteascǎ, înṭelegere, zâmbete, încurajǎri… În copil are nevoie de multǎ
ocrotire…Ocrotirea unui copil nu presupune doar sǎ îi asiguri hranǎ, îmbrǎcǎminte, o casǎ, un telefon, un
laptop…A ocroti un copil înseamnǎ a fi totul pentru el, a fi stâlpul care sǎ îi asigure stabilitate, înseamnǎ
sǎ ai curajul sǎ îi dai libertatea de care are nevoie când aripile îi cresc ṣi simte nevoia sǎ zboare pentru a-ṣi
atinge propriile ṭeluri.
Orice pǎrinte îṣi doreṣte tot ce este mai bun pentru copilul sǎu. Cum poate face acest lucru?
Crescând un copil educat, manierat, cu principii ṣi valori morale dupǎ care sǎ se ghideze întreaga viaṭǎ.
Un copil care învaṭǎ de la pǎrinṭii sǎi cǎ nu este ruṣine sǎ saluṭi, cǎ nu este sfârṣitul lumii dacǎ greṣeṣti ṣi
îṭi ceri scuze, cǎ e normal sǎ mulṭumeṣti atunci când primeṣti ceva, cǎ ṣi alṭii au dreptul sǎ îṣi spunǎ
pǎrerea ṣi, deci ar trebui sǎ îi ascultǎm fǎrǎ a-i întrerupe…este un copil care are cei ṣapte ani de-acasǎ.
Copilul petrece primii ṣapte ani din viaṭa sa în cea mai mare parte a timpului cu familia care are
datoria moralǎ de a-l pregǎti sǎ fie o pǎrticicǎ valoaroasǎ a comunitǎṭii din care face parte, a lumii în care
trǎieṣte. Tot mai des ne confruntǎm cu situaṭia urmǎtoare: copiilor le este ruṣine sǎ se comporte între
colegii de ṣcoalǎ, prietenii de joacǎ aṣa cum au fost educaṭi de cǎtre pǎrinṭi. De ce? Pentru cǎ se lovesc de
atitudinea plinǎ de revoltǎ, sarcasticǎ a celor care au crescut în familii care au uitat cǎ bunul-simṭ, cinstea,
omenia, respectul, bunǎtatea au stat la baza oricǎrei societǎṭi. Existǎ copii ṣi chiar ṣi adulṭi care au
tendinṭa de a se delimita clar de orice valoare, principiu care îi leagǎ, în opinia lor de trecut ṣi spun: “ Nu
eṣti la modǎ!”
A avea cei ṣapte ani de-acasǎ nu este ṣi nu va fi niciodatǎ demodat pentru cǎ cei ṣapte ani, primii
din viaṭa oricǎrui om, sunt temelia întregii sale existenṭe. Cifra “ṣapte” este plinǎ de semnificaṭii, având o
simbolisticǎ aparte. În lucrarea “ Dicṭionar de simboluri”, Jean Chevalier ṣi Alain Gheerbrant afirmǎ,
referindu-se la aceastǎ cifrǎ: ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în
mişcare sau al unui dinamism total.”
Ṣapte sunt zilele sǎptǎmânii: ṣase pentru muncǎ, iar a ṣaptea este pentru odihnǎ, dupǎ cum a rânduit
Dumnezeu. Modelarea copilului se desfǎṣoarǎ într-un ciclu continuu care se repetǎ mereu aṣa cum se
repetǎ ṣi zilele sǎptǎmânii. Aṣa cum cea de-a ṣaptea zi a sǎptǎmânii este pentru odihnǎ, tot aṣa, dupǎ cei
ṣapte ani de-acasǎ, când intrǎ în lume, odatǎ cu pǎṣirea în viaṭa de ṣcolar, copilul, dar ṣi familia se bucurǎ
de aprecierea roadelor celor ṣapte ani de-acasǎ.
Ṣapte sunt ṣi culorile curcubeului. În aceste culori familia poate picta primii ṣapte ani din viaṭa
copilului: sunt culori calde, luminoase, altele mai închise, aṣa cum sunt ṣi zilele oricui. Copilul va învǎṭa,
în aceastǎ perioadǎ binecuvântatǎ în care este purtat pe cǎrǎri necunoscute, îndrumat, susṭinut de pǎrinṭi,
cǎ orice ṭi-ar ieṣi în cale, lumina va rǎzbate din interior, din frumuseṭea sufleteascǎ aṣa cum ṣi curcubeul
apare pe cer dupǎ ploaie ṣi înlǎturǎ norii cenuṣii.
Cei ṣapte ani de-acasǎ sunt ca o melodie aparte care rǎsunǎ precum cele ṣapte note ale gamei Do în
fiinṭa celor care ṣtiu sǎ dea glas principiilor, valorilor, indiferent de “zgomotele” care incearcǎ sǎ
întrerupǎ, sǎ acopere aceste vibraṭii aparte. Ascultând aceastǎ melodie a “celor ṣapte ani de-acasǎ”,
copilul învaţă cǎ nu este ruṣine sǎ îṭi fie dor de părinţi, de casa părintească,învaṭǎ respectul dacă este
respectat, Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit, îṣi iubeşte familia pentru că este locul în
care se ,,scaldă” în iubire, înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au
152
nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce
doreşte,ci sunt o formǎ de a-ṭi exteriorize trǎirile Mai învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii
singur.
Cei ṣapte ani de-acasǎ poate cǎ nu mai sunt “ la modǎ” pentru unii, dar cu siguranṭǎ sunt perioada
cea mai frumoasǎ din viaṭa unui copil sau, mai bine spus, din viaṭa unui om. De ce? Pentru cǎ este
perioada în care îṭi simṭi familia aproape, simṭi cǎ înveṭi lucruri de care ai nevoie ca sǎ te descurci în
viaṭǎ, dar mai ales pentru cǎ este periada în care se clǎdeste întreaga ta existenṭǎ ca OM, nu un om
oarecare, ci un OM cu principii, valori, un Om care oricând, oriunde poate strǎluci în culorile luminoase
ale curcubeului prin frumuseṭea fiinṭei sale!
153
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. preșcolar Groza Nicoleta
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior
decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect
Printre principalele trăsături care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
- Salutul: Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
-Comportamentul în public: Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
-Comportamentul cu prietenii: Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi
se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
- Înţelegerea normelor sociale: Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
-Manierele la masă: O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
- Recunoaşterea greşelilor: „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
-Tact şi toleranţă: Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
154
CEI 7 ANI DE ACASA
Educatia incepe in familie
Prof inv prescolar: Grozea Georgiana – Delia

Gradinita Steaua
Bucuresti, sector 1
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Educaţia este un proces continuu, care
se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot
ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor educative ale
primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de
şcolar.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
155
DELINCVENŢA JUVENILĂ ŞI CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. psihopedagog, Grozescu Maria Alina

Şcoala gimnazială nr. 7 Târgu Ocna – şcoală specială de reeducare
Din experienţa mea de profesor psihopedagog la Şcoala gimnazială nr. 7 Tg. Ocna – şcoală specială
de reeducare am observat că disfuncţiile apărute la nivelul sistemului familial au un impact major asupra
comportamentului deviant devenit ulterior delincvent al tinerilor privaţi de libertate.
Apartenenţa familială la o „subcultură deviantă” care încurajează actele antisociale, lipsa modelelor
de conduită îşi pun amprenta asupra dezvoltării psihice şi morale ale tinerilor, deoarece atunci când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul ar trebui să o primească de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului înainte de a merge la şcoală.
Principalele achiziţii care în mod tradiţional definesc un copil „bine crescut” sunt:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazii de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
• Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, sunt expresii pe care pentru a
le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
Astfel, educaţia primită din familie, regulile morale insuflate de aceştia reprezintă cheia către
adaptarea copilului în societate.
Orice perturbare în interiorul structurii familiale are ca efecte importante asupra copilului, atât la
nivelul adaptării sale în societate cât şi asupra structurii sale de personalitate.
Ca urmare a lipsei de interes a părinţilor referitor la tulburările emoţionale ale copilului, acesta riscă
să manifeste comportamente antisociale devenind astfel victimă posibilă a unui anturaj nefast care îl
împinge spre criminalitate.
Din păcate, majoritatea tinerilor internaţi în centrul de reeducare provin din clase sociale
defavorizate, din familii dezorganizate cu mari carenţe educaţionale în care părinţii sunt incapabili să le
ofere modele educative corespunzătoare tocmai datorită comportamentului lor vicios şi violent.
Tocmai de aceea unitatea noastră şcolară în colaborare cu conducerea Centrului de Reeducare Tg.
Ocna a pornit o campanie de prevenire a delincvenţei juvenile la nivel judeţean. Demersul nostru îşi
propune sensibilizarea tuturor factorilor responsabili (familie –şcoală – comunitate) referitor la
conştientizarea rolului fiecărei părţi în educarea tinerelor generaţii.
156
Cei sapte ani de acasa
Inst. Grozia Iuliana

Scoala Gimnaziala “Ion Borcea “-Agigea
Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru ne spună "caca".
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane ma în vârstă ca
De multe ori când întâlnim o persoanã cãreia bunele maniere îi lipsesc cu desãvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasã. Tu, ca pãrinte, cu siguranțã nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similarã și de aceea trebuie sã te implici în formarea caracterului sãu în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un pãrinte își poate educa copilul în aceastã perioadã a vieții
sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia sã apelãm la o vorbã din popor relevantã la acest capitol ”nu fã ce face popa, fã ce
zice popa”. Din pãcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tãu decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce sã facã și ce sã nu facã. Puterea exemplului este foarte importantã la
aceastã vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce gunoaie pe stradã, fii tu primul care aruncã mereu
ambalajele la coș. Cedeazã locul tãu în autobuz persoanelor mai în vârstã dacã îți dorești ca cel mic sã
procedeze la fel.
Atunci când îi spui unui copil cã nu are voie sã facã un lucru, nu faci altceva decât sã îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întãmplã dacã pune mâna acolo unde mami i-a spus sã nu o facã. Nu
trebuie sã îi interzici celui mic sã exploreze mediul înconjurãtor, ci mai degrabã sã îi explici consecințele
acțiunilor lui. ”Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine” sau ”dacã te sui acum în copac poți sã cazi și sã te julești și o sã îți
curgã sânge” sunã mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi cã nu ai voie sã pui mâna acolo?!” Ai fi
suprins cât de inteligent este copilul tãu la o vârstã fragedã.
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie sã îi explici celui mic cã un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curãțenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași mãsurã. Afirmațiile de genul ”dacã nu ești cuminte, te las în stradã sã te fure țiganii”
nu fac altceva decât sã îi imprime în minte celui mic ideea cã rromi sunt o etnie rea și cã trebuie sã se
poate cu ei în mod corespunzãtor.
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât sã
atragã atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie sã îi explici celui mic cã nici lui nu i-ar plãcea sã fie
deranjat atunci când vrea sã doarmã de exemplu. Spune-i cã dacã îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta sã obținã nimic, din contrã. Descoperã ce îl supãrã și cãutați soluții împreunã.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie sã cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le
157
158
Prof.înv.primar Gruia Mara Mihaela,Școala Gimnazială Coronini
,,Pentru a avea bun simț, nu ai nevoie de studii superioare,

ci de cei șapte ani de acasă.”-Valeria Mahok
ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Ȋn primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului îi revine familiei iar pentru copil,
familia reprezintă primul său univers afectiv şi social, trăsăturile şi coordonatele personalităţii se
cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct , nemijlocit, de copil, în
mediul familial, iar atitudinile părintilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a acestuia.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi
marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de
neînlocuit.
Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi
aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi.Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta
de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor.
Însă educaţia în acest sens ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face
conexiuni între ceea ce se desfăşoară în jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor
maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se
realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în
regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Câteva dintre cele mai importante reguli în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani.
1. Învaţă-l să se poarte frumos!: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el! – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi
copii.
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie! – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se
relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil! – (fizic, emoţional, verbal) evită educaţia cu ,,palma la fund’’ şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă.
7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente! – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti!
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala,
prin aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme
în personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
159
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața
și stilul de viață alături de cei dragi.
Bibliografie:
160
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !
Prof. Gugeanu Laura Daniela
Gr. Cu P.P. Dumbrvava Minunată, Reşiţa
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Primii ani din viaţă influenţează comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a
viitorului adult. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea
nevoilor imediate ale copilului: copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la
acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem, acest lucru constituind baza unei
bune relaţii ulterioare între cei doi. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru
mamă, cât şi pentru copil.
În jurul vârstei de un an apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia
de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile
dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel
mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea
interesant”.
Tot acum, este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească
poveşti, pentru că astfel i se dezvoltă limbajul. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba
bebeluşilor” în preajma celor mici, consider că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l
ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. Spre
exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm».
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă
în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii
sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru
dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă
pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament"- psiholog Oana-Maria Udrea.
161
Cei şapte ani de-acasă
Profesor Gulin Ioana

Şcoala Gimnazială Brăneşti, Timiş
De foarte multe ori, in special in situaţiile in care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a insuşit diverse norme
ori reguli de politeţe, în special.
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunosşinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioada de timp este considerată „culmea achiziţiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, special
pânaă la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de
către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preşcolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Insa va trebui să ne
impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi ca cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învaţa copiii în cei şapte ani?
– ordine
– igiena
– curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
– bune maniere şi comportament
– limbaj corect transmis
– modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
– consecvenţa în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenţiei
– perseverenţa în realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva
– spiritul de competiţie
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
162
Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încalca normele ori nu
va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Bibliografie:
*Cei şapte ani de-acasă- Copilul.ro
*Codul bunelor maniere, Mihaela Gîgâ, editura coresi, Bucureşti , 2001
163
CEI 7 ANI DE ACASĂ
GURAN ROMINA
rog, care se comportă frumos cu cei de vârsta lui, dar şi cu adulţii.
Este adevarat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologii.
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat
este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educașia lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal; evită educația cu „palma la fund„ și
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări.
164
BIBLIOGRAFIE:
165
Prof. Gurău Silvia

Școala Gimnazială Ulmu
Localitatea Ulmu, Județul Brăila
Când spunem despre cei şapte ani de acasă ne referim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului de când se naşte şi până merge la şcoala
primară.
Este adevărat că nu prea mai există cei şapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii "normele
de conduită se învaţă din familie". Şcoala nu poate decât să confirme şi să consolideze normele desprinse
în familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul sau fiica sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
terenul de sport sau la teatru.
copilului. Din păcate unii părinţi spun:" Lasă-l e prea mic, nu înţelege, ce ştie le mititelul!", " Când va
merge la şcoală, se va cuminţi" pentru a "scuza " purtarea urâtă a copilului. Aceste "scuze" trădează, de
fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani din viaţă ai copilului. Ei au o foarte mare
influenţă asupra copiilor, le transmit propriile valori care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea
în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor
învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instuirea
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei râmân uneori, întipărite pentru
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie sa şi le însuşească în cei şapte ani de acasă. Un copil manierat se va descurca mai
bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unuia care îi lipsesc cei
şapte ani de acasă.
166
prof. înv. primar Gut Mirela

C. N. “O. Goga” Marghita
Danion Vasile
moş Ene.
şcolii.
167
Prof. Guta Dumitra Madalina – G.P.N SAPATA
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.’’ Antoine de Saint-Exupery
Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu
de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se
cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai
blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca
ar trebui sa le foloseasca.
Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva! Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
168
funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării
copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa
iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în
toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în
care trăieşte primii ani din viaţă. Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi
buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale
"părinţilor buni“şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
169
GYÖRFY ERIKA
LICEUL TEORETIC „DR.BOROS FORTUNÁT”
ZETEA
acasă.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom
întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
Vârstele
170
Modele
Recompensa si pedeapsa.
Sfatul psihologului
171
Educația la preșcolari
Educatoare: Habineac Erzsebet

Ostad Elahi dă următorul sfat: „…Educați-vă copilul încă înainte de a se naște…asta presupune ca
părinții să fie educați”. Întrucât a educa este definit ca „formarea spiritului cuiva, a-i dezvolta aptitudinile
intelectuale, fizice și simțul său moral”, astfel că „a fi educat” presupune că ne-am dezvoltat deja noi
înșine aceste facultăți, înainte de a le inocula unui copil.
Politeţea este „ceva“ care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la
părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii
noştri.
A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii.
Salutul este primul semn al politeţii. Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la
faptul că cei mici întind jucăriile către părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi.
Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi
când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de
joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi
obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu
primeşte nimic în schimb. Cheia disciplinei inteligente este simplă: Învățați copilul cum să-și controleze
propriul comportament, astfel încât să nu fie necesar să îl mai disciplinați și dumneavoastră. Nu uitaţi să
stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!
Iată câteva reguli pe care trebuie să știe un preșcolar.
1. Asteapta-ti randul pentru a vorbi!
2. Fara porecle si jigniri!
3. Fii politicos!
4. Spune, "Te rog" si "multumesc"cat mai des!
5. Fa curat dupa tine!
6. Fii fair-play!
7. Primeste complimentele politicos!
8. Fii tolerant!
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai
departe, odată cu timpul. Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina
a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
172
Prof. Hădărean Diana , Liceul Vocaţional Pedagogic, Beiuş, jud. Bihor
Replica "cei șapte ani de acasă", este bine cunoscută, dar nu mai este aplicată în prezent. Opiniile
sunt împărțite în ceea ce privește comportamentul și educația elevilor, a copiilor în general.
Ca și profesor și părinte consider că educația ține foarte mult de părinte, de primii ani din viață, de
cei șapte ani petrecuți în sânul familiei.
Perioada importantă pentru educație și formarea caracterului în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și
își formează primele deprinderi de viață sănătoasă.
Cei șapte ani de acasă, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința. Pentru fiecare
individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori‖ din viața copilului.
Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia.
Când copilul ajunge la grădiniță și apoi la școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important
în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului și reușita în viață.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind
atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui, lucrând suplimentar cu el,
antrenându-l în diferite activități suplimentare (sportive, creative, artistice). În timpul anilor de școală
părinții se pot implica în educația copilului prin diferite căi. Implicarea acestora și manifestarea
interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului
educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod
financiar sau moral. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată,
verificarea temelor Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului.
Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele viitorului lor.
În ultimul timp, părinții lipsesc cu desăvârșire din educația copiilor, din viața și problemele lor. Încă de la
o vârstă fragedă, copii sunt lăsați singurii să se descurce, în grija unei mătuși sau unei bunici. În cazul lor
nu mai vorbim de cei șapte ani de acasă, de educația primilor pași. Ei sunt lăsați să decidă singuri ce e
bine ce e rău, ce e corect sau incorect. De cele mai multe ori iau decizii incorecte care le influenţează
educaţia.
Copiii se vor maturiza mult mai devreme, dar această maturizare nu-i va ajuta în viitor ca să ia
decizii corecte. Ca și cadru didactic și părinte al unui copil de 4 ani consider foarte importantă educația în
primii 7 ani de viață. Această perioadă constituie o perioadă de formare intensivă care fac din acţiunea
educativă un obiectiv central. Ea sigură asimilarea sistematică a cunoştinţelor, exersarea intensivă a
comportamentelor sociale şi dezvoltarea capacităţilor individuale.
Expresia celor "7 ani de acasă", pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care
această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social
şi cultural din care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările complexe şi
diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor personaliăţii, dezvoltarea capacităţii de
cunoaştere şi a comunicării. Tot ceea ce face, ce spune se realizează şi se exprimă în atitudini.
Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relaţionându-se cu ei. Toate acestea îi creează
copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Lipsa grijilor, fericirea acestei perioade a
condus la denumirea de "vârsta de aur a copilăriei.
173
Prof.Inv.Prescolar:Hagi-Calil Ghiulten
Gradinita PN ”Licurici” Ovidiu,jud. Constanta
Cei sapte ani de acasa reprezinta perioada cea mai importanta din viata copilului, este perioada in
care acesta primeste educatia de la parinti, in care copilul isi formeaza personalitatea si comportamentul.
Cei sapte ani de acasa desemneaza copilul, bine crescut, manierat, empatic. Acesta petrecandu-si timpul o
perioada destul de lunga in familie, alaturi de parinti, va sti sa se poarte, sa comunice, sa salute, sa
multumeasca, sa roage. Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt principalele motoare care ajuta la
adaptarea lui in societate. Bineinteles ca educatia primita in cei sapte ani depinde de cativa factori
importanti si anume: relatia afectiva cu parintii, mediul, valorile promovate de familie – valori pe care
aceasta le transmite copilului, deoarece copilul mic are tendinta de a imita, de a imprumuta din
comportamentul adultilor. Relatia dintre copil si parinte este definita ca una de dependenta, sensul de
derulare a acestei relatii fiind de a oferi copilului stimulii necesari dobandirii independentei. Multi sunt
aceia care spun despre copil: ”este mic, ce intelege el?”. Este adevarat, copilul este mic, insa nu si
incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creste si pentru a se dezvolta, pentru a-si repera abilitatile si
pentru a-si dezvolta competentele. Pe masura ce un copil dobandeste abilitati, parintele trebuie sa poata si
sa stie sa se retraga din demersul sau protectiv si sa il ajute pe copil sa si le consolideze. De exemplu:
pentru a putea merge, sugarul are nevoie de sustinere fizica si nu numai, are nevoie de increderea ca daca
va cadea va fi sustinut, ca va fi in siguranta si ca nu va dezamagi pe nimeni. Treptat, copilul va invata sa
mearga si va renunta singur la mana care il sprijina. Apoi, va avea nevoie doar sa stie ca parintele este in
apropierea sa, pentru a avea catre cine sa se indrepte in cazul in care se va simti in nesiguranta. Pe
parcursul acestui proces, parintele trebuie sa-l puna pe copil in situatia de a experimenta si de a alege,
dandu-i ocazia isi cunoasca limetele si competentele, sa isi construiasca un set de valori. Transpus in viata
de zi cu zi, acest lucru inseamna ca copilul mic sa aiba libertatea de a alege cu ce se imbaraca azi, cu ce
jucarie se joaca, cu cine se joaca sau cand doarme. De asemenea, inseamna ca fiecare copil sa stie care
sunt reperele si regulile familiei si cele ale comunitatii in care traieste si care sunt valorile morale. Parintii
sunt responsabili de dezvoltarea psihica a copilului. Comportamentul se contureaza in functie de
personalitatea, dar si de mediul in care copilul creste si se dezvolta.
Primele relatii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sau cu persoana care ii satisface
nevoile de baza. Comportamentul copilului este conditionat de comportamentul, stilul de relationare al
adultului care il ingrijeste. In scurt timp, in acest cuplu (copil-mama) se realizeaza schimburi impersonale
si calitatea relatiei depinde in mare masura de sensibilitatea adultului, de interactiunile initiate de copil
sau de catre parinte, de comportamentul copilului, de raspunsul la stimuli. Aceasta spirala relationala
defineste modul de raportare la lumea exterioara si il ajuta pe copil sa integreze experientele, sa
exploreze, sa invete. Viata copilului acasa, alaturi de parintii sai, toate activitatile care se desfasoara
impreuna consolideaza anumite deprinderi, abilitati ce contribuie la autonomia copilului, convietuirea
sociala, sanatatea, igiena si protectia lui. Triada mama-copil-tata ofera copilului posibilitatea de a se
defini pe sine, prin jocul comparatiilor, al rivalitatilor, de a-si insusi modele la care se poate referi in mod
constant in devenirea sa ca adult.
Daca copilul are incredere ca persoana de referinta afectiva(mama sau tata) ii satisface nevoile,
acest fapt se va reflecta in tipul de atasament pe care il dezvolta. Atasamentul il sustine pe copil in tot ce
inseamna dezvoltarea sa integrata: in plan fizic, al sanatatii, precum si in plan cognitiv si socio-emotional.
Indiferent de modalitatea in care fiecare parinte intelege sa isi asume responsabilitatile ce decurg
din rolurile parentale, acestea ar trebui sa:
 Sa acopere nevoile copilului de educare si ingrijire;
 Sa aiba un caracter predictibil pentru copil: acesta sa stie cand si cui sa se adreseze, sa
poata sti la ce tip de reactie se poate astepta in anumite situatii;
 Sa creioneze o constanta in comportamentul mamei si al tatalui, intre ei ca parinti;
Calitatea educatiei primite in familie, acei ”sapte ani de acasa”, depinde indeosebi de nivelul
educatiei parintilor si a membrilor familiei, care vin in contact cu copilul, in special sub aspect moral,
174
comportamental. Acasa inseamna locul unde cresti, te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. Cand spunem
ca un copil are ”cei sapte ani de acasa”, ne gandim la un copil bine crescut, care stie sa salute, sa spuna
”te rog” si ”multumesc”, care stie sa respecte si sa se comporte civilizat cu cei din jur.
Bibliografie
1. P. Emil ,R., Iucu, Educatia prescolara in Romania, Polirom 2002
2. Ciofu Carmen, Interactiunea parinti-copii, Editura Medicala Amaltea, 1998
3. Popescu Cristina, Bucinschi, Mihaela, Sa construim impreuna cei 7 ani...de acasa, 2009
175
Prof. înv. Primar Hagiu Mariana
Școala Gimnazială Profesor Panaite C. Mazilu” Brosteni
“Mediul familial este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru ființa
tânără să învețe să se construiască pe sine, și să situeze în raport cu ceilalți...”Andre Berge- romancier,
medic, psihanalist francez
Nu întâmplător se spune că cei sapte ani de acasă sunt cei mai importanți ani în dezvoltarea
personalității copilului. În timpul acestor primi ani de viață, copilul învață reguli de conduită, aici
deprinde principalele norme morale, religioase, recunoscute și acceptate în societate, referitoare la modul
de comportare și interrelaționare. Aceste norme funcționează ca niște legi nescrise, dar care se bazează
pe valorile umane fundamentale: bine, dreptate, cinste, respect, adevăr. Dacă aceste norme cunosc
modificări de la o socitate la alta sau în momente diferite ale istoriei, multe dintre valorile morale nu se
schimbă cum ar fi sinceritatea, cinstea, demnitatea, omenia, responsabilitatea, dar altele s-au schimbat.
Spre exemplu generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul actual al elevilor
care nu mai au o atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. După modul cum și le însușesc, familia are ce mai mare
responsabilitate. Psihologii susțin că o educație aleasă se bazează foarte mult pe relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, de valorile morale create în familie, de nivelul de educație a părinților etc. Căldura cu
care familia îşi înconjoară copilul în primii ani de viață îi permite acestuia să se dezvolte și să aibă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Pentru ca familia să aibă o
influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui permanentă din partea
părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i
putea da o educaţie aleasă: dragoste către copil, o relaţie corectă cu el, urmărirea acţiunilor lui, „cum
invaţă şi cum procedează el”. Inţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai
mult datoria faţă de copiii lor.
Educația nu este și nu poate fi deplină, dacă familia nu este bazată pe relații de înțelegere, respect,
întrajutorare, să trăiască în deplină armonie, să ducă o viață cinstită, onestă. În această etapă a vieţii,
copilul este dependent de părinţi. Are nevoie de nişte reguli pe care să le urmrze. Vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect, deoarece trasaturile de
voință si caracter sunt în formare si micuții sunt receptivi la influențele exercitate asupra lor.
De-a lungul secolelor, educația a fost strâns legată de religie, școlile funcționau în general pe lângă
biserici, mănăstiri. Una dintre laturile educatiei care vizeaza, prin excelență sensibilitatea profilului
persoanei umane, care se revarsă asupra comportamentului său și care conferă o bunătate amplificată de
calități ce țin de ținută, de atitudini chiar de alesele calitați morale este educația religioasă. De la credinţă,
porneşte totul bun în această viaţă. Cu credinţă avem dragoste, smerenie, respectăm pe aproapele nostru şi
s-ar trăi într-o armonie perfectă.
Având în vedere că perioada celor 7 ani de acasă corespunde și educației formale care intră în
cadrul unui sistem instituționalizat creșă, grădiniță și școală, unde copiii iau parte la o educație
echilibrată cu cea din familie, facând posibilă ca cele două medii, familia și școala, să se completeze
armonios pentru a realiza o dezvoltare armonioasa a tuturor capacitatilor fizice,mintale si afective ale
copilului care să conducă la o integrare socială corespunzătoare.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
176
COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA COPIL ȘI CAUZELE ACESTUIA
Hagiu Violeta Alina

Liceul Tehnologic „Emil Racoviță”
Roșiorii de Vede, Teleorman
A ajunge să-i înţeleagă pe copii, reprezintă pentru majoritatea părinţilor, o lucrare de o viaţă
întreagă, pentru că fiecare copil este diferit în mod unic. Dacă un copil se simte respins şi manipulat
acesta poate dezvolta cu uşurinţă trăsături negative şi, foarte adesea, rezultatul va fi: amărăciune,conflict,
razvrătire prin violenţă.
Adesea, copilul devine agresiv fizic atunci când nu este înţeles de ceilalţi. Vrea să intre într-un cerc
de prieteni sau îşi doreşte ce are altcineva, dar nu-i poate face pe ceilalţi să înţeleagă acest lucru. Multe
agresiuni între copii apar între cei de vârste diferite, dar cel mai mic este mai puţin agresiv. Unele dintre
aceste agresiuni par a fi cauzate de lipsa de pricepere a copilului mai mare de a face pe cel mai mic să-i
înţeleagă cuvintele.
Comportamentul agresiv, cum este dorinţa de afirmare a personalităţii proprii, reprezintă un atribut
important pe care trebuie să-l dobândească toţi copiii; dar când comportamentul agresiv este însoţit de
mânie, există pericolul creării unor situaţii de violenţă. În acest caz, agresivitatea înseamnă atac, cruzime,
provocare şi impulsivitate-copilul are tendinţa de a face primul pas către un conflict. Agresivitatea este
una din formele sub care se manifestă mânia şi reprezintă una dintre cele mai dificile forme de
comportament emoţional negativ cărora trebuie să le facă faţă părinţii și educatorii.
Comportamentul agresiv se poate modela, dar pentru aceasta trebuie să-i înţelegem mai întâi pe
copii, să înţelegem de ce au astfel de probleme. Copii ignoră adesea ceea ce spun profesorii sau părinţii
(„Nu mai lovi!”) şi continuă să facă ceea ce au văzut că fac unii dintre ei (lovesc). De exemplu,
Alexandru din clasa a X a , atunci când se supără dintr-un motiv oarecare, apucă primul lucru care-i cade
la îndemână şi loveşte cu el. Când am adus acest fapt în atenţia mamei, acesta mi-a explicat că exact aşa
se comportă şi tatăl lui atunci când este nervos. Realitatea a demonstrat că, în majoritatea cazurilor, copii
învaţă să devină violenţi urmărind scenele de agresivitate prezentate în diferite filme şi chiar programe de
desene animate. Ei chiar îşi depăşesc modelele, inventând gesturi şi acţiuni mai violente decât cele pe
care le-au văzut.
Este întotdeauna mai bine să-i împiedicăm pe copii noştri să devină agresivi. În acest sens este bine
să înţelegem şi să luptăm cu emoţiile negative ale unui copil într-un asemenea mod încât comportamentul
acestuia să nu devieze. De obicei, un copil se preţuieşte la nivelul la care simte că îl preţuiesc ceilalţi, în
special persoanele importante din viaţa lui. Părinţii, restul familiei educatorii şi prietenii devin un fel de
oglindă în care se priveşte pe sine. Dar dacă aceasta este singura sursă de autoapreciere, atunci există mai
multe pericole. Primul dintre acestea este acela că modul în care percepe realitatea poate fi deformat. Este
posibil ca alţii să îl aprecieze atunci când el de fapt greşeşte. Mesajele care ajung la el pot fi colorate de
emoţiile sau comportamentul negativ al altcuiva, devenind atitudini pe care copilul le consideră a fi
îndreptate împotriva sa pentru că nu este preţuit. Al doilea pericol stă în faptul că ceilalţi s-ar putea să nu-l
cunoască bine, astfel că aprecierea lor este defectuoasă.
Iată câteva cuvinte şi expresii care pot fie să zidească, fie să distrugă valoarea personală a unui
copil.
CUVINTE CARE DISTRUG
De ce ai făcut asta?
Nu poţi niciodată să faci ceva bun?
Mă scoţi din sărite.
De ce nu mă laşi în pace?
Ai făcut-o intenţionat!
O să-ţi pară rău!
Dacă vei continua să te porţi astfel, oamenii îţi vor spune „ bătăuşul”.
CUVINTE CARE ZIDESC
Dacă vrei, te ajut să repari ceea ce ai deranjat.
Spune-mi ce simţi
177
Ce-ai vrea să faci astăzi?
Acum sunt ocopat, dar imediat ce termin, te ajut.
Data viitoare nu mai uita regula: „Să nu faci rău lucrurilor!”
Înainte de a face aşa ceva, gândeşte-te la ce s-ar putea întâmpla!
Oamenilor nu le place să-i bruschezi sau să-i împingi. Data viitoare încearcă să le vorbeşti.
Părintele eficient trebuie să-şi disciplineze permanent copilul pentru a-l ajuta să-şi îmbunătăţească
comportamentul, dar trebuie să facă deosebire între disciplină, care are drept scop educarea, şi pedeapsă,
care are drept scop obligarea copilului să se conformeze unor reguli. Pedeapsa sugerează durere, pierdere
sau suferinţă. Este administrată drept consecinţă pentru o faptă rea. De multe ori, un părinte îşi pedepseşte
copilul pentru a-şi descărca mânia, iar pedeapsa aplicată la mânie nu este niciodată o disciplină eficientă.
În concluzie, mânia îl face pe părinte să spună lucruri care distrug încrederea copilului în sine sau
respectul de sine. Astfel copilul se va învăţa să nutrească sentimente de ură, să facă planuri de răzbunare,
să creadă că nu este destul de bun şi că poate face şi el la rândul lui lucruri care pot să-i rănească pe
ceilalţi.
178
Rolul familiei în educația școlarilor
Prof.Haiduc Laura
Școala Gimnazială Nr. 7 Petroșani
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele
şi mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai
ales rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în școală, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele
ridicate,calificativele bune sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
faptă bună.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
3
Idem, p. 15.
179
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.
180
” Importanța celor 7 ani de acasa – pentru copii sau părinți?”
Prof. înv. preșc. Haiduc-Miron Alexandra

Grădinița cu P.P ”Căsuța bucuriei” nr. 11, Brașov
Primul gând care ne trece prin minte atunci când auzim despre ”cei 7 ani de acasă” este de cele mai
multe ori legat de educația pe care copiii o primesc acasă, in mediul familial, în primii 7 ani de viață ai
copiilor. Și ce pot însemna acești 7 ani de acasă? Pot însemna că în societate, copilul are un
comportament civilizat: vorbește frumos, nu întrerupe discuțiile adulților, salută la venire și la plecare,
mulțumește politicos, se joacă frumos cu copiii din jurul lui, și lista poate continua. Dar oare, nu poate
însemna și un comportament necivilizat? Nu poate însemna și un copil care are un comportament
obraznic, nervos sau rușinos? Acel copil despre care spunem că este răsfățat. Aceasta este dilema din
punctul meu de vedere: cei 7 ani de acasă pot însemna pentru un copil o educație aleasă sau dimpotrivă,
lipsa undei educații.
Primul aspect care ar fi de dezbătut, în speranța că vom lămurii această dilemă, este legat de
educația prinților. Oare un copil poate fi bine educat numai dacă si părinții sunt bine educați? Sau nu?
Studiile de specialitate arată că un copil își dobândește comportamentul, personalitatea și atitudinea
ca urmare a influenței a 3 factori majori: ereditatea, mediul înconjurator și familia.
Ereditatea este un factor aproape imposibil de contolat, mediul în care copilul crește și se dezvoltă
poate fi modelat, însă familia este locul în care copilul poate primii cea mai bună influență pozitivă.
Familia, părinții, sunt cei care pot oferii copiilor cel mai bun model de urmat. Cercetătorii au
demonstrat că cei mici încă de la cele mai fragede vârste imită tot ceea ce observă, iar cum mediul
familial este cel în care cresc în primii 7 ani de acasă est locul perfect în care ei se (pot) dezvoltă(a) corect
din punct de vedere comportamntal. Iata de ce este atât de important, ca și părinții să aibă parte de o așa-
numită ”educație”, pntru ca aceșia o transmit mai departe copiilor lor.
La vârsta de 7 ani, copilul intră la școală, perioadă până la care ar trebui ”construiți” cei 7 ani de
acasă. Însă, începând de la vârtsa de 3 ani, copiii iau primul contact cu colectivitatea, adică intrarea la
gradiniță. Aici intervine momentul în care majoritatea părinților greșesc, considerând că datoria lor în
ceea ce privește educația copiilor se încheie și că acest lucru intră în responsabilitatea grădiniței, a
educatoarelor. Nimic mai gresit!
Grădinița este responsabilă de a îmbunătații socializarea copilului, de a-l învăța să se joace, să scrie,
să coloreze, să desenze, să țină creionul în mână, să numere, cânte, să recite, să asculte povești, să distingă
binele de rău. Însă fundamentul acestor lucruri, mai ales cele comportamentale. Pe lângă ceea ce copilul
învață la grădiniță, familia trebuie să continue educația acasă, în mediul familial.
Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care este important ca familia să contruiască ”cei 7 ani
de acasă” ai copilului, pentru ca acesta să aibă o creștere frumoasă și un comportament pozitiv în
societate, ca bază a atitudinii și personalității sale în viață.
181
Educația determină reușita în viață
prof. înv. primar Hajdo Mirela Maria

Școala Gimnazială Nr.2
Timișoara
Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social
înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi
comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Educaţia copiilor şi a tinerilor este o misiune
delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât şcoala, cât şi familia; cu alte cuvinte, educaţia
se formează într-un mediu mai puţin formal cum este familia, iar apoi se continuă în mediul
instituţionalizat cum sunt şcoala şi biserica.
Educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice, cât şi la un anumit comportament etic
acceptat de societate.
Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să
scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Mediul familial trebuie sa indeplineasca anumite condiții pentru a asigura dezvoltarea armonioasă
fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar. În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de
ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit
„climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate
satisface trebuinţele copilului.
182
Existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere,
respect între părinţi şi copii ajută la constituirea de atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de
obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Un studiu britanic recent a scos la iveală faptul că mediul de acasă este de trei ori mai important
decât şcoala în ceea ce priveşte factorii care influenţează rezultatele elevilor la examenele de la finalul
liceului.
Educaţia de acasă şi mediul în care trăiesc elevii ar putea reprezenta factorul esenţial în reuşita la
examenele finale din liceu, relevă un studiu britanic recent, care a implicat 10.000 de adolescenţi, potrivit
publicaţiei ”The Telegraph”. Cercetarea a arătat că elevii din şcolile mai slabe, dar ai căror părinţi s-au
implicat în educaţia lor, au avut rezultate mai bune la testele finale din liceu faţă de cei din şcoli mai
bune, dar ai căror părinţi au fost absenţi la acest capitol.
Mai exact, mediul familiar este de trei ori mai important decât şcoala în ceea ce priveşte dezvoltarea
copiilor, potrivit analizei rezultatelor şcolare realizată de sociologi.
”Educația este ceea ce rămâne după ce uităm ceea ce am învațat în scoală” – Albert Einstein
• Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
• www.scribd.com
• Adevarul.ro
183
Educația copiilor, cheia viitorului
(Cei șapte ani de acasă)
Autor: prof. Halasz Elisabeta

Grădinița cu Program Prelungit Orsolya- Oradea
Cei șapte ani de acasă- este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Dacă
procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor
părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va
cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului.
Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai
copilului.
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi
spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să
îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Ce
trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la 6 - 7 ani?- un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin
educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat),
un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i
permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla
fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Este adevărat că nu prea mai există acei 7 ani de-acasă, deoarece copiii de azi nu stau acasă cu
familia, mai ales cu mama până la 7 ani cum au făcut străbunicii noștri, ci sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede (creșă, grădiniță), rămâne ideea de la baza acestei
expresii: normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
corect. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie.
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea. În primul rând, orice părinte trebuie
să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să
priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou
născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos, dar pentru asta este părintele în
spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca". În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi
arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur
și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci
când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să
intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai
departe, odată cu timpul.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului. Dacă ar exista reguli în educația și creșterea copilului până la 7 ani, ar fi de exemplu: învață-l să
184
se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului; stabilește și impune
reguli și limite în comportamentul copilului; comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei
relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te
în educația lui pe arta conversației; învață-l să iubească lectura si cărțile - începe încă de când e bebeluș
citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure
singur de el; lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-
i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin la aer curat; nu abuza
în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe
disciplina pozitivă; învață-l să își exprime emoții si sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe
cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitatea; învață-l să spună mereu
adevărul- și această este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine, pentru că el imită ceea ce vede și
aude in jurul lui; petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani
de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic
asta!
185
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
Prof. inv. primar,Hantea Anela

Școala Gimnazială Filiași, Dolj
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
familie.
186
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
P.I.P. : HANU LILIANA
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. Prin a avea cei şapte ani de acasă se inţelege a avea o educaţie deosebita provenitã din
familie, de la cele mai apropiate modele de conduitã, şi devine o condiţie esenţială pentru a pătrunde cu
succes în cursurile de invãţãmânt formal şi pentru a reuşi mai târziu în viaţă.
Primii ani din viaţa unui copil, cei petrecuţi cu preponderenţã în sânul familiei, lângã persoanele
care creeazã cercul de siguranţã al copilului, aceşti şapte ani de acasã sunt poate cei mai importanţi în
aritmetica formãrii caracterului viitorului adult. Persoanele cele mai apropiate, parinţii, apoi fraţii, dar şi
bunicii îi conferã copilului încredere şi siguranţã, şi creeazã un mediu propice pentru transmiterea de
informaţie într-un mod natural, în principal prin puterea exemplului.
Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi
intelectuale. Existã numeroşi factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o
parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Din acest motiv, este foarte important sã se acorde deosebitã atenţie fiecãrei
trepte de dezvoltare a celui mic.
Dezvoltarea copilului în mediul familial debuteazã încã din primele momente de viaţã. Specialiştii
pun un accent din ce în ce mai puternic pe importanţa alãptãrii noului nãscut şi pe nenumãratele avantaje
aduse de aceasta pentru noul membru al familiei. Primordialã în acest sens este conexiunea extrem de
puternicã ce se stabileşte între mama şi prunc, atât la nivel emotional, sensorial (prin atingerea piele pe
piele), dar si chimic. Ulterior, odatã cu creşterea pruncului, aceastã bazã emoţionalã puternicã formatã
încã din primele momente de viaţã va sprijini calitatea comunicarii dintre mama şi copil.
In jurul vârstei de doi ani, personalitatea copilului incepe sã se dezvolte într-un ritm galopant.
Copilul descoperã propriile dorinţe, preferinţe cu privire la activitãţile pe care le desfãşoarã, mâncarea pe
care o consumã, hãinuţele pe care le poartã, şamd. Acest fapt, dar şi multitudinea informaţiilor pe care
copilul le asimileazã în fiecare moment influenţeazã puternic comportamentul micului om. Copilul va
testa limitele în aproape orice situaţie. El va încerca sã îşi impunã propriile dorinţe, în mare parte pentru
a-şi satisfice curiozitatea. Totul face parte din procesul de cunoaştere şi de dezvoltare a personalitãţii. Cu
acest prilej comunicarea dintre parinte şi copil devine foarte importantã. Pãrintele trebuie sã sprijine
curiozitatea copilului, sã îi satisfacã nevoia de cunoaştere şi curiozitatea prin activitãţi diverse, stabilind în
aceeaşi mãsurã limite şi pentru ca cel mic sã se poatã dezvolta armonic într-un climat cald, armonios, dar
şi structurat.
Până la vârsta de 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită
acasă, un relativ grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil
de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de sã îşi înţeleagã propriile trãiri, dar
şi pe ale celor din jur.
Copilãria este cea mai bunã perioadã pentru formarea caracterului şi pentru bazele educaţiei.
Apartenenţa familială este esenţială pentru construirea unei identităţi individuale a copilului. Ea
presupune că există o transmitere către copil a istoriei familiale, a credinţelor, miturilor, valorilor şi mai
ales a faptului că acest copil are un loc bine definit în familie, este membru al acesteia. Familia este cea
care trebuie sã ofere copilului modele de conduitã, primele informatii despre lumea ce-l inconjoarã, sã il
indrume şi sã ii arate ce e bine şi rãu. Daca familia nu ii satisface unui copil nevoile de confort afectiv
atunci pe viitor va apãrea acel sentiment de neincredere în mediu, teama de viitor şi lipsa de încredere in
sine.
187
Mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială
de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate
domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care
trăieşte primii ani din viaţă.
Copilăria este cea mai fericită perioadă a vieţii. Îi conferă acest privilegiu lipsa de griji, apoi
dragostea celor din jur, posibilitatea de a visa către tot ce este mai luminos sau mai greu de atins pe lume.
Copilul trebuie ocrotit, tratat cu căldură și dragoste, cu onestitate si înconjurat cu afecţiune, cu acea
tandreţe de care simte nevoie.
188
CEI 7 ANI DE ACASǍ
PROFESOR ÎNVǍȚǍMÂNT PRIMAR: HARAPU MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALǍ OITUZ
Meseria de părinte este una dintre cele mai provocatoare şi mai complexe experienţe, dar în acelaşi
timp generatoare de satisfacţii. Creşterea unui copil reprezintă o mare responsabilitate, astfel încât el să
devină un adult sănătos, echilibra şi cpabil să facă faţă provocărilor vieţii.
Primii ani de viaţă ai copilului sunt foarte importanţi. El descoperă, asimilează şi înţelege principiile
şi regulile lumii în care trăieşte, mai ales prin intermediul familiei. De aceea trebuie ca părinţii să utilizeze
metode pozitive de creştere a copiilor, pentru a preveni ca tiparele negative să devină o parte a vieţii. Pe
fondul unei societăţi care evoluează rapid şi foarte solicitantă, părinţii au nevoie de abilitatea de a se
confrunta cu greutăţile. Această problemă determină expunerea propriului copil la un risc psihosocial.
Părinţii din lumea modernă nu mai au la fel de mult timp şi răbdare pentru copii. Depun un efort continuu
pentru asigurarea părţii financiare necesare traiului sau a unei poziţii profesionale cât mai înalte, familia
rămânând undeva în fundal.
Rolul de părinte este un amestec de bucurii şi lupte. Nu există o reţetă unică de a fi părinte sau copil
mai bun. Părinţii sunt fundamentul familiei care îşi iubesc foarte mult copiii şi care vor tot ce e mai bun şi
mai bine pentru copiii lor.
Fiecare copil este unic şi se dezvoltă în ritmul lui propriu. Exprimarea emoţiilor pozitive faţă de
copil contribuie la dezvoltarea abilităţilor empatice ale copiilor şi buna funcţionare de învăţare pentru
copiii lor, sunt experţi înnăscuţi şi cei mai experimentaţi observatori ai propriilor copii. O interacţiune
constructivă conduce la dezvoltarea pozitivă a copilului.
Conform studiilor de psihologie din ultimul deceniu, inteligenţa emoţională şi abilitatea de a stabili
relaţii cu cei din jur reprezintă principalul factor de predicţie privind reuşita în viaţă. Aceasta este dată
chiar de primii ani de viaţă ai copilului. Perioada preşcolarităţii este esenţială, pentru că atunci copiii îşi
exersează inteligenţa emoţională într-un context nou şi constant. Părinţii sunt exemple de inteligenţă
emoţională. Ei trebuie să dea dovadă de calm, toleranţă, empatie, exprimarea sentimentelor faţă de copil.
Părinţii trebuie să implice copiii încă de mici în sarcinile gospodăreşti, să participe la problemele copiilor,
să încerce să nu judece oamenii, să-i antreneze să devină responsabili, să limiteze accesul copiilor la mass
media, să discute despre sentimentele din cadrul familiei. Tot părinţii trebuie să petreacă timp împreună
cu copiii, un timp de calitate, să îşi facă unele obiceiuri, ritualuri zilnce sau săptămânale, trebuie să
implice copiii în luarea unor decizii în familie, stabilirea unor priorităţi. Mai târziu aceştia pot fi capabili
să participe în viaţa instituţiei de învăţământ şi a comunităţii.
Copiii ar mai trebui să înveţe de la părinţi să fie prietenoşi şi să înţeleagă sentimentele celor din jur
şi în primul rând pe ale sale, să fie atent la ceea ce face şi la consecinţele actelor lui, să construiască o
relaţie şi să colaboreze împreună cu ceilalţi, nu să distrugă şi să câştige cu orice preţ, să se simtă bine
când îi face fericiţi pe cei din jurul lui şi el însuşi este fericit alături de ei, săfie independent şi încrezător
în propriile forţe.
„A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vârî în cap o mulţime de cuvinte, fraze , expresii
şi opiniuni din diferiţi autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile.” John Amos Comenius
189
Haret Daniela
Ce înţelegem prin cei şapte ani de acasă? Înţelegem acei ani în care copiii învaţă să meargă, să
vorbească, să spună ,,bună ziua’’ şi ,,îmi pare rau’’, să ştie să facă distincţie între ce e bine şi ce e greşit.
Trebuie să fie învăţaţi ca atunci când ajung în genunchi să se ridice şi să meargă mai departe pentru
că aşa e în viaţă.
Cei şapte ani îi ajută să facă primii paşi în lume cu adevărat. Putem considera că cei şapte ani
reprezintă defapt şapte paşi esenţiali în viaţa unui copil.
În momentul în care respectă, vor fi respectaţi, manierele de asemenea fiind un factor important
pentru copii în societate.
Dacă nu ar exista cei şapte ani de acasă, copiii nu ar şti cât de importantă este igiena, curăţenia,
respectul, cum trebuie să vorbească, să se îmbrace, să mănănce, să citească.
În aceşti şapte ani, la bază se află dragostea cu care părinţii îsi înconjoară copilul şi abilitatea să îl
facă pe acesta să aibă încredere în forţele proprii, astfel reuşind să se dezvolte.
Un copil nu trebuie răsfăţat prea mult pentru că astfel va considera că totul i se permite. Ca de
exemplu, după vărsta de un an apar crizele de personalitate, care de obicei se manifestă în locuri publice.
Părintele trebuie să îi spună copilului că nu va primi ceea ce va dori daca are acele manifestări.
Copilul trebuie pedepsit când greşeşte şi apreciat când face ceva bun. Pedeapsa nu este o umilire, ci
vine să restabilească un echilibru disturbat.
În cazul oamenilor despre care se spune că nu au cei şapte ani de acasă este vorba de dezechilibrul
între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică, iar acest lucru lasă urmări pe viaţă.
Ambianţa familială, dacă este caldă, linistită, veselă, temperamentul copilului va fi calm, iar cu cât
acesta este mai mic cu atât mai mult e influenţat de mamă.
Nu este uşor pentru un părinte să îşi educe copilul şi este şi mai dureros pentru aceştia ca după o
perioadă în care s-au străduit să facă ce e mai bine pentru el si să îl înveţe anumite lucruri, acesta să o ia
pe un drum greşit când creşte fără, eventual, să îşi mai revină.
Cei şapte ani de acasă sunt oferiţi ca sprijin în viaţa copilului de către părinţii responsabili şi
conştienţi de importanţa acestor ani, iar pentru formarea acestor ani sunt mai importante faptele decât
discursurile. Copilul are obiceiul să imite comportamentul părinţilor, iar felul lor de a acţiona este un
factor foarte important în formarea acestuia şi evoluţia lui.
,,Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă; de aceea pe lângă
viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trai bine, educăndu-i.’’ spunea Aristotel, iar prin asta înţelegem că părinţii
adevăraţi sunt aceia care îsi educă copiii. Aceştia trebuie să trimită copiii la scoala sau să angajeze meditatori
pentru aceştia, astfel oferind o continuitate a celor sapte ani de acasa şi o consolidare a lor. Îi pot ajuta,
totodată, să urmeze şi cursuri în diferite domenii care îi fascinează pe cei mici.
Decizia şi posibilitatea de a-i trimite pe copii în şcoli şi diferite cursuri îi ajută foarte mult în viaţă,
astfel lărgindu-se orizonturile acestora.
Un părinte trebuie să ofere atenţia necesară copilului, să îi respecte dorinţele şi să îl asculte cu interes şi
seriozitate pe acesta când are ceva de spus.
Valorile pe care trebuie să se bazeze o familie sunt: dragostea, respectul, sinceritatea, comunicarea,
înţelegerea, munca susţinută, iertarea.
190
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
Prof.Inv.Preșc. HARHOI MONICA CĂTĂLINA

GRĂDINIȚA CU PP.NR. 47 MUN.PLOIEȘTI
Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume.De multe ori când întâlnim o persoanã cãreia bunele maniere îi lipsesc cu desãvârșire,
spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasã. Ca pãrinte, cu siguranțã nu îți dorești un copil despre care
s-ar putea face o afirmație similarã și de aceea trebuie sã te implici în formarea caracterului sãu în acești
șapte ani. In afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. Dar care sunt, concret,
metodele prin care un pãrinte își poate educa copilul în aceastã perioadã a vieții sale?
Fii tu un exemplu
procedeze la fel, fii respectuos cu cei din jur, adreseaza-te politicos, respecta regulile pricipale de igiena,si
astfel copilul va face la fel , părândui-se firesc sa se comporte astfel.
deranjat atunci când vrea sã doarmã de exemplu. Spune-i cã dacã îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele
public.
Pauzele
191
vor asuma alte obiceiuri noi.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, exagerată, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări
şi sărutări care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la
cel mai mic capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va
transforma într-un mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din
jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături
care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le considerãm noi necesare
și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de respect la rândul sãu.
192
Prof.HAŢIEGAN IOANA
COLEGIUL NAŢIONAL,,MIRCEA ELIADE” REŞIŢA
Când spunem şi auzim această expresie despre cei 7 ani de acasă ne referim în primul rând la
comportamentul unui copil.ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii lui până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un
copil bine crescut, care ştie să se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă. Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând
să meargă la biserică, de mici.“
Copiii trebuie educaţi duhovniceşte încă dinaintea vârstei de 6-7 ani. Nu trebuie ca înainte de a
merge la şcoală ei să rămână lipsiţi de învăţătură sufletească, întrucât această vârstă este vremea „de
aur” pentru a semăna şi a înrădăcina în ei tot ce este bun, şi de asemenea tot ce este rău... Se înţelege de la
sine că inima omenească, la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie. Dacă în el nu vor fi
semănate plantele cele bune, vor creşte negreşit cele rele...
Trebuie început cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum să îşi facă semnul crucii, cum să stea
la rugăciune, cum să intre în biserică, cum să se poarte în ea, cum să facă metanii şi aşa mai departe.
Copiii trebuie învăţaţi treptat, fără să fie pierdute din vedere nici cele mai mărunte lucruri, pentru că şi
clădirile cele mai mari sunt alcătuite din fire de nisip.
Pentru copii sunt de folos lecturile şi povestirile despre vieţile Sfinţilor şi din istoria biblică, însoţite
de explicaţii şi de învăţături morale. Treaba noastră este doar să sădim şi să udăm, a face să crească este
treaba lui Dumnezeu ‒ şi nu se poate ca discuţiile duhovniceşti să nu aducă nici un folos, dacă atât
dascălii, cât şi ucenicii vor începe cu binecuvântarea lui Dumnezeu
propriile forţe. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,
educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Într-un fel înţelege un copil lumea la 3
ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Puterea exemplului este foarte importantã la aceastã vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce
gunoaie pe stradã, fii tu primul care aruncã mereu ambalajele la coș. Cedeazã locul tãu în autobuz
persoanelor mai în vârstã dacã îți dorești ca cel mic sã procedeze la fel.
acțiunilor lui. ”Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te arzi și faci buba și vei plânge,vei avea
nevoie de medicamente pentru a te face bine” sunã mult mai bine decât ”
public.
193
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
194
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
„GRĂDINIŢA, EU ŞI FAMILIA MEA”
Prof.înv.preșc : HERŢA EMANUELA ADINA

Grădinița cu Program Prelungit nr.2 Aiud,Alba
ARGUMENTUL PROIECTULUI:
COLABORAREA DINTRE GRĂDINIŢĂ ŞI FAMILIE-FACTOR HOTĂRÂTOR ÎN
EDUCAREA PREŞCOLARULUI PENTRU INTEGRARE ÎN SOCIETATE
În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a
educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi grădiniţă este un factor esenţial în procesul de educare a preşcolarilor.
Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente
ce apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.
Meseria de părinte este în acelaşi timp cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume.Este
deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău , de a avea răbdare să
răspunzi adecvat la întrebări”puerile „, de a reuşi să vezi lumea prin ochii lui. Pe de altă parte este foarte
uşor când vii acasă de la serviciu să ordoni câteva sarcini copilului să-l pedepseşti cu abnegaţie la cea
mai mică greşeală , iar după câţiva ani să exclami cu mândrie „Vezi, acela este copilul meu ! Datorită mie
a ajuns aşa !”
Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl
urmează , el îi oferă acestuia condiţîi de viaţă , securitate afectivă, educaţia de bază. Practic, de modul în
care PĂRINTELE îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp
cu cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între grădiniţă şi familie , situaţia devine mai
complicată. De aceea, un alt factor care are un rol deosebit de important în viaţa copilului în reprezintă
GRĂDINIŢA şi tot ceea ce este legat de activitatea preşcolară. Un părinte care îşi exercită meseria cu
mult profesionalism va şti să orienteze copilul spre o şcoală care să corespundă aptitudinilor sale şi va şti
să fie un bun partener al cadrelor didactice pentru a acţiona simultan în vederea sprijinirii evoluţiei
acestuia.
În urmă unui studiu realizat în SUA- Florida- doamna Bonnie McReynolds a constatat că:
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţîi ale elevilor.
1. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţîi sunt parteneri în
educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa preşcolarilor, o mai bună frecventare a grădiniţei,
scăderea fenomenului delincvenţei.
2. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
3. Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor , dar mulţi nu ştiu
cum să procedeze.
4. Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor,
dar mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia.
5. Grădiniţele trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor
6. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi să se implice depinde participarea
sau nu a acestora la acţiunile comune cu grădiniţa.
7. Grădiniţele trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună
decizii cu privire la educaţia copiilor lor.
SCOPUL PARTENERIATULUI DINTRE EDUCATOARE ŞI PĂRINŢI :
dobândirea de către părinţi a unor abilităţi care să sprijine formarea de comportamente adecvate la
copii, pentru a îmbunătăţi relaţionarea lor în cadrul grupurilor;
aducerea la cunoştinţa părinţilor a strategiilor de cunoaştere a copilului;
195
crearea de oportunităţi pentru valorificarea experienţelor pozitive dobândite de aceştia în educaţia
copilului;
acceptarea de către copii a regulilor după care funcţionează microgrupurile sociale ( familie,
grădiniţă, grup de prieteni, anturaj de joacă, vecini etc.)
OBIECTIVE :
* Să se cunoască mai bine ;
* Să îşi înţeleagă mai bine copiii;
*Să comunice mai eficient cu cei din jur ;
*Să rezolve pe cale paşnică conflictele apărute ;
*Să aprecieze corect rolul grădinitei şi al educatoarei în viaţa copilului ;
* Să –şi îmbunătăţească tehnicile de educaţie;
* Să identifice influenţele pozitive şi negative pe care programele TV le au asupra copiilor ;
* Să cunoască rolul pe care îl joacă grupul de prieteni în viaţa copilului .
ATRIBUŢIILE COMITETULUI DE PĂRINŢI:
1. Participarea la stabilirea orarului de activităţi;
2. Sprijinirea educatoarei în imbunătăţirea frecvenţei copiilor la grupă ;
3. Sprijinirea conducerii unităţii de invăţământ în întreţinerea, dezvoltarea şi modernizarea bazei
materiale ;
4. Conlucrarea cu comisiile de ocrotire a minorilor, cu organele de Autoritate Tutelară sau
organizaţiile nonguvernamentale cu atribuţii în acest sens ;
5. Sprijinirea grupei în organizarea şi desfășurarea activităţilor extracurriculare ;
6. Atragerea de sponsorizări.
ACTIVITĂŢI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ PARTENERIATUL EDUCATIV:
• vizite ale educatoarei la domiciliul copilului pentru a cunoaşte manifestările acestuia în familie;
• vizite ale părinților la grădiniţă pentru a cunoaşte programul şi activitatea copilului în acest
mediu ;
• schimburi de informațîi, de păreri, sugestii educative ;
• exersarea practică a unor situaţîi de viaţă ;
• consultaţii individuale şi colective pe teme de educaţie ;
• adunări generale ale părinţilor pentru informarea reciprocă şi dezbateri ;
• întâlniri tematice cu specialişti ;
• realizarea unui portofoliu al activităţilor însoţite de impresiile copiilor din viaţa familiei ;
• prezentarea în faţa grupei a portofoliului realizat
PROGRAMUL DE ACTIVITĂŢI:
Nr. Tema Modalități de Obiective Participanți
crt. realizare
1. „Este bine să Întâlniri, - informarea părinţilor în legătură cu Părinţi,
ştiţi” informări modul în care copiii acceptă Educatoare
colectivitatea
- informaţîi despre nevoile şi cauzele
care au generat acest proiect;
-recomandarea adresată părinților de a
realiza împreună cu copiii diverse
acțiuni și activități
2. „Aşa este Imagini foto - prezentarea unor fotografii ilustrând Părinţi,
copilul meu” Expuneri, comportamentul copiilor în grădiniţă; Educatoare
„O schimbare relatări - pezentarea motivelor
în viaţa comportamentului;
copilului meu” - înţelegerea necesităţîi dezvoltării
copilului în relaţie cu alţîi;
- identificarea de către părinţi a
schimbărilor din viaţa copiilor impuse
196
de viaţa în colectiv;
3. „Zilele porţilor Activităţi cu - părinţii şi copiii se joacă împreună şi Părinţi,
deschise” Părinţii şi copiii stabilesc reguli; Copii,
- părinţii lucrează împreună cu copiii. Educatoare
4. „O nouă Informări, -informarea părinţilor despre noi Părinţi,
informaţie –un Studiu strategii de relaţionare cu copiii; Educatoare
nou pas în individual - dobândirea unor informaţîi despre
relaţia cu tema proiectului prin studierea
copilul meu” bibliografiei.
5. „Întâlnire cu Informări, - informarea părinţilor despre riscul Părinţi,
medicul Dezbateri îmbolnăvirilor în colectivitate; Educatoare,
pediatru” - metode de prevenţie a îmbolnăvirii Medic pediatru
copiilor.
6. „Aveţi nevoie Consiliere - părinţii sunt informaţi şi consiliaţi cu Părinţi,
de ajutor? privire la căile de formare a Educatoare,
Întrebaţi-ne!” comportamentului dezirabil la copii; Psiholog
- prezentarea unor scene ce evidenţiază
stiluri parentale şi comportamentele
corespunzătoare copiilor.
7. „Dar pentru Atelier de lucru - fotografierea copiilor Tătici,
mama” - realizarea felicitării de 8 Martie cu Copii,
ajutorul tăticilor Educatoare
8. „Carnavalul Paradă măştilor - antrenarea părinţilor în Părinţi,

copiilor” confecţionarea măştilor pentru Copii,
carnaval Educatoare,
- paradă măştilor în pas de dans; Invitaţi
- jocuri muzicale şi distractive.
9. „Eu și copilul Prezentarea - prezentarea impresiilor și Părinţi,

meu” portofoliului a lucrărilor realizate de copii Copii,
personal împreună cu părinții; Educatoare,
-expunerea portofoliului la fișierul
grupei
10. „Ne pregătim de Atelier de lucru - realizarea decorului pentru serbarea Părinţi,
serbare” Desfăşurarea de sfârşit de an şcolar; Copii,
serbării - participarea părinţilor la serbare. Educatoare,
Alți invitaţi
197
,,CEI SAPTE ANI DE ACASA!”
ȘCOALA GIMNAZIALĂ CHELINȚA

GRADINIȚA CU PROGRAM NORMAL
GRUPA COMBINATĂ ,,ALBINIȚE”
LOCALITATEA CHELINȚA JUDETUL MARAMUREȘ
EDUCATOARE :HIRIȘ OLIMPIA
„Cei șapte ani de acasă‟ este o sintagmă folosită în trecut, când copiii nu erau institutionalizați.
Rolul important în educarea copiilor era și de fapt este și acum familia, aceasta având rolul fundamental
în educarea și formarea viitorului adult. Erik Erikson descrie principalele schimbări care au loc în ceea ce
privește socializarea copilului până la vârsta de 7 ani. In fragedă copilarie acesta învață să aibă încredere
în părinți sau în adulții care îl îngrijesc.
Regulile de conviețuire socială vor fi deprinse încet încet de către copil, prin expunerea zilnică și
inevitabilă la rigorile și cerințele mediului în care crește și se dezvoltă. Regulile trebuie să fie autentice
(adică în acord cu principiile şi valorile după care se ghidează părinţii), clare (să fie transmise cât mai
accesibil copilului), flexibile, respectate întotdeauna şi în primul rând de către părinţi deoarece învăţarea
specifică copilului este imitaţia.
Politețea și bunele maniere se deprind, conform psihologilor, prin observarea exemplului pe care
îl dau adulții, părinții. Bunele maniere înseamnă folosirea formulelor de politețe, înseamnă ordine și
curățenie, harnicie,respect pentru familie și membrii ei, prietenie, colegialitate, comportamentul cu
colegii, recunoașterea greșelilor.Normele de conduită se învață în familie. Mediul de acasă este mediul în
care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, mai degrabă imitându-i pe părinți decât printr-un
comportament conștient. Grădinița ajută la consolidarea normelor, regulilor deprinse în familie. Mediul
familial este mediul in care copilul deprinde principalele reguli de purtare la vârsta preșcolară fiind
esențială în conturarea și achizitionarea normelor unui comportament social corect, cum trebuie să stea la
masă, cum să mănânce, cum să se comporte în anumite situatii, când poate să vorbească, să înveţe să-i
asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe etc.
Familia este şi va rămâne factorul principal în formarea conduitei morale a unui copil.În funcţie de
Exemplul pozitiv al părinților este cel mai important. Părinții trebuie să fie constanți în respectarea
regulilor. Dacă părintele nu respectă regulile, atunci copilul va înțelege că regulile de fapt nu sunt
importante și mai ales că ele nu sunt pentru toată lumea lucru care nu va crea decât frustrări și un acut
sentiment de nedreptate pentru copii.
Una dintre greșelile cel mai des întâlnite în educarea copilului este severitatea excesivă a părinţilor.
Părintele trebuie să-i impună copilului anumite limite, dar cu măsură, acestea trebuind trasate cu răbdare,
calm și consecvență. Severitatea excesivă nu trebuie să reprezinte violență verbal sau fizică ci
consecvență în ceea ce face. Vocea ridicată, nemulțumirile exprimate în mod violent pot avea
repercursiuni în timp asupra copiilor.
Un părinte indulgent greșește deoarece copilul va înțelege greu rolul regulilor și nu va ține cont de
ele atunci când trebuie. Copilul ar putea fi considerat astfel nepoliticos, problematic. Acest copil nu va
mai ține cont de sfaturi, va face ce vrea el. Se știe că un copil are tendința de a încălca regulile și este
perfect normal. Dar părintele trebuie să înțeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și
trebuie respectate pe cât posibil. Asta înseamnă o educație responsabilă și duce la creșterea unui copil
manierat.
Dezinteresul față de copil este o altă greșeală a părinților. Unii părinți consideră că dacă copilul are
hrană, haine, jucării și un loc unde să locuiască, copilului nu îi lipsește nimic.
Un părinte inconsecvent induce o mare confuzie în modul de funcţionare al copilului. Dacă
părintele permite un anumit comportament al copilului într-o împrejurare, pentru ca, într-o altă
împrejurare, acelaşi comportament să fie permis sau chiar încurajat, copilul devine confuz, deoarece nu
înţelegea de ce într-o situaţie este apreciat, ba chiar încurajat , iar în altă situaţie este apostrofat
198
Disensiunile şi dezacordul de opinii ale celor doi părinţi este o altă greşeală făcută de părinţi. Dacă
de exemplu un părinte este mai permisiv, iar celălalt mai autoritar, copilul devine confuz şi, de câte ori
va face o greșeală, va fugi în braţele părintelui permisiv, pentru a scăpa de pedeapsă, părinţii
descreditându-se în faţa copilului. De asemenea el poate specula situația care îl dezavantajează în
favoarea lui.
199
EDUCATIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE
PROF. HIRLEA CRISTINA

LICEUL TEHNOLOGIC DARMANESTI, jud. Bacau
În formarea ,,puiului de om”, părinţii , educatorii, şcoala şi societatea, în general, sunt foarte
importante pentru educatia şi formarea viitorului adult.
O problemă importantă a învăţământului în această etapă de schimbare şi modernizare rapidă se
găseşte şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, printre care familia ocupă un loc important.
Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele modele
comportamentale.
Fiind prima etapă a sistemului educativ, familia are responsabilitati diverse şi destul de clare.
Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi alocă suficient timp pentru îndeplinirea
responsabilitatilor pe care le are in formarea educativă a copilului viitorul adult, dacă este pregatită să
activeze constant ca un factor educativ.
În realitate nu toate familiile sunt dispuse să-se implice consecvent şi responsabil în educarea
copiilor, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii,
deşi doresc să se impliceîn educatia copiilor le lipseşte pregătirea psihopedagogică, experienta.
Factorii care influenteaza azi mediul educativ sunt: noua concepţie care se cristalizează asupra
educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media(T.V). Părinţii trebuie să-şi întarească
fundamentarea relaţiilor pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinta lor ca aceştia să aibă
performanţe în viitor. Aceasta nu se poate realiza dacă parinţii nu cunosc personalitatea propriului copil.
Educaţia copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educatia copiilor trebuie să
existe între părinţi înţelegere şi acord în diferite probleme şi de aici decurg normal şi celelalte.
Un rol important al educatie în familie îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor dintre
membrii familiei. Aceste raporturi şi carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul
negativ”(nefavorabil) în formarea copilului ca cetaţean, ca om.
Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie constienţi toţi părinţii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele
noastre, ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.
Părinţii trebuie să înţeleaga bine relatia dintre faptă şi măsura ei educaţională. În climatul
educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea si blandeţea, afectivitatea şi sobrietatea,
largheţea şi stricteţea ) toate însă cu masură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorba bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum şi
ploaia bună, căzută la timpul potrivit, înviorează câmpul”
BIBLIOGRAFIE:Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005
200
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
PROFESOR HIZANU ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEŞTI, JUDEŢUL NEAMŢ
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o ofera copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani
de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu înseamnă
doar a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Primele întrebări puse de părinţi în primii 7 ani ar trebui să fie următoarele: Care sunt nevoile
copilului meu? ( Dragostea și protecția. Curiozitatea față de nou. Aprecierea și recunoașterea. Dorința de
a fi util), Ce pot face eu, ca părinte? ( Să-mi încurajez continuu și să-mi sprijin copilul. Să am grijă să
meargă la școală în fiecare zi și la timp. Să anunț școala în legătură cu problemele care ar putea afecta
activitatea sau comportamentul copilului meu. Să-mi ajut copilul la teme. Să particip la discuțiile despre
progresul copilului meu, organizate de către școală. Să mă interesez de faptele și purtarea copilului meu la
școală. Să-mi protejez și să-mi apăr copilul.), Ce poate face școala? (Să se îngrijească de siguranța și
confortul emoțional al copiilor. Să motiveze copiii pentru învățare. Să acorde atenție fiecărui copil. Să
organizeze cursuri de sprijin pentru copiii cu dificultăți de învățare. Să ofere un program/curriculum
variat, adecvat, care să respecte interesele și opțiunile elevilor. Să informeze părinții despre programul
școlii, despre progresul copilului. Să fie deschisă și primitoare, astfel încât părinții să se poată
implica.), Vă întrebați cum ați putea lua parte la viața școlii? (Știți să croiți sau să coaseți? Lucrați
împreună costumele pentru activitățile artistice : teatru, carnaval !, Vă place să spuneți povești?, Ajutați
copiii să își repete rolurile pentru serbări !, Cântați la vioară sau la acordeon ? Fiți alături de copii când
învață să cânte !) NE JUCĂM, ÎNVĂȚĂM, TRĂIM ÎMPREUNĂ !
Educatia începe şi se sfârşeşte acasă. Părinţii trebuie să cunoască activitatea desfăşurată în grădiniţă,
pentru a putea continua şi acasă. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia
începe din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de
genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“,
pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“
trădează, de fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Copiii nu sunt identici nici
în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre
aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă
în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
mic tiran, care crede că totul i se cuvine şi va căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă,
lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
autoritate şi respect. Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin
armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi
201
copii. În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de
oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
« Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi
inventeze jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru
a nu-i îngrădi experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la
tot pasul. » Dr. Mariana Păsărescu, consilier superior promovarea sănătăţii
Părinţii care doar reacţionează în funcţie de un comportament nu se gândesc la importanța vitală a
acestei baze de afecţiune în educaţia copilului. Fără această temelie de iubire în final copilul va avea o
atitudine de resentiment şi de răzvrătire față de părinte.
Atunci când copilul îşi observă părintele exprimându-și emotiile negative, învață că acestea pot fi
controlate, indiferent cât de greu ar fi. În acest fel înțelege că echilibrul poate fi dobândit din nou. Acest
lucru înseamnă că părintele nu se lasă copleşit de disperare sau că nu are un comportament violent din
cauza furiei pe care o resimte. Atunci când ne ascundem de copii emoțiile pe are le trăim, aceştia vor
înțelege că astfel de emoții nu sunt acceptate. Astfel ei vor încerca să le reprime la rândul lor.
Cercetătorii susțin că este foarte important să arătăm copiilor autenticitatea emoţiilor noastre. Iar
atunci când afișăm emoţii pe care nu le trăim cu adevarat, îi facem să devină confuzi. Primele impresii ale
copilului asupra lumii sunt percepute la nivelul sentimentelor cu mult înainte ca el sau părinţii să deţină
controlul asupra comportamentului lui. Starea emoţională a copilului determină felul în care percepe
lumea, părinţii, familia şi pe sine. Părinţii sunt primul model pe care îl au copiii. Dacă aceștia știu să îşi
recunoască emoţiile, să le numească şi să le discute, și copiii lor vor învăţa să facă aceste lucruri.
Un studiu britanic recent a scos la iveală faptul că mediul de acasă este de trei ori mai important
decât şcoala în ceea ce priveşte factorii care influenţează rezultatele elevilor la examenele de la finalul
liceului. Educaţia de acasă şi mediul în care trăiesc elevii ar putea reprezenta factorul esenţial în reuşita la
examenele finale din liceu, relevă un studiu britanic recent, care a implicat 10.000 de adolescenţi, potrivit
publicaţiei ”The Telegraph”. Cercetarea a arătat că elevii din şcolile mai slabe, dar ai căror părinţi s-au
implicat în educaţia lor, au avut rezultate mai bune la testele finale din liceu faţă de cei din şcoli mai
bune, dar ai căror părinţi au fost absenţi la acest capitol. Mai exact, mediul familiar este de trei ori mai
important decât şcoala în ceea ce priveşte dezvoltarea copiilor, potrivit analizei rezultatelor şcolare
realizată de sociologi. Cu toate acestea, cercetătorii susţin că în etapa adolescenţei, când copiii sunt mai
predispuşi să fie influenţaţi de relaţiile din afara casei, calitatea şcolii contează. Educaţia dată de părinţi,
crucială ”Nu vreau să sugerez că şcolile nu sunt importante, pentru că sunt în mod clar foarte importante.
Cu toate acestea, eu cred că părinţii ar trebui să realizeze cât de importanţi sunt pentru succesul academic
al copiilor lor“, a explicat Toby Parcel, profesor de sociologie şi unul dintre cei trei autori ai studiului. Ea
a remarcat că rezultatele studiului asupra tinerilor de 18 ani este efectul cumulat al părinţilor în toţi anii de
îngrijire şi educare a lor.
Bibliografie
http://adevarul.ro/educatie/scoala/studiu-educatia-acasa-mai-importanta-decat-cea-scoala-
1_507abce78a3969686691fada/index.html
202
MAGIA CELOR 7 ANI DE ACASA
HLIOR MARIANA LILIANA

SCOALA GIMNAZIALA “ION TEODORESCU”
COTARGASI-BROSTENI
Cand am vazut acest titlu de articol , gandul mi-a zburat la filmul “7 ani in Tibet”. In film, Dalai
Lama il sfatuieste pe prietenul sau strain sa se intoarca in Austria la fiul sau si sa se impace cu acesta.
Personajul, ii urmeaza sfatul si in THE END relatia tata-fiu este implinita.
Mi-a zburat gandul si la “invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”. Izvorul
intelepciunii pentru cel mic este inteleptul matur din imediata sa apropiere. Un copil ratacit e privat de
inteleptul tata sau inteleapta mama. Si un substitut este bun, un om drag si cu intentii parintesti . Cand
deschidem ochii in lumea ce ni se pune la picioare (“e prima noastra forma de noroc si prima noastra
forma de blestem, cand ocupam pe-acest pamant un loc”), stim sa ne hranim, sa plangem, sa dormim si sa
ne eliberam de ceea ce nu este bun organismului. Cu aceste instincte apar pe lume si maimutele. De la
instinctul primar si pana la a fi OM e cale lunga , un film artistic pentru care regizorul se sacrifica pana la
jertfa de sine. De cate ori parintele nu-si daruie viata pentru copilul sau!?
Aici, redau invataturile unei mame pentru copila ei , din manualul “Magia bunei cuviinte” predat in
“Scoala celor 7 ani de acasa”: ” Fata mea, asculta “activ” pe cel de langa tine, nu lasa privirea sa se
plimbe prin jur cand ti se vorbeste; priveste persoana in ochi, atunci cand este ceva important; nu
intrerupe, iar tu exprima-te clar, pe un ton viu, foloseste cuvinte simple, nu savante pentru a nu fi
ridicola. Niciodata nu sari peste “te rog!” si “multumesc!”. Evita limbajul murdar, chiar si cu prietenii
,astfel va deveni un obicei greu de corectat. Cuvintele nu inseamna totul. Tonul cu care sunt rostite le
poate influenta mult sensul. Acelasi lucru este valabil si pentru atitudine: expresia fetei, gestica, pozitia
corpului”. Aceasta e lectia despre arta conversatiei. Mama , continua educatia copilei la lectia
“Minciuna”. Ce copil nu spune minciuni? Noua ni se par nazdravanii copilaresti si avem impresia ca cel
mic a evoluat. Iata ce spune mama in lectia sa: “Fetita mea, minciuna tine de morala, nu de etica si este
unul dintre cele mai condamnabile lucruri. Si totusi…apar situatii in care adevarul poate face mai mult
rau decat minciuna. Cand esti intrebata anumite lucruri despre prietenii tai , dar pe care nu ai dreptul sa
le spui fara acordul lor , cel mai bine este sa spui “prefer sa nu raspund”, “nu comentez” sau “nu stiu”.
Mai sunt si un soi de “minciuni necesare”, nu pentru a te apara pe tine , ci pentru a nu-i supara pe altii.
Sunt minciuni minore , care nu schimba cu nimic lucrurile. Daca, intr-o vizita, ti se serveste o prajitura
care nu iti place, iar gazda te intreaba cum ti se pare, o poti lauda politicos. Nu ii vom spune unei
prietene”rochia aceasta iti sta groaznic” , dar nici nu o vom lauda exagerat “ce rochie minunata”, ci
vom da un raspuns pozitiv, dar masurat.”
Lectiile continua cu fetita care creste . Anii trec repede si disciplina e complexa. “Draga mea, vei
intalni persoane de alta etnie sau rasa, ori infirmi. Cu acestia fii prietenoasa si zambeste. Nu folosi
deficientele ca etichete: copil fara un picior, ungur, evreu, tigan sau, si mai rau, ca insulte: ciung, olog,
bozgor, jidan, cioroi. Asa ceva este inadmisibil! Ofera-ti sprijinul! Intreaba politicos si prietenos daca
are nevoie de ajutor. Cere permisiunea sa ajuti. Informeaza-te despre situatia acelui gen de persoana
diferita. Intreaba-ti parintii sau profesorii. Arata-ti interesul fata de situatia celuilalt , dar cu grija,
respect si bunavointa, mai ales daca este vorba de un subiect delicat ( diformitate fizica, infirmitate,
handicap). Evita sa pui intrebari indiscrete si insistente.” Fetica devine o domnisorica si mama observa
ca este interesata de aspectul hainelor. Manualul mamei are si o lectie despre haine . “ Dupa ce te-ai
dezbracat puneti hainele in ordine in dulap sau pe umeras, iar daca sunt murdare in cosul cu rufe. In
niciun caz nu le lasa aruncate prin casa! Hainele trebuie sa fie totdeauna curate si fara mirosuri
corporale. Copiii, se pot imbraca , in general cum vor ei, dar daca vrei sa fii manierata, alege
imbracaminte adecvata fiecarei situatii. Nu te duce la teatru cu hainele cu care mergi la joaca sau nu
merge la joaca cu hainele cu care mergi la aniversari”.
Respectul este liantul care ne tine uniti. Aceasta lectie e repetitiva. “ Draga mea, adreseaza-te
celorlalti cum le place, nu cu porecle ! Nu lua lucrurile altora fara sa ceri voie! Nu dezvalui prietenilor
203
nimic despre familia ta, fara acordul acesteia! Anunta cand iti schimbi planurile, ca sa nu incurci
planurile celorlalti ! Participa la activitatile familiei : curatenie, cumparaturi. Cand nu stii sigur daca
un anumit lucru deranjeaza pe cineva, intreaba-te cum te-ai simti tu in locul lui. Gesturile sunt la fel de
importante ca si cuvintele. Nu-i frumos sa-ti tii mainile in buzunare si nici la spate. Daca-ti freci palmele
, pari rautacioasa. Chat-ul si messenger-ul sunt pline de pericole si multi adulti le recomanda copiilor sa
comunice numai cu persoane cunoscute. Niciodata, in nicio situatie, nu-ti da datele personale: numele ,
adresa, numarul de telefon, date despre familie, scoala. Daca cineva insista cu intrebari sau aluzii
nepotrivite, nu mai continua discutia. Daca ai legat o prietenie pe net cu cineva care pare de incredere si
aveti ocazia sa va intalniti in realitate, du-te neaparat insotita de parinti, de un frate mai mare sau
altcineva care-ti poate asigura protectia”.
Lectiile de viata in cei 7 ani de acasa sunt nesfarsite pentru copila mamei. Initierea si pregatirea
pentru viata presupun munca si sacrificiu. Rasplata vine incet si ochii unui parinte rad in lacrimi. Copiii
educati fericesc povestile triste de viata si pot schimba si lumea.
204
FORMAREA UNUI COMPORTAMENT POLITICOS LA VÂRSTE
TIMPURII
Prof. înv. preșc. Hoarță Minodora Nicoleta
” Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile.”(proverb românesc)
Pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, ”cei șapte ani de acasă ”, presupun în ziua de azi o
atenție deosebită din partea părinților și pentru dezvoltarea socio-emoțională. Tot ce fac părinții, fiecare
gest, vorbă, atitudine, se transmite copilului ca o apă ce îmbibă un burețel. Dacă părintele salută cu
respect atunci și copilul va spune un „Bună ziua!” din tot sufletul lui. Comportându-se politicos, chiar și
atunci când este obosit, stresat, supărat, copilul îl va imita iar apoi va interioriza regulile de bună purtare
înțelegând mai târziu necesitatea respectării lor. A avea ”cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta
respectuos și cu bună- cuviință pe tot cursul zilei, în orice situație, cu toată lumea. Politețea se învață de la
cele mai fragede vârste.
La vârsta de 3-4 ani pentru un copil este foarte greu să evalueze o situație dată, de aceea el va lua
drept bună orice părere a adultului. Gândirea lui este concretă, noțiunile abstracte nu înseamnă nimic
pentru el. Ca să-l îndrumăm să înțeleagă dacă a făcut ceva greșit trebuie pus într-o situație evaluativă. De
exemplu, micuțul nu s-a comportat tocmai frumos la masă. Dacă-i spuneți că mănâncă urât nu-i spuneți
de fapt nimic. Ce înseamnă urât? Puțin, încet, prea repede, dezordonat, ia mâncarea cu mâna? Dar dacă îi
explicați cu blândețe: ”Uite cum mănâncă tata: vezi, la el pe masă e curat, el nu scapă nimic, iar chifla stă
frumos lângă farfurie! Încearcă și tu să duci lingura la guriță cum îți arăt!” Copilul va percepe mai ușor o
remarcă făcută în acest mod și va învăța regulile de bună purtare la masă.
Ce e de făcut dacă puștiul se bate cu copiii în curte, la grădiniță sau în parc, le ia jucăriile, strigă? În
primul rând, trebuie să-i atrageți atenția. Chemați-l, luați-l de mânuță și mergeți cu el undeva deoparte. La
vârsta aceasta este foarte sensibil la contactul tactil. Dacă îl luați de mână sau îl îmbrățișați, el va simți că
e iubit, că-i vreți binele. De aceea vă va asculta cu atenție. Iar dumneavoastră trebuie să-i spuneți cu
blândețe, fără să ridicați tonul, că e mai bine să se joace azi cu o jucărie, iar măine cu alta, că trebuie să
ceară politicos o jucărie folosind cuvintele magice ”Te rog frumos!”, ca să nu se supere cu ceilalți copii.
Faceți-l să înțeleagă că vă va părea foarte rău dacă ceilalți copii nu vor vrea să se mai joace cu el, pentru
că e bătăuș. Cel mai important este ca în timpul discuției să-i mutați atenția asupra unei alte activități și
să-l liniștiți.
Alte comportamente necivilizate sunt văzute în locurile publice: țipete, zbierete, tăvăliri pe jos,
cuvinte urâte. Dacă micuțul a obținut de multe ori ceea ce dorea cu ajutorul urletelor, să nu vă mirați că
se va manifesta astfel în magazine, iar cei din jur vor fi tentați să vă catalogheze ca fiind un părinte care
nu știe să-și educe copilul. Nu vă grăbiți să cumpărați imediat tot ce vrea el, numai ca să-l liniștiți.
Încercați, și în acest caz să-i distrageți atenția. Vorbiți cu el despre altceva și pe neobservate, îndepărtați-l
de locul ”periculos”. Odată ajunși acasă, recurgeți la un joc de rol. De exemplu copilul să fie tata, iar
dumneavoastră fiul. Repetați scena care s-a petrecut în magazin. Văzând ”din afară” ce urât se poartă
”băiatul capricios”, copilul, în rolul tatălui, va condamna, în mod sigur comportamentul acestuia. În felul
acesta, cu ajutorul jocului, e posibil să-i faceți cunoștință copilului cu normele de comportament general
acceptate.
Poveștile au și ele un rol foarte important în însușirea bunelor maniere. Însă nu e suficient doar să-i
citiți micuțului o poveste înainte de culcare, ca să adoarmă mai repede. Trebuie să vă ocupați de aceasta
în timpul zilei. Iar când povestea vă permite, vorbiți neapărat cu copilul despre eroii pozitivi și cei
negativi, cereți-i să deseneze scene din poveste și să vă explice ce anume a desenat. Dacă, de exemplu, i-
ați citit povestea Cenușăreasa, punctați: ”Ce fată bună era ea- muncea mult, avea grijă de toată lumea, nu
se certa cu nimeni, chiar dacă surorile și mama vitregă o supărau.” Discutând în felul acesta, copilul va fi
încurajat să-și spună și el părerea despre cele întâmplate. Ulterior, aceasta îl va ajuta să-și evaluaeze
propriul comportament în diverse situații. În acest mod, cu exemple, lui îi va fi mai ușor să înțeleagă și ce
anume înseamnă noțiunile abstracte de comportament politicos și nepoliticos, ”bine” și „ rău”.
205
Pentru ca micuțul să audă și să înțeleagă observațiile dumneavoastră critice, vorbiți pe înțelesul lui.
Nu uitați că el va înțelege mai mult odată cu vârsta. La cinci ani, copiii încep să privească lucrurile astfel
și părinții vor folosi alte metode.
”Cei șapte ani de acasă” sunt baza viitorului adult și o carte de vizită evidentă la orice vârstă, în
orice loc. Viața noastră va fi mai bună, mai armonioasă și chiar mai veselă.
206
Ce înseamnă cei șapte ani de acasă
Prof. Înv. Primar Hoboi Virginia

Școala Gimnazială ”Ioan Luca”, Farcașa
neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează
educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de
vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia
este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine
rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie
să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie
însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se
vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie
una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele
acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-
acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie
reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea
influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul
timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu
profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi
îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în
stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o
anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele,
rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de
situaţie.
Există unele argumente pentru care părinţii trebuie să se implice în educaţia în cadrul
instituţionalizat a copiilor lor, încă de la vârsta preşcolară:părinţii primesc permanent feedback despre
potenţialul şi progresul copilului ,ei pot solicita informaţii, pot oferi sugestii şi îşi pot exprima
nemulţumirile;părinţii implicaţi servesc drept model de comportament responsabil pentru propriul copil
iar participarea părinţilor la activităţile şcolii reprezintă un factor generator de motivaţie pentru copil.
Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie e
parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi.
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasă”. Replciăm astfel considerând că nu a primit o educatie potrivită ori nu si-a însusit diverse norme
ori reguli de politete, în special.
Această expresie defineste însă tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate în primii șapte ani de viata. Aceatsă perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
207
mare de acumulare de informatii, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primeasca informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul si petrece cel
mai mult timp cu familia, în special pâna la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i primele repere de orientare în
lume, primele informații și învațături despre lucrurile și fenomenele din natura și din societate, primele
sfaturi , norme și reguli de conduită.
Creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamna “bun ” pentru el, se află într -o dinamică
permanentă de la o cultura la alta, de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină conștienți de
influiența pe care o exercită în viața copilului, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită
de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător. Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul,
exemple de comportament positive ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, inițiative creatoare,
dispoziția de colaborare. Toate acestea cer calm, înțelegere, răbdare , dragoste față de copil. Nu frica, nu
teama trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod
de conduit bazat pe egală respectare atât de copil cât și de părinți.
Dragostea de “bine”, de adevăr, are nevoie mai ales de acțiune, de descoperire a virtuților de către
copil. Greșesc acei părinți, care îi interzic copiilor de a apuca, de a desface jucăriile, de a le pipăi, a le
privi și chiar de a le izbi. Activismul precum și curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie
stimulate, încurajate, înțelegând copilul ca pe o ființă autonomă.
Începutul școlii este în mod sigur un eveniment care umple de emoții inimile multor copii. Acum
copilul învață cum să relaționeze adecvat cu alții, cum să se organizeze, ce înseamnă să respecți un
program, învață să ia decizii, să-și stăpânească anumite dorințe, să renunțe la o serie de lucruri, să
socializeze, să se integreze în colectivitate - să se adapteze, într-un cuvânt.
208
Familia- locul primilor paşi în viaţă
Prof. Înv. Primar Hojda Sofia

Şcoala Gimnazială ,,Dragoş Vodă”
Moisei-Maramureş
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp,
unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem
dinamic, care cunoaște transformări permanente.
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe
sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de către școală, pentru instruirea didactică. Familia
pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental,
social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează
educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de
vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este
cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Tot în familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea,
decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie să
aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În
afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație și contagiune din familie,
părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de
părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania
copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului presupune, în primul rând,
cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții
nu știu cât de important este să-i vorbească copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l
stimula tactil, de a-l lua în brațe sau a-i vorbi cu blândețe, putemspune că aceștia vor eșua în misiunea lor
parentală.
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de
învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a descoperi
lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe
el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu conștientizează acest lucru. Datoria
părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista cu răbdare copilul în experiențele și
descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie să
permită realizarea lor.
Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este cea care-l ajută pe
părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a
diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul
altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane.
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile
copilului său.
De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el.
Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea
209
părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită
nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.
Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui propriile dorințe
neîmplinite, va avea față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative. Așteptările părinților
influențează conduita acestora față de copil. Dacă așteptările sunt realiste, ele pot stimula copilul,
provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci confirmate de
evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor și
la iresponsabilitate. În momentul în care așteptările sunt prea mari, copilului i se va dezvolta teama de
eșec, pentru că va ști că nu poate ajunge acolo unde își dorește părintele.
Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe acesta
să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” cu
autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante poate
conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din contră, la unul extrem de timid
și foarte temător.
Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este aceea de
a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați
adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales la copii mici că,
imediat ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută aprecierea părintelui.
Totodată, în momentul în care copilul este încurajat, acesta capătă și mai multă încredere în sine.
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar. Părintele
trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i s-ar fi
putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își dezvoltă propria
structură de repartizare a responsabilităților. Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul
de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților. Printre
cele mai importante pot fi menționate următoarele (Irimescu, 2002):
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în care
vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai
multe căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru
copiii lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.
BIBLIOGRAFIE
210
Suflet de mama
HOLBAN IONELA
Mama este cea mai draga persoana sufletului meu. Ea mi-a dat viata si inca din primele clipe ale
vietii m-a ocrotit. Îi mulțumesc pentru aceasta neîncetat. Nu am cuvinte sa descriu tot ceea ce simt pentru
ea iar daca ar fi să vă impartasesc totul mi-ar trebui o vesnicie. Sunt atât de multe iar eu trebuie sa ma
limitez la cateva randuri… A facut foarte multe gesturi minunate pentru mine si o apreciez enorm.Ea
merita tot respectul meu.
Simt dragostea cu care ma inveleste zi de zi iar sarutul ei fierbinte imi da fiori, si de fapt, prin
aceasta imi dau seama ca cel mai puternic sentiment de iubire îl am pentru mama. Cand ma simt nesigura,
ea imi lumineaza calea, cand ma simt trista, ea imi vindeca ranile si cand sunt fericita, sufletul ei este la
tându-i plin de fericire. O mama adevarata este cea care te ajuta sa urci pe treptele vietii. Cand mama imi
este alaturi ma simt mult mai bine, ma strange la pieptul ei si ascult cum ii bate inima asa de tare de parca
sta sa iasa din piept. Simt ca ma iubeste neconditionat. Nimic nu se compara cu dragostea pe care mi-o
poarta. Legatura pe care o port cu ea este foarte stransa, indiferent de cât de departe aș fi de ea. Oricat de
departe as pleca, mama tot timpul imi va urmari fiecare pas.Intotdeauna are cate un cuvant si un sfat de
incurajare pentru mine , chiar si atunci cand este suparata. Ca drept multumire pentru tot ceea ce face, ii
ofer suportul meu si dragostea puternica precum o stanca ce nu poate fi miscata de nimeni niciodata.
Te iubesc!
Iar vouă,cei care citiți aceste gânduri ale mele,va spun așa
Pretuiti-va mama cat veti fi pe acest pamant si sa nu uitati ca ea este cea mai de pret comoara!
211
Cei 7 ani de acasă
prof. înv.primar Holici Angelica,Scoala Gimnaziala Vadu Izei

„Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele,
îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme
pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred
prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea
cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.” Dostoievski
Personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învățării a însușirilor înnăscute si
dobândite sub influența mediului socio-cultural, asigurând fiecărei individualități o adaptare, originală și
activă, la mediul înconjurător.
Personalitatea unui om se formeaza in primii 7 ani de viață si depinde foarte mult de
comportamentul părintilor în fiecare zi, oră și minut. Copilul devine om in funcție de cât percepe din
realitatea exterioară prin simțurile sale. Cu alte cuvinte, copilul va face ceea ce vede la noi. De aceea,
atenția maximă este cel mai bun mod de a ne raporta la el.
Cu toții ne dorim un copil bine educat, care să se poarte civilizat și responsabil Trebuie în primul
rând să ţinem cont de faptul că spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi
cuvintele. Copiii copiază cuvinte sau acţiuni de la adulții din jurul lui . De aceea este bine să acordăm o
atenţie deosebită inclusiv manierelor şi anturajului nostru.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
Toate activitățile desfășurate împreună cu părinții, trebuie să se supună unor reguli, să aibă anumite
limite care trebuie respectate.Regulile se impun încă de la naștere, tacit, apoi ele devin
verbalizate,clarificate, respectate.
Cele mai importante reguli de comportament pe care părinții trebuie să le transmită copiilor lor până
la vârsta de 7 ani:
- Salutul și multumirea
- Comportamentul civilizat la masă
- Comportamentul în mijloacele de transport în comun
- Comportamentul în locuri publice
- Codul bunelor maniere pentru copii, atunci când vorbesc la telefon
- Codul bunelor maniere pentru copii, atunci când se deplasează pe stradă
- Bunele maniere când ești musafir
- Bunele mariere când primești o vizită
- Bunele maniere când copilul este la școală.........
- Să știe să folosească cuvintele magice :Te rog, Mulțumesc ,Cu plăcere.
Copilăria reprezintă perioada optimă pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului
psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia
acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa
în profilul moral-spiritual al acestuia.
Climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul
212
Ajuns la vârsta preşcolară și școlară mică ,educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din
grădiniță și şcoală; cei din urmă vor finisa ceea ce a realizat familia, vor completa lacunele procesului
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi îl ajută pe copil să înțeleagă anumite probleme.
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi
preferinţe, cu un anumit comportament. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm
noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
,,Copiii cresc şi se formează într-un univers pe care-l creează părinţii”.
BIBLIOGRAFIE:
Zankov,L.,V.,Convorbiri cu învățătorii,Editura Didactică și Pedagogică
213
“Cei şapte ani de acasa”
Prof. in. preşcolar HOMONEA NICOLETA

Grădiniţa PP” Furnicuţa” Arad
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Educaţia pe care copiii o primesc în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă
dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. La baza formării
unui comportament corespunzător al copilului stă relaţia afectivă a acestuia cu părinţii. "Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Dacă un copil este iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament" Copilul trebuie educat într-o
atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, astfel regulile nu se transformă în disciplină ”de fier”.
Încă de la vârsta de 2-3 ani este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Chiar dacă este
mic și nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Începând cu vârsta de 3 copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău,
observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei. Acesta este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul
devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot
timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur –
214
copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de
vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la
telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.
Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public
nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
uneori,.
Iată câteva reguli ce ar trebui respectate pentru ca micuțul nostru să aibă ”CEI ȘAPTE ANI DE
ACASĂ”
1. Invață-l sa se poarte frumos, prin puterea exemplului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
4. Învață-l sa iubeasca lectura și cărțile
5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal; evită educația cu "palma la fund" și
7. Învata-l să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnica și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învata-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre -
sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrațișări.
Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2.
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
3 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4.www.didactic.ro.
215
„Sa construim impreuna cei sapte ani de acasa”!
Autor : Educatoare :Hondrila Lacramioara

Gradinita nr 56 Galati
Varsta copilariei ,cea mai draga dintre toate ,constructiva ,evolueaza inconjurata de dragostea
parinteasca pentru a forma un viitor adult cu multe calitati.
Cand vorbim despre cei sapte ani de acasa ,ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la
parinti ,la formarea unei personalitati si a unui comportament pana cand copilul va merge la gradinita
,apoi la scoala.
Cand spunem ca un copil are cei sapte ani de acasa spunem ne gandim ca acel copil stie sa salute
,sa se comporte civilizat,are bune manire ,spune multumesc ,se comporta frumos cu cei din jurul sau.
Parintii sunt modele pentru copil ,foarte mult depinde educatia copilului de felul cum se comporta
parintii in familie ,ce valori transmit ,care sunt idealurile acestora vizavi de copilul lor.
Aceasta afirmatie desigur este un ideal pe care educatia timpurie din perioada contemporana si-l
doreste sa-l atinga .Parintii sunt primii si cei mai responsabili de educatia micutei” raze de soare „care
mai tarziu va straluci, responsabili de „pomisorul”care va rodi.
Educatia pe care copiii o primesc de la parinti va pune bazele unei temelii durabile, a unui adult
independent desigur daca este facuta la timp si in mod corect.
Primii ani petrecuti in sanul familiei adopta acele obiceiuri ,ritualuri care se petrec in familia
respectiva formand acea paleta diversa de obisnuinte,deprinderi pe care copilul trebuie sa le respecte si sa
si le exercite in societate mai tarziu cand va pleca la gradinita,scoala ,parcurgand toate etapele firesti :un
copil educat –un adult fericit.
Odata impuse anumite reguli copiilor incepe sa le placa rutina,astfel se formeaza obisnuinte .
Educatia celor sapte ani de acasa formeaza o anumita autonomie :
-copilul se va spala singur
-va manca singur
-se va imbraca singur
Datoria parintilor este aceea de a-i ajuta pe copii pentru ca ei pot si trebuie sa invete ,trebuie sa
invete cum sa-si organizeze munca ,timpul ,viata.
Din prea multa dragoste uneori se pot face si greseli in educarea copiilor ,incat dorindu-le intr-un
mod excesiv binele de fapt le putem face rau.
Unii parinti sunt prea grijulii ,cautand sa-i protejeze si sa-i rasfete mereu.Traind intr-o astfel de
atmosfera devin astfel fricosi ,lipsiti de initiativa ,sunt tot timpul „agatati de fusta mamei”,neascultatori
,se adapteaza mai greu la regulile specifice varstei :casa,la joaca ,cu colegii.
Ideal ar fi ca ambii parinti sa manifeste acelasi tip de comportament ,aceeasi atitudine fata de copil.
In perioada :0-7 ani trebuie sa echilibram si binele pe care il dorim si sa impunem anumite reguli
care stagneaza un comportament negativ.
Pentru buna dezvoltare a copilului ,pentru formarea unei personalitati armonioase ,caldura
caminului parintesc ,afectiunea parintilor ,intelegerea familiala este esentiala in cei sapte ani de acasa.
In cresterea ,educarea si formarea acestuia este nevoie de mult tact ,de o imbinare corecta a
intelegerii si afectiunii cu autoritatea parinteasca ,astfel incat sa lucreze intr-un mod disciplinat
,respectandu-i in acelasi timp si pe cei din jur.
A participa efectiv la conturarea acelor sapte ani de acasa ,nu facem altceva decat sa fim buni
parinti ,plini de afectiune ,pentru ca grija si eforturile noastre sa fie rasplatite prin dragostea si bunele
rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic si afectiv .O mare importanta o are si nivelul de instruire
,bagajul de cunostinte al parintilor ,pentru buna educare ,pentru a sustine activitatea intelectuala inceputa
la gradinita,scoala.
Punand bazele celor sapte ani de acasa de fapt vom pregati copilul sa ia contact cu mediul extern ,
primul fiind gradinita care de fapt este primul spatiu de autonomie al copilului ,primul loc in care se duce
singur si unde incepe viata lui fara prezenta permanenta a parintilor .Gradinita primul mediu cu care va
216
lua contact copilul ,este un spatiu in sine,fizic si psihic ,cu care copilul pentru a se adapta este necesar sa
aiba deja o baza cu anumite priceperi deprinderi ,baza care il va ajuta pe micut sa poata stabili o relatie.
Gradinita ,nu este doar un spatiu de asteptare pe perioada serviciului parintilor sau pana cand
cineva va putea lua copilul ,ci este un spatiu pe care copilul il investeste intr-un fel anume si fata de care
va avea anumite trairi .
Educatia ,bunele maniere ,regulile morale sunt cele pe care copilul le va folosi pentru a se integra in
societate intr-un mod corect si eficient.
217
Profesor:Hondru-Coșug Janeta
Școala Gimnazială Nr.1,Lunca Banului,jud.Vaslui
„Diploma celor șapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinților” Valeria Mahok
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului,dorința sa de perticipare la viața
socială,culturală și politică a țării sale.În familie de formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale
copilului,de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism,componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societății,constituind bagajul educativ al celor șapte ani de acasă.
Copilul,preadolescentul,adolescentul și tânărul au avut și au nevoie,de când există lumea ,de
educație.Aceasta este o trebuință ce se impune a fi satisfăcută hic et nunc,aici și acum fără nici o
amânare,în raport cu vârsta și particularitățile fizice și psihice,ale educatului.
Nimic nu apare din senin-„Ex nihilo nihil“-e nevoie să creăm situații în care educații să acționeze,să
încerce.Dacă dorim să-l ajutăm,de pildă,pe copil să salute,e necesar să-l punem în situația de a saluta de
mai multe ori.Pe măsură ce situția se repetă,și ea se repetă de zeci de ori,salutul,în fond contextual
comportamental în cadrul căruia se efectuează,devine tot mai organizat și se produce de-a dreptul
automat,fără să necesite eforturi deosebite.
De foarte multe ori,în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
personae ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect,nu este politicos și nu are cei șapte ani de
acasă.Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe,în special.Această expresie definește însă tot bagajul de
cunoștințe,deprinderi,comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă
de timp este considerată”culmea achizițiilor“,este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare
psihică,deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații,de memorare și de
însușire a diverselor comportamente,atitudini,limbaj,etc.
Din perspectiva sociologică,familia este instituția fundamentală în toate societățile.Familia este un
grup relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine,familie sau adopție.În societatea românească
suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei:familia nucleu și familia extinsă.
Când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți,la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală.Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă,ne gândim la un copil bine crescut,care știe să salute, să spună
mulțumesc,te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.Educația,bunele
maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil manierat se va descurca
mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Interacțiunea socială din această periodă de viață este esențială pentru dezvoltarea normală din
punct de vedere biologic,psihic și social. Capacitatea omului de a învăța este direct legată de capacitatea
lui pentru limbaj.În calitatea sa de vehicul pentru cunoștințe și atitudini,limbajul este factorul cheie în
crearea societății umane.El face posibilă depășirea granițelor limitate ale biologicului pur,comunicarea
ideilor,interacțiunea simbolică de care depinde societatea umană. Contactele umane și afecțiunea au
un rol deosebit în învățarea comportamentului uman.Familia este cea care ne oferă o poziție în
societate,determină atribuirea de statusuri precum rasa și etnia și influentează alte atatusuri precum religia
și clasa social.Calitatea educației primite în familie,depinde îndeosebi de nivelul educației al părinților și
al celorlalți membri ai familiei ce vin în contact cu copilul,în special sub aspect
moral,comportamental.Atunci când copilul aude că se înjură,va înjura și el,dacă vede că se fură,va fura și
el,dacă vede că se minte,va minți și el;dacă cei din jur se poartă rspectos,tot așa va face și el.Nu trebuie
uitat că, copiii își pot însuși noțiunile de dreptate,dragoste de neam,dragoste de credință,încrederea în
218
sine,etc.În familie învățăm să fim umani.În socializarea realizată la nivelul familiei, imitația are un rol
important, mai ales în primii ani de viață. De aceea,este important cum sunt transmise aceste informații,de
către cine și în ce mod.
BIBLIOGRAFIE
Prof.univ.dr.Ion Drăgan,prof.dr.Pavel Petroman,prof.Dorina Mărgineanțu(1992),Educația noastră
cea de toate zilele,Editura Eurobit,Timișoara.
Eugenia Șincan,Gheorghe Alexandru,Școala și familia,Editura Gheorghe-Cârțu Alexandru,Craiova.
219
MESAJELE CARE CRESC STIMA DE SINE A COPILULUI
Prof. HORDENCU IOANA

Grădinița cu Program Prelungit ”Ion Creangă” Medgidia
„Felul în care le vorbim copiilor noștri devine vocea lor interioară.“ – Peggy O’Mara
Mesajele pe care le-am primit de la părinții noștri sunt foarte bine întipărite în modul nostru
de a vedea lumea și de a funcționa în ea. De exemplu, dacă am fost crescuți de un părinte critic, care –
indiferent cât de bine am fi învățat la școală – era mereu gata să ne dea exemplul unui coleg care a
reușit și mai bine, vom ajunge să credem că nu suntem suficient de buni, iar mesajele pe care ni le vom
transmite nouă înșine vor fi: „Vai, nu sunt bun de nimic!“ sau „Nimic nu-mi iese…“ ori „Ia, uite ce
bine îi merge lui x“ (spre deosebire de mine, care o duc foarte rău…). Faptul că am reușit să trecem
peste toate acestea, nu e o justificare suficient de bună pentru a ne purta la fel cu copiii noștri – pe care
îi putem învăța ce este încrederea de sine și autocompasiunea și cărora le putem dezvolta stima de sine
prin intermediul a peste 100 de expresii.
Cel mai important mesaj pe care îl putem da copiilor noștri este „DA“. Studii care implicau
imagistica funcțională au arătat impactul pozitiv pe care îl are aprobarea asupra creierului. Este
recomandabil ca, cel puțin în primele 12 luni după naștere, bebelușului să nu i se spună „nu“, pentru a-
i permite acestuia să își dezvolte autonomia, încrederea, curajul de a explora, creativitatea. În cea mai
recentă carte a sa, The Yes Brain, dr. Daniel Siegel susține că abordarea pozitivă le permite copiilor să
fie mai echilibrați din punct de vedere emoțional, să dea dovadă de reziliență crescută în fața
adversității, să fie mai conștienți de stările lor interioare și mai empatici și grijulii față de ceilalți.
Mesajele de iubire - „Te iubesc”, „Te voi iubi mereu, orice s-ar întâmpla”, „Vrei o
îmbrățișare?”, „Îmbrățișează-mă!”, „Hai să stăm împreună”, „Îmi place să stau, să-mi petrec timpul
cu tine”, „Ești amuzant, e plăcut să fiu cu tine”, „Mă faci să râd”, „Mă faci să dansez”, „Ești o bucurie
(la casa omului)”, „Mi-e/mi-a fost/îmi va fi dor de tine”, „Îmi place să te văd bucuros”, „Te respect”,
„Meriți respect/să fii respectat”.
Pe lângă gesturile de tandrețe, îmbrățișările, activitățile comune, aceste mesaje îi transmit
copilului că este demn de iubire și e plăcut să fii în preajma lui. Aceasta este fundația încrederii în
sine, adică abilitatea de a crede în forțele proprii și de a se implica în mod adecvat sau cu succes cu
lumea înconjurătoare. Această caracteristică este importantă la vârsta adultă pentru gestionarea
situațiilor dificile, pentru asumarea răspunderii atunci când lucrurile scapă de sub control sau, pur și
simplu, pentru sesizarea oportunităților.
Mesajele de apreciere - „Am fost tare mândră când…”, „Ești foarte priceput la…”, „Ai face un
bun/vei fi foarte bun la…”, „Ești o soră/frate minunat când…”, „Ești o soră/frate tare
blând/atent/etc.”, „Le spuneam… despre cum ai făcut tu…”, „Le povesteam… cât de… ești tu”, „Îmi
place cum îți stă…”, „Îmi place cum faci…”, „Ești unic(ă)!”, „Nu trebuie să fii ca și x/y”, „Ești foarte
important pentru mine”, „Ești prioritatea mea nr. 1”.
Pentru a nu accentua latura narcisică a copiilor, sunt de părere că mesajele de apreciere trebuie să
fie specifice. Mesaje cum ar fi „Sunt mândră de tine” sau „Ești extraordinar”, „Vei fi nemaipomenit”
sunt prea generale și nu exprimă nici o realitate a copilului. În momentul în care apreciem unicitatea
copilului, acesta se simte bine în pielea lui, iar în acest fel îi dezvoltăm stima de sine, ceea ce pune
bazele învățării. Stima de sine este modul în care ne autoevaluăm și este cea care ne permite să ne
asumăm riscuri, să învățăm din consecințe și să mergem mai departe.
Mesajele de încurajare - „Sunt aici/voi fi întotdeauna de partea ta”, „E ok”, „Nu e grav/nu
contează”, „Te ascult”, „Vrei să vorbim/să-mi spui ce s-a întâmplat?”, „Se mai întâmplă”, „A fost un
accident, știu că nu ai vrut să…”, „Te iert”, „Nu te da bătut/nu renunța” „Cred/am încredere în tine”,
„Te pot ajuta?”, „Hai să încercăm împreună”, „Poți să mai încerci o dată/mâine”, „Am nevoie de
ajutorul tău la…” (implicit îi spune copilului că el este bun la…), „Mă poți întreba oricând”, „Voi
face tot ce pot ca să…”.
În momentul în care copiii ajung să creadă „Pot să fac asta”, atunci înseamnă că ei au o părere
bună despre sine și despre abilitățile lor. De asemenea, este important să știe că e ok să ceară ajutor,
fără ca aceasta să fie considerată o dovadă de slăbiciune. Din contra, să îți cunoști limitele și să știi în
ce momente sau în ce domenii ai nevoie de ajutor este un semn de putere și încredere de sine. Nu în
220
ultimul rând, este important să îi încurajăm să-și exerseze abilități specifice vârstei și să folosim
frecvent cuvântul „încă”, atunci când copiii noștri ne spun „Nu pot să o fac”.
Mesajele care ajută gândirea critică - „De ce anume ai avea nevoie?”, „Cu ce pot să te ajut?”,
„Poți să îmi arăți ce să fac?”, „”Înțeleg că…/ajută-mă să înțeleg”, „Îți accept decizia”, „Este decizia
ta”, „Am încredere că vei lua cea mai bună decizie pentru tine”, „Vom găsi o soluție (împreună)”, „Ce
părere ai?”, „Wow! Cum ai ajuns la concluzia asta/cum ți-a venit ideea asta?”, „Ai niște idei
grozave”, „Vom încerca sugestia ta”, „Ai avut dreptate”, „Asta e o întrebare foarte bună”, „E foarte
bine cum îți aperi/argumentezi părerile/convingerile”, „Învăț foarte multe de la tine”.
Mesajele de recunoștință și autocompasiune - „Îți mulțumesc”, „Mă ajuți foarte mult când
faci…”, „Apreciez că ai încercat”, „Ești un copil minunat!”, „Suntem norocoși să te avem”, „Sunt
recunoscătoare că sunt mama ta”, „Îmi cer scuze”, „Îmi pare rău, am greșit”, „Iartă-mă”, „Știu că ai
făcut cât ai putut tu de bine”, „E în regulă să greșești”, „Nu trebuie să fii perfect”, „Ești suficient de
bun”, „O să treacă/fie bine”, „Poți să te oprești când vrei”.
Autocompasiunea este la ora actuală, după părerea unor specialiști, mai necesară și mai
eficientă decât stima de sine. Autocompasiunea se referă la modalitatea pozitivă în care ne privim cu
bunătate și acceptare chiar și în momente dificile, mai degrabă decât cu criticism. Dacă stima de sine
este despre cum ne percepem și ce gândim despre noi, autocompasiunea este mai mult despre cum ne
purtăm cu noi înșine. De asemenea, conform opiniei susținute de dr. Kristin Neff, autocompasiunea ne
poate ajuta atunci când încrederea de sine se transformă în exces de încredere („efectul Dunning-
Kruger“ – tendința cognitivă de a-ți supraestima propria abilitate), deoarece autocompasiunea te
îndeamnă să accepți îndoielile sau alte scenarii pesimiste.
Copiii învaţă înregistrând mesajele de iubire primite de la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea
mai sigură și de încredere sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează.
Bibliografie
paginadepsihologie.ro
221
INTELIGENȚA RELAȚIONALĂ A COPILULUI
Prof. HORDENCU SOFICA

Grădinița cu Program Prelungit ”Ion Creangă” Medgidia
Preșcolaritatea (3-6 ani) este etapa de dezvoltare în care cele mai multe abilităţi care ţin de
interacţiunea cu ceilalţi şi de înţelegerea şi controlul emoţiilor, încep să prindă rădăcini. Procesul de
învăţare şi de exersare a modului adecvat de a comunica, de a împărţi, de a iniţia şi menţine prietenii, de a
exprima emoţii și de a le manifesta comportamental într-un mod care să fie agreat social, este unul de
lungă durată, ce se întinde până spre anii adolescenței, chiar în viaţa de adult. Însă, perioada anilor de
grădiniţă este o etapă extrem importantă, deoarece, acum se formează aproximativ 80% din abilităţile
social-emoționale pe care un om le foloseşte pentru tot restul vieţii.
Abilităţile sociale şi emoţionale prioritare dezvoltate în preșcolaritate:
• Iniţiază jocul sau se alătură altor copii pentru a se juca.
• Inventează jocuri sau pot urmări reguli simple ale jocului; preferă jocul de tip dramatic, prin care
atrage atenţia, sau jocul de tip „mă prefac că sunt un…” (animal, super erou, personaj, mama, tata etc.); îi
place însă să câștige tot timpul.
• Recunoaște şi exprimă propriile emoţii și devine mai conştient de emoţiile celorlalţi.
• Comunică verbal (tot mai adecvat) nevoi, dorinţe.
• Învaţă formularea (politicoasă) a unei cereri, poate solicita sau oferi ajutorul.
• Gestionează mai bine emoţia de frică, anxietatea de a se separa de părinte, începe să tolereze să
stea singur.
• Învaţă cum să iniţieze şi să păstreze o relaţie de prietenie.
• Învaţă să își aştepte rândul, îi creşte toleranţa la frustrare, poate amâna recompensa.
• Învaţă să împartă jucării, obiecte.
• Învaţă să respecte reguli de conduită socială.
Toate aceste abilităţi amintite mai sus, se învaţă şi se exersează în interacţiunile zilnice pe care
copilul le are cu ceilalţi, copii sau adulţi. Pentru a putea asimila comportamente sociale potrivite, copiii au
nevoie de un context de învăţare care să fie structurat, în care să se regăsească reguli cu sens, explicate şi
repetate, de multă răbdare şi de înţelegere din parte adulţilor; un aspect foarte important de care trebuie să
ținem cont este faptul că creierul copilului preșcolar este încă în plină dezvoltare neuronală, așadar acest
proces al asimilării de noi abilități este unul care poate crea circuite neuronale utilizabile ulterior toată
viața. De asemenea, să nu uităm și că reacţiile emoţionale şi comportamentale pe care copiii le văd la
ceilalţi, în special la adulţi (părinţi, educatori) au rolul de a le forma şi de a le modela comportamentele.
Cel mai adesea, comportamentele preșcolarilor catalogate drept inadecvate se datorează lipsei
învăţării unor abilități social-emoționale sau a unei insuficiente exersări a acestora. Pe de altă parte, atunci
când analizăm un comportament al copilului trebuie să avem în vedere și temperamentul acestuia, precum
și faptul că la vârste mici avem şi un nivel crescut al impulsivităţii, acea tendinţă de a acţiona fără a lua în
calcul consecinţele. Să luăm drept exemplu o situaţie des întâlnită la această vârstă, aceea în care un copil
smulge din mâna unui alt copil o jucărie. Comportamentul copilului care a smuls jucăria ne poate semnala
următoarele: nu a învățat abilitatea de a formula o cerere („Îmi dai, te rog, jucăria şi mie?”), nu are
exersată abilitatea de a-şi aştepta rândul sau nu își poate gestiona frustrarea a nu avea ceea ce își dorește.
Felul în care un adult alege să gestioneze și să ghideze comportamentul acestui copil îi va
influenţa modul de a se comporta. Reacţia adultului este în strânsă legătură cu modul în care acesta
interpretează şi evaluează situaţia respectivă. Am observat adesea adulți întrebându-i pe copii despre
motivul pentru care se comportă în modul respectiv, adică nepotrivit, din perspectiva adultului, sau a
normelor sociale. Întrebările cele mai frecvente pe care le-am auzit sunt: „De ce te porţi aşa?” sau „De ce
ai făcut asta?”. Este o întrebare ineficientă, deoarece îl încriminează pe copil, îi trezeşte emoţii de
vinovăţie, îl determină să intre în defensivă sau să dea vina pe altcineva. O întrebare mai potrivită ar fi
„Ce s-a întâmplat?” deoarece îi oferă copilului şansa de a-şi exprima emoţiile.
Copiii au nevoie să înveţe de la adulţi cum să îşi manifeste emoţiile, deoarece modul în care
adultul reacţionează la exprimările emoţionale ale copilului, cum ar fi plânsul, ţipatul, săritul etc.,
determină o viitoare exprimare sau inhibare a acestor emoţii.
222
Încă din anii de grădiniţă, copiii sunt expuşi la reguli, ca instrumente eficiente de învăţare a
abilitaţilor sociale. Regula funcţionează precum o busolă în ceea ce priveşte comportamentul în contexte
sociale. Este necesar ca părinţii, educatorii să îi călăuzească în permanenţă pe copii în recunoaşterea şi
respectarea regulilor de comportament. Pentru ca regulile să fie mai uşor înţelese de către copii acestea
trebuie să fie clar exprimate, în cuvinte puţine, şi repetate ori de câte ori este necesar până ce sunt
interiorizate. Odată ce regula este integrată în limbajul propriu al copilului, are loc şi o autoreglare a
comportamentului.
Cum îi putem ajuta pe copii să îşi dezvolte abilităţile social-emoționale:
• Să le identificăm emoţiile şi să le validăm: „văd că eşti trist, furios…”. Astfel ei vor învăța să-și
recunoască și să-și eticheteze propriile emoții, respectiv le pot observa la ceilalți.
• Să îi ajutăm să îşi exprime emoţiile prin întrebarea „ce s-a întâmplat?”.
• Să facem apel la reguli, deoarece regula este cea care ne ghidează comportamentul în situaţii
sociale.
• Aplicarea consecinţelor ca urmare a încălcării regulilor – de reţinut este că întotdeauna vom
sancţiona comportamentul (a lovit, a aruncat) și nu emoţia copilului (furie, tristeţe, frustrare).
• Identificarea şi negocierea împreună a unor soluţii de rezolvare a situaţiei problematice, cum
putem face mai bine data viitoare, oferirea de alternative.
Este nevoie de mult exerciţiu din partea copilului şi de multă răbdare din partea părinţilor,
educatorilor pentru a învăţa abilităţi precum: formularea politicoasă a unei cereri, amânarea unor dorinţe
imediate, rezistența la nevoia imediată de a se juca, exprimarea adecvată a unei emoţii. Dar, odată bine
construită temelia pentru abilităţile ce se dezvoltă în preşcolaritate, asigurăm o dezvoltare armonioasă și
sănătoasă a copilului din punct de vedere emoțional și social.
Bibliografie
paginadepsihologie.ro
223
IMPORTANȚA CELOR ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
Prof. HOROIU LAURA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ”VASILE ȘEICARU”,OANCEA,GALAȚI
”De unde sunt eu?Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”-Antoine de Saint-Exupery
Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experiență,de valori și competență
între adulții care îl susțin în demersul său de dezvoltare. Spirala relațională care se țese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat.Una dintre competențele parentale importante pentru fiecare dintre
noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru ,reacțiile sale la stimulii pe care îi oferim și,
nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaștere. Nu este neapărată nevoie să învățăm scalele de
dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru și să-i recunoaștem unicitatea,
personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care crește. De aceea, este foarte important respectul pentru moștenirea culturală a
fiecărei familii și valorificarea acesteia.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de
protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru
toată viața în profilul moral-spiritual al acetuia.
Infuențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepțiilor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe
Rolul părinților este centrat asupra dezvoltării personalității și dezvoltării sociale, ca părinți ale unui
întreg. Dezvoltarea emoțională este și ea analzată, exprimând impactul familiei și societății asupra
copilului. Experimentarea unor situații emoționale diferite în relațiile cu părinții oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoționale diverse, ceea ce contribuie la înțelegerea situațiilor emoționale și
la reacții adecvate în diferite situații.
Prin educație parentală părinții”se descoperă”ca parteneri ai copiilor lor, își descoperă propriul
potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul lor parental.
Crescând în și alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate și
așteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori și norme ale familiei ( căldură și afecțiune; limite
clare și bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancționare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere și comunicare; recunoașterea calităților și a reușitelor; confidențialitate și încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relație pe care îl putem regăsi în toate interacțiunile
sociale pe care le inițiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranță, stabilitate, căldură, protecție din partea părinților. Programul zilnic induce
coerență, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viață
sănătos.
Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi și el. Noi pătrundem în
224
În cartea sa”Părinți străluciți, profesori fascinanți”,Dr. Augusto Cury, ne spune că în ziua de azi nu
ajunge să fim părinți buni, ci trebuie să devenim părinți inteligenți. Pentru aceasta ne vorbește despre
șapte deprinderi ale”părinților buni”și cum trebuie transformate ele de către ”părinții inteligenți”:
Părinții buni dau cadouri, părinții inteligenți dăruiesc propria lor ființă;
Părinții buni alimentează corpul, părinții inteligenți alimentează personalitatea;
Părinții buni corectează greșelile, părinții inteligenți își învață copiii cum să gândească;
Părinții buni își pregătesc copiii pentru aplauze, părinții inteligenți își pregătesc copiii pentru
eșecuri;părinții buni vorbesc, părinții inteligenți dialoghează ca niște prieteni;
Părinții buni dau informații, părinții inteligenți povestesc istorioae;
Părinții inteligenți își stimulează copiii să-și învingă temerile și să aibă atitudini blânde;
Părinții buni oferă oprtunități, părinții inteligenți nu renunță niciodată.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esențial în
educația copilului: este locul în care are loc experința inițială de viață, socializare și de cultură a copilului.
Toate achizițiile pe care le dobândește copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacțiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăiește primii ani din viață.
Expresia”Cei șapte ani de-acasă”definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atituduni acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată”culmea
achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini,limbaj. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important
cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod.
Bibliografie
Golu, M.,(2000),Fundamentele psihologiei, Editura Fundației Române de Mâine, București
Negovan, V.,(2003),Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche,București
Sălăvăstru,D.,(2004),Psihologia educației, Editura Polirom, Iași
225
CLIMATUL FAMILIAL ȘI ROLUL SĂU ÎN EDUCAȚIE
Prof. Hossu Sorin Ioan, Șc.G.Nr.1 Abram, jud. Bihor
’’Fiecare copil pe care îl instruim este un „om“ dăruit societăţii ’’ (N.Iorga )

Climatul familial este o formațiune psihosocialǎ complexǎ, cuprinzând ansamblul de stǎri psihice,
moduri de relaționare interpersonalǎ, atitudini, nivel de satisfacție, ce caracterizeazǎ grupul familial o
perioadǎ mai mare de timp. Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca
grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele
educaționale exercitate de pǎrinți și achizițiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitǎții
copiilor.
Drumul de la influența educativǎ la achiziția comportamentalǎ nu este un drum direct, ci este
influențat de climatul familial: de exemplu, aceleași influențe educative vor avea unele efecte diferite în
funcție de climatul familial în care acestea se exercitǎ. În fiecare familie trebuie să se manifeste o relaţie
de colaborare şi prietenie între toţi membrii acesteia. Această afecţiune se combină cu grija pentru viitorul
copiilor, pregătindu-i să devină cetăţeni destoinici ai ţării, ceea ce nu reprezintă numai apanajul familiei.
În măsura în care în familie se exersează raporturi interpersonale, natura acestor relaţii interesează atât
şcoala, cât şi societatea, care veghează la protecţia socială a copilului. De aceea, în unele situaţii nedorite,
în care familia nu oferă un mediu propice de creştere şi dezvoltare pentru copii, intervin o serie de forme
de ocrotire a acestora prin organizaţii neguvernamentale sau ale statului. Numai o familie unită și care
prezintă conduite armonioase ale membrilor săi este capabilă să asigure un climat educativ propriu
dezvoltării conduitelor normale și pozitive ale copilului, deoarece identificarea cu ambii părinți, imitarea
comportamentului acestora și însușirea pe această bază, a unor convingeri și atitudini favorabile solicită
imperios un potențial funcțional definit de integralitate și coerență, care să asigure complementaritatea
rolurilor și sarcinilor familiale. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot
manifesta fie direct- prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect - prin modele de conduită
oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psiho - social existent în familie. Modelele de
conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum şi climatul socio-
afectiv în care se exercită influenţele educaţionale (cei şapte ani de acasă) constituie primul model social
o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiilor despre viaţă, a modului de
Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin
conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale
copiilor, comportamentul lor socio– moral. Echilibrul copilăriei își are sursa în bucuria pe care copilul o
trăiește în prezenta celor dragi, în sânul unei familii echilibrate, calme, normale. Descoperirea, mai
devreme sau mai târziu, ca unirea părinților săi nu este perfectă cum și-a închipuit-o, copilul începe să
pună la îndoială imaginea ideală pe care și-a făcut-o despre fiecare dintre ei. Această descoperire poate să
ucidă în el pentru totdeauna încrederea în viață și în oameni. Este deci necesar ca părinții să se înțeleagă
între ei cel puțin atât cât copilul să nu poată pune sub semnul întrebării viitorul său, să nu se îndoiască de
valoarea exemplului pe care-l dau ei. O neînțelegere ușoară și trecătoare sau o neînțelegere profundă și
gravă între cei doi părinți va fi resimțită cu aceeași intensitate, îi va crea același sentiment de nesiguranță.
Din teama ca neînțelegerile dintre ei, să nu-i facă pe părinți să uite de existenta lui, pentru a-și asigura
măcar o parte din dragostea lor, copilul începe, instinctiv și inconștient, să se apere, și să-și asigure, prin
șantaj, dragostea unuia sau a celuilalt. Copiii cu sensibilitate mai accentuată au mai mult de suferit din
cauza neînțelegerii dintre părinți. La început, cauzele acestor neînțelegeri le scapă și încearcă doar o
durere profundă. Pe măsură ce se măresc, înțeleg cauzele și atunci durerii i se adaugă disprețul.
Climatul familial (mai ales în primii șapte ani) în care copilul se dezvoltă și se formează îi
marchează în mod inevitabil personalitatea și poate accentua, influența, colora anumite trăsături potențiale
de caracter, în măsura în care o permit circumstanțele, dar nu le pot crea. Un climat favorabil trebuie să
conducă la dezvoltarea fizică, intelectuală și afectivă a copilului. Satisfacerea nevoilor organice ale
copilului îi asigură dezvoltarea fizică, instrucția și educația pe cea intelectuală; relațiile normale cu mediul
înconjurător, în primul rând cu cel familial, îi asigură dezvoltarea echilibrată a afectivității.
226
Bibliografie:
Mihai Golu, Dinamica personalității, Ed. Geneze, București,2003,
227
Ed. Hosszu Maria-Mirela
Natura umană, aşa cum afirma Pestalozzi, trebuie îndrumată, călăuzită, cultivată.Omul se naşte cu
seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca aceste forţe să nu rămână nedezvoltate, să se
dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie. Educaţia este un fapt social
şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a produce modificări pozitive
neîntrerupte în fiinţa fiecărui om. Schimbările survenite în viaţa interioară a omului se vor răsfrânge în
mod firesc asupra grupului social din care face parte. Sensul, amploarea şi profunzimea acestor schimbări
poartă pecetea momentului istoric în care se produc. Educaţia este, cu alte cuvinte, un proces de
desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio-umană,
în ansamblul său, se află în continuă devenire.
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La
începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate,
nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care
copilul îşi desfăşoară aceste activităţi.
Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială, în mod conştient, sistematic,
organizat, se realizează în instituţii de învăţământ.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie şi se defineşte ca
ansamblu al instituţiilor specializate în proiectarea şi realizarea funcţiilor educaţiei prin conţinuturi şi
metodologii specifice, organizate formal şi nonformal.
Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un
ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un
cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele
idealului educaţional. Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a instruirii şi educaţiei,
determinată de prezenţa educatorului ca persoană investită de societate şi pregătită în mod special pentru
conducerea acestui proces.
Procesul de învăţământ se organizează şi se conduce în baza unor norme, legi, teze, principii
descoperite în practică şi generalizate de experienţa pozitivă a practicii educaţionale.
Principiile nu sunt elaborate subiectiv, întâmplător, după dorinţele cuiva, ci pe temeiul cunoaşterii
legilor funcţionării normale a predării şi învăţării. Ele izvorăsc din logica didactică, adică din logica
organizării optime a învăţării. Învăţarea optimă presupune respectarea mai multor legi: legea organizării
percepţiei, legi ale memoriei, uitării, exerciţiului, cauzei şi efectului, întăririi, asociaţiei, interiorizării.
Fiecare principiu exprimă anumite cerinţe care răspund unor necesităţi psihologice şi pedagogice,
prin respectarea lor, procesul de învăţământ dobândeşte temei ştiinţific, metodic, este sistemic, armonios.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ar putea fi asimilat principiului
accesibilităţii şi exprimă cerinţa ca activităţile să corespundă vârstei şi particularităţii sau individualităţii
copilului. Preşcolarii se aseamănă între ei, dar fiecare are „istoria” lui, „drumul” lui concret.
Personalitatea fiecăruia se făureşte în joc, în scenarii organizate de educatoare, ţinându-se seama de
stadiul de dezvoltare atins de fiecare copil.
Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în
activitatea de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în
activităţile comune şi libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau
subsolicitarea, sunt antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată
capacitatea de învăţare, de relaţionare, de cooperare şi competiţie.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în
familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii.
În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi
educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor
educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune.
Calitatea acestei legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de
228
stimularea acestei nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea
se angajează în această relaţie de colaborare.
Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita
participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel
mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor.
Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă
principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului.
Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile
de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate
corespunzător de către grădiniţă.
Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci
de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel
continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte.
BIBLIOGRAFIE:
Bocoş, M., Catalano, H., (2008), Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, Presa
Universitară Clujeană.
Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Dumitrana, M., (2000), Didactică preşcolară, Editura V&I Integral, Bucureşti.
Mateiaş, A., (2003), Pedagogia pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Tomşa, G., (coord.), (2005) , Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Coresi S.A.,
Bucureşti.
Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
229
Profesor Hotea Ileana

Liceul Tehnologic Ocna Șugatag,
județul Maramureș
“Diploma celor 7 ani de acasa ai copilului exprima calificativul parintilor.” ( Proverb romanesc)
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie comportamentul unei
persoane într-un context anume, iar educaţia din primii ani de acasă, defineşte în bună măsură viitorul
adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul sau să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
De aceea, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare.
Copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste foarte fragede, dar normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, iar vârsta primei copilării dupa parerea mea, este esenţială în achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să “ cizeleze” normele deja
Psihologii subliniaza faptul ca educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului, Este
foarte adevarat ca părinţii sunt modele pentru copii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin
casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau nu este suficient să îi atragem atenţia că nu a spus
mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Orice părinte trebuie să învețe să-i
acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă
rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou născute.
In concluzie cei şapte ani de acasă se refera în primul rând la educaţia pe care o primeşte fiecare
acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la
bunici, la mătuşi. Iar cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe
copiii, pentru a avea bunul simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce
lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a
educaţiei.
230
Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii
-studiu de specilalitate-
prof. înv. primar Hriţac Rodica

Scoala Gimnazială ,,Teofil Vȃlcu’’ Hăneṣti
Alături de scoală ṣi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de
educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupă ṣi alte persoane, instituţii ṣi organizaţii sociale, dar
influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decȃt cele care provin din familie,
ṣcoală si organizaţiile de tineret. Familia exercită o influenţă deosebit de adȃncă asupra copiilor.
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem
emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să
alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de
o reală asistenţă din partea familiei.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare
materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi
exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a
acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a
adulţilor.
H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile
familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui
regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al
doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului,
socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială.
Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază,
fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere.
Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul
la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este
231
evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate
constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta
evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural
cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi
protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi
conceptul de sine.
Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii – ’’celula ei de
bază’’. De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de societate în virtutea
principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate,
familia constituind, în esenţă, temelia acesteia.Din această perspectivă familia poate fi definită ca un
sistem în interiorul căruia elemente, în cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc,
dezvoltând raporturi interumane complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de
modul în care reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea sistemului
familial este consecinţa modului în care interrelaţionează subsistemele. Mai precis este vorba de modul în
care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse
probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie problemă, atunci când apar carenţe
de structură, dar şi probleme de funcţionare a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi
funcţionale pot pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul familiilor, în
care unul, sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, al familiilor în care părinţii consumă
alcool, al familiilor în care violenţa domestică este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are
un loc de muncă, etc.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit
la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale
sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui
şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului
sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi
se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil
care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde
de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
232
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu profesorii, ca şi prin urmărirea cu
atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru
a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în
conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.
Bibliografie
Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro
https://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/
233
Influența celor șapte ani de acasă asupra procesului instructiv
- educativ din școală
Prof. Hrițcu Amalia Maria

Liceul Tehnologic „Voievodul Gelu” Zalău
caracterului psiho-social. Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa
încât primele noţiuni educative le primeşte în familie, apoi în colectivitatea preşcolară, pentru ca şcoala să
consolideze şi să modeleze tot ceea ce a acumulat copilul înainte şi să adauge, printr-un amplu sistem
educativ, ultimele şi cele mai delicate carate la făurirea unei educaţii desăvârşite.
Procesul de instrucţie educativă - educaţia - urmăreşte să dezvolte armonios predispoziţiile latente
ale copilului, astfel încât el să poată deveni, cu timpul, un adult cu deplină libertate interioară, dar şi cu
conştiinţa responsabilităţii sale. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social ambiant şi-
i indică drumul către cele mai înalte îndatoriri ale omului către societate. Întregul proces educativ trebuie
condus cu grijă şi caldă afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el,
fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor sale, oferindu-i şi cerându-i
numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. Familia constituie una
din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile în care se conturează şi se formează caracterele; în
familie se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială,
culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului,
de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a
indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al celor 7 ani de acasă. Dacă toate aceste deprinderi nu
s-au format în anii petrecuţi în familie va fi greu mai apoi, în şcoală sau şi mai târziu la vârsta de adult să
se întreprindă ceva în acest sens, cu atât mai mult cu cât, dacă s-au format unele obiceiuri greşite sau
trăsături negative de caracter, vor putea fi corectate cu mare greutate.
234
EDUCAŢIA - EMBLEMA CIVILIZAŢIEI
Prof. Hriţu Maria Mirela

Liceul Tehnologic Marmaţia
Sighetu-Marmaţiei, Maramureş
Motto: „A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi o
copilărie.” (M. Eminescu)
Admirăm, apreciem ţările civilizate, dar nu toţi ştim că această evoluţie a omului se datorează
educaţiei, deşi ideea a fost lansată încă din Antichitate. Preocuparea sporadică, haotică, inconsecventă
pentru educaţie duce la stagnare, la regresul omenirii, la sărăcie.
Educaţia nu este un proces simplu, ci presupune asimilarea unor informaţii, deprinderi, regulilor de
bază ale comportamentului, presupune conştientizarea sinelui, relaţionarea cu semenii. Educaţia vizează
mintea, trupul şi sufletul. Acest proces complex este dobândit în familie şi de aceea unui copil cu bun
simţ, bine educat i se spune că are „cei şapte ani de acasă”. Studiile părinţilor au o importanţă minoră,
câtă vreme şi ei la rândul lor au primit o bună educaţie. Ce asemănare să existe între părinţii care o viaţă
întreagă au citit doar Biblia şi cei care au studii superioare?
Familia creează mediul dezvoltării relaţiilor interumane, se realizează mai întâi legătura dintre
părinţi şi copii, apoi legătura copiilor cu societatea. O societate sănătoasă se naşte din familii responsabile
pentru formarea personalităţii copilului pentru că o funcţie principală a familiei este cea de socializare.
Copilul primeşte primul set de valori din familie. O bună educaţie duce la un caracter puternic şi după
procesul de maturizare, viitorul adult nu va accepta compromisul în viaţă. Din păcate există şi indivizi
needucabili pentru că aceştia au un bagaj genetic negativ care nu poate fi schimbat, indiferent de efortul
de educare investit în ei.
Familia ar trebui mai mult protejată pentru că este un grup primordial. Goana după satisfacţii
materiale, dorinţa de a face carieră, dinamica populaţiei, globalizarea, dezbinarea familiei sunt factori
negativi ce influenţează dezvoltarea copilului. Reuşita şi eşecul în viaţă sunt justificate prin educaţia
primită în familie, dar după ce copilul deosebeşte binele de rău, el se poate autoconstrui, se poate şlefui în
timp raportându-se la modele superioare, chiar dacă modelele părinteşti sunt negative. Un rol important în
acest sens îl are voinţa proprie. Educaţia înseamnă progres. Depinde de părinţii de azi cum va arăta
societatea de mâine!
235
PROF. HURMUZACHE MIHAELA
SCOALA GIMNAZIALA M. EMINESCU LESPEZI
Indiferent de locul în care ne aflăm: la şcoală, acasă sau în societate normele de comportare
civilizată fac diferenţa între indivizi. Nu o dată, în meseria noastră ni s-a întâmplat să menţionăm
importanţa acestui lucru. De fapt, cei şapte ani de acasă cuprind un set de priceperi şi deprinderi formate
în cadrul familiei şi definesc modul în care îi respectăm sau nu cu ceilalţi. Pe parcursul etapelor de
dezvoltare din viaţa indivizilor descoperim că aceste reguli se îmbunătăţesc pe parcursul vieţii, dar
definitoriu este modelul oferit de familie. Un copil are drept model părinţii în al căror mediu familial se
dezvoltă până la vârsta de 3 ani , când intră în treapta preşcolarităţii. La această vârstă un copil ar trebui
să ştie să salute, să respecte anumite reguli de igienă sau reguli de comportament la masă, în vizită, la
locul de joacă, în magazin , etc. Timpul de calitate acordat copiilor în cadrul familiei duce la achiziţii
majore în primii ani de viaţă ai copilului.
Părinţii conştienţi de aceste lucruri încearcă să formeze copiilor o conduită civilizată şi ei înşişi se
comportă ca atare pentru că modelul matern este primul imitat de copil. Pregătirea pentru integrarea în
colectivitate este un alt aspect ce nu trebuie neglijat la această vârstă. Copilul trebuie să utilizeze formule
adecvate de salut, moduri simple de a cere ajutor sau de a împărţi anumite lucruri cu ceilalţi. De asemenea
reguli de igienă precum spălarea mâinilor sau modul de a utiliza tacâmurile sunt utile şi ajută copilul ce
intră într-un mediu nou, necunoscut. Cei mai mulţi dintre părinţii zilelor noastre consideră că şcoala are
rolul de a introduce reguli şi de a forma tipuri de comportamente, dar nu este oare mai simplu ca fiecare
copil să vină deja cu un bagaj de cunoştinţe? Educarea tinerelor generații ar fi mai ușoară dacă respectul
pentru cel de lângă noi ar veni de acasă și nu am încerca să spunem mereu că ni se cuvine totul. Suntem
ființe unice , dar trăim într-o societate ce presupune a lucra sau a colabora cu alții de aceea părinții ar
trebui să acorde atenție acestor aspecte și să nu considere că tot ce se făcea odată trebuie aruncat.
O țară cu cetățeni educați este o țară prosperă și de aceea reguli simple și norme de bun simț ajută
cetățenii să evolueze. Adaptarea la mediul școlar este mult mai ușoară atunci când copilul a parcurs etapa
preșcolarității într-o instituție de învățământ, de aceea cei șapte ani de acasă fac parte dintr-o verigă de
neînlocuit din dezvoltarea noastă. În ciclul gimnazial în care activez, aceste discrepanțe dintre copiii cu
cei șapte ani de acasă și cei fără ei este și mai evident prin comportamentul agresiv față de sexul opus sau
prin atitudinea sfidătoare față de cadrele didactice. Vârsta le dă copiilor imboldul să creadă că pot face
totul, iar părinții consideră că e vina școlii care nu îi educă. O materie specială nu există în acest sens, iar
orele de dirigenție nu pot suplini neimplicarea familiei în anlizarea comportamentelor copiilor. Poate că ar
trebui să ne întoarcem un pic la tradițiile legate de educația în familie și principiile unei familii bazate pe
respect să influențeze pe viitor viața noastră ca cetățeni ai acestei țări. În concluzie , consider că a avea cei
șape ani de acasă este un lucru de bun simț, dar și un lucru ce ne poate marca întreaga viață, de aceea sper
ca familiile să conștientizeze acest lucru și să facă ceea ce este necesar în acest sens pentru copiii lor.
Trăim nişte vremuri în care egalitatea dintre femei şi bărbaţi este din ce în ce mai vizibilă. Femeile
îşi doresc în egală măsură să devină mame şi femei de succes. Aici intervine prezenţa unei alte persoane
care să substituie absenţa mamei şi să îi insufle celui mic valorile morale. Putem vorbi de o bunică care
datorită programului mai lejer, poate adopta o atitudine mai calmă faţă de cel mic. Copiii crescuţi de
bunici sunt mai sensibili, mai calmi, mai politicoşi pentru că împrumută din înţelepciunea celor care i-au
crescut. De cealaltă parte se află imaginea bunicului care din prea multă iubire îi face toate capriciile
nepotului transformându-l într-un copil răsfăţat. Cei şapte ani de acasă sunt uneori echivalenţi cu anii de
grădiniţă. Tot mai mulţi părinţi sunt în căutare de grădiniţe cu program prelungit. Aici copiii mănâncă,
dorm, se joacă. Părinţii încearcă să recupereze acest timp pierdut cu cele două zile de weekend când,
vrând să se revanşeze pentru absenţa lor, trec cu vederea obrăzniciile copiilor. Nu e importantă cantitatea,
ci calitatea timpului petrecut cu propriii copii.
236
Putem să ne învăţăm copiii să fie politicoşi şi prin exemplul personal. Copiii preşcolari sunt mult
mai receptivi la ceea ce văd decât la ceea ce li se spune. Din acest motiv e indicat să ne plimbăm cu copiii
în medii liniştite, să îi lăsăm la joacă cu copii ce le pot oferi un model pozitiv. Oferim cei şapte ani de
acasă şi în funcţie de câţi copii avem. Când avem un singur copil, manifestăm două tendinţe. Fie ne
focalizăm toată atenţia asupra lui şi încercăm să îi oferim cea mai bună educaţie, fie, din prea multă
iubire, îi iertăm orice greşeală şi facem să fie catalogat drept un copil răsfăţat căuia, aşa cum ar spune
alţii, îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Psihologii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici
au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Părinţii trebuie să conştientizeze că prezenţa lor nu este necesară doar în primii doi ani de viaţă ai
copilului. Primii şapte ani sunt esenţiali , iar regretele ulterioare ale părinţilor nu vor schimba cu nimic
evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern doar se fixează.
Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei şapte ani de acasă.
Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu sunt de
subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia.
237
CEI SAPTE ANI DE-ACASA
Inv.Hurmuachi Maria
Sc. Gimnaziala Roscani
Aceasta expresie defineste tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Cu siguranta,atunci când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul
o primeşte de la părinţi in aceasta perioada.
Atunci cand spunem despre un copil ca are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
adulţii. Toate aceste aspecte sunt induse de familia copilului si de oamenii din jurul lui, mai ales pana la
varsta de 3 ani . Copii vor prelua din familia lor comportamentul parintilor, limbajul parintilor si modul
lor de a se exprima verbal cat si fizic. Este vital ca acestia sa creasca intr-un mediu prielnic si sa aibe
parte doar de exemple pozitive in jurul lor.
Procesul de invatamanant incepe cu primii ani de gradinita insa educatia incepe din sanul
familiei,atunci cand copilui incepe sa vorbeasca,sa aiba primele perceptii despre viata, sa ceara primele
raspunsuri etc.De aceea parintii sunt desigur primii educatori ai propriului copil si pentru a avea succes ar
trebui sa respecte o serie de reguli:( sa spuna mereu adevarul ,sa aiba bune maniere atat cu oamenii din jur
cat si cu copilul, nu trebuie sa abuzeze de copil in nici un fel, ba din contra trebuie sa fie alaturi de el
emotional si trebuie sa evita acea „ bataie rupta din cer” care de fapt este foarte negativa in educarea
copilului nostru,etc).
Cu siguranta va fi nevoie si de cateva reguli de familie pe care va trebui sa le impunem in fata
celor mici astfel limitand anumite greseli .O relatie solida intre copil si parinte se formeaza doar prin
comunicare,deci trebuie sa avem capacitatea de a intelege problemele lor,dar mai ai ales de a sti sa-i
ascultam atunci cand au nevoie si nu doar atunci cand avem timp. Decat sa ii jignim si sa le vorbim pe
un ton foarte puternic este de preferat sa stam in fata copilului in genunchi pentru a fi de aceeasi statura
cu el si sa ii explicam totul usor si cu o voce calma . Astfel el nu se va simti inferior si va putea sa te
inteleaga mult mai bine.
Cei 7 ani de acasa inseamna:
1. Sa-si poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie. (Trebuie sa stie ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc.)
2. Sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur. (Sa
foloseasca un limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznica, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa
evite sa-si spuna parerea)
3. Sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential
periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepand de la salutul
persoanelor cunoscute, continuand cu atentia acordata traficului, pietonilor, adica sa nu mearga pe strada
cu castile in urechi, trimitand SMS-uri, izbindu-se de alti pietoni si ignorand culoarea rosie a semaforului,
de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care si-a rupt sacosa, sa urce in pom dupa o
pisica speriata, chestii de-astea...)
4. Sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige
cu eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din
predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici.
Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica
copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va
238
incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e
obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de
adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.
239
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. primar Huțuleac Dan Paul

Şcoala Gimnazială “Al. I. Cuza” Dorohoi
devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Membrii ei se dezvoltă,
evoluează împreună și adaugă elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Rolul educației
realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale în primii ani, ulterior
copiii fiind preluați de către școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și susține copilul din
punct de vedere emoțional, comportamental, social, financiar. Familia exercită o influență deosebit de
adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştințele despre natură, societate, deprinderile igienice,
obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic ș. a. Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea
copiilor. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal este
influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Condițiile de viață
ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate
problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente
pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și
dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie de abilități și responsabilități. Funcția de părinte
presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și
a-l dirija în dezvoltarea lui. Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își
dezvoltă propria structură de repartizare a responsabilităților. Normele generale după care trebuie să se
desfășoare procesul de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din
partea părinților. Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele:
- asigurarea subzistenței și a educației;
- educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice;
- dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive,
tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul autonom;
- orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre societate,
în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care
vor interveni în viața de adult;
- transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al
societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și sociale;
- dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonal și de a răspunde în mod adecvat
sentimentelor altora;
- controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea erorilor,
oferirea unor îndrumări și interpretări.
Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela
de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală,
dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Creşterea se referă la schimbările specifice de
ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau
modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu
în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile,
se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei
persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă
a dezvoltării celor mici.Ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie satisfăcute pentru o bună
240
dezvoltare a sa. Copilul, are efectivă nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l îngrijească,
etc. Nevoile de bază ale copilului în familie sunt:
- dragoste și securitate; Această nevoie este permanent în copilărie și foarte important în construirea
atașamentului. De măsura în care va fi satisfăcută nevoia copilului de dragoste va depinde calitatea
viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii;
- de experiențe noi, de stimulare; Prin stimulare și experimentare se condiționează dezvoltarea
inteligenței copilului. Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de
experiențe noi. În joc, copilul explorează lumea, își dezvoltă mecanismele de coping (control) cu situațiile
provocatoare ale realității;
- nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile; Încurajările adultului și
exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea copilului. Acest mod de
răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă. Recunoașterea meritului copilului trebuie făcută
vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul.
- nevoia de responsabilități; Aceasta devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin
satisfacerea sa, se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să
mănânce, să se spele, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau
copilului sentimental libertății în acțiunile proprii.
BIBLIOGRAFIE
241
Autor: IACOB COSMINA

într-un context anume, însă, educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult.
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primii ani din
viaţă influenteaza comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat
să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil. Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă,
constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le
tratează, sunt importante în dezvoltarea copilului. Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de
câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru
care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este
foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate explora tot ceea ce îl înconjoară. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura
un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum
fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl
laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la
obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat
acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat
cu expresii corecte. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi
stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap
părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a
ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”.
Crizele de personalitate sunt o etapă normală in dezvoltarea copilului. După vârsta de un an apar şi
crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că,
dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să
controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice,
calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. După ce trec de un an şi
jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3
ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol,
extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea,
chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în
care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5
şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers
la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite
fără un ajutor de specialitate.
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
242
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va
reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu
fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să
spună tuturor «tu»“.
243
Rolul „celor șapte ani de acasă” în formarea caracterului uman
Prof. înv. primar: IACOBESCU Marin Ionel

Școala Gimnazială Bethausen, Județul Timiș
Primii şapte ani de acasă reprezintă educația primită în familie de fiecare ființă umană în decursul
celor șapte ani de viață, iar lipsa acesteia marchează destinul ființei umane.
Perioada optimă pentru educația și formarea caracterului psihosocial în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și
își formează primele deprinderi de viață sănătoasă în familie.
„Cei șapte ani de acasă” ne prezintă familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ. În educarea copilului, familia, grădinița, școala și societatea, în
general, sunt mijloace importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se
pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Ea este „prima instituţie
de educaţie morală” şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai
necesară şcoală de omenie”. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul
natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi
conceptul de sine.
Expresiile ,,ai cei șapte ani de acasă” și ,,nu ai cei șapte ani de acasă” definesc tot bagajul de
cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această
perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușirea
Primii șapte ani din viața individului se numesc „cei șapte ani de-acasă”, deoarece copilul își
petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare
influență asupra lui. În acești primi șapte ani copilul poate învăța: deprinderi de autoservire; ordine;
igienă; curățenie și exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor,
pozitive și negative; bune maniere și comportament în diverse situații; limbaj corect transmis; modul de a
relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i
se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc);
consecvența în realizarea unei sarcini; concentrarea atenției; perseverența în realizarea uneri sarcini;
alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de
competiție; altruismul; cooperarea; atitudinea pozitivă față de diverse sarcini etc.
Un proverb spune: ,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și
măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și
blândețea, afectivitatea și sobrietatea) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera
formării umane.
Bibliografie:
• P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
244
Repercursiunile carenţelor educative familiale reflectate în
“ Cei 7 ani de acasă”
Prof.Iakab Irina
Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.12 Mediaş
Lipsa integrităţii cuplului familial, absenţa ambianţei afective necesare sau afecţiunea exagerată faţă
de copil, pretenţiile nerealiste ale părinţilor faţă de performanţele copilului, îl determină pe acesta să fie
ostil şi refractar, atât în familie cât şi în grădiniţă.
Familia reprezintă spaţiul satisfacerii trebuinţelor existenţiale ale membrilor ei, iar cunoaşterea şi
dragostea sunt elementele principale care trebuie să regleze relaţiile între membrii ei. Atitudinea
părintelui este oglinda copilului, în care acesta se vede şi se consideră aşa cum părintele îl arată că este. În
această oglindă, fidelă sau nu, copilul îşi construieşte imaginea de sine, respectul de sine, stima de sine,
îşi atribuie o valoare. Depinde de părinţi ca respectul să existe, să se dezvolte autocontrolul, independenţa,
ca fiul sau fiica să-şi atribuie valoare. Părinţii trebuie să aibă conştiinţa faptelor şi a vorbelor pentru că
sunt principalii “formatori” ai celor şapte ani de acasă, responsabili ai formării personalităţii copilului lor.
Copilul trebuie să ştie ce i se cuvine şi ce nu, că regulile există atât pentru el cât şi pentru adulţi .
Copiii crescuţi fără nici o regulă, într-un climat prea protector, cu o căldură afectivă excesivă vor deveni
capricioşi sau încăpăţânaţi, nu vor putea mai târziu să suporte frustrările inerente impuse de un cadru
social în care se cere disciplină, muncă şi aderare la scopurile colective.
Supunerea părinţilor fără discernământ cererilor copiilor, slăbiciunea şi lipsa de fermitate
favorizează dezvoltarea agresivităţii şi negativismului. Crizele de mânie sunt urmarea conflictului dintre
personalitatea în plină afirmare a copilului şi atitudinea permisivă părinţilor: copilul urlă, se zbate,
manifestă agresivitate faţă de persoane sau obiecte.
Indiferenţa părinţilor manifestată prin faptul că nu ţin cont de vulnerabilitatea copilului, îl
subapreciază sau manifestă răceală afectivă faţă de acesta, reprezintă uneori atitudini pentru a justifica
inconştient propriile lor sentimente. Copilul suferă atunci când părinţii nu au timp pentru el, când nu-i
arată afecţiune sinceră, chiar dacă părinţii încearcă să suplinească acestea oferind cadouri. La aceşti copii
întâlnim pasivitate, apatie şi agresivitate, dificultăţi în comunicare, lipsă de încredere în sine produse de
sentimentul profund de neputinţă trezit de universul în faţa căruia ei sunt ”abandonaţi”.
Disciplina rigidă, severă şi strictă adoptată de părinţii care nu lasă iniţiativă copilului şi practic îl
obligă să se supună fără comentarii unor măsuri educative aspre, uneori chiar absurde, nu prezintă nici un
avantaj, ci din contră, conduc la creşterea agresivităţii şi ostilităţii copilului, provocând tensiuni şi
conflicte inutile.
Metodele de disciplinare brutale sunt ineficiente în intenţia de a schimba comportamentul
copilului. 1
În familiile ale căror raporturi interpersonale se caracterizează, prin certuri şi violenţă, imaginea
părinţilor se devalorizează şi se degradează în ochii copilului. Berge(1967) consideră că “un copil dificil e
adesea un copil nefericit, iar climatul familial conflictual este favorabil unor tulburări de caracter şi a
agresivităţii”. 2 Starea conflictuală între părinţi duce la perturbarea climatului socio-afectiv şi moral al
familiei. În astfel de condiţii, trebuinţele fundamentale ale copilului nu sunt satisfăcute, ceea ce are ca
efect structura unei personalităţi dizarmonice, cu perturbări mai ales în sfera afectiv-motivaţională,
volitivă şi caracterială.
Prin urmare, raporturile părinţilor cu copiii nu vor mai avea nici cea mai mică eficienţă educativă,
dimpotrivă, părinţii devin “modele negative” care pot induce la copii agresivitatea verbală şi fizică,
comportamentul antisocial. Ei „învaţă” că violenţa este o metodă eficientă de a-i controla pe alţii. 3
Divergenţele educative dintre membrii adulţi ai familiei generează reacţii agresive la preşcolari. 4 În
familiile în care bunicii contrazic sau reproşează măsurile de ordin educativ ale părinţilor de faţă cu
1
Muntean, A., Rupeţi tăcerea-Ghid de intervenţie în situaţiile de maltratare a copilului;Curs universitar, p.56
2
Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, p.175
3
Rudica, I., Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, p.17
4
Mitrofan, I., Cursa cu obstacole a devenirii umane- Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe
copil şi familie, p.48
245
copilul, clatină autoritatea acestora, schimbă poziţia copilului faţă de părinţi şi perturbă relaţiile familiale,
dând naştere la tensiuni şi conflicte.
Bibliografie:
1.Dragomirescu, V., (1976), Psihologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
2.Mitrofan, I., (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane- Psihologie, psihopatologie,
psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil şi familie, Editura Polirom, Bucureşti;
3.Muntean, A., (2005), Rupeţi tăcerea- Ghid de intervenţie în situaţiile de maltratare a copilului,
curs universitar, Universitatea de Vest, Timişoara;
4.Rudica, I., (1981), Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
246
CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ
Prof. Iana Mihaela Maria

Grădiniţa P.N. Nr. 2, oraşul MURFATLAR, Jud. Constanţa
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie
Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie.
fizic, intelectual, moral și estetic.
În aceeaşi măsură în care un colectiv are nevoie de reguli, tot aşa are nevoie de stabilirea unui
model clar în care fiecare membru să fie participant conştient la realizarea nevoilor grupului. Astfel,
educatorul stabileşte, de comun acord cu copiii, care sunt acele aspecte din sala de grupă care necesită
grija tuturor pentru a asigura un mediu plăcut, sigur, confortabil şi civilizat. Odată identificate aceste
nevoi, ele vor fi scrise pe un „Panou al responsabilităţilor“ care va fi aşezat la loc vizibil şi accesibil
copiilor. El poate cuprinde:
Curăţenia şi ordinea în Centrele de activitate după terminarea activităţilor; Îngrijirea florilor;
Aranjarea cărţilor în bibliotecă; Aranjarea creioanelor, jocurilor, jucăriilor etc.Aplicarea PLANULUI
DALTON care se poate continua şi acasă de către părinţii preşcolarului, reguli aplicate pe panoul de
acasă.
Este de preferat ca asumarea responsabilităţilor de către copii să fie făcută benevol, fără impuneri
din partea educatorului / părintelui. În aceeaşi măsură însă, copiii trebuie să ştie că, prin rotaţie, toţi vor
trebui să-şi asume acele responsabilităţi. Marcarea „responsabililor“ pe panou se face folosind pozele
copiilor sau numele lor. Se stabilesc, de asemenea, intervalele de timp la care se face rotirea
„responsabililor“:
săptămânal, la 2-5 zile etc. Pe parcursul zilei educatorul va urmări în ce măsură „responsabilii“ se
achită de sarcini.
• Noutăţile zilei
Acest moment al întâlnirii de dimineaţă promovează dezvoltarea practicilor democratice prin
furnizarea de informaţii în mod deschis, tuturor. Facilitează şi oferă tuturor copiilor dreptul de a se adresa
grupului şi de a fi ascultaţi. Copiii se înscriu liber la cuvânt şi nu vor fi constrânşi nici în conţinutul
mesajului lor, nici în modalitatea de exprimare. Ei pot relata evenimente semnificative din viaţa lor
sau pur şi simplu mici întâmplări pe care doresc să le împărtăşească grupului. Educatorul va avea grijă să
încurajeze vorbitorul să se adreseze grupului şi să evite intervenţiile dirijiste. Grupul va fi încurajat să
dialogheze cu vorbitorul punând întrebări şi cerând lămuriri acestuia.La noutăţi se pot înscrie şi cadrele
didactice/ adultul de acasă, respectând aceeaşi poziţie în cercul copiilor şi aceleaşi reguli. Este un bun
moment în care ei pot anunţa diverse evenimente: prezenţa unor invitaţi, vizite la diverse obiective,
excursii etc.
• Orarul zilei
Anunţarea activităţilor zilei şi a temelor orientează copiii în cronologia desfăşurării activităţilor.
Astfel, ei învaţă să-şi dozeze efortul intelectual, răbdarea şi să-şi concentreze atenţia în scopul rezolvării
sarcinilor de lucru. Pentru aceasta educatorul trebuie să facă mereu, pe parcursul zilei, referire la
programul zilei precum şi la reperele orare destinate diferitelor activităţi.
• Mesajul zilei
Este un text scurt şi direct realizat de educator, în consens cu tema şi obiectivele zilei. Mesajul este
scris şi afişat astfel încât să poată fi văzut de toţi copiii. El trebuie conceput şi redactat adecvat nivelului şi
competenţelor grupului şi într-o manieră care să trezească interesul copiilor. Astfel, se pot folosi elemente
grafice cunoscute de copii combinate cu desene sau alte reprezentări grafice.
Prin întâlnirea de dimineaţă putem veni în ajutorul copiilor care au greutăţi în relaţionare. Contactul
educator–copii este direct. În calea comunicării lor nu stă nici catedra şi nici mesele, subiectele de
247
discuţie sunt libere, neimpuse şi este încurajată exprimarea sentimentelor. Întâlnirea de dimineaţă creează
premiza pentru ca fiecare copil să simtă că face parte din colectiv şi are dreptul şi responsabilitatea de a
contribui la activitatea acestuia.
Exerciţiile de introducere în atmosfera de lucru („spargerea gheţii“) reprezintă
modalităţi optime de stimulare a inteligenţei emoţionale. Până vor reuşi să înţeleagă sentimentele
celorlalţi, copiii trebuie să înveţe să-şi recunoască propriile sentimente.
Alături de familie, şi educatorii ar trebui să vină în întâmpinarea acestei nevoi care, de ce să nu
recunoaştem, nu a prea fost luată în considerare în învăţământul românesc tradiţional.Atâta vreme cât nu
ne facem timp să aflăm cum se simt copiii noştri şi motivele pentru care se simt astfel, nu vom înţelege de
ce sunt agitaţi sau somnolenţi, agresivi fizic sau verbal, de ce sunt neatenţi şi nu pot face faţă unor cerinţe
etc.
Regulile sunt anunţuri normative care stabilesc comportamentul fiecăruia. Regulile sunt create
pentru a proteja drepturile şi interesele indivizilor. Ele stabilesc, mai degrabă, ceea ce trebuie să se facă
decât ceea ce nu trebuie să se facă. Din acest motiv ele trebuie formulate în enunţuri scurte, pozitive, uşor
de înţeles de către copii. Procesul de stabilire a regulilor este unul viu, activ, care se iniţiază încă din
primele zile şi continuă pe tot parcursul anului. Regulile grupei reprezintă un set de norme
comportamentale, o listă care rămâne mereu deschisă, disponibilă pentru a fi revizuită, îmbogăţită sau
completată la nevoie. Regulile se întocmesc împreună cu copiii sub supravegherea educatorului. Astfel, ei
vor respecta mai degrabă regulile la stabilirea cărora au contribuit decât pe
cele impuse. Odată deschisă lista regulilor stabilite, ele sunt redactate, afişate la loc vizibil, accesibil
copiilor. Este important şi necesar ca, ori de câte ori este nevoie, să se facă referire la regulile menţionate,
să se discute şi să se dezbată. De asemenea, se pot ivi situaţii în care anumite enunţuri trebuie reevaluate
sau reformulate.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă
atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Să-i spunem că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și
crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Trebuie să descoperim ce îl supără și să căutăm
soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când cel mic
face crize de nervi în public.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar ,sub forma unui
sistem bine închegat ,pentru atingerea ţelului comun:educarea copilului .Este nevoie de un schimb
permanent de informaţii ,de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.
Specialiştii spun că există şapte elemente cheie care stau la baza succesului pe care copiii îl vor
avea în şcoală (Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională):
1. Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din
jur în demersul său spre cunoaştere şi devenire;
2. Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;
3. Intenţia – pornirea interioară, conştientă, însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi
propui;
4. Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;
5. Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea
acelui grup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;
6. Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile
idei şi sentimente;
7. Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv
comun.
Dacă un copil la 6-7 ani are aceste calităţi deja dobândite, depinde în mare măsură de
părinţii dar şi de educatorii care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalităţii lui.
248
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA
EDUCATOARE: IANCU FLORINA

familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu, este cel în care copilul deprinde principalele
familie.Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
> Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
> Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
> Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
> Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
> Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
> Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
> Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
249
BIBLIOGRAFIE
250
Rolul educativ al familiei
Prof. Iancu Marinela

Şcoala gimnazială "Marin Sorescu" Bulzeşti
Jud. Dolj
Sintonia dintre viaţa socială şi cea de familie nu se realizează de la sine, fără pregătiri şi îndrumări
conduse de obiective precise, eşalonate în timp. Perfecţionarea relaţiilor dintre oameni reclamă între altele
şi perfecţionarea relaţilor intra- şi interfamiliale. În cuprinsul noilor relaţii sociale, grupul familial deţine
un rol constitutiv, îndeplinind funcţii multiple şi de lungă durată în dezvoltarea şi educaţia personalităţii
umane.
Viaţa de familie se caracterizează prin relaţii sociale şi interpersonale deosebit de sensibile şi fine,
datorită caracterului lor intim. În familie se dezvoltă relaţii hotărâtoare pentru modelarea profilului etic al
copilului, aici este locul uceniciei intelectuale şi morale a puiului de om, în care el învaţă să vorbească, să
cunoască " pe celălalt", să colaboreze şi să-şi asume răspunderi personale controlate. Familia înseamnă
şcoală a sensibilităţii, a primelor emoţii şi afecte, ea îl învaţă pe copil să fie o fiinţă sensibilă, capabilă să
înţeleagă, să aprecieze şi să-şi însuşească valorile morale, estetice, intelectuale.
Atât de des prin conţinutul relaţiilor sale interne, mediul familial se descoperă şi se lasă investigat
în condiţii mai dificile datorită climatului său specific, a intimităţii relaţiilor, în care cel din afara familiei
pătrunde numai după ce s-a dovedit vrednic de încredere.
Mediul educaţional familial se deosebeşte de cel instituţional specializat prin faptul că acţiunea
educativă este implicată în procesele de viaţă, cu întregul lor registru de conţinut şi funcţiuni. Acţiunea
educativă în familie fiind integrată vieţii reale, are o intensitate deosebită în numeroase momente pe care
şcoala le caută şi de multe ori nu le poate realiza. Cu cât mai pregnant se va acţiona în direcţia realizării
organice dintre şcoală şi societate, cu atât educaţia în familie se va dovedi o sursă educaţională
importantă, demnă de a fi modelată şi totodată respectată.
Educaţia în familie constituie o parte fundamentală în procesul formării conştiinţei morale a
copilului şi a conduitei sale. În dezvoltarea moral-intelectuală a fiinţei umane, din primul an şi până la
însuşirea graiului, acest proces de iniţiere are limite şi poate duce, în anumite situaţii la rezultate negative.
Se poate naşte condiţia în care "gradul de percepere a celuilalt" să rămână limitat la relaţiile din sânul
familiei. Optica "puiului de om", în acest caz, se cantonează la cunoaşterea "celuilalt" numai ca persoană
din propria familie.
Primul obiectiv de conţinut al acţiunii cu părinţii este cel al cunoaşterii sferei morale familiale.
Nucleul moral familial are valenţe formative nepreţuite. Acest mediu de viaţă socială promovează
comportamente şi atitudini educaţionale de o mare intensitate afectivă, ceea ce constituie o condiţie
deosebit de valoroasă în dezvoltarea personalităţii umane, a capacităţii de a-şi însuşi valori, de a lua
atitudini, de a gusta viaţa în raport cu ecoul ei real asupra fiinţei umane. Mediul afectiv familial constituie
o condiţie educaţională de înaltă valoare formativă, trezind rezonanţa şi acţionând împotriva
insensibilităţii la ceea ce se produce în jur, insensibilitate care se transferă de obicei în atitudini amorale şi
imorale şi duce la viaţă inestetică şi degradantă, la atitudini reflexe de nivel subuman. Cât de înţelepţi
trebuie să devină părinţii pentru a acorda libertatea necesară formării autonome a copilului, fără a se lăsa
subjugaţi de copil! Cât de nuanţată va trebui să fie munca de educaţie în familie!
251
EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE
Iancu Mihaela
Liceul Tehnologic Dărmănești
Județul Bacău
Educația a fost definită de-a lungul timpului de mulți specialiști. Pornind de la Platon, Aristotel,
Kant și mulți alții, educația a primit mii de diverse definiții, cum af fi „arta de a foma bunele deprinderi
sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” (Platon). Fie că se referă
la educația fiecărul om în parte sau la educația unei societăți, educația are ca esență fomarea anumitor
comportamente ale individului raportate la societate.
Omul este o ființă constituită bio-psio-social. Acestea sunt trei dimensiuni ce formează ființa
umană. Referindu-ne la componenta bio – biologică, trebuie să avem în vedere atât moștenirea genetică
cât și starea de sănătate a fiecăruia în parte. Psihicul fiecăruia, latura sufletească cuprinde afectivitatea,
voința, rațiunea, cunoașterea, capacitatea de a gandi și comunica. Această instanță este clar influențată de
caracter, conștiință și personalitate. Echilibrul sufletesc, starea, sănătatea psihică sunt la fel de importante
ca sanătatea fizică și sunt interdependente. O bună condiție fizică implică o stare psihică bună și invers. O
suferință fizică afectează grav starea de spirit și o suferință psihică poate afecta grav sănătatea fizică.
Aspectul social încadrează individul în societatea guvernată de legi, de etică morală și chiar religioasă.
Prin raportarea la semenii săi individul se maturizează dezvoltând relații sociale și cunoscandu-se mai
bine pe sine. Aceste relații sunt departe de a fi perfecte. Egoismul, indiferența, răutatea, cruzimea,
imoralitatea produc victime la fiecare pas. Nu ne putem defini în afara socialului, este la fel de important
ca celelalte două componente. Singura „protecție” împotriva aspectelor nefaste din societate, care ne ajută
la pastrarea sănătății fizice și psihice o reprezină cei șapte ani de acasă.
Educația primită în familie în primii ani este absolut esențială vieții. Cand ne referim la cei șapte ani
de acasă ne referim defapt la educația pe care copilul a primit-o în primii șapte ani de viață, la felul în
care familia a contribuit la formarea caracterului, a pesonalitații copilului pe langă moștenirea genetică și
ceea ce învață la gradiniță sau în societate. Lăsând la o parte copiii care nu sunt crescuți în propriile
familii, nu pentru că nu sunt demni de luat în seamă ci pentru că cei șapte ani de acasă se referă la
educația primită în familie, educația timpurie ce nu poate decât benefică.
Bunele maniere, regulile morale învățate în familie pregătesc copilul pentru adaptarea în societate.
Educația primită în familie, în primii ani de viață depinde de relațiile afective dintre copii și părinți, dintre
adulții din preajma copilului, de valorile morale pe care se bazează familia și care sunt transmise copilului
și de specificul de dezvoltare a fiecăruia.
Caracterul și personalitatea încep să se formeze timpuriu, încă de la începutul vieții, înainte de a
merge la școală. Baza formării unui comportament corespunzător este dată de relația afectivă dintre copil
și părinți. Copilul iubit de părinți se simte protejat, are încredere în sine și în forțele proprii. Siguranța din
familie îi crează deschiderea față de societate, față de învățarea și asumarea regulilor de comportament.
Copilul crescut și educat într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere și iubire nu va percepe regulile de
comportament nu ca pe o încătușare ci ca pe o stare a firii, ca un comportament firesc.
Când afirmăm despre un copil că are cei șapte ani de acasă ne referim la faptul ca acel copil este
bine educat, că respectă regulile de comportament. Problema e că în ultimul timp familia modernă și-a
mutat valorile dinspre cultural înspre material. În familia modernă valorile sunt reprezentate de bunurile
materiale, față de familia tradițională unde bunurile erau de natură spirituală. Părinții aleg să plece în
străinătate lăsând copiii în grija bunicilor, a altor rude sau lucrează ore suplimentare, stând din ce în ce
mai puțin cu copiii lor. Unii își „cumpără”, efectiv, copiii trimițându-le bani si bunuri costisitoare,
crezând că acestea pot suplini lipsa părinților. Copiii se obișnuiesc în timp cu lipsa părinților. Se
obișnuiesc și să le cheltuiască banii, așa cum cred ei că e mai bine. Însă nimic pe lume nu poate recupera
copilăria petrecută departe de păriți. Nimic, nici cele mai frumoase sau scumpe lucruri nu ne readuc copiii
în brațele noaste!
În primii ani de viață copilul învață regulile elementare de comportament, învață cum să se
comporte cu semenii săi, fie ei adulți sau copii. Învață sa spună „te rog”, „mulțumesc”, „scuze”, „pardon”,
învață când și cum să salute. Copilul mic are drept exemplu de comportament pe adulții din jurul său.
Astfel, un copil crescut într-o familie unde nu se țipă, unde adulții vorbesc liniștit, se respectă și își
252
respectă copilul, la randului lui acesta va face la fel – la vorbi calm și liniștit, își va respecta păriții și pe
sine fără a-i fi impus acest respect.
Psihologul Daniel Jay Goleman afirma că „Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În acest
creuzet intim, învățăm să recunoaștem atât emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre;
cum să gândim aceste emoții și cum să ne alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimăm speranțele și
temerile.
Dezvoltarea armonioasă a copilului este dată, pe langă asigurarea nevoilor de bază zilnice, de
consolidarea sentimentelor lui de iubire si siguranță. Acestea din urma sunt cele care permit copilului să
devină o persoană sigură, puternică și prosperă.
„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că e bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că este plăcut să trăieşti pe lume.”
„Copiii învaţă ceea ce trăiesc” Dorothy Law Nolte.
BIBLIOGRAFIE:
1. Inteligența enoțională în educația copiilor, M. Elias, S. Tobias, B. Friedlander, Ed. Curtea
Veche, 2011
2. Psihologia vârstelor. Ciclurile de creştere şi dezvoltare(curs), Ioana Lepădatu
253
FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA
Prof. IANCULOVICI SAVDIA

Gradinita nr.1 cu P.P. Orsova
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieştefaptele părinţilor
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii /
fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi per
misiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.
Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt
percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihica de mai tarziu.”
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens.
Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.
254
Prof. Înv. Preşcolar: Ianosi Melania Gabriela

G.P.N. Moftinu Mic, jud. Satu Mare
„Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală”.
Albert Einstein
Când vorbim despre „cei șapte ani de acasă” ne gândim la educația pe care o persoană o are în
momentul în care intră în interacțiune cu ceilalți. În prima parte a copilăriei educația se realizează în
cadrul familiei, educație care contribuie la formarea personalității și comportamentul copilului, această
educație fiind importantă în formarea copilului ca adult.
Când ne gândim că un copil are „cei șapte ani de acasă”, ne gândim că acel copil știe să salute, să se
comporte politicos cu ceilalți copii și cu adulții, fiind civilizat, manierat.
Părinții constituie modele pentru copiii lor. Părinții trebuie să fie și ei atenți la modul în care se
comportă deoarece sunt o oglindă pentru copiii lor. Părinții petrecând cât mai mult timp cu copiii lor,
comunicând în mod permanent, aceștia vor reuși să stabilească anumite reguli și limite în comportamentul
copilului.
Deoarece părinții își cunosc cel mai bine copii, ei contribuie în cea mai mare parte la formarea unor
norme și reguli de comportare, acestea trebuind adaptate vârstei și nivelului de înțelegere a copilului.
Educația trebuie să ducă treptat la formarea celor „șapte ani de acasă”, acesta fiind un proces permanent.
Având în vedere „strategia umanistă a lui Ham Ginott, în lucrarea sa „Între părinți și copii” (1965),
insistă asupra unei strategii orientate în direcția îmbunătățirii comunicării dintre părinți și copii. În
concepția lui, relațiile părinți- copii trebuie să se concentreze asupra evitării conflictelor, părinții învățând
cum să asculte copiii și cum să câștige, în întregime atenția acestora”.
Este bine ca părinții să le transmită copiilor învățămintele pe care le consideră ei necesare și care îl
vor ajuta pe copil să aibă un comportament civilizat, cuviincios.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă, de aceea pe lângă
viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i”. Aristotel
255
,,Vreau să fiu un părinte competent... cine mi se alătură ?``
Prof. Adina MUSTEȚA / Prof. Ionela IANOȘIGA

Grădinița cu P.P.”Palatul Fermecat”Reșița
acasă.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină
de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să li se dezvolte mai mult capacitatea
de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
familie, să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi
să nu i se facă observaţii în public.
Părinții trebuie să fie exemplu pentru copii,să impună limite și reguli în comportamentul copiilor,să
permită copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin,să fie părinți
implicati și devotati, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu ei! Copilul
trebuie să audă și să simtă zilnic că e iubit. Părinții ar trebui să spună mereu copilului „TE IUBESC !”și
să demonstreaze ce simt pentru copilul lor prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc.
Părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
256
Bibliografie:
*www.copilul.ro
*jurnalul.ro/viață-sănătoasă/sănătatea.
*,, Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fară să rănești’’ de Anca Botis Matanie si Anca
Axente
257
Prof. Iavorschi Ingrid

« Cei şapte ani de-acasă » este o formulă clasică ce defineşte educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, în cadru familial (informal) care contribuie decisiv la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până la vârsta şcolarităţii. Ȋn ciuda aparenţei clişeice a acestei formule,
educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt extrem de importante pentru adaptarea copilului în
societate, deoarece un copil care are « cei şapte ani de-acasă » se va descurca sensibil mai bine în relaţiile
cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc.
Ȋn mod evident, inocularea şi asimilarea de către copil a acestor comportamente dezirabile se face
prin intermediul părinţilor care, în mod necesar, reprezintă pârghiile acestui mecanism complex. Ei sunt şi
vor fi mereu pentru copilul lor modele de urmat, de măiestria şi răbdarea lor depinde rezultatul acestui
proces îndelungat şi migălos. De aceea, putem spune că baza formării unui comportament adecvat al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de
familie, să vorbească la telefon. El trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi nu
trebuie să I se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
În opinia psihologilor, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, nu
numai copiii.
258
Cei șapte ani de-acasă- norme de comportare în familie și la grădiniță
Prof. înv. preșcolar Ienea Marioara

Școala Gimnazială Bethausen, G. P.N. Cliciova, Județul Timiș
Sintagma „cei șapte ani de-acasă” se referă la educația pe care copilul o primește de la părinți, la
un copil bine-crescut, mai precis la dobândirea unor bune deprinderi:
• deprinderi igienico-sanitare (de autoservire);
• deprinderi de comportare civilizată și de politețe;
• deprinderi de ordine și curățenie.
Vorbim de cei șapte ani de acasă deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au o mare influență asupra lui.
Formarea oricărei deprinderi necesită din partea părinților și a educatoarelor răbdare și, mai ales, un
echilibru între severitate, toleranță și timp.
Regula celor șapte ani de acasă se învață fără constrângere prin comunicare, îndrumare și foarte
multă răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură
Trebuie să existe o concordanță deplină între ceea ce i se cere copilului în familie și ceea ce se
realizează la grădiniță.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Oglinda educației pe care o oferă
părinții copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public. Trebuie să i se repete copilului de mai
multe ori ce are de făcut. „Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la
exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului, fiindcă
nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod direct și atât de vital ca tatăl sau mama ...” .
(P. Osterrieth)
Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu ar necesita un
consum mai mare de energie și timp.
În procesul educativ de formare a deprinderilor se conturează mai multe etape de care părinții, ca și
ceilalți factori educativi, trebuie să țină seama.
Prima etapă constă în familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea lor (săpun,
prosop, lighean, spălător etc.). Acum se formează o imagine globală asupra acțiunii și a obiectelor.
În etapa a doua, se explică și se demonstrează operațiile în ordinea lor firească, se demonstrează
fiecare mișcare în parte, iar copii o imită. De exemplu, când copilul învață cum se spală mâinile, îi
explicăm pașii, respectându-se succesiunea lor logică: „Întâi udăm mâinile, apoi le dăm cu săpun ... etc.”
Copiii imită mișcările făcute de educatoare, după care, pe rând, exersează.
Cea de a treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii. Copiilor le
este cerut să execute operațiile în succesiunea lor, dar sub supravegherea adultului. Acum, copiii pot
sesiza singuri greșelile, rețin detaliile în mod concret, elimină mișcările de prisos. Ritmul de execuție este
încă lent, din cauza faptului că operațiile nu s-au automatizat încă.
Pentru a verifica dacă s-a înțeles și s-a reținut succesiunea operațiilor i se cere copilului să arate
cum se spală. În acest timp, educatoarea urmărește corectitudinea execuției și corectează greșelile, dacă e
cazul.
În cea de a patra etapă, deprinderile se automatizează; aceasta este posibil după vârsta de 5-6 ani.
În această etapă, copilul execută operațiile corect, cu minimum de energie. Deprinderea este formată când
toate operațiile se desfășoară normal, fără consum mare de energie și timp.
Etapa a cincea a formării oricărei deprinderi o constituie perfecționarea. Este de fapt, faza formării
stereotipului dinamic, adică automatizarea acțiunii.
În această perioadă este nevoie de prezența și supravegherea adultului, deoarece deprinderile nu se
pot realiza de la sine, ci este necesară perfecționarea lor continuă, până se ajunge la obișnuință.
Activitatea fundamentală a copilului în grădiniță este jocul. De aceea, la această vârstă multe
deprinderi se pot forma în timpul și cu ajutorul jocului.
Cu efect stimulator pot fi folosite lauda și îndemnul. Atunci când se urmărește trezirea interesului
copilului pentru o anumită deprindere, este bine ca tonul să fie plin de voie bună, de blândețe, de
259
înțelegere. Nu trebuie folosit un ton ridicat. Acesta declanșează copiilor reacții de respingere a acțiunii.
Laudele trebuie folosite cu măsură, apoi din ce în ce mai puțin, până ce nu va mai fi nevoie de ele.
Pentru a-i stimula pe copii să se comporte civilizat, se poate aduce la spălător sau la masă o jucărie
preferată sau un obiect îndrăgit, care „vrea să-i vadă cum se spală”, „cum se dezbracă” etc. Copiilor li se
spune că dacă nu se comportă frumos, jucăria respectivă pleacă supărată.
În vederea consolidării deprinderilor, se pot folosi: povestiri, lecturi după imagini, jocuri și
ghicitori.
Povestirea are rol deosebit în stimularea imaginației și sensibilității copiilor. Se pot utiliza povestiri
din literatura pentru copii, adaptate vârstei și chiar povestiri improvizate. Eficiență deosebită în procesul
formării deprinderilor o are învățarea unor poezii și însoțirea lor de acțiunile sugerate de text. Părinții pot
recita poezia în întregime, apoi numai strofa care sugerează deprinderea pe care urmăresc să o formeze
sau să o corecteze.
Observarea constiuie o altă modalitate de formare și consolidare, atât în familie, cât și la grădiniță.
Se folosesc, în acest scop, căi și modalități adecvate vârstei și posibilităților lor de înțelegere, astfel încât
copiii să participe cu interes la orice activitate. Modul în care adultul dirijează interesul, curiozitatea și
spiritul de investigație caracteristice copilului este determinant.
Rezultate deosebite, în consolidarea deprinderilor, se obțin și prin antrenarea copilului în
desfășurarea unor jocuri de creație. Acestea dezvoltă capacitatea copilului de a-și imagina și interpreta
rolul unor adulți (care se ocupă de îngrijirea și educarea lor). Jocul preferat este De-a familia, în care
părinții sunt întotdeauna buni și blânzi, dacă și în realitate sunt așa. În joc apar și bunici, surori și frați mai
mari sau mai mici; depinde de experiența de viață a copilului.
Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină seama de
particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Căile și modalitățile de
educare trebuie adaptate vârstei și puterii de înțelegere a acestora.
Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp, este bine ca părinții să insiste
până la transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă se vor manifesta unitate de vederi în
cerințe, perseverență, răbdare, înțelegere, dar și exigență. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu
o bună purtare. Aceasta este, „cartea de vizită a familiei”.
Pentru a ajunge la automatizarea mișcărilor, acestea se repetă de mai multe ori, iar pe măsură ce se
formează deprinderile, se cere prelungirea treptată a intervalelor dintre exerciții. În această perioadă,
deosebit de importantă este atitudinea consecventă de care trebuie să dea dovadă părinții și educatoarele.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra
cu ușurință într-un colectiv de copii, dar și de adulți. Educația primită în cei șapte ani de-acasă depinde de
relația afectivă dintre părinți și copil, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Copilul este pregătit încă de la naștere să primească informații, dar este foarte important mediul
în care sunt transmise acestea, de către cine și în ce mod.
260
CEI 7 ANI DE ACASA
Prof. Ienea-Erimescu Elisaveta

acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând
că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi.
Cele mai importante lucruri pe care le pot invata copiii in cei sapte ani sunt
– ordine
– igiena
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecventa in realizarea unei sarcini
– concentrare a atentiei
– perseverenta in realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii.
261
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara
atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este
politicos – „nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita
ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
limbaj, etc.
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special
pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca
asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne
impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele
negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic
ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, trebuie sa ne gandim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti
262
Cei șapte ani de acasă, esențiali în dezvoltare
Prof. înv. preșcolar Iepure Cristina, Grădinița cu P.P. ,,Voinicel” Zalău
,,Cei șapte ani de acasă” pot fi definiți drept achizițiile, competențele pe care copilul le dobândește
până la această vârstă, bunele maniere pe care și le însușește. Aceste comportamente se învață, prin
imitare, la început în familie, de la părinți, apoi la intrarea în colectivitate, de la educatoare, colegi. Acești
șapte ani sunt anii achizițiilor fundamentale: pe lângă dezvoltarea autonomiei (copilul mănâncă, se
îmbracă singur), copilul mai dobândește și anumite norme de comportare civilizată. Cu toate că s-a
coborât vârsta obligatorie de școlarizare a copiilor la 6 ani, susțin în cele ce urmează că ,,în cei șapte ani
de acasă” copilul reușește să dobândească achiziții impotrante în ceea ce privește educarea din punctul de
vedere al manierelor și exprimarea prin intermediul limbajului a stărilor emoționale.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care copilul trebuie să le învețe încă înainte de intrarea
în școală este respectul arătat celorlalți. Astfel copilul trebuie învățat, încurajat să folosească formulele de
politețe ,,Te rog!”; ,,Mulțumesc!”; etc. de câte ori situația o cere. ,,Formulele magice” trebuie de
asemenea să fie utilizate și de către adulți, în egală măsură. ,,Cu plăcere!”; ,,Cu drag!”sunt doar câteva
dintre răspunsurile pe care trebuie să se oferiți în momentul în care copilul a cerut ceva într-un mod
frumos. Țineți minte, politețea nu este niciodată dintr-un singur sens!
Dacă vom reuși să-l învățăm pe copil să- și controleze propriile gânduri și sentimente de la o
vârstă cât mai fragedă, atunci ,,comportamentul- problemă” care stă în centrul preocupărilor legate de
conceptul nostru actual de educație ar putea de fapt deveni într-o mai mică măsură o problemă pentru noi
toți. Dacă vom ,,investi” în înzestrarea copilului acele instrumente mentale de care are nevoie, va găsi
modalități mai productive de a-și rezolva problemele.
Printre metodele pe care părinții le folosesc frecvent pentru ,,pedepsirea”copilului, se numără
amenințările cu reguli și consecințe ,,Dacă nu faci… te dau la țigan”; ,,Vine Bau- Bau”; ,,Îți face doctorul
o injecție”. Acestea trebuie evitate a fi folosite deoarece pot provoca în timp anxietate, pot afecta
sănătatea emoțională a copilului.
Copilul are nevoie de antrenament în ceea ce privește modul în care se îmbracă, mănâncă, își
leagă șireturile, iar apoi, pe măsură ce crește, în legătură cu treburile casei. Toate acestea nu se pot învăța
prin ceartă, pedepse, în momentul în care acestea trebuie făcute. Timpul destinat însușirii acestor
activități ar trebui să facă parte din rutina zilnică. De multe ori un copil se arată ,,neajutorat” doar pentru
că adulții din jur ,,îl scutesc” să realizeze lucrurile de unul singur. Copilul încurajat are interesul de a face
lucruri singur. Multe aptitudini ale copilui se pot dezvolta, dar acestea trebuie să se desfășoare sub formă
de joc. De exemplu, pentru a învăța un copil să își lege șireturile, un adult poate folosi o cutie de carton
pe care a desenat un adidas și un șiret. Copilul va fi mult mai motivat să încerce să lege șiretul în joacă,
decât dacă ar fi forțat să încerce să își lege pantofii singur, dimineața înainte de plecarea la grădiniță.
Învățarea unei noi abilități ar trebui să fie transformată în rutină, până când deprinderea respectivă
va fi însușită. Fiecare abilitate trebuie învățată separat. Răbdarea, încrederea în priceperea copilului de a
învăța, frazele de încurajare precum ,,Cu răbadre, vei reuși”, ,,Înceracă din nou” trebuie să fie nelipsite. O
atitudine pozitivă, o atmosferă plăcută și recunoașerea unei realizări fac din procesul învățării, o bucurie
atât pentru copil cât și pentru părinte sau cadrul didactic.
De asemenea jocurile de rol din grădiniță contribuie la dezvolarea manierelor civilizate. Bunele
maniere în momentul servirii mesei pot fi învățate cu ajutorul unei ,,petreceri cu păpuși”. Prezentarea și
maniera în care se va vorbi cu invitații, poate constitui parte a jocului. Comportamentul din tren, autobuz
sau mașină poate fi învățat prin călătorii imaginare. Din moment ce copilul este actor înnăscut, jocul de
rol repezintă doar o modalitate de exersare a bunelor maniere.
Un alt aspect important pentru dezvoltarea optimă a copilului pe parcursul celor ,,șapte ani de
acasă”, evitați să îi cereți lucruri pe care dumneavoastră înșivă nu le faceți, iar dacă îi cereți ceva trebuie
ca acel lucru să aibă utilitate și logică, fiind foarte bine să-i explicați de ce trebuie să facă un lucru, sau de
ce nu trebuie să facă acel lucru. Cea mai bună metodă fiind să inventați mici povestioare, cu persoanje
amuzante prin care să-l determinați să realizeze ceea ce i-ați propus.
Foarte importantă în educație se va dovedi și obișnuirea copilului cu rutina, cu orele fixe, pentru
masă, joacă și somn, nu doar fiindcă regimul acesta este obligatoriu pentru o dezvoltare armonioasă, ci și
fiindcă astfel primele noțiuni despre ceea ce înseamnă punctualitatea de care va avea nevoie când va
263
trebui să ajungă într-un loc anume sau la o întâlnire, ,,sfertul academic” fiind o invenție a celor obișnuiți
să întârzie frecvent.
Nu vă pierdeți răbdarea dacă copilul are obiceiul să uite bunele maniere, insistați cu duhul
blândeții, încercați o nouă abordare, dându-i exemple concrete atunci când încalcă o regulă de bună
purtare, explicându-i de parcă atunci o faceți pentru prima oară cum ar trebui să se poarte în acea situație,
arătându-i avantajele ce decurg din adoptarea unui comportament adecvat.
Dacă folosiți îndrumarea cu dragoste, învățați copilul să-și împlinească trebuințele într-o manieră
acceptabilă din punct de vedere social, fără a defăima și fără a încerca să-i domine pe ceilalți. Pentru a-l
învăța pe copil să respecte limitele aveți nevoie de trei ingrediente: multă dragoste, răbdare, autocontrol.
Bibliografie:
* Dr. Becky A. Bailey, Ușor de iubit, greu de disciplinat, Editura Aramis, București, 2011;
* Dr. Rudolf Dreikurs, Cum să crești copii fericiți, Editura IPPA, București, 2011;
* Emilian Grecu, Creșterea și educarea copiilor, Editura Ștefan, București, 2012;
* Stephen Briers, Ghis practic pentru părinți, Editura Polirom, Iași, 2009;
264
Cei 7 ani de acasă
Prof. Petronela-Antoneta Iepure

Liceul Teoretic „M. Săulescu” Predeal
Cei 7 ani de acasă, o expresie încă valabilă, sunt oglinda educației, pe care părinții o oferă
copiilor, în prima parte a copilăriei. Specialiștii afirmă că regulile de comportament și educație oferite, în
cei 7 ani de viață ai copilului, sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația copilului constă în a-l învăța pe acesta să devină un descurcăreț, ea trebuie să atingă toate
domeniile de dezvoltare: psihologică, intelectual-cognitivă, socio-emotivă; adică este un proces ce se
desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
Completarea lipsurilor educative, din primii ani, este posibilă și se face anevoios la vârsta şcolară, într-un
moment dificil în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor noi cerinţe, precum învăţarea şi adaptarea.
Astfel sunt utile îndeplinirea unor condiţii care trebuie să existe în mediul familial, pentru a asigura
dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar, anume:
- climatul favorabil de acasă( hrană, somn, condițiile pentru locuit, îngrijire, dragoste etc),
- un program rezonabil pe care copilul trebuie să-l respecte( refacerea energiei vitale, bucuria pentru
realizarea succesului său sau acordarea unei pauze în care copilul să accepte pierderea/neplăcerea).
Cei șapte ani de acasă se caracterizează prin felul în care copilul respectă anumite maniere în
interacțiunile cu ceilalți. Iată câteva reguli pe care copilul trebuie să le deprindă/ cunoască până la 7 ani:
1. Să se poarte frumos cu ceilalți.
2. Să aibă reguli și totodată limite în comportamentul său.
3. Comunicarea dintre părinte-copil. Se limitează timpul petrecut la TV sau PC.
4. Să iubească lectura/ cărțile, care are un rol important în dezvoltarea sa.
5. Să socializeze/ relaxeze/ să se joace.
6. Să-și controleze emoțiile, să nu fie agresiv.
7. Să spună adevărul, fără a-l denatura în favoarea sa.
8. Să știe că este iubit necondiționat.
9. Părintele să petreacă un timp îndelungat cu propriul copil. Părintele este primul lor
profesor.
Până la 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, prin educaţia primită acasă, un anumit grad de
autonomie, adică să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, un nivel rezonabil de politeţe, învăţată
din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla temerile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială.
Familia, ca o concluzie, este celula de bază a unei societăți normale. Acest mediu este cel în care
copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare, decât printr-un
comportament social corect.
Şcoala şi alte medii educaţionale confirmă şi consolidează normele deja deprinse din familie.
265
Despre cei şapte ani de acasă
Prof. Carmen Ifrim

,,Diploma celor şapte ani de acasă ai copilului
exprimă calificativul părinţilor.”
Valeria Mahok
Cei şapte ani de acasă reprezintă o imagine a ceea ce părinţii investesc calitativ în copiii lor în
prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte
ani de viaţă ai copilului sunt extrem de importante pentru formarea lui ca adult. Nu putem vorbi însă
despre faptul că un copil cu vârsta sub şapte ani nu are maniere sau că nu are ,,cei şapte ani de acasă”.
Procesul educativ nu se încheie niciodată, nu se opreşte brusc la un moment dat. El continuă toată viaţa.
Educaţia poate schimba trăsăturile negative ale copilului, ale omului în general, indiferent de vârstă. Nu
trebuie să îi raportăm pe ceilalţi la noi înşine, la valorile noastre, doar pentru că aşa am fost noi educaţi
sau am citit în cărţile de bune maniere. Dacă ne pasă de cei pe care îi catalogăm într-un fel sau altul, şi ar
trebui să ne pese, trebuie să observăm progresul psihic, educativ, modul în care aceştia evoluează.Cu atât
mai mult un copil care a trăit într-un mediu pe care noi nu îl cunoaştem, care a avut sau nu parte de
afectivitatea şi educaţia părinţilor. Ce putem spune atunci despre copiii care cresc cu bunicii bolnavi sau
de cei care au fost abandonaţi şi aceste valori nu le-au fost transmise, că nu au cei şapte ani de acasă? Nu
ar fi drept să facem acest lucru. În fond, armonia dintre trup şi suflet este cea care dă valoare fiecăruia
dintre noi, dincolo de regulile impuse.
Specialiştii afirmă că în primii şapte ani de viaţă, copilul ar trebui să asimileze o serie de abilităţi
sociale şi emoţionale. „Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte
o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se
răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi
cel pe care l-ar ajuta el“, explică Sorina Constandache, psihopedagog la „Mind Institute“ din
Bucureşti„Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să
nu-şi mai asume responsabilităţi“, atrage atenţia Andreea Dumitrescu, psiholog la Centrul Mindcare. În
acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi,
dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca
părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor
imita .
Opinia mea ca dascăl, ca om care observ comportamentul diferiţilor copii care provin din medii
diferite, este că nu putem pune o etichetă categorică pentru a afirma cu convingere că un elev are sau nu
are cei şapte ani de acasă. Un lucru este cert, familia are pentru orice copil un rol covârşitor şi dacă am
duce mai departe expresia ,,a avea cei şapte ani” , am putea spune că un copil frumos educat are părinţi
buni pedagogi. Şcoala transmite valorile umane prin intermediul dascălilor, prezintă modele viabile de
oameni realizaţi, însă familia este mai presus de şcoală. Este modelul viu purtător de valori care vor fi
transmise generaţii la rând. În goana pentru o viaţă mai bună, în zilele noastre, familia îşi uită rolul
esenţial, datoria morală pentru educarea copiilor. Cine este de vină: societatea în care trăim, graba
existenţială, nepăsarea? Toate acestea plămădesc generaţii de copii frustraţi, agresivi verbal şi nu numai.
E necesar să ne oprim din vânarea de vânt şi să ne aplecăm cu seriozitate asupra nevoilor copiilor noştri,
astfel ca atunci când tragem linie, să afirmăm cu mândrie că am crescut generaţii de copii care au cei
şapte ani de acasă.
266
CEI 7 ANI DE ACASĂ….
Prof.Daniela Ifrim
Liceul Tehnologic Răchitoasa
acasă.
BIBLIOGRAFIE
267
FAMILIA- FACTOR DECISIV ÎN EDUCAŢIA COPILULUI
PROF.ÎNV.PREŞC.IFRIM MARCELA
GRĂDINIŢA NR. 37 BRĂILA
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Familia constituie mediul în care
copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea
reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central
de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza
structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim,
învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim
aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia
este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru
naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi
o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este
mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare
arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din
partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul
demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază
ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia.
Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a
primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să
formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi
conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând
comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea
lor precară din punct de vedere material şi spiritual.,,Mediul familial este unul dintre factorii care
determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la
şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia
grupului.’’(Marie-Claude, Beliveau).Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi
destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită
funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu
scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea
de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu
să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin
de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a
fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană familia este mediul
natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi
conceptul de sine. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de
suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Responsabilitatea unui
socială au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ Concluzionând putem spune, că rolul
268
familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti.
Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să
iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii
ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă sau nu o mare personalitate.
269
Familia, primul mediu educogen
Prof. înv.primar IFTIMOIU MIHAELA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 APA ASĂU, JUD. BACĂU
Familia, a fost, este şi va fi prima colectivitate umană, caracteristică omului şi absolut necesară
naturii umane, deoarece îi asigură acea atmosferă de intimitate în care se poate reculege în urma
dispersării de multiplele solicitări ale existenţei.
Cea mai importantă funcţie care îi revine familiei este cea educativă. Ea oferă cadrul potrivit pentru
formarea principalelor deprinderi şi a primelor principii de viaţă. În familie sunt transmise primele valori
sociale, care formează individul pentru viaţă şi se conturează personalitatea viitorului adult.
Când este vorba despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Un copil care are
cei 7 ani de acasă este un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a
pune baza unei educații corecte a copilului.
acasă.
necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. Toţi părinţii îşi doreasc să aibă copii bine educaţi, dar mulţi dintre
ei abandonează cursa.
Copilul care nu cunoaşte altă regulă decât satisfacerea imediată a trebuinţelor va fi condamnat ca în
viitor să sufere eşecuri în relaţiile sale, devenind o fiinţă egoistă.
constituind bagajul educativ al copilului. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care
se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să
se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatoare.
Gradiniţa completează golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-
l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Aceasta perioadă este foarte importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
270
într-un univers pe care-l creează părinţii, iar cheia de aur a educaţiei o constituie iubirea.
Copiii nu pot deveni adulţi decât într-o lume a adulţilor, având permanent în faţă acţiunile lor şi
luând contact cu viaţa direct prin acţiunile de viaţă. Personalitatea părintelui se oglindeşte în
personalitatea copiilor.
BIBLIOGRAFIE
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti
271
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI….DE-ACASĂ
Profesor de psihopedagogie specială, Iftinca Cristina

Școala Gimnazială Specială “Maria Montessori” Bacău
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
care părinţii, i-o dau. A fi bine crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric,
obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor, se pot manifesta atât direct, prin
După ce ajunge la vârsta preşcolară, educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi
272
golurile din procesul instructiv-educativ, care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în
BIBLIOGRAFIE
273
Prof. pt. înv.preșcolar Igna Anca Maria

Cei „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, în care avem nevoie de parteneri. În fiecare domeniu
de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu parcurg toţi paşii incluşi
într-o etapă de dezvoltare. Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al
abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale educaţionale capătă diferite valenţe. Copilul este tentat să
îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă.
Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din
familie. Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor pe cont propriu, alături de alţi copii, în
grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în
situaţia rezolvării de probleme, în situaţia de negociere cu un egal de vârstă, în situaţia în care trebuie să
îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze .
Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a
educaţiei. În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de
învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate, până la momentele de rutină sau tranziţie, care
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile
integrate.
Participarea copilului la activităţile organizate în grădinţă permite identificarea timpurie a
dezvoltărilor atipice. Acestea atrag după sine, aşa cum spuneam la începutul capitolului, nevoia unor
strategii speciale de educaţie care să corespundă nevoilor copilului.
Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe
sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în
mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori . Educaţia copilului este un demers
care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în
demersul său de dezvoltare integrată.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află
separat de părinţii săi.
Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de
experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor.
Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a
colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au
nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a
copilului.
Copilul trebuie să înţeleagă că fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit, iar el, ca membru
al familiei, nu face excepţie. Este bine ca cel mic să-şi vadă părinţii desfăşurând activităţi diverse, care nu
încurajază discriminarea de gen: tata poate fi văzut facând mâncare sau spălând vase, iar mama reparând
o roată de la bicicleta lui sau vopsind uşa garajului. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să
înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra
semnalelor pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de vârsta copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.
“Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
pentru formarea lui ca adult.
274
Bibliografie:
275
PRIMĂVARA ”PITICILOR”
Profesor înv. Preșc. Ilea Tecla

Grădinița cu p.p. ”Așchiuță”
Cluj-Napoca
Trecerea de la iarnă la primăvară, este un moment deosebit de important în ”viața”grupei de copii la
care predau, și anume grupa ”Piticilor”.
Ne luăm rămas bun de la anotimpul iarna, bucurându-ne de Festivalul-carnaval ”Farsang”. După
care observăm imediat ghiocelul, ca ”Vestitor al primăverii”. Cântece, poezii, povești, povestirea copiilor,
jocuri didactice, activități la liberă alegere, toate din prisma primăverii, trezirii la viață. Confecționarea
mărțișoarelor pentru mămici și întreg personalul grădiniței, pregătirea de daruri pentru mămici, cu mult
drag, acompaniați de cântări și recitări dedicate ”Zilei femeii” și implicit a MĂMICILOR.
Primăvara și fenomenele naturii, sunt implicit trecute, focusate, prin prisma dezvoltării globale-
dezvoltarea limbajului și a comunicării, capacități și aptitudini de învățare, dezvoltarea socio- emoțională,
dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea fizică și a sănătății. Toate acestea dezvoltându-se în cadrul activităților
pe domenii experiențiale, activităților la liberă alegere și activităților pentru dezvoltarea personală.
Educația centrată pe copil, a fost în primul plan și în cadrul proiectului propus ”Primăvara”, prin
respectarea drepturilor copilului, cunoașterea și respectarea nevoilor și intereselor individuale ale
copilului, respectarea specificului învățării la copiii de vârsta 2-6 ani.
La grupa noastră combinată, planificăm zilnic activitate integrată, care asigură astfel parcurgerea
echilibrată a tuturor domeniilor de dezvoltare sistemic, stabilind conexiuni între obiecte, fenomene,
acțiuni, evenimente și sentimente.
Un moment important în progresul și desfășurarea proiectului despre anotimpul primăvara, este
parcurgerea temei despre întoarcerea păsărilor călătoare din țările calde. Cu teme precum: rândunica, este
primăvară, mame și pui, câte rândunele au sosit, labirint de primăvară,, cum ocrotim păsărelele, stol de
rândunele, cântecul, simfonia păsărelelor – doar câteva subiecte , teme, parcurse în această săptămână
unică, deosebită, invadată de razele mângâietoare ale soarelui de primăvară.
Ultima săptămână al acestui proiect este despre Zâna primăvară, și anume ”Grădina zânei
Primăvară”, grădina mirifică a trezirii la viață, învierii naturii, având totuși în plan central omul și
activitățile sale specifice anotimpului primăvara. Activități care se centrează pe natură, plante, pomi,
animale. Omul are îndatorirea de ecologizare a mediului înconjurător, pentru a putea menține atât de mult
necesarul echilibru ecologic. Plimbări, observări în natură, primele semne ale primăverii, observăm
creanga înmugurită. Chiar ne ducem o crenguță în sala de grupă, pentru a putea observa modul în care va
înmuguri.
La noi în grupă, este un copilaș de 3 anișori care este un copilaș cu cerințe speciale, fiind
diagnosticat cu mai multe boli, chiar congenitale. Cu acesta desfășor activități de dezvoltare individuală,
pe marginea temei studiate și conform Planului de intervenție propus de mine și aprobat de CJRAE Cluj.
Lui, îi place foarte mult compania copiilor din grupă, socializează, chiar a început să se exprime prin
propoziții mai simple, de când frecventează grădinița.
Parcurgând aceste teme și subteme, proiectul ”Primăvara” se extinde prin sărbătoarea cea mai
importantă a primăverii, și anume Sfintele sărbători Pascale, cu tradițiile și obiceiurile strămoșești. Grupa
”Piticilor” este în forfota pregătirilor pentru sărbătorirea acestui eveniment atât de important.
Unul dintre punctele tari, va fi ”Târgul de Paște”organizat de ”Pitici”, pentru părinți. Îl așteptăm cu
nerăbdare și ouă colorate, împodobite deosebit.
”PAȘTE FERICIT” vă urează grupa ”PITICILOR”
276
Părinții – primii educatori din viața copiilor
Ilie Adriana-Gina
Liceul Național de Informatică Arad
acasă.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius,
care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple
de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin
faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi
condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum şi
climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că
strategiile educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în
mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
socio-moral.
Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine
afecţiunea părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria
modalitate de a oferi şi de a primi iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de
format decât atunci când simte că rezervorul său emoţional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna
necondiţionată. Iubirea necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în
întuneric şi ajută părinţii să-şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul.Iubirea
necondiţionată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să
fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-şi asume şi răspunderea formării
lor mentale şi sentimentale.
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă,
aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă.
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.
BIBLIOGRAFIE
277
EDUCAŢIA ESTE UN PROCES CONTINUU
Prof. Ilie Eugenia

Liceul Tehnologic Drăgăneşti Vlaşca
copilului. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în
jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
copilului.
Este adevărat că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, ramâne ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învață din familie. Şcoala şi alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie. Nici-un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă
de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie
un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial
şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Dacă ar fi să privim în
sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul
în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le
dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care
acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Deci, părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde
își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.
278
Educaţia primită în familie, un prim pas spre formarea şi dezvoltarea
comportamentului copilului – “Cei şapte ani de acasă”
Şcoala Gimnazială “Prof. Ilie Popescu” Şotânga,

Structură Grădiniţa cu P.N.Nr.1 Şotânga, Judeţul Dâmboviţa
Prof. înv. preşcolar, Ilie Maria-Magdalena
„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi
sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca
să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal
În opinia mea, dezvoltarea copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale,
părinţii având rolul de prim educator. Familia oferă copilului modele comportamentale, legătura afectivă
foarte puternică ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede şi uşor
gesturi, mişcări, acţiuni, expresii faciale, structuri verbale, atitudini şi comportamente sociale.
Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentului copiilor, dar şi la dezvoltarea
personalităţii lor se explică prin capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceeace vine de la
părinţi şi prin felul în care părinţii răspund la nevoile copiilor. Copiii mici imită imediat ceea ce fac
părinţii chiar dacă gesturile nu li se potrivesc întotdeauna. Comportamentele însă se vor selecta şi vor fi
păstrate, repetate şi consolidate numai cele necesare, cele care se însuşesc prin învăţare intenţionată se vor
înmulţi şi se vor complica treptat, o dată cu creşterea copilului. Dar în toate cazurile vor fi importante
reacţiile părinţilor la reuşitele copiilor.
Succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt condiţionate de climatul socio-afectiv din familie şi
de concepţia educativă după care părinţii se orientează. Din acest punct de vedere există evidente
diferenţe între familii şi între rezultatele acţiunilor lor educative.
Copilul trebuie privit ca o fiinţă distinctă, care se manifestă atât în concordanţă cu ce-şi doresc
părinţii, cât şi altfel decât după prescripţiile lor.
Copilul acceptat de către părinţii lui va beneficia de interacţiuni pozitive cu aceştia, se va dezvolta
armonios, va avea încredere în sine, va comunica uşor, se va integra bine în grupuri, va manifesta
comportamente sociale adecvate în toate împrejurările.
Copiii respinşi de familiile lor au în schimb instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru
şcoală, perceperea autorităţii parentale ca dură şi ostilă.
Părinţii trebuie să accepte şi riscul pe care şi-l asumă copilul în setea de aventură, să înţeleagă că
este necesar să îl lase pe copil liber, să nu îl oblige să facă ceva ce nu îi place, să îi permită să se dezvolte
independent, să-şi dezvolte iniţiativa, curajul, încrederea în sine, momentele de libertate fiind favorabile
pentru evoluţia lui. Totodată, familia este locul în care copilul se simte liber şi locul în care nu-l pândesc
la tot pasul dezaprobări, interdicţii, pedepse. Dimpotrivă, părinţii restrictivi, au asupra copiilor lor
manifestări inverse celor de mai sus. Ei sunt convinşi că numai aşa vor asigura cea mai bună educaţie.
Deseori ei văd lumea din afara familiei ca fiind ameninţătoare, periculoasă şi atunci pun restricţii la
interacţiunea cu aceasta. Tind să-şi protejeze exagerat copiii şi să-i ţină ca într-un incubator, fără voia lor
contribuie la instalarea neîncrederii în sine, a acestora, la construirea unor imagini false asupra societăţii
în ansamblu. Comportamentele copiilor în acest caz sunt de retragere din câmpul relaţiilor sociale, de
evitare, pasivitate, dependenţa de altul. Copilul trebuie să ştie că părinţii sunt bucuroşi că îl au şi că
prezintă o valoare inestimabilă pentru ei. Cele mai frecvente manifestări ale dragostei părinţilor faţă de
copiii lor sunt: calitatea îngrijirii lor, afecţiunea acordată în fiecare moment, plăcerea de a se juca alături
de proprii copii, bunăvoinţă, bucuria cu care este întâmpinat copilul la venirea acasă, interesul pe care îl
arată faţă de faptele copilului, interesul zilnic pe care îl atribuie comunicării, jocului şi acţiunilor comune
cu copilul.
Un copil iubit de părinţii lui este securizat afectiv şi dezvoltarea lui psihică este favorizată,
simţindu-şi alături părinţii, în orice situaţie s-ar afla. Familia constituie o adevărată şcoala a sentimentelor
şi modelează personalitatea copilului.
Indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de copiii lor se poate datora: imaturităţii afective, nepotrivirea
cu rolul parental, lipsa unor cunoştinţe cu privire la nevoile afective ale copiilor, prezenţa comodităţii,
279
nesiguranţei şi scepticismului în legătură cu eficienţa educaţiei, neglijarea generală a relaţilor cu alţii.
Cele mai frecvente rezultate ale indiferenţei afective parentale sunt: lipsa de orientare în viaţă, nesiguranţa
comportamentelor, lipsa de încredere în oameni, tendinţa de a realiza ataşamente afective faţă de persoane
din afara familiei, fără a exista discernământ în alegeri.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai dificilă, iar procesul
de instruire şi educaţie ar deveni inoperant.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume.
Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija faţă de
bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreative şi creative,
atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare
vârstă. După numărul şi ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelaţie, fiecare familie
se impune ca o matrice a devenirii personalităţii fiecărui membru al său. Familia trebuie convinsă că o
bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al acestei, iar măsurarea efectelor
influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o practică greşită. Întotdeauna
ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în raport cu natura sa,
personalitatea copilului.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului porneşte din familie prin
modelarea cu măiestrie a puiului de om, apoi printr-o colaborare strânsă a familiei cu factorii educaţionali
de bază: grădiniţa şi şcoala. De aceea, putem spune că „cei şapte ani de acasă” sunt extrem de importanţi
pentru evoluţia copiilor care vor deschide cu succes porţile mediului educaţional.
280
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASA
Prof.înv.primar ILIE MIRELA

SCOALA GIMNAZIALĂ NR.169, BUCUREŞTI
acasă.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Dacă unui copil, familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Cei doi părinţi,deşi implicate în aceeaşi măsură în procesul de educaţie,au roluri diferite mama
asigură căldura afectivă,iar tatăl reprezintă autoritatea.Mama contribuie la atmosfera intra-familială şi la
asigurarea securităţii afective, iar tatăl la comunicarea socio-familială şi respectarea normelor, dar
amandoi părinţii asigură sentimentul de confort şi securitate.Ambii sunt răspunzători de situaţia copilului
în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau încercând să imbine cele doua aspecte:
atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţionala a tatălui.
Exista şi familii în care sunt diferenţe de opinii în ceeea ce priveşte creşterea şi educarea copilului,
în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţa în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni,
lipsită de afecţiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau chiar de violentă duce inevitabil la
281
reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului. Ȋntr-un astfel de mediu apar şi
se dezvoltă situaţii conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial şi comunicarea
dintre membrii ei.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.
acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult.
Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie e parteneri.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant.
BIBLIOGRAFIE
282
Prof. invatamant primar ILIE NICOLETA

copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
Când discutăm despre cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți și se referă în special la formarea comportamentului copilului până când acesta merge la școală.
Atunci când afirmăm: ”Acest copil are cei șapte ani de acasă!”, ne gândim la faptul că acel copil este bine
crescut și politicos, știe să salute, să spună ” Te rog!” și ” Mulțumesc!”, se comportă frumos atât cu cei de
vârsta lui, cât și cu adulții.
Bunele maniere, educația, regulile morale sunt cheia adaptării copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în viața de zi cu zi decât un copil care nu are cei șapte ani de acasă.
Relația afectivă cu părinții este baza formării unui comportament corespunzător al copilului.
Copilul iubit de părinți este cel ce se simte îngrijit, protejat, iar această idee de siguranță îi imprimă
deschidere spre învățare și asumare a regulilor de comportament.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. Ca şi adultul, copilul are
nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare. De aceea, programul lui nu
va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare. În mod voit vom face
mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile care survin în chip
firesc în procesul educativ.
irascibilă, nervoasă .
Au fost făcute studii asupra părinților. Aceștia au fost întrebați ce înseamnă să aibă copilul lor cei
șapte ani de acasă. Majoritatea au răspuns: să asculți când cineva vorbește, să nu vorbești cu gura plină, să
te speli pe mâini înainte să te pui la masa, să nu fii violent, să nu minți, totdeauna să saluți, să nu vorbești
urât, să nu te întinzi pe masă când mănânci, să nu strici sau să distrugi, să spui ”mulțumesc”, să te speli pe
dinți în fiecare zi.
De la 3-5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
283
În opinia psihologilor, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, cum sa
nu gresească copiii.
Om. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
într-un univers pe care-l creează părinţii. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de
aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
BIBLIOGRAFIE:
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
284
,,COPIII SUNT MÂINILE CU CARE PRINDEM CERUL!”
(H.W.Beecher)
Prof. înv. primar, Ilie Nuța

Școala Gimnazială ,,Grigore Dimitrie Ghica’’ Peretu – Teleorman
,,Oriunde te vei duce, nu uita să-ți pui în valiză cei șapte ani de acasă. Cu astfel de bagaj, vei fi
recunoscut de oricine ca fiind, înainte de toate - OM.”
Cei șapte ani de acasă sunt cartea de vizită care te însoţeşte oriunde mergi în viaţă.
afective, motrice şi intelectuale. ,,Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o
oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult, care, la rândul lui, va modela alte caractere
frumoase.
Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această
dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în
care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Cei şapte ani de acasă se referă, în primul rând, la primii paşi ai copilului spre educaţie şi
socializare. Copiii învaţă privind şi imitând. „Familia este prima şcoală a omenirii”, aici se dau primele
exemple şi primele noţiuni ale educaţiei morale.
În această perioadă, copiii își pot forma priceperi și deprinderi de autoservire, de ordine și igienă,
bunele maniere. Învață să-și exteriorizeze trăirile, sentimentele și emoțiile pozitive și negative.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă (spiritul de competiție, altruismul, cooperarea,
atitudinea pozitivă față de diverse sarcini) devin stabile pentru tot restul vieții. Altele influențează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii.
Părinții sunt primii educatori ai copilului.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, apreciat, percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia, ba chiar realizează că aceștia sunt preocupaţi de ceea ce face el. Educarea
diferit la 3, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât
nu este tocmai potrivit ca să-i pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La
această vârstă, este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune ,,Bună ziua!’’, ,,Te rog!’’,
,,Mulţumesc!’’, ,,La revedere!’’, iar copilul învaţă prin imitaţie.
răului, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia ,,pedepsei’’.
Nu trebuie să ne comparăm copilul cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele lui, cu
succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este acela de a constata salturile în dezvoltarea copilului,
dar şi dificultăţile întâmpinate, pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în perioada următoare.
Cei 7 ani de acasă înseamnă ca acesta:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.)
2. Să știe să își sustină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și spună părerea)
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jurul său, ca să poată evita situațiile cu potențial
periculos si, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor cuiva, la timpul potrivit.
4. Să stie să piardă (să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv), dar și să câștige cu eleganță
(fără a-l umili pe cel care a pierdut).
285
Toate aceste lucruri se învață mai degrabă prin copierea părinților și a altor educatori, decât prin
cicăleli și povești.
Independența copiilor trebuie să fie stimulată, pentru că, dacă în mica copilarie e mereu altcineva
care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul (ca să-și afirme
independența), ori va evita totul (dintr-un exces de prudență). Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte
anumite situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, dar controlate de adult), îi va fi mult mai
ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
Felul în care i se vorbește, dar și felul în care este ascultat, îl vor învăța cum să facă și el, la rândul
său.
„Copiii învață ceea ce trăiesc!

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață să fie generoşi.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.
(Dorothy Law Nolte, D., Harris, R., Children Learn What They Live - Copiii învață ceea ce
trăiesc)
Bibliografie
Danion, Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
Dorothy Law Nolte, D., Harris, R., Children Learn What They Live - Copiii învață ceea ce trăiesc,
Editura Humanitas practic, București, 2006
Ecaterina-Adina, Vrășmaş, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Elena, Bonchiș, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, 2011
Roxana, Geantă, Cei șapte ani de acasă, Editura Galaxia Copiilor, București, 2016
Ursula, Şchiopu, Psihologia modernă. Psihologia vârstelor, Editura România Press, Bucureşti,
2008
286
,,CEI 7 ANI, acasă şi la grădiniţă”
Prof. Înv. Preș. Ilieș Daniela Dochia

Grădinița P.P. ,,Semenic” Reșița
Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: „Vai, ce a
crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost
ceea ce urma să fie. (Antoine de Saint-Exupery)
Construcţia celor „7 ani de acasă” este un proces în care trebuie să se implice mai mulţi parteneri,
fiecare partener având importanţa lui. Rolul părinţilor este acela de a fi primii educatori ai copiilor lor, iar
parteneriatul eficient dintre educatori şi părinţi se construieşte în beneficiul copiilor.
Grădiniţa trebuie să prevadă proceduri şi activităţi care să permită implicarea activă a părinţilor în
viaţa de preşcolar. În momentul în care copilul depăşeşte sfera familiei şi intră în colectivitate începe o
nouă etapă în viaţa lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului
zilnic, care cuprinde perioade bine delimitate, nu numai din punctul de vedere al conţinutului activităţilor
şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o alta, acasă, în familie).
Lipsa de informaţie, de comunicare între educator şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus de familie unui regim de suprasolicitare sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu
mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei.
Pentru a se asigura un echilibru în beneficiul copilului, părinţii vor fi informaţi la începutul fiecărei
săptămâni despre activităţile desfăşurate în grădiniţă, despre cunoştinţele, deprinderile şi priceperile
vizate. Este util ca programul săptămânal al grupei să fie afişat, iar educatoarea să-i iniţieze pe părinţi în
înţelegerea programului. Părinţii trebuie încurajaţi să „comenteze” cu copilul despre lucrările realizate la
grădiniţă, aceste discuţii ajutându-l pe copil să-şi autoevalueze munca. De asemenea, părinţii sunt sfătuiţi
să desfăşoare, în contexte diferite, activităţi complementare celor pe care le-a desfăşurat copilul la
grădiniţă.
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
Aceasta expresie defineste insă tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”,
mare de acumulare de informatii, de memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Activităţile de învăţare pe care le propunem copiilor ţin mult şi de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecăruia dintre noi, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Noi trebuie să punem la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să le organizăm corespunzător spaţiul, să le dăm posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţii şi copiii şi nu în ultimul
rând să oferim prin propriul nostru comportament modele de urmat.
Bibliografie: Michiela Gîgă - ,,Cei șapte ani de acasă” ,Editura Coresi, București, 1999
287
Prof.Înv.Primar Iliescu Aurora

LICEUL PREDA BUZESCU - BERBEȘTI
JUD. VÂLCEA
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
sănătos.
288
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
289
CEI 7 ANI de-acasă…
Iliescu Cameluţa Ana-Grădiniţa cu Program Prelungit,,Cei şapte pitici’’Buzău

Sunt copil de grădiniţă,
Dimineaţa mă trezesc.
Singură îmi fac codiţa
Şi mă-îmbrac, nu carcotesc.
Dintişorii sunt albi mereu,
Nu-mi lipsesc şi nu am carii.
Recunosc, cand dau de greu
La părinţi găsesc soluţii.
Pe mămica o ajut,
Cand o văd tare obosită.
Nu există „n-am putut”
Şi nici „sunt plictisită”.
Cu taticu mă-nveselesc
Cant, mă joc, copil fiind.
Facem un duet firesc
El se bucură, eu cresc.
Şcoala cand va fi sa vina
Să am reguli drept adăpost.
Să mă simt ca o albină
Ce culege şi munceşte doar cu rost.
290
EDUCATIA CELOR ,,7 ANI DE ACASA’’
Prof.Înv. Preșc. ILIESCU CLAUDIA VENERA

GRADINITA CU P.P.NR.21
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și
facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea
familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe
lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere
nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva
,,sfaturi” în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față
cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu
te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea
devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere".
Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
291
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de
modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru
că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să
poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi
supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are
de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atrage-
i atenția și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții.
Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu,
televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de
mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit
dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi
respectul pentru cei din jur. Fiecare moment poate fi un prilej din care
copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Bibloigrafie:
292
Profesor-Iliescu Daniela
Liceul Preda Buzescu, Berbesti
acasă.
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru
293
copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau
este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată
acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, dar copiii.
294
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. preșcolar Ilieșiu Claudia-Anca

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă,
psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună
măsură viitorul adult.
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă este influențată de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
“Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
295
DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Profesor Ilina Elena

Școala Gimnazială Nr. 1 Valea Danului
Județul Argeș
”Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare
decât cei care le dau viață, de aceea pe lângă viață,
dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.”
Aristotel
Educația este un factor important în societatea actuală. Când ești profesor la școală, copiii care au
cei șapte ani de acasă ies foarte bine în evidență prin comportamentul față de școală și față de profesori: îi
respectă, învață, ascultă, citesc, se joacă, respectă bunele maniere, dovedesc educație aleasă. Este drept că
la școală se învață foarte multe lucruri, dar când copilul este deja educat totul se desfășoară mai rapid, dă
randament procesul instructiv-educativ.
Ce înseamnă să ai cei șapte ani de acasă? Înseamnă să vină copilul la grădiniță și să spună ”sărut
mâna!” doamnei educatoare, să fie cuminte, ordonat, docil, punctual, organizat, manierat, să-și ceară
scuze când greșește, să nu vorbească cu gura plină, să nu arunce gunoiul pe jos, să-și vadă de treaba lui și
să nu își bage nasul în treaba altora.
Acasă este locul unde copiii trebuie să învețe cuvintele magice: Bună dimineața, Bună seara, Bună
ziua, Te rog frumos/ Vă rog frumos, Aș putea..., Îmi cer scuze/ Vă cer scuze, Mulțumesc!Tot acasă
copilul trebuie să învețe: să fie onest, să fie corect, să nu mintă, să dea dovadă de solidaritate, să-și
respecte prietenii, colegii, profesorii, persoanele mai în vârstă.
Școala se ocupă să-i învețe pe copii: limba română, matematică, istorie, geografie, limba engleză,
educație fizică și în special să întărească educația copilului primită acasă. Educația, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult
mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dacă între copil și
părinte există o relație afectivă, se respectă valori pe care se bazează familia, atunci educația poate fi o
reușită.
Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează deschiderea
spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și
încredere face ca regulile să se transforme în disciplină de fier.
Copilul învață de la modelul oferit de părinți, prin imitație.
Cea mai prețioasă recompensă pentru copil este exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i
le arată când face o faptă bună. De aceea este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedește bine
crescut.
Docilitatea copilului față de superiorii lui e de ordin invariabil în ceea ce privește psihologia lui.
Ceea ce contează cu adevărat în educația școlarilor este ca noi, îndrumătorii lor să-i învățăm de-ale inimii,
să-și recunoască sentimentele și să le gestioneze în mod pozitiv. Printr-o comunicare activă, printr-o
încredere statornică de sine și prin intermediul suportului părintesc și școlăresc, elevul va avea parte de o
educație eficace pe care societatea întreagă o dorește, dar mai întâi voința trebuie să-i aparțină întâi și
întâi lui. Pesimismul, violența, dependența de gadgetu-uri și adaptarea unui program neorganizat și
strâmtorat pot fi prevenite, evitate și chiar înlăturate cu scopul unei educații de mare anvergură izvorând
din ajutorul întregii vieți sociale.
Metaforizarea revelatorie a termenilor ”cei șapte ani de acasă” are direcționare exact în
personalitatea școlarului prin educația din perspectiva îmbinării mediilor sociale cum sunt Familia și
Școala. În tot simțământul copilului trebuie să existe responsabilitate, odată cu drepturi și îndatoriri, odată
cu libertatea și consecința. Toate acestea necesită timp și dedicare cu dragoste. Iar dacă colaborarea dintre
Școală și Familie este una la nivel avansat, fericirea și educația copilului vor fi permanent determinate.
Bineînțeles, factorul definitoriu în evoluția oricărui elev ține și de latura teologică și duhovnicească.
Satisfacția fiecăruia se înrudește cu necesitatea de a face bine și a vedea făcându-se bine, astfel că
copilașul ar avea nevoie de îndemn patristic, didactic și părintesc pentru a se alătura bucuriei de gust
296
ceresc, ceea ce ar face ca împletirea obiectivelor instituțiilor pedagogic-sociale ca Școala, Familia și
Biserica să pună o treaptă în evoluția psihico-spirituală a copilului.
297
Cei 7 ani de acasă
Prof.invatamant primar Sprinceana Mariana

Bibliotecar-documentarist
Adriana Iliuţă
Şcoala gimnazială ,,Dragoş Marin,,
Comuna Ştefan cel Mare
Jud.Calărăşi
acasă.
copilului .
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a rupt o jucarie pe care mama a lasat-o pe noptiera, iar alt
copil a aruncat mai multe jucarii pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă
că acela care a aruncat mai multe jucarii pe jos a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
298
familie, să vorbească la telefon. Încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus,fara a i se face
important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
accepte greşelile involuntare.
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El
trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu
bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Bibliografie
1. Introducere in psihologia copilului , Autor, H. Rudolph Schaffer, Editura: ASCR,
Colectia: Psihologul expert, Pagini: 392, Anul aparitiei: 2010, Anul aparitiei: 2010, Editia
originala: 2003, Traducere din limba engleza de Thea Ionescu
2. Cum sa vorbim copiilor daca vrem sa ne asculte si cum sa-i ascultam pentru ca ei sa ne
vorbeasca, Autor(i): Adele Faber, Elaine Mazlish , Editura: Teora ,Anul aparitiei: 2012
Nr. pagini: 290 pagini ,ISBN: 9789732013342
299
Cei şapte ani de acasă-Primii paşi spre o educaţie de calitate
Prof. Iliuţă Paula

Liceul Teoretic Videle, jud. Teleorman
Fiecare copil este unic, acest lucru îl face să fie special. Există câteva lucruri esenţiale, comune
tuturor copiilor: toţi au nevoie de dragoste, de securitate, hrană bună şi exerciţiu fizic. Fiecare copil are
nevoie să se simtă protejat şi acceptat, are nevoie de ceilalti să-l placă. Fiecare micuţ simte nevoia să fie
călăuzit şi chiar îi trebuie un anumit element de control din partea adultului, pe măsură ce îşi dezvoltă
încrederea în sine şi face primii paşi spre independenţă.
Se spune că:
“Unii copii sunt precum nişte roabe:trebuie să fie împinse
Unii sunt precum bărcuţele: trebuie să fie vâslite
Unii sunt precum zmeele: dacă nu le ţii strâns de sfoară vor zbura departe, sus
Unii sunt precum pisicuţele: tare mulţumite, când sunt mângâiate
Unii sunt precum baloanele: tare uşor de vătămat, de nu le mânuieşti cu grijă.”
Ţinând cont de aceste caracteristici, atât părinţii cât şi celelalte sisteme educaţionale (amintim aici
creşa, grădiniţa, întrucât copiii parcurg cei 7 ani atât în familie cât şi în aceste unităţi), trebuie să trateze
copiii diferit, dar să urmărească acelaşi scop: dezvoltarea fizică, intelectuală, social emoţională. Un copil
este o persoană integrală, când se vorbeşte de maturizarea lui se iau în considerare nu numai achiziţiile
intelectuale ci şi cele morale, sociale, fizice. Diferitele aspecte ale dezvoltării copilului se
interrelaţionează. Creşterea nu are loc în mod lin, continuu. Există perioade de stabilitate, urmate de altele
dinamice, de schimbare. Copilul creşte, învaţă lucruri noi, achiziţionează noi comportamente, după care
urmează o perioadă de ajustare.
Lumea copilului este deci în schimbare, iar odată cu ea şi comportamentul acestuia. El trebuie să
înveţe să facă faţă noilor stimuli, şi să se adapteze unor situaţii noi, oamenilor şi lucrurilor noi, mai ales în
zilele noastre când totul se schimbă atât de repede şi atât de mult.
Copilul este grăbit să exploreze lucrurile, este nerăbdător să adauge repertoriului său fiecare nouă
achiziţie ori cunoştinţă. Modalitatea în care copilul experimentează depinde de nivelul lui de dezvoltare,
de starea de sănătate, de mediul cultural şi social din care provine, precum şi de personalitatea sa, de
aceea copilul trebuie supravegheat şi îndrumat de adulţi.
Familia constituie prima etapă, primul mediu care va pune amprenta pe dezvoltarea personală a
copilului, de aici şi zicala” Cei şapte ani de acasă”.
Dacă un copil trăieşte într-un mediu unde se pune accent pe dezvoltarea fizică, atunci şi copilul va
fi dirijat spre acţiuni sportive, dacă trăieşte într-o familie de muzicieni se va încerca antrenarea copilului
în activităţi muzicale etc. Indiferent spre ce fel de vocaţie îl va orienta, părintele trebuie să ţină seama şi
de latura genetică, de înclinaţiile copilului, de aspiraţiile lui, de ambianţa mediului educaţional, de
materialul pus la dispoziţie copilului astfel încât să îi confere siguranţă şi plăcere. Relaţia părinte-copil
trebuie să fie una de prietenie, înţelegere, iubire, respect.
In 1954 Dorothy Law Nolte scria:
“Dacă un copil trăieşte în mijlocul criticilor, învaţă şi el să condamne.
Dacă trăieşte într-o lume ostilă, învaţă să se războiască
Dacă trăieşte înconjurat de fricoşi, învaţă şi el să se teamă.
Dacă trăieşte cu veşnice învinovăţiri, învaţă să se simtă vinovat.
Dacă un copil trăieşte între cei ce-l aprobă, învaţă să se placă pe sine.
Dacă un copil trăieşte înconjurat de iubire, învaţă să iubească.”
Felul în care copilul se comportă este puternic influenţat de modul de viaţă de acasă: primeşte el o
hrană adecvată, este îmbrăcat cum trebuie, este suficient de protejat şi educat, ştie să-i aprecieze pe
ceilalţi, să se raporteze la ei, să le solicite ajutorul şi să le ofere atunci când este nevoie?
Orice persoană, fie ea şi un copil are dreptul să se simtă demnă şi de valoare, să i se acorde atenţie
şi de aceea trebuie să fim blânzi cu copiii, corecţi faţă de unele sarcini pe care trebuie să le ducă la
îndeplinire, dar şi noi să respectăm o promisiune făcută pentru că astfel copiii capătă încredere în ceilalţi
300
şi ei la rândul lor vor deveni oameni de onoare, respectându-şi cuvântul în faţa colegilor de joacă şi mai
departe în faţa colegilor de muncă.
Copiii trebuie să respecte anumite reguli care mai întâi sunt reguli de joc apoi devin reguli ale unei
societăţi civilizate, reguli care duc în final la siguranţa lui, a semenilor lui, la evoluţia omenirii.
Copiii au nevoie de libertate, dar de o libertate între anumite limite. Să le dăm posibilitatea copiilor
sa aleagă astfel încât să înveţe să ia decizii. Alegerile să fie totuşi acceptabile si limitate.În relaţia cu
copiii trebuie să avem o voce blândă, prietenoasă. Răbdarea, buna dispoziţie şi dragostea pentru copii vor
fi transmise în mod natural mai departe.Copilul are nevoie de apreciere, să simtă că are succes. De aceea
să le dăm îndrumarea necesară şi mijoacele de reuşită şi chiar dacă nu reuşesc nu trebuie ridiculizaţi,
trebuie să vedem ce este bun în lucrările lor şi să-i corectăm cu blândeţe pentru a nu-şi pierde încrederea
în capacităţile proprii.
Privitor la unele fapte negative este bine să nu le încurajăm, dar nici să le criticăm cu duritate.
Copilul trebuie să ştie că mediul familial este cel în care se poate desfăşura cel mai bine, acolo este
iubit, apreciat, îndrumat, criticat dar nu ridiculizat, pedepsit drastic sau batjocorit.
Şi noi părinţii sau mai târziu educatorii să avem grijă de noi atât din punct de vedere fizic cât şi
psihic astfel încât să fim mereu sănătoşi, dispuşi să-i acordăm copilului atenţia de care are nevoie. Numai
aşa copilul nostru va fi unul sănătos, curajos, prietenos, dornic să înveţe, să coopereze, să-şi asculte
tovarăşii de joacă, să se supună regulilor şi care va reuşi să se integreze cu succes în viaţa de adulţi
formându-si o familie sănătoasă, pe principii morale având „ cei şapte ani de acasă”.
301
Prof.Imbrescu Ana
Grădiniţa „Floare de Colţ Băile Herculane”
unicitatea, personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
sănătos.
302
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
303
PROF. ÎNV. PRIMAR IMBUZAN DANA ADELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 BOGEI
După definiție, cei șapte ani de acasă reprezintă educația primită de-a lungul copilăriei dată de către
părinți, ei fiind așa-zișii dascăli când vine vorba de educația generală ale odraslelor lor. De-aia atunci
când copiii acționează neregulamentar, părinții sunt trași la rost datorită lipsei de educație oferită copiilor
de care sunt responsabili. Sunt insă de altă părere.
Părinții au obligația de a-și invăța copiii să se comporte in societate, pentru că dacă nu o fac, atunci
când copilul va fi în afara casei, el nu va știi modul în care să Familia este prima scoală in care învățăm
cum să ne comportam in societate. In familie copilul învață cum să salute,sa fie tolerant sau să își
recunoască greșelile.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. . Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba
îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient
să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt
Educaţia primită în familie este una esențială și se bazează pe :
Salut - este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
Comportamentul cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
Înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
Manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
Tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa în timp
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.Şi îl va evita pe cel din
urmă.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Bibliografie:
304
Referat
"Cei 7 ani de acasă"
Liceul Tehnologic Nr.1 Popeşti

Prof. Imbuzan Marius
Daca n-ai sapte ani de-acasa, degeaba mai faci studii universitare.
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Familia se întemeiază prin căsătorie si este caracterizata prin iubire si
înțelegere necondiționată si reprezintă forma socială de bază.
In decursul anilor,ne formăm o anumită personalitate care ne marchează destinul. Deoarece familia
se caracterizează si prin grija pentru ceilalți membrii ai familiei,aceasta reprezintă si un templu al
liniștii,afecțiunii si respectului,care sunt elemente de bază ale vieții.
Morala creștină „Familia este cea mai necesara școala de omenie”,ne arata că educația unui copil
depinde si de educația religioasă a acestuia,deoarece religia este disciplina prin intermediul căreia ne
cunoaștem diferite sentimente si ne putem schimba modul de a gândi.
Desigur,educația depinde si de propriul nostru mod de a înțelege ceea ce este bine si ceea ce este
rău si de a alege intre ceea ce este bine si ceea ce este rău,pentru ca noi am fost înzestrați cu rațiune.
Educația primită de la școala poate influenta intr-un procent foarte mare personalitatea unei
persoane. Aceasta educație se poate forma pe baza profesorilor care ar trebui sa fie considerați modele,
întrucât aceștia au reușit sa-si formeze un viitor practicând ceea ce iubesc,dar si pe baza colegilor sau
sfaturilor primite.
Educația a fost si va fi mereu o necesitate. Educația este cel mai important element in viață si in
societate,pentru că aceasta ne face oameni. Cei șapte ani de zile reprezintă o perioadă de invățare ca apoi
toata viața să trecem printr-un examen. Eu cred că se acordă mult prea multă importanţă unui concept ce
datează din străbuni. În primul rând, termenul e expirat...se consideră că până la 7 ani copilul stătea acasă,
eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la scoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul.
De la 3 ani e la grădiniţă şi de la 6 la şcoală.
Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe enrgii, timp, nervi si frustrări copilăreşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea
educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. Care se încapăţânează să
accepte încadrarea şi au dureri dorsale privitor la dorinţele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi
au renuntat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un
fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie.
Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, iar
obligativitatea a devenit niţel desuetă, aşa că la 7 ani unii copii sunt de pus în rama iar alţii...mai puţin.
Cred însă că nu trebuie să mai facem comparaţii la vârsta de 7 ani.Chiar dacă alţii le fac...
Păi pentru mine, cei 7 ani de acasă înseamnă:
1. Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. (Trebuie să ştie ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.)
2. Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să
folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznici, dar să exprime ceea ce simt, nu să
evite să-şi spună parerile)
3. Să fie atent si implicat în ceea ce se întâmpla in jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial
periculos şi, ca revers al medaliei, să poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul
persoanelor cunoscute, continuând cu atentia acordata traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă
cu căştile în urechi, trimiţând SMS-uri, izbindu-se de alţi pietoni şi ignorând culoarea roşie a semaforului,
305
de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, să adune fructele cuiva care şi-a rupt sacoşa, să urce în pom după o
pisica speriată...
4. Să ştie să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să câştige
cu eleganţă (fără a-l umili pe cel care a pierdut)
Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte
din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie. – Eugen Herovanu
Bibliografie:
306
Imre Ildikó,Şc.Gimnazială Tompa László
Când auzim afirmaţia „ Cei şapte ani de acasă”, ne gândim la lipsa de educaţie, la comportamentul
inadecvat al persoanei. Această expersie însă defineşte tot bagajul de cunoştinţe acumulat în primii ani de
copilărie. În această perioadă copilul este pregătit să primească informaţii şi este foarte important felul
transmiterii informaţiilor .
Este ataşat de mama lui, învaţă prin imitaţie atât limbajul, cât şi modelele comportamentale. La
vârsta preşcolară are nevoie de modele, se identifică cu părinţii- deci climatul familiar, educaţia părinţilor,
comportamentul lor pun amprente în viaţa fiecărui copil.
În acei „ şapte ani” copiii ar trebui să înveţe: igiena, ordinea, bunele maniere, exprimarea nevoilor,
autocontrolul,modul de a relaţiona cu ceilalţi,un limbaj adecvat potrivit diferitelor situaţii.
Majoritatea părinţilor se străduiesc să înveţe copilul mai ales în primii trei ani. Se mândresc cu
ei....apoi urmează perioada grădiniţei şi părinţii nu mai sunt atât de atenţi cu copii, ca să nu vorbim despre
clasele primare. În foarte multe cazuri părinţii nu sunt conştienţi de faptul că viaţa de familie este un
model pentru copil. Se ceartă în faţa copiilor, nu au răbdare şi se ceartă şi cu copiii, strigă la ei, le
bat.Violenţa din familie este adusă de copil în şcoală.
Sunt învăţătoare de 28 de ani, am avut mulţi elevi şi m-am întâlnit atât cu cazuri pozitive, cât şi cu
cele negative în ceea ce priveşte educaţia familiară. Din păcate, cu trecerea anilor numărul cazurilor
negative a crescut .
Ce pot face ca învăţătoare?
În primul rând încerc să le învăţ elevilor mei bunele maniere, comunicarea civilizată. Pe lângă
mama lor, acum şi învăţătoarea este un model.Educarea copiilor este prezentă în fiecare oră, dar sunt şi
ore de consiliere, cu obiective bine conturate.
La şedinţele cu părinţii discutăm problemele comportamentale ivite şi rezolvările lor. Am şi
specializarea de consilier pshihologic, deci ţin şedinţe de consiliere pentru părinţi dacă este cazul.
În cazuri mai grave cer ajutorul pshihologului şcolii- părinţilor le place să discute problemele cu
specialişti.Rareori se întâmplă ca învăţătoarea să fie şi consilier psihologic- ca să nu aibă îndoieli, e bine
să fie prezent şi un specialist în domeniu.....să audă acelaşi lucruri de la doi specialişti.
Este foarte interesant,că educaţia copiilor devine datoria mamelor. La şedinţele cu părinţii sunt
prezente mamele elevilor. Dacă sunt probleme în familie, mă sun mamele. Deci- mamele răspund de
educarea copiiilor....pe lângă celelalte probleme- locul de muncă, treburile casnice.
Nu ar fi nicio problemă, dacă copiii ar imita doar modelul lor. Deci dacă auzim expresia „ cei şapte
ani de acasă”, e bine să ne gândim la mame, să le admirăm devotamentul, perseverenţa lor....şi să ne
gândim şi la viaţa familiei respectivă. Mamele se străduiesc, sunt dăruitoare, dar......unele lucruri nu
depind numai de ei.
Sunt învăţătoare, consilier pshihologic şi mamă.....în ciuda calităţilor mele nici eu nu am reuşit să
am un copil „ model”. Intervine genetica, intervine modelul de familie adus de tatăl copilului......deci
mamele se străduiesc, dar nu depinde torul de ei.
Bibliografie:
D. Sălăvăstru „Psihologia educaţiei”, ”, Editura POLIROM, Iaşi, 2004
E. Ioan „Cei şapte ani de acasă“, Editura Didactică şi Pedagogică, 2007
307
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Oradea, structura G.P.P. NR. 51

Educatoare: Indrieş Valeria
„Copilăria” – „un candidat la umanitate” H.Pieron
Importanţa primilor şapte ani din viaţa omului a fost recunoscută de-alungul istoriei. Un copil se
formează şi devine membru deplin al culturii si al familiei din care face parte la aceasta vârstă. El
absoarbe ca un burete din tot ce vede, aude, simte şi trăieşte în mediul care-l înconjoară. Cea mai bună
investiţie a familiei şi a statului este investiţia în copil. Aceasta va da roade peste ani, aducând progresul
ţarii şi poate chiar progresul umanităţii.
Când vorbim despre cei şapte ani de-acasă ne gandim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că,”
un copil are cei şapte ani de acasă”, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „
multumesc” , „ te rog”, care se poartă cuviincios cu cei de vârsta lui, cu adulţii .
Copilăria reprezintă cea mai bună perioada a vieţii pentru educaţie, pentru for-marea şi instruirea
toată viaţa în profi-lul moral-spiritual al acestuia.
. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.
Grădiniţa constituie o mica societate în care fantezia copilului şi toate imboldurile sale naturale sunt
stimulate şi satisfăcute: imboldul de a afla, de a ex-perimenta, nevoia de a se juca. Aici este ocrotit, dar
in mod discret,lăsându-l să caute şi să găsească după mintea lui, modalităţi de acţionare şi căi de
rezolvare. Este plasat într-un mediu stimulent, este pus in situaţii care îl determină să acţio-neze
permanent, într-un mod sau altul, să existe cu ceilalţi împreună, învată totul laolaltă cu cei de seama sa,
învaţă să intre în competiţie cu ei, să colaboreze, să acorde şi să primească ajutorul. În grădiniţă, copilul
devine conştient de posibilită-ţile sale de autonomia sa.
Copilul prin joc şi imitaţie asimilează experienţa umană de care are nevoie manifestând
trebuinţa naturală de a cunoaşte şi de a pune stăpânire pe micul său univers.
308
“Semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un
caracter; semeni un caracter, culegi un destin”
BIBLIOGRAFIE
309
„Arta bunelor maniere la copii”
Prof. Înv. primar Ioanei Elena

Școala Gimnazială Nr. 2, ,,Luca Arbure”
Tinerii părinţi ştiu că această formulă, des folosită în vremea copilăriei lor, nu s-a referit niciodată la
faptul că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care a primit-
o de la ei, ea fiind rezultatul conştiinţei că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa
unui copil. Deprinderile de comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de muncă,
formate în aceşti ani, vor sta la baza caracterului viitoarei personalităţi. Vor contribui sau nu, depinde de
trăsăturile care au fost cultivate în copilărie, la reuşita în viaţă a omului în formare, care este copilul.
Atunci când un părinte doreşte să facă din copilul lui un om care să răzbească în viaţă, să poată
lupta cu toate greutăţile vieţii şi să-şi păstreze sufletul curat şi mintea întreagă până la sfârşit, trebuie să
pornească de la câteva principii.
Trebuie să-şi crească copilul ca pe un om liber, dar să-l facă să înţeleagă că libertatea lui încetează
acolo unde este încălcată libertatea altora.
Prin felul de a se comporta şi vorbi despre oameni, să-i facă pe copiii lor să-i vadă pe ceilalţi
asemeni lor, uniţi prin acelaşi destin şi legaţi între ei prin fire nevăzute.
Chiar dacă, în unele momente, devin adversari într-o competiţie, copiii trebuie să înţeleagă că un
adversar nu este un duşman pe care trebuie să-l urăşti, ci un competitor care-ţi oferă şansa de a-ţi măsura
forţele cu el şi de a te cunoaşte mai bine.
Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe
un lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci, din contră, trebuie să le treacă. Aceste obstacole
ale vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept.
Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul
care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în
propriile sale forţe, de responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai mult decât
poate oferi, pentru a fi ferit de eşecuri.
Tot pentru binele lui trebuie să-i învăţăm să-i respecte pe cei din jurul lui deoarece convieţuirea cu
tot felul de oameni poate crea conflicte.
În vremurile noastre observăm că buna creştere( în sensul de a vorbi numai când eşti întrebat, a lăsa
locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai în vârstă, a-ţi lăuda
adversarul într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce contează cu adevărat este
numai „tupeul”, adică opusul celor spuse mai înainte. Dacă însă am înţelege prin acest „tupeu” o anumită
îndrăzneală în a-ţi exprima opinia sau a-ţi afirma personalitatea fără a-i leza pe cei din jur, atunci aş fi de
acord că acesta este, în zilele noastre, o condiţie a suscesului.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt fără rost,
pentru că ele atrag simpatia celor din jur. Chiar dacă nu se fac remarcaţi, există mulţi oameni morali în
jurul nostru. De aceea, a creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a părinţilor, în primul
rând pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi.
Cred că dezorientarea părinţilor este datorată faptului că nu ştiu care ar fi tipul de om care s-ar
descurca mai bine în această lume. De aceea mulţi iau ca modele ceea ce iese în evidenţă, ce se vede pe
ecrane sau în viaţa de zi cu zi. Aceste modele, însă, apar şi dispar şi, după ce dispar, nu mai ştie nimeni ce
se întâmplă cu ele. Suntem convinşi că fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul lui să fie un om realizat,
nu neapărat din punct de vedere financiar, ci sufleteşte.
De aceea, pe lângă a-l ajuta să-şi cunoască capacităţile trebuie să-l ajutăm să-şi dezvolte acele
trăsături de caracter, care să-l facă să nu se ruşineze de el atunci când se priveşte în oglindă, sau să-şi
poată cerceta senin conştiinţa şi să fie împăcat cu el însuşi.
Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. Familia trebuie să fie pământul
ferm în care puiul de om îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să
înfrunte furtunile vieţii. Ce înţeleg prin pământul ferm? Doi părinţi hotărâţi să accepte, fără să se plângă,
toate greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil. Exista în multe familii, până acum
câţiva ani, ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti (tradusă prin expresia „copii trebuie
310
sărutaţi numai când dorm”) ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe părinţi. Eu cred că dragostea faţă
de copii poate fi un ajutor în formarea lor, nu o piedică.
Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de
comportament, el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece şi
mai distantă faţă de el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea
părinţilor săi îl va face să nu mai repete acea greşeală. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie
că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era mic, faţă de care părinţii nu au avut vorbe bune,
deoarece primul are ce pierde pe când al doilea nu. Pericolul formării unui copil gen D-l Goe, răsfăţat şi
needucat, nu vine de la manifestarea iubirii părinţilor faţă de el, ci de la faptul că părinţii l-au tratat ca pe
o jucărie, s-au amuzat de el de când era mic, i-au făcut toate poftele, fără să-i ceară nimic, au uitat că ei
sunt cei care trebuie să-l înveţe să se adapteze la lumea în care trăieşte, şi nu ei să se lase conduşi de
capriciile copilului.
Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face ( ex. Când vine şi spune „m-am
spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns când
doamna educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi întăreşte acest
lucru prin laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm cum trebuie făcut,
de câte ori este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel copil, care la început
nu a crezut că va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el.
Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele decât
dacă îl critici pentru nereuşite.
Dacă îi spui unui copil că trebuie să treacă strada numai pe unde este marcată trecerea de pietoni şi
să se uite în stânga şi în dreapta înainte de a o trece şi el vine şi îţi spune că a făcut întocmai cum l-ai
învăţat, este bine să-l lauzi şi să-i întăreşti convingerea că, în acest fel se fereşte de accidente, iar când îţi
spune că alţi copii au trecut în fugă, fără să se asigure, să-i spui că putea veni o maşină, pe care copilul,
dacă a fugit, nu avea cum să o vadă, şi să-l lovească. Un părinte nu trebuie să obosească să explice
copilului lui, să dezbată cu el toate problemele. Acest mod de a educa copilul, lăudându-l, este cel mai
eficient pentru că se bazează pe o motivare pozitivă. Oricine este sincer cu el însuşi, chiar om mare fiind,
trebuie să recunoască faptul că lucrează cu plăcere dacă munca lui este apreciată de cei din jur şi că nu se
simte deloc bine dacă tot ceea ce face este criticat.
Bibliografie:
Cei şapte ani de acasă, Silvia Dima
Cartea bunelor maniere, Ed. Flamingo
Cum să ne creştem copiii bine, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006
311
În țara bunelor maniere
Prof. înv. Primar. Ioanei Elena
Școala Gimnazială nr. 2, ,,Luca Arbure”
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
acasă.
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
312
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine
ceea ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să
ne implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
313
CE MAI ÎNSEAMNĂ ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Iobăgel Olivia-Mihaela
Profesor în învățământul preșcolar
Cluj-Napoca
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora
riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor
ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. În plus,
diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. Dacă există multe contradicţii între
regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe
cu cea benefică pentru el.
Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să
mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Valorile s-au
schimbat, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Aceste
diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de
comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate. Libera
exprimare este un comportament încurajat în prezent. Psihologii sustin faptul că, acum 20 de ani copilul
era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare
este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul
se câştigă, nu se impune. Altfel, atunci când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează
sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii.
Psihopedagogii considera că în primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de
abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să
aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se
răzbune. Trebuie sa întrebăm copilul cum se simte atunci când este ajutat şi să-i spunem că la fel de bine
s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el, dezvoltând astfel empatia. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi
împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie
să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica prin cuvinte de genul «sunt furios» şi
să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. De asemenea să nu le încurajăm copiilor
atitudinile nepotrivite. Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează
locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.
Este foarte important ca, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi
dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor
începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în
această perioadă. Să-i învăţaţăm pe copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau să le dăm sarcini foarte
simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit
copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia
inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge
să nu-şi mai asume responsabilităţi.
314
Liceul Teoretic „ Gheorghe Lazăr” Pecica, jud Arad

Prof. ȋn ȋnv. primar Ioja Elisabeta
Etichetăm adesea o persoană cu un comportament neadecvat că „nu are cei șapte ani de acasă”. Ne
întrebăm, în același timp, ce ar trebui „să primească” din familie pentru a deveni o persoană „din stofă
bună”?
Știm cu toții că încă din primele zile de viață, copiii au nevoi. Prima nevoie este aceea de a fi luat în
brațe și de a fi alăptat. Modul de satisfacere al acestor nevoi diferă de-a lungul timpului, de la o generație
la alta și de la o categorie socială la alta.
Dacă în trecut copilul era lăsat să plângă, că deh, i se vor dezvolta plămânii, astăzi mama îl ia în
brațe, plânsul nefiind considerat un moft, ci un mod de comunicare. Astfel, copilul nu va crește cu gândul
că plânsul său nu contează, ci va înțelege că în viață, mama îi va fi mereu alături ca să îi aline suferința.
La câteva luni de viață, orice copil simte nevoia de a explora mediul înconjurător. Dacă pe vremuri
era certat că a tras fața de masă, astăzi știm că o face din curiozitate și nu ca o obrăznicie. A hrăni
curiozitatea unui copil înseamnă a-l ajuta să devină un adult cu imaginație și creativitate.
O importanță deosebită o are și dezvoltarea dexterității, chiar dacă acest lucru înseamnă pereți
mâzgăliți. Poate că în trecut acest lucru s-ar fi soldat cu o pedeapsă aspră. Dacă însă conștientizăm
importanța unei exprimari neîngrădite, optăm pentru susținerea copilului în detrimentul unei cheltuieli cu
o găleată de vopsea.
Începând cu varsta de 3 ani, copiii își formează obiceiuri care vor deveni practici permanente. De
exemplu: spălatul corpului, spălatul pe dinți, pieptănatul, etc. Copilul imită adulții, modalitate prin care îți
însușește reguli de comportament civilizat, cum ar fi: poziția corectă la masă, utilizarea corectă a
tacâmurilor și, nu în ultimul rând, mulțumirile pentru masă. Părintele nu trebuie să uite că este primul
model de urmat în viață. El trebuie să fie atent nu doar la ceea ce îi transmite copilului prin viu grai, ci și
la tonul folosit în exprimare și la propriile acțiuni, puterea exemplului având un rol important în educarea
copilului.
Un loc prioritar în viața copilului îl au și jucăriile. Dacă înainte acesteau constau într-o mașinuță sau
o minge, astăzi locul lor este luat de laptop, tabletă sau telefon pe care le butonează asemeni părinților. O
cărticică frumos colorată poate reprezenta o alternativă la gadget-uri. De aceea, înca din fragedă pruncie,
copilul trebuie familiarizat cu cartea, dezvoltându-i-se gustul pentru citit.
Dacă în trecut copiii erau instruiți să salute cu ”Bună ziua!”, ”Sarut mâna!”, astăzi unii sunt ”Ceau!”
cu toată lumea, iar formula de adresare ”dumneavoastră” a fost înlocuită cu ”tu”. Nu aș opta pentru
alegerea exclusivă a uneia din extreme, ci aș alege calea de mijloc, considerând totuși că respetul nu
constă neapărat în formula de adresare.
Poate însă că cea mai importantă menire a părintelui este formarea unui OM. Creșterea unui copil
cu empatie față de cei nevoiași si transmiterea unor valori morale ca cinste, corectitudine sau credință vor
întregi personalitatea viitorului adult.
Consider că importanța educației primite în primii șapte ani de acasă este foarte mare și va avea o
influență majoră asupra comportamentului copilului și al viitorului adult. Astfel, voi incheia cu un catren:
Are diplome multiple
Doctorand e, evident!
La cei șapte ani de-acasa,
Este, însă, corigent.
315
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Înv. Iojă Maricica

Şcoala Primară Nr. 2 Turluianu
acasă.
propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul
socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
socială şi cultural. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită
igienică individuală şi colectivă. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se
desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,
convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să
se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
BIBLIOGRAFIE
316
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ - ÎNTREBĂRI ALE PĂRINŢILOR-
Prof.înv. preşcolar Ioja Simona Cecilia

Liceul Teoretic Pîncota-Grădiniţa P.P.
Pîncota, jud. Arad
„Cum să îmi educ copilul?/
Ce este mai bun pentru copilul meu?/
Ce ar trebui să înveţe copilul meu pentru a avea succes în viaţă?/
Ce activităţi îl stimulează cel mai bine pe copil?/
Ce trebuie să ştie copilul?/
Ce trebuie să facă în afara şcolii copilul?/
Cât trebuie să înveţe copilul?” ( psiholog, dr. Tiberiu Dughi )
Acestea sunt întrebări cu care se întâlneşte un adult responsabil, preocupat de educaţia copilului, în
urma asumării rolului de educator. „Ar putea apărea o problemă în stabilirea vagă a reperelor, precum şi
din relativizarea acestora”, afirmă psihologul T. Dughi.
Iată câteva întrebări la care încercăm să aflăm repere: „Cine sau ce mă face pe mine să fiu convins
că materia predată la şcoală e bună pentru copilul meu? Sau suficientă? Cine sau ce îmi spune că
activităţile din afara şcolii sunt necesare ( de multe ori aceste activităţi fiind de fapt o prelungire a celor
din timpul activităţilor de la clasă)?”
Reperul îl căutăm în mintea, sentimentele şi acţiunile copilului. Răspunsul ni-l dă copilul. Atunci
când remarcăm la copiii noştri starea de bine dată de descoperirea propriilor capacităţi şi motivaţii, atunci
când vedem implicarea totală a copilului în acţiuni care îl duc spre dezvoltare şi creştere, atunci când
copilul este capabil să analizeze, să decidă şi să acţioneze în mod autonom pentru a rezolva situaţiile
existenţiale cu care se confruntă- rezolvare de sarcini intelectuale sau menţinerea unei prietenii, atunci
putem ştii că reperele alese sunt bune pentru acest copil.
Dar cum putem face acest lucru?
Doar fiind atenţi la copil, privindu-l pe acesta ca pe o fiinţă complexă şi unitară. Copilul nu este
doar un povestitor, nu este doar o persoană care are nevoie de joc, sau care trebuie să facă sport. El
întruneşte toate acestea în acelaşi timp, în diverse proporţii. Societatea pune accent doar pe partea
şcolară, pe partea de învăţare. A învăţa nu se referă doar la procesul didactic din şcoală. Învăţarea se poate
realiza în orice situaţie şi experienţă de viaţă prin activităţile propuse de către familie, activităţi care să îi
stimuleze intuiţia, creativitatea, capacitatea de a fi el însuşi, altfel decât ceilalţi, dar împreună cu ceilalţi.
Dacă şi adulţii abordează o astfel de atitudine, atunci şi activităţile vor fi diverse şi reale situaţii de
învăţare oferite împreună cu copiii şi pentru copii, prin petrecerea unui timp de calitate cu copilul tău.
Activităţile de timp liber ale părinţilor cu copiii diferă, unele tind să fie mai importante, cum ar fi :
petrecerea timpului cu cei dragi, a asculta muzică, a amenaja casa, activităţi gospodăreşti- gătit,
grădinărit, activităţi distractive, vizionare de programe TV, care apoi se dezbat între membrii familiei,
respectându-se opinia pertinentă a fiecăruia, intervenind doar în situaţiile unor comportamente deviante
ale copilului, evitându-se negativismul deconstructiv.
În urma unor statistici realizate de dr.psiholog T.Dughi, într-un studiu al particularităţilor ale
propunerilor părinţilor în ceea ce priveşte activităţille de consum cultural, se remarcă durata timpului
petrecut de copil cu familia: cei mai mulţi petrec 1-3 ore pe zi cu familia, cam 40%, alţii petrec 4-6 ore cu
familia, cam 35%, 7-9 ore, cam 12%, mai mult de 9 ore,cam 6%, mai puţin de o oră, cam 3,5%.
Totodată timpul petrecut de părinţi cu copiii lor diferă de la mediu urban la cel rural, în ceea ce priveşte
valoarea acestor activităţi.
Iată că nu este suficient să constatăm cantitatea timpului petrecut de copil cu familia ci şi calitatea
acestui timp. Tipurile de activităţi identificate sunt: realizarea de teme, în cazul şcolarilor, pentru a lua
masa şi activităţi distractive, într-o mică măsură este pentru a munci, şi în cea mai mică măsură pentru a
face sport. Activităţile intelectuale propuse copiilor oferă o posibilitate redusă de relaţionare părinţi-copii,
la polul opus situându-se activităţile distractive, acestea realizând în mare măsură o bună relaţionare înter
părinţi şi copii.
Îndrăzniţi să oferiţi copilului posibilitatea să îşi descopere propria personalitate în mod creativ, să
vă construiţi împreună un tipar al timpului de calitate petrecut cu copilul dumneavoastră.
317
„Îndrăzniţi să fiţi altfel, într-o lume care ne propune să fim la fel!” ( psiholog dr. T.Dughi)
BIBLIOGRAFIE:
T. Dughi, Set de valori al părinţilor şi consum cultural propus copiilor, Ed.Univ.”Aurel Vlaicu”,
Arad, 2011
C.Jucu, Tica Teca, Ed. Gordian, Timişoara, 2016
318
„Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor”
Valeria Mahok
Prof. înv. preșc. Ion Axenia Simona

Grădinița cu P.P. Step by step, Galați
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani
de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Şcoala şi alte medii educaţionale nu
pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Încă de la naştere,
fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale.
Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe
toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care
intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului,
imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o
nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o
satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”.
Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, sunt importante în
dezvoltarea copilului .Acea dorinţă permanentă manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe -
reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul vârstei de 9 luni apare
nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune cu condiţia de a asigura un mediu sigur
pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe
mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să
vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea
armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei
obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în
jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să vorbească în
permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul
adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest
obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu
expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să
mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi
stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap
părinţilor. „Daca trage de faţa de masă, el nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge
la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”.
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza” .După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste
crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
După 5 ani înţeleg regulile, iar între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în
care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de
întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
319
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă
(începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze
într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii
care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai
pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la 6 - 7 ani? - un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social.
ceilalți.
și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială, copilul, însușindu-și acest set de
reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare.
În concluzie putem spune că, în cei şapte ani de acasă, copiii îinvață - deprinderi de autoservire -
ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si
emotţilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără
greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a
răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt
copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei
sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor
atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot
restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc..,
altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul
de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător
în forţele proprii. Astfel, înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim
ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către
ceilalţi.
320
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. preșc. ION GABRIELA SANDA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 3 TULCEA
mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". (
,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
acasă.
321
BIBLIOGRAFIE
322
Prof. Ion Georgeta-Corina

Şcoala Gimnazială Nr.1 Poiana
“ Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter nu valorează nimic.”
CICERO
Din punctul meu de vedere, cei şapte ani de acasă contribuie esenţial la formarea caracterului unui
copil. În primii ani de viaţă, înainte să meargă la grădiniţă, copilul este educat de familie, deprinde buna
creştere dată de părinţi, reguli elementare de purtare, de relaţionare, de comunicare, îşi însuşeşte nişte
principii morale - valori umane, dacă părinţii le practică, cum ar fi: Adevărul, Frumosul, Binele, Iubirea,
Altruismul, Omenia, Onoarea, Demnitatea. Educaţia până la şapte ani înseamnă că în mintea şi sufletul
unui copil pătrund valorile şi principiile de viaţă pe care, conştient sau inconştient, le va urma tot restul
existenţei. De aceea, această perioadă de şapte ani din existenţa unui copil este crucială, de ea depinde
succesul sau insuccesul viitorului adult, modul în care copilul se va integra în societate şi va dovedi prin
comportament că este OM, că are CARACTER, nu doar inteligenţă.
Înţelepciunea omului simplu sintetizată în proverbe ne spune: „A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e
lucru mare!” Omenia se dobândeşte, nu ne naştem cu ea. Omenia implică efortul de a dori să-i înţelegi pe
cei din jurul tău, să empatizezi cu ei, adică să te pui în locul lor. A fi om presupune lipsa egoismului,
disponibilitatea de a face sacrificii fără să aştepţi nimic în schimb, dăruire faţă de semenii tăi, dar şi
înţelegere şi respect pentru orice formă de viaţă! Mulţi părinţi uită menirea lor, rolul lor în devenirea
copilului, în formarea caracterului acestuia, şi sunt preocupaţi mai mult de aspectele materiale: să
mănânce bine, să aibă jucăriile dorite, să fie îmbrăcat la modă sau să deţină ultimul model de telefon. Uită
de nevoile sufletului, de modelarea spiritului, adică de afecţiune, mângâiere, încurajare, sprijin moral de
fiecare dată când copilul are nevoie. Obiectele nu au cum să suplinească sentimentele, cum să hrănească
sufletul copilului, cum să-i spună cine este, pentru că verbul primordial este „A FI”, nu verbul „ A
AVEA”. Caracterul copilului se formează şi prin educaţia informală, impactul experienţelor trăite poate fi
pozitiv sau negativ în funcţie de împrejurări şi repercursiuni: „Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”
Larry Fields
Temelia bunei creşteri se pune în familie. Şcoala continuă şi dezvoltă ceea ce părinţii deja au sădit
în sufletul copilului, formând o persoană respectuoasă şi demnă de a fi respectată. Simt o durere profundă,
de fiecare dată, când părinţii îmi reproşează mie, ca dirigintă, că elevii au un vocabular nepotrivit, vulgar,
că şi comportamentul din pauze lasă de dorit. E foarte greu să îndrepţi un astfel de copil care provine
dintr-o familie în care limbajul vulgar este prezent, iar autoritatea părinţilor lipseşte. Avem nevoie să
colaborăm eficient cu părinţii, să se implice concret şi permanent în educaţia copilului. Interesul comun
este să formăm Oameni care să comunice eficient, să se manifeste politicos şi să relaţioneze în societate
sănătos, respectând nişte valori morale.
Copilul are nevoie de timp de calitate petrecut cu părinţii, să simtă afecţiunea acestora şi cât este de
important pentru ei. Astfel, părinţii dovedesc că sunt implicaţi şi devotaţi, iar cei şapte ani de acasă vor
oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu copilul. Metaforic, cei şapte ani de acasă reprezintă o haină
pe care o îmbrăcăm în călătoria vieţii noastre. Aceasta poate fi aleasă, apreciată, lăudată, admirată de cei
pe care-i întâlnim sau, dimpotrivă, poate fi criticată, denigrată, ruptă de persoanele ce ne ies în cale. Hai
să purtăm Haină aleasă – Haina celor şapte ani de acasă!
Haina celor şapte ani
În toată trecerea prin ani

Alături fii de cei sărmani,
Să nu te lăcomeşti la bani
De cinste sunt destui orfani.
Şi-n fiecare zi din săptămână

Să fii mereu cu voie bună,
Să implineşti ce ai de împlinit,
323
Să mulţumeşti, să fii şi mulţumit.
Cu haina celor şapte ani de-acasă

Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde-ai fi, te are-n seamă
Un crez şi-o inimă de mamă!
Tu prin gândire şi prin faptă,

Ai grijă s-o păstrezi curată!
324
Şcoala Gimnazială Nr.1 Poiana, Dâmboviţa
An şcolar: 2017-2018
Prof. Ion Georgeta-Corina
PROIECT DE ACTIVITATE EXTRAŞCOLARĂ

DIN SUFLET, PENTRU MAMA!
Data: 8 Martie 2018

Clasa: a VII-a B
Tema activităţii desfăşurate: „Din suflet, pentru mama!”
Obiectivele proiectului:
 Exprimarea dragostei şi a recunoştinţei faţă de mămici;
 Dezvoltarea creativităţii şi a imaginaţiei;
 Descrierea mămicilor prin cvintete, metafore, versuri
 Formarea abilităţilor practice prin realizarea unor fişe expresive pentru mămici;
 Dezvoltarea aptitudinilor şi înclinaţiilor artistice ale elevilor.
Perioada desfăşurării: 7-8 martie 2018

Locul desfăşurării: sala de clasă
Persoane prezente:
o Prof. Ion Georgeta-Corina
o Elevii clasei a VII-a B
o Mamele elevilor
Desfăşurarea activităţii:
În data de 7 martie, elevii au creat cvintete, metafore expresive pentru a-şi caracteriza mamele, au
căutat versuri dedicate mamei şi au realizat apoi fişe expresive pentru panourile din clasă, astfel încât
mămicile să fie impresionate de aspectul acestora. Iar de ziua acestora, am mai decorat clasa cu baloane
pe care am scris citate despre MAMĂ şi am notat pe tablă titlul activităţii, data, un mesaj emoţionant
pentru mămicile care au primit un DAR de SUFLET – un moment artistic – sceneta:” MAMĂ,
ASCULTĂ-MĂ CU OCHII!”
Activitatea a fost apreciată şi mămicile prezente au fost încântate de interpretarea copiilor, la final
au făcut fotografii cu aceştia şi au primit diplome.
Rezultate:
• Cvintete şi metafore inedite prin care mamele au fost descrise;
• Fişe expresive şi baloane cu citate dedicate mamelor pentru decorarea clasei;
• Moment artistic apreciat
• Fotografii cu elevii şi cu mămicile;
• Diplome atât pentru mămici, cât şi pentru elevi.
325
326
327
328
329
Prof. înv. preșcolar Ion Mihaela
Şcoala gimnazială „George Coşbuc” GPN 50, Brăila

Copilul, imediat după naștere, începe să crească și să progreseze. Modificările corporale cantitative
realizate de creștere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creștere se
asociază cu transformarea treptată a calităților psihice ale copilului prin îmbunătățirea lor. Între creșterea
corporală și dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Forma și fondul calitativ al
modificărilor nu se stabilesc definitiv și irevocabil doar în primii șapte ani de viață. În tot timpul
copilăriei și adolescenței, educația poate modifica trăsăturile negative ale copilului. educația trebuie să
urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt
obținute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se poate cere
copiilor o altă comportare decât cea observată la părinții lor. Utilizarea formelor de politețe este strâns
legată de obiceiurile părinților.
Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații aspre sau să fie o consecință
a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea și la părinți supunere față de
aceste reguli. Va veni regulat la masă la oră fixă dacă va observa asta la părinți. Copilul nu trebuie
bruscat, căci forțarea aduce după ea încăpățânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu
mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune decât cea brutală. ”Nu vrei să
mănânci cu toată lumea!...Mâine vei mânca singur!” Și dispoziția nu trebuie modificată.
Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie îndepărtat de contactul cu oamenii străini. Dacă
sosesc musafiri, copiii sunt invitați să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greșeală.
Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există și alte firi și diverse obiceiuri. Părintele
poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, gesturile sau cele spuse de invitați, dar acest
obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari și va completa interesul lui pentru
cunoașterea lumii. Trebuie să existe un acord între desfășurarea armonioasă a vieții de familie și
obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecințele neîndemânării sale în
mișcări și cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie
compuse din atitudini care se iau în mod automat și nu prin rațiune. Ele trebuie să aibă ca bază: politețea,
delicatețea, tactul, bunătatea, etc
Urmează întrebarea: ”Cum trebuie să se comporte părinții ca un copil să capete cei șapte ani de
acasă?” În mod normal, psihicul unui copil este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită
în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educația trebuie
să ducă la obținerea treptată a dezvoltării inhibiției corticale, adică la reținerea unor manifestări negative.
După vârsta de trei ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă și pot fi influențați de procesul
educației și al instruirii primite de la părinți în casă. Nu orice cunoștință sau sfat primit devine pentru
copil convingătoare și îndemn la o comportare pozitivă.
Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preșcolară. Exemplele bune din viața
familială vor influența în mare măsură comportarea lui psihică. Educația copilului trebuie să fie astfel
orientată, încât el, însușindu-și modurile de acțiune ale părinților, să se călăuzească după ele în practică.
Un loc important în educarea copilului până la 10 ani îl au jocurile și jucăriile. O fetiță are o păpușă.
Părinții trebuie să vegheze ca fata să o întrețină în condiții bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită
stricarea jucăriilor. Ruperea și murdărirea lor sunt atitudini care pot obișnui copilul cu dezordinea și lipsa
de igienă. În jocurile colective, părinții nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinară și expresiile
urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Se pot juca
”De-a doctorul”, unde acesta dă ”Bună ziua”, spune vorbe blânde și încurajează pe bolnavi. Se pot juca
”De-a școala” unde profesorul salută copiii și spune ”Mulțumesc” după fiecare răspuns. În jocurile cu
obiecte din viața reală, copiii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În
scop educativ, părinții pot da copiilor diverse însărcinări casnice: procurarea de alimente, unde nu se vor
permite nereguli sau minciuni în mânuirea banilor. O sarcină precisă și bine organizată, oferă plăcere
copiilor și are valoare educativă. Se va dezvolta la copii sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea
greutăților casnice, obligația de a vorbi frumos cu alți oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din
păcate există și exemple proaste, de care trebuie feriți copiii.
330
Ambianța familială influențează temperamentul copiilor. Dacă în casă este bună înțelegere și
armonie, temperamentul copilului va lua un aspect calm și de bună dispoziție. Cu cât copilul este mai
mic, cu atât este mai influențat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie, prin autoritatea lui, să intervină mai
activ, copilul înregistrând în mod subconștient toate stările lor sufletești. Părinții nu trebuie să se
lamenteze și să prezinte în culori negre greutățile vieții. Dacă un copil aude pe unul dintre părinți cântând,
prin imitare, va încerca și el să fredoneze. Pentru formarea ”celor șapte ani de acasă” exemplele sunt mai
folositoare decât discursurile sterpe.
331
Educaţia copilului în familie
GRĂDINIȚA P.P. NR. 4 CARANSEBEȘ

Prof. Înv. Preșc. ION SIMONA
Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte
viitorul social al copilului. Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în
care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă,
iniţiativă; părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu;
părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr
dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre”. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În
educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă
mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul
contrar.”
Educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i
transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol
important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul
sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică și afectivă. Comportamentul
plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentului comuniunii sociale. El
favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu
mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.”
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o
grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă
violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că
aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu
asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din
categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.” Toate acesta
îl pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere
în părinţi.” Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi,
rudenii etc, atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost
armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”
problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce
priveşte educaţia copilului său este una uriaşă.
După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor
este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se alcătuiesc primele
temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau
nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate
sau un pungaş mărunt.” Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie.
BIBLIOGRAFIE
• Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
332
Cei 7 ani de acasă: norme și valori esențiale pentru succesul viitorului copilului
IONCIU MAGDA
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educationale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
vindecând lenea, egoismul .
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
familie.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educational.
Fie că este vorba despre viața de acasă, fie ca vorbim despre educația de la grădiniță sau școală,
copilul trebuie învățat să ințeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i
le stabilesc părinții sau educatorii.
Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre educația copilului
său.
Nu e usor sa păstrezi regulile constante însă este de mare importanță asigurarea unei linii de
constanta în principii. Dacă este tolerat un anume comportament într-o zi ,iar în ziua următoare nu mai
este tolerat - copilul va fi dezorientat. Constanta regulilor dă copilului un sentiment de siguranță. A fi
ferm și constant nu înseamană rigiditate.
Părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și să respecte - și ei la rândul lor – niște
reguli de viață și comportament. Copilul învață de la proprii săi părinți cum să își respecte părinții - prin
exemplul pe care îl dau părinții.
Copiii au tendința de a încălca regulile și este perfect normal. Ca act educațional însă, părintele
trebuie să înțeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și trebuie respectate, pe cât
posibil. Asta înseamnă o educație resonsabilă și duce la creșterea unui adult responsabil.
333
Bibliografie:
334
CEI 7 ANI DE ACASĂ
IONELA CRISTINA MATACHE
acasă.
BIBLIOGRAFIE
335
Profesor: Ionescu Alexandra

Şcoala Gimnazială Podenii Noi, structura Valea Dulce, jud. Prahova
Lucrez cu copiii de cȃnd am terminat studiile, acum unsprezece ani. Întotdeauna am considerat
esenţială educaţia primită în primii ani de viaţă, iar realitatea şcolară îmi demonstrează importanţa „celor
şapte ani de acasă”.
Ce diferenţă între copiii ce provin din familii care acordă un interes deosebit creşterii şi dezvoltării
armonioase şi copiii crescuţi fără limite, fără nimic să-i îngrădească! Primii manifestă respect in orice
situaţie, ceilalţi doresc să fie trataţi cu respect, fără să ofere prea mult în schimb. Consideră că li se cuvine
totul, aşa cum au fost crescuţi.
Ca părinte, înţeleg că limita dintre severitate şi permisivitate este foarte fină. Perfect ar fi să găsim
îmbinarea aceea potrivită, care să ne ajute să creştem copii care să se simta bine cu propria persoană, să
fie stăpȃni pe sine, conştienţi că nu trăiesc singuri, ci într-o societate civilizată, cu reguli de respectat.
Bunul-simţ şi respectul trebuie să primeze: „respectă şi vei fi respectat”.
În această eră a tehnologiei, latura umană trebuie recȃştigată. Copilul are nevoie de îndrumare,
pentru a-şi construi, a-şi însuşi un sistem de valori ce îl va însoţi întreaga viaţă. În copilărie se pun
bazele, iar, mai tȃrziu, familia şi şcoala, în egală măsură, contribuie la dezvoltarea tȃnărului.
Dar ce înseamnă” cei şapte ani de acasă”? Bun-simţ, empatie, deschidere, interes pentru binele
celuilalt – sunt principiii care se învaţă acasă, în cei cȃţiva ani pe care copilul îi petrece preponderent în
mediul familial. Părinţii şi cei din familie cu care copilul vine permanent în contact contribuie la formarea
micuţului, ce va intra apoi în colectivitate.
Nimic nu e mai important decȃt modul în care copilul a fost învăţat să se poarte cu cei din jur, adulţi
sau colegi, modul în care răspunde, pune întrebări, acţionează. Ca mamă, îmi doresc să reuşesc să îi
transmit fetiţei mele principiile care să o ghideze în viaţă, să o ajute să îşi găsească fericirea şi liniştea
sufletească. Ca profesor, sper să ajut şi să formez caractere frumoase, oameni puternici, capabili să
schimbe lumea în bine.
Esenţial este ca familia să înţeleagă rolul important pe care îl are în educarea propriului copil, să nu
lase această imensă responsabilitate doar în „mȃinile” şcolii.
336
Prof. înv. primar, Ionescu Dan

Liceul „Preda Buzescu” Berbești, jud. Vâlcea
Expresia „cei șapte ani de acasă” ne duce cu gândul la educația pe care copilul o primește de la
părinții lui, educație care să ducă la formarea personalității și comportamentul acestuia până când merge
la școală.
Realitea zilelor noastre ne face să tragem concluzia că nu prea mai există cei șapte ani de acasă,
deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede. Rămâne în
continuare ideea de bază că normele de conduită se formează în familie ceea ce face ca această expresie
să fie valabilă în continuare, scoala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze
ulterior normele deja deprinse în familie.
Concluzia care s-a conturat este aceea că întreaga responsabilitate este „aruncată” pe umerii
părinților privind formarea comportamentului fiului sau fiicei lor începând în cadrul familiei, la magazin,
pe terenul de sport, la teatru, pe drum, în vizite la rude sau prieteni și chiar la joacă.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă înseamnă că acesta este bine crescut, știe să
salute, să spună „te rog”, „mulțumesc”, să se poarte cuviincios cu cei de vîrsta lui și cu adulții. Toate
acestea constituie o rampă de lansare a copilului în societate. Aceste bune maniere se îmbunătățesc pe
parcursul etapelor de dezvoltare ale unui om, dar baza o reprezintă modelele oferite de familie.
În ciclul primar în care profesez, nu de puține ori am auzit părinți spunând „pentru acest lucru l-am
dat la școală” sau „are timp să învețe pînă termină școala”, cu referire, nu numai la cunoștințele teoretice
pe care trebuie să le asimileze copilul prin venirea la școală, ci și la deprinderile de comportament pe care
trebuie să și le formeze elevul pentru a deveni un copil bine educat.
În acest sens trebuie să-i facem și pe părinți să înțeleagă că este mai simplu ca fiecare copil să vină
cu un bagaj de bune maniere formate în familie, acordând importanță acestora. Să conștientizeze faptul că
educația unui copil nu înseamnă numai în a-l învăța să citească, să scrie și de a obține rezultate bune la
școală, ci și ei trebuie să fie un exemplu bun pentru copilul lor, să-l obișnuiască subtil cu anumite reguli
pe care trebuie să le respecte în familie și apoi în public, să-și iubească copilul necondiționat, indiferent
de note, de cum arată și de ceea ce face, să profite de această vârtă a copilăriei când sunt curioși, dornic să
învețe, să descopere lumea. Deprinderile bune se formează în familia iar în mediul din afara familie se
consolidează.
Problema educație copiilor în familie se acutizează pe zi ce trece din cauza lipsei părinților, fizică
sau nu, din viața copiilor, din motive diferite, indiferenței unor părinți care spun că „ tot îl duc la școală,
învață acolo” și pe de altă parte, a părinților care se străduiesc să-și educe copilul, dar nu obțin rezultatele
pe care și le doresc.
Părerea mea este că aceste probleme trebuie să le luăm în seamă și să găsim mijloacele prin care să-
i convingem pe părinți, să-i pregătim și să-i sprijinim ca să le ofere copilului lor „cei șapte ani de acasă”.
337
Cei 7 ani de acasă
Profesor Ionescu Larisa

Şcoala Gimnazială Brăneşti
Loc Brăneşti, jud. Timiş
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
copilului.
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.lui. Până
la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil
să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un
lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),
apreciază recompense. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu
bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai
mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie
cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de
spus şi să nu i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul, dar conştientizează
într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Când ajung la şcoală, copiii vor primi multe alte sfaturi de la doamna educatoare, de la doamna
învăţătoare şi de la toţi profesorii din şcoală. Toţi aceştia vor da sfaturi zilnic, iar copiii trebuie să
înţeleagă că este bine să primească sfaturi şi că este la fel de bine să ţină cont de ele. Se întâmplă uneori
338
să mai greşească, dar toţi cei din jurul vor avea grijă să îndrepte greşelile.Copiii trebuie să ştie că atunci
când greşesc, nu trebuie să se sperie ,ci este important să se corecteze, iar dacă se intâmplă ca în anumite
situaţii să nu ştie cum să se comporte sa apeleze la cei mari cum să procedeze,fără frică sau ruşine.
Bibliografie:
* Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă, Cristiana Boca (coord.), Mihaela Bucinschi,
Cristina Popescu, Ecaterina Stativă - Bucureşti: Educaţia 2000+, 2008
*Cei şapte ani de acasă, Codul bunelor maniere pentru copii, Mihaela Gîgâ, editura Coresi,
Bucureşti, 2001
339
FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIE
Prof. Ionescu Marilena

Colegiul Tehnic „Dimitrie Dima” Pitești
Nu este ușor să fii părinte în zilele noastre. Printre rolurile familiei este și acela de a asigura
educația copiilor din toate punctele de vedere. În acest sens exemplul personal, al părinților este esențial
deoarece aceștia sunt copiați în tot ce spun și fac.
Pentru a fi un părinte model aceștia, și tată și mamă trebuie să aibă o anumită conduită: unitate de
vederi, autoritate, dragoste și respect față de copii, interes pentru activitățile și reușitele copiilor lor,
apreciere pozitivă dar mai ales să existe o concordanță între ceea ce cer și ceea ce fac. În viața de familie
părinții trebuie să manifeste exigențe de ordin moral, etic dar în același timp acestea trebuie să fie
evidente prin faptele lor concrete. Când valorile pozitive însușite acasă de la părinți sunt regăsite de elevi
la școală prin orele de consiliere, ele devin un mod de a fi, devin parte din comportamentul copilului și
viitorului adult.
O familie în care există armonie va da un adult normal; o familie dezorganizată va da cu greu un
adult care să fie capabil să-și întemeieze o familie adevărată. O familie cu un singur copil este mai săracă
decât una cu mai mulți copii, indeferent câți. Sunt invocate multe motive impotriva unui număr mare de
copii dintr-o familie dar se pierd din vedere numeroasele beneficii sociale, educative și chiar materiale.
Într-o familie cu un singur copil toată atenția e îndreptată către acesta; i se fac toate poftele devenind un
răsfățat, la un moment dat considerând că i se cuvine tot, că are dreptate în toate. De aici până la
integrarea socială normală în colectivele de elevi este cale lungă. Același lucru se poate spune despre
familiile dezorganizate formate dintr-un singur părinte sau cu părinți ce trăiesc în concubinaj. Mulți
părinți au ales să-și lase în voia sorții proprii copii promițându-le o situație materială mai bună. Numai că
aceasta întârzie să se producă iar dragostea, afectivitatea nu pot fi înlocuite de bani. Aceștia nu pot
cumpăra afecțiunea părinților și dorul de aceștia. Și atunci cine educă acel copil? Banii? Vecinii? Ce mai
poate face școala pentru el? O mamă care își crește singură copilul sau copiii este ea însăși vulnerabilă și
e foarte greu să transmită copilului ei stabilitatea emoțională de care acesta are nevoie. Concubinajul,
abandonul și decesul sunt tot atâte motive care împiedică o dezvoltare normală a personalității copilului și
care pot duce la insuccesul școlar.
Adesea ne plângem de comportamentul elevilor noștri și nu ne plângem degeaba. Politica în
educație a dat frâu liber elevilor să facă aproape tot ce vor în timp ce profesorii au devenit un fel de
observatori care nu au voie să ia nicio măsură. Și ne întrebăm câtă educație mai primesc elevii noștri
acasă, în familie. Unde sunt cei „7 ani de acasă?”
Elevii sunt așa pentru că acasă nu li se dă niciun fel de educație fiind lăsați la voia întâmplării,
mergându-se după principiul „se descurcă el”. Și așa e. Ca să te descurci în ziua de azi, elevii învață că
trebuie să fie obraznici, nesimțiți, egoiști, indiferenți și, mai rău să nici nu vrei să te schimbi.
Ora de dirigenție a devenit ceva anost, fără noimă într-o societate care se dorește capitalistă,
imorală. Cum să-i vorbești elevului despre cinste când el nu o vede în jurul lui? Și degeaba încerci să-l
convingi dacă acasă vede altceva, nu ce-i spui tu.
Înainte ca școala să facă ceva, părinții trebuie să fie cei care să educe elevul. Dar câți părinți sunt
pregătiți să facă asta? Cred că educația elevilor ține și de pregătirea profesională a părinților. Din
activitatea didactică de până acum am constatat că părinții intelectuali sunt mai atenți cu copiii lor, sunt
mai implicați în educația acestora.
Familia este leagănul civilizației, căci o familie e constituită dintr-un bărbat și o femeie care devin
tată și mamă pentru copiii lor. Comunicarea, dragostea și respectul sunt esențiale într-o familie alături de
responsabilitate și unitate de concepții și idealuri.Viitorul copiilor, formarea unor convingeri, deprinderi și
caractere sănătoase dintr-o familie depind de toate aceste valori transmise prin părinți.
Sunt de părere că astăzi este necesară o școală a părinților care să-i formeze, să-i învețe cum să-și
educe copiii în primii ani de viață pentru ca aceștia ajungând adulți să știe la rândul lor să se comporte
civilizat oriunde și să aibă un sistem puternic de valori morale și sociale.
340
STUDIU DE SPECIALITATE
FAMILIA – PEPINIERA EDUCAŢIEI
Ionescu Mihaela-profesor pt. înv. primar

Şcoala cu cl. I- VIII Crăciuneşti-Maramureş
Alături de şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia copilului. De educaţia
copiilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de
acestea sunt mai puţin organizate decât cele care provin din familie și şcoală. Familia exercită o influenţă
deosebit de adâncă asupra copiilor.
Sarcina educării copiilor şi a pregătirii pentru viaţa socială este atât de complexă, încât nu poate fi
înfăptuită fără ajutorul familiei. Aceasta este prima şcoală a copilului şi adeseori ea exercită asupra
acestuia o influenţă atât de pronunţată, încât urmele ei rămân pentru toată viaţa.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din mai multe puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic.
Fizic, familia se preocupă de dezvoltarea armonioasă a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea
copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se
îngrijeste de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra
dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl
obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada
pubertăţii schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a
copilului. Prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea
unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
Dezvoltarea intelectuală începe în cadrul familiei unde copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul,
precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această
direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex:
despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii
încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copiii pun cele
mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părintii îi ajută să-şi însuşească un număr mare de
cunoştinte, răspunzând cât se poate de corect şi exact.
În ceea ce priveşte educatia morală a copiilor, în familie se formează cele mai importante deprinderi
de comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel
mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept
şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze
în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil,
să fie un bun coleg şi prieten.
Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul
copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu
viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc.). Mijloacele mass-media şi în mod special televiziunea,
exercită o influenţă puternică asupra educaţiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenţă strict pozitivă
sau strict negativă; pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogăţire a cunoştinţelor, dar
pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocentă a copiilor într-un
sens negativ.
Părinţii trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului cât şi
emisiunile pe care le urmăreşte. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipseşte cu
desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini şi nici plăcere pentru
diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinţii trebuie să respecte opţiunea copilului.
Părintii trebuie să aibă o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obţinută cu
ajutorul pedepselor sau a violenţei şi nici printr-un exces de bunătate şi satisfacerea oricărei dorinţe.
"Adevărata autoritate derivă din exigenţa părinţilor faţă de comportarea copiilor, îmbinată cu respectul
faţă de aceştia". Copilul trebuie să simtă iubirea pe care părinţii i-o poartă, dar este necesar să ştie că nu-i
vor îngădui orice capriciu.
341
Educarea unui copil nu este un lucru atât de uşor. Unii părinti, având concepţii învechite, cred că ei
ştiu cel mai bine să-şi educe copilul, neacceptând sfaturi din exterior. În prezent, există o mulţime de
cărţi, filme şi emisiuni special realizate pentru îndrumarea pedagogică a părinţilor. Familia de azi are tot
mai puţin timp de a sta împreună, de a dialoga. Părinţii trebuie să acorde suficient timp copiilor pentru ca
aceştia să-şi exprime liber părerile lor, să-i asculte, să-i lase să vorbească mult. Câştigându-le încrederea,
să-i ajute să-şi abandoneze inima, încredinţându-le frământările lor, cerând explicaţii şi sfaturi de la ei.
Sunt trei sentimente ce asigură stabilitate copilului şi formarea unei corecte păreri despre sine:
unicitatea, apartenenţa, simţământul că este iubit.
Fiecare copil trebuie să recunoască faptul că e unic şi poate aduce o contribuţie în familie pe care
nimeni altcineva nu o poate aduce. Pe măsură ce copilul e înconjurat şi îmbrăţisat cu iubire, acesta îşi
dezvoltă o sensibilitate pentru dragoste şi simte că aparţine familiei şi creşte încrederea sa în oameni.
Iubirea necondiţionată dă copilului o mare siguranţă şi-l ajută să devină o persoana serioasă şi matură.
Autoritatea părintească e o realitate şi o responsabilitate ce trebuie exercitată deoarece copiii au
nevoie de călăuze care să le vorbescă, să-i sfătuiască, să-i corijeze cu iubire, ţinând seama de faptul că
modelăm persoane, nu obiecte. Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se
dezvinovăţească, insistând pe o sinceritate maximă.
Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste reuşim să
punem ordine în multe. Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret,
pentru ca ei să-şi deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă.
Cei doi factori educativi, şcoala şi familia, trebuie să aibă acelaşi scop - formarea personalităţii
umane integrale şi armonioase. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în
educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, balanţa
înclină în favoarea şcolii, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile
educative ale celor doi factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind s-o
completeze pe a celuilalt.
BIBLIOGRAFIE
1. Norman, Goodman - Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider, 1992.
2. Victor, Ţârcovnicu - Pedagogie generală, Bucureşti, Editura Facla, 1975
3. Anthony, Giddens - Sociologie, Bucureşti, Editura Bic All, 1997
4. Florica Orţan: - Managementul educaţional, Editura Universităţii Oradea, 2004
342
COPII FĂRĂ COPILĂRIE
Rodica Ionescu, Liceul Teoretic Videle
Motto:
"Suprema pedagogie este casa parinteasca"
F.M. Dostoievski
Printre drepturile stipulate în Convenţia asupra Drepturilor Copilului adoptată de către Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite, încă din 1989, se stipulează:
 Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții
nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale.
 Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o munca
ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze
sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
 Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală și socială.
Convenția a fost asumată și de România prin adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea
Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001).
Dreptul la educaţie implică atât educaţia formală, instituţionalizată, cât şi la cea nonformală, primită
din mediul familial. Pentru că, în afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn,
condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea
ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
acasă.
copiii le urmează. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre
abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele
modele pe care copiii le urmează.
Pornind de la aceste aserţiuni unanim recunoscute şi a căror valoare de adevăr este în totalitate
acceptate, ce spune despre noi ca societate, ca părinţi simplul fapt statistic reprezentat de un număr: 50
000 de mame minore în ultimii şase ani?
Numărul tinerelor care aduc pe lume un copil înainte de majorat crește de la an la an. Fără studii sau
fără vreo calificare, unele dintre fete devin mame chiar și la 13 ani, iar cele mai multe ajung să trăiască
doar din ajutoare sociale.
Un alt fapt statistic: în România, 6,7% din dolescenţi cu vârste de peste 15 s-au căsătorit . De ce?
Oare au căutat iubirea lipsă în familie, sau sprijinul pe care nu l-au găsit în altă parte? Să fie dorinţa de a
ieşi mai repede din statusul de copil, nevoile materiale - oricare din ele puteau fi prevenite şi rezolvate
dacă părinţii erau acolo, să-i îndrume şi să-i susţină. Absenţa părinţilor aruncă pe umerii copiilor
343
responsabilităţi improprii fetelor-soţii sau/şi fetelor-mame: intrarea forţată in maturitate, izolarea de cei
de-o vârstă cu ele, îngrădirea libertăţii, uciderea speranţelor.
Conform datelor publicate de Cristian Danileţ, în ultimii cinci ani, în România au fost trimişi în
judecată peste 20.000 de minori, dintre care aproape 15.000 au fost condamnaţi.
Cauzele specifice ale apariției delicvenței juvenile sunt:
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori etc.;
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt
cunoscuţi cu antecedente penale;
-- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite
fapte antisociale.
În ansamblu, delincvenţa juvenilă nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit
de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală
primită în şcoală etc.
Un minor delincvent este o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută,
întrucât el nu are conştiinţa adaptarii la cerinţele normative, trăind o experienţă diferită de cea a adultului.
Datorită acestui fapt, delincveţta juvenilă apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei,
parinţilor, educatorilor, a factorilor răspunzatori de formarea conduitei morale a tânărului.
Unde erau părinţii care să transmită regulile de comportament, să educe copilul în spiritul asumării
conduitei sociale?
O mare parte din părinţii acestor copii şi-au înţeles rolul de a asigura bunăstarea materială şi atât,
nimic despre nevoile psihice şi satisfacerea lor. Părintele este din ce în ce mai absent din viaţa propriului
copil. Părintele consideră că a făcut tot ce a putut dacă i-a furnizat necesarul material copilului.
Mai mult, de cele mai multe ori, copii cu viitor ratat provin din familii în care cel puţin unul dintre
părinţi( poate amândoi) sunt plecaţi în străinătate la muncă. Singurul contact părinte-copil este transferul
bancar altfel, copilul creşte singur, alături de o rudă mai mult sau mai puţin implicătă, mai mut sau mai
puţin acceptată de acesta.
Iar în lipsa părintelui, valorile morale, socio-comportamentale, dezvoltarea psihică armonioasă
devin simple sintagme, copilul creşte nesupraveghiat, necorijat, neîndrumat, avid de atenţie şi de iubire,
dar suprasaturat în complexe şi resentimente.
Procesul de resocializare/reintegrare trebuie să se bazeze mai întâi pe satisfacerea trebuinţelor de
nivel biologic, a nevoii de afectivitate, a sentimentului de siguranţă, dar în acelaşi timp trebuie să se
formeze şi să se dezvolte cerinţele de nivel social, specific uman necesitatea de a avea relaţii sociale,
nevoia de identificare cu grupul, necesitatea de a câştiga stima şi respectul celorlalţi şi dorinţa de realizare
ca persoană.
BIBLIOGRAFIE:
www.insse.ro/cms/ro/content/statistica-oficiala-din-romania
https://cristidanilet.wordpress.com/2016/03/27/statistici-2011-2015-delincventa-juvenila/
http://salvaticopiii.ro/?id2=00020000#Drepturile Copilului.html
Copilării Furate, Raport Global, 2017
344
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 RM.SĂRAT

PROF. ÎNV. PRIMAR: IONESCU ROXANA GABRIELA
Copiii fiind incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea
de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. În acest mediu copilul deprinde
corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
Cei şapte ani de acasă reprezintă oglindirea educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educatie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in interacţiunile cu
ceilalţi.
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
ori reguli de politeţe.Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată „culmea
achiziţiilor” şi este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Atunci când e mic, copilul are nevoie de modele, de identificarea cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea
impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este suficient ca, noi, adulţii să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi
exprimarea diverselor sentimente, dorinţe şi nevoi. Acest lucru nu va deveni un permanent stres în ceea ce
priveşte limbajul şi comportamentul în preajma copilului, pentru că va fi foarte greu şi chiar va deveni
obositor la un moment dat. Dar va trebui să ne impunem anumite conduite, restricţii şi uneori moduri de
rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poata trage învăţăminte şi din întâmplările frumoase, dar şi
din cele negative.
Copiii în cei şapte ani pot învăţa deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea
propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor pozitive şi negative, bunele maniere şi
comportament, limbaj corect, modul de relaţionare cu ceilalţi, consecventă în realizarea unei sarcini,
concentrare a atenţiei, perseverenţă în realizarea uneri sarcini.
 spiritul de competiţie
altruismul
 cooperarea
atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu.Un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit
frecvent se va adapta destul de greu într-un grup şi va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi
suficient de încrezător în propriile forţe.
Bibliografie
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
345
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Înv.primar Ionică Florentina

Școala gimnazială nr.1 Nuci, jud.Ilfov
Când vorbim despre „cei 7 ani de acasă”, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte în
familie, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Un copil manierat,
care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care este politicos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, este
un copil educat. Familia a avut grijă ca acel copil să își însușească bunele maniere.
Bunele maniere, educația și regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil bine crescut se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7
ani de acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-
social. Familia exercită o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor , o lipsă a încrederii în propriile sale forţe, dar va
apărea şi acel sentiment de ruşine. Familia trebuie să încurajeze copilul tot timpul, să îl îndrume şi să îi
arate ce e bine şi ce e rău. Tot familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea care îl
înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar nevoilor şi
dorinţelor sale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu multă grijă şi afecţiune, în concordanţă cu etapa
de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea devreme cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la
activități sociale, desfășurând împreună diverse activități: excursii, drumeții, plimbari în parc sau vizite la
muzee. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Încă din primii ani de viață se pot desfășura
activități de voluntariat, de donare a unor obiecte ( jucării, haine), de ajutor oferit unui vecin mai în vârstă
sau unei persoane aflate în dificultate. Alături de părinţi, se consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce
contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul
începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, al comparaţiilor şi îşi însuşeşte acele
modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
La vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatoare; cei din urmă vor fi
chemaţi să cizeleze ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care
au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil să înţeleagă unele probleme. Dacă familia a lăsat
multe goluri în educația copilului, rolul educatoarei și a pedagogilor din școală este foarte important,
pentru că aceștia pot contribui la formarea viitorului adult.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce va deveni un copil mai târziu, mai
exact acea persoană care va contribui la viitorul țării. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind
baza pe care se clădeşte o fiinţă cu aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa
cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.
Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii. Cu cât acest univers va fi
mai bine organizat, copilul se va forma frumos și va deveni un adult responsabil pe care societatea se va
putea baza.
346
BIBLIOGRAFIE
347
Colegiul Naţional Militar « Tudor Vladimirescu » Craiova
Anul şcolar 2017/2018
PROIECT DE ACTIVITATE EXTRAŞCOLARĂ

DIN SUFLET, PENTRU MAMA !
Profesor Ionică Loredana

Cum ati putea voi banui
cate lumi misuna intr-o raza de soare,
cate lupte se dau intr-o gaura de furnici,
cate dureri ascunde o inima de mama trudita
si cate daruri se pot naste intr-un suflet de copil! – Panait Istrati
Titlul proiectului: Din suflet, pentru mama !

Argument: Proiectul se doreşte a fi o posibilitate de a da frâu liber imaginaţiei creatoare a elevilor,
încurajându-i şi punându-i faţă-n faţă cu ceea ce înseamnă conduita care se dezvolta în sânul familiei, dar
şi în mediul şcolar. Acest proiect îşi propune să atragă şi să implice cât mai mulţi elevi în ceea ce
reprezintă respectul pentru mamă şi normele de conduită necesare unei dezvoltări armonioase a
personalităţii . Prin acest proiect urmărim atât promovarea dialogului; dezvoltarea cooperării şi a
colaborării între elevi-elevi,elevi-profesor; cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor de ziua mamei,
dezvoltarea dragostei şi respectului faţă de mame.
Tipul activităţii: Proiect socio-cultural
Gupul ţintă: clasa a X-a D
Locul de desfăşurare: Colegiul Național Militar „Tudor Vladimirescu”
Data desfăşurării: 28.02.2018
Obiective specifice :
• să cunoască semnificaţia Zilei Internaţionale a Femeii
• să realizeze poezii şi felicitări adresate mamelor
• să înţeleagă şi să transmită mesaje simple
• să participe la activităţile de grup
• să audieze cu atenţie o poezie
Activităţi propuse:
 Realizare de poezii: elevii au creat poezii dedicate mamelor şi le-au recitat
 Expoziţie de felicitări: elevii au lucrat în echipe şi au realizat felicitări cu mesaje adresate
mamelor care au fost expuse în sala de clasă
 Dezbatere: elevii şi profesorul coordonator au iniţiat o discuţie despre Ziua Internaţională
a femeii, importanţa mamei în dezvoltarea personalităţii elevilor şi respectul faţa de fiinţa care le-a dat
viaţa. Elevii şi-au exprimat opiniile, au pus întrebări şi au transmis cele mai frumoase gânduri cu privire
la mame.
348
Produsele activităţii:
349
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASǍ
Autor: IONIṬĂ ANA CRISTINA

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”
(Antoine de Saint-Exupery)
Sintagma “cei şapte ani de-acasă” ȋnsumează un set de norme, valori, principii pe care copilul şi le
ȋnsuşeşte ȋncă din primii ani de viaţă. De ce primii şapte ani din viată copilului sunt esenţiali ȋn devenirea
sa ca om? De ce se vorbeşte mereu despre “ cei şapte ani de-acasă”? Răspunsul este pe cât de simplu,
evident, pe atât de complex. La naştere, copilul este un bulgăraş care se poate topi uşor la primele raze
puternice de soare. El ţinteşte ochişorii spre părinţii săi ȋn căutarea unui sprijin, ȋntinde mânuţele spre
mama şi spre tata pentru a nu-şi pierde echilibrul…ȋi caută mereu ca pe un reper pentru a nu se pierde ȋn
această lume mare care aşteaptă să fie explorată. Astfel, odatǎ cu trecerea timpului, copilul va creṣte nu
doar fizic, ci ṣi moral, iar bulgǎraṣul se va transforma într-un gheṭar puternic care va face faṭǎ
provocǎrilor vremii.
Părinţii au un rol esenţial, mai ales ȋn primii ani din viaţa copilului, pentru că trebuie să ȋl ajute pe
acesta să ȋşi formeze deprinderi, conduite care apoi, odată cu trecerea timpului să devină comportamente
ȋnrădăcinate adânc ȋn fiinţa lor pentru a se putea remarca ȋntre ceilalţi prin calitatea de a fi OM.
“A avea cei şapte ani de-acasă” ȋnseamnă a fi respectuos cu cei din jur, mari sau mici, a saluta, a
spune: “te rog”, “mulţumesc”, a cere politicos un lucru, a-ţi cere scuze când greşeşti, a nu vorbi neȋntrebat
sau peste ceilalţi, a ȋmpărţi cu ceilalţi, a fi tolerant…şi lista poate continua.
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Primii şapte ani din viata copilului pot fi văzuţi ca un ciclu care se ȋncheie într-un fel în momentul
în care acesta trece pragul ṣcolii. Până la această vârstă, relaţiile lui se raporteazǎ predominant la
contactul cu familia care ȋşi imprimă ȋn mod voit sau ȋntâmplător amprenta asupra felului său de a se
comporta. Uneori, tot mai des ȋn ultimul timp, sintagma aceasta ȋşi pierde din conotaţii. Unii tind sǎ
afirme cǎ este demodat sǎ ai cei ṣapte ani de-acasǎ, cǎ dacǎ respecṭi reguli, nu eṣti cool. În ultima vreme,
cei şapte ani de-acasă ȋn care copilul este modelat exclusiv de părinţi, se intersecteazǎ cu etapa intrǎrii
copilului ȋn grădiniţă. În acest context vorbim despre formarea unor valori şi prin intermediul activităţilor
educative ȋn care copilul este antrenat. Astfel, munca părinţilor de acasă se continuă ȋn mediul
instituţionalizat al grădiniţei, mai târziu ȋn şcoală, dar şi ȋn sens invers.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă este oglinda implicării familiei ȋn formarea sa morală, este
un pilej de mândrie pentru părinţi şi bunici ȋntre cunoscuţi. Familia reprezintă primul spaţiu formativ
pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este
foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Rolul
părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Ca
părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne
implicăm activ în jocul acestuia punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
350
EXEMPLUL FAMILIEI ÎN CONTEXTUL EDUCAŢIEI PREŞCOLARE
Prof. Înv. Preşc. Mihaela Ioniţă

Şcoala Gimnazială ,,IOAN DUHOVNICUL”,Comuna Băneşti, Jud.Prahova
Structura Grădiniţa cu P.N., Băneşti
Se poate afirma că fundamentele morale ale personalităţii unui om îşi au originea în ,,învăţăturile”
primite în viaţa de familie, la vârsta la care formarea copilului se clădeşte cu precădere pe exemple.
Nenumărate aforisme şi maxime exprimă acest lucru: ,,Îi grea pretenţia ,fără exempluri bune ,/Să fie
cineva desăvârşit în lume!(Al. Donici);
J. Loke spunea că ,,Dintre toate mijloacele folosite pentru instrucţia copiilor şi pentru formarea
bunelor maniere ,cel mai simplu şi cel mai eficace este acela de a pune în faţa ochilor exemplele
acţiunilor pe care doriţi ca ei să le execute,sau să le evite.”
,,Un exemplu e mai mult decât o regulă. Este o lecţie fără cuvinte ...”(S. Smiles)
Noi ,educatorii, observăm zilnic cum, copiii sunt purtătorii stilului de viaţă din familie ,ai relaţiilor
dintre membrii ei ,ai gesturilor ,limbajului ,conduitei,etc.
Vedem o mare diversitate de aspecte ,ca urmare a diversităţii exemplelor şi influenţelor familiale
exercitate asupra copiilor.Se constată însă carenţe în utilizarea expresă a exemplului ca mijloc de
educare ,de către părinţi şi alţi membrii ai familiei ,ceea ce favorizează apariţia unor deprinderi şi trasături
morale negative.
Aşadar ne simţim datori ,ca pedagogi , sa-i atenţionăm pe părinţi că educaţia copilului nu se face
numai atunci când ,,vorbeşti cu el ,sau il povăţuieşti”;aşa cum spunea A.S. Makarenko ,ea se face în
fiecare moment al vieţii alături de copil.
Felul în care părintelese îmbracă ,în care vorbeşte cu alţi oameni şi despre alţi oameni ,modul în
care se bucură sau se întristează ,modul în care se poartă cu prietenii sau cu duşmanii,felul în care râde ,
vorbeşte la telefon,sau citeşte o carte –toate acestea au pentru copil o mare însemnătate, pentru formarea
lui ca om.
Intrarea copilului în grădiniţă ,la 3 ani reprezintă un moment în care atât părinţii cât şi educatoarele
fac confruntări ,fiecare dintre cei doi factori raportând conduita copilului ,,făurită” acasă,la modelul
conduitei în lumina căruia se realizează educaţia preşcolară.
Părinţii îşi pun mari speranţe în valoarea formativă a acţiunilor educaţionale din grădiniţă.Mulţi
dintre ei pregătesc copiii spunându-le ,de exemplu:
,,Acolo trebuie să mănânci tot”; ,,acolo trebuie să asculţi”; ,,acolo nu poţi mânca decât după ce te-ai
spălat pe mâini”,etc.
Din aceste avertismente adresate copiilor ,deducem că părinţii sunt conştienţi de unele
neajunsuri,ale conduitei propriilor copii şi de neputinţa lor de a le corecta singuri.
Intervenţiile educatoarei pentru formarea unor bune deprinderi şi pentru ,,stingerea celor rele”
,sunt frecvente şi sistematice.
Educatoarea este suverană în organizarea muncii educative în grădiniţă ,dar are de înfruntat uneori
dragostea neraţională a unor părinţi ,care consideră că au copii perfecţi.
Aşadar ,familia trebuie convinsă ,de necesitatea unor schimbări în stilul ei de viaţă ,în relaţiile
dintre membrii familiei şi dintre aceştia şi copil,pentru ca sfaturile ,îndemnurile şi normele de conduită
însuşite de copii la ,,grădi”,să găsească în familie întăririle concrete corespunzătoare şi terenul adecvat în
vederea transformării lor în deprinderi de conduită şi trăsături de caracter. Familia trebuie să înţeleagă că
eficacitatea exemplului depinde de condiţii ca:
 Exemplul să se adreseze direct copilului,să-i fie accesibil ,să-l impresioneze şi să-l
cucerească.
 Exemplele oferite să fie în acord cu vorbele celor din jurul copilului.Să nu i se admită
adultului o faptă pe care o interzice copilului.
 Exemplele să fie susţinute prin convingeri corespunzătoare .
 Exemplele variate sunt preferabile repetării aceluiaşi exemplu, până la monotonie şi până
la pierderea interesului copilului pentru el.
Cel mai uşor mijloc de convingere este acela al activităţilor comune părinţi –copii, activităţi-
exemplu de petrecere a timpului de calitate cu copiii, activităţi –model de îndreptare şi cultivare a
351
comportamentelor negative, activităţi –model de formare a deprinderilor de autonomie ,de manifestare a
sentimentelor de iubire ,compasiune, prietenie ,etc. faţă de ceea ce ne înconjoară (parinti, bătrâni, copii
săraci,animale natură) ,activităţi cu invitaţi –specialişti ( psihologi,medici,preoţi, poliţişti,scriitori).
Astfel ,am fost la cateva locuri de joaca, am organizat jocuri concurs si distractive,activitati de
lectura la biblioteca scolii sau comunala,teatru de papusi,de siluete ,de umbre,actiuni de confectionare a
unor daruri pentru cei dragi,initiere in pictura pe sticla,pietre, modelaj cu lut,gatirea unor salate, supe,
pizza,placinte,plimbari ,cu vizitarea unor microferme,excursii,toate acestea fiind actiuni comune cu
parintii.Nu numai ca ,multi dintre ei au facut si rost de materiale si continuau si acasa ceea ce invatau la
actiuni ,dar abia asteptau sa ne intalnim , s-au creat prietenii, care s-au lasat cu vizite intre familiile
copiilor.Am initiat chiar si mai mult de atat, si anume provocarea de a inlocui ,,filmul de seara” ,cu
,,povestea de seara” ,spusa de mami sau de tati,care au inteles ca,timpul petrecut cu copilul in mod
educativ, este mult mai placut si mai benefic pentru acesta ,chiar daca nu este facil;au inteles totodata ca
un mic sacrificiu din partea lui este un mare beneficiu pentru copil.
Un părinte este bun ,nu când îl răsfaţă pe copil,ci când este un părinte care caută,întreabă,citeşte ,se
informează, pentru că,în meseria de părinte nu ţi se oferă nici o fişă de post,nici trainig, nici suport
ulterior.Nu există instrucţiuni pentru depăşirea tuturor situaţiilor cu care se confruntă părinţii ,deoarece
meseria de părinte nu se învaţă din manuale. Familia deţine poziţia cheie în domeniul modelării de
atitudini şi comportamente.
BIBLIOGRAFIE:
1. PASCHIA GH.,Buna-cuviinţă oglindită în proverbe şi maxime din toată lumea, Edit.
Albatros ,Bucureşti,1970.
2. POPESCU PELAGHIA , Exemplul părinţilor, colecţia ,,În ajutorul părinţilor” ,E.D.P.
,Bucureşti ,1974
3. A.S. MAKARENKO, Opere pedagogice alese ,vol. I, E.D.P.,Bucureşti,1970
352
Familia și importanța celor șapte ani de acasă
Prof.Ioniță Stela
Șc.Gim.,,Tache și Ecaterina Tocilescu”Vintilă-Vodă,Buzău
,,Omul devine om numai prin educație. Dar educația, la rândul ei, trebuie sa se silească să urmeze
mersul simplu al naturii. Toată puterea educatiei se întemeiază pe potrivirea acțiunii și efectelor ei cu
efectele esențiale ale naturii însași. Procedeele educației și ale naturii nu sunt decât unul și același
lucru."(Pestalozzi)
Expresia ,, Cei șapte ani de acasă,, este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, definește în bună măsură viitorul adult.
acestora.
adulţilor.
conceptul de sine.
353
se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.
,,Familia este un factor important și de răspundere al educației.Părinții o conduc și răspund de ea în
fața societății,a fericirii lor și a vieții copiilor.’(A.S.Makarenko)
Bibliografie:
354
“Cei şapte ani de acasă”…”fundaţia” unei construcţii minunate şi maiestuoase –
COPILUL
PROFESOR EDUCAŢIE FIZICǍ: IORDACHE ALEXANDRU

ŞCOALA GIMNAZIALǍ SAT BUDA, COMUNA RÎFOV, JUDEŢUL
PRAHOVA
“Cei şapte ani de acasă” reprezintă o expresie foarte des ȋntâlnită şi se referă la o conduită,
manifestată ȋn diverse situaţii şi contexte, bazată pe reguli şi deprinderi, ȋnsusite ȋn familie ȋnainte de
intrare ȋn şcoală. Se pare ca aceşti primi şapte ani de viaţă, ȋn funcţie de modul ȋn care sunt gestionaţi de
catre părinţi, vor defini caracterul copilului şi , mai târziu, al viitorului adult. Spre deosebire de influenţa
covârşitoare a familiei, ȋn opinia mea, şi scoala influenţează devenirea ulterioară a copilului dar ȋntr-o
masură mult mai mică.
Primele reguli, limbajul folosit de către părinţi, armonia din familie, responsabilizarea ȋncă de la o
vârstă fragedă, corectarea unor comportamente şi obiceiuri, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi au o
contribuţie deosebită la dezvoltatea unor comportamente dezirabile din partea copilului şi constituie
premise ȋn crearea unui caracter frumos, deosebit. Fără “cei şapte ani de acasă”, corect ȋndrumaţi şi
monitorizaţi, activitatea ȋnvăţătorului/ dirigintelui/profesorului din şcoală este vizibil ȋngreunată.
La aceşti “şapte ani de acasă”, o contribuţie o are şi educatoarea/profesorul pentru ȋnvăţământ
preşcolar deoarece, copiii, ȋncă pot fi influentati de conduita si comportamentul acesteia, şi ea având,
aşadar, o anumită contribuţie in şlefuirea caracterului copilului. În ziua de astăzi, foarte mulţi părinţi,
consideră că toate neplacerile şi eşecurile propriului copil se datorează şcolii (conflicte cu alţi colegi din
cauză că e provocat, rezultate slabe la ȋnvăţătură din cauza profesorului etc.). Ei ȋnţeleg că este suficient
să deschidă uşa de la intrarea ȋn şcoală, să-l trimită pe copil ȋnăuntru după care să meargă şi să-şi vadă de
treburile cotidiene, lăsând tot ce ȋnseamnă “educaţie” ȋn seama personalului didactic. Cu siguranţă, nu
cred că există profesor care sa vină la şcoală, ȋn special, pentru a mustra un elev, pentru a-i acorda o nota
mică sau pentru a-l pedepsi. Însă modul defectuos ȋn care familia, din diferite motive, nu a gestionat
corect parcugerea primilor şapte ani ai copilului are, cum spuneam mai sus , consecinţe negative ce se
reflectă ȋn ȋntregul proces de definire a caracterului fiecarui copil şi, implicit, ȋn parcursul şi
comportamentul şcolar al acestuia. Pentru a respecta regulile clasei, copilul, trebuie să cunoască şi să
respecte anumite reguli din familie, pentru a respecta colegii şi profesorii el trebuie să-şi respecte părinţii
iar aceştia să se respecte reciproc, pentru a fi politicos la şcoala, pe stradă, copilul, trebuie să işi
ȋnsuşească şi să-şi automatizeze formulele de adresare şi gesturile politicioase ȋn familie, pentru a-şi
ȋnvăţa lectiile şi a se pregăti pentru fiecare oră de curs şi a rezolva temele pentru acasă, el trebuie să fie
conştientizat şi responsabilizat, cu diverse sarcini, dinainte de intrarea ȋn mediul şcolar. Această
enumerare poate continua la nesfârşit şi ilustrează, ȋnca o dată, importanţa familiei ȋn ceea ce priveşte
ȋntreaga existenţă, functionare, prestigiul şi performanţele oricărei unităţi de ȋnvăţământ. Dacă ne
imaginam că un copil, sau mai degrabă caracterul său, poate fi construit precum o casă ,este foarte clar că,
acesti primi 7 ani de acasă, reprezintă “piatra de temelie” sau “fundaţia” casei respective. Pe această
fundaţie, fiecare profesor, trebuie să aşeze zilnic, an de an, caramidă peste caramidă până ȋntr-o zi când,
cineva, va finaliza această “construcţie”. Este, aşadar, o exprimare metaforică, aceasta având scopul de a
creiona, mai clar, importanţa primilor şapte ani de viata ai copilului şi, mai ales, de a evidenţia influenţa
decisivă a familiei ȋn pregătirea integrării sociale, ȋn formarea trăsăturilor de caracter şi ȋnsuşirea
conduitelor pozitive, ȋn debutul şi parcursul şcolar ale fiecărui copil.
În concluzie, “cei şapte ani de acasă”, constituie baza, de care răspunde ȋn cea mai mare masură
părinţii si alţi membri ai familiei, pentru “construcţia” ulterioară pe care educatoarele/ȋnvăţători/profesorii
trebuie să o desăvârşească. Nu pot ȋncheia decât cu un citat, perfect adevărat, ȋn care, Valeria Mahok,
evidenţiază importanţa fundamentală a implicării părinţilor ȋn asigurarea unor primi şapte ani de
existenţă, armonios dezvoltaţi fizic, psihic, intelectual si moral, ȋnconjuraţi de respect, preţuire, iubire,
siguranţă, ai oricarui copil… “Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul
părinţilor”...
355
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv. primar Iordache Florica

Școala Gimnazială ,, Nicolae Efrimescu”
Loc. Dâmbroca, Comuna Săgeata, Județul Buzău
Familia , în orice societate , joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului ,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfacute nevoile fiziologice și
sociale și implinite etapele întregului său ciclu de creștere .
Părintii sunt primii educatori din viața copilului , educația primită de acesta până la șapte ani , fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară , fiind , în primul rând , cadrul existentei biofizice al
dezvoltării copilului , principalul obiectiv al familiei trebuie să fie , păstrarea sănătății , creșterea normală
și călirea organismului . Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase ,
înseamnă asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn , activitate ,joc , plimbare
, masă . Dar copilul nu are nevoie numai de adăpost , hrana și haine , familia și căminul reprezintă
pentru copil și “școala primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe , ale tuturor trasăturilor
care îl vor definii ca om întreg , ca persoană cu statut social .
Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului , furnizându-i primele repere de orientare în
lume , primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate , primele
sfaturi , norme și reguli de conduită . Creșterea și educarea copilului , ceea ce înseamnș “bun ” pentru el ,
se află într-o dinamică permanentă de la o cultură la alta , de la o perioadă la alta . Părinții trebuie să
devină conștienți de influiența pe care o exercită în viața copilului , să cunoască că educația dată
propriului copil este diferită de cele precedente , că societatea viitoare va fi diferită de celelalte , iar
copilul trebuie pregătit corespunzator .
Începand cu primii ani de viață , copilul preia de la parinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament pozitive ca : sarguința , cinstea , politețea , sociabilitatea , inițiative creatoare, dispoziția de
colaborare . Toate acestea cer calm , înțelegere , răbdare , dragoste față de copil . Nu frica , nu teama
trebuie să-l determine pe copil să facă fapte bune . Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de
conduit bazat pe egala respectare atât de copil cât și de părinți . Dragostea de “bine ”, de adevăr , are
nevoie mai ales de acțiune , de descoperire a virtuților de către copil . Greșesc acei părinți , care le
interzic copiilor de a apuca , de a desface jucăriile , de a le pipăi , a le privi și chiar de a le izbi .
Activismul precum și curiozitatea acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate , încurajate ,
înțelegând copilul ca pe o ființa autonomă .
Cultivarea dragosteai fata de frumos se realizeaza tot in familie prin pregatirea bunului gust al
copiului fata de tinuta si locuinta sa , precum sic ea de frumusetea in comportare si relatie cu cei din jur .
Orice experienta de viata , orice relatie afectiva vor fi resimtite in functie de bazele oferite de
familie . Familia reprezinta pentru copil , structura socio-afectiva de baza , principal structura protectoare
absolute necesara existentei lui . Aici se invata limbajul si comportamentul social , se formeaza
convingeri , aspiratii , aptitudini , sentimente , trasaturi de vointa si de caracter .
Climatul din familie influenteaza personalitatea copilului , oferindu-I zestrea de echilibru relational
si adaptiv . Acest climat din familie , se impune ca un filtru intre influentele educative exercitate de
parinti si achizitiile psihico-comportamentale , realizate la nivelul personalitatii copilului . Toate
framantarile , preocuparile , ambitiile parintilor il strivesc pe copil intr-un mediu familial dizarmonic ,
este dificil pentru el ca sa-si gaseasca unitatea interioara .
Componenta afectiva , comunicarea verbal si jocul cu copilul au un rol esential in relatia parinte-
copil . Inca de la primele cuvinte , propozitii , copilul simte nevoia sa transmita parintilor intamplarile din
viata lui . Daca parintele va fi mereu ocupat , neatent , oboist si–l va evita sa-l asculte pe copil , acesta va
cauta raspunsurile in alta parte sau nu v-a cauta deloc, firul comunicarilor rupandu-se . Numai fiind
aproape de sufletul copilului , luand parte la preocuparile lui , parintele devine sfatuitorul , punctual de
rezistenta si incredere al copilului . Succesul relatiei parinte-copil depinde de dragostea parinteasca , de
iubirea neconditionata care presupune afectiune , intelegere , asigurarea unor raporturi relationale , juste si
echilibrate . Cand copilul este iubit este mai usor de disciplinat , de modelat . Fara iubire , copilul va muri
din punct de vedere emotional , aparand tulburari caracteriale in dezvoltarea personalitatii . Mangaierile ,
356
cuvintele de incurajare , lauda , blandetea , atmosfera afectuoasa arata iubirea. Cu cat legatura emotionala
dintre parinte si copil este mai puternica , cu atat posibilitatea unui comportament delicvent este mai
scazuta .
Rolul parintelui in existenta copilului este fundamental , dar numai in masura in care el gaseste forta
, secretul de a creste un individ rezistent , puternic , adaptabil , echilibrat . Strategiile educative ale
familiei ,determina in mare masura personalitatea precum si rezultatele scolare ale copiilor. Parintii sunt
cheia capacitatii copiilor de a invata si de a reusi in viata . Se spune , ca profesia de parinte este una din
cele mai vechi profesii care se practica de toti membrii comunitatii , insa putini sunt cei care se straduiesc
s-o invete sistematic . Cel mai frumos dar pe care il ofera parintii copiilor , este propria sanatate
emotionala , fizica , spirituala , intelectuala . “Copilul are nevoie de familie , dar nu de orice fel de familie
”.
357
PĂRINTELE-MODEL DE PROFESIE
Profesor pentru învățământ primar, lordache Gina Simona

Școala Gimnazială Grebănu, Structura Primară Homești
Comună Grebănu, județul Buzău
,,Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost invățat ,a fost uitat,,. B.F Skinner
Omul nu trăiește singur, izolat, el a devenit om atunci când , pentru a există, a fost nevoit să între în
relații cu alții.El comunică cu semenii săi , își confruntă cu ei ideile,se dezvoltă împreună cu alții, într-un
cuvânt –trăiește într-o colectivitate socială căreia nu îi este indiferent modul de comportare al fiecărui
individ în parte.
Deci, singură posibilitate de conviețuire în societate este condiționată de respectarea normelor și

principiilor etice și morale care guvernează respectivă societate. A respecta aceste norme înseamnă de
fapt a răspunde așteptărilor și cerințelor colectivitățîi în care trăiește.
Însă și acestea trebuie dezvoltate și îmbogățite prin educație , învățătură , o permanentă instruire.
,, Calul neimblanzit ajunge nărăvaș , așa și un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut,,.
Plecând de la această remarcă, putem spune despre copil că el reprezintă o reflecție a părinților în
timpurile când ei nu vor mai fi. Drept urmare , educarea copilului ar trebui să fie prioritatea părinților ,
asumându-și încă din primele zile de viață ale acestuia rolul de model , iar modul în care îi vor fi
amprentat personalitatea și comportamentul vor fi traduse în are sau nu cei 7 ani de acasă.
Specificul de dezvoltare al copilului , valorile pe care se bazează familia și pe care dorește să le

transmită copilului , cât și relația afectivă dintre copil și părinți vor influență această perioada , ultima
dintre acestea reprezentând baza formării unui comportament corespunzător .
Educarea copilului trebuie făcută într-o atmosfera deschisă, echilibrată, bazată pe iubire și
încredere, astfel încât regulile să nu fie impuse, ci descoperite și acceptate de comun acord.Părintele
trebuie să aibă în vedere că pretențiile lui să fie accesibile, deci adaptate vârstei și să crească gradual,
odată cu vârstă și dezvoltarea psihologică.
Încă din primele luni de viață , copilul știe foarte bine să obțină ce dorește , folosindu-se de plâns în
exces, agitație, astfel încât părintele, trebuie să găsească modalități de aplanare încât acesta să se simtă și
iubit , dar și strunit.
În jurul vârstei de 2 doi ani , se poate familiariza cu folosirea cuvintelor ,,mulțumesc,,, ,,te rog,,, iar
în jurul vârstei de 4 patru ani, acesta va putea distinge foarte bine recompensele de pedepse , astfel încât ,
aplicate corect, copilul va înțelege când deranjează sau când acțiunile lui bucură.
Comportamentul din timpul mesei , al unei vizite, chiar joacă cu un alt copil, vor reflectă aceste
înțelegeri.
Părinții sunt cei care trebuie să aibă în vedere faptul că vafi mult mai ușor pentru copil să priceapă
atunci când ambii părinți susțin un anumit model de comportament și dacă sunt la unison în ceea ce
privește o atitudine față de o acțiune sau inacțiune.
Dacă mama îl va învață să spună te rog, tatăl nu va trebui nici el cu vederea nerespectarea acestui
lucru și invers.
358
Trebuie să avem în vedere permanent că unui copil nu trebuie să i se ascundă lucruri, ci să i se
explice conform vârstei, astfel încât să înțeleagă că bunele maniere sunt parte a personalitățîi și ar trebui
însușite și manifestate natural și nu forțat, doar în față unor anumite persoane.
Totodată, parte integrantă a acestora este și limbajul non verbal ,cu care practic ne începem
socializare pe această lume ,care poate întări sau nu ideea de copil bine educat ,de aceea el trebuie să fie
conștient că un simplu gest poate să transmită mai mult decât o mie de vorbe sau să distrugă toată
imaginea de până atunci.
În ciuda diverselor forme educaționale în care sunt incluși copiii de la vârste din ce în ce mai
fragede, cei 7 șapte ani de acasă aparțin familiei și feed-backul pentru acest lucru , părinții îl vor vedea și
primi în partea a două a vieții într-o mai mare măsură pentru că fiecare părinte își dorește că ceea ce au
construit să fie suficient de solid încât tentațiile negative să nu își găsească loc in viață și manifestarea
propiului copil.
359
Rolul vieții mele: Rolul de a fi MAMĂ
Prof. înv. primar, Iordache Laura

Școala Gimnazială nr. 1 Valea Seacă, com. Nicolae Bălcescu, Jud. Bacău
Sunt mamă a doi copii minunați, deci am rolul de mamă, chiar la pătrat, dacă nu , cel puțin dublu.
Cel mai greu mi-a fost sa invăț acest rol. Mai ales ca nu mi s-a oferit șansa de a face repetiţii înainte
de ridicarea cortinei. Aș fi fost norocoasă să apuc să văd o piesă cu acest subiect la alte teatre , adică rude
cu copii mici, prietene apropiate. Dar nu a fost cazul.
Dar, încă de la început, am descoperit ca in aceasta piesă nu se respectă scenariul prestabilit («eu
voi fi o mama autoritară, o sa îl învăț cum să doarmă singur și să nu plângă niciodată în public, sa nu mă
facă de ras»).
Din experienţa mea, am constatat ca este vorba de o improvizaţie. Si exista nenumăraţi sufleuri pe
marginea scenei: vecina de bloc, dădaca din parc, necunoscutul din autobuz sau prietena fara copii.
Fiecare din ei are textul perfect, pe care încearcă sa îl facă auzit.
Este greu sa nu fii contrariat, in special pentru ca se și contrazic intre ei. Aşa că, din postura de
«mama », mi-am asumat rolul principal si am decis sa mă las influenţata doar de sfaturi din partea unor
regizori cu experienţa (psihologi sau experţi in parenting), in măsura in care mă potriveam cu modul lor
de a vedea lucrurile.
În interpretarea acestui rol mă lupt cu sentimentul ca sunt prizoniera, ca nu am destule pauze intre
reprezentanţii, si cu spaima de recenziile negative. Pe de-o parte, simt ca mă identific prea tare cu
personajul, dar, pe de alta, cum încerc sa mă îndepărtez și să joc și altceva, apare sentimentul de vină. Și
mai este si problema cu stăpânirea de sine.
Zi de zi, mă încearcă o paletă vastă de sentimente care mai de care mai puternice, emoţii trezite de
colegii de scena aflaţi in rolurile principale: «Fiicele mamei» si «Tatăl Fiicelor».
Au trecut aproape 15 ani de când mă aflu pe scena si inca am trac si încă mi-e teama sa nu mă
împiedic. Dar nimic nu se compara cu ovaţiile la scenă deschisă din partea publicului meu preferat: soţul
si copiii mei.“
360
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv.primar, Iordache Laura

acasă.
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
361
Prof. înv. primar, Iordache Laura
Când se vorbește despre cei 7 ani de acasă, referirea se face, mai direct sau indirect, la educația pe
care copilul o primește de la familie, de la părinți, în mod special, sau la aportul acestora la formarea
personalității sale.
Noțiunea de ,,Cei șapte ani de acasă” nu înseamnă a fi doar politicos, cu scopul de a te integra în
interiorul anumitor cutume sociale, ci presupune o valoare mult mai mare, de o importanță covârșitoare,
ce se poate regăsi în toate acțiunile unei persoane, pe parcursul întregii sale evoluții de-a lungul vieții.
Educația timpurie, bunele maniere, regulile moral-etice reprezintă cheia către adaptarea și
integrarea în societate, cu succes, a unui copil. O persoană manierată, cu limite impuse de ea însăși în
ceea ce privește conduita proprie, se va descurca mult mai bine în cazul relațiilor cu cei din jur.
Aceste valori sunt deprinse încă din primii ani de viață, când copilul începe să facă diferența dintre
ceea ce e bine și ceea ce e rău, când dobândește abilitatea de a empatiza, de a se pune în pielea celuialt.
Procesul de dobândire a celor șapte ani de acasă implică cel puțin două părți: copilul și părinții
și/sau familia acestuia. De aceea, cuvântul ,,acasă” capătă conotații cu totul deosebite, fiind desemnat,
astfel, ingredientul principal necesar în formarea personalității viitoarea a copilului: familia
Familia joacă cel mai important rol în educația copilului, aceasta fiind primul grup social în care
minorul este integrat încă din prima clipă de viață, educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au
parte în familie, definind în bună măsură viitorul adult.
Până la 6 - 7 ani, în general, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj suficient de dezvoltat care să-i
fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
362
Cei sapte ani de acasa!
-importanta-
Prof.inv.prescolar: Iordache Mihaela

Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”Visina
G.P.N. Izvoru
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate,
şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului
adult!”
Danion Vasile
„Cei sapte ani de acasa” defineste bagajul de cunostinte,deprinderi, comportamente si atitudini

acumulate de copil in primii ani de viata. Aceasta perioada numita ”culmea achizitiilor”este considerata
una din perioadele de dezvoltare psihica intensa,deoarece copilul poate acumula o multitudine de
informatii,isi poate insusii diverse comportamente,atitudini,limbaj.
In perioada”celor sapte ani de acasa”,copilul este pregatit sa primeasca informatii si de aceea ,este
important cum sunt transmise aceste informatii,de catre cine si in ce mod.
Aceasta perioada poarta numele de „cei sapte ani de acasa”deoarece copilul isi petrece cel mai mult
timp cu familia,in special pana la varsta de trei ani,iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.Cei
sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatie pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei si care sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Educatia
primita de copil in cei sapte ani de acasa depinde de:relatia afectiva dintre copil si parinti,specificul de
dezvoltare a copilului,valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului.A fii bine-
crescut nu inseamna peste tot acelasi lucru;atat contextul cultural-istoric obictiv al societatii cat si
standardele subiective ale fiecarui parinte determina definitia celor”sapte ani de acasa”.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani de acasa?
• Salutul- este prima norma de conduita invatata in familie.
• Comportamentul in public-se refera la faptul ca un copil”bine crescut”poate sa raspunda la
intrebari si sa sustina o conversatie,isi asteapta randul fara sa intrerupa pe cel care vorbeste.
• Comportamentul cu prietenii.Un copil cu”cei sapte ani de acasa”isi respecta partenerii de
joaca,intelege si se conformeaza jocurilor specifice varstei lui.
• Intelegerea normelor sociale.Copilul invata cu ajutorul parintilor ceea ce”se face”si ceea ce”nu se
face”in societate.Prin imitatie si practica copilul invata ca trebuie sa isi astepte randul la magazin,la
medic,la locul de joaca,sa spuna”te rog”,”multumesc”si”cu placere”,sa nu incalce drepturile celorlalti prin
afirmarea drepturilor lui,sa nu faca zgomot in ora de liniste,sa respecte propriile valori,dar si pe ale celor
de langa el.
• Manierele la masa-presupune folosirea tacamurilor in mod corespunzator,respectul comesenilor si
a celui care serveste masa.
• Recunoasterea greselilor.Copilul trebuie invatat de mic sa-si recunoasca greselile si sa inteleaga ca
sinceritatea exprimarii regretului nu este un semn de slabiciune,ci de respect si demnitate.
• Tact si toleranta.In perioada” celor sapte ani de acasa”,copilul invata de la parinti sa nu rada de
slabiciunea,defectul fizic sau orice tip de dezabilitate a cuiva.In timp copilul va face diferenta intre rasul
in spirit de gluma si rasul care jigneste si il va evita pe cel din urma.
Toate aceste lucruri se invata prin copierea parintilor si a altor educatori,mai degraba decat din
predici si povesti.O importanta deosebita trebuie acordata modelului pe care parintele il ofera
363
copilului.Calitatea educatiei primite in familie depinde in primul rand de nivelul de educatie al parintilor
si al celorlalti membri ai familiei ce vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.
364
Cei șapte ani de-acasă: perspective
Profesor consilier școlar Mirela Iordache
„A avea cei șapte ani de acasă” este o expresie pe cât de uzuală pe atât de înrădăcinată în
vocabularul, tiparele și cultura noastră educațională. Sensul ei clasic este acela de bagaj de politețe pe
care un copil îl primește în familie, la care va apela, ulterior, în diverse contexte sociale pe care le va
traversa.
Și totuși, prezentul aduce perspective diferite asupra vechii expresii. Mai sunt cei șapte ani de acasă
chiar „șapte” și chiar „de acasă” în condițiile în care, de la vârste tot mai fragede, copii sunt incluși în
diferite forme educaționale sau rămân, o bună perioadă din zi, în grija unor persoane exterioare familiei?
Mai e politețea o valoare apreciată și cultivată în familie? Mai sunt părinții repere morale sau copiii preiau
altfel de modele din mediul înconjurător?
Da, familia rămâne principalul reper în viața copilului și modelul educațional primit la vârste mici
va fi definitoriu pentru întreaga evoluție ulterioară a acestuia. În familie se formează modelele de
atașament, se învață tipare de comportament, se asimilează și se fixează valori. Ele sunt extrem de
puternice pentru că între părinți si copii există legături de o forță inimaginabilă. Sunt atât de puternice
încât toate aceste modele, tipare și valori se vor menține în mare parte la fel pe tot parcursul vieții și vor fi
dificil de schimbat, înlocuit sau modificat.
Dar ce ar trebui să conțină această educație a celor „șapte ani de acasă”? De-a lungul timpului, în
interacțiunile mele cu părinții, am observat, preponderent, următoarele direcții:
• Orientarea spre performanță – părinții își direcționează copii cu precădere spre acumularea de
cunoștințe și excelarea în cât mai multe domenii (să știe alfabetul cât mai repede, să cunoască cât mai
multe limbi străine, să facă cât mai multe activități organizate – sport, muzică, dans, teatru, etc);
• Orientarea excesivă spre protecție – părinții își menajează copiii și îi feresc chiar și de
responsabilități care îi ajută în dezvoltare (le dau să manânce, îi îmbracă și dezbracă, le ordonează
jucăriile până la vârste mari, îi opresc din a face diverse lucruri sub pretextul că „tu nu poți, ești mic”, sau
îi feresc de orice fel de disconfort și rezolvă ei înșiși orice problemă a copilului);
• Pasarea responsabilității către grădiniță și școală – părinții sunt fie prea ocupați, fie cred, în mod
autentic, că este sarcina unităților de învățământ să educe inclusiv bunul simț, respectul, normele de
comportament în societate, etc.
Dacă ar fi să încadrez în niște categorii achizițiile de care au nevoie copiii, pentru că le sunt
benefice și le facilitează adaptarea, aș spune că, până la șase, șapte ani familia trebuie să educe, la un
nivel corespunzător vârstei, desigur:
• Autonomia și independența – copilul să fie capabil să se îmbrace, să manance, să-și ordoneze
lucrurile, sa-si rezolve singur anumite probleme, să îndeplinească anumite responsabilități;
• Normele sociale – copilul să fie capabil să folosească formule de politețe (formule de salut,
„mulțumesc”, „te rog”, „iarta-mă”, etc.) și să respecte reguli (să asculte când cineva vorbește, să-și aștepte
rândul, etc.);
• Capacitatea de relaționare – copilul să fie capabil să conviețuiască cu ceilalți – să comunice, să
împartă, să aibă răbdare, să accepte diversitatea, să fie tolerant, să respecte alegerile celorlalți;
• Inteligența emoțională – copilul să fie capabil să-și comunice emoțiile într-un mod sănătos, să
înțeleagă emoțiile celorlalți, să aibă modele alternative de gestionare a emoțiilor neplăcute.
365
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASǍ”
Prof. pt.ȋnv.preşc – Iordache Nicoleta Loredana
“Cei şapte ani de acasă” reprezintă cheia formării unui adult responsabil. Când vorbim despre “cei
şapte ani de acasă” ne referim la acea perioadă cuprinsă ȋntre naştere şi momentul ȋn care copilul merge la
şcoală şi este cea mai importantă etapă din viaţa fiecărui om deorece acum se formează bazele
personalităţii umane. În acest sens, rolul primordial ȋl joacă familia deoarece educaţia ȋncepe acasă.
Părinţii sunt primele persoane cu care copilul ia contact, ȋn sânul familiei copilul ȋnvaţă să facă primii paşi
şi să rostească primele cuvinte.
Mediul familial are o importanţă deosebită ȋn educaţia copilului. La această vârstă copilul are
tendinţa de a imita orice aspect observat ȋn jurul său şi tocmai de aceea este foarte important să avem grijă
ce modele ii oferim. Pentru a creşte frumos şi sănătos copilul trebuie să fie ȋnconjurat de foarte multă
dragoste şi afecţiune şi trebuie să-l lăsăm să simtă aceste lucruri. Doar iubindu-l ȋl vom ajuta sa ȋnţeleagă
că este unic, să-si formeze o imagine de sine pozitivă dar şi o stimă de sine considerabilă.
Dacă până la vârsta de 3 ani copilul poate explora doar mediul familial, la vârsta de 3 ani universal
său se lărgeşte prin apariţia unui alt factor esenţial ȋn formarea sa, grădiniţa. Colaborarea dintre grădiniţă
şi familie este foarte importantă deoarece copilul ȋncepe să-şi formeze din ce ȋn ce mai multe deprinderi şi
va ȋnvăţa să respecte anumite reguli astfel ȋncât ȋn jurul vârstei de 5 ani copilul ȋşi va forma o rutină, un
program bine stabilit. O colaborare deficitară ȋntre gradiniţă şi famile nu va face decât să ȋngreuneze
formarea acestor deprinderi deoarece este bine ca ceea ce copilul ȋşi formează ȋn grădiniţă să fie ȋntarit
acasă.
Pe parcursul celor trei ani de grădiniţă copilul işi va forma deprinderi de socializare, de
comportamnet civilizat, de ȋngrijre personala, deprinderi motrice şi utilitar aplicative ȋntr-un mediu plăcut
foarte bine organizat ȋn concordanţă cu vârsta copiilor.
Jocul este activitatea de bază a copilului la această vârstă şi tocmai de aceea organizarea mediului
educaţional are o importanţă deosebită deoarce trebuie sa-i asigure copilului placerea de a se juca dar şi să
favorizeze formarea deprinderilor.
La vârsta de 7 ani, când copilul va merge la şcoală, va avea deprinderile formate, va avea un
program bine definit şi va şti sa respecte regulile impuse de un anumit mediu social.
În concluzie “cei şapte ani de acasă” reprezintă baza formării personalităţii umane iar familia şi
grădiniţa sunt principalii factori responabili ȋn acest sens.
366
Prof. învățământ primar : IORDAN ANA/GORNEA MIHAELA

Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir”/ FETEȘTI
Când spunem despre un copil că are cei șapte ani de acasă, vedem în fața noastră un copil educat,
manierat, care nu uită niciodată să spună mulțumesc sau te rog. Toate acestea derivă din educația primită
de la părinți în perioada de formare a personalității și comportamentului copilului.
Un copil educat, care cunoaște bunele maniere, care identifică cu ușurință regulile morale este un
copil adaptat să se descurce în societate. Relația sa cu cei din jur va fi facilă și admisibilă. Dar educația
din primii ani de viață depinde de câțiva factori: relația copilului cu părinții, valorile pe care se bazează
aceștia și modul în care îi sunt prezentate copilului aceste valori, mediul social pe care copilul îl
frecventeaza. Astfel , degeaba ne strădui să-l învățăm pe copil că trebuie să spună mulțumesc, dacă nu
aude niciodată acest cuvânt de la adulții din jurul său, Degeaba vrem să se comporte civilizat dacă cei din
jur nu fac acest lucru. Puterea exemplului este cel mai indicat mod prin care putem determina un copil să
devină ceea ce vrem .
Pe de altă parte, dacă dorim să se spună despre copilul nostru că este un copil educat trebuie să
punem accentul asupra principalelor ingredient care definesc acest concept și anume:
-Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
- Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
-Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
Cu siguranță că aceste ingrediente sunt rodul unor ani de încercări, eșecuri și reușite. Obiectivul
principal însă, este perseverența. Dacă nu renunțăm și dacă insistăm ori de câte ori avem ocazia, vom
constata că munca nu a fost în zadar și până la urmă vom reuși să construim ceea ce considerăm noi că
este o muncă de șapte ani.
BIBLIOGRAFIE:
http://www.desprecopii.com
367
Prof. înv. primar Iorga Ana – Maria

Școala Gimnazială Nr. 4 „Elena Donici Cantacuzino”, Pucioasa
„Copilăria e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singura felie care topește întregul univers
înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele,
parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime
de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu altfel.” - Petre
Sălcudeanu
Expresia „cei șapte ani de acasă” se referă la educația copiilor primită de la părinți în prima parte a
copilăriei. Aceasta descrie conduita unei persoane într-o anumită situație. „Cei șapte ani de acasă” sunt
reflectați în personalitatea și comportamentul adolescenților și adulților. Așadar, „amprenta” părinților în
educația copiilor la această vârstă va defini omul de mai târziu.
Părinții trebuie să conștientizeze faptul că aceștia au un rol important în formarea propriului copil,
căci ei, de fapt, sunt primii educatori, primii care trebuie să-l sprijine, să îl integreze în societate. În acest
sens, educația trebuie să se reflecte în toate domeniile de dezvoltare, precum psihologică, socială, intelectual
– cognitivă, etc. Deprinderile formate de acasă sunt caracterizate prin modalitatea acestuia de a interacționa
cu ceilalți, prin manierele sale.
Există foarte mulți părinți în ziua de astăzi care sunt preocupați de progresul copiilor la învățătură,
dorind să vină acasă cu rezultate cât mai bune, să ia premii, diplome, medalii și uită că trebuie să aibă în
vedere și comportamentul și reacțiile acestora. Un copil, chiar dacă este isteț, descurcăreț, având rezultate
deosebite la toate disciplinele, dar care are un comportament indezirabil, este un copil pierdut. Acesta va
crea probleme societății, nu se va putea integra și nu va reuși să ajungă să exceleze în ceea ce s-a pregătit.
Cadrele didactice au un rol important în descoperirea acestor copii cu probleme de comportament.
Acestea trebuie să ia toate măsurile, să coopereze cu familia, să ofere sprijinul necesar pentru a reuși să îi
formeze elevului, ajuns în primele clase ale învățământului primar, deprinderile necesare. La această vârstă
încă există posibilitatea de a-l disciplina, însă, mai târziu, este mult mai greu sau chiar imposibil. În acest
caz, învățătorul, împreună cu psihologul școlii și părinții copilului ar trebui să discute și să realizeze un
regulament pe care să-l aplice acasă. Câteva reguli ar putea fi:
- să stabilească reguli și limite în comportamentul copilului;
- să îl învețe să se poarte frumos în societate, părinții fiind un exemplu pentru el;
- să comunice cât mai des, comunicarea fiind esențială în descoperirea copilului, a dorințelor acestuia
și ale neplăcerilor;
- să petreacă cât mai mult timp cu putință împreună;
- să îl învețe să spună adevărul, să spună ceea ce simte.
Atât de importanți sunt acești „cei șapte ani de acasă” pentru copii încât nu ne putem imagina. Aceștia
sunt cei care modelează personalitatea copilului. Oamenii descoperă foarte ușor familia din care provine un
copil prin modul acestuia de a se comporta. Așadar, copilul este oglinda părinților săi.
„Cei șapte ani de acasă” sunt piatra de temelie a unei vieți frumoase sau a unei vieți nefericite.
368
Importanta celor sapte ani de acasa
Prof. Iorga Brindusa Mariana

Gradinita Maierus
moş Ene.
şcolii.
369
sănătos.
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
370
ATITUDINI BLÂNDE;
371
CEI 7 ANI DE ACASĂ!
Prof. fizică Mihaela Carmen Iorga

Liceul Teoretic ,,Șerban Cioculescu”
Drobeta Turnu Severin
“Cei şapte ani de-acasă” definesc tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă.
Educaţia unui copil începe din prima zi de viaţă a acestuia. Încă de la naştere, fiecare etapă din
viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există însă, o
serie de factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale. O parte din aceşti factori ţin
strict de mediul familial şi de felul în care cei cu care intră în contact copilul se raportează la lumea din
jur.
Educaţia s-a dovedit a fi un proces continuu, ce se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu
fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în
defavoarea copilului.
copilul s-a născut, în care acesta creşte.
Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie și să citească, aceasta se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
copilăriei. Regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi
valorificarea acesteia.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului o constituie relaţia afectivă dintre
părinți și copii.
Din păcate, în zilele noastre părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor,
majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Acest lucru are un efect negativ asupra formării și dezvoltării armonioase a copilului.
Prin urmare, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea acestora în
societate.
372
373
Familia, emigrarea și efectul asupra copiilor rămaşi acasă
Iosif Gabriela, profesor pentru învățământul primar,

Școala Gimnazială ”Episcop Dionisie Romano” Buzău
Pentru a înlesni o abordare mai organizată asupra fenomenului impactului asupra familiei să
încercăm o separare a efectelor pe categorii.
1. Efectul asupra relaţiilor parentale

2. Efectul asupra copiilor rămaşi acasă
2.1.Efecte determinate de privarea de afectivitate parentală
2.2. Efecte asupra implicării copiilor în activităţile şcolare
2.3. Efecte care duc la abuz sau comportament deviant
3. Efectul asupra restului familiei rămase acasă.
1. Efectul asupra relaţiilor parentale:
Pentru unele mame, plecarea în străinătate nu este doar o strategie deîmbunătăţire a
veniturilor ci şi una de soluţionare a unei vieţi de cuplu conflictuale. Copilul în astfel de
situaţii nu numai că este privat de afectivitatea maternă, însă este expus și la riscul unor abuzuri din
partea taților ale căror comportamente inadecvate au determinat plecarea mamelor.
Există riscul, confirmat în anumite cazuri, ca plecarea temporară în străinătate a mamei să se
transforme într-o abandonare definitivă a familiei și a copiilor rămași în țară.
Pe lângă riscul disoluţiei familiei, migraţia părinţilor poate conduce şi la o redefinire a
relaţiilor de rudenie,în sensul în care copii, în special dacă sunt lăsaţi în grija rudelor atunci când
sunt mici, ajung să nu se mai raporteze la părinţii lor biologici ca la nişte părinţi.
Cei în grija cărora rămân, în celemai multe cazuri bunicii, sunt consideraţi de către copii
ca fiind părinții lor și li se adresează cu ”mamă” şi ”tată”. Plecarea părinţilor pe termen mai lung în
condiţiile în care copilul este la vârste foarte fragede poate deci determina o rupere a legăturii
părinte-copil.
2. Efectul asupra copiilor rămaşi acasă (2):
Întotdeauna, copiii sunt cei mai expuşi tensiunilor şi crizelor generate de despărţirile provocate de
plecarea părinţilor. În unele situaţii, mai ales în mediul urban, părinţii renunţă la încredinţarea copiilor în
familia lărgită şi îi lasă în seama fraţilor (surorilor) mai mari. Acest fapt duce la supraîncărcarea acestora.
2.1. Efecte determinate de privarea de afectivitate parentală:
Cei mai mulţi sunt tentaţi să gândească aspectul relaţiilor intrafamiliale într-o variantă adaptată a
judecăţii de tip cost-oportunităţi. La coloana oportunităţi sunt trecuţi banii şi avantajele materiale. La
coloana costuri pe primul loc sunt suferinţele copiilor lipsiţi de afecţiunea părinţilor.
„Copii sunt nişte victime ... Pe care încercăm să le ajutăm şi noi cum putem...dar dragostea
de mamă nu poate fi înlocuită nici cu...zece mii de euro...” (interviu, preot, comuna Horia)
(Efectele migraţiei-Copii rămaşi acasă –Soros 2007).
Educatorii, alte persoane responsabile au constatat că aceşti copii tind să devină izolaţi, introvertiţi,
apatici, gânditori.
Consumul excesiv de media, tradiţionale sau noi, înlocuieşte în unele cazuri interacţiunea cu
alţi copii şi afectează adesea implicarea copiilor în acte de învăţare. Traumele emoţionale se
manifestă în mod diferit în funcţie de vârsta şi personalitatea copilului. Unii copii plâng în mod
frecvent, alţii chiar se îmbolnăvesc, iar alţii caută suportul afectiv din partea altor persoane,
inclusiv de la cadrele didactice.
Privarea copiilor de afectivitatea parentală influenţează procesul de dezvoltare a personalităţii
acestuia. Consecinţele imediate sunt în cele mai multe cazuri manifestări comportamentale ca
reacţii la traume emoţionale, însă lipsa unei intervenţii fie din partea familiei, fie a şcolii sau a
altor instituţii pentru atenuarea acestor traume au un potenţial major de afecta pe termen lung
personalitaea copilului.
2.2. Efecte asupra implicării copiilor în activităţile şcolare:
Aceste efecte pot fi considerate mai degrabă consecinţe indirecte ale plecării părinţilor în
străinătate. Atunci când apar, ele sunt produse de lipsa de supraveghere din partea familiei şi pe
374
fondul privării de afectivitate parentală. De multe ori persoanele în grija cărora rămân, nu numai
că nu au capacitatea de a exercita un control asupra copiilor (sunt ocupaţi sau prea bătrâni), dar
nu au nici competenţa de a-i sprijini în activităţile şcolare.
Din punct de vedere al factorilor care influenţează pozitiv randamentul şcolar în rândul copiilor cu
părinţi plecaţi studiul citat menţionează în primul rând sexul feminin (fetele sunt mai conştiincioase la
studiu), număr de ore alocate studiului, atenţia acordată şcolii, un program de joacă până la 9 seara
supravegheat, educaţia părinţilor. În urma prelucrărilor materialului studiat se ajunge la concluzia că
grupul de copii cu părinţi plecaţi acordă o importanţă mai mică şcolii, manifestă un potenţial de conflict
mai mare cu poliţia, şi rezultate şcolare mai mici cu 10 sutimi decât celălalt grup, cu ambii părinţi
acasă.Sporul de confort material oferit de părintele (părinţii plecaţi) nu reuşeşte să contribuie decisiv la
succesul şcolar.
Trebuie totuşi subliniat un aspect important punctat încă din debutul acestui studiu. Mediile de
informare din România au scos în evidenţă doar aspectele spectaculoase, senzaţionale prin dramatismul
sau tragismul lor, construind în mod fals o cazuistică nesusţinută de date riguroase, sistematice.
Este acceptat ca un adevăr elementar că plecarea tatălui singur la muncă are consecinţe mai puţin
grave decât plecarea mamei. Dar în acelaşi timp studiul citat reţine implicarea cu succes în multe cazuri a
familiei extinse în susţinerea educaţiei copiilor chiar când sunt plecaţi ambii părinţi.
2.3. Efecte care duc la abuz sau comportament deviant:
Grupul care este cel mai dezavantajat din punct de vedere al performanţelor şcolare de
plecarea părinţilor în străinătate este grupul de copii cu ambii părinţi plecaţi. În acest caz, lipsa
ambilor părinţi din gospodărie produce un efect negativ asupra rezultatelor şcolare în plus faţă de
orice alte efecte negative ale statutului social scăzut sau ale structurii destrămate a familiei. Mai
mult decât atât, lipsa ambilor părinţi are un efect negativ asupra rezultatelor şcolare independent
de orice alte influenţe luate în calcul aici (care includ, pe lângă profilul socio-demografic al
familiei, şi relaţii decomunicare în familie, atitudinea copilului faţă de şcoală, grad de
supraveghere şi delincvenţă, şi deprinderi de muncă ale copilului.
Un alt efect indirect al plecării părinţilor, mediat de lipsa de control asupra copilului de
către cei în grija cărora a rămas şi de lipsa comunicării cu copilul îl expune e acesta riscurilor
de a se angaja în comportament deviant Apariţia comportamentului deviant la copii este favorizat
în special de plecarea mamei.
În lipsa controlului exercitat de părinţi sau de alţi membri ai familiei, copiii şi adolescenţii
sunt mai uşor expuşi la presiunea grupului de prieteni şi adoptă comportament deviant sau
inadecvat vârstei lor: consum de substanţe interzise, lipsesc noaptea de acasă sau chiar fapte mai
grave care intră în conflict cu legea. Toate aceste comportamente îşi lasă în multe cazuri amprenta
asupra personalităţii copilului sau adolescentului, afectându-i relaţiile cu familia şi rezultatele
şcolare. Absenţa părinţilor nu favorizează doar angrenarea copiilor în comportament deviant, ci îi
şi expun pe aceştia la abuzuri din partea adulţilor în grija cărora sunt lăsaţi. Din cercetări a fost
relevată existenţa unor cazuri de exploatare prin muncă sau chiar exploatare sexuală.
3. Efectul asupra restului familiei rămase acasă.
O altă lucrare reia problematica generală a familiei nuanţând importanţa acestui fenomen cu
implicaţii familiale punctând aspectele pozitive ca şi cele negative.
Printre aspectele negative în cazul lucrării citate (1):
-Dorul de părinţi (23.85 procente)
-Povara responsabilităţilor (22 procente)
-Lipsa afectivităţii (21 procente).
În funcţie de situaţii, povara responsabilităţilor apasă pe copii în mod diferit; când rămân cu mama
(45.8%), cu tata (41.7%), bunicii (8.3%). Lipsa sprijinului moral este resimţită în 60% când copiii sunt la
bunici, şi într-o măsură mai mică (20%) când sunt cu mama sau tata. Absenţa ambilor părinţi afectează
grav familia în structura şi funcţionalitatea sa.
Aspecte pozitive:
-Banii (34.1 procente)
-Nivel de trai mai bun (14.68 procente)
-Nu sunt sesizate aspecte pozitive (11.01 procente)
Din păcate la capitolul bani lucrurile sunt afectate de efectele recesiunii.
375
Procesul migraţiei în sfera social politică economică este în ansamblu un fenomen în urma căruia
statele dezvoltate beneficiază, deşi în perioade de regresie economică acest lucru nu este recunoscut
oficial; dimpotrivă politicienii populişti şi media de scandal sau de senzaţie apasă pe accentele stridente
sau naţionaliste pentru a câştiga capital politic sau audienţă la public. În acelaşi timp autorităţile din ţările
de plecare (România în cazul de faţă) nu sunt capabile să gestioneze fenomenul nici la nivel legislativ,
nici instituţional, nici comunitar, cu excepţii notabile, prezentate în rândurile de mai sus.
Bibliografie:
1. Efectele migratiei: copiii ramasi acasa. Riscuri si solutii
https://issuu.com/fundatiasoros/docs/ro_73_copiii_ramasi_acasa_ar , descarcat din data de 10 marte 2018.
2. Efectele migraţiei: copiii rămaşi acasă , Soros 2007
3. Fenomenul migraţiei şi criza familială-Tereza Bulai edit Lumen, 2006
376
Prof. Iovan Florica
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă, ne gândim la două aspecte: pe de o parte ne gândim la
educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului
până când merge la şcoală, iar pe de altă parte, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Abc-ul micului creștin se dobândește în familie, de cele mai multe ori, deoarece familia este prima
„biserică”, însă la școală le este prezentat Dumnezeu și adevărurile de credință într-o ordine firească și pe
înțelesul lor, de la simplu, la complex astfel încât, copiii să dorească tot mai mult să se apropie de
Dumnezeu și de lumea spirituală. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
Pentru micii creștini, cea mai simplă modalitate de transmitere a informațiilor, a gesturilor specifice
Religiei și a deprinderilor religios-morale este jocul didactic, adică învățarea prin joc.
Jocul didactic este o metodă, un mijloc care face trecerea copilului de la activitatea dominantă de
joc la cea de invățare, îmbină elementul educativ cu cel distractiv, fără ca el să-și dea seama, devine
participant activ și direct, un mic actor pe scena propriei vieți.
Jocurile pe care le utilizez la ore și care îi sensibilizează pe elevi făcându-i activi și pozitivi sunt
următoarele:
Aşa da / Aşa nu, privind comportamentul personajelor din lecție sau fişe. Profesorul iniţiază un joc
pe baza imaginilor din lecție/ fişa de lucru, care prezintă comportamente creştine ale celor reprezentați, în
diferite situaţii: acasă, pe stradă, în faţa blocului. Analiza se poate realiza prin întrebări sau prin
descoperirea de către elevi a aspectelor pozitive surprinse: Aşa da! Pasul următor constă în adresarea de
întrebări pentru aspectul Aşa nu!
Jocul Inimii este un mod de sensibilizare al copiilor: pentru a-și aduce aminte de persoanele care i-
au ajutat. Profesorul discută cu elevii, despre situaţii în care au avut nevoie şi au primit ajutorul unei
persoane şi despre sentimentele faţă de aceasta. În spaţiul din interiorul inimii desenate pe caiet sau fișă,
elevii sunt invitaţi să deseneze chipul persoanei care i-a ajutat. Elevii îşi prezintă desenele. La fel este și
jocul prin care cerem iertare celor pe care i-am supărat sau suntem recunoscători față de cei cărora dorim
să le mulțumim pentru ajutorul primit: fiecare elev își conturează palma stângă pe o fișă, o colorează, o
decupează și vor scrie un scurt mesaj: Te rog să mă ierți! / Îți mulțumesc! / Vreau să fim prieteni! / Vreau
să ne jucăm împreună!, iar după aceea vor dărui această “palmă” persoanei dragi.
Acestea și multe alte jocuri didactice pot fi adaptate și utilizate la orele de Religie pentru a-și
forma deprinderea de a alege binele în orice situație.
Închei cu ideea că educația este cea mai frumoasă și cea mai de calitate haină pe care o poate
îmbrăca un om (fie chiar și în joacă) și pe care nu o putem procura decât prin efort continuu, la fel cum și
Împărăția Cerurilor se dobândește numai prin străduința și stăruința de a rămâne în voia lui Dumnezeu.
377
Cine-i de “vină” pentru “cei şapte ani de acasă”
Profesor învăţământ primar Iovan Florina
Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au
loc în „cei şapte de-acasă”, este foarte importantă grija şi preocuparea pe care pot şi trebuie să le aibă
părinţii, dar şi educatorii, pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi
sistematică a celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente. De
altfel, aceşti atât de invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „şapte ani de-acasă”, reprezintă blazonul cu care copilul
pleacă în lume, zestrea care îl însoţeşte toată viaţa. Tot mai frecvent, copiii şi chiar tinerii sunt apostrofaţi
cu sintagma „n-ai cei sapte ani de-acasă”, mai rar se spune: „n-ai cei trei ani de creşă, patru ani de
grădiniţă sau patru, opt ori doisprezece ani de şcoală”. Transpare şi aici ideea că, nu de puţine ori,
educaţia în familie este precumpănitoare şi ea nu scapă atenţiei opiniei publice care o etichetează ca atare.
Încerc să împărtăşesc câteva impresii care nu se vor nici originale, nici atotcuprinzătoare. Poate că
de puţine ori ne gândim la copii cu toată seriozitatea. Lumea lor nu e lumea noastră. Poate, la vârsta
maturităţii, nu am înţeles ce pierdem când am început a pierde copilăria.
Copilul se identifică cu lumea lui – imaginaţie şi realitate la un loc. Cei care se joacă de-a şcoala,
chiar sunt învăţători, cei care se joacă de-a magazinul sunt chiar vânzători sau cumpărători, cei care se
joacă de-a spitalul chiar sunt medici, etc. Noi, adulţii, suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este
tot mai greu să ne aducem aminte cum vedeam lucrurile prin sufletul copilului care am fost. Bucuriile
simple, bucuriile din mai nimic, aşa cum le au copiii, le simţim din ce în ce mai rar la noi. Din când în
când ne întoarcem în lumea copiilor, în chip mimetic, dar ne „jenăm” sa fim cu adevărat naivi,
sentimentali asemenea lor.
Pentru a ajunge la suletul colpilului este necesar să-i oferim posibilitatea să se exprime liber, să-şi
deschidă poarta spre lumea lui interioară. Copilul este extrem de receptiv şi sensibil. El simte când este
privit cu încredere, cu dragoste şi când nu. De aceea reacţia lui faţă de cei mari este diferită. În zadar
cunoaştem amănunţit greşelile lui de scris sau de calcul, dacă vor rămâne necunoscute interesele,
dorinţele, sentimentele lui. Înţelegerea copilului ne apropie de inima lui, îi dă putere de muncă, ştiind că
are alături un prieten.
Oricât l-am considera de mic şi de nepriceput, totuşi fiecare copil are personalitatea sa, ce se
dezvoltă în raport direct cu mediul şi educaţia. În mediul socio-familial, copilul este supus în permanenţă
diverselor solicitări şi situaţii, adecvate sau nu particularităţilor de vârstă şi individuale. De cele mai multe
ori, în asemenea situaţii, copilul reacţionează necorespunzător. Oare a fost pregătit pentru cea mai
potrivită reacţie?
de comportament (pozitive sau negative). Este o reacţie de imitaţie. O dată cu trecerea timpului, în măsura
în care este capabil să discearnă între bine şi rău, îşi alege modelele preferate şi caută să se identifice cu
ele. Modelele selectate se bucură de autoritate, prestigiu, simpatie şi admiraţie în colectivul din care face
parte copilul. Noi suntem totuşi oameni, cu calităţi şi defecte inerente oricărei fiinţe. Important este să ne
străduim să fim cu adevărat modele pentru copiii, pentru elevii noştri, prin competemţă, seriozitate,
dăruire, răbdare, tact, înţelegere, adică prin întreaga noastră comportare.
Dar există şi reacţie de opoziţie. De multe ori s-a dovedit a fi un mod de apărare (îndreptăţit sau nu)
sau de respingere a unor situaţii sau „modele negative”. Având în vedere trăirile intens încărcate
emoţional, motivaţia reală eate greu de sesizat. Iată un exemplu: un elev de clasă pregătitoare, la început
de semestru I, manifesta un fel de repulsie faţă de şcoală. Nu se supunea regulilor şcolare, nu participa la
jocurile organizate de copii în pauze. Avea mereu o reţinere, o teamă, îşi ascundea mereu mâinile la spate
sau le băga în buzunare. Părinţii îi vorbiseră adeseori despre modul cum erau ei pedepsiţi la şcoală de
către învăţător, atunci când nu erau „cuminţi” sau când nu ştiau ceva: erau bătuţi cu linia la palmă. După
mai multe discuţii cu părinţii copilului şi a părinţilor cu copilul, situaţia s-a schimbat. Copilul a început să
se comporte normal, treptat a devenit comunicativ, sociabil şi activ la ore.
Mai există şi reacţia de descurajare generală, de abandonare a oricărei încercări de afirmare, apare
apatia, indiferenţa. În asemenea situaţii, copiii simt nevoia unor satisfacţii imediate şi se lasă cu uşurinţă
influenţaţi de alţii. Un elev care fuge de la ore, vagabondează, fură de la colegi, înjură şi îi loveşte pe cei
378
care îl supără cu siguranţă nu are în familie un climat normal şi cele necesare traiului. Oare o fi el vinovat
pentru asta?
Dar ce se întâmplă cu copiii hiperprotejaţi? Aceştia devin încăpăţânaţi, refuză să îşi facă lecţiile, iar
insuccesele sunt puse pe seama învăţătorului sau a colegilor. Mă voi opri şi aici la un exemplu: o fetiţă
singură la părinţi, care locuia împreună cu bunicii paterni, părinţii locuind într-un oraş mai îndepărtat,
unde îşi aveau locul de muncă. În viaţa de zi cu zi se confrunta cu două atitudini, ambele de protecţie
exagerată. Pe de o parte bunicii îi ofereau tot ce îşi dorea, pe de altă parte, părinţii procedau la fel pentru a
nu-i pierde dragostea şi încrederea. Din discuţia cu membrii familiei, a rezultat că toţi erau bine
intenţionaţi, dar toţi au procedat greşit. A urmat o perioadă de eforturi pentru îndreptarea acestor erori de
comportament.
Mai pot apărea conflicte între părinţi şi copii atunci când există diferenţă mare între posibilităţile
reale ale copilului şi imaginea dorită de către părinţi, fără ca părinţii sa fie capabili să-şi cunoască propriul
copil. De aici o suprasolicitare a copilului, cu rezultate nesatisfăcătoare asupra copilului şi efecte nedorite.
Trebuie să ne aplecăm inima şi urechea la tot ce doresc să ne spună în nevinovăţia lor de copii, să
ni-i apropiem mai mult pentru a intui ce se întâmplă cu elevul în fiecare moment, să-l ajutăm pentru
depăşirea dificultăţilor la timpul potrivit. Dacă mai există părinţi sau educatori care mai cred că „bătaia-i
ruptă din rai”, se înşală. Istoria ne-a dovedit şi ne dovedeşte că orice autoritate bazată pe forţă şi violenţă
se năruie. Autoritatea nu se menţine prin pedeapsă, ci prin raporturi bazate pe încredere, raţiune,
demnitate, sinceritate şi prin exemplul personal.
Ce se întâmplă atunci când copilul comite unele greşeli sau chiar abateri de la normele sociale? Este
pedepsit sigur de către familie sau şcoală. Adeseori se uită că acea greşeală este o consecinţă a unei suite
de alte greşeli care au fost tolerate. Trecându-i-se cu vederea abaterile mai mărunte, copilul este de fapt
împins să ajungă la altă greşeală. Majoritatea părinţilor nu fac diferenţa între „a ierta” şi „a trece cu
vederea”. Dăunătoare pentru educaţie este atitudinea inconsecventă a părinţilor. Ea poate oscila de la
severitate la blândeţe, de la autoritate la permisivitate, astfel de comportament fiind derutant pentru copil.
Cheia rezolvării multor probleme cu care se confruntă copiii stă în familie. Părinţii ar trebui să
înţeleagă că şcoala nu-i poate substitui în rolul pe care îl au în raport cu propriii copii. Învăţătorul nu
poate suplini lipsa de autoritate a unor părinţi prin bătăi, ameninţări, sancţiuni. Nu poate suplini nici
afectivitatea de care copiii au nevoie atunci când se află în sânul familiei. Menirea cadrului didactic este
alta.
Oricât de cocentrat ar fi educatorul asupra materiei pe care trebuie să o predea, trebuie să observe
tristeţea din ochi unui copil. De regulă, când un copil creează probleme în şcoală, ceva nu este în regulă
acasă. El devine uneori agitat, alteori absent, în timpul orelor. Pentru a preveni insuccesul şcolar cadrul
didactic trebuie să ştie cu ce probleme se confruntă fiecare elev. Pentru toate acestea trebuie să existe
dragoste pentru copii.
379
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE GROZA,, FIBIȘ

PROFESOR: IOVĂNEL GEORGETA
Primii șapte ani din viața unui om reprezintă o perioadă deosebit de importantă, sunt startul pe
care un copil îl ia în viață și care îi imprimă modul în care viitorul elev și, respectiv, adult va relaționa și
se va raporta la cerințele societății.
Toți copiii sănătoși din punct de vedere fizic și psihic vin pe lume cu aceleași șanse de reușită.
Mediul în care își trăiesc primii șapte ani din viață își pun amprenta asupra lor și le determină parcursul
intelectual ulterior. Primii șapte ani copilul și-i petrece acasă, alături de părinți, dar și în cadrul grădiniței
unde se pun bazele educației sale. Primii ani sunt covârșitori în dobândirea limbajului. Dacă un copil este
izolat, este lăsat singur, accesul la televizor durează o bună parte din zi, el va avea dificultăți în însușirea
limbajului.
Acasă fiecare copil, îndrumat de părinții săi, învață să fie politicos, să fie atent, să respecte
persoanele din jurul său, să vorbească frumos, să nu mintă, să fie ordonat. În primii ani, copilul învață să
fie ascultător, să aibă răbdare pentru a duce la bun sfârșit o activitate. Comunicarea din cadrul familiei,
responsabilizarea copilului, îndreptarea comportamentelor greșite pun bazele viitoarei educații ale
acestuia. Copiii mici învață prin imitare, ei se comportă așa cum au văzut în familie și la persoanele cu
care au intrat în contact. În prima copilărie se pun bazele respectului față de persoanele din jur, a modului
în care copilul se comportă, mai întâi în sânul familiei, în grupul de prieteni din parcul de joacă, în cadrul
grupei de la grădiniță, iar mai târziu în societate. Copilul trebuie învățat de mic regulile de comportament,
regulile de circulație, modul în care trebuie să solicite o jucărie, un obiect. De asemenea, copiii trebuie să
știe că orice comportament are consecințe. În primii ani de viață, o importanță deosebită în însușirea unor
modele comportamentale dezirabile îl au jocurile, în principal jocurile de rol.
Politețea este însușită tot acasă, familia fiind prima care trasează regulile de politețe. Copilul
trebuie învățat să folosească expresii precum ,,te rog,, de fiecare dată când cere ceva, ,,mulțumesc,, atunci
când a fost ajutat, ,,îmi cer scuze,, atunci când greșește cu ceva, dar și expresiile de salut.
Tot în primii șapte ani, copilul învață să fie ordonat, mai întâi prin imitare de la părinții săi, apoi în
activitățile desfășurate la grădiniță. Trebuie să fie învățat că gunoiul nu se aruncă pe jos, că jucăriile se
strâng și se pun la locul lor după terminarea activității, că trebuie să aibă grijă de lucrurile sale. Tot acasă
învață și primele reguli de igienă, precum spălatul pe mâini înainte de masă, baia zilnică, purtarea unor
haine curate.
De asemenea, în primii ani ai copilăriei, părinții pun bazele unei educații financiare empirice
pentru copiii lor, dar și bazele unei vieți sănătoase. Copilul este îndrumat spre mișcare, spre alegerea unor
mâncăruri sănătoase. Părinții pot să implice copiii în prepararea și servirea mesei, să-i învețe cum se spală
fructele și legumele, de ce este nevoie să le spălăm.
Primii șapte ani de acasă sunt de o importanță deosebită pentru dezvoltarea emoțională a copilului,
copiii trebuie să fie încurajați, lăudați, asigurați de dragostea părintească, pentru a-și putea forma o stimă
de sine ridicată. Tot în această perioadă învață să interacționeze pozitiv cu copiii de aceeași vârstă și sunt
învățați să manifeste empatie față de persoanele cu care intră în contact.
În concluzie, toate experiențele pe care copiii le trăiesc în perioada celor șapte ani de acasă, pun
bazele unui om educat.
Bibliografie:
Nicola, I., 2002, Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București.
Sion, G, 2003, Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de mâine, București.
380
CUM PETRECEM 7 ANI ACASA?
Profesor învațământ preșcolar Ioviță Cristina

Grădinița P.N.Oravița
Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Daca învățăm să facem o reprezentare clară
si complexă a țelului pe care vrem să îl atingem atunci situațiile pot fi mai simplu de abordat. Greșelile nu
trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înțelegem copiii și să le acordăm
sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm exemple din propria
educație.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie
precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu
trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială,
corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a
copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se
concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în
evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului
este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți confortabil în prezența
celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă.
Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un
bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile simple : ,,bună
ziua”,"te rog" şi "mulţumesc".Bunele maniere îi modelează comportamentul în soci-etate
şi îl învaţă ce înseamnă respectul.Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți
bunele maniere? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea ocazii să
îl îndrumi în direcția corectă. Chiar dacă a greșit de câteva ori nu te grăbi să tragi concluzia că este prost-
crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una sau două lecții de
bune maniere pentru ca problema să se rezolve.
Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea
supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator
al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată.
381
Niciodată nu este vinovat copilul!
Profesor ȋn ȋnvățămȃntul primar: Irean Lunița,

Liceul Teoretic,,Gh.Lazăr’’Pecica
’’ Toți oamenii mari au fost mai ȋntȃi copii.

Dar puțini dintre ei ȋşi mai aduc aminte’’ Antoine de Saint-Exupery
Ȋncerc să ȋmpărtăşesc cȃteva impresii care nu se vor nici originale, nici atotcuprinzatoare.
Poate că de puține ori ne gȃndim la copii cu toată seriozitatea. La vȃrsta maturității uităm ca am fost
şi noi copii. Copilul se identifică cu lumea lui – imaginativă şi realitate la un loc. Traiesc la maxim
jocurile, empatizȃnd cu personajele pe care le interpretează, fie că sunt printi, medici, politişti, profesori
sau orice altceva.
Adulților, fiind copleşiți de grijile zilnice, le este tot mai greu să-şi amintească de bucuriile simple
ale copilăriei, să devina naivi şi sentimentali.
Profesiunea de dascăl este vocatională. Ea implica o anumita stare de spirit, de voioşie, de
entuziasm, de bunatate, ȋntr-un cuvȃnt – tinerețe sufleteasca, ȋn măsură să asigure un caracter elevat şi
generos acțiunii educative. Experiența dobȃndita la catedră mi-a confirmat necesitatea apropierii de elevi
ca principală sursa a succesului şcolar.
Pentru a ajunge la sufletul copilului trebuie să-i oferim ocazia să se exprime liber, să-şi deschidă
poarta spre lumea lui interioară. Acest lucru este posibil doar dacă-i cȃştigăm ȋncrederea şi simpatia.
Copilul este foarte sensibil şi receptiv. El simte cȃnd este privit cu dragoste şi ȋncredere, de aceea reacția
sa diferă ȋn funcție de interlocutor.
Uneori copiii vin la şcoală abătuți sub incidența unor probleme familiale sau a unor probleme de
sănătate. Dacă la şcoală nu găsesc ȋnțelegerea necesară, ce vină poarta pentru insuccesul lor?
La ȋntȃlnirea de dimineață obişnuiesc să ascult zilnic fiecare elev numindu-şi starea şi enunțȃnd
motivele de bucurie sau tristețe pe care le are ȋn ziua respectivă. Sunt sinceri şi aceste momente ne
apropie şi ȋnlătură stresul provocat de emoțiile şcolare.
Oricȃt l-am considera de mic şi de nepriceput, fiecare copil are personalitatea lui, care se dezvoltă ȋn
raport direct cu mediul şi educația.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în şcoală şi ȋn societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
disciplină de fier. Acest lucru se prelungeşte şi ȋn activitatea şcolară. Cea mai preţioasă recompensă
pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care
părintele şi dascălul le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori
se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Din păcate există şi situații mai puțin fericite, ȋn care copiii sunt neglijați, agresați, jigniți,
descurajati de membrii familiei sau ȋn grupurile din care fac parte. Rolul dascălului este de a asculta,
ȋnțelege şi sfatui cu rabdare şi dragoste aceşti copii, de a-i face să depăşească cu ȋncredere şi curaj orice
obstacol, avȃnd siguranța suportului necondiționat al ȋnvățătorului său.
Nu de puține ori copiii mint. O fac din aceleaşi motive ca şi adulții: cȃnd simt că sunt ȋntr-o
capcană, cȃnd le este teamă de pedeapsă sau de a fi respinşi spunȃnd adevărul, cȃnd se simt amenințați,
sau cȃnd pur şi simplu se gȃndesc că minciuna va face lucrurile mai uşoare pentru toata lumea. Deseori
minciuna este un semn al unei stime de sine scăzute.
O altă problema o constituie părinții subiectivi,care exagerează ȋn aprecierea propriilor copii şi dau
vina pe cei din jur pentru insuccesul acestora. Ȋn această situație efortul dascălului se dublează, interventia
sa adresȃndu-se atȃt copiilor,cȃt mai ales părinților.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul si comportamentul in fata copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristețe, etc), precum şi a dorințelor şi nevoilor. Bineințeles că
382
asta nu inseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Ȋnsă va trebui sa ne
impunem anumite restricții, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incȃt copilul să
poată trage ȋnvățăminte atȃt din situațiile şi ȋntȃmplările frumoase din viață , cat si din cele negative. Este
nevoie de ȋnsuşirea responsabilității de a fi parinți sau dascăli, de a fi permanent conştienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tȃrziu va exterioriza toate acestea
ȋn diverse situații şi va fi judecat, acceptat ori nu ȋn societate.
Inainte de a judeca un copil şi de a-i pune o etichetă, gandiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde
ȋn spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de către ceilalți. Ȋncercati să fiți buni şi
ȋnțelegători, pentru că puterea exemplului este mai presus de orice.
383
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar IRINA METELEANU

LICEUL TEORETIC ORAȘ POGOANELE
,,Totul pleacă de la cei 7 ani de acasă…”
Nu întâmplător am ales acest citat pentru a defini în cele ce urmează această expresie deloc
complicată, dar plină de încărcătură ce îmbină reguli de comportament cu domenii de dezvoltare socială,
psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Cei 7 ani de acasă reprezintă educația pe care o dau părinții copiilor în prima parte a copilăriei. Să îl
educi pe copil nu înseamnă să îl înveți doar să citească și să scrie, ci și să îl ajuți să devină un bun
exemplu la școală din toate punctele de vedere: social, psihologic, intelectual, cognitiv, să îl înveți să fie
manierat cu cei cu care intră în contact.
Iată câteva reguli esențiale în educarea și creșterea copiilor de care orice părinte ar
trebui să țină cont:
,,Predă-i” bunele maniere prin puterea exemplului. Învață-l să fie manierat, să se poarte
frumos.
Stabilește și impune în comportamentul copilului reguli și limite.
Comunică foarte mult cu copilul tău.
Citește-i copilului, povestește-i, învață-l să iubească cărțile, lectura.
Lasă-l să se joace, să cadă, să râdă, să se bucure de copilărie.
Ai grijă la abuzurile asupra copilului: fizic, verbal, emoțional. Concentrează-te pe o
disciplină pozitivă.
Învață-l să rezolve conflictele prin comunicare, să-și exprime emoțiile și sentimentele
indiferent de natura lor.
Învață-l să spună mereu adevărul, în orice situație și cu orice risc. Apelează din nou la
puterea exemplului.
Petrece cât mai mult timp cu copilul tău și iubește-l necondiționat.
Desigur că nu există o rețetă minune care să poată fi aplicată tuturor copiilor și care să dea
aceleași rezultate. Educația este rezultatul a ani de experiență, cu încercări, eșecuri și reușite.
Ceea ce nu trebuie să ne lipsească este perseverența și exemplul personal. Cu aceste două
,,ingrediente”, rezultatele nu vor întârzia să apară. Un copil manierat se va descurca mult mai bine
în relațiile cu cei din jur decât unuia căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Datoria noastră ca părinți și mai
apoi ca educatori este să ajutăm copiii să se adapteze societății. Și, cum societatea este în continuă
schimbare, cu cât aceștia vor avea o educație mai bună, reguli morale solide cu atât adaptarea copilului în
societate va fi mai ușoară, mai bună.
Concluzionez spunând că la baza expresiei ,, cei 7 ani de acasă” rămâne ideea că normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze
normele deja deprinse din familie.
384
ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
PROF. ISAC ALINA-ELENA

COLEGIUL TEHNIC FORESTIER, PIATRA NEAMȚ
Părinții reprezintă un model pentru copii, de la naștere și până la vârsta maturității. Rolul părinților
în educația copiilor este esențial, copiii fiind modelați de părinți încă de la vârste fragede. Nu degeaba se
vorbește de cei ”șapte ani de acasă”, aceștia fiind cei mai importanți ani în care copiii învață principiile
după care se vor ghida în viață.
Familia este privită de multe ori ca o instituție socială, este prima școală prin care trece copilul și în
care învață regulile de bun simț și ce înseamnă responsabilitatea și respectul. În acest sens, rolul părinților
în educația copilului este acela de-i îndruma, de a-i ocroti și de a le oferi mediul propice învățării.
Familia este locul in care copiii primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe.
Ȋn primele etape ale vieţii pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv şi social,
trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită
în mod direct , nemijlocit, de copil, în mediul familial, iar atitudinile părintilor au consecinţe durabile
asupra personalităţii în formare a acestuia. Mediul familial este primul mediu educativ şi social pe care îl
cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
educaţiei primite în familie. Rolul părinților este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de
vedere fizic, intelectual, moral estetic/ Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90%
din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea
care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele
şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură.
acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Părinţii
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii doresc dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Părinţi,deşi implicați în aceeaşi măsură în
procesul de educaţie,au roluri diferite: mama asigură căldura afectivă,iar tatăl reprezintă autoritatea.Mama
contribuie la atmosfera intra-familială şi la asigurarea securităţii afective, iar tatăl la comunicarea socio-
familială şi respectarea normelor, dar împreună asigură sentimentul de confort şi securitate.Ambii sunt
răspunzători de situaţia copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând atitudinea
afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a tatălui.
în care nu există consecvenţă în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune,
cu conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau chiar de violentă duce inevitabil la reacţii de inadaptare,
frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului. Ȋntr-un astfel de mediu apar şi se dezvoltă situaţii
conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial şi comunicarea dintre membrii ei.
Ȋn familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, pentru că familia este în primul rând o
instituţie socială fundamentală, este un grup social în care membrii sunt legaţi prin anumite relaţii
biologice, dar şi psihomorale economice şi juridice, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii.
Există unele argumente pentru care părinţii trebuie să se implice în educaţia în cadrul
instituţionalizat a copiilor lor, încă de la vârsta preşcolară:părinţii primesc permanent feed-back despre
potenţialul şi progresul copilului ,ei pot solicita informaţii, pot oferi sugestii şi îşi pot exprima
nemulţumirile;părinţii implicaţi servesc drept model de comportament responsabil pentru propriul copil
iar participarea părinţilor la activităţile şcolii reprezintă un factor generator de motivaţie pentru copil.
În timpul celor ”7 ani de acasă” copiii învață ceea ce trăiesc , părinții reprezentând modele pentru
copiii lor.Regulile de comportament și educație oferite in primii ani de viață sunt definitorii pentru
formarea lor ca adulți. Educația trebuie să se reflecte in toate domeniile de dezvoltare a copilului:social,
psihologic, intelectual-cognitiv.
385
Amprenta celor „7 ani de-acasă” în viața școlară a copilului
Prof. înv. primar Isăchioaia Dumitra

Școala Gimnazială Nr.7 „Remus Opreanu”, Constanța
„Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea” spunea Nicolae Iorga. Parafrazând, vom spune
că elevul nu datorează şcolii doar instrucţia, cât, mai ales, educaţia.
Trăim într-o lume care se autocaracterizează ca fiind modernă şi civilizată. În această societate
evoluată şi informatizată, relaţiile sociale par să se bazeze, mai degrabă, pe aroganţă, tupeu, violenţă
verbală şi fizică, decât pe valorile morale pe care le-au promovat înaintaşii noştri: bună cuviinţă, politeţe,
curtoazie, respect etc.
Elevul, ca orice persoană, este un actor social, prin apartenenţa sa la diferite grupuri şi prin relaţiile
pe care el le stabileşte în cadrul acestora, fiind astfel implicat de la o vârstă foarte fragedă în viaţa socială.
Din această perspectivă, trebuie să reconsiderăm rolul familiei şi al şcolii în procesul de socializare a
copilului, prin iniţierea sa în practicarea unui comportament bazat pe regulile bunei purtări, atât în
familie, cât şi în comunitatea în care trăieşte.
Pornind de la aceste considerente, credem că este absolut necesar să ne întoarcem la esenţa
educaţiei, la „cei şapte ani de acasă”, pe care şcoala are datoria să clădească, în parteneriat cu familia,
omul frumos la suflet şi în purtare.
„Arta de a trăi frumos în toate împrejurările vieţii” poate fi învăţată şi practicată în viaţa de zi cu
zi, prin raportarea la ceea ce convenţional recunoaştem şi numim „codul bunelor maniere” sau „codul
manierelor elegante”, un set de reguli ce trebuie respectate în diferite situaţii sau locuri în care ne putem
afla la un moment dat.
Conform dicţionarului, manieră înseamnă un mod de comportare corectă şi cuviincioasă,
comportament conform regulilor bunei-cuviinţe. Politeţe, amabilitate, bună-cuviinţă sunt sinonime care
lămuresc, într-o formă concisă, această noţiune.
Codul bunelor maniere este un ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate.
Respectarea acestor reguli de comportament în societate, menţine echilibrul social. Cu toate
acestea, în comunitate există mai multe categorii de oameni: oameni care respectă cu stricteţe codul
bunelor maniere, oameni care cunosc codul de conduită dar nu îl respectă din diverse motive, precum şi
oameni care sunt lipsiţi de maniere, fiindcă trăiesc într-un cadru nefavorabil dobândirii unei educaţii
alese.
Pornind de la o cunoscută zicătoare, care spune: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”, regula de
bază, în orice împrejurare, este să te porţi cu ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să se poarte şi alţii cu tine.
386
IMPORTANȚA CELOR
Profesor Isai Anca Iuliana

Scoala Gimnaziala Jijila,judetul Tulcea
adult!”
Danion Vasile
în ea.
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită
tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să
aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru
oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună
parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri
asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li
se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient
de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu .
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o
Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi,
sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai
acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de
desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.
387
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul
vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac,
inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie,
prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia
dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care
să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit.
BIBLIOGRAFIE
388
FAMILIA
Un bun mediu educativ?
Profesor, IȘAN VIORICA

Grădinița cu Program Prelungit nr.48, Brăila
Definirea noţiunii de familie comportă cel puţin două direcţii de abordare: sociologică şi juridică.
Din punct de vedere sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de
persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de
sentimente, interese şi aspiraţii. În sens juridic familia desemnează grupul de persoane între care există
drepturi şi obligaţii, care-şi are originea în acte juridice precum căsătoria, rudenia, înfierea sau în raporturi
asimilate relaţiilor de familie.
Familia a cunoscut o permanentă evoluţie în timp, asupra sa punându-şi amprenta transformările din
viaţa economică şi socială, moravurile, tradiţiile şi obiceiurile.
Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul
copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului,etc.), cu
viaţa socială (tradiţii,obiceiuri străvechi,etc.).
Titlul este conceput sub forma unei întrebări, care nu a fost pusă fără a sugera un lucru foarte des
întâlnit - existenţa unor tipuri de familii care nu reprezintă un bun mediu educativ. Familia trebuie să fie
un colectiv sănătos, adică în componenţa sa să existe toţi membrii care alcătuiesc în mod normal un
asemenea colectiv, doi părinţi, între care să fie relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, să trăiască în
deplină armonie, să ducă o viaţă cinstită, onestă. Opiniile celor doi părinţi referitoare la copil trebuie să
fie convergente iar părinţii trebuie să fie un bun exemplu, având în vedere cât de puternic este spiritul de
imitaţie la copii. În comparaţie cu familia cu un singur copil, familia cu mai mulţi copii reprezintă un
mediu educativ mai bun. Dacă copilul este singur la părinţi el tinde să fie mofturos, egoist, capricios
datorită părinţilor care doresc să-i facă toate poftele. În familiile cu mai mulţi copii, afecţiunea părinţilor
se îndreaptă către toţi copiii. Părinţii trebuie să aibă o autoritate asupra copilului. Această autoritate nu
trebuie obţinută cu ajutorul pedepselor sau a violenţei şi nici printr-un exces de bunătate şi satisfacerea
oricărei dorinţe. Adevărata autoritate derivă din exigenţa părinţilor faţă de comportarea copiilor, îmbinată
cu respectul faţă de aceştia:
- Copilul trebuie să simtă iubirea pe care părinţii i-o poartă, dar este necesar să ştie că nu-i vor
îngădui orice capriciu;
- Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci şi calea cea mai eficientă a educaţiei, dar
numai dacă ea e potrivită şi ca măsură;
- Nu în ultimul rând, pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie să aibă o situaţie economică
aptă să satisfacă trebuinţele de prim ordin ale membrilor săi.
Educarea unui copil nu este un lucru atât de uşor. Unii părinţi, având concepţii învechite, cred că ei
ştiu cel mai bine să-şi educe copilul, neacceptând sfaturi din exterior. În prezent, există o mulţime de
cărţi, filme şi emisiuni special realizate pentru îndrumarea pedagogică a părinţilor.
Familia care nu reprezintă un bun mediu educativ:
Familia descompusă - familia care rămâne descompusă în urma unui divorţ sau a unui deces, nu
este un mediu educativ ideal. Dar totuşi condiţia de viaţă a copilului orfan de un părinte depinde foarte
mult de puterea de dragoste a celui rămas, care poate compensa dragostea celui dispărut. În trecut
divorţul era extrem de dăunător pentru copii. Cercetările actuale par să indice că acei copii se simt mai
bine dacă părinţii nefericiţi divorţează decât dacă stau împreună într-o atmosferă de furie, amărăciune,
violenţă şi ură.
Familia reconstituită - recăsătorirea creează o familie reconstituită sau combinată formată din doi
părinţi, dintre care cel puţin unul aduce în această unitate familială nouă unul sau mai mulţi copii dintr-o
căsătorie anterioară. Cuvintele mamă maşteră si tată vitreg sunt deja expresii peiorative. Atunci când
copiii provin din două familii diferite, mama va proteja pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare
împotriva copiilor celuilalt. În acest context apar o serie de întrebări: Cine asigură disciplina în această
familie? Dar educaţia? Care sunt îndatoririle părintelui biologic căruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are
acesta? Răspunsurile la aceste întrebări variază de la caz la caz.
389
Violenţa în familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului și a copiilor are loc în
toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratării creşte o dată cu problemele financiare. Cazurile de
maltratare a copiilor sunt în creştere. Copiii maltrataţi sunt frustraţi de dragoste, pierd bucuria de dragoste
şi înţelegere a semenilor, sănătatea lor psihică fiind pusă la îndoială.
În principiu se poate afirma ca stabilitatea, coeziunea familială sunt favorizate de o structură de
autoritate de tip democratic în care autoritatea se distribuie relativ echitabil pe cei doi parteneri de cuplu și
de asemenea, de o structură de rol caracterizată prin complemen-taritate de roluri, respectiv printr-o
distribuție echilibrată a rolurilor pe cei doi parteneri și printr-o participare relativ egală a ambilor parteneri
la îndeplinirea cel puțin a principalelor sarcini conjugale.
390
ȘCOALA ȘI FAMILIA - PARTENERI EGALI ÎN EDUCAREA COPILULUI
Prof. ISOP MARIANA-CARMEN

Școala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu” Bacău
MOTTO:
„Mintea curată, inimile curate ale copiilor noştri vă stau în mână. Şi tot cuvântul dumneavoastră e
o sămânţă care prinde şi va da rodul.” (Alexandru Vlahuţă – Cătră învăţători)
Școala este o instituție importantă în viaţa copilului și a familiei. Colaborarea dintre școală și
familie este necesară pentru realizarea cu succes a cerinţelor impuse de programa de învăţământ specifică
pentru fiecare ciclu de dezvoltare.
Dupa vârsta de șase ani activitatea principală a copilului este activitatea școlară. Jocul continuă să
ocupe un rol important, dar prin învăţătură copilul pătrunde în cultura elementară. Treptat, controlul
părinţilor sau al altor persoane asupra studiului se reduce, sporind rolul autocontrolului.
Activitatea școlară, prin organizarea ei specifică, cere cu necesitate din partea elevului formarea
unor deprinderi de muncă independentă. În dobândirea independenței, a libertății, determinante sunt
libertatea gândirii şi a inteligenței, ceea ce permite o emancipare a observării, a analizei, a întregului
comportament uman. Așadar, unul dintre scopurile educației este acela de a-l face apt pe copil în a
dobândi libertatea interioară și de a se manifesta ca atare în raport cu ceilalţi oameni. Familia trebuie să
fie alături de școala în desăvârșirea acestui proces de formare și dezvoltare a capacităţii de autocontrol.
Pentru o relaţie optimă cu părinţii este nevoie de îmbinarea unor variate forme şi metode de
colaborare a şcolii cu familia şi comunitatea cum ar fi:
- şedinţele cu părinţii - oferă ocazia de a discuta aspecte legate de programul şcolar, de a afla
despre progresele/regresele copiilor, schimbările intervenite în evoluţia lor;
- lectoratele cu părinţii cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi privitor la importanţa
cunoaşterii personalităţii propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor;
- consultaţiile individuale (convorbirile)- se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii cu
caracter personal, pe care nu doresc să le facă publice, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia
copilului;
- chestionarul-permite obţinerea unor informații privind organizarea colectivelor de elevi,
subiecte abordate pe viitor la ședințe, doleanțe ale părinților etc.
- participarea părinţilor la activităţi organizate în şcoală - să se familiarizeze cu metodele şi
procedeele folosite în predare, pot face analize comparative privitoare la copii;
- consilierea psihopedagogică - constă în rezolvarea unor situaţii-problemă ale copiii lor, prestează
servicii de consiliere şi distribuie materiale informative;
- expoziţiile cu lucrări ale copiilor - prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia
copiilor, atât pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe.
- serbările şcolare - prin care părinţii pot descoperi aptitudini speciale ale copiilor, nivelul
dezvoltării acestora, pot să le evalueze performanţele, să se implice în organizarea acestor activităţi;
- participarea părinţilor la activităţi organizate în afara şcolii - să se implice în organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi de tipul: vizionarea unor piese de teatru, excursii tematice, vizite la muzee,
biblioteci, grădini zoologice etc.
În cadrul lectoratelor cu părinții, se impune planificarea unor activități menite să întărească legatura
școală - familie. Crearea unui mediu confortabil, astfel încât părinţii să se simtă liberi în a-și exprima
opiniile, a-și adresa întrebări unii altora, ori să facă recomandări, sau să împărtășească informații,
experienţe personale, este sarcina de bază a profesorului.
Trebuie comunicate părinților care sunt misiunile, valorile și politicile școlii, Regulamentul de
organizare internă, alte reguli şi îndatoriri ale copiilor lor, ale lor în calitate de reprezentanţi legali, dar şi
drepturile pe care le au.
Se impune solicitarea de a se comunica dirigintelui/ învăţătorului/ educatoarei care sunt nevoile lor
de informații (despre școală, clasă, colegi, orar, program, comportamentul copilului, progresele obținute),
date despre copil (cum se comportă acasă, relațiile cu alți copii, reguli de disciplină pe care le respectă și
pe care nu, temerile pe care le au în legatură cu școala).
391
În cadrul unei întâlniri le-am prezentat părinților care sunt principalele competențe ce urmează să
fie dezvoltate în pregătirea școlarului mic:
- competenţe cognitive: atenţie, memorie, categorizare, limbaj, planificare şi rezolvare de probleme;
- competenţe sociale: se referă la capacitatea copilului de a stabili relaţii sociale adecvate, de a
respecta regulile sociale şi de a rezolva probleme ce pot apărea în relaţiile personale;
- competenţe emoţionale: înţelegerea emoţiilor celorlalţi, exprimarea propriilor emoţii şi capacitatea
de autoreglare emoţională;
- competenţe de autonomie personală: capacitatea copilului de a rezolva probleme cotidiene
specifice grupului de vârstă din care face parte;
- competenţe motrice: motricitate grosieră şi fină;
- prerechizite ale şcolarizării: prerechizitele scris-cititului, prerechizitele matematice, cunoştinţele
despre funcţionarea cognitivă.
,,Cât de bine ne cunoaștem copiii ?“ a fost o altă temă abordată cu părinții. I-am informat care sunt
particularitățile de vârstă ale copiilor la această vârstă, drepturile și îndatoririle copiilor acasă și la
școală,calitățile și defectele copiilor, recunoașterea situațiilor în care elevul trebuie pedepsit sau
recompensat.
,,Cum pregătim copilul pentru o zi de școală?“ a fost o tema foarte apreciată și discutată cu
părinții. I-am încurajat să-i responsabilizeze pe copii dându-le diferite sarcini pe masura capacității și
abilitătii lor (să îşi facă singuri ghiozdanul, să ude florile, să strângă masa, să șteargă praful, să facă mici
cumpărături). Pentru a-i ajuta împreună să-și dezvolte vorbirea și vocabularul le-am sugerat să repete din
când în când ceea ce afirmă copilul, incitând la dezvoltarea conversației, să le citească povestioare încă de
la vârste fragede, apoi să le povestească ei, să le cumpere cărți și să-i ajute să exploreze imaginile.
Alte referate prezentate părinților au avut ca teme: ,,Rolurile cheie ale părinţilor în educaţie“,
,,Exercițiul de acasă - componentă a activității de învățare”, ,,Elevul meu, copilul dumneavoastră,
cetățeanul de mâine“, ,, Succesul și insuccesul şcolar“.
Pentru ca acest parteneriat între parinti și școală să fie real și eficient, nu trebuie să ne rezumăm
doar la întâlnirile și discuțiile cu aceștia. Părinții trebuie să cunoască toate persoanele care sprijină
educația copilului lor: echipa de profesori ai clasei, directorul școlii, consiliul administrativ al școlii,
bibliotecarul, asistenta, consilierul şi mediatorul şcolar etc. Părinţii pot avea discuţii cu aceste persoane
prin participarea la întâlniri și dezbateri pe teme legate de educație.
Bibliografie :
• Proiectarea Curriculum-ului de bază. Ghid metodologic. TURBOCIM,1997.
• Claporede Ed., Psihologia copilului și pedagogia experimentala, Bucuresti, Editura Didactică și
Pedagogică, 1975.
• Coaşan A., Vasilescu A., ,,Adaptarea şcolară”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988
• Şincan E., Alexandru Gheorghe, ,,Şcoala şi familia”, Editura ,,Gheorghe Cârţu Alexandru”,
Craiova, 1993.
392
Importanța educației de acasă
Prof. dr. Issa Cristina, Școala Gimnazială „Sf. Nicolae”, București, sector 1
Motto: „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește” - Confucius
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”, iar Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera
că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale, valorile etice sunt cheia către adaptarea copilului, mai
ales a viitorului adult, în societate. Atât educația, cât și familia trebuie să urmărească același scop:
formarea personalității copiilor în vederea integrării sale în viața socială.
Astfel, educaţia se realizează la nivelul familiei, al mediului în care ne naştem şi creştem, şi în
sistem instituţionalizat, şcoli şi instutuţii. Trebuie menționat faptul că primul factor care formează o
persoană este familia. Mediul familial este acela în care se exercită o influenţă imensă asupra individului,
chiar şi în mod indirect. Aici se pun bazele primelor conduite, familia fiind cea care formează, mai mult
decât să informeze.
La nivelul şcolii, educaţia se realizează prin metode sistematice şi continue, ce au rolul de a forma,
dezvolta, descoperi aptitudini, atitudini şi conduite.
Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului.
„Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile
deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere”.
Familia poate exercita influenţe educative asupra copiilor atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai
puţin dirijate, cât şi indirect, prin modele de comportament oferite de aceștia. Modelele de conduită
oferite de părinţi, pe care copiii le împrumută prin imitaţie şi/ sau prin învăţare, dar şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită acțiunile educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă definitorie
asupra copiilor privind formarea viziunii lor despre viaţă, a comportamentului şi a modului lor de
interacțiune în raport cu diferite norme şi valori morale și sociale.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș,
educația fiind un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim
împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem
„noi” şi cine importanță avem în viața fiecărui copil.
Așadar, ,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește
un obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” - Samuel Smiles
BIBLIOGRAFIE
Cucoș, C, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Editura Polirom, 2008, p.15..
1
393
Familia şi valorile morale
prof. Istrate Adina-Iuliana, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Perieni, jud. Vaslui
Auzim frecvent în jurul nostru la adresa unei persoane care nu se comportă civilizat (nu stă la rând,
vorbeşte urât, aruncă gunoaile pe jos etc.) expresia ,,nu are cei şapte ani de acasă”. ,,A avea cei şapte de
acasă” se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la valorile morale transmise de aceştia,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până a merge la şcoală, chiar dacă la propriu nu
mai există cei şapte ani de acasă, deoarece copiii sunt înscrişi la diferite forme de învăţământ de la vârste
mult mai fragede.
Una dintre cele mai provocatoare şi importante responsabilităţi a părintelui este să transmită
propriilor copii valorile morale. Pot realiza acest lucru prin mai multe căi: prin puterea exemplului, prin
discuţii şi activităţi susţinute în familie. Cuvintele, sfaturile sunt importante, dar acţiunile părinţilor îi vor
învăţa şi ghida într-o mai mare măsură.
Atunci când se doreşte ca un copil să aibă o conduită morală, acesta trebuie mai întâi să cunoască
ce e bine, să îi pese despre bine şi în cele din urmă să facă ce e bine. „Ce înseamnă să fii o persoană
bună?”, „Ce valori morale dorim să transmitem copiilor noştri?” sunt întrebări pe care părinţii trebuie să
şi le pună pentru a fi mai bine pregătiţi în educarea propriilor copii.
Valorile morale se pot învăţa pe parcursul întregii vieţi, nu doar la vârste mici. Următorul exerciţiu
se poate realiza în 3 paşi simpli de membrii unei familii pentru a învăţa despre valorile morale, a
conştientiza despre rolul lor şi nu în ultimul rând, pentru a acţiona moral.
• Primul pas este ca familia să-şi aleagă 5 valori morale care să îi reprezinte dintr-o listă mai mare.
Câteva valori morale ce ar putea fi luate în considerare sunt:
- Compasiunea (sentimentul de înţelegere şi de compătimire faţă de suferinţele şi nenorocirile
cuiva);
- Curajul (forţa morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel);
- Egalitatea (principiul potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se
impun aceleaşi îndatoriri prevăzute de regula de drept);
- Dreptatea (principiul moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ce i se cuvine şi să i se respecte
drepturile);
- Generozitatea (calitatea omului generos, mărinimie, dărnicie, bunătate);
- Integritatea (calitatea celui integru; sentiment al dreptăţii, al demnităţii şi conştiinciozităţii, care
serveşte drept călăuză în conduita omului);
- Sinceritatea (însuşirea de a fi sincer, lipsa de prefăcătorie sau viclenie);
- Perseverenţa (acţiunea de a persevera; statornicia în muncă, în convingeri, în atitudini);
- Politeţea (modul de comportare caracterizat prin bună-cuviinţă, respect şi amabilitatea în relaţiile
cu ceilalţi oameni);
- Respectul (atitudinea sau sentimentul de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de
cineva sau ceva);
- Responsabilitatea (atitudinea conştientă, simţul răspunderii faţă de obligaţiile proprii sau sociale);
• După ce membrii familiei aleg cele 5 valori, trebuie să găsească exemple din trecutul lor când
acestea au fost puse în practică. Copiii pot crea şi postere pentru fiecare faptă bună, însoţite de imagini.
• La ultimul pas, părinţii trebuie să îşi încurajeze copiii ca pe parcursul săptămânii ce urmează să
facă lucrurile bune pe care iniţial le-au ales să le reprezinte familia. Vor discuta în fiecare zi despre ceea
ce au realizat.
Părinţii de asemenea au obligaţia să îi înveţe pe copii să îşi controleze cuvintele şi acţiunile.

Următorul acronim îi ajută pe copii să se oprească şi să se gândească înainte de a spune sau face ceva ce
ulterior pot regreta.
S – Eşti sincer?
T – Eşti tolerant?, Ai tact?
A – Spui adevărul?
394
I – Eşti integru?
În timp ce copiii suportă multe influenţe din exterior în dezvoltarea lor morală, părintele joacă cel
mai important rol. El este primul lor profesor. Dacă va fi un profesor bun, va avea un elev bun. Ca să
devină un profesor bun şi să culeagă roadele, acesta trebuie să se perfecţioneze, să se informeze în
permanenţă şi să predea lecţii zi de zi. Lecţia sincerităţii, a egalităţii, dreptăţii, compasiunii, politeţii,
toleranţei, dreptăţii, iubirii...
395
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
prof.ISTRATE MARINELA
GRĂDINIȚA P.P.NR.7-structura G.PN.NR.2 DEVA
acasă.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul
pe care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei
este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe
treptele superioare ontogenezei.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul
social. Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei,
condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii,
copilul se integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi
formeze imaginea de sine.
Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl
oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Părinţii sunt primii
educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia
este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al
copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea
personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi
de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă),
acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în
familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde
de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea,
ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce
este rău, ce este drept şi ce este nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele
modele pentru modul în care să acţioneze ulterior ca părinţi. Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul
îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Totodată, educarea copilului într-o
atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de
fier. Asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor.
o ceartă sau o palmă.,Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
396
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi
nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti"
sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate. Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a
copilului, disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea
se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să
cunoască mediul înconjurător. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în
propriile posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca
suplimentară individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i
apropia de acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este
un serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse
între 3-6 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l
observa atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea
poate ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să
prevină îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Factorii de modelare a
personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui sistem bine închegat, pentru
atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un schimb permanent de
informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.
Bibliografie:
1. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania,
Bucureşti
397
Educaţia copiilor ȋn familie
Prof. Istrate-Tilincă Ileana-Tatiana

Grădiniţa P.P. Ostroveni 2, Rm. Vâlcea
garanţii de moralitate, este “prima şcoală” care ȋl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l
să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un
oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte,
afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va
stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.
exclusivă a familiei – cea de socializare primară, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în
societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
Cei şapte ani de acasă, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a
vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni,
credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt copii ale
părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua
nunţii părinţilor. După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună
creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la
biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune.
Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din
copilărie. De asemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, ce inseamna omenia, mila,
smerenia, ascultarea.
socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei
familiale corecte, sănătoase.
Părinţii sunt responsabili pentru copiii lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac
sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că
responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi
mod sunt responsabili şi părinţii, pentru neghina semănată în inimile copiilor lor. Ei trebuie să se
gândească aşadar la această responsabilitate.
398
BIBLIOGRAFIE:
Dumitrana, M. – „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, 2000
Păişi Lăzărescu, M., Ezechil, L. - „Laborator preşcolar”, Editura V&I, 2002
399
Copilul este oglinda familiei
Iszlai Réka
Şcoala Gimnazială „Dacia”
Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.10, Tg- Mureş
“ Doisrăzece ani la clasă, văd că n-ai recuperat,

Tot cu nu a-i învăţat, în cei şapte ani ce acasă!” epigramă, de Valeria Moroşan
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bunăpurtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi pconduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-
acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,
rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel
în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o
responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume
în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună
creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu
înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident,
generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
400
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Copiii au nevoie să
fie proactivi, să fie implicați în activități și să își vadă părinții inițiind și creând oportunități de
relaționare. Nevoia de inițiere nu înseamnă responsabilitatea părintelui de a avea un copil care citește
– cumpărându-i sute de cărți, limitându-i activitățile în funcție de cât citește, șantajându-l sau
obligându-l să citească, atâta timp cât copilul nu își vede niciodată părintele citind. Sau spălându-se pe
dinți de două ori pe zi sau lăsându-și ordine pe birou sau vorbindu-le frumos vecinilor și arătându-și
afecțiune în familie. Copiii fac ceea ce le spui, dar mai mult decât orice, copiii copiază ceea ce văd.
A-i învăța pe copiii să facă și să gândească de unii singuri, presupune a le oferi un exemplu. Nu este
suficient să le spunem copiilor: „când eu eram de vârsta ta, făceam cutare și cutare” sau „trebuie
pentru că așa îți spun eu„. Indiferent ce văd în jurul lor, copiii vor să fie ca părinții lor și în jocul sau
interacțiunile lor sociale, vor iniția ceea ce percep că se întâmplă în lumea adulților.
Bibliogafia:
www.desprecopii.ro
401
Iuhasz Ioana
Școala Gimnazială “înv. Gâlgău Iosif” Păgaia
Matematică
“Un copil educat doar la școală, e un copil needucat” - George Santayana
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima

zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea
unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce
ştie el, mititelul!“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau
dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului.
Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe
care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a
educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament
și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori:
• relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
• specificul de dezvoltare a copilului,
• modelele oferite in familie, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului
Relaţia afectivă dintre copil şi părinţi
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul
iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi dă încredere în propriile forţe și îi
creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe
în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, el realizează că părinţii sunt preocupaţi de ceea ce face. O
Specificul de dezvoltare a copilului
La 2-3 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. La această vârstă este nepotrivit
să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta, nu este destul de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, dar asta nu înseamnă că trebuie să i se facă toate poftele sau că poate să
facă orice. Este necesar să i se fixeze limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă poate învăţa formulele de politeţe, cum şi când se spune “bună
ziua”, “te rog”,” mulţumesc”, “la revedere”, iar copilul învaţă prin imitaţie.
şi semnificaţia pedepsei. Acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent pentru că nu va mai fi tot timpul alături de
părinţi. Acum trebuie încurajat să comunice cu cei din jur – copii şi adulţi, să se exprime, să îşi
402
familie, să vorbească la telefon. De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil,
merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această
vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe
dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur.
Când ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii din şcoală;
cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme.
Modelele oferite in familie
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă
el aude frecvent certuri între părinţi. De asemenea este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus
“mulţumesc“ la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Sfatul psihologului
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De
aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine
crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea
pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau
rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să
îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla
dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă
mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În
acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii
greşesc uneori, darămite copiii.
Biblografie:
www.jurnalul.ro
www.copilul.ro
www.desprecopii.com
403
Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!" (Trei feţe – Lucian Blaga)
Profesor învăţământ primar, MARINESCU IULIANA- NICOLETA
Scoala Gimnaziala, Podenii Noi, structura Valea Dulce
Jocul copiilor, zâmbetele, bucuria din sufletele lor constituie hrana pentru viaţă. Dacă știm să sădim
dragoste, speranţe, vise, bucurie, atunci avem certitudinea că acestea se vor materializa în bucurie de viaţă
și vise împlinite.
Dar oare ce este jocul? Jocul am putea spune că este întrebare, este căutare. Ce este copilaria fără
joc? Este o viaţă fără căutare, fără descoperire, fără uimire și fără iubire. Sufletul și inteligenţa devin mari
prin joc, se dezvoltă prin joc, caută și trăiesc prin joc. Jocul inseamnă ordine, reguli, principii, atenţie,
atribuiri, porunci, sau mai bine spus jocul înseamnă ochi deschiși pentru viaţă, înseamnă înţelepciune.
Unde își are sursa jocul dacă nu în copilărie?
,,Copilăria este inima tuturor vârstelor” ne spune același L Blaga și, într-adevăr toate emotiile
rămân parcă într-un potir din care ne adăpăm continuu cu lumina nouă proaspătă și uluitoare, lumina ce
vine din lumina creată de altă Lumină.
Cat de frumos: Lumină din Lumină! Iubire din Iubire! Inţelepciunea din Iubire și Lumină!
Din acest potir numit copilărie luăm bucuria, dragostea de viaţă si fericirea. Fericirea ce vine din
iubirea părinţilor impreună cu Iubirea pusa acolo de Creator, din care izvorăște mai târziu, Inţelepciunea
dată de propriile căutari , înmulţită și multiplicată prin voinţă.
Dacă la acestea am adăuga un text găsit într-o carte veche , un text de mii de ani, foarte cunoscut pe
care îndrăznesc să-l parafrazez și care este de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile
reprezintă de fapt o descriere a iubirii, este de ajuns cred, să spun că lectia esenţială a celor șapte ani de-
acasă este să-i învăţăm pe copii ce este dragostea, dar pentru asta, nu-I așa, e nevoie de o viaţă întreagă.
404
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
Prof. înv. preșc. IURCEA IUSTINA

Grup școlar Alexandru Filipașcu Petrova
Grădinița cu PN Petrova, Maramureș
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a..
Ca educatori, este important să-i susţinem pe părinţi în demersurile lor educative, să ştim să-i
orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit. Ca părinţi, este important să ştim ce hotărâri luăm
pentru copilul nostru, cum şi cu ce ocupăm timpul copilului, când să-l ajutăm şi când să-l lăsăm să se
descurce singur.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte
spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul
în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare
405
studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei
de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea
mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Cei doi părinţi, deşi implicate în aceeaşi măsură în procesul de educaţie,au roluri diferite mama
asigură căldura afectivă,iar tatăl reprezintă autoritatea. Mama contribuie la atmosfera intra-familială şi la
amandoi părinţii asigură sentimentul de confort şi securitate.Ambii sunt răspunzători de situaţia copilului
în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţa în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni,
dintre membrii ei.
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
Bucureşti.
406
Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Oradea, structura G.P.P. NR. 51

Educatoare: Ivan Maria Nicoleta
părinţi. Atunci cand spunem despre un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
varsta de 3 ani. Copii vor prelua din familia lor comportamentul parintilor, limbajul parintilor si modul
lor de a se exprima verbal cat si fizic. Este vital ca acestia sa creasca intr-un mediu prielnic si sa aibe
parte doar de exemple pozitive in jurul lor
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special.
limbaj, etc.
informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel
mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta
asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
familie.
407
Prof. înv. preșcolar Ivan Lorena Simona

Grădinița cu Program Normal Nr.7, Lugoj
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
acasă.
408
capacitatea de relaţionare social.
BIBLIOGRAFIE
409
În amintirea celor șapte ani de acasă și a bunicului meu
Monica Ivan
,, Scoală – te soldat
Nu mai sta în pat
C-ai dormit destul
Și la școală trebuie să mergi. ”
Cu aceste cuvinte ne deștepta în fiecare dimineață , pe mine și pe sora mea , bunicul nostru lăsându
– ne impresia că ne jucăm de –a soldații și că trebuie să executăm ordinul cât mai repede , fără a amâna
nici măcar cu un minut deșteptarea .
După ce ne trezeam , ne pregăteam pentru școală și înainte să plecăm , ne amintea de fiecare dată :
- Nu uitați să dați bună ziua oamenilor !
Aș vrea să menționez că am copilărit la țară , loc în care oamenii se cunoșteau și se salutau între ei,
iar respectul față de ceilalți se învăța încă de la cea mai fragedă vârstă .
Acum , când mă gândesc la aceste momente din copilăria mea , mă încearcă un sentiment de
bucurie și de tristețe în același timp . Îmi amintesc cu mult drag de bunicul meu , care, deși nu știa să scrie
și să citescă , fiindcă a rămas orfan la vîrsta de opt ani , ne încuraja să învățăm și să fim respectuoase .
Era un om vesel , plăcut , care ne spunea povești interesante , în special din timpul armatei , în care
punea mult suflet .
M-am gândit mult despre ce aș putea să scriu . Am oscilat între o lucrare de specialitate și amintirea
anilor copilăriei marcați de prezența bunicului și am ales ultima variantă din dorința de a scoate în
evidență , în mod personal , rolul familiei în educarea copiilor .
Din păcate , acum , unii părinții lasă educarea propriilor copii în seama cadrelor didactice, ei
neacordând timp suficient educației acestora , fiind ocupați cu munca în țară , în cele mai fericite cazuri
, sau lipsind cu desăvârșire din viața copiilor , fiind plecați la muncă în străinătate .
Alții le ocupă timpul copiilor ducându-i la numeroase cursuri de limbi străine , activități sportive ,
nerămânându-le timp pe care să îl petreacă împreună , ocazie cu care aceștia s-ar putea cunoaște , părinții
putând să îi inițieze în ,, tainele ” bunei-cuviințe .
Nu aș vrea să închei articolul într-o notă pesimistă , de aceea cred că unii copii au parte de
prezența părinților / bunicilor care, îi îndrumă în viață , le oferă sprijin moral și constituie modele demne
de urmat , cei șapte ani de acasă constituind temelia pe care se va dezvolta adultul de mâine .
Chiar și numai îndemnând copiii să salute , e un prim pas spre educație .
410
Ce înseamnă cei şapte ani de-acasă, pas cu pas
Prof. IVANESCU CARMEN

Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în
braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu
condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi
uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo.
Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea
interesant”, explică ea.
Bibliografie:
2005;
Bucureşti, 2004;
Bucureşti, 2003.
411
Prof IVANOF MIHAELA

manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de
cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În
momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii
lui, dar şi a părinţilor.
Bibliografie:
2005;
Bucureşti, 2004;
Bucureşti, 2003.
412
CEI ȘAPTE ANI DE – ACASĂ !
Profesor înv.preșcolar IVAȘC LILIANA

Liceul Tehnologic Răchitoasa , jud Bacău
MOTTO ” Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul parinților . ” (
Valeria Mahok )
Deseori, un gest considerat nepotrivit în comportamentul unei persoane, determină folosirea

expresiei „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ Dar, ce se înţelege de fapt, prin această expresie „îi lipsesc
cei şapte ani de acasă“? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai
târziu?
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
existenței lor. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
Așa cum procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă
a copilului, ca un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă
de dezvoltare din viaţa acestuia.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin purtarea părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie.Treptat, cei mici vor deprinde reguli de bună
purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate, puterea exemplului personal
al părinţilor în însușirea unui omportament civilizat, fiind esenţială în primii ani de viaţă ai copilului.
Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul social al copilului. Educaţia acestuia constă în ceea ce
el trăieşte în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor , care-i vor servi de model, şi mesajul din spatele
frazelor care i se spun. Că aceștia trebuie să înveţe cum să se comporte cu ceilalţi, este răspunderea
părinților, de a-i obişnui de mici cu bunele maniere.
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să
deprindă obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Micuțul învață care sunt principiile și valorile după care
va trebui să se ghideze în viață, în situații dintre cele mai diverse , descoperă cum sa aibă grijă de corpul
și de lucrurile lui, ce este recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de
încrederea și aprecierea oamenilor cu care interacționează.
Tot ceea ce se omite sau se greşeşte acum în educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor
educative ale primilor ani este posibilă, dar se va face mult mai anevoios , într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență
asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii, și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu
succes în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil
în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate
de a-l obişnui cu bunele maniere este să fim noi, părinţii, un bun model pentru ei, începând prin a-i învăța
lucruri simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi
asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte
dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă, părinţii fiind adevărate
modele. Dacă micuţii sunt crescuţi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al
părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de
conjunctură.
Dacă, cu 30-40 de ani în urmă se punea preţ pe regulile de politeţe, astăzi sunt valorizate vigilenţa şi
iniţiativele. Educaţia primită în prezent de copii în cei 7 ani de acasă diferă de cea primită acum 30 de ani,
și psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Astăzi, „valorile s-
au schimbat; sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Acum e important să fii primul pentru că resursele
sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.
De asemenea libera exprimare este un comportament mult încurajat în prezent. Copilul, are acces la
o cantitate mai mare de informaţie, și gradul de socializare este la fel de mare . În primii 7 ani de viaţă,
copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca
413
micuţii să înveţe să-și ajute semenii fără să aştepte recompensă, să-i asculte şi să rezolve conflictele într-
un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile
cu alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi
exprime emoţii precum furia sau frica; să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi apoi să
motiveze. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni ; nu se va încuraja copiilor atitudinile nepotrivite ,
pentru că atunci când un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul
cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.
De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă au nevoie de
atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage
atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă învățându-i pe copii să-şi strângă singuri
jucăriile sau dându-le sarcini simple precum, să ajute la aşezarea mesei.
Copilul nu trebuie însă, ocrotit exagerat. El va fi lăsat sa zburde nestingherit , să se joace , să-și
inventeze jocurile pentru a nu-i stânjeni posibilitățile de formare și împlinire a personalității și pentru a
nu-i îngrădi experiența de viață. Activitatea lui v-a fi supravegheată dirijat fără însă a-l dădăci la tot pasul.
414
PROF. IVAȘCU LILIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ LISA
JUD.BRASOV
sănătos.
415
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
416
ROLUL ŞI IMPORTANŢA COMUNICĂRII TIMPURII ÎN DEZVOLTAREA
LIMBAJULUI
Prof. Ivaşcu Elena Daniela

CŞEI Buzău
Urmărind modul de funcţionare a relaţiei şi a modului de dependenţă dintre comunicare,

personalitate şi a nivelului de dependenţă dintre aceastea, E. Verzea subliniază existenţa unei relaţii de
determinare şi efect cu implicaţii în dezvoltarea sau frânarea comportamentelor respective astfel încât ele
îşi pun amprenta pe întreaga evoluţie a individului şi pe sistemul său relaţional şi adaptativ – integrativ în
colectivitate. De aceea, intervenţia logopedică promptă, timpurie capătă valenţe majore cu extensii
importante de-a lungul întregii existenţe a individului.
Este recunoscut în unanimitate faptul că cele trei componente amintite anterior au o evoluţie
comună, în care progresele, stagnările sau regresele uneia influenţează pozitiv sau negativ traiectoria
celorlalte două. Se afirmă de către specialişti faptul că nicio altă relaţie nu evidenţiază atât de pregnant
unitatea sistemului psihic uman ca cea dintre personalitate, comportament şi comunicare. În timp ce
relaţia acestora exprimă caracterul unitar şi evoluţia în paralel, un decalaj, fie el cât de fin, este generat de
aspectele de dinamică a dezvoltării. Astfel, în copilăria mică, comunicarea, limbajul în mod particular,
înregistrează o dezvoltare fulminantă, cu acumulări şi salturi vizibile de la o etapă scurtă de timp la alta.
Dezvoltarea accentuată a capacităţilor de comunicare influenţează în mod pozitiv structurarea însuşirilor
de personalitate şi elaborarea mecanismelor comportamentale adaptabile la diversele situaţii de mediu.
Aceasta este consecinţa unor experienţe de comunicare interumană bogate şi variate cu care copilul vine
în contact încă de la cea mai fragedă vârstă. Totodată, orice perturbare apărută la nivelul comunicării
(calitatea educaţiei, un mediu nestimulativ, accidente) va perturba în mod vizibil evoluţia firească a
personalităţii şi a comportamentului adaptativ.
În contextul celor menţionate anterior, importanţa experienţelor de comunicare timpurie este
evidentă. Încă din perioada intrauterină, specialiştii recomandă interacţiunea verbală cu fătul, comunicare
ce trebuie să continuie şi să se imbogăţească în special în perioada primei copilării. Părinţii trebuie să
comunice intens cu copiii, să explice, să arate, să-i corecteze, să iniţieze, să faciliteze şi să întreţină
contexte comunicaţionale dintre cele mai diverse. În felul acesta, încă de mici, copiii vor poseda acel
instrument care să le permită să cucerească lumea, să acumuleze experienţă ceea ce reprezintă garantul
unei adaptări sociale optime.
Bibliografie:
PĂUNESCU, C, MUŞU, I, 1990, Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal,
Bucureşti, Ed. Medicală ;
POPOVICI, D.V., 2007, Orientări teoretice şi practice în educaţia integrată, Arad, Ed Universităţii
A. Vlaicu;
VERZA, E, VERZA, F. E., 2011, Tratat de psihopedagogie specială, Bucureşti, Ed. Universităţii
Bucureşti
417
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. primar Ivaszuk Corina Emilia
Școala Gimnazială “Nichita Stănescu” Baia Mare
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părintii o oferă copiilor în prima parte a
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
ceilalți.
10 reguli esențiale în educația și cresterea copilului până la 7 ani
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și
copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebelus citindu-i povești,
apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme;
permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evita educația cu "palma la
fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe
cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de
la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări
etc.
Disciplinarea copiilor este rezultatul muncii și eforturilor părinților de-a lungul copilăriei. Ei îșii
focalizează atenția în educația copilului pe ceea ce "NU" trebuie să facă acesta, pentru a-l menține în
siguranță și pentru a-l face să se comporte civilizat.
Specialiștii susțin că dacă te concentrezi mai mult pe lucrurile pe care copilul "poate" și "trebuie" să
le facă, decât în a-i interzice altele, este cea mai bună metoda de disciplinare a lor.
Sistemul convențional de disciplinare a copiilor este acela care se bazează pe consecințe și pedepse.
Este cel în care termeni și expresii ca "nu", "stop" "ești pedepsit", "e interzis să faci asta", "este greșit ce
faci" etc. sunt pe ordinea de zi.
Dezvoltarea unui vocabular emoțional la copii este esențială, pentru că înseamnă că acesta învață nu
numai să verbalizeze, dar să și înțeleagă cum te simți într-o anumită stare pe care o exprimă altcineva de
langă el. De asemenea, cunoașterea emoțiilor îl ajută să empatizeze cu trăirile celor de lângă el. Acest
lucru îl ajută să îți dezvolte abilități sociale.
Imitația este un proces natural din dezvoltarea copiilor care apare de când aceștia sunt foarte mici.
Imitația reprezintă abilitatea copilului de a copia comportamentul unei alte persoane.
BIBLIOGRAFIE
• copilul.ro
• Wikipedia
418
"Cei șapte ani de acasă"-temelia educatiei unui om
Inv. Jalba Doina Luiza Scoala Gimnaziala G.E.Palade Buzau

primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună " Nu,nu-i bun!".
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului Primele zile de şcoală sunt un
moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea
sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi
pas cu pas.Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină .În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi
băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai
mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
419
420
Titlu: Cei șapte ani de acasă
Autor: Janecek-Toader Aurora
,,Păsările zboară, peștii înoată, omul gândește și învață”- John Holt. PROFESOR ȘI SCRIITOR
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Într-o carte veche, copiii sunt comparați cu niște săgeți în mâna unui viteaz. O săgeată nu nimerește
întâmplător ținta. Trebuie să se ochească bine dinainte. În mod similar, copiii nu vor fi pregătiți să
înfrunte realitățile vieții dacă nu primesc instruirea și îndrumarea părintească potrivită. Copiii au deseori
tendința de a acționa sub impulsul momentului sau de a ceda propriilor dorințe, iar un copil căruia nu i s-
au impus limite de comportament nu va fi pregătit să facă față dificultăților de mai târziu. În mod clar și
cu simțul răspunderii, părinții trebuie să-i facă pe copii conștienți de dificultățile, presiunile și realitățile
vieții. Acest proces se va realiza gradual, în funcție de nivelul de vârstă al copilului și într-o manieră
pozitivă. Un copil nu trebuie disciplinat niciodată într-un moment tensionat, ci într-o atmosferă relaxată.
Profesorul Timothy Evans a spus că încă de la o vârstă foarte fragedă, copiii au nevoie de încurajare
așa cum plantele au nevoie de apă. Când este încurajat, copilul se simte prețios și apreciat. Încurajarea
contribuie la dezvoltarea spirituală și emoțională a copiilor. Sfaturile sunt primite mai ușor când sunt
însoțite de încurajări oferite cu regularitate.
Pentru a putea fi folosiți cât mai bine cei 7 ani de acasă de către părinți este important să se respecte
unele sfaturi utile probate de -a lungul timpului și anume:
1. Cultivarea iubirii în familie: Copiii înfloresc dacă primesc iubire, dar se veștejesc în lipsa
ei. Iubirea este esențială dezvoltării armonioase a organismului. De iubirea primită în copilărie și mai cu
seamă în primii șase ani de viață, depinde sănătatea adultului de mai târziu. De aceea este important ca
părinții să petreacă timp cu copiii lor și să le spună că îi iubesc;
2. Exercitarea autorității: Studiile arată că toți copiii care au părinți iubitori, dar fermi – cu
alte cuvinte își susțin copiii afectiv și moral, dar le și stabilesc limite cu fermitate- au rezultate foarte bune
la învățătură, interacționează mai bine cu alții, au mai mult respect de sine și sunt mai fericiți decât copiii
care au părinți prea toleranți sau prea aspri. Dificultatea constă în faptul că din copilărie și până-n
adolescență, copiii încearcă să conteste dreptul părinților de a-și exercita autoritatea asupra lor. Când se
pune problema ,,Cine e șeful?”, părinții nu trebuie să stea pe gânduri. Copiii trebuie să știe clar că nu sunt
egalii părinților lor și nici mai presus de ei;
3. Stabilirea regulilor în mod clar și aplicarea lor cu promptitudine: Copiii trag multe foloase
când părinții le stabilesc reguli clare și îi disciplinează ori de câte ori nu ascultă. Altminteri devin
preocupați de propria persoană, egoiști, nefericiți și le fac viața amară și altora. Pentru a fixa limite
rezonabile și pentru a le respecta este nevoie de timp, efort și răbdare. Copiilor le stă în fire să vadă ce se
întâmplă dacă trec dincolo de limită. Doi părinți au spus că de fapt ,,copiii sunt niște omuleți cu gândire și
dorințe proprii și cu tendința înnăscută de a călca strâmb”. Dar dacă sunt disciplinați în spiritul iubirii și
cu consecvență, copiii se vor dezvolta în mod armonios.
4. Părinții trebuie să fie un exemplu pentru copiii lor: Vorbele învață, faptele conving.
Părinții poate că își învață copiii să fie respectuoși și să spună adevărul. Dar dacă strigă unul la altul, țipă
la copii sau mint ca să scape de unele obligații neplăcute, ei își învață copiii că așa se poartă adulții.
Copiii își vor imita părinții, pentru că aceasta este una din cele mai importante modalități prin care copiii
421
învață. De aceea, părinții trebuie să le dea un bun exemplu copiilor lor. Nu trebuie să lase impresia că sunt
perfecți, din contră trebuie să se folosească de greșelile lor pentru a le da copiilor o lecție. Ori de câte ori
fac o greșeală sau iau o decizie ce poate avea urmări neplăcute, este important ca părinții să-și recunoască
greșeala și să-și ceară scuze. Astfel copiii vor învăța că și părinții lor fac greșeli și că toți trebuie să
depună eforturi pentru a avea o conduită frumoasă. De asemenea, își vor da seama că nu este o catastrofă
să greșești uneori atâta vreme cât știi ce trebuie să faci pentru a o remedia și că nu este o rușine să-ți
recunoști greșeala și să-ți ceri scuze.
Așadar, în familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare
la viața socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață
sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore
ale moralei elementare a indivizilor societății, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viața copilului acasă, alături de părinții săi, toate activitățile care le desfășoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și
protecția lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitațiilor,
comparațiilor și își însușește modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între familie și dascălii și
pedagogii din școală; cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în
înțelegerea și lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse
aptitudini și preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și ne educăm copiii,
așa cum ne comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor.
În concluzie, copiii cresc și se formează în viață într-un univers pe care-l creează părinții.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București;
Revista ,,Treziți-vă”, 08/2007, Watch Tower Bible and Tract Society;
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, București.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
422
. Influenţe negative în educarea limbajului provenit din mediu extraşcolar şi
metode de combatere a acestora
Prof. Jarcau Rozica

Sc. Gim.Lunca Priporului Nehoiu
Este recunoscut în cadrul acestui sistem formativ (familia-societatea-şcoala), rolul preponderent al

instituţiei preşcolare, al activităţii de dezvoltare a comunicării orale prin activităţile de educare a
limbajului desfăşurate de educatoare. Această activitate depinde în mare măsură de întreaga dezvoltare
ulterioară a personalităţii copilului din punct de vedere lingvistic.
Intâlnim familii sau membrii ai acestora care provoacă intenţionat şi în mod repetat copilul să
pronunţe stâlcit diferite cuvinte sau expresii care denaturează mesajul corect al comunicării, numai
pentru a se amuza.
Un factor negativ în dezvoltarea capacităţilor de comunicare orală este aşa numitul alint-lingvistic
al adulţilor care acceptă sau chiar repetă în comunicarea cu copiii, cuvinte reproduse din vorbirea acestora
cum ar fi: „lătic”-lăptic=lapte.
Folosirea diminutivelor în conversaţie cu copiii este un alt factor nociv în educarea limbajului
acestora.
Până la vârsta de trei ani învăţarea denumirilor simbolistice urmată de cele obiectuale este corectă
deoarece respectă caracteristicile de dezvoltare intelectuală a copiilor. Astfel copilul mic denumeşte pisica
mai întâi „miau” şi câinele - „ham”, cuţitului ii spune „tăiatul” şi fundului de bucătărie –„tocatul”.
Acest concept de învăţare foloseşte mai târziu în activităţile de educare a limbajului în diferite
povestiri, pentru explicarea caracteristicilor unor obiecte, fiinţe, fenomene ale naturii.
Unul din factorii pozitivi pe care adulţii cu preponderenţă membrii familiei, îl pot avea în educarea
şi dezvoltarea limbajului copiilor îl constituie formarea „ nişei de determinare”.
Aceasta constă în stimularea dorinţei copiilor de a învăţa, de a determina prin exemplu
comportamental-lingvistic.
Deci, în familiile în care relaţionarea se bazează pe un vocabular corect exprimat, bogat, pe un
dialog calm şi armonios, copiilor li se formează o bază lingvistică care determină succesul în dezvoltarea
capacităţilor de comunicare orală.
De aceea în decursul anilor ca educatoare m-am preocupat să cunosc potenţialul educativ al
părinţilor în scopul de a le veni în ajutor cu metode educativ-lingvistice:
a). Una din aceste metode este aceea de a explica adulţilor care se ocupă de educarea copiilor, că
este o greşeală să repetăm în comunicare cuvinte defectuos pronunţate, indiferent de motivele care au
produs acest comportament.
Exemplu: Copilul spune: „fac disnastică!”
Mama: „mai faci disnastică?” (în loc de : „mai faci gimnastică?”).
b). Atenţia pe care o acordă adulţii în speţă părinţii, fraţii şi bunicii în comunicările cu copiii
întelegând prin aceasta, amânarea discuţiilor cu aceştia, indiferenţa faţa de dorinţele lor verbal exprimate.
c). Stimularea exersarii vocabularului stiut fiind faptul ca uneori copiii sunt tentati sa comunice
dorinte neverbal, sa arate obiecte pe care le vor, sa protesteze fizic daca nu le convine ceva.
423
d). Sa selecteze programul mass-media pentru copii care i-ar putea ajuta la îmbogăţirea
vocabularului, la stimularea imaginaţiei şi dezvoltarea creativităţii.
Un aspect sensibil şi greu de abordat este cel al vocabularului adulţilor în familie şi al celorlalţi
adulţi din mediul apropiat al copilului.
Vorbirea populară îngreunează munca de educare a limbajului copilului la această vârstă care nu
intelege de exemplu de ce mama spune „chicior” şi d-na educatoare spune „picior”.
424
CEI 7 ANI DE ACASA
prof. înv. primar Jászay Laura-Andrea

15. martie 2018
Mulţi vârstnici, văzând cum se comportă din ce în ce mai mulţi tineri, se înspăimântă şi se întreabă:
Oare asta au învăţat acasă? Dar atunci ce învaţă de fapt, cu ce valori sunt lăsaţi să-şi trăiască viaţa?
Valorile morale sunt cele mai determinante factori ale personalităţii umane. Acestea definesc pentru
sine ce e bun şi ce e rău, ce e corect şi ce e incorect, ce e important şi ce nu. Toate acestea ar trebui să
înveţe în sânul familiei deoarece unul dintre cele mai importante roluri ale familiei este socializarea,
pregătirea pentru viaţă a generaţiei următoare. Este adevărat că în zilele noastre sarcinile familiei suferă
schimbări radicale, totuşi rolul funcţiei de socializare este de necontestat. Şi acest lucru este adevărat
chiar şi atunci când în acest proces un rol tot mai mare îl au factorii ezterni: şcoala, grupul de tineri,
media. Efectele acestora asupra tinerilor sunt de multe ori în contradicţie cu valorile familiei, ba chiar pot
fi mai puternice. Valorile reprezentate de părinţi trebuie să se “ lupte” cu acele efecte venite din
exterioir cu care se întălnesc copiii. În zilele noastre, din păcate, se poate observa, că părinţii se
străduiesc să se adapteze la copii, nu invers. Cea mai mare problemă însă este că sistemul valorilor s-a
încurcat. Multe valori care au fost de sine înţelese într-adevăr valori, în zilele noastre s-au devalorizat, pe
când unele valori care au fost în planul al doilea, au devenit mai accentuate. Lumea din jurul nostru a
devenit confuză, neclară în care nici chiar părinţii nu se pot orienta. Şi chiar ei ar trebui să fie cei de la
care copiii primesc îndrumări durabile şi bază solidă pentru viitor.
Felul în care un copil se va descurca atunci când ajunge adult, atât în ceea ce priveşte relaţiile
interumane, cât şi în domeniul carierei şi al existenţei, şi în general cum va fi capabil să se integreze în
societate, în mare măsură se poate decide în primii şapte ani de viaţă.
Începerea şcolii este o graniţă în dezvoltarea copilului ( ex. schimbări de formă, fizice), dar şi în
viaţa familiei, deoarece aşa numita poziţie părintească – a cărei posesor exclusiv au fost până acum doar
părinţii – trebuie cedată, şi copilul, precum şi educarea şi instruirea lui în perioada următoare, trebuie dat,
cu foarte mare încredere, în mâna învăţătoarei, pentru ca şcoala, de aici încolo, va reprezenta un loc foarte
important în viaţa copilului.
Doresc să menţionez câteva aspecte actuale, din viaţa mea profesională, pe care ar trebui să
cunoască părinţii, în ceea ce priveşte importanţa acelor şapte ani de acasă.
Comunicarea deficitară a afecţiunii
Numeroase studii au arătat efectul relaţiei părinte-copil imprecise la apariţia şi evoluţia depresiei
infantile. Părinţii îşi iubesc copiii însă de multe ori nu îşi pot exprima acest sentiment în modul cel mai
corespunzător. Specialiştii consideră că cel mai important lucru este, ca din orice reacţie a părintelui,
copilul să simte acceptarea necondiţionată. Aceasta nu înseamnă că trebuie ignorată comportarea
incorectă a copilului. Însă copilul trebuie să fie conştient că indiferent de fapta lui, părintele îl iubeşte, dar
nu acceptă comportamentul necorespunzător. Tot atât de important este ca părintele să-şi poată exprima
sentimentele faţă de copilul său, chiar dacă nu se iveşte nicio ocazie deosebită. Pentru aceasta, cel mai
simplu mod este comunicarea verbală; cu cât de frecvent aude copilul de la părinţii săi că este important
pentru ei, cu atât va deveni un adult optimist, sigur de sine, cu succes. Este importantă şi atenţia din partea
părinţilor pe care o simte copilul atunci când le povesteşte ceva, când îi roagă ceva sau pur şi simplu
atunci când este în preajma lor. Toate acestea însă nu sunt îndeajuns. Contactul fizic nu se poate înlocui cu
nimic. Copilul trebuie mângâiat, îmbrăţişat de către părinţi chiar şi atunci când dealtfel nu ar merita-o. În
fond însă, trebuie să simte că este iubit, doar comportamentul actual este inacceptabil.
Dacă performanţa nu primeşte recunoaşterea cuvenită
În conştiinţa acelui copil, care nu primeşte recunoaştere cuvenită de la acei oameni care îi sunt cei
mai apropiaţi, deci de la părinţi, nu se formează încrederea în sine în măsură necesară. Acesta are ca drept
rezultat, ca în viitor, copilul nu-şi poate reprezenta interesele. Deoarece, în acest caz nu îi este clar la ce
este capabil şi performanţa sa va fi sub nivelul aşteptat.
Bazele încrederii în sine trebuiesc puse în primii şapte ani. Dacă acest lucru rămâne în urmă, este
425
foarte greu de recuperat ulterior. În această perioadă performanţa joacă un rol important în viaţa copilului,
care pe plan sentimental/emoţional se compune din doi factori. Un factor este independenţa – copilul
experimentează şi poate să facă ceva din propriile eforturi -, celălalt factor este recunoştinţa. Aceasta are
valoare mare pentru copil doar atunci când primeşte recunoaşterea cuvenită de la mama sa şi tatăl său, nu
de la altcineva, de ex.vecin. Copilul chiar dacă are capacităţi, înzestrări, aptitudini excepţionale, acestea
se pot evidenţia doar prin confirmare şi întărire exterioară.
Lipsa limitelor/ a restricţiei
Pe când, anterior, rigurozitatea disproporţională şi severitatea au fost considerate cele mai mari
greşeli în educaţie, în zilele noastre greşeala majoră este lipsa totală sau semnificativă a restricţiilor. Totul
se poate explica cu răspândirea tendinţelor pedagogiei permisibile în exces. Mulţi specialişti şi părinţi au
recunoscut faptul că autoritatea, impunerea respectului poate fi destructivă după un anumit punct. Dacă
nu este corect înţeles şi aplicat, produce multe daune. Pe de o parte, acolo unde între copil şi adulţi este
pus semnul egalităţii, copilul nu beneficiază de sprijinul, susţinerea şi protejarea necesară vârstei lui,
astfel poate deveni nesigur în sine şi în lume la fel.
Pe de altă parte, din lipsa restricţiilor, se pot menţine în diferite măsuri, unele forme de
comportament agresive, care dealtfel sunt specifice vârstei mici. Acestea, ulterior, pot aduce probleme în
integrarea în societate.
Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, ar fi bine ca părinţii să elaboreze un model de disciplină,
care este explicit, clar şi drept, însă fără furie, mânie şi îndeosebi fără umilire. Necesitatea şi importanţa
acestuia să nu fie tema discuţiilor între copil şi părinţi. Dacă este necesar, pe lângă comunicarea verbală,
părinţii să folosească şi mimică, gesturi. Dacă modelul de disciplină este bine gândit şi aplicat consecvent,
atunci are de câştigat mult copilul. Pentru că el nu s-a născut socializat şi are mare nevoie de ajutorul
părinţilor pentru ca să devină un adult care se poate adapta mediului de fiecare dată.
Acestea au fost cele trei aspecte negative cele mai frecvente cu care m-am întâlnit recent în acest an
şcolar (am clasa pregătitoare). Şirul însă, din păcate, nu se opreşte aici. În mare număr mă întâlnesc zi de
zi cu copii în viaţa cărora se simte că părinţii lor înţeleg într-un mod ciudat importanţa rolului educaţiei
încă din primii ani. Cu ocazia întâlnirilor cu părinţii încerc să le explic ce consecinţe au în viaţa şcolară a
copilului acele aspecte greşite şi să le dau sfaturi practice pentru viitor. Pe lângă aspectele mai sus
amintite, din ce în ce mai multe ori mă întâlnesc şi cu următoarele:
- copilul denaturează adevărul
- copilul intervine neîntrebat în discuţia adulţilor
- copilul devine dur în joacă
- copilul face că nu aude ce s îi spun adulţii
- copilul se comportă obraznic etc.
În concluzie, încercând să formulez importanţa familiei în procesul de socializare a copilului, cred
că nu greşesc atunci când afirm că transmiterea către copii a valorilor familiale are o importanţă
crucială în zilele noastre. Prietenul copilului este copilul, părinţii îi sunt educatori, de la cei care trebuie să
înveţe normele corespunzătoare cu ajutorul cărora îşi va putea găsi locul în lume. De aceea consider
necesar ca părinţii să înţeleagă corect importanţa celor şapte ani de acasă.
426
Educația de acasă ne formează!
Prof. Jecalo Iovănescu Geanina

Școala Gimnazială „Aurel Vlaicu”, Arad
Modalitatea în care copilul este educat de mic se va reflecta, mai târziu, în comportamentul,
atitudinile și abordările sale din viața de zi cu zi. Este importantă atenția acordată propriului copil,
deoarece după felul în care își tratează copilul la fel își va trata și copilul părintele mai târziu. Nu putem
generaliza, însă ipoteza rămâne valabilă.
Faptul că părinții sunt extrem de ocupați, aceștia lasă totul în seama cadrelor didactice, însă un
cadru didactic nu poate în timpul programului să ocupe locul părinților, precum nici părinții nu pot fi
scutiți de responsabilitățile pe care le au față de copii. A deveni părinte presupune asumarea unor obligații
care trebuie respectate, iar aceste obligații pornesc de la comportamentul copilului în public, dacă are o
ținută îngrijită și adecvată, dacă știe să-i respcte pe cei din jur, dacă este sensibil la problemele altuia etc.
Experiența de a fi părinte se dobândește în timp și nu poate fi înlocuită cu nimic, însă nu trebuie să
pune pe primul loc alte obiective, deoarece vom descoperi prea târziu că am pierdut momente cheie din
viața copilului, momente care nu mai pot fi recuperate. Serviciul este un element obligatoriu, însă nu
trebuie să devină prioritar, deoarece copilul va simți că între el și părinte începe să se instaleze o graniță,
care din moment ce s-a consolidat, va fi greu de distrus. Aici intervin replicile părinților care susțin că nu-
și pot controla copii. Oare de ce? E doar vina copilului?
Educația este cea care formează viitorul adolescent, viitorul adult, iar trasarea unor principii de viață
și construirea unui fundament educațional îi va asigura tânărului bastonul de care să se sprijine în
societate. Copiii de astăzi se pot descurca într-o serie de situații în care copii de ieri nu o făceau, însă
situațiile banale pe care le întâmpină nu pot fi soluționate de aceștia. Fie nu pot privi în ansamblu
lucrurile, fie nu sunt suficient de pregătiți pentru a lua unele decizii.
Copiii trebuie educați să iubească și să ofere la rândul lor iubire, să fie buni și blânzi cu cei din jur și
poate atunci lumea din jurul nostru va fi mai bună. Dacă copilul sesizează că în familie, conflictele se
rezolvă cu pumnul așa va proceda și el în colectivul din care face parte și nu este neaparat vina sa, așa a
văzut, așa a făcut.
Cei șapte ani de acasă reprezintă perioada care să-l pregătească pe viitorul elev pentru a ieși în
societatea, ajutându-l să se descurce într-un colectiv. Modalitatea în care copilul se descurcă reflectă
educația pe care acesta l-a primit în familie.
Copilul care este educat corespunzător este cel care poate percepe corect regulile, iar un părinte care
stabilește de comun acord cu propriul său copil regulile va descoperi avantajul acestei corelări, atunci
când lucrurile se stabilesc de comun acord, copilul va percepe altfel respectarea lor, decât atunci când
acestea sunt impuse de părinte.
Copiii au nevoie de atenție și implicarea în educarea lor din partea ambilor părinți, iar discuțiile
contradictorii dintre părinți trebuie să se desfășoare departe de privirile copiilor. În acest fel, copilul va fi
ferit de suferința neînțelegerilor dintre părinți și va putea crește într-un mediu armonios.
Atunci când e vorba de aducerea pe lume a unui copil acest lucru implică o asumare a unor multiple
sarcini și atitudini, iar părinții trebuie să își asume creșterea și educarea în totalitate a propriului copil, fără
să arunce această îndatorire în spatele bunicilor, cadrelor didactice sau, pur și simplu, în spatele societății.
427
Profesor învăţământ preşcolar: Jeler cristina

Școala Gimnazială Iernut-Structura Sălcud
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii și comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui si cu adulţii.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia ii lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Cei şapte ani de acasă sunt importanţi pentru viitorul unui copil. Ajungem părinţi si o auzim tot mai
frecvent.
Educaţia nu se face în şapte ani, nici în zece, nici măcar în douăzeci. Cât trăim învăţăm, învăţăm
cum să ne creştem copilul, învăţăm despre ce înseamnă să ai un copil sau cum te simţi în papuci de
părinte, cum să îi faci fericiţi pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri şi poate, cel
mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de şapte, douăzeci sau treizeci de ani,
cât stă acasă şi cât are pe cineva aproape.
Cei şapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi
integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineînţeles îţi poate ordona viaţa si stilul de viaţă
alături de cei dragi.
De multe ori ne supără atitudinea sau comportamentul unui copil şi atunci ne gândim că nu este
educat corect, nu este politicos, nu are cei şapte ani de acasa. Această expresie defineşte însă tot bagajul
de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această
perioadă de timp este considerată culmea achiziţiilor; este una din perioadele intensă dezvoltare psihică,
diverselor comportamente.
În cei şapte ani pot învăţa: deprinderi de auto-servire, ordine, igienă, exprimarea propriilor nevoi,
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor, emoţiilor atât pozitive cât şi negative, bunele maniere, modul de a
relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediulul înconjurător. Unele din însuşirile
dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii. De expemplu: spiritul de competiţie,
altruismul, cooperarea. Altele influenţează dezvoltarea mai târziu, un copil criticat permanent, devalorizat
şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori
nu va fi încrezător în forţele proprii.
În concluzie, a avea cei şapte ani de acasă înseamna a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă
tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea. Cu părinţii, cu dascălii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii. Cei
şapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
428
Cei 7 ani de acasa
prof. înv. primar Jenei Erzsebet Katalin

Școala Gimnazială Papiu Ilarian
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.Așadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții
despre respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere
hotărâtoare spre bine sau spre rău.
intelectual-cognitivă. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta
aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o o faptă bună.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
potențial creator.
429
Propunător: Prof. Jercan Mihaela Corina

Școala Gimnazială Toma Tâmpeanu Galbenu
Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
moş Ene.
şcolii.
430
Mama și cei șapte ani de-acasă
Prof. Jianu Liliana
În încercarea de a defini conceptul de ”mamă”, ne-am lovit de infinit: o infinitate de explicații, o
infinitate de gânduri, o infinitate de impresii... toate cu și despre ființa care ne-a adus pe lume sau ne-a
crescut. Și toate văzute prin suflet de copil...de clasa a V-a! E o experiență încântătoare și, în același timp,
copleșitoare, să cauți în sufletul unui copil locul mamei sale. Pentru că în ființa acestuia, EA există
pretutindeni, venind de nicăieri. Astfel, în viziunea lui Alexandru, rolul mamei în viața fiecăruia dintre
noi este cel de ”magician”. Doar ea poate face niște vrăji prin care odorul său asimilează informații despre
propria persoană, despre mediul în care trăiește și lumea în care pășește cu sfială: ”Din cei șapte ani de
acasă, nu îmi amintesc prea multe, dar o să vă povestesc, totuși, câte ceva. Eu, în cei șapte ani de acasă,
am învățat foarte multe lucruri: cum să salut, să fiu politicos, să vorbesc, să mănânc. Am învățat foarte
multe, iar mama mea s-a implicat foarte mult. Dacă aș putea să îi dau mai mult decât aș putea, i-aș dărui”.
Generozitatea nemărginită a sufletului de copil zguduie până și cele mai închistate suflete și ne învață că a
oferi fără a aștepta vreo răsplată este o coordonată interioară a fiecărei ființe.
Radu este unul dintre copiii care, într-un răgaz pe care și l-a acordat în confruntarea cu existența,
meditează involuntar și precoce asupra condiției mamei: ”Cei șapte ani de acasă... pentru mama este
foarte greu. Ea este cea mai importantă ființă de pe planetă”. Este o realitate pe care copilul maturizat
înainte de vreme o trăiește probabil zilnic. Pentru el, imaginea idilică a mamei nu a apucat să prindă
contur, pentru că alte griji l-au năpădit. În viziunea lui Oti, ”mama este cea mai scumpa persoană! Orice
copil merită o mamă care să îi ofere dragoste, protecție și iubire. Mama este o persoană care, dacă ai căzut
de trei ori, te ridică de patru.(...) Mama este lumina de pe cer care nu se va stinge NICIODATĂ”. Aș
completa cu ideea că și orice mamă merită un copil. Un copil și atât.
Marina însă transpune asupra mamei o imagine angelică: ” Mama este cel mai sfânt cuvânt și cea
mai sfântă persoană; ea ne este alături indiferent de probleme și ne pune pe noi, copiii, înaintea oricui, ne
iubește necondiționat și nu ne judecă”, imagine care se regăsește, datorită moștenirii genetice, fără ca ea
să intuiască încă, pe chipul propriu, iar Andrei o consideră omniscientă, omnipotentă și omniprezentă:
”Ea o să te iubească tot timpul și tu o să o iubești la fel, oriunde vei fi tu și oriunde va fi ea”. Evident că
întotdeauna, dacă nu fizic, măcar spiritual, ne întoarcem la mama. Ea însă ne va aștepta întru eternitate
acasă. Cam cu asta se ocupă, în principal, o mamă. Ea așteaptă mereu câte ceva: ne așteaptă venirea pe
lume, ne așteaptă primii pași, primele cuvinte, primele emoții, primele năzdrăvănii, primele probleme,
primele dureri, primele rătăciri, primele iubiri... în acest șir de primele, mama se așează pe un loc al ei:
ultimul.
Cât despre Denis, un copilaș mititel și sensibil tare, acesta reușește să adâncească misterul care stă
la baza creării unei ființe bizare, parcă din altă lume: ”Când te duci la școală, te așezi în bancă și începi să
scrii, te gândești care o fi cea mai importantă oră. O fi matematica sau istoria ori geografia? Dar, de fapt,
cea mai importantă oră este cea de dinainte de a porni spre școală, denumită ca expresie cei șapte ani de
acasă”. Cu oarecare reținere în glas, pentru a nu tulbura atmosfera creată, îi felicit pentru mamele care i-
au crescut și mă strecor printre suflețelele lor cu decența care șade bine oricui și mă uit pe gânduri. Și
gândurile mă conduc, inevitabil, la mama. Am bucuria de a o avea încă în viața mea. O liniște cumplită,
de care mă tem de fiecare dată, pune stăpânire pe noi, pe întreaga sală de clasă, micuță, cochetă, care este
martora atâtor trăiri și gânduri și emoții. Și fără să poți să înfrunți realitatea, gândul acela legat de
NICIODATĂ, ca o promisiune, ca un jurământ, revine. Și dacă?
La mulți ani, mamă!
431
Prof.înv.primar Jidavu Diana-Alexandrina

Colegiul Naţional „George Coşbuc”, Cluj-Napoca
Din momentul în care apar în viaţa noastră, ne străduim să facem tot ceea ce este necesar pentru a le
fi bine. Toate acţiunile noastre sunt făcute spre BINELE lor. Dar oare reuşim să identificăm care e
„binele” lor? Gândim pe termen lung? Tot ceea ce el DEVINE, se clădeşte în cei „şapte ani de acasă”.
Părinţii pot să cadă în capcana ideii că a fi părinte constă în a-i îmbrăca pe cei mici, a-i hrăni, a-i
pregăti de culcare. Copilul nu este o sarcină de dus la bun sfârşit, ci persoane care trebuie educate, trebuie
iubite. Cum le arătăm dragostea? Înseamnă să le acordăm atenţie chiar şi atunci când suntem prinşi între
multe alte sarcini de îndeplinit, între multe alte presiuni ale vieţii. Nu e greşit să iubeşti prea mult un
copil, dar se poate să îţi exprimi greşit dragostea faţă de el.
Modelarea copiilor se realizează prin fiecare interacţiune pe care o avem cu ei şi nu are loc atunci
când toată lumea se înţelege bine, ci în momentele în care încearcă să trăiască în cadrul limitelor stabilite
pentru ei.
Cele mai importante mijloace folosite de noi, părinţii, ar trebui să fie:
• exemplul personal. Ştim că ei copiază tot ceea ce aud şi văd. Aşadar, cu atât mai mult, trebuie să
fim aşa cum am vrea să devină copiii noştri. Ce fel de adulţi vrem să devină? Generoşi, răbdători,
responsabili, respectuoşi? Noi, părinţii cum stăm în aceste privinţe?
• modul în care ne raportăm la copii. Dacă vrem să îi învăţăm respectul, ei trebuie să se simtă
respectaţi.Dacă vrem să înveţe să asculte, trebuie să simtă că sunt auziţi.
• felul în care ne adresăm lor. Să ne gândim înainte de a răspunde, ce opţiuni avem şi să facem
alegerile prin intermediul cărora ştim că va învăţa ceva nou.Să nu răspundem din impuls, deoarece ei ne
vor urma exemplul. Disciplina constă în a-i răspunde cu răbdare şi fermitate DE FIECARE DATĂ când
greşeşte, deoarece copilul are nevoie de timp să asimileze. Însă întâi de toate, trebuie stabilite limitele. Iar
limitele trebuie respectate Ce se întâmplă când se forţează limitele? Îi confruntăm cu urmările negative
care decurg. E esenţial să se simtă înţeleşi, însă e indicat să li se precizeze clar unde se trage linie. Un
aspect la fel de important este tonul vocii folosit în comunicarea cu copilul. Dacă se păstrează calmul,
această stare, cu timpul va deveni şi starea copilului.
Un studiu realizat în Marea Britanie de Royal Economic Society a descoperit că nivelul de reuşită al
unui elev şi abilităţile sale sunt influenţate de cinci ori mai mult de părinţi şi familie, decât de profesorii
de la şcoală. Copiii sunt influenţati de tot ceea ce este în jurul lor, de modul în care părinţii se comportă,
de ceea ce ei spun şi ceea ce fac.
În prezent, momentul în care familia se reuneşte este finalul zilei, la cină, care de multe ori este în
faţa televizorului. De multe ori părinţii sunt prea obosiţi să mai iniţieze discuţii. Datorită programului
prelungit la serviciu, din păcate, doar seara le rămâne ca timp de petrecut în familie. De aceea, ar fi
benefice atâţ discuţiile prin care să înţeleagă care e viaţa copilului, prin ce stări trece, cât şi descuţii prin
care să se exploreze idei intelectuale. Altfel, părinţii se vor trezi că nu ştiu ce gândeşte, ce simte, ce ştie
copilul său.
Prea mulţi copii sunt expuşi la cultura centrată pe binele propriei persoane, care promovează
răsplata imediată, mai mult decât virtuţi ca onestitatea, hărnicia, perseverenţa. Cine trebuie să îi înveţe
diferenţa dintre bine şi rău, cum să îşi gestioneze conflictele, cum să relaţioneze cu ceilalţi? Acesta e rolul
familiei şi de aceea sunt importanţi cei şapte ani de-acasă.
Bibliografie:
• Mamalakis Ph., Principii ortodoxe de creştere a copiilor, editura Sophia, Bucureşti, 2017
• www.doxologia.ro
432
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. Preșcolar Jiplea Suzana Gabi

Grădinița cu P.P Nr.3 ,Dr Tr Severin
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
copilăriei.
ceilalți.
exemplului.
433
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm
și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
434
SFATURI PENTRU PĂRINŢI
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR: JITARU IOANA ANCA

G.P.P. „DUMBRAVA MINUNATĂ”, ALBA - IULIA
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”
(Eugen Heroveanu)
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
Filozoful John Locke susţine că fiinţa umană se naşte „tabula rasa”, fără nici o capacitate de
înţelegere şi cunoaştere. El afirmă că oamenii au puţine limite biologice impuse, iar comportamentul şi
abiline, calităţile sunt rezultatul învăţării din cadrul procesului de socializare. Făra a diminua importanţa
eredităţii, trebuie precizat că în viaţă noastră şi, mai ales în primii ani de viaţă, contactul cu ceilalţi
membri ai societăţii este vital.
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
Prezint în continuare câteva sfaturi pentru părinţi, vizând o serie de principii morale de ordin
practic, privind educaţia copiilor în mediul familial.
1. Obişnuieşte-l pe copil să respecte regulile, însă nu-l obliga, nu impune şi evită cuvântul
„trebuie”! Cuvintele cel mai des întâlnite în educaţia copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par
sa fie: „Nu pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să înveţe ce este
lumea... în loc să le-o arătăm şi să înţelegem alături de ei că toate acţiunile noastre au o explicaţie şi că
suntem rezultatul a ceea ce facem. Prin poveşti de exemplu, îi poţi insufla valorile pe care doreşti să le
transmiţi copilului tău. Educă-i gustul pentru libertate şi învaţă-l să îndrăznească. Învaţă-l că are voie
orice atâta timp cât respectă legea, morala şi normele bunului simţ.
2. Organizează timpul. Învaţă copilul să fie punctual, să preţuiască timpul propriu şi pe al altora,
să fie serios, riguros şi disciplinat. Poţi lipi pe perete sau pe frigider un calendar lunar sau anual pentru a
pune în evidenţă evenimentele ce urmeaza şi termenele limită. Stabiliţi împreună programul de dimineaţă:
ora de trezire, regulile şi programul de la baie, îmbracătul, luarea unui mic dejun sănătos etc. Fii un
exemplu în respectarea regulilor casei.
3. Fără violenţă. Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinţi, este de preferat să
evităm vocile ridicate, tensiunea, nemulţumirile exprimate în mod violent, reproşurile sau cuvintele urâte.
Chiar daca a doua zi acestea nu se văd neaparat în comportamentul copilului, cu timpul îşi vor pune
amprenta asupra personalităţii lui de mai târziu. Discuţiile aprinse şi zgomotoase îi vor crea impresia că
435
totul se rezolvă prin confruntare. Ai grijă să nu-i lezezi demnitatea în faţa colegilor făcându-i observaţii
negative în public. Nu critica un copil în faţa altui copil şi nu manifesta mai multa atenţie pentru unul
dintre ei în cazul în care sunt fraţi. Asculta-i pe fiecare dintre ei şi încearcă să îi înveţi comportamentele
pozitive prin puterea exemplului. Învaţă-l să împrumute lucrurile, să le ceară folosind „te rog” şi să
mulţumească la înapoiere. Arată-i cum să răspundă colegilor violenţi, spune-i să nu treacă sub tăcere ce i
se întâmplă, să anunţe profesorii şi părinţii imediat, să plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a
nu deveni victimă, să nu raspundă prin violenţă la violenţe.
4. Practică bunele maniere. Învaţă-l să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în
autobuz; să nu vorbească zgomotos, ci discret şi politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent şi
grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiaşi sau cu dizabilităţi; să respecte mediul şi să aibă grijă unde
aruncă resturile alimentare sau deşeurile; să folosească expresiile „te rog” şi „îmi dai voie”, „îmi cer
scuze”, „îmi pare rău” sau „pot să te ajut?”. Învaţă copilul să îi pese de felul în care păstrează lucrurile
şi să deprindă responsabilitatea de a se îngriji de el şi de ceilalţi. Învaţă-l, de exemplu, să pună în frigider
o sticlă de apa nouă, atunci când a golit-o pe cea precedentă.
5. Cărţi sau computer? Important este rolul pe care îl îndeplineşte computerul. Propune-i
copilului jocuri şi programe educative pe calculator, din care să înveţe atât noi cunoştinţe, cât şi noi
comportamente. Ar fi preferabil ca primele învăţăminte ale copilului să fie desprinse din cărţi şi lecturi,
gustând savoarea poveştilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simţul estetic şi latura moral-emoţională.
Controlează-i lecturile, comentaţi-le împreună, dezbateţi soarta personajelor, principiile lor de viaţă şi
desprindeţi morala.
6. Negociază. Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poartă? Ai grijă: statutul social este foarte
important pentru noi toţi şi copiii nu fac excepţie. Aşadar, nu îi subestima sentimentele şi dorinţa de a se
integra social, ci încearcă să-l ajuţi să se integreze, în limitele valorilor, gusturilor estetice şi ale
posibilităţilor financiare din familia ta. Permite-i să-şi aleagă rechizitele şi hainele, dar în limitele unui
buget stabilit în prealabil. Dacă observi căvrea prea multe, încearcă să temperezi această pornire prin
oferirea unor variante de alegere: „Îţi iau ghiozdan nou, deşi e bun şi cel vechi, însă la ce renunţi anul
acesta? La bicicletă, la role, la o rochiţă modernă?”. Până la urmă creaţi o negociere care să nu-i permită
să i se dea totul de-a gata. Învaţă-l ca nimic nu i se cuvine pur si simplu.
7. Conversaţie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potenţează imaginaţia. Deschide un
atlas şi cere-i să îţi citească despre animale. Dacă ştii să-i stârneşti curiozitatea, îţi va pune o mulţime de
intrebări şi aşa veţi începe o discuţie interesantă.
Paşiţi împreună pragul teatrelor, muzeelor şi daţi importanţă sportului şi plimbărilor în aer liber.
8. Bucură-te de copiii tăi! Arată-le dragostea la fiecare pas. Bucură-te împreună cu ei de aventura
şcolii! Într-o bună zi vei realiza că au crescut şi că ai trăit alaturi de el, cei mai frumoşi ani, anii copilariei.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea noastră. Trebuie obişnuit de mic cu
bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, trebuie să ne gândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/a de către ceilalţi.
„Este de o mie de ori mai bine să ai bun simţ fără educaţie decât să ai educaţie fără bun simţ!”
Robert G. Îngersoll
436
prof. JOLDEA Melania
Colegiul Tehnic ''Alexandru Roman''
loc. Aleșd, jud. Bihor
Cei 7 ani de acasă reprezintă educația pe care copilul o primește de la părinți începând de la bunele
maniere și continuând cu regulile morale care il vor defini ulterior ca adult.
Toata lumea se gândeste la un copil care are cei 7 ani de acasă ca la un copil bine educat, care se
comportă exemplar cu persoanele din jurul lui și care știe să facă diferența între ce e bine și ce e rău.
La baza celor 7 ani de acasă stau câțiva factori esențiali: valorile pe care se bazează familia și care îi
sunt transmise micuțului, dragostea părinților și specificul copilului de dezvoltare.
Un copil iubit și apreciat de către familie se va simți protejat și va avea un sentiment de siguranță
care îi va permite să aibă încredere în forțele proprii și să învețe și să își asume regulile de comportament.
Dacă educarea copilului se va face într-un ambient deschis și relaxant, bazat pe iubire și încredere,
atunci acesta nu va percepe regulile ca pe o disciplină de fier și îi va fi mult mai ușor să le asimileze.
Este foarte important ca părinții să înțeleagă că educarea copilului trebuie adaptată etapelor de
vârstă deoarece cel mic întelege lumea intr-un mod diferit la 3, 5 sau 7 ani.
Dacă până la vârsta de 2-3 ani copilul nu va fi capabil să vadă dincolo de nevoile lui, începând cu
vârsta de 3 ani și până la 5 ani acesta va începe să fie capabil să împartă jucăriile și să facă diferența
dintre a face un lucru bun și a face un lucru rău.
Tot la aceasta vârstă copilul trebuie inițiat în arta bunelor maniere, cea mai bună metodă pentru a
face acest lucru fiind cea în care cel mic va participa la masă alaturi de familie și va fi plimbat în anumite
ipostaze din care poate deprinde regulile de purtare.
După vârsta de 5 ani cel mic va începe să petreacă mai mult timp cu persoanele din jur, aici este
momentul cheie unde el va învăța să aibă un vocabular cât mai divers și bine conturat dar și să își
dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur și să își argumenteze punctul de vedere.
Cei 7 ani de acasă sunt un proces îndelungat,care variază de la copil la copil. Totul începe cu
părinţii,cu cei care-şi asumă rolul de dascăli în viaţa micuţilor. Să-ţi motivezi copilul este un proces de
durată, care pare mai uşor dacă-ţi reaminteşti mereu că cel mic îşi doreşte să fie în centrul atenţiei şi
tânjeşte după afecţiunea ta. Ţine cont de faptul că el vrea să ştie că ceea ce face este important în ochii tăi,
deoarece tu eşti primul lui reper în viaţă.
Bibliografie:
•Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom;
•Vrăsmaş, E., 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
437
Rolul familiei în cei șapte ani de acasă
Prof. Joldoș Crina – Laura

Școala Gimnazială „Avram Iancu”, Oradea
Cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască este familia. Ea este mediul
prielnic atât pentru naşterea, cât și pentru dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa
proprie, ea oferă garanţii de moralitate, fiind prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială,
deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial este cel
care oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, constituind o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare
normală şi echilibrată.
Expresia „Cei șapte ani de acasă” este binecunoscută oricui. Copilăria este perioada optimă pentru
educația și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ. În această etapă, copilul primește
„Cei șapte ani de acasă” fac trimitere la familie, la mediul în care s-a dezvoltat copilul, la credință,
toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina
educației, părinții fiind primii „educatori”, primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun
bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală,
părinții vor avea în continuare un rol foarte important în educația acestuia, de implicarea lor în acest
proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind
atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În acest sens, la grupă se
organizează lecţii deschise unde sunt invitaţi părinţii să asiste la activităţi educaţionale şi practice, scopul
fiind ca în relaţia educator-copil-părinte să existe o armonie şi o comunicare eficientă, astfel încât să fie
satisfăcute nevoile cognitive şi nevoile emoţionale ale copilului.
În anii de școală, părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea
acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe acesta să acorde o mai
mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl
pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, material
preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea
copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care
acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncăm tot ce ne dă
mami”. Astfel, va exista o încercare de concordaţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de
sine.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani de acasă? Cu siguranță pot învăța deprinderi de autoservire,
ordine, igienă, curăţenie și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoţiilor,
atât pozitive, cât și negative, bune maniere și comportament/limbaj corect transmis (fără greşeli de
pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde
la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu
primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte), consecvența în realizarea unei sarcini,
concentrare a atenției, perseverență în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci
când vrea să facă ceva. Cu toate că raţionamentul copilului încă nu este aşezat pe făgaşul logic, setea sa
de cunoaştere îl face să fie mereu preocupat de cunoaşterea realităţii. Această curiozitate se concretizează
spre vârsta 4-5 ani în lanţurile de întrebări „De ce”?. Întrebările copilului se extind de la obiectele şi
fenomenele apropiate spre cele îndepărtate.
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul este în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
438
străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa, dar și exemplul
personal, asta în primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Unele
din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competivitate,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini.
În concluzie, putem afirma că familia are un rol important în conturarea personalităţii, având în
vedere faptul că educaţia oferită de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului.
Bibiliografie selectivă:
- E. Bonchiş - Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iaşi, 2004
- U. Șchiopu, E. Verza - Psihologia vârstelor - ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995
439
Jucan Anisia Elena

Liceul Teoretic ,,Samuil Micu”- Sărmaşu
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă? Completarea lipsurilor educative ale
primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de
şcolar.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă
a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de
comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cȃt de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
acasă.
copilului. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acord atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru
acest cuvânt. Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai
ales primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție
440
sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica
diverse lucruri ființei nou născute. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când
vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși
într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru
unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am
primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu
timpul.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
441
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar Jugănaru Florentina

Școala Gimnazială ,,Nicolae Bălcescu” Ploiești
Cei 7 ani de acasă reprezintă educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil educat, cu bun simț, care ştie să
salute, să spună ,,Mulţumesc!”, ,,Te rog!”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Cei 7 ani
de acasă reprezintă baza pe care se va construi personalitatea copilului. Un copil manierat se va descurca
mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii
familiei. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi
climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. În familie se dezvoltă sprinjinul de
afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În
familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi
colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind
bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile
care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia
copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască
pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi
în mod constant în devenirea sa ca adult.
într-un univers pe care-l creează părinţii. Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se
poarte la şcoală, cum să se prezinte la interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să
și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un
adult să se integreze şi să fie acceptat.
Cei 7 ani de acasă reprezintă pașaportul care te însoțește oriunde în viață! Un adult care are „cei 7
ani de acasă” poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
BIBLIOGRAFIE
442
Prof.pentru înv.primar:Jugariu Aneta

Liceul Tehnologic Bâlteni/jud. Gorj
Trăim vremuri în care sintagma ,,cei șapte ani de acasa,.se detașează usor de conținut,întucât nu
prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale incă de la
varste mult mai fragede. Rămane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se invață din
familie .Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. . Școala și alte medii educațonale nu pot ulterior
decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
De unde învață copilul?
Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de o serie de factori, majoritatea depinzând de
concepțiile părinților despre educație, formare si parenting. Indiferent de convingeri, experiențe sau
atitudini, scopurile tuturor părinților converg înspre acelaș rezultat: cu toții își doresc copii bine pregătiți,
care să-și găsească un loc cat mai bun intr-o lume din ce in ce mai competitiva in care orice cunostinta in
plus poate face diferenta.Unul dintre răspunsurile tradiționale cu privire la întrebarea de început este,
evident, școala.Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, citească și a deveni un bun
exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile
cu ceilalți.
Toți ne punem însă întrebarea:
Ce pot invața copiii in cei șapte ani de acasă?
– ordine
– igienă
– curațenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, cât și negative
– limbaj corect transmis (fară greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
– modul de a relationa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocaăi ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– perseverența în realizarea uner sarcini
Unele din insușirile dobaâdite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Altele influențează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
increzător în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă,trebuie să ne gândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.
443
Ce înseamnă cei şapte ani de-acasă, pas cu pas. Greşelile din familie care ne
marchează pentru totdeauna
Prof.cons.școlar Julecătean Dorina_CJRAE_HD_LICEUL TEHNOLOGIC
LUPENI
într-un context anume, însă,educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult.
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în
dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului.
„Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să
indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă,
constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le
tratează, importante în dezvoltarea copilului - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul vârstei de 9 luni apare
nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru
cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici,
pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este
acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea armonioasă a
copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului
(conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul
vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, de aceea este foarte important ca mama să vorbească în
adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest
obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu
expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să
mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în
special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să
zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva
ce este pe masă şi la care nu ajunge.
Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil
răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani,
copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială.
Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi
aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru
asta”.
Politeţea - oglinda familiei
444
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
capacitatea de relaţionare socială .
5 reguli pentru reușita educației copilului:
1. Regulile trebuie sa fie clare
2. Regulile trebuie sa fie concrete
3. Regulile trebuie sa fie constante
4. Regulile trebuie sa fie coerente
5. Regulile trebuie sa fie consecvente
După 5 ani înţeleg regulile!
445
CEI SAPTE ANI DE ACASA …….
JUNGHIE IOANA ALINA

GRADINITA P.N. PERSINARI
Educarea copilului incepe in momentul in care acesta este adus acasa de la spital, iar parintii trebuie
sa fie constienti de responsabilitatea pe care o au deoarece capacitatea de invatare a oamenilor continua
pe tot parcursul vietii, insa nu la aceeasi intensitate. Astfel ca, sugarii si copiii prescolari au nevoie de
experiente pozitive, dragoste, afectiune si atentie din partea familiei si a primilor dascali. Acestea vor
contribui la dezvoltarea sociala, emotionala, propria fericire, sentimentul de incredere si de securitate,
insa in lipsa acestora individul va avea probleme de integrare si adaptare. De asemenea, copiii au nevoie
sa le fie furnizate inca de timpuriu cunostinte si sa fie integrati intr-un proces de invatare adaptat varstei
pentru a pune bazele succesului scolar, dorintei de invatare si realizarilor ulterioare.
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. In diverse
studii,psihologii au explicat, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi,
nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a
copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru
că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi
să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru
copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către
mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama
le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată
la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft,
motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de
explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl
înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou -
trebuie satisfăcută, spun psihologii , cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un
copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va
fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în
acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului
contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea
faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în
adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, psihologii spun că nu trebuie neapărat
eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului,
trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat
şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte
mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap
părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a
ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”,
exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un
an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este
egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi
este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi
să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune
psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă
în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii
pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe
446
pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5
şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers
la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite
fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4
ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre
exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa
şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologii. Tot
în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de
mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un
copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
copiii le urmează.
447
,, CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ – POLITEŢIA !,,
Prof. înv. preşc. Jura Nicoleta Cristina;

Grădiniţa P.N. Sinersig, Jud. Timiş;
Politeţia este ,,ceva,, care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe, copiii le învaţă de
la părinţi şi de la bunici. Apoi copiii învaţă de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii lor. Toţi aceşti oameni le dau sfaturi despre cum trebuie să salute, să se comporte în
societate, etc.
• ,,Spune Bună ziua atunci când te întâlneşti cu cineva cunoscut!’’-spune mama;
• ,, Nu vorbi cu gura plină! – spune bunica;
• ,, Pune-ţi batista la gură când strănuţi!’’ – spune tata;
• ,, Spune te rog când ceri ceva!’’ – spune doamna educatoare;
Este foarte bine să oferim copiilor cât mai multe sfaturi şi să îi îmvăţăm pe copii să ţină cont de ele.
Dar cel mai important este să le oferim copiilor modele pe care să le urmeze.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de azi este diferită d e cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp cu copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a învăţa copilul să scrie, să citeasă şi să calculeze. El
trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e raspunderea adultului, obişnuindul de mic cu
bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
a-l obişnui cu bunele maniere este să fie adulţi din preajma copilului, un bun model pentru el. Se începe
prin a învăţa lucrurile simple înca de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc".Dar
buna creştere nu trebuie să se oprească aici.
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Asadar, cum il învăţăm pe copil bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi trebuie îndrumatin directia
corecta.
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu trbuie să tragem concluzia ca acel copil este prost crescut.
Este posibil să aibă nevoie doar de una, do
uă lecţii de bune maniere pentru ca problema să se resolve;
• Îi explicăm clar şi îl învăţăm ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
retezăm scurt, ci încercăm să reformulăm. De exemplu, cand el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd
chestia asta verde", îl corectăm spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul".
• Să fim înţelegatori şi să le acceptăm greşelile. Să ne amintim că nu este încă suficient de matur
pentru a şti bine cum trebuie ă se comporte în anumite situaţii. Si noi, adulţii, greşim adeseori, darămite
ei…
• Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, in familie. Nu îi ţinem prelegeri şi nu îl criticăm în
public, nu îl umilim şi nu îl jignim faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o
scenă de faţă cu alţii, dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atent la lecţiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învăţat de la doi ani să spună "te rog" şi "mulţumesc"? La 6 ani este evident
că ar trebui săle folosească.
• Oricum, procesul de educţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să
înveţe ceva!
situaţie.Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.
448
Bibliografie:
1.Michiela Gică, Cei şapte ani de acasă, Editura Coresi, Bucureşti, 2003
449
IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN PRIMII ȘAPTE ANI AI COPILULUI
Profesor învățământ primar JURCA GEANINA – MARIANA

Școala Gimnazială nr. 2, TImișoara
La naștere copilul intră într-o societate, ale cărei reguli și limite, el trebuie să le învețe. El intră într-
o comunitate care are deja stabilite și un ghid stabilit. Din prima clipă copilul interacționează cu oamenii
din jurul său. Copilul este atent la tot ceea ce mișcă in jurul său. El trage propriile sale concluzii despre
ceea ce vede, și este în căutarea unei linii ghid pentru comportamentul său. El petrece cea mai mare parte
a primilor ani experimentând și învățând cum să-și controleze corpul. El învață să vadă și să interpreteze
ceea ce vede; să audă, să simtă, să miroase, să guste și să mestece. Pe măsură ce trece timpul, el învață
cum să-și foloseasca inteligența și cum să îndeplinească sarcinile cu care se confruntă. Prin toate aceste
realizari el învață de fapt cum să faca față mediului său. El descoperă abilități și deficiențe.
Membrii familiei sale sunt prima societate și el învață să se adapteze la ea. Un copil ajunge la o
concluzie vis-a-vis de relații, observându-le pe cele din jurul lui. Copilul are abilitatea să interpreteze și să
tragă concluzii. Copilul învață foarte repede să-și schimbe atitudinea față de cei din jurul său, în avantajul
său. Foarte curând el percepe răspunsul la ceea ce face. Dacă plânge, zâmbește sau este pasiv, el observă
tipurile de atitudini din jurul lui. Învață foarte repede care din răspunsuri îi place, și cu care din indivizi
poate obține o anume atitudine.
Părinții oferă atmosfera unei prime societăți pe care copilul o experimentează. Conceptele lui față
de oameni și viața socială vin din relațiile cu părinții. Își dezvoltă atitudinile față de convențiile sociale în
familia sa. Parinții îi aduc influențele comunității. De la ei invață cum se comportă oamenii. Familiile
competitive, stimulează competitivitatea în copiii săi; familiile cooperante, promovează un patren diferit
pentru fiecare copil. Oricum, paternul familiei nu este determinant pentru comportamentul familiei. De
fapt, paternul familial poate permite chiar un comportament total opus pentru unii copii.
Fiecare copil are pozția sa în familie și din acest motiv percep evenimentele din familie diferit.
Locul copilului față de frații săi joacă un rol important în dezvoltarea caracterului. Competiția dintre frați
duce la diferente fundamentale între personalitățile lor. Este vorba de constelația familiei. Avem în primul
rând ordinea nașterii: cel mai mare, al doilea născut, copilul de mijloc, mezinul sau copilul unic. Fiecare
are linia sa de mișcare, drumul său, conceptele și atitudinile sale, care duc la o evaluare diferită a
situațiilor din familie și care nu duc, neapărat, la același comportament.
Părinții au un rol determinant în dezvoltarea copilului. Copilul decide ce să ia și cum să interpreteze
ceea ce părințiii îi oferă ca model. Ei iși decid percepțiile. Sunt ființe creative care își fac singuri
traducerile lor a ceea ce văd, aud sau experimetează. Fiecare copil percepe familia și frații într-un mod
diferit, și pentru fiecare acela este adevărul.
Primii șapte ani îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM.
preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un
univers pe care-l creează familia.
BIBLIOGRAFIE
1. Golu, M. - Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2000;
2. Negovan, V.- Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
3. Sălăvăstru, D. - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
450
IMPORTANTA CELOR CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
C.S.E.I.SIMLEU SILVANIEI,SĂLAJ
PROF.PSIHOPED. SPECIALĂ . JURCAN ADELA
Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
Educația copiilor in familie este foarte importantă,dar din păcate,astăzi nu se mai realizează așa cum
trebuie.Grijiile de zi cu zi îi copleșesc pe părinți,aceștia muncind în cea mai mare parte a timpului pentru
a asigura un trai decent familiei.Totodată importanța celor șapte ani de acasă se mai poartă și în zilele
noastre.Un copil educat cu bun simț are bine clădite ,întipărite lucrurile fundamentale.
Cei șapte ani de acasă sunt vitali în primul rând pentru copil,în al doilea rând pentru părinți și
societate.Cred că este esențial ca părinții să fie simpli cu copiii ,să-i învețe lucruri care să-i ajute să devină
viitori adulți responsabili și corecți.Să facă deosebirea între bine și rău ,frumos și urât.Să învețe să
dăruiască și să primească mai târziu.Trebuie să se înțeleagă că educația se face pur și simplu pentru copii
și nu pentru liniștea și comoditatea de pe mai târziu.Educarea copiilor se face pentru binele lor ,pentru a le
da o șansă în plus,pentru a le face drumul în viață mai târziu.
Un rol important îl are credința în Dumnezeu.Cei șapte ani de acasă se referă și la nivelul de
educație și socializare al copilului și ,bineînțeles, la cea ce înseamnă primii pași spre această educație pe
care părintele o induce,iar copilul începe achizițiile.Nu este ușor să oferi educație și sprijin copilului ,dar
este aproape obligatoriu.Procesul acesta de socializare,de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât
mai mică.Amprenta acestor educații trebuie să se vadă în evoluția ulterioară a copilului și a personalității
lui.Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educația copiilor.În fiecare predică ,slujbă cu un sfat al
preoților către credincioși ar trebui să sublinieze importanța educației a atmosferei familiale și,de
asemenea,importanța comunicării cu copiii.Educație sau nu,în sens contrar ,lipsa de educație are
implicații majore,în viitorul fiecărei persoane. E foarte ușor să identifici ,dacă privești pe
stradă,persoane care au fost sau nu educate la timp.
Cei șapte ani de acasă se leagă în primul rând de educația pe care o primește fiecare acasă.Acești
ani înseamnă ca familia să fie unită,părinții să-și educe copiii pentru a avea un simț, respect și
corectitudine: să nu furi,să nu jignești.Societatea noastră duce lipsă de acești cei șapte ani de acasă,iar
urmările sunt negative.Cei șapte ani de acasă reprezintă o bază a educației.Dacă lipsește baza ca la orice
clădire,este grav.
Educația copiilor în primii ani de viață, pe care și-i petrec,mai ales în familie,este una de
bază.Caracterul fiecărui om se conturează,se formează în această perioadă,de aceea cei șapte ani de acasă
se referă la comportamentul unui copil.Având cei șapte ani de acasă știe să se comporte și cu un om mai
în vârstă,în societate, și în viață.Lipsa celor șapte ani de acasă,depinde și de caracterul copilului ,depinde
și de părinți,ce văd în casă,în familie,ce îi învață în primul rând.Copilul trebuie educat și învățat de mic în
așa fel încât să fie mai bun pentru ceilalți.Neștiind să-i educi de mici,copiii ajung să facă atâtea lucruri
rele.
Cum am mentionat mai sus,credința în Dumnezeu are un rol important în formarea viitorului
adult.Părinții trebuie să îi învețe pe copii să meargă la biserică de mici .
Expresia „cei șapte ani de acasă” este folosită în general pentru a descrie în general conduita unei
persoane într-un context anume,însă educația din primii ani de acasă,de care cei mici au parte definește în
bună măsură viitorul adult.Până la vârsta de 6-7 ani un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin
educația primită de acasă ,un anumit grad de autonomie : să se îmbrace singur,să se spele,să fie
ordonat,un nivel rezonabil de politețe,învățată din regulile impuse în familie,un limbaj dezvoltat care să-i
permită să comunice eficient,un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla
fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială.
Din cele mai vechi timpuri se folosește această expresie cea ce denotă faptul că importanța educației
timpurii este relevantă în dezvoltarea viitorului adult.Educația se realizează prin regulie și recompense ,de
asemenea cu foarte multă seriozitate și consecvență.A educa sau a-l învăța pe cel de lângă tine lucruri
fundamentale ,folositoare sensului vieții înseamnă să îți dedici o mare parte a timpului –sacrificiu.
Cred că ați educa copilul de la o vârstă cât mai mică înseamnă a-i oferi o șansă în plus în viață,a-l
pregăti să facă față cu succes la bucuriile și greutățile vieții. Este frumos să vezi cum un copil se dezvoltă
451
armonios,devine un adolescent care are aspirații înalte ,dornic de a-și satisface dorințele ajungând un
adult responsabil și plin de viață ,denotă că are cei șapte ani de acasă.
Ne duce gândul să concluzionăm că părinții,școala, biserica ,însuși societatea au o contribuție la
educarea și responsabilizarea viitorului adult.
452
Cu dragoste și respect educat,
Va fii un adult manierat!
Prof. Înv. primar JURGIU CORINA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,IOAN SLAVICI,, ȘIRIA
Pentru un copil care pornește în viață dornic să descopere întreg universul, este foarte importantă
educația ce i se oferă atât în sânul familiei, cât și mai apoi în grădiniță și școală.
Modul cum se comportă copilul este rezultatul a ceea ce face familia și grădinița pentru el, este
nevoia de consecvență, de încurajare în anumite momente în care dă dovadă de un comportament pozitiv,
astfel încât să se încurajeze toate actele manierate.
Familia are obligația de a fi un bun exemplu pentru cel educat, să se comporte cu calm și manierat,
fără țipete și expresii deplasate, să se adreseze politicos, atât copilului, cât și celorlalți din jurul său.
Învățarea acestor comportamente se realizează prin interactiunea cu: părinți, educatori, învățători sau
copii. Comportamentul părintelui și a societății din jurul său reprezintă modele de comportament pentru
educabil.
Cei șapte ani de acasă definesc un cumul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
accumulate în primii ani de viață. Această perioadă este considerată una dintre cele mai importante,
deoarece copilul acumulează cât mai multe informații și iși însusește comportamente, atitudini și limbaj.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament",. Copilul care se simte apreciat de
viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă
ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca și adult.
Bibiliografie:
„Copiii invata ceea ce traiesc” de Dorothy Law Nolte si Rachel Harris
„Parenting neconditionat” de Alfie Kohn
www.didactic.ro
453
La drum cu cei 7 ani de-acasă
Prof. înv. primar: Jurj Rodica

Școala Gimnazială Pișcolt
Jud. Satu Mare
Și ce sunt cei 7 ani de acasă? Sunt paşi mici pentru a deveni om mare.
Aș putea începe, în ceea ce privește familia, cu un citat din Dostoievski care spune: ,,Suprema
pedagogie este casa părintească", așa că părinții sunt primii și cei mai buni profesori pentru materia
,,viață”.
În conversațiile celor mari sunt adesea invocați cei șapte ani de acasă, în prezent pomeniți când se
observă că aceștia... lipsesc, sau făcându-se referiri la cât de bine sau prost crescut este un copil.
Și totuși, în cei șapte ani de acasă, ce să-l înveți pe copil? O limbă străină? Engleza, franceza,
germana? Sunt chiar atât de importante? Am putea face primele experimente, chiar în bucătărie, sau să-l
ducem în orașe ale cunoașterii, sau să-i umplem biblioteca cu sute de cărți...Oare în ce măsură toate
acestea contează? Putem continua cu a-l învăța să dăruiască, să fie tolerant, să împartă din ce are. Toate
acestea sunt importante, dar nu suficiente.
În primul rând, copilul trebuie să știe că e respectat, iubit, că iubirea i se oferă necondiționat, copilul
nu trebuie să câștige iubirea adevărată. Dacă va primi iubire, va învăța să se iubească pe sine, să înțeleagă
că este important așa cum este, nu așa cum vor cei din jur să-l facă să devină.
Copilul va deprinde încet regulile de conviețuire fiind expus la rigorile și cerințele societății, ale
mediului în care crește și se dezvoltă. Observând exempul adultului, copilul va deprinde politețea și
bunele maniere. Apoi, învățându-l să aștepte liniștit, se va deprinde cu răbdarea, înțelegând că nu i se
cuvine totul; învățându-l să se comporte frumos cu copiii, să nu râdă de cei din jurul lui, va deprinde
bunătatea; să nu fie invidios, să dea dovadă de bună cuviință, făcându-l să înțeleagă că alături de altruism,
empatie, spirit de echipă, optimism, gândire pozitivă are un dar neprețuit pentru toată viața: a învățat să
semene sămânță de prieten!
Și toate acestea pot reprezenta o scurtă descriere a iubirii!
Să-i învățăm pe copii ce e dragostea ar putea fi de ajuns să spunem că e lecția esențială pentru cei
șapte ani de acasă. Dar pentru asta e nevoie de o viață întreagă, nu-i așa?
454
Cei șapte ani de acasă - „Leagănul‟ educației
Prof. Jurjac Adriana Carmen

Școala Gimnazială „Dr. Balasi Jozsef‟ Curtuișeni, Structura Vășad
Auzind termenul „cei șapte ani de acasă‟ ne duce gțndul la cea mai importantă perioadă din viața și
dezvoltarea unui om. Este perioada cu cele mai intense instanțe de acumulare și progresie. După aceasta,
doar se rectifică.
Dar ce înseamnă „cei șapte ani de acasă‟? Un „bună ziua‟, „mulțumesc‟, „te rog‟, „scuză-mă‟?
Răspunsul cel mai simplu este educația de acasă: bunele maniere, educație, reguli morale,
responsabilitate. Toate acestea sunt învățate în familie, aceasta fiind matricea pe care se clădește viitorul.
Pregătirea copilului pentru viață începe de la modelul pe care părinții îl oferă copilului. Ei sunt primii
„educatori‟, iar munca lor se răsfrânge asupra tuturor aspectelor legate de dezvoltarea disponibilitatea
intelectuală și temperament. Ceea ce se întâmplă în nucleul familiei este decisiv în ceea ce privește viața
socială și spirituală a copilului. Drumul micuțului om se trasează în primii pași, el stabilindu-și idealurile
din modelel văzute acasă. O educație prea severă va crea incertitudini, lipsă de încredere, personalitate
sau inițiativă. O atitudine prea relaxată, va duce la inconsecvențe, delăsare, lene, dar pretenții și așteptări
tot mai mari. O oscilare nesigură între cele două – dezvoltare, dificultate de adoptare socială și capricii.
Lacunele sentimentale și comportanmentale, relaționarea defectuasă și toate problemele interioare
ale copilului sunt o consecință a unui dezechilibru familial. Cazurile de depresie, neadaptare socială,
delincvență etc. Sunt rezultatul unei educații familiale defectuase.
Dacă procesul de învățământ începe cu prima zi de școală, educația începe cu prima zi de viață.
Aici copilul primește primele informații despre lumea ce-l înconjoară, normele de conduită și climatul
socio-afectiv necesar.
De asemenea, afecțiunea cu care părinții îl înconjoară îi permite copilului o dezvoltare armonioasă,
încredere în forțele proprii, deschidere socială și spre învățare.
Educația nu se oprește la etichetă ( cum se îmbracă, să mănânce și să se poarte în anumite situații),
copilul trebuind să se dovedească capabil de altruism, să arate că celălalt de lângă el este importnat pentru
el, că îi vede valoarea.
455
Autor: prof. Jurje Loredana Maria
Şcoala Gimnazială Specială Baia Mare
Cei sapte ani de acasă ne duce cu gândul la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil care are deprinderi ce ţin
de relaţionarea cu cei din jur, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei şapte ani de acasă.
Educaţia primită în această perioadă, de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
copilului.
propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în lucruri dure care îl pot face pe copil să aibă diverse
temeri şi frici.
Este foarte important ca educaţia să fie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit, în funcţie de vârsta cronologică.
De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi
al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
Tot în această perioadă copilul învaţă bunele maniere, cum trebuie să se poarte în grupurile din care
face parte. Acest proces este unul de durată, care de fapt va prinde contur în fiecare zi, iar modelul cel mai
pertinent este cel familial. Activităţile împreună cu familia şi a familiei cu cei din jur vor oferi cel mai
bun model.
Cu timpul copilul devine din ce în ce mai independent, deoarece între cinci şi şapte ani acesta va
intra în contact cu diverse persoane şi îşi va dezvolta capacitatea de comunicare şi relaţionare.
Este foarte important ca, copilul să fie valorizat, să i se asculte părerile, să fie lasat să îşi termine de
spus ideile, să argumenteze punctul de vedere în discuţie, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon sau să răspundă când este necesar. Copilul trebuie încurajat să spună adevărul şi i se
oferă modele morale si norme de comportament agreate de societatea în care trăiește.
Părinţii şi familia în general sunt modele pentru copii. Mediul ar trebui să fie unul adecvat, fără
certuri sau discuţii contradictorii în prezenţa copilului, deoarece poate învăţa că în acest mod se rezolvă
problemele. Dacă în familie se regăsesc modele negative atunci copilul va înţelege că aşa este normal.
Dacă aude cuvinte frumoase, va fi şi el politicos, dacă se vorbește frumos în jurul lui, va învăța și el acest
lucru.
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o
pedeapsă.
Până la șase, șapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită
456
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
familie.
În cei șapte ani se predau multiple lecții de educație care pregatesc copilul pentru a deveni un bun
membru al societății în care trăiește, la școală să fie respectuos, să trateze pe cei din jurul său cu respectul
cuvenit. Această educație este importantă și vitală, însă în ultima vreme, din păcate nu mai are
însemnătatea dorită.
Din experiența pe care o am la școală constat că acest standard minum de educație nu mai este atât
de important, mai ales pentru părinții elevilor cu care lucrez. Acest deziderat nu mai are valoare deoarece
s-a renunțat la aceste standarde, părinții își educă copii după alte valori decât în trecut. Din păcate lipsa
unor valori morale în care să creadă părinții, îi determină pe copii să preia exemplul acestora. Cert este că
educația trebuie să existe, însă ea nu se mai realizează având la bază principii sănătoase, morale și etice.
Din păcate valorile materiale au primit o valoare mult mai mare, ritmul de viață s-a schimbat, adulții sunt
obosiți și stresați, prea puțini acordă timp copilului, sunt mai degrabă interesați de performanța copilului
și nu de valorile cu care acesta se formează în viață. Odată imprimate aceste valori, inversate, sau într-o
ierarhie mai puțin adecvată, este destul de dificil să mai fie schimbate.
Asemeni temeliei unei case, cei șapte ani de acasă sunt temelia unei vieți de adult care are principii
morale și se poate integra în societate. Cei șapte ani sunt vitali pentru copil, pentru părinți și pentru
societate. Trebuie să înțelegem că educația se face pentru copii și nu pentru liniștea și comoditatea noastră
de mai târziu, pentru a le da o șansă în plus, pentru a le face drumul în viață mai ușor.
457
Prof. JURJEU VERONICA

LICEUL NAȚIONAL DE INFORMATICĂ ARAD
,,Copiii sunt mâinile cu care prindem cerul” – H. W. Beecher
În opinia generală, cei 7 ani de acasă se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi a comportamentului acestuia, până la momentul în care copilul merge la şcoală.
Ce înțelegem prin sintagma ,,copilul are cei șapte ani de acasă”? Cu toții ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi
cu adulţii. Aspectele pe care le urmăresc părinții până la momentul școlarizării copilului sunt educaţia,
bunele maniere și regulile morale, care de fapt și de drept sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea.
În mod cert, părinţii sunt modele pentru copil, sunt cei al căror comportament încearcă să îl copieze.
Copilul va vorbi calm, dacă în jurul său este serenitate, va spune mulțumesc și te rog, dacă părinții
folosesc aceste cuvinte în limbajul de zi cu zi, va fi afectuos dacă este armonie în familie, și exemplele
pot continua la nesfârșit.
Este extrem de important să lăudăm copilul ori de câte ori se dovedeşte bine crescut prin ceea ce
pentru el este cea mai preţioasă recompensă, nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai
bune decât o ceartă sau o palmă.
raportează la lumea din jur.
Politeţea copilului este oglinda familiei. Pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie,
regulile de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare
că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, spun psihologii. Tot în această perioadă, se învaţă şi formulele
de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să
schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să fie cu
toată lumea la pertu.
Până la 6 - 7 ani, în principal prin educația primită de acasă, un copil trebuie să aibă dezvoltate
anumite abilități: un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Prin urmare fii tu un exemplu! Din pãcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul
tãu decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce sã facã și ce sã nu facã. Puterea exemplului
este foarte importantã la aceastã vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce gunoaie pe stradã, fii tu primul
care aruncã mereu ambalajele la coș. Cedeazã locul tãu în autobuz persoanelor mai în vârstã dacã îți
dorești ca cel mic sã procedeze la fel.
458
Prin interzicerea unei activități a copilului, nu facem altceva decât să îi stârnim curiozitatea cu
privire la ce se întâmplă dacă … Nu trebuie sã îi interzici celui mic sã exploreze mediul înconjurãtor, ci
mai degrabã sã îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te
frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacã te sui acum în copac
poți sã cazi și sã te julești” sunã mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi cã nu ai voie sã pui mâna
acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tãu la o vârstã fragedã.
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie sã îi explici celui mic cã un șef este la rândul său om la
fel ca și doamna de la curãțenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
nu fac altceva decât sã îi imprime în minte celui mic ideea cã rromii sunt o etnie rea și cã trebuie sã se
poate cu ei în mod corespunzãtor, astfel micuții noștrii vor fi fără vrerea lor rasiști sau vor face
discriminări de genul: e gras, e slăbănog, e handicapat, e pitic, e lungan, e … și exemplele pot continua.
Descoperã ce îl supãrã și cãutați soluții împreunã. Pentru a preveni comportamente dificil de
gestionat în public, nu trebuie sã cedezi dacă cel mic face crize de nervi în public.
În concluzie, pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate,
acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților
învãțãmintele pe care le considerãm noi necesare și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de
respect la rândul sãu.
459
Educatoare: Jurjuț Denisa Mariana

Grădinița cu Program Normal Nr. 2 Dicănești
Cei șapte ani de acasă oferiți copiilor reprezintă ,,cartea de vizită’’ a părinților. Familia este primul
mediu al copilului, fiind responsabilă de prima formă de educație de care micuții au parte: educația
informală.
Părinții trebuie să conștientizeze faptul că sunt modele pentru copiii lor, că cei mici imită perfect
ceea ce îi văd pe ei că fac, așa că să le oferim ceva frumos de imitate. Totodată primele cuvinte le învață
de la ei. Așadar ,,primii dascăli’’ ai copiilor sunt părinți iar ,,prima școală’’ în care ei învață este
,,familia’’.
Cei șapte ani de acasă reprezintă ,,temelia’’ educației oferite copilului. În perioada aceasta se pun
bazele ,,viitorului adult’’ prin intermediul influențelor și acțiunilor educaționale exercitate în mod
neintenționat și neorganizat.
Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură menţinerea continuităţii
biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei,
menţinerii şi dezvoltării personalităţii. După Stănoiu și Voinea (1983, p.16) familia este definită ca un
,,grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care locuiesc împreună, au gospădărie casnică
comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, prihologice, morale și juridice și care răspund
una pentru alta în fața societății’’. Tipurile de familie existente sunt: familia extinsă, familia nucleară,
familia monoparentală, familia compusă sau familia cu părinți vitregi.
Părinții au o influență majoră asupra comportamentului copiilor. Un aspect negativ face referire la
faptul că de câte ori copilul greșește, stică ceva sau nu este ascultător, părinții îl jignesc, îl etichetează și
uneori, îl mai lovesc. Nu mi se pare absolut deloc corect acest comportament din partea părinților, această
formă de corecție, deoarece fiind agresivi, violenți verbal și/sau fizic, vor apărea repercursiuni asupra
dezvoltării personalității copilului. O rețetă eficientă pentru ca părinții să reacționeze adecvat la situația
copilului ar fi centrarea atenției pe comportament și nu pe copil. Astfel părintele trebuie să-i explice
copilului: ,,Nu sunt supărat pe tine, ci sunt supărat pentru că ai făcut…’’. Iar apoi să găsească o soluție
împreună cu copilul: ,,Haide să găsim o soluție împreună, să vedem cum putem rezolva, ce putem să
facem ca să nu se mai repete.’’ Totodată jignirile, etichetele aspre împreună cu un ton ridicat al vocii, nu
vor avea niciodată o eficiență scontantă. Astfel copiii pot avea răbfuniri sporadice care duc la manifestări
negative ale copilului precum inhibiția, frica, instabilitatea sau la apariția sentimentului de frustrare.
Totodată stima/imaginea de sine a copilului este profund influențată negativ prin gesturile de interzicere,
amenințările, jignirile, etichetele sau carențele modului de relaționare dintre părinte și copil. Dacă
parentingul părinților este unul autoritar va impune un nivel înalt al controlului, dar și un nivel scăzut al
căldurii părintești. Părinții trebuie să le ofere copiluliilor un sentiment mai aprofundat de siguranță,
confort și securitate, fapt pentru care copilul prezintă o tendință de apropiere față de ei, un atașament față
de ei. O metodă eficientă ar fi ofertele emoționale și întăririle venite din partea părinților care facilitează
procesul acceptări de sine. Încurajarea, lauda, faptul că este ascultat și că i se vorbește cu respect, atenția
acordată de părinți. În acest fel, copilul s-ar simți apreciat, iar precizarea motivelor care stau la baza
laudei este un prilej de descoperire a criteriilor ce vor funcționa ca repere de autoevaluare.
În concluzie, familia are un rol foarte important în dezvoltarea personalității copilului/ elevului.
Familia este răspunzătoare, în mod direct, de prezența sau absența celor șapte ani de acasă din viața
copilului. ,,Calitatea’’ celor șapte ani de acasă se reflectă în comportamentul copiilor, în alegerile pe care
le fac, în atitudinile pe care le au, în felul cum respectă regulile, își îndeplinesc sarcinile și își asumă
responsabilitățile. Copiii sunt ,,oglinda’’ părinților și ,,rodul’’ educației lor.
BIBLIOGRAFIE
Bonchiș, E. (2011). Familia și rolul ei în dezvoltarea personalității copilului, Iași: Editura Polirom
460
Bonchiș, E. (2007). Psihologia copilului-Ediția a II-a revizuită, Oradea: Editura Universității din
Oradea, 2007
461
Profesor învăţământ preşcolar: Kánya Júlia

Şcoala Profesională ,,George Coşbuc” Medieşu Aurit – Structura G.P.N. Potău
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“.
Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie?
Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu?
copilului.
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată.
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai
departe, odată cu timpul.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea
„Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a
povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
462
Bibliografie:
463
FRUMUSEȚEA EDUCAȚIEI OGLINDITĂ PRIN CEI ȘAPTE ANI DE
ACASĂ
Prof. Înv. Preșc. Biriș Karina Gerlinde

Grădinița PP Nr. 11 Arad
Cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei, aceasta continuându-se și reflectându-se mai apoi în celelalte etape ale vieții. A avea cei șapte
ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată
lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii. Cei șapte ani de acasă reprezintă
prima etapă a vieții fiecăruia dintre noi. Această etapă e cea mai importantă din întreaga viață. Atunci
învățăm să vorbim, să ne comportăm, să folosim mâinile, picioarele, mintea, s.a.m.d. Părinții noștrii și
noi, ca și părinți sau educatori, trebuie să ne ocupăm de educația copiilor în acești șapte ani. Este o
responsabilitate enormă și lucrurile trebuie luate în serios.
Cu toții am auzit cel puțin o dată expresia ,, cei șapte ani de-acasa” atunci când a venit vorba despre
educația copiilor. Într-adevăr, perioada pe care o trăim în cadrul familiei este foarte importantă, deoarece
reprezintă fundamentul vieții noastre. Copiii învață urmărindu-și părinții cum acționează și preluând
exemplul oferit de aceștia. Educația unui copil începe de acasă. Familia este locul de unde este nevoie să
înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală în care, avându-i pe părinți ca modele, copiii încep
să învețe lecțiile menite să-i călăuzească în viață – lecții de iubire necondiționată, respect, încredere, lecții
de ascultare, politețe, stăpânire de sine.
Copiii sunt diferiți, dar cu toate acestea sunt câteva lucruri esențiale care îi fac să fie asemenea: cu
toții au nevoie de dragoste, de securitate, de stimulare, simt nevoia de siguranță, de acceptare. Prin
sentimentul apartenenței la o familie, copilul conștientizează că este iubit, dorit, acceptat și îngrijit, ceea
ce va intensifica dezvoltarea sa intelectuală, emoțională și socială. Copilul caută sprijin în adult și are
nevoie de acesta ca să-și câștige încrederea în sine, în propriile forțe și să-și dobândească propria
independență.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Politețea,
respectul, regulile de bune maniere, comportamentul civilizat sau, simplu spus, cei șapte ani de acasă,
toate acestea se dobândesc în familie din momentul în care micuții încep să înțeleagă. Copiii trebuie să
învețe lucrurile simple înca de la cea mai fragedă vârstă, și anume: să salute, să spună "te rog" și
"mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Ei trebuie să știe ce se cuvine și ce nu se
cuvine la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere
modelează copiilor comportamentul în societate și îi învață ce înseamnă respectul.
„Cei șapte ani de acasă” lasă urme în timp asupra comportamentului copilului, căci reprezintă
oglinda educației primite în familie. Părinții sunt primii și cei mai importanți educatori din viața copilului.
Deprinderile de comportament, atitudinea fată de ei înșiși, față de ceilalți, față de prieteni, față de muncă,
formate în acești ani vor sta la baza personalității lui viitoare.
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia lor să fie îndreptată asupra
„semnalelor” prin care dorim să le transmitem informația, profitând astfel de „vârsta de aur” a copilăriei,
când cei mici sunt mereu curioşi, dornici să înveţe și să descopere lumea. Copiii nu pot aștepta. Timpul
acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinții așteaptă un moment mai bun, până încheie
ceea ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai odihniți, până săptămâna viitoare, până anul viitor,
copiii deja au crescut și perioada cea mai bună de a clădi ceva în comportamentul lor, în educația lor a
trecut. Fiecare persoană găsește un moment pentru lucrurile și oamenii importanți din viața sa. Dacă
reușim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înțelege cu siguranță ce reprezintă ei pentru noi. „Nu
464
naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
465
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Înv. Preșcolar Kecskes Izabella Margareta

Liceul Teoretic ,,Samuil Micu” Sărmașu, jud. Mureș
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții le oferă copiilor în prima parte a
În primii trei ani de viață copilul petrece cel mai mult timp cu familia, de aceea familia trebuie să fie
cea care începe educația copilului.
,,Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
Udrea.
În primii șapte ani de viață a copilului li se formează personalitatea, comportamentul, iar pentru asta
părinții trebuie să stabilească niște reguli stricte dar realiste pe care copilul trebuie să le respecte, trebuie
explicat ce se întâmplă dacă nu respectă regulile, dar și părinții trebuie să dea exemplu copilului. Nu poți
să ceri ceva unui copil să facă dacă tu ca părinte nu îi oferi acel exemplu. De exemplu nu-i poți cere să nu
țipe dacă acasă în familie sunt certuri, sau să salute dacă nu vede acest exemplu la părinți. Este important
ca ambii părinți să-i ofere aceste exemple, nu doar unul dintre ei.
Când vorbim de cei șapte ani de acasă în primul rând ne gândim la bunele maniere, copilul să
salute, să mulțumească, să vorbească frumos.
La trei ani copilul intră la grădiniță, se desparte pentru prima oară de familie. Dacă acest copil a
primit o educație corespunzătoare în primii ani de viață o să-i fie mult mai ușor să se adapteze în
societate, unde nu mai este fetița sau băiatul mamei, unde trebuie să socializeze cu ceilalți copii și cu
educatoarea, unde trebuie să împartă jucăriile cu ceilalți copii, trebuie să învețe să aștepte, învață ce e bine
și ce e rău, apreciază recompensele dar înțelege și pedepsele. Dacă copilul face un lucru bun trebuie
recompensat și aici nu mă refer la recompensă materială ci la laudă, copilul să simtă că părintele este
mândru de el, că se bucură, îl încurajează. La fel pedeapsă poate fi dacă îi arătăm copilului
nemulțumirea, dezamăgirea noastră.
În multe situații părinții nu le oferă copiilor exemplul necesar, în schimb se așteaptă să învețe
bunele maniere la grădiniță sau la școală. Din păcate cadrul didactic degeaba încearcă să educe copilul,
pentru că acesta merge acasă unde vede alt exemplu, petrecând cea mai mare parte în familie copilul o să
asimileze comportamentul văzut acasă.
Ne gândim ce ar trebui să învețe copilul în primii șapte ani. Ar trebui să învețe să salute, să
mulțumească, să ceară frumos, să-și ceară scuze dacă e cazul, să nu mintă, să fie corect, să respecte
oamenii indiferent cine ar fi aceștia ( colegi, profesori, adulți, părinți), să fie curat, să nu arunce gunoi pe
jos, să nu vorbească cu gura plină, să fie ordonat, să aibă grijă atât de lucrurile personale cât și de lucrurile
celorlalți.
Maria Montessori a transmis câteva gânduri care mi se par foarte adevărate, cum ar fi: - copilul
învață ce vede în jurul lui,
- dacă un copil este foarte des criticat și el la rândul lui o să-i critice pe ceilalți,
- dacă un copil este lăudat o să învețe să aprecieze pe alții,
- dacă ești sincer cu un copil, copilul o să învețe să fie corect,
- dacă se râde des de un copil, copilul devine timid,
- dacă copilul se simte în siguranță, o să învețe să aibă încredere în alții,
- dacă un copil este des apreciat, o să aibă încredere în sine,
- să nu vorbești niciodată urât despre un copil, nici măcar pe la spatele lui,
- întărește-i calitățile pozitive,
- ascultăl întotdeanuna și răspunde-i la întrebări,
- respectă-ți copilul și atunci când acesta greșeșteș
- ajută-l întotdeanuna când acesta îți cere ajutorul.
466
Trăind într-o societate trebuie să colaborăm cu alții, să lucrăm în echipe, iar dacă aceste deprinderi
de comportament au fost însușite atunci și colaborarea între oameni o să fie mai fructuoasă, relațiile între
oameni o să fie mai bune. Învățăm să fim mai buni, să ne ajutăm unii pe alții, să fim toleranți, să-i
apreciem pe ceilalți.
Dacă am fi mai educați atunci și țara noastră ar fi mai civilizată, mai prosperă, iar condițiile de viață
ar fi mai bune.
467
Puterea exemplului în familie
Autor: Kiraly Ana
În viața fiecărui individ, familia joacă un rol foarte important. Fiecare dintre noi simțim, că familia
poate fi una dintre cele mai mari surse de fericire, totodată aici putem simți cea mai mare durere. Familia
este primul mediu al copilului, este cadrul în care se structurează personalitatea. În familie copilul învață
ce este bine, ce este rău, stăpânește bunele maniere, regulile morale, formulele de politețe, aici își exprimă
emoțiile experimentând cele mai diversificate sentimente. Familia transmite copilului o moștenire
elaborată și experimentată de generațiile precedente, deci reprezintă ”cureaua de transmisie” a tradițiilor,
credințelor și a diferitelor cunoștințe. Aceasta este cea responsabilă de satisfacerea trebuințelor elementare
ale copilului, și de protecția acestuia, având o influență puternică asupra lui.
Anii petrecuți alături de părinți sunt importanți, mai ales primii șapte ani, de aceea în această
perioadă părinții trebuie să-i acorde copilului o atenție deosebită, deoarece acești ani de viață sunt
definitorii în formarea lui ca adult. Copilul este cea mai prețioasă creație, familia nu are dreptul să-l
neglijeze. Încă din primele zile de viață familia are o funcție de protecție și de susținere, în sensul că
răspunde de nevoile vitale ale acestuia, îngrijește de sănătatea lui, acordând o atenție sporită.
Dincolo de funcția de protecție și de susținere, familia are și o funcție de inițiere în aspectele cele
mai diverse ale vieții cotidiene, pornind de la regulile de bunăcuviință până la comunicarea cu ceilalți.
Este extrem de important ca părinții să învețe să descopere moduri de a se apropia de copilul lor, pentru
că relația afectivă dintre copil și părinți este baza formării unui comportament corespunzător în dreptul
copilului. În acești ani de viață părinții au un rol important, trebuie să fie modele vii pentru cei
mici,deoarece copilul este martorul modului în care adulții se comportă între ei și învață o serie de valori
prin imitarea exemplului dat de părinți. Din păcate ei pot învăta și comportamentele negative. Felul în
care părinții își exprimă supărarea, frica, dezamăgirea se poate regăsi și la copiii lor.
Dacă influența familiei este negativă, nimeni nu poate aștepta, ca din copiii aceștia să se formeze
oameni, pe care să se sprijine viitorul. Cea mai bune permisă pentru creșterea unui copil ”onest” este
relația bazată pe încredere și respect în familie atât în relația între părinți, cât și în relația părinte copil.
Părinții trebuie să iubească necondiționat pe copil, deoarece el așa se simte protejat și îngrijit, dar aceasta
nu înseamnă că nu stabilește și nu impune reguli. Copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte
regulile de comportament pe care i le stabilesc părinții, mai târziu educatorii. Este recomandat ca părinții
să petreacă cât mai mult timp cu cei mici, să comunice cu ei, să fie preocupați de ceea ce face copilul și să
aibă o relație bazată pe respect, înțelegere și iubire.
Deseori însă, motivată de programul de lucru încărcat, de dificultăți financiare, sau disconfort
moral în relațiile casnice, atmosfera familială este atât de deteriorată încât dialogul părinți-copii devine
agresant. Tot atât de adevărat este ca la aceasta concură și lipsa răbdării, determinată de necunoașterea
vârstelor și particularităților lor.
Afirmația: ”Prin familie se clădește sau se distruge omenirea” trebuie să ne dea de gândit. Copiii
vor ajunge ceea ce se formează în familia din care fac parte. Familia are o influență atât de puternică
asupra copilului, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral-spiritual al
acestuia.
Familia este locul unde copilul ”aude” și ”vede”. Ceea e aude nu va uita niciodată, nici cuvintele
dulci, nici certurile, țipetele. Ceea ce vede pătrunde în sufletul lui și imaginile ce se vor tipări în copilărie
în mintea lui, vor fi vii pentru toată viața, de aceea sunt așa de importanți anii petrecuți alături de părinți,
și de aceea contează atât de mult exemplul părinților.
Bibliografie:
1. Carmen Fortună, Sociologie generală, București, 2007
2. Ioan Nicola, Tratat de pedagogia școlară, Editura Aramis 2003
468
Familia, cel dintâi şi cel mai important context de viaţă
prof. Kiraly Enikő

Familia reprezintă cel dintâi şi cel mai important context de viaţă, cu un rol deosebit în socializarea
copilului. Sentimentul de siguranţă, singurul care permite copilului să se emancipeze şi să-şi dobândească
personalitatea, depinde de următoarele condiţii: protecţia împotriva agresiunilor venite de afară,
satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi
acceptat de ai săi ca membru al familiei, de a fi iubit, de a i se accepta caracteristicile individuale, de a
avea posibilitate de acţiune (o anumită arie de libertate) şi de a dobândi o experienţă personală. Toate
acestea sunt imposibil de realizat în afara unui mediu familial echilibrat şi cald, funcţiile de securizare
afectivă şi de factor socializator şi individualizator ale familiei fiind de neînlocuit.
Statutul familiei, în angrenajul social actual, comportă semnale îngrijorătoare de degradare
calificativă, de diminuare a rolului educativ ca urmare a instabilităţii crescânde a cuplului, a scăderii
interesului şi controlului părinţilor faţă de preocupările copiilor, datorită, în cea mai mare parte, grijilor
materiale cotidiene (fie de supravieţuire, fie goana după cât mai mult câştig). Din punct de vedere
sociologic, familia contemporană cunoaşte un proces de destrămare /eroziune structurală, de demisie de la
funcţiile sale educative, o degradare continuă a autorităţii, implicit a calităţii mediului educativ specific
(în primul rând, prin slăbirea controlului asupra copiilor şi prin îngustarea registrului de influenţare a
acestora).
Cu privire la alte aspecte ale relaţiei copil-părinte, se constată că numai în unele familii se asigură
echilibrul cuvenit între rolurile celor doi părinţi, roluri împărţite pe dimensiunile esenţiale cunoscute.
Părinţii îşi împart bucuriile şi satisfacţiile în educarea copiilor utilizând aceeaşi schemă după care îşi
împart şi eşecurile educative.
Disfuncţiile la nivelul relaţiei părinte–copil cauzează evoluţii nefavorabile ale copilului în plan
afectiv, frustrări ale acestuia din cauza răcelii afective a căminului familial. Dezacordurile şi tensiunile
dintre părinţi generează în conştiinţa copilului îndoieli, reticenţe, reacţii neadaptative.
Rolul determinant pe care îl au experienţele propriei copilării în procesul de asumare a rolului de
tată (mamă). Amintirile traumatizante ale anilor copilăriei îi pot face pe unii părinţi să persiste pe ,,linia
dură’’, iar pe alţii, dimpotrivă, să fie îngăduitori peste măsură în educaţia propriilor copii.
Familia nu poate asigura în totalitate socializarea pozitivă a tinerilor, în general, şi prevenirea–
terapia comportamentului deviant, în particular. Îi lipsesc acea coerenţă de principii şi stăpânirea
metodelor psihologice necesare acţiunii educative .De aceea este necesară cooperarea liber consimţită,
interactivă cu alţi factori, înainte de toate cu şcoala.
Bibliografie
1. E.Albu –Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi, Aramis,
2002
2. F.Mahler (coord)- Sociologia educaţiei şi învăţământului, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1977
469
Cei șapte ani de-acasă includ și conceptul de educație fizică și sport
prof. Klein Adriana

Colegiul Tehnologic de Industrie Alimentară Arad
copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viată ai
Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă,
fizică etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Sportul în viața copilului oferă multiple beneficii, nu doar la nivel de dezvoltare fizică armonioasă,
ci și la nivelul socializării și al sănătații pe termen lung. Practicat în echipă sau în cadru organizat, sportul
îi ajută pe copii să fie mai sociabili, să lucreze usor împreună cu ceilalți și să înțeleagă ce înseamnă
fair-play. În plus, sportul oferă și o metodă grozavă pentru copii de a se distra. O activitate fizică
constantă (2-3 ori pe saptamană), începută de la varsta de 3-4 ani are un rol preventiv foarte
important. Întarește imunitatea, previne îmbolnăvirile, previne obezitatea, ajută la dezvoltarea corectă
a musculaturii, întarește sistemul osos, ajută la o postura corectă și, nu în ultimul rând, echilibrează
sistemul endocrin al copilului. Pe langă aceste efecte asupra organismului, are un rol la fel de important
în dezvoltarea mentală și psihică sănatoasă. Sportul practicat de la vârstă mică ajută la dezvoltarea
creativitații, îmbunătățește coordonarea și relația copilului cu alți copii și adulți. Copiii care practică
un sport constant sunt mult mai sociabili, comunicativi și disciplinați.
Mișcarea fizică îmbunătățește performanțele fizice și intelectuale la orice varstă, precum și
agilitatea, viteza, forța și rezistența la efort. Sportul crește și capacitatea de memorare și învățare, lucru
atestat de numeroase studii. Dintre beneficiile sociale ale sportului amintim: copiii devin mai
competitivi, înteleg ce inseamnă spritul de echipă, fair-play-ul, sportul îi ajută să fie oameni mai
frumoși, dezvoltați în armonie și în raport cu ceilalți. Sportul îți dă mai multă încredere, capacitate de
organizare mai mare. Cu cât este început de la o vârstă mai fragedă, cu atât sunt șanse mai mari ca cei
mici să îsi definească astfel personalitatea. Dar la nicio varstă nu este prea târziu să te apuci de sport.
Pentru a-i convinge pe copii săă facă sport, este important exemplul personal al părintilor și găsirea
unui mediu plăcut în care cei mici să facă antrenamente.
Un copil care face sport în mod constant este optimist, energic, activ, învată să fie un luptător, să
facă față cu brio atât succeselor, cât și eșecurilor pe orice plan în viață. Maturizarea emotională este
mai rapidă la astfel de copii, deci vor beneficia de un echilibru psihic mai stabil pe termen lung. Prin
sport, cei mici învată să fie organizați, să-și stabilească mai bine prioritațile, să-și exerseze curajul și
perseverențța, care în timp devin calitați ale copilului pe care le va aplica și în alte arii ale vieții sale.
capacitatea de relaţionare socială. Sportul practicat în cadru organizat contribuie la atingerea tuturor
acestor aspecte, având o influență benefică majoră în formarea unor copii bine educați.
Bibliografie:
470
Ce înseamnă cei şapte ani de-acasă, pas cu pas
Prof. KOBAU MARIA

Deprinderile care se pot forma la varsta antsprescolara si prescolara (in familie si gradinita),
deprinderi care, uneori poarta denumirea de "bune deprinderi" sau "cei sapte ani de-acasa"... Ele
reprezinta forma cea mai simpla a invatarii de catre copii a unor miscari complexe si atitudini care vor
influenta comportamentul lor viitor.
Lipsa bunelor deprinderi face posibila instalarea unora rele. Bunaoara, copilului caruia nu i s-au
format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, asteapta totul de la familie, de la parinti.
De aici si necesitatea ca in familie, ca si in gradinita, sa se insiste pentru formarea deprinderilor de
baza, pana ce acestea satransforma in obisnuinte.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o
foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori
pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte
obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare
şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume
aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină
de armonie.” (Eugen Heroveanu
Bibliografie:
2005;
Bucureşti, 2004;
Bucureşti, 2003.
471
Importanța educației de acasă și în școală
Kocsis Ilona Melinda

Prof.în învățământul primar și preșcolar
Liceul Tehnologic Nr.1 Sărmășag
,,Natura ne aseamănă, educația ne deosebește,,. Confucius

native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera
că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura
înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al
fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a
acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât
dacă este educat”.
În zilele noastre facem un fel de alergare înaintea timpului, nu avem timp de nimic, nu avem timp
unul de altul. Este un lucru foarte trist, pentru că copii noștrii au nevoie de noi, dar dacă noi suntem
flustrați și agitați copii devin tot flustrați și agitați. Trebuie să ne oprim și să fim atenți la educarea
copiilor. Dacă copii văd acest ritm flustrat , cred că așa trebuie să facă și ei cu trecerea timpului.Noi
suntem un model înaintea copiilor noștrii, trebuie să gândim de viitorul lor,pentru că modelul dat de noi
devine un chip al lor în viitor.
Educarea copiilor începe de mic. Nu degeaba se spune că ,,se vede pe el cei șapte ani de
acasă,,.Copii care sunt educați din fragedă copilărie, sunt mai inteligenți, au un vocabular foarte bogat, au
un comportament civilizat. Din păcate totalitatea acestor copii este prea mică. Avem foarte multe problem
cu copii de azi din punct de vedere al comportamentului.Se poate că este educat acasă , dar dintr-un motiv
neînțeles nu prea se vede pe copil pe baza comportamentului său. Vin la școală mulți copii cu probleme
de comportament, adaptare, vorbire. Explicația cred că este în modul educării a celor șapte ani de acasă.
Poate că ceva nu este bine făcut, copilul vede un model prima dată pe părinții lor, dacă mama are voie să
se uite pe facebook, atunci și eu am voie să mă joc pe calculator. Vina nu trebuie pus întotdeauna pe
dascăl, dascălul lucrează cu copii veniți de acasă, de la grădiniță. Educarea în școală este o educare
continuă, care era început la fragedă copilărie. Dacă mama citea în fiecare seară povești, atunci și copilul
o să citească povești. Trebuie să ne ocupăm împreună de educarea copiilor din punct de vedere al
viitorului nostru.
Educația în școală este o activitate importantă, dar fără ajutorul părinților nu are sens,este o muncă
pe care trebuie să facem împreună, care va fii oglindit prin viitorul copiilor noștrii.
Reguli de aur pentru a avea un copil educat, care are “cei 7 ani de acasa”:
1. Cunoaste-ti copilul.
2. Stabileste reguli simple si clare, pe înțelesul lui.
3. Folosește cu moderatie și recompensele, și pedepsele. Nu îi oferi cadouri scumpe pentru a
încuraja un anumit comportament, dupa cum nu trebuie să apelezi nici la pedepse fizice. Extremele sunt
de evitat; e de preferat să îl trimiți să stea la colț căteva minute sau pe “un scaun de pedeapsa” dacă face
un lucru interzis, mai degrabă decât să-i dai o palmă.
4. Într-o zi, nu ai voie să-l surprinzi făcănd mai multe lucruri rele decîâ lucruri bune. Daca îl
coplesești de reproșuri în fiecare zi, se va obișnui să iți atragă atenția numai prin nazbatii si greu îl vei mai
aduce pe calea cea bună.
5. Ignora detaliile insignifiante, precum tanguirile si plansetele slabe.
6. Fii coerentă și nu face excepții de la regulile stabilite.
7. Fii o bună ascultătoare a copilului si repetă-i întotdeauna după ce vorbește cu tine ce ai
înțeles tu din ce ți-a spus.
8. Lasă-l ăa te ajute să alegi consecințele comportamentului său .
9. Nu țipa la copil. Vorbește-i cu respect si va fii mult mai cooperant. Nimenui nu-i place să
audă țipete în jurul său.
472
10. Nu îi spune că este un copil rău, care face numai lucruri rele. În timp, va ajunge chiar să
creadă asta despre el.
11. Adu-ți aminte că fiecare copil e unic si crește in ritmul propriu, iar comportamentul lui
diferă în funcție de stadiul dezvoltării în care se află.
473
Angela Kollo
Școala Gimnazială ,,Vasile Lucaciu” Carei
Oare băiețelul meu își va găsi locul în viață?Fiica mea își va îndrăgi locul de muncă?Vor deveni
oare copiii mei adulți fericiți și echilibrați?Cum i-aș putea ajuta în toate acestea?Acestea sunt întrebări
frecvente , puse de fiecare tătic și mamică.Cu trecera anilor, aceste probleme apar tot mai des.Timpul
trece repede nefiind fără sfârșit.Primii șapte ani au o importanță definitorie în dezvoltarea copilului.
În această perioadă copilul dispune de o sensibilitate ridicată în ce privește dezvoltarea și asimilarea
unor deprinderi și însușiri,aceasta fiind perioada achizițiilor fundamentale.Până să ajungă în pragul
școlii,trebuie să dea dovada unei dezvoltări psihice, fizice și emoționale echilibrate pentru a avea
rezultate bune la învățătură.După cum știm, rezultatele foarte bune obținute la învățătură,nu garantează și
faptul că va fi un adult fericit și echilibrat, dar priceperile și deprinderile însușite în această perioada vor fi
valorificate pe parcursul întregii vieți.
Noi , părinții ,suntem responsabili pentru rezultatele obținute de copiii noștri, chiar dacă de multe
ori ne confruntăm cu propriile nostre probleme,situații care ne pun la încercare.Partea bună e,că
dezvoltarea optimă a copiilor contribuie în mare măsură la bunăstarea noastră sufletească, deoarece ne
obliga să fim creativi, consecvenți și sistematici.E bine să ținem minte că educația copilului nostru nu
trebuie să fie o nouă sursă de stres,dacă nu ne ocupăm cu nimic altceva decât să creăm pentru copilul
nostru un mediu iubitor și stabil,atunci putem spune că suntem părinți buni.
O metodă foarte bună este să respectăm regulile și programul. Este important pentru copil ca să
urmeze diferite activități (culcare, baie,joc, mesele) întotdeauna la aceeași oră.Astfel copilul va ști la ce se
poate aștepta în diferite perioade ale zilei, se obișnuiește cu consecvența și cu un program pe care trebuie
să-lurmeze.
În altă ordine de idei ,un alt lucru foarte important în educația de acasă a copiilor ar fi să formăm
obiceiuri sănătoase.Mă gândesc la alimentația corectă, la mișcare.Ar fi bine să nu –l întebăm pe copil, ce-
ar vrea să mănânce,ci să-l lăsăm să aleagă din meniul așezat pe masă, desigur un meniu
sănătos.Plimbările cu familia , activitățile organizate împreună întăresc relația copil-familieși îl
obișnuiesc cu un sti de viață sănătos .
Stabilirea și menținerea unui mediu emoțional pozitiv în familie este un alt lucru foarte important
în dezvoltarea socio-emoțională a copilului.Lauda,activitățile,preocupările nu-și au rostul dacă în familie
nu este armonie.Dacă certurile între părinți sunt la ordinea zilei,nesiguranța afectivă predomină în
familie,dacă copilul vede tot timpul părinți nerăbdători și nervoși, copilul își va petrece timpul în
anxietate.Se va simți în primejdie văzând năruindu-se siguranța familiei.Dacă putem să-i asigurăm
copilului nostru un mediu afectiv pozitiv și stabil, putem să afirmăm că am făcut un pas înainte pe calea
de a-l face o personalitate fericită,echilibrată.
Pentru sănătatea emoțională a copilului este foarte important să petrecem cât mai mult timp cu el.Să
îi spunem povești , poezii și cântece ori de câte ori avem ocazia.Contribuim astfel la dezvoltara
limbajului, a gândirii și a memoriei.
Exercițiile aparatului locomotor joacă un rol decisiv în dezvoltarea sistemului nervos.Putem să
facem aceste exerciții de la o vârstă fragedă.De exemplu legănatul,rotirea , datul pe leagăn sunt cele mai
răspândite jocuri în toată lumea.Putem apoi să introducem jocul cu plastilina, culegerea boabelor de
fasole, ruperea hârtiei.Apropiindu-se vârsta școlară , copilul se obișnuiește cu creioanale.Trebuie să-l
încurajăm să deseneze pentru că în acest mod se pregătește pentru însușirea scrisului.
Este esențial ca pe la vârsta de șase ani copilul să fie capabil să fie atent și să ducă la bun sfârșit
anumite sarcini primite.Sarcina se deosebește de joc prin faptul că trebuie îndeplinită chiar și atunci când
nu mai este așa de distractivă.Sarcina este mai degrabă o muncă și cere autocontrol și
perseverență.Copilul trebuie să se obișnuiască cu așteptările pe care trebuie să le îndeplinească indiferent
de starea lui de spirit.Totuși , trebuie să avem grijă ca sarcinile să nu fie prea dificile, să respecte
particularitățile de vârstă ale copilului.Este foarte util ca părintele să ceară ajutor de la un specialist , dacă
observă nereguli în dezvoltarea copilului.
474
Un mediu estetic, plin cu stimuli dezvoltă percepția frumosului îndemnând-i pe copii la
creație.Putem să facem acasă activități simple care dezvoltă abilitățile practice și dragostea pentru
muncă.Este forte util ca lucrările efectuate să fie evaluate,să fie expuse la vedere chiar dacă nu sunt cele
mai reușite.Transmitem astfel un mesaj copilului,că a făcut un lucru valoros și important.Aprecierea
pozitivă îi dă un imbold copilului de a crea.Cu înaintarea în vârstă se va observa la fiecare copil pentru ce
are afinitate, talent.Unii cântă frumos,alții,desenează cu talent sau se descurcă minunat la exercițiile de
mișcare.Aceste priceperi trebuie să le descoperim și să ne asigurăm că îi oferim posibilitatea de a le
exersa și dezvolta.
475
Cei șapte ani din cele șapte case intr-o lume globalizată
autor: Kótai Levente-Csaba
Multiculturalitate, depășirea diferențelor sociala, toleranța și acceptarea subculturilor sunt niște

valori și scopuri europene. Suntem convinși că ei aduc prosperitate, și ei deschid calea spre o societate
liberală și democratică. Baza ipotezei este, că o societate eterogenă este mai capabilă să răspundă la
provocările economice și politice. Ipoteza are și o premisă ascunsă. Strategia asta funcționează, numai
dacă o clasă socială, o subcultură, sau orice grup social minoritar este capabilă să articuleze în mod clar
către ceilalți identitatea lui, valorile, așteptările. Orice grup social trebuie să oferă și recompensa
toleranței pentru celelalte grupuri, pentru că toleranța pe nivel social necesită eforturi economice și
politice, iar pe nivelul individului necesită eforturi psihice. Trebuie să recunoaștem, că un om de lângă
noi, care are diferite obiceiuri, diferite păreri, diferite strategii pentru rezolvarea problemelor este un
factor de stres pentru noi.
Cu cât mai strânsă este legătura și cu cât mai des apar interacțiunile, cu atât mai mare este stresul.
Într-o sală de predare - în mod ideal - pentru profesor este clar, care sunt așteptările în fața de el. Știe, că
de unde provin elevi, care sunt perspectivele lor, ce competențe sun necesare pentru viitorul lui. Când
principiile educaționale ale statelor democratice au fost bazate în Anglia, Franța și Germania, atunci
societățile au fost structurate, limitele claselor au fost cu mult mai clare. Fiecare familie a prevăzut o
carieră posibilă și accesibilă pentru tineri. Pentru fiecare copil susținătorul de familie a asigurat un loc în
clasa lui social. În acest sistem pentru cei mai mulți școala a avut două funcții, și a existat două tipuri de
școli. În primul rând școala a învățat pentru un cetățean următoarele:
- stăpânire al unui mijloc de comunicare pentru susținerea legăturii cu instituțiile ale statului;
- să participă pe piața economică;
- să fie loială în fața puterilor politice actuale.
Adică în realitate un copil la nivel primar a învățat să scrie, să face niște calcule minime, și a făcut
cunoștința cu anumite legende, nuvele sau poezii. Pentru un tânăr muncitor sau țăran din secolul al XIX.
atât o fost și necesar, și suficient. Agricultorii toate metodele de producție au învățat în familie. Pentru
muncitori din uzine și fabrici, metodele au fost atât de simple că nu au avut nevoie de o pregătire de lungă
durată. Pentru ei a fost susținut o școala generală cu 4-6 clase. În al doilea rând au fost susținute școli de
ucenici în care tineri au învățat metode, tehnologii complexe, proceduri pentru producerea bunurilor și
serviciilor. În acest sistem un profesor a știut ce este rolul lui.
În prezent noi profesori suntem forțați să facem capabil pe un elev să fie tolerant cu anumite valori
care nu sunt nici articulate nici dobândite. Trebuie să demonstră că munca fizică nu este o rușine, dar între
timp agresăm să fie așa de învățat ca și un medic sau avocat. Un elev între anii 14-18 deja nu au
încredere în noi, profesorii când spunem că da învăță, atunci poate să devine în oricine. Un elev la vârsta
asta foarte rar știe că ce vrea să fie, dar în cele mai dese ori deja știe că, ce nu vrea să fie, și ce nu poate să
fie.
Ar fi mai bine pentru elevi, și pentru profesori să recunoaștem, că învățământul de azi este bazat pe
o ideologie ce nu este aplicabil în situația prezentă. Pedagogia contemporană operează cu a imagine
fantasmagorică despre elevi. Crede că elevul este un super-erou care este indiferent de familia lui, de
societatea lui, su și de stomacul lui dacă atragem atenția lui cu o metodă magică. Elevul este doar un om.
Are limite.
476
Ce înseamnă cei șapte ani de-acasă?
Kótai Monica Zsuzsánna
Această întrebare este pusă din ce în ce mai des de către cadrele didactice, dar deseori și de către
părinți. Copilul este integrat de multe ori începând chiar de la 2 anișori în diverse forme educaționale.
Copiii încă de la vârste fragede petrec mult timp în afara casei la bunici, la grădiniță, la locul de muncă a
mamei, etc. unde întâlnește forme de conduită foarte diferite. Sarcina părintelui este să obișnuiască
copilul cu acele norme de conduită sau de bune maniere care trebuie respectate oriunde, oricând și față de
oricine.
Fiecare părinte dorește ca fiica sau fiul lui să se comporte politicos și să fie un exemplu pentru
ceilalți. Drumul spre o astfel de dorință este însă anevoios. Ideal ar fi ca părinții să aibă un ghid bine
structurat pentru a crește copii cuminți și politicoși. Oare de ce nu i-a venit încă această idee nimănui?
Poate pentru că fiecare copil este altfel? Tocmai de aceea auzim din ce în ce mai des de la părinți că sunt
confuzi și nesiguri când vine vorba de metodele de creștere a copilului lor.
Există multe lucrări de specialitate care pe de o parte se ocupă cu identificarea normelor de
conduită, principalelor reguli de bună purtare, iar pe de altă parte cu propunerea unor metode prin care
copilul desprinde aceste reguli. Atunci vin comentariile părinților cum ar fi: copilul meu este diferit, nu
am timp să experimentez toate metodele sugerate, etc.
Ar trebui să înțelegem faptul că, copii învață regurile de bune maniere imitând părinții și adulții, dar
câteodată și copii din jurul lor. Elementele cele mai influente a acestei probleme fiind totuși părinții. Este
greșit presupunerea că școala trebuie să învețe copiilor normele unui comportament social corect.
Conturarea și achiziția acestor reguli se face în familie. Școala nu poate decât să consolideze normele deja
Ce înseamnă totuși ”copil bun crescut”? Bineînțeles sunt anumite reguli în general acceptate ca
făcând parte din grupul regurilor de bune maniere care se consideră baza unui comportament ”civilizat” a
unui copil. Aici am putea înșira salutul, comportamentul în public (copilul să nu întrerupă pe cel care
vorbește și să fie capabil să răspundă dacă este întrebat), înțelegerea normelor sociale (copilul să înțeleagă
regurile nescrise ale lumii înconjurătoare, ce are și ce nu are voie să facă), comportamentul cu prietenii
(copilul să respecte partenerii de joacă și să se conformeze regurilor jocului), recunoașterea greșelilor
(copilul trebuie să învețe de la adulții din jurul lui că regretul este un semn de respect și demnitate și nu
un semn al slăbiciunii), manierele la masă (respectul comeselor și a celui care servește masa este foarte
important), și nu în ultimul rând copilul trebuie să învețe să se comporte cu tact și toleranță față de ceilalți
(copilul va afla că râsul de dizabilitate, slăbiciune a cuiva ne descalifică pe noi).
Poate soluția cea mai eficientă ar fi să comunicăm clar copilului ce are și ce nu are voie să face, dar
pentru aceasta este necesar ca noi adulții să fim hotărâți și fermi în ceea ce dorim de la un copil. De aceea
este atât de important colaborarea armonioasă a părinților și educatorilor.
477
Kovács Anna-Mária
Liceul Teoretic Dr. Boros Fortunat
Zetea
478
Greşeli
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi
inventeze jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a
nu-i îngrădi experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot
pasu
479
Autor:Prof.înv.primar, Kovacs Florina

Școala Gimnazială Livada, Arad
Copilul, imediat după naștere, începe să crească și să facă progrese.Modificările corporale

cantitative realizate de creștere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această
creștere se asociază cu transformarea treptată a calităților psihice ale copilului prin îmbunătățirea lor.
Între creșterea corporală și dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă.Perturbările în
evoluție conduc la situații deficitare, dintre cele mai variate.Nu se poate vorbi de un copil în perioada
preșcolară că nu are bune maniere. Se spune că, unii oameni sunt lipsiți de “cei șapte ani de acasă “. În
cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios
modificările cantitative ale creșterii. Dar forma și fondul calitativ nu se stabilesc definitive și irevocabil
doar în primii șapte ani de viață. În tot timpul copilăriei și adolescenței, educația poate modifica
trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor șapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se
prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei și asupra fondului omenesc. Tot
aici sunt introduși și cei neglijenți în îmbrăcăminte, cei lipsiți de atitudini politicoase, cei ce nu știu să se
comporte adecvat la masă, adică cei neîndemânatici sau dezordonați.În aceste cazuri, părerea mea este că
această apreciere este greșită. În realitate , trebuie considerați ca “lipsiți de cei șapte ani de acasă” cei care
în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viață.
Educația trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un tânăr politicos.
Copiii obțin manierele bune în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se
poate cere copiilor o altă comportare decât cea observată la părinții lor. Dacă un copil iși vede părintele
citind des, o va face și el. Dacă unul dintre părinți nu spune :” Mulțumesc pentru masă”, nu este normal ca
acesta să pretindă copilului să spună așa ceva.
Copilul nu trebuie bruscat , pentru că forțarea aduce după ea încăpățânarea , în sensul rău al
cuvântului. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică este o
soluție mult mai bună decât cea fizică: „Nu vrei să mănânci cu toată lumea!...Mâine vei mânca singur”.
Nu trebuie să se renunțe la această soluție, sub nicio formă.
Există în familii obiceiul ca un copil să fie îndepărtat de contactul cu oamenii străini. Dacă sosesc
musafirii, copiii sunt rugați să meargă în altă cameră. Regulat, această măsură este o greșeală. Un copil,
prin contactul cu lumea exterioară, constată că există și alte firi și diverse obiceiuri. Tu ca părinte, poți să
aprobi sau dezaprobi, după plecarea musafirilor, în fața copiilor, gesturile sau cele spuse de invitați, dar
acest obicei nu e prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari și va completa interesul lui
pentru cunoașterea lumii.
Un om certat cu bunele maniere suportă consecințele neîndemânării sale în mișcări și cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din
atitudini care se iau în mod automat și nu prin rațiune. Ele trebuie să aibă ca bază politețea, tactul,
bunătatea.
480
IMPORTANȚA PRIMILOR 7 ANI DE VIAȚĂ
Prof.Mihaela Kristof
Școala Gimnazială Comuna Balinț
Ceea ce învață copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăța tot restul vieții.
,,Cea mai importantă perioadă din viaţa unui om sunt primele 1.000 de zile, atunci când se pune
temelia pentru viitorul adultului. Nu avem creşe, nici grădiniţe, avem însă iniţiative din partea mediului
privat şi mai puţin din zona publică“, a afirmat Gabriel Biriş.
Doar 1.200 de grădiniţe erau active în România în 2015, arată datele de la Institul Naţional de
Statistică (INS), faţă de peste 12.000 de unităţi la mijlocul anilor ‘90. Aproape o treime din numărul
actual de grădiniţe revin sistemului privat.
Ligia Deca, consilier prezidenţial pe educaţie, spune că primii trei ani din viaţă formează
capacităţile cognitive ale copilului astfel că performanţa lui ulterioară depinde de expunerea până la
vârsta de trei ani.
Ocupați cu treburile zilnice destul de importante, din ce în ce mai mulți părinți lasă întreaga sarcină
de a învăța copiii lucruri noi educatorilor și învățătorilor. De multe ori uităm, însă, că și dezvoltarea
armonioasă a gândirii copilului este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, precum
problemele de la servici, mâncarea care trebuie gătită sau casa care trebuie curățata.
Este important să începem să educăm copilul și să îl învățăm diverse lucruri, cum ar fi scrierea
propriului nume, înainte ca acesta să meargă la gradiniță sau la școală.
Nimeni nu spune ca trebuie sa facem copilul să învețe alfabetul cu doi ani înainte de a ajunge la
școală. Educația timpurie are ca scop construirea bazei psihologice și emoționale care ajută copilul să fie
un elev bun, studios, cu note mari, fără a fi nevoit să depună prea mult efort. Tot educația timpurie
“ascute” gândirea copilului, pentru că îi dezvoltă legăturile care se formează în interiorul creierului, la
nivel de neuroni, care se formează în momentul în care creierul este solicitat.
Un copil educat timpuriu nu va avea dificultăți în viață să ia deciziile corecte în funcție de
argumente, să cântărească opțiuni în funcție de avantaje și dezavantaje și pot chiar să vadă mai repede
iesirea dintr-o situație limită sau care pare fără rezolvare sau să citeasca mai repede caracterul persoanelor
cu care interacționează. Educația timpurie reprezintă totalitatea experiențelor individual realizate și social
existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viață, cu rol de a proteja, crește și
dezvolta ființa umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să-i
ofere identitate și demnitate proprie. Ea asigură fundamentele dezvoltarii fizice si psihice sănătoase, ale
dezvoltarii sociale, spirituale și culturale complexe. Ceea ce învață copiii în primii ani reprezintă mai
mult de jumătate decât vor învăța tot restul vieții.
Primii 7 ani de educație se realizeaza ca educație informată (în familie, în relații de vecinătate și în
relații comunitare, prin mass-media), ca educație formală (în creșe, grădinițe și alte instituții de ocrotire si
educație) și sub forma educației nonformale (în cluburi sportive, cluburi ale copiilor și elevilor, dar și prin
biblioteci, muzee, activități ale unor organizații nonguvernamentale s.a.) Specialiștii consideră că
perioada de timp pentru educație timpurie este definită de la concepție până la vârsta de 8 ani, perioada în
care are loc cea mai rapida dezvoltare a creierului.
Un program educativ eficient este un program care își propune să ia în seamă copilul de la primele
momente ale existenței sale și care implică toți agenții educaționali care contribuie la creșterea și
dezvoltarea lui.
Familia si comunitatea trebuie să participe activ și eficient încă din primul an de viață a copilului la
cresșterea, îngrijirea, sănătatea și educația copilului și până la intrarea lui la școală.
Beneficiarii primari ai educatiei din primii 7 ani de viață sunt copiii, iar beneficiarii secundari sunt
părinții, educatorii și toți agenții educaționali din comunitate, iar prin efecte, societatea.
481
Cei șapte ani de acasā
Kuzsma Andrea, prof. înv. preșcolar

Grădinița Liceului Teologic Romano Catolic Szent László, Oradea
Dacă ești cuviincioasă

Și te porți frumos mereu,
Că ai șapte ani de-acasă,
Să-și dea seamă, nu e greu.
De ajuți un bătrânel
Ca să își ducă o plasă,
Sau pe un puști mititel,
Ai cei șapte ani de-acasă.
Să fii fetița cuminte,
Liniștită, serioasă,
Toți vor spune, ia aminte:
"Are șapte ani de-acasă!"
Iar atunci când tu saluți
Și te-nclini politicoasă,
Vor spune mulți cunoscuți:
"E cu șapte ani de-acasă!"
Autor: Aurora Luchian
De 15 ani lucrez ca profesor în învāțământ preșcolar, având ocazia să mă întâlnesc la înscrierile la

grădiniță cu caracterizarea părinților noi despre viitorii preșcolari: „Copilul meu este foarte isteț! Numără
de la unu la zece, desenează- ce eu nu am putut niciodată și nu aș putea nici în prezent-, și cel mai
important este, că conversează în limba engleză. Veți vedea ce multe știe!”
Ascultând aprecierea părinților despre copii, ar trebui să mă cred cea mai bucuroasă și norocoasă
educatoare, grupa fiind alcătuită din copii super isteți de numărul 1.
În primele zile de grădiniță, de foarte multe ori se întâmplă o schimbare ciudată în comportamentul
acestor copii super isteți: nu salută la intrare în grupă, nu folosesc tacâmuri în timpul meselor, nu spun
mulțumesc și te rog, se comportă necuviincios cu cei de vârsta lor și cu adulții.
Ce trebuie să știe un copil la intrarea în grădiniță? Să vorbească limba engleză? Să se comporte
adecvat normelor de discipline în diferite situații?
După părerea mea, cel mai important este ca copilul înainte de a deveni preșcolar să cunoască
anumite reguli de comportament,- cum ar fi: salutul și mulțumirea, reguli de politețe, reguli de bunā
purtare la masă, etc.-, o educație bine pregătită de către părinți și familie, începută chiar din prima zi de
viață al copilului, pentru a avea cei șapte ani de acasă. În educația primită celor șapte ani de acasă un rol
foarte important va avea relația copilului cu părinții și nu în ultimul rând valorile pe care este bazată
familia și vor fi transmise copilului în cursul formării unui comportament corespunzător. Dragostea
primită de către părinți va permite copilului să se dezvolte, să aibă încredere în forțele proprii.
Copilul iubit de familie se simte îngrijit și protejat iar această siguranță îi creează o deschidere spre
învățarea și exercitarea regulilor de comportament. Copilul apreciat de părinți percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceștia, atmosfera deschisă, bazată pe iubire și încredere, făcând ca regulile să nu se
transforme în discipline de fier. Este foarte important ca educația să fie adaptată etapelor de dezvoltare a
copiilor, aceștia înțelegând lumea în mod diferit la vârstele diferite.
În concluzie, educația celor șapte ani de acasă este foarte valoroasă, acesta fiind cea mai de calitate
haină pe care un om poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
482
Prof. Înv. Preșcolar: Kypraios Mihaela Nicoleta

GPN „Veseliei”, Năvodari, jud. Constanța
„Florii i se cere parfum iar omului politeţe” (proverb indian)
Din cele mai îndepărtate timpuri omul s-a călăuzit după anumite legi, reguli care să îndemne către
fapte bune. Au rămas peste timp aceleaşi legi esenţiale ale respectului faţă de sine, faţă de alţii (rude,
prieteni, persoane mai în vârstă), legi care s-au transmis din generaţie în generaţie.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia definindu-l ca om pentru tot restul vieții. Primii șapte ani de viață pot fi
numiți drept o „carte de vizită”. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate,
în modul de însușire a valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un om nedorit de cei din jur. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat
de calmitate, răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
„Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Din păcate democrația
a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare.
Se spune că copilul este oglinda familiei. Încercarea părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească
frumos nu poate să fie încununată de succes dacă el însuși adoptă un limbaj licențios. În mintea copilului
cel mai bine se va întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos.
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi
deopotrivă. Să-i obişnuim de mici cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lor social.
Printre principalele obiective care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul mic nu
Comportamentul în public și cu prietenii. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere
şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi
testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. La început, prin imitaţie şi mai apoi suficiență practică, copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere
implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm
rândul să răspundem, trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. Cuvintele magice „Îmi pare rău” la fel ca şi „te rog”, „iartă-mă își ating
întotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi.
483
Totuși să nu uităm ca e important, ca independența copiilor să fie și ea stimulată. Dacă în mica
copilarie e mereu altcineva care să ia deciziile în locul lui, copilul va tinde spre una din cele doua
extreme: ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență.
Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și
controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
În încheiere, trebuie să se înțeleagă faptul că există uneori devieri de la tipul de comportament pe
care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate
lecţiile pe care ne-am străduit să le predăm au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil
că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul
personal, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
BIBLIOGRAFIE:
Danion Vasile (2012), Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București
Nicolae, Mărgineanu (1973), Condiția umană, București, Editura Științifică
484
Învățător: LĂBUȘ DANIELA

Școala Gimnazială nr. 1 Toflea
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la
obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat
acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat
cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să
mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în
special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să
zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva
ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”.
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
485
BIBLIOGRAFIE
1.Vasile, Danion, ”Cum să ne creștem copiii?”, Editura Sophia, București, 2012 ;
486
Cei şapte ani de acasă-un dar nepreţuit!
Prof. Lăbuşcă Ana-Valencia
Şcoala Gimnazială nr.2 Dracşani, Localitate Dracşani, Botoşani
adult!”
(Danion Vasile)
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba)” – cum spunea Eric Berne.
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoaştem
unicitatea, personalitatea.
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
Copiii sunt lumina cea mai pură care ne luminează vieţile. Deoarece lumina înseamnă şi culoare, ne
putem gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să
călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii
roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm
împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a
cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii
vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele.
este respectat. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
lucru simplu, dar dureros - nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la groapa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
iertare când a greşit. Şi aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică - lumea
cărţilor şi a şcolii.
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
487
încheiat un ciclu - ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier).
BIBLIOGRAFIE
1. Danion, V.,-(2012) Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București.
2. Golu, M.,(2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Bucureşti.
4. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
488
Prof. Lache Florentina Eugenia

Liceul Tehnologic “N. Bălăuță” Șcheia, jud. Iași
”Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în

fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor” A.S. Makarenko
Primii ani de viață au o importanță deosebită pentru parcursul școlar și social al oricărui copil. Încă
de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective şi
intelectuale.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească formarea personalității copiilor în vederea
unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva
factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se
bazează familia și pe care le transmite copilului. Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie
sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea
înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi desluşesc tainele acestei minunate lumi. Prima școală a
copilului este familia. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi
apaține. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu
pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său
şi a celor din jur.
fizic, intelectual, moral și estetic. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi
îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de
odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor.
În sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Modelele de conduită
oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi climatul socio-afectiv în care
se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai
puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale
copiilor, comportamentul lor socio-moral. Familia este partenerul tradiţional al şcolii. Aceasta
influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se poate realiza fară
participarea activă a părinţilor.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea zilnică a familiilor din
zilele noastre este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp
alături de copiii lor. Mare parte dintre aceștia se confruntă cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul
familiei cu cele de la serviciu. Situația actuală a zilelor noastre a dovedit faptul că nu toate familiile sunt
dispuse să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa timpului,
grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația
corespunzătoare propriilor copii nu au pregătirea psihopedagogică, experiență sau îndemânarea
corespunzătoare. Părinții trebuie să-și consolideze fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor față de
proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în viață. Educația copilului este
principalul factor care dezvoltă personalitatea lui. În procesul de educație al celor mici trebuie să existe
între părinți înțelegere și acord în diferite probleme, de aici decurgând normal și celelalte.
489
Concluzia e simplă: sintagma ”cei șapte ani de acasă” ar trebui să implice părinții în mod
definitoriu. “Cei șapte ani de acasă” spun totul despre educația oricăruia dintre noi, pentru că te formează
ca adult, te pregătește pentru viitorul în care tu, la rândul tău, vei face educație copiilor tăi. “Cei șapte ani
de acasă” sunt absolut necesari pentru că sunt baza formării unui adult care să se integreze perfect în
comunitatea din care face parte, care să aibă principii și modele în viață, iar aceste modele sunt chiar
părinții. Iar dacă acești părinți sunt departe, ca și inexistenți, cine poate suplini rolul lor? In cazul acesta,
“cei șapte ani de acasă”, fundament al educației - prezente și viitoare – vor deveni un complex pentru cel
care se pregătește să devină adultul de mâine, care să formeze, la rândul lui, adulții responsabili de mai
târziu.
Bibliografie:
• Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale vol. I, Ed. Polirom Iași, 1997;
• Robu, M., ”Empatia în educație. Necesități pedagogice moderne”, EDP, București, 2008
• Vrășmaș, Ecaterina Adina, ”Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002
• www.didactic.ro
• www.copii.ro
490
LĂCRARU EUGENIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ VIȘINEȘTI
,,Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul
în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion
Vasile
Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea
noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus,
pentru a le face drumul în viaţă mai târziu.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care orice copil capătă deprinderile şi educaţia
necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi și bine
educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii deţin rolul principal.
terenul de sport, oriunde.
sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă
ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic dezoltarea copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia acestuia: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
491
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă
copilăriei. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt noţiuni care se învaţă. .
copilăriei. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt noţiuni care se învaţă.
Bibliografie:
Sălăvăstru, D.-,, Psihologia educaţiei” Editura Polirom, Iaşi. (2004),
Danion V.-,, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, (2012 )
http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii
492
Prof. înv. primar Lascu Luminița Corina
Instrucția și educația sunt două lucruri foarte importante în dezvoltarea personalității umane. Ele se
realizează în paralel și se desfășoară pe tot parcursul vieții. Există și o vorbă din popor:,, Cât trăiește,
omul tot învață!”. Este adevărat, dar baza se pune în copilărie. Trebuie să existe o fundație sănătoasă
pentru ca, în timp, să se poată desăvârși o construcție de calitate.
Fiind învățătoare la clasa I pot spune că educația realizată de părinți până la momentul intrării
copilului în școală contează foarte mult. Chiar dacă vârsta elevilor în clasa I este fragedă, copiii care au
primit o bună educație acasă sunt mai ușor de modelat iar rezultatele obținute sunt cele la care te aștepți.
Performanța școlară prevăzută se atinge într-un mod mai facil datorită faptului că poți să lucrezi mai bine
cu elevii, se creează un mediu prielnic învățării, iar finalitățile sunt pe măsură.
Intrarea în școală este, pentru copil, pătrunderea într-o altă lume decât cea știută până atunci, este
introducerea într-un alt mediu social, care aduce contactul cu persoane noi, reguli noi. Dacă elevul este
bine educat, această trecere se va realiza cu succes iar integrarea copilului în noul mediu va fi armonioasă.
Dacă elevul este obișnuit să respecte reguli din familie și la școală va realiza același lucru, iar procesul
instructiv-educativ se va putea înfăptui în bune condiții.
Este important ca elevii să păstreze ordinea și disciplina în clasă, să se compote frumos unii cu alții,
să-și vorbească în mod cuviincios deoarece este suficient un copil-excepție și momentele coordonate de
învățătoare pot fi ușor perturbate. Exemplele negative sunt cele mai tentante, așa că astfel de
comportamente pot fi preluate și de către alți copii, însă dacă ei știu că nu au voie să se poarte așa nu îi
vor imita. Aceste comportamente nedorite vor fi descurajate cu orice ocazie și vor fi promovate și întărite
cele pozitive.
Comportamentul de acasă al copilului se oglindește în purtarea acestuia la școală, deși există și
unele excepții când regula nu se confirmă. Ea se poate materializa în ambele sensuri, ori manifestă un
comportament negativ acasă, dar la școală este foarte cuminte, ori invers. Aici sunt situații care sunt
influențate de mai mulți factori care afectează personalitatea și comportamentul copilului.
Eforturile părinților în educația de acasă a copilului pot fi mai mari sau mai reduse, în funcție de
personalitatea părinților și a copilului, dar un punct în plus ar putea fi și puterea exemplului personal. În
concluzie, putem spune că elevul învață ceea ce vede în jurul său. Cu cât cei din mediul familiar copilului
au comportamente pozitive și el se va îndrepta spre astfel de manifestări, dar problema este că și pe cele
negative le copiază la fel de ușor, ba poate chiar mai ușor, părându-i-se mai interesante. Cei din anturajul
unui copil, poate fără să-și dea seama, poartă o anumită responsabilitate. Ei pot să-și pună amprenta
asupra viitorului adult prin propriul lor comportament.
493
PROIECT EDUCATIV
- PROGRAM ARTISTIC/WORKSHOP -
PROF. LASTOVIEŢCHI ILEANA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „MIHAI EMINESCU”, TG-JIU,
GORJ
GRUPA MICĂ
ARGUMENT
MOTTO:
„DUMNEZEU NU A PUTUT FI PRETUTINDENI, AŞA CĂ A CREAT MAMELE!”
(PROVERB EVREIESC)
În fiecare an, în fiecare anotimp, ne este dat să trăim emoţii puternice alături de micuţii noștri, care,
cu multă „seriozitate” și bucurie, se implică în pregătirea programelor artistice, organizate cu ocazia unor
evenimente (Ziua educației, Crăciun, 8 Martie, 1 Iunie ... etc.).
La începutul primăverii, când natura reînvie, când totul prinde viață și culoare în jurul nostru,
sărbătorim ... ZIUA MAMEI, moment în care copiii trăiesc emoţii intense. Prin cultivarea imaginaţiei şi a
creativităţii, cei mici îşi exprimă cele mai puternice trăiri faţă de mamă, prin realizarea unor lucrări
practice.
Ziua de 8 Martie este recunoscută pe întreg Mapamondul ca fiind sărbătoarea internaţională a
femeii.
„Mama este cel dintâi dascăl al nostru; de la dânsa începem a lua cele dintâi cunoştinţe, în braţele ei
începem a judeca binele din rău; în braţele ei petrecem toată pruncia şi copilăria noastră; în faptele ei
începem şi noi a ne închipui cum trebuie a trăi în viaţa viitoare; într-un cuvânt, drumul pe care ni-l
apucăm în această viaţă îşi are începutul în cele dintâi şi fragede pasuri pe care mama ne îndreaptă şi care,
ghemul cuvântării şi al judecăţii noastre, mama începe a ni-l desfăşura.” (I.HELIADE RĂDULESCU)
„Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, așa că, a creat mamele!”
Cea mai însemnată persoană din viaţa noastră este „MAMA”. Ea este cea care ne veghează zilele și
nopțile, ne susține permanent și este lângă noi atunci când ne bucurăm sau suferim. Tot ea este cea care
ne iubește necondiționat, învățându-ne să iubim și să dăruim iubire.
Orice copil vede în mama lui o fiinţă luptătoare, măreaţă, puternică, o ființă care este capabilă de
orice sacrificiu. Nimic nu este prea greu pentru o mamă, atunci când este vorba de sănătatea și siguranța
copilului ei!
SCOPUL
• Familiarizarea copiilor cu modalitatea de marcare a zilei de „8 Martie”;
• Stimularea și dezvoltarea sentimentelor de dragoste, respect şi admiraţie pentru de cea mai iubită
fiinţă – „MAMA”;
• Stimularea curiozităţii şi interesului copiilor pentru manifestările organizate pentru a
marca/sărbători Ziua Femeii;
• Încurajarea participării și implicării părinților în activități ale copiilor;
• Asigurarea şi promovarea comunicării între părinţii şi instituţia de educaţie timpurie (grădiniţa);
• Sporirea capacităţii de implicare a părinţilor, într-un demers formativ-educativ coerent care să
sprijine dezvoltarea comportamentului copilului pentru integrarea în viaţa socială;
• Îmbunătăţirea calităţii activităţilor curriculare şi extracurriculare, creşterea prestigiului unităţii de
învăţământ în comunitate.
OBIECTIVELE GENERALE
• Sensibilizarea copiilor prin cunoaşterea semnificaţiei zilei de 8 Martie;
• Cultivarea sentimentului de respect faţă de mamă, faţă de responsabilităţile acesteia;
• Să se afirme artistic la activităţile în cadrul cărora se sărbătoreşte un eveniment, respectând
anumite norme cerute de momentul şi locul evenimentului;
494
• Să interpreteze corect şi expresiv cântecele, versurile, rolurile din cadrul momentelor artistice;
• Conştientizarea rolului grădiniţei în formarea personalității copilului şi implicarea/participarea
părinţilor (alături de copii) la activitățile din grădiniță ;
• Creşterea prestigiului unităţii de învăţământ, la nivelul comunităţii locale.
• Conştientizarea actorilor implicaţi direct în procesul educaţional cu privire la rolul lor în formarea
şi dezvoltarea copilului;
• Implicarea autorităţilor locale şi a altor factori ai comunităţii în rezolvarea unor probleme cât şi în
oferirea de servicii complementare celor oferite de grădiniţă.
OBIECTIVE SPECIFICE PENTRU COPIII PREŞCOLARI
• Optimizarea relaţiei copil-copil şi copil-părinte;
• Crearea şi asigurarea unui mediu incluziv în grupă;
• Dezvoltarea şi stimularea potenţialului creativ al copiilor;
• Dezvoltarea capacităţii de exprimare artistică;
• Cunoaşterea şi utilizarea unor tehnici de lucru diverse;
• Cultivarea sensibilităţii artistice a copiilor;
• Cultivarea dragostei şi admiraţiei pentru fiinţa care le-a dat viață, MAMA;
• Atragerea efectivă şi afectivă a preşcolarilor în organizarea unor activităţi cu caracter extraşcolar,
contribuind la creşterea calitativă a acestora;
• Optimizarea relaţiei copil-educatoare/copil-părinte;
• Asigurarea hotarului dintre joc şi învăţătură prin înţelegere.
OBIECTIVE SPECIFICE PENTRU PĂRINŢI
• Participarea cu interes şi plăcere la acţiunile organizate în cadrul proiectului;
• Optimizarea relaţiei părinte-copil;
• Conştientizarea părinţilor cu privire la rolul lor în formarea şi dezvoltarea propriilor copii;
• Învăţarea unor strategii pentru valorificarea timpului petrecut cu copilul din perspectiva calităţii
activităţilor, acţiunilor desfăşurate;
• Procurarea de costume, de documentaţie ştiinţifică.
OBIECTIVE SPECIFICE PRIVIND ALŢI FACTORI EDUCAŢIONALI ŞI
COMUNITATE LOCALĂ
• Conştientizarea altor factori educaţionali şi a comunităţii locale cu privire la rolul lor în
asigurarea educaţiei, îngrijirii şi protecţiei copiilor în vârstă de 5-6 ani;
• Colaborarea eficientă între toţi factorii care sunt implicaţi în proiect;
• Implicarea în derularea parteneriatelor locale.
OBIECTIVE SPECIFICE PENTRU PARTENERI
• Încurajarea implementării şi dezvoltării proiectului, respectând principiile generale ale activităţii
derulate de C.R.E.D.;
• Receptivitate la cerinţele proiectului;
• Respectarea programului stabilit;
• Popularizarea activităţii.
GRUPUL ŢINTĂ
• Preşcolarii care frecventează grupa;
• Părinţi şi bunici ai preşcolarilor care frecventează grupa;
BENEFICIARI
• Preşcolari;
• Părinţii şi bunicii preşcolarilor din grupă;
• Cadre didactice;
• Comunitate locală.
RESURSE UMANE
• Preşcolarii din grupă;
• Părinţii şi bunicii preşcolarilor care frecventează GRUPA MICĂ „C” – „MICII ECOLOGIŞTI”;
• Cadrele didactice ale grupei;
RESURSE MATERIALE
495
• Calculator;
• Imprimantă;
• Aparat foto/video;
• Hârtie glasată, hârtie de scris şi de xerox;
• Toner pentru imprimantă;
• Material informativ – cărţi, reviste etc.;
• Costume, jucării;
RESURSE DE INFORMARE
• Anunţuri;
• Programul activității.
RESURSE FINANCIARE/BUGETUL PROIECTULUI
• Donaţii ale educatoarelor care coordonează grupa.
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
Deși copiii grupei noastre sunt mici, deși sunt la început de drum prin „labirintul cunoașterii”, noi
ne-am propus să sărbătorim acest eveniment, desfășurând Programul artistic/Workshopul „MAMĂ
DRAGĂ, TE IUBESC, ASTĂZI TE SĂRBĂTORESC!”
Pentru începutul activității planificate, copiii alături de mămici, vor confecționa o felicitare, o vază
cu flori, un ghiveci cu flori etc. (fiecare mamă va decide lucrarea pe care o va confecționa). În acest sens,
vom asigura materialele necesare (lipici, carton, foarfeci, hârtie glasată, ștampile, șnururi de mărțișoare,
mărgele, paiete, diverse materiale reciclabile etc.).
După finalizarea lucrării, copiii grupei, sub coordonarea noastră, a educatoarelor grupei, se vor
organiza pentru susținerea programului artistic pregătit.
Programul artistic „MAMĂ DRAGĂ, TE IUBESC, ASTĂZI TE SĂRBĂTORESC!”, ce se va
desfăşura în data de 7 martie, va marca Ziua Internaţională a Femeii (8 MARTIE), a mamei în acelaşi
timp şi va urmări dezvoltarea sentimentului de dragoste în rândul copiilor, faţă de fiinţa care le-a dat
viaţă, cel mai drag element al orânduirii lumeşti „MAMA”.
După terminarea programului artistic, copiii vor dărui prima felicitare confecționată de ei, în cadrul
Activității practice (surpriza lor pentru mame).
REZULTATE PRECONIZATE
Folosind o varietate de modalităţi de colaborare care au presupus o implicare activă a părinţilor
alături de copii şi educatoare, considerăm că urmare a desfășurării Programului educativ „MAMĂ
DRAGĂ, TE IUBESC, ASTĂZI TE SĂRBĂTORESC!”, vor avea de câştigat atât copiii cât şi părinţii,
precum şi comunitatea locală, astfel că:
Folosind o varietate de modalități de colaborare care presupun o implicare activă a părinților
alături de copii și educatoare, considerăm că vor avea de câștigat atât copiii cât și părinții, colectivul
grădiniței și comunitatea locală, astfel că:
• vom promova cunoaşterea şi păstrarea semnificaţie Zilei Internaţionale a Femeii;
• este stimulat potenţialul artistic şi creativ al preşolarilor;
• se va dezvolta capacitatea de sensibilizare a copiilor, pentru a deveni purtători şi păstrători ai
semnificaţiei Zilei Internaţionale a Femeii;
• preșcolarii vor simți dragostea și aprecierea părinților nu numai prin ceea ce le se oferă acasă, ci și
din interesul pe care părinții îl acordă în realizarea unor activități și acțiuni din grădiniță;
• având o participare activă, părinții vor avea posibilitatea de a vedea colaborarea în realizarea
educației, implicându-se afectiv și emoțional alături de copii lor;
• părinții vor înțelege mai bine rolul lor educativ și își însușesc procedee pe care să le aplice în
educația copiilor lor – îmbogățirea volumului de cunoștințe în ceea ce privește educația copiilor;
• relațiile interpersonale vor favoriza crearea unui climat educațional deschis, stimulativ, pentru o
mai bună colaborare între grădiniță și familie, între grădiniță și comunitatea locală, precum și pentru
derularea a cât mai multe parteneriate, pentru oferirea de servicii complementare;
De asemenea, credem în:
• crearea unor relaţii de colaborare în vederea realizării transferului de experiențe pozitive;
• formarea de competențe de comunicare și cooperare necesare în contextul unui învățământ divers;
• îmbunătățire a actului instructiv-educativ, având în vedere principiile educației permanente;
496
• dezvoltarea sentimentelor de respect şi apreciere a valorilor naţionale;
• creşterea gradului de implicare al părinților în viața grădiniței;
• cultivarea interesului pentru obiceiurile autentice.
Cu ocazia implicării în atmosfera de sărbătoare, micuții grupei noastre vor conștientiza importanța
zilei de 8 Martie și pentru că vor fi alături de mămici, vor simți emoția unei zile de sărbătoare, petrecută
împreună.
Prin implementarea acestui proiect, relațiile interpersonale vor favoriza crearea unui climat
educațional deschis, stimulativ, pentru o mai bună colaborare între grădiniță și familii, între grădiniță și
comunitatea locală, precum și pentru derularea a cât mai multor acțiuni în parteneriat.
CRITERIILE DE EVALUARE
• gradul de implicare şi comunicare;
• portofoliul proiectului;
• valorificarea şi popularizarea rezultatelor acţiunii.
STANDARDELE - minimale;
• participarea
• implicarea
INDICATORI
• evaluare internă
• evaluare externă
EVALUAREA INTERNĂ:
• realizarea portofoliului proiectului;
• numărul de participanţi la acţiunea planificată.
EVALUARE EXTERNĂ:
• impactul acţiunilor organizate la nivelul grupei, în comunitate.
BENEFICIARI
Direcţi:
• preșcolarii care frecventează GRUPA MICĂ „C” – „MICII ECOLOGIŞTI” și familiile acestora.
Indirecţi:
• comunitatea locală.
DISEMINARE
Rezultatele proiectului şi experienţa pozitivă vor fi cunoscute la nivelul tuturor participanţilor la
activitate, instituţiilor similare, opiniei publice, comunităţii prin diferite mijloace de comunicare:
• site-ul grădiniței;
• afişe, pliante.
„Educaţia înseamnă a învăţa să înveţi, a învăţa să trăieşti, a învăţa să gândeşti liber şi critic, a
învăţa să iubeşti lumea şi s-o faci mai umană, a învăţa să te desăvârşeşti în şi prin muncă, creatoare."
PROGRAMUL ZILEI
„MAMĂ DRAGĂ, TE IUBESC, ASTĂZI TE SĂRBĂTORESC!”
- PROGRAM ARTISTIC/WORKSHOP –
 „MĂMICI ŞI COPII ÎMPREUNĂ ... !” – WORKSHOP

 CÂNTECE/POEZII SPECIFICE ANOTIMPULUI PRIMĂVARA ŞI DESPRE
MAMĂ
→ „GHIOCELUL”
→ „PRIMĂVARA”
→ „DE ZIUA MAMEI”
→ „MAMĂ EŞTI PE LUME ...”
→ „CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ ” – CÂNTEC
→ „PRIMĂVARA A SOSIT ... ” – CÂNTEC
→ „VINE, VINE, PRIMĂVARA” – CÂNTEC
→ „DE ZIUA TA, MĂMICO ... ” – CÂNTEC
497
ANEXĂ – POEZII ŞI CÂNTECE
GHIOCELUL
Vestitorul primăverii,
Din zăpadă a ieşit,
Şi privind mirat spre Soare,
El zâmbeşte fericit.
Dragul meu, scump ghiocel,
Eşti firav şi mititel,
Tu vesteşti în toată ţara,
Că vine iar … Primăvara.
DE ZIUA MAMEI
Mamă dragă,
Ce-aş putea,
Să-ţi doresc,
De ziua ta?
Bucurie, sănătate,
Mult noroc şi spor la toate,
Pace şi zile senine,
Să mă poţi creşte pe mine!
********************************************************************************
PRIMĂVARA
Floare mică, ghiocel
Ești frumos și mititel,
Tu vestești în toată țara,
Primăvara, primăvara.
Dinspre marea cea albastră,
Rândunica ne-a sosit,
Ea aduce primăvara,
Să-i urăm „Bine-ai venit!”.
********************************************************************************
MAMĂ EŞTI PE LUME ...
Mamă eşti pe lume,
Tot ce-i mai frumos,
Ochii tăi sunt limpezi,
Glasul ţi-e duios.
Dragostea ta mare,
Mie-mi este scut.
Mamă, ia-mă-n braţe,
Vreau sa te sărut!
********************************************************************************
CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ
Iarnă, se te duci cu bine, - două bătăi din palme
Primăvara vine, vine! – două bătăi din palme
Bine, bine ai venit!
În zăvoiul înverzit!
Mult dorita primăvară, - două bătăi din palme
Ne jucăm din nou pe-afară, - două bătăi din palme
********************************************************************************
498
PRIMĂVARA A SOSIT ...
Primăvara iarăși a sosit
Hai copii, haideți la joc,
Și câmpia iarăși a-nverzit
Hai copii la joc!
Hai cu mare bucurie, hai la joc,
Să jucăm hora-n câmpie, hai la joc!-bis
Păsărele, cirip în zbor,
Hai copii, haideți la joc,
Ciripesc –cirip, în glasul lor,
Hai copii la joc!
Să cântăm și noi ca ele, hai la joc,
Ale noastre cântecele, hai la joc! –bis
********************************************************************************
VINE, VINE PRIMĂVARA
Vine, vine primăvara,
Se aşterne-n toată ţara,
Floricele pe câmpii,
Hai, să le-adunăm, copii.
Creşte, creşte iarba verde,
Ciocârlia-n nori se pierde,
Haideţi s-ascultăm, copii,
Al ei cântec din câmpii.
Cucu, cucu strigă tare,
Picpalacul-n luncă sare,
Mieii zburdă pe câmpii
Haideţi să-i vedem, copii.
********************************************************************************
DE ZIUA TA, MĂMICO ...
Refren:
De ziua ta, mamico,
În dar ți-am adus inima,
Și crede-mă, mămico,
Un dar mai frumos nu se putea.
1. Am vrut să-ți culeg o floare,
Un mic ghiocel frumos,
Dar, până la urmă moare,
Și nu e de folos?
Refren: ...............................
2. Am vrut să-ți culeg o rază,
Din Soare, să-ți prind în păr,
Dar, tu strălucești mai tare,
De dragoste și dor.
Refren: ...................................
3. Am vrut să-ți culeg steluțe,
Să-ți fac un frumos colier,
Dar, cine nu știe oare,
Că în zori steluțele pier?
Refren: .................................
4. De ziua ta, mămico,
Nu-ți dau comori și nici bani,
Ci, îți urez din suflet,
Un sincer „La mulți ani!”
********************************************************************************
499
Personalitatea preșcolarului
P.I.P.Lauda Florinela
Gradinita nr.4 Turnu Magurele
Spre deosebire de antepreșcolaritate care a fost perioada debutului personalității, a apariției unor
elemente componente ale ei, fără ca între acestea să se stabilească încă relații, interdependențe,
preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini
ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului. În locul dependenței copilului de
impresiile externe, dominării lui de ,,câmpul său perceptiv’’, în locul instabilității și fluctuației
emoționale, în preșcolaritate vom întâlni detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai
mare organizare și stabilizare a comportamentelor.
Lucrul acesta este posibil, după cum arăta A. N. Leontiev, datorită modificărilor esențiale care se
produc în structura activității psihice. Elementele cele mai semnificative ale activității, care suferă
modificări importante la această vârstă, le constituie motivele – ca factori stimulatori ai activității. La
antepreșcolar motivele sunt mai ales de natură biologică, legăturile dintre ele fiind stabilite din afară, de
către adult în chiar cursul desfășurării comportamentului; ele nu sunt ierarhizate, copilul neștiind care sunt
esențiale și care neesențiale.
La vârsta preșcolarității ,,tabloul’’ copilului este total modificat față de antepreșcolar. Locul
motivelor biologice este luat treptat de motivele și trebuințele sociale ale acestuia; legăturile dintre motive
sunt generate nu de intervenția din afară a adultului, ci de propria interioritate a copilului; motivele se
supun unui proces treptat de ierarhizare, subordonându-se unele altora. Ca urmare, comportamentele
copilului încep să devină unitare, coerente.
Preșcolarul devine capabil de a se întrista atunci când este recompensat pe nedrept, apariția
conduitei ,,bomboanei amare’’, la care ne-am referit mai înainte, fiind semnificativă în acest sens. De
asemenea, el poate efectua o activitate neinteresantă prin sine însuși la gândul că după aceea i se va
permite să folosească o jucărie nouă. Îndeplinirea unei acțiuni de dragul alteia se realizează însă nu
oricum, nu în orice condiții.
Cercetările experimentale au demonstrat că apariția unei asemenea conduite este posibilă numai
atunci când elementul pentru care se efectuează acțiunea neinteresantă, în cazul nostru jucăria nouă, nu se
află în câmpul perceptiv al copilului. Un preșcolar va fi capabil să așeze niște cuburi, după mărime,
culoare în cutia lor, la gândul că se va juca cu o mașinuță nouă doar atunci când mașinuța nu se află în
fața sa. Prezența ei împiedică să facă abstracție de ea; absența ei îl face să acționeze pentru ea, de dragul
ei.
Dat fiind faptul că activitatea copilului este stimulată nu de motive izolate, care se înlocuiesc unele
pe altele sau chiar se contrazic reciproc, ci de motive corelate, stabile, care se întăresc reciproc se pun
bazele formării personalității – ca structură psihică relativ stabilă, invariabilă. Așadar, ierarhizarea și
stabilizarea motivelor constituie condiția esențială a formării personalității preșcolarului, în lipsa lor,
copilul regresând spre comportamentele reactive.
De un real folos în formarea personalității este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul
asimilându-și rolul își asimilează implicit și relațiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv.
BIBLOGRAFIE:
1.Bache H.,Mateiaş A.,Popescu E., Şerban F.- “Pedagogie preşcolară .Manual pentru şcolile
normale “, Ed. Didactica şi Pedagogică Bucureşti ,1994 .
2.Cerghit I. , „Didactica" , Editura P.R.A. , Bucureşti , 1994
3. Eduard Claparède –“ Psihologia copilului” şi ”Pedagogie experimentală’’, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti, 1975.
500
prof. înv. preșc. Laza Ioana - Maria

G.P.P. “Toldi”, Salonta
acasă.
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea
întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe
masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care
a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce
e bine şi ce e rău.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu se cuvine la masă, într-
o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
observaţii în public.
Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
501
Bibliografie:
502
Prof.înv.preșcolar: LAZĂR CAMELIA MANUELA
G.P.N. Nr.1 Șotânga, Jud. Dâmbovița
De foarte multe ori, in special in situațiile in care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
acasă”. Replicam astfel considerând ca nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe.
Această expresie definește însa tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viața. Aceasta perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul îsi petrece cel mai mult timp cu familia, în
Copilul mic este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele și limbajul sunt imitate și exprimate
de catre copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanța între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineințeles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui sa ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situțiile și întâmplările frumoase din viața noastră cât și din cele negative.
Este nevoie de asumarea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot invața copiii în cei șapte ani?
– ordine
– igienă
– curățenie și exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative
- să asculte pe cineva când îi vorbește
- să nu vorbeasca cu gura plină
- să se spele pe mâini dupa ce a fost la toaletă sau când vine de undeva
- să spună adevarul
- să nu fie agresiv
- să dea buna ziua/la revedere
- să iși asume responsabilitatea pentrut ceea ce face
- să respecte pe cei din jur
- să nu vorbească urât
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire)
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
503
– perseverența în realizarea uneri sarcini
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Alte însușiri influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu
va fi încrezător în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de catre ceilalți.
504
"Cei șapte ani de acasă!"
Prof. LÁZÁR CSILLA

GRĂDINIŢA ZSIBONGÓ- ODORHEIU SECUIESC
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii le oferă copiilor în prima
de viaţă a copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Într-o lume tot mai tulbure, copiii au nevoie să fie cât mai bine pregătiţi de către părinţi pentru viaţă,
chiar de la vârsta fragedă. Marea problemă este să educi copii cu dragoste şi să-l disciplinezi în mod
echilibrat, astfel încât ei să se străduiască să devină adulţi cu simţul răspunderii. Mulţi părinţi se întreabă
ce e de făcut şi cum ar putea să le ofere un model bun care să fie aceptat şi de copil. Copiii sunt
personalităţi complexe şi nu doar însuşiri de comportamente. A fi părinte nu înseamnă un simplu control
asupra comportamentului, ci şi un mijloc de atingere a scopului final: ajutarea copilului în vederea
asumării în final a răspunderii pentru comprtamentul personal.
Ceea ce ştim, credem şi gîndim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el. Niciodată nu
vom putea şti totul despre copil, dar cu cît ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu
atît vom învăţa mai multe despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la
nivelul întregului potenţial de care dispune.
Deşi avem rol principal în viaţa noastră, dinamica experienţei este influenţată de multe elemente:
numărul membrilor familiei, educaţia, statutul socio-economic, cultura ţării, valorile morale şi religioase,
valorile societale care sunt impregnate într-o anumită perioadă temporală etc.
Un lucru este sigur: În educaţie nu există reţete! Există experienţă acumulată, există idei şi teorii
bazate pe noi cercetări, există practici confirmate în timp care şi-au demonstrat avantajele, există valori,
principii, reguli, dar nu există reţete, pentru că fiecare copil este unic, pentru că fiecare familie este unică.
acasă.
Bibliografie:
http://edu.gov.md/sites/default/files/ghid_cor3.pdf, Ross Campbell- Educaţia prin iubire
505
Meseria de părinte se învaţă…
Prof. inv. prescolar Lazar Elena Monica
,,Renunţaţi să mai criticaţi defectele, lucru mărunt şi la îndemâna oricui, criticaţi frumuseţea, lucrare
măreaţă pe care n-o poate face oricine” (Chateaubriand)
A fi părinte înseamnă în primul rând a da viaţa unui copil; în egală măsură însă, le putem oferi o a
doua viaţă copiilor noştri, iar pentru aceasta trebuie să învăţăm să folosim câteva cuvinte cheie. Căci a fi
părinte înseamnă deopotrivă a da (a-i ajuta pe copii să se realizeze, pentru că aceştia nu au suficientă forţă
şi a le oferi sprijinul necesar pentru a-şi atinge ţelul), a cere (a pretinde, a impune reguli) şi a ierta.
În primul rând e nevoie să ne acceptăm copiii aşa cum sunt, pentru că sunt mai importanţi decât
aspiraţiile noastre personale. Noi toţi suntem extraordinari pentru că facem tot ce ne stă în puterile
noastre, chiar uneori mai mult. Într-adevăr, a fi părinte este o meserie solicitantă, deoarece trebuie să
muncim zi şi noapte, fără concedii anuale sau pauze, e o meserie din care nu poţi demisiona, o meserie ce
se învaţă din mers pe tot parcursul vieţii şi pentru care nu se organizează cursuri de specializare. E o
meserie care se construieşte în fiecare zi, şi greşelile ne ameninţă la orice pas, refuzându-ne dreptul de a
greşi. La şcoala părinţilor are acces oricine, nu se oferă diplome sau certificate de absolvire, nu se
organizează examene şi nu se dau note decât cele acordate de proprii noştri copii. Nu există restricţii…
Ce se întâmplă însă când cineva nu şi-a învăţat lecţia?
Să fii alături de un copil de-a lungul dezvoltării sale înseamnă renunţare, depărtare poate de
propriile dorinţe pentru a-l însoţi, acolo unde este el, acolo unde alege să se dezvăluie. Să ne amintim că
am devenit părinţi cu adevărat în momentul în care am putut să ţinem în mâinile noastre neîndemânatice
şi lipsite de experienţă o mică parte din noi înşine pe care am numit-o fiică sau fiul nostru. În orice
împrejurare a vieţii, tendinţa părinţilor este de a-i proteja pe copii de ceea ce au suferit ei înşişi, fără să-şi
închipuie că-i supun unor noi suferinţe.
Câţi dintre părinţi nu au jurat în copilărie sau adolescenţă că nu vor urma anumite exemple
negative? Vor fi părinţii ideali, copiii vor fi fericiţi cum nu au fost ei vreodată, însă timpul le-a arătat cât
de dificil este să ai autoritate fără să fii autoritar, să fii disponibil când eşti în criză de timp, iar vârtejul
vieţii este gata să spulbere un echilibru şi copiii noştri ne aduc aminte că a fi răbdător este cu adevărat un
act eroic. Câţi dintre părinţi nu au fost surprinşi să observe că fac tocmai lucruri pe care le-au jurat să nu
le facă? Câţi dintre noi nu s-au simţit frustraţi, umiliţi şi ruşinaţi pentru o astfel de abordare?
Dragi părinţi, în faţa copiilor noştri ne vom simţi întotdeauna în egală măsură responsabili şi
vinovaţi. Responsabili de a le fi dat viaţa şi vinovaţi de a nu fi reuşit să descifrăm codul de acces la
memoria vie a copiilor noştri şi de a acţiona altfel.
Noi, însă, vom ştii să-i iubim pentru ceea ce sunt ei, vom reuşi să le împărţim din experienţa
noastră, cuvintele ne vor veni firesc pentru a le transmite acele valori supreme însoţindu-i mereu de la
primele zâmbete şi nopţi albe, suferinţe şi dureri alinate de mângâierea mamei, orele la creşă, apoi
momentul primilor paşi în şcoală, drum presărat cu flori, an pregătitor, clase primare ce trec asemenea
unui vis devenit realitate, apoi adolescenţa ,,purgatoriul tinereţii şi cea de-a doua naştere a omului” şi tot
acest labirint transformă activitatea unui părinte într-o meserie ce stă în puterea noastră să progresăm pe
calea relaţiilor armonioase.
Dragi părinti, sunteţi extraordinari! Noi ştim lucrul acesta. Dar daca într-o zi vi l-ar spune chiar
copiii dumneavoastra? Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu părinţi care m-au iubit
încurajându-mă, care mi-au fost şi sunt încă alături, m-au învăţat să ,,zbor” spre lumină, iar astăzi datorită
educaţiei lor reuşesc să ,,pictez sufletele oamenilor” şi, în special al copilului meu ………….
506
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar Lazăr Georgeta Mihaela

Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău
acasă.
507
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
BIBLIOGRAFIE
508
Cei şapte ani de-acasă!
Prof. învăţ. Primar, Lazăr Liliana
„În spatele poveştii tale se află întotdeauna povestea mamei tale, deoarece povestea ei este
începutul tău.” Mitch Albom
Mama…..e cea mai minunată fiinţă de pe pământ! Mama….cea mai minunată întruchipare a
fericirii, a îndurării, a bunăvoinţei, a iertării, a iubirii…..
În fiecare dimineaţă îi auzeam cuvintele şoptite abia, asta ca să nu mă sperie, ,,trebuie să te trezeşti,
trebuie să mergi la şcoală’’….În cele câteva minute în care mă mângâia pe ochişori, pe frunte simţeam
cum nimeni şi nimic nu-mi putea face niciun rău. În palmele ei firave, bătătorite de muncă ERA
ÎNTREG UNIVERSUL. În inima ei vibra o lume întreagă.
Mama este fiinţa căreia îi suntem datori cu viaţa noastră, cu un respect profund, este fiinţa căreia îi
mulţumim pentru faptul că ne-a adus pe lume şi că alături de Dumnezeu a contribuit la existenţa noastră,
dăruindu-ne cel mai frumos cadou pe care îl putem primi cu inima deschisă: VIAŢA. Tot ceea ce avem şi
tot ceea ce vom avea , viitorul, prezentul şi trecutul îl datorăm mamei, celui mai bun prieten pe care îl
avem alături în clipele cele mai grele.
Primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, copilăria cu toate tainele ei sunt strâns legate de aceeaşi
persoană care descrisă cu ajutorul cuvintelor, pare ireală. ZÂNA BUNĂ din poveşti ne-a vegheat zi şi
noapte, a picurat în inima noastră din toate frumuseţile lumii. Ochii ca nişte lumânări sclipitoare, gura
ca un trandafir îmbobocit, zâmbetul ca un curcubeu după o ploaie caldă de vară, alcătuiesc figura caldă şi
blândă a mamei.
Erau zile când o supăram, o necajeam….Acum când stau şi mă gândesc la acele momente nu-mi
aduc aminte de ce-o faceam. Poate ca în sinea mea nu voiam acest lucru dar EA, se consuma enorm şi
suferea pentru orice. Mă ierta repede, în clipa următoare uita deja ce s-a întâmplat. Câteodată chiar mă
întreb cum de a putut Dzeu să adune într-o singură fiinţă atâta bunătate.
Atunci când ne simţim nesiguri, când suntem singuri iar peste noi s-a lăsat deznădejdea, când ne
este frică şi nu avem lângă noi un ajutor, când ne este frig, când simţim nevoia ca cineva să ne îngrijească
ranile sufleteşti şi trupeşti, când avem nevoie de ocrotire şi de iubire, vrem ca lângă noi să se afle mama,
să ne ocrotească şi să ne ofere ceea ce numai ea poate în modul cel mai firesc şi mai sincer, în modul cel
mai curat: CU TOATĂ DRAGOSTEA EI . Orice frunză se află ocrotită în copacul ei , orice rază doreşte
să ştie că soarele o are în grijă, cum orice copil îşi doreşte mama alături.
Ar fi cel mai frumos dar, dacă mama ar fi veşnic lângă noi, dacă mama ne-ar şopti în fiecare
dimineaţă şi ne-ar mângâia fruntea, dacă mama ne-ar fi alături pentru toată viaţa. Chiar şi aşa, mişcându-
ne într-o lume în care viaţa îşi are cursul ei normal şi firesc, cred că toate mamele oriunde ar fi ele îşi
păzesc cu străşnicie cele mai dragi fiinţe cărora le-a dat viaţă. În fiecare clipă, de acolo, de undeva ele
sunt ÎNGERII NOŞTRI PĂZITORI. Sunt mâinile care ne apară de tot ce înseamnă rău, sunt
întruchipările frumoase ce ne apar în vise, sunt cele care ne ocrotesc şi ne ţin în palmele lor trudite pentru
a ne proteja şi pentru a ne fi bine.
Mama….mama…a mea, a ta, a tuturor. E UNICĂ ŞI INCONFUNDABILĂ! E MINUNATĂ ŞI
PURĂ. E FRUMUSEŢEA LUMII ÎNTR-O INIMĂ ATÂT DE MICĂ ŞI TOTUŞI …ATÂT DE
IUBITOARE ŞI DE ÎNŢELEGĂTOARE!
509
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. primar, LAZĂR LUMINIŢA

Şcoala Gimnazială „Constantin Gh. Marinescu” Galaţi
Slăbiciunea activă a părinţilor se exprimă esenţial prin răsfăţarea copilului. Manifestările de răsfăţ
pot fi foarte bine asimilate cu acelea ale supraprotecţiei.
Scopul imediat al părintelui care îşi răsfaţă copilul este acela de a-l apăra, de a-l scuti de eforturi, de
a-l pune la adăpost de riscuri, de nemulţumiri şi în ultimă instanţă, de a-i satisface toate dorinţele. Această
atitudine, care pentru părintele în cauză este întrutotul corespunzătoare sentimentelor şi obligaţiilor pe
care consideră că le are faţă de copil, ascunde pentru psiholog, pentru învăţător o situaţie contradictorie în
care acelaşi om, părintele, îşi frustrează copilul cu convingerea că în felul acesta îl scuteşte de frustrări.
Copiii răsfăţaţi se formează cu personalităţi instabile, capricioase, egoiste, devin adulţi comozi,
pretenţioşi, veşnic nemulţumiţi, oameni care nu respectă normele de convieţuire socială, care socotesc că
li se cuvine totul, dar se simt scutiţi de orice obligaţie.
Copilul răsfăţat devine subiect pentru educatori, pentru gazetari, care moralizează pe părinţi pornind
de la scene petrecute în tramvai, pornind de la adolescenţii pe care îi descoperă în baruri, de la tinerii care
manifestă tendinţe de parazitism social. Este subiect şi pentru literatură.
A înţelege pe copil, a-i da sentimentul că eşti conştient de trebuinţele şi iniţiativele lui, că ţii seama
de ele, este singura cale de a realiza un curent de comunicare interpersonală, de a te face înţeles de copil.
Copilul, care, la rândul lui, înţelege pe părinte, îi dă o mai bună ascultare, îi acceptă autoritatea şi capătă o
mai mare încredere în opiniile acestuia, în regulile pe care le stârneşte, în deciziile pe care le ia şi chiar în
criticile pe care i le aduce.
Niciun copil nu poate depăşi limitele de dezvoltare care i-au fost date de la natură, iar educaţia nu
este o baghetă magică. Ea poate aduce frecvent un copil deviat la nivelul normalităţii, dar nu poate face
miracole. Copilul simte o trebuinţă fundamentală de a simţi, accepta, asculta, aproba, considera, ajutat de
către cei care îl înconjoară. Această aspiraţie ţine de condiţia socială a personalităţii şi, ca atare, ea se
manifestă nu numai la copil, dar şi la adult. Asemenea vocaţie socială nu trebuie ignorată, dar nici înecată
în stropul otrăvit al răsfăţului. Calea de mijloc este, în cazul de faţă, soluţia de aur, dar tocmai de aceea ea
nu se oferă cu siguranţă. În această direcţie nu se pot da recomandări, părintele trebuie să găsească soluţia
singur. Însuşi ajutorul normal dat copilului, care este o sfântă datorie a părintelui, nu apare întotdeauna cu
aureola lui binecuvântată.
S-a spus că educaţia este un drum lung pe care copilul îl parcurge pentru a învăţa să se dispenseze
de părinţi. Ea constituie un proces lent, cu o desfăşurare dialectică pe care V. Pavelcu o sesizează foarte
exact. „Astfel, spune psihologul român, ne ridicăm de la afecţiunea cuplului copil-mamă spre conştiinţa
socială a adultului... Ritm necontenit al maturizării, de ataşare şi detaşare, fixare şi desprindere,
identificare şi diferenţiere...Educaţia asigură flexibilitate, mobilitate şi supleţe afectivă necesară.” (V.
Pavelcu – opere citate)
Este un adevăr care poate aduce multă lumină în conştiinţa părinţilor înclinaţi să-şi răsfeţe copiii şi
de pe urma cărei lumini ei ar avea mult de câştigat dacă doresc cu adevărat să dea ascultare îndemnurilor
raţiunii. Fiindcă nu numai cel educat este legat de necesitatea de a se supune unei ordini obiective; şi
acţiunile educatorului sunt supuse aceleiaşi ordini. Educatorul, scrie M. Peretti, este apărătorul unei ordini
care tinde la crearea unor condiţii favorabile pentru cel educat şi această calitate îl obligă să satisfacă
multe dorinţe ale copilului, dar totodată îl autorizează să stabilească şi interdicţii.
Se lasă adeseori frâu liber afecţiunii părinteşti. Afecţiunea este, fireşte, factorul de bază al
convieţuirii familiale, dar afecţiunea necontrolată, alterată de sentimentalism devine anxietate şi astfel se
neagă pe sine. Convieţuirea familială se întemeiază într-adevăr pe afecţiune, dar trebuie să ne ferim a
vedea în această convieţuire o idilă; familia este un grup ai cărui componenţi împărtăşesc în genere
mentalităţi, scopuri şi idealuri comune, un grup de copii şi adulţi ce se iubesc, se respectă şi se ajută unii
pe alţii. Departe de noi ideea de a vedea în familie un loc al regulilor aspre şi al reculegerilor cenuşii. Dar
mentalitatea idilică loveşte în demnitatea instituţiei familiale şi desfigurează menirea ei, care este aceea de
a forma generaţiile tinere pentru viaţă, de a forma generaţii complete, capabile să găsească rezolvări juste
şi eficiente unei infinităţi de probleme ce apar în existenţa adultă şi nu caractere slabe, evazioniste,
510
abdicatoare. A trăi înseamnă a face faţă unor situaţii complexe şi contradictorii, viaţa înseamnă creaţie în
condiţii de competiţie, rivalitate şi conflicte.
511
Lazăr Maria
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”, Sighetu Marmației, Maramureș
Disciplina Limba și literatura română
Educația începe la o vârstă fragedă și se continuă pe tot parcursul vieții omului. Mereu învățăm,
mereu descoperim lucruri noi, mereu observăm, în jurul nostru, schimbări care ne îndeamnă să le
explorăm.
Baza unei educații solide și a dorinței de perfecționare se află în familie și se pune în primii șapte
ani de viață ai copilului. Pas cu pas, părinții îi formează caracterul, îi clădesc o personalitate, prin tot ceea
ce îl ajută să descopere în lumea aceasta aflată în continuă schimbare.
Nimeni nu îi poate șterge copilului ceea ce primii ani ai vieții lui i-au imprimat în minte și în suflet.
A păstra acel tezaur înseamnă a fi un om educat, înseamnă a respecta familia din care ai plecat, înseamnă
a prețui moștenirea de care ai avut parte.
Nimic nu poate fi mai important pentru dezvoltarea unui om, decât sfaturile și învățăturile primite în
cadrul familiei lui. Cu ele va porni pe drumul vieții, când va intra în societate, când își va face prieteni,
dar ele îl vor ghida și atunci când va avea propriii copii. A transmite, din generație în generație, cele mai
scumpe perle de înțelepciune, echivalează cu a-i păstra mereu în sânul familiei tale pe cei cărora le
datorezi existența.
În viață, muncim, clădim, pierdem, câștigăm, dar, mai ales, învățăm, iar învățătura poate însemna
fiecare privire pe care o aruncăm în jurul nostru. Când copilul deschide ochii în acest univers, absoarbe,
ca un burete, tot ce vede, aude, simte sau miroase. De aceea, tot ce părintele îl învață în primii șapte ani,
va fi decisiv pentru dezvoltarea lui ulterioară.
A educa, a învăța, a respecta, sunt verbele care caracterizează asimilarea noului, indiferent ce formă
ia acesta. Cei șapte ani de acasă nu sunt doar pentru acasă, ci pentru lumea întreagă, pentru viața întreagă.
512
Adolescenții și cei şapte ani de acasă
Prof. Lazar Mihaela-Simona
Colegiul Tehnic ”Victor Ungureanu” Câmpia Turzii
Disciplina: Consiliere şi orientare

Clasa: XI L2
Modulul: Educaţia pentru valori
Tema: Adolescenții și cei şapte ani de acasă
Tipul lecţiei: De comunicare şi însuşire de noi cunoştinţe
Durata: 50 minute
Competenţe generale:
Rolul celor şapte ani de acasă, importanța educaţiei pe care copilul o primeşte de la părinţi, de
Utilizarea noţiunilor învăţate în cei 7 ani de acasă; copilul bine crescut, ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă civilizat cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, să aplice deprinderi de viaţă
sănătoasă, de conduită igienică individuală şi colectivă deprinse în familie.
Folosirea bagajului educativ al „ celor 7 ani de acasă” pe tot parcursul vietii.
Competenţe specifice:
2.1 Exersarea comunicării eficiente;
2.2 Aplicarea tehnicilor de autocontrol emoţional;
3.1 Exersarea abilităţilor de utilizare a unor resurse de informare variate, referitoare la propria
activitate;
3.2 Analizarea corespondenţelor;
5.1 Identificarea caracteristicilor relaţiilor sociale, din perspectiva calităţii acestora;
5.2 Analizarea unor comportamente cu consecinţe negative asupra vieţii tinerilor şi a stilului de
viaţă sănatos.
Metode şi procedee didactice: Conversaţia, explicaţia, dezbateri de grup, prezentare de referate,
activitate pe grupe de elevi, joc de rol, comentarea şi evaluarea unor situaţii problematice.
Materiale didactice: Referate realizate de elevi în PowerPoint, calculatorul, videoproiectorul, fişe
de lucru, afişe, markere şi creioane colorate pentru realizarea afişelor, muzică adecvată orei, reviste/carţi
de specialitate.
Desfãşurarea lecţiei (scenariul lecţiei):
a.Organizarea clasei:Asigurarea condiţiilor didactico-materiale şi consemnarea prezenţei.
b.Anunţarea temei şi a obiectivelor:
- se anunţa tema “Adolescenții și cei şapte ani de acasă”;
- se prezintă obiectivele urmărite;
- elevii primesc informaţii din referatele realizate de trei elevi din clasa.
c.Captarea atenţiei:
- se va realiza prin stârnirea interesului elevilor pentru importanţa temei.
d.Sarcinile de lucru:Elevii vor lucra pe grupe, avand fiecare sarcini de efectuat astfel:
1. Realizaţi un afiş pentru o campanie publicitară “AŞA DA, AŞA NU”;
2. Realizaţi o conversaţie intre elevi, dintre care unul a uitat de cei şapte ani de acasă;
3. Compuneţi un dialog prin care se pot corecta comportamente întâlnite la şcoală, în pauze.
e.Evaluarea:Se fac aprecieri verbale asupra participării elevilor la lecţie.
f.Concluzii:Am urmarit în această lecţie să prezint aspecte generale privind cei 7 ani de acasă, să
întăresc elevilor comportamente pozitive în clasa unde sunt diriginte.
Referatul pregatit şi prezentat de elevul Turdean Alexandru este:
Adolescenţii trec printr-o perioadă în care apar noi trăiri, emoţii, persoane şi anturaje. Se creează
încercări noi care testează potenţialul adolescentului şi îl pregătesc pentru maturizare.
Această etapă poate începe şi dura diferit pentru fiecare persoana în parte, la fel şi finalizarea
acesteia. Corpul trece printr-o continuă schimbare pozitivă sau negativă, la fel şi gândirea.
Noile trăiri pe care le experimentează îi pot speria, neştiind cum să reacţioneze. Chiar dacă unii
neagă acest aspect, ei au nevoie de sfaturi sau chiar de ajutor.
513
Comportamentul de care dau dovada adolescenţii este influenţat de educaţia pe care au primit-o in
primi 7 ani de acasă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoala.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, ne referim la faptul ca este bine crescut, ştie să salute, să
spună „mulţumesc”, „te rog”.
Dacă educaţia este bine acordată, copilului îi va fi mai uşor în etapa adolescenţei, o etapa
importantă în viaţă deoarece aceasta îl formează ca om educat în viitor. Există şi cazuri de copii care sunt
bine educaţi, dar aceştia ajung într-un anturaj necorespunzător şi se pierde toată educaţia de care au avut
parte în primii ani.
Referatul pregătit şi prezentat de eleva Giurgea Adelina este:

Pentru fiecare persoană, adolescenţa este foarte impotantă.
Fiecare trecem prin această etapă, care ne ajută să ne formăm mintea, gândirea și comportamentul .
În adolescență suntem supuși unor momente mai dificile cum sunt alegerea prietenilor, anturajul în
care intrăm, felul de comportament pe care îl avem cu familia, prietenii, la școală sau pe stradă .
În perioada adolescenței ne dezvoltăm abilitățile de socializare, caracterul, ne descoperim pasiunile
și începem să luăm decizii importante .
Trecând prin adolescență ajungem la maturizare, care este la fel de importantă. Părinții au un rol
important în această perioadă a adolescenței. Adolescenții trebuie ajutați, susținuți și încurajați la fiecare
pas, la oricare decizie o vor lua .
Părinții trebuie să fie atenți la schimbările de comportament ale acestora, la felul cum își aleg
prietenii și la anturajele în care intră. Aceștia trebuie să discute, să le ofere sfaturi și sprijinul necesar .
Cei 7 ani de acasă ocupă un rol important în viața copilului la fel ca și adolescența. În acești 7 ani
părinții au datoria de a-și educa copilul până merge la școală. Trebuie să se ocupe de gândirea,
personalitatea, vocabularul, să-l învețe bunele maniere și comportamentul pe care trebuie să-l aibă un
copil bine crescut și educat .
Dacă nu există acești 7 ani în care un copil trebuie să fie educat, mai târziu acesta va ajunge rău din
toate punctele de vedere. Adolescența și cei 7 ani de acasă au un rol formator în viața unui copil, sunt
temelia personalității viitorului adult .
“Oriunde te vei duce în lumea asta, nu uita să-ţi pui în valiză cei şapte ani de-acasă. Cu astfel de
bagaj, vei fi recunoscut de oricine, ca fiind înainte de toate OM”
BIBLIOGRAFIE
514
Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!
Prof. Înv.Preșcolar: LĂZĂREANU LENUȚA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT
,,GULLIVER” SUCEAVA
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de
la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o
nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului
zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor
şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la
grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate
între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se
asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi
se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi
vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate
activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea
programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate
având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va
exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă
două exemple în acest sens.
Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi
propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele,
exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a
formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc
vocabularul
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz,
este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place
desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei sămi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să
termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
515
determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru
că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce
nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii
să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să
stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe
ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după
care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe
această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o
exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl
respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
pe care le-a făcut.
deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este
drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne
veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de
fapt, intervenţia divină.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care
părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să
alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe
desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i
încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i
implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor
ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i
să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane
din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze
îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare,
formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în
funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a
musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent
maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al
acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se
joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”)
516
Bibliografie:
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea
părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
517
Învăţătoare: Lăzăruc Elena-Carmen

Şcoala Gimnazială Hăşdate-Finişel, Jud. Cluj
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
percepute conştient decât de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului in situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul “(şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne)
O dată cu schimbările sociale s-a făcut simţită necesitatea unei schimbări în ceea ce priveşte
raportul cu ceilalţi şi în mod special felul în care se realizează educaţia copiilor. Baza formării unui
comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi
înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi
asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea
ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca
regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce
e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Este important să îl lăudăm
ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea
pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o
palma.
Este foarte important ca părinţii să explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. În zilele noastre, am putea spune că nu prea mai există cei
7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede. Rămâne doar ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest
mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia, bunele maniere,
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Bibliografia:
Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană
a vieţii cotidiene şi socializarea”
Sitografia:
wordpress.com/2011/07/22/familia-si-importanta-celor-7-ani-de-acasa/
518
FAMILIA-FACTOR STIMULATOR AL JOCURILOR COPIILOR
Prof. înv. preșc.: LAZEA LAURETA-MARIA

Liceul Teoretic Teiuș/GPN „PRIETENIA” TEIUȘ, Jud. Alba
„Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar
mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt înca mici şi e prea
devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi
cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în
chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util”. – F. M. Dostoievski
Un adevăr binecunoscut este că activitatea de bază a copilului este jocul. Aici el transpune lumea
reală la posibilitățile lui de înțelegere. De aceea este foarte important ca atât în familie, cât și în grădiniță
jocul să fie bine organizat și bine îndrumat.
Privind copiii cum se joacă la grădiniță, am observat că majoritatea dintre ei au un comportament
negativ: sunt fie timizi, fie acaparatori de jucării, dovedesc instabilitate în joc. Adeseori m-am întrebat
dacă acasă părinții își privesc copiii cum se joacă și mai ales dacă le urmăresc temele de joc preferate de
copiii lor. Oare se gândesc vreo clipă dacă au jucării corespunzătoare vârstei lor sau, dacă jocurile sunt
educative sau nu, dacă copiii au parteneri de joc potriviți vârstei lor.
Observând acestea mi-am propus ca în discuțiile purtate cu părinții ori de câte ori am avut ocazia,
să le prezint câteva sugestii despre modul cum să organizeze jocul copiilor pentru ca acesta să aibă un
efect educativ.
Iată câteva sugestii oferite părinților:
 să-i sensibilizăm încă din familie la o varietate mai mare de ocupaţii;
 să-i implicăm direct în desfăşurarea unor activităţi;
 să încercăm din răsputeri în a le cultiva pasiuni şi preocupări colective;
 să-i acordăm mai mută atenţie în această perioadă a copilăriei;
 să ne apropiem mai mult de inima lui;
 să-l înţelegem mai bine;
 să-i acordăm la timp şansa de a-i proteja copilăria;
Toate acestea le putem realiza numai desfăşurând ample şi variate activităţi menite să asigure
folosirea raţională, utilă şi reconfortantă, a timpului liber.
Acestea trebuie făcute nu în vorbe ci în fapte, căci dragostea şi respectul pentru copil,
indiferent de etnie sau condiţia sa socială, i-o oferim copilului preşcolar nu sub forma unor sentinţe sau
sfaturi, ci prin graiul faptelor din viaţa de toate zilele.
Responsabilitatea care cade pe umerii părinților este una foarte importantă. El este modelul pe
care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiții de viață, securitate afectivă, educația de bază. Practic,
de modul în care părintele își îndeplinește rolul depinde viitorul copilului.
Iată un caz în care jocul copilului în familie era neglijat.
Un băiețel, Răzvan, îmi făcea zilnic greutăți în desfășurarea jocurilor la liberă alegere. În timpul
jocului de creație refuza, uneori, să se joace cu colegii, alteori acapara jucăriile fără să se joace cu ele.
Din discuția avută cu părinții copilului am aflat că avea foarte multe jocuri și jucării acasă și că le
păstra aranjate în dulăpior într-o ordine desăvârșită. În fiecare zi le privea și le aranja într-un alt mod în
dulap, fără să se joace cu ele. În acest caz le-am sugerat părinților cum trebuie să-l ajute pe băiețel și i-am
sfătuit să-i ofere, pe rând, jocurile și jucăriile din dulap, ca ele să devină sursă de bucurie pentru Răzvan.
Așa au ajuns părinții ca împreună cu băiețelul să se joace cu jucăriile – mașinuțe. Mergeau împreună la
plimbare, la cumpărături, transportau marfa, le parcau în garaj, le duceau la spălătorie, etc. Nu după mult
timp, de la discuția purtată cu părinții acestuia, am observat că Răzvan a început să se joace cu alți copii,
el interpreta rolul celui mai mare, așa cum făceau părinții cu el. De atunci, Răzvan, nu ne-a mai făcut
probleme la grădiniță.
519
De asemenea, un rol foarte important în viața copilului o are grădinița și tot ceea ce este legat de
această activitate.
După întrarea în grădiniță, colectivul începe să joace un rol foarte important în viața copiilor, iar
jocurile dobândesc din ce în ce mai mult o amprentă socială. Ele pot să se bazeze pe abilitățile lor fizice
sau abilitățile intelectuale și mai ales ale celor verbale. Ex. Copiii inițiază jocuri care îi implică și pe
colegii lor. În acest sens, ei au șansa de a dovedi de ce sunt capabili. Participarea la diferite competiții
(sportive, artistico-plastice) sunt un adevărat pretext de a-și dovedi măiestria. Jocurile de creație„ De-a
doctorul”, ”De-a mama”, ”De-a florăresele” „De-a constructorii” etc, permit copiilor să intre în lumea
personajelor pe care le interpretează, să aibă atitudini și sentimente asemănătoare cu cele ale personajelor
respective. În asemenea jocuri chiar gândesc din perspectiva acestora, inițiază niște activități și joacă
diferite roluri în același timp.
Există o multitudine de forme care ne permit să afirmăm că încă din grădiniță educatoarea are
posibilitatea să-l familiarizeze pe copil cu o serie de activități specifice vârstei lor și să-l determine la
participarea conștientă, voluntară, în îndeplinirea cerințelor impuse de acestea. De exemplu: Vizitele la
diferite instituții, drumeții prin oraș pentru cunoașterea localității, vizitarea locurilor de muncă ale
părinților, audierea unor povestiri despre fapte - prezente și trecute – ale locuitorilor, vizitarea muzeelor
locale, întâlniri cu personalități ale diferitelor instituții, participarea la sărbătorirea unor evenimente
(Zilele orașului, Ziua eroilor, 1 Iunie, crăciunul, etc.)
Astfel de acțiuni și manifestări interferează grădinița și familia pe aceleași canale de influențe,
apropie și facilitează realizarea scopului ambelor factori, proiectează viziunea copilului spre varietatea
formelor de existență și de exteriorizare umană.
Odată cu grădinița, copilul este pus în fața unor situații care cer responsabilitate și conștientizare
sistematică. Activitatea instructivă în grădiniță și acasă este corelată și completată cu acțiuni specifice
particularitățile de vârstă, în cazul cărora forma principală o deține jocul. Aici este vorba de jocul
organizat, cu finalitate proprie, determinat de cerințe concrete.
De exemplu, am organizat cu grupa de copii o seară de basm, într-un cadru feeric, țesând o mreajă
de romantism, prin amenajarea unui adevărat colț de natură, improvizarea unor margini de pădure – cu
butuci pe care să stea copiii, frunze, mușchi, chiar și impresia de un foc mohnit – la care am invitat și
părinții. O astfel de activitate a determinat puternice stări afective micuților cărora li s-a conturat dorința
de a mai desfășura astfel de activități. Desigur că astfel de activități au mai avut loc cu prilejul unor
serbări tematice sau a unei plimbări în parc.
Un alt exemplu la care au fost invitați copiii împreună cu părinții a fost o drumeție complexă, în
care au avut loc orientări pe teren, orientări în pădure, indicații cu caracter de circulație, jocuri sportive în
poiană. Integrarea părinților în echipele participante la diferite jocuri pe întreceri i-au ajutat pe copii să
aibă încredere în propriile lor forțe.
Sunt numeroase exemplele în care am optat pentru activități care presupun o colaborare între
grădiniță, cei mici și părinți. Prin legătura pe care o creez între grădiniță și familie intenționez să transmit
că un rol important l-a avut propaganda pedagogică în rândul părinților care au fost informați pe larg în
ceea ce constă rolul grădiniței.
BIBLIOGRAFIE:
 Ioan & Dacian Dorin DOLEAN- Meseria de părinte - Ed. MOTIV, Cluj-Napoca, 2001;
 Osterrieth Paul, Copilul și familia, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973
520
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Autor: prof.înv.primar Lazea Lucia Maria

Școala Gimnazială Mihai Eminescu
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt.” Larry Fields

acasă.
Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a
văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa
corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.
Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri copii.Un copil manierat se va
descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia
îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca
părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede:
să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici.
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.Procesul educativ al copilului trebuie condus cu
grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de
timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte
capacitatea de înţelegere.În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de
participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale.
521
BIBLIOGRAFIE
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
Andrei Cosmovici, (1996),Psihologie generală,Editura Polirom,Iași
522
Familia – factor specific şi psihologic în formarea personală
LAZIN GEORGIANA
GRADINITA PN CARMEN SYLVA TÎRGOVIȘTE
Alături de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de
educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar
influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele care provin din familie,
şcoală şi organizaţiile de tineret. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare
parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
elevul le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei
şapte ani de acasă"). Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau
adopţiune". În societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia
nucleu şi familia extinsă. Mai există şi un al treilea tip de familie, familia poligamă.
Familia nucleu (nucleară) - "constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie sexuală aprobată
de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi". Familia nucleu poate fi de două feluri: de
orientare si de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naştem şi în care ocupăm
statutul de copil. Familia nucleară de procreare este familia pe care o creăm prin căsătorie şi obţinem
statutul de adult.
Familia extinsă (cosangvină) - "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura
părinte-copil, care include legăturile între fraţi şi surori".
Factori ce influenţează educaţia în cadrul familiei sunt: în cadrul familiei moderne se produc
unele mutaţii, care constă în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia formată din două
generaţii. De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte
influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc
posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi
sportive rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinţi să îşi
găsească cel puţin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiţii
supravegherea copiilor este limitată sau este încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex: creşa,
grădiniţa, etc).
Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinţi este şomer. Implicit, celălalt părinte se
ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un
trai modest. Situaţia familiilor în care ambii părinţi sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu două
ajutoare de şomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere :
* Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viată nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertăţii, schimbările
fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări
perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi
igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
* Dezvoltarea intelectuală. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia
vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie.
Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria si gândirea. Părinţii
încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copiii pun cele
mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinţii îi ajută să-şi însuşească un număr mare de
cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact. Când sunt în şcoala primară, familia vine în
sprijinul ei, susţinând "gustul de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului
de a citi, prin cumpărarea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci. În preadolescenţă este
523
posibilă o deviere de la subiectele strict legate de şcoală sau indicate vârstei fragede; astfel, datoria
părinţilor este de a îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale. Dorinţa de lectură poate
deveni excesivă, copilul sacrificând astfel orele de somn. Copilul obţine rezultatele la şcoală în funcţie de
modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele
necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de
muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-
şi ajute copiii la învăţătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze
temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note.
Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se
intereseze deloc de rezultatele acestuia.
* Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul
copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu
viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc.).
Mijloacele mass-media şi în mod special televiziunea, exercită o influenţă puternică asupra
educaţiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenţă strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte
există numeroase emisiuni culturale, de îmbogăţire a cunoştinţelor, dar pe de altă parte sunt difuzate
numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocenta a copiilor într-un sens negativ. Părinţii trebuie
să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului cât şi emisiunile pe care le
urmăreşte. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipseşte cu desăvârşire, iar în
altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini şi nici plăcere pentru diferite arte (balet,
muzică, teatru etc.), părinţii trebuie să respecte opţiunea copilului.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influienţează şi
modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare ,încat ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor
care vin dinspre psihanaliză,psihologia socială si sociologie susţinand că familia este :adevăratul laborator
de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în ,,individ cu status social” este
întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei:
una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai timpuriu şi a doua că multă vreme familia
este calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare , ea fiind identică cu întreaga lume
socială a copilului.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urcă foarte repede la
început şi apoi tot mai încet mai târziu,având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea
acţiunii mediului este foarte mare în primii ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani când totul
devine fix şi imuabil; deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influeţa de la început.
BIBLIOGRAFIE:
1. Voinea, M. (2005), „ Familia contemporană. Mica enciclopedie”, Ed. Fundaţiei FOCUS,
Bucureşti.
2. Bistriceanu C. (2006), „Sociologia familiei”, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
3. Banciu, Dan, Radulescu, Sorin, Voicu, Marin (2006), „Adolescenţii şi familia”, Ed.
Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti.
4. Ciofu, Carmen (2006), „Interacţiunea părinţi- copii”, Ed. Amaltea, Bucureşti.
524
Educația primită acasă
Prof. înv. primar Leafu Ileana

Școala Gimnazială Nenciulești, jud. Teleorman
Dacă investești în educația de acasă, o faci pentru termen lung, atât pentru tine ca părinte, cât și
pentru societate. Asta înseamnă nu numai să îl hrănești și să îl îngrijești pe copil, ci și să îl educi cu
răbdare, prin respectarea personalității lui. Părintele trebuie să fie pentru copilul lui cel mai bun prieten.
Trebuie să îl ajute să descopere diversa și fascinanta lume care îl înconjoară.
Vremurile în care trăim cer părinților multe ore petrecute la locul de muncă și foarte puține
petrecute cu copilul, dar vital este să ne educăm copilul. Pentru asta, trebuie profitat la maxim de timpul
alături de copil, diversificând activitățile.
Copilul trebuie încurajat să spună ce simte, să-și manifeste interesul pentru activități și să pună
întrebări. De asemenea, nu trebuie să se teamă de eșec, să-si recunoască limitele.
Acasă, copiii sunt înconjurați de multă dragoste și căldură sufletească. Acest lucru nu le dă însă
dreptul de a se purta oricum, ci trebuie să răspundă tot cu dragoste și cu un comportament politicos.
Trebuie învățați să nu întrerupă o persoană care vorbește, ci să aștepte să termine ce are spus și să
vorbească după aceea. Dacă un coleg, un prieten sau cineva din familie este trist, trebuie să-i fim alături și
să-i vorbim pentru că adresarea unor cuvinte calde ajută în astfel de situații. Copiii trebuie educați ca
atunci când sunt în vizită să nu tacă prea mult, altfel gazdele vor crede că se plictisesc. Trebuie să
vorbească din proprie inițiativă, nu doar când sunt întrebați, folosind un ton moderat, privind în ochii
celui căruia i se adresează. Vor accepta mâncarea și băutura pe care gazda le oferă, nu să solicite altceva.
Vor începe să mănânce după ce gazda îi invită în acest sens. Nu intră într-o cameră fără a fi invitați de
către gazdă. Nu cotrobăie prin lucrurile din casă, nu deschid dulapurile și sertarele.
Un alt lucru pe care copiii trebuie să îl învețe de acasă este cum să se comporte în magazine. Astfel,
ei vor da prioritate celor care ies. În magazinele mici, vor saluta vânzătorul atât la intrarea, cât și la ieșirea
din magazin. În magazinele mari, vor saluta doar vânzătorul căruia ne adresăm. Nu vor trece în fața altor
persoane care stau la rând pentru a fi servite. Nu se ating cu mâna mărfurile alimentare neambalate.
Pentru dezvoltarea deprinderilor de explorator, părinții trebuie să ofere copilului timp. Nu trebuie
programat fiecare minut din viața copilului, stabilindu-i toate activitățile,fără a-i lăsa șansa de a-și
satisface propria curiozitate.
Uneori pentru părinți, singura metodă de a-i face pe copii să îi asculte este să țipe. Trebuie însă
evitat acest lucru. Copii vor dori mereu să aibă ce-i mai bun, iar cand sunt refuzați, încep să plângă, să
țipe, să dea cu picioarele. Fără să își dea, părinții iar țipă. Astfel, copiii învață să facă la fel atunci când
sunt supărați. Dacă părinții sunt calmi, la fel vor recționa și ei. țipatul este înficoșător, astfel activează
răspunsul emoțional al copilului de a țipa la rândul lui și îi blochează gândirea logică. Dacă țipăm la un
copil, acesta se va opri din procesarea informației.
Bibliografie:
Michiela Poenaru, Cei șapte ani de acasă, Editura Coresi, 2007
525
Prof.înv.primar: Leahu Laura-Elena
MOTTO
Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l castigam ! (Victor Hugo)
• Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", Când vorbim despre cei 7 ani de
acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
• "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului", Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Cei 7 ani de acasa reprezinta o
oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca
regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un
bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica,
intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in
interactiunile cu ceilalti.
• Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de
acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Nu este de-ajuns doar sa ne controlam
limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire,
tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi
stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne
vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar
moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si
intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii
de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea
ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu
in societate. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca
sa invete ceva! Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate
drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le
va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Simtim nevoia să apelăm la o vorbă din popor
relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentati spre
a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfintenie atunci când le spui ce să facă si ce să nu
facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce
526
gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la cos. Cedează locul tău în autobuz
persoanelor mai în vârstă dacă îti doresti ca cel mic să procedeze la fel. Foarte importanti cei 7 ani de
acasa pentru viata copilului. Avand inca din copilarie o baza temeinica despre ce este viata si cum se
traieste alaturi de semeni, copii vor reusii mai usor in viata de zi cu zi. Oricum, procesul de educatie nu se
opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva!
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
527
Leftică Ioana Alexandra

Conform DEX, familia este forma socială de bază realizată prin căsătorie cere unește pe soți și pe
copii acestora .Pornind de la această definiție , am ales să dezvolt subiectul din punct de vedere al
experienței dobândite în cei doi ani de învățământ preșcolar.
Până la vârsta de trei ani , copilul își petrece majoritatea timpului cu familia , iar membrii familiei
au o puternică influență asupra lui. Unele însușiri dobândite în perioada 0-3 ani se păstrează
transformându-le în trăsături de caracter ce îl vor defini ca individ întreaga viață.
La această vârstă se dezvoltă în special prin puterea exemplului respectul , politețea, sinceritatea ,
decența în vorbire , ordinea, cumpătarea și grija față de ceea ce îi aparține. Educația primită în familie
reprezintă baza pe care educatorul continuă și consolidează normele inițiale de familie formând astfel o
persoană respectuoasă și demnă de a fi respectată. Aceasta nu se rezumă doar la a-l învăța să numere , să
calculeze , să scrie sau să citească, ci la pregătirea acestuia pentru viață prin învățarea modului de
comportare cu ceilalți. El trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere , acestea fiind cheia unei bune
adaptări sociale. Copilul obține rezultate școlare în funcție de modul în care părintele se implică sau nu în
procesul de învățare. Atitudinea pe care părintele o are față de școală , educație și învățatul în sine , se
reflectă în comportamentul copilului .
Parteneriatul școală-familie își propune astfel formarea unor deprinderi din punct de vedere
comportamental, cognitiv și psiho-motor. Implicarea părinților în activitățile extra-curriculare menite să
dezvolte personalitatea copilului este absolut necesară. Părintele deprinzând astfel calități pedagogice de
înțelegere și dezvoltare prin joacă a copilului . Aflați la vârsta la care restricțiile sunt făcute pentru a fi
încălcate , preșcolarul nu va deprinde fără ajutorul părintelui importanța regulilor stabilite pentru buna sa
dezvoltare .
Din punct de vedere al educatorului , cea mai complicată parte a procesului de învățare este
educarea părinților și mai apoi cea a copilului. Părintele este cel care trebuie să inițieze deprinderea de a
învăța , a copilului. Dacă părintele comunică cu educatorul și este la curent cu activitățile întreprinse în
timpul orelor de curs și continuă acasă procesul de învățare , respectând noțiunile învățate , ajută copilul
să se pregătească pentru ziua următoare , zi în care va răspunde corect la întrebările din lecția predată cu o
zi înainte copilului. O parte din părinți au tendința de a lăsa doar în grija educatorului educarea și formare
copilului. Având astfel o atitudine reticiență față de parteneriatul școală-familie , aceasta vând efect
asupra comportamentului preșcolarului care își pierde în timp interesul pentru procesul de învățare .
Este necesar să ne amintim în fiecare moment că importanța celor șapte ani de acasă este dată de
totalitatea deprinderilor dobândite de copil în acești ani. Este de datoria familiei să creeze o bază solidă ,
datoria grădiniței să o continue și să o consolideze și a școlii să clădească pe ea caracterul viitorului adult.
Nu trebuie să uităm nicio clipă că acești șapte ani de acasă reprezintă un proces continu de dezvoltare și
trebuie îndrumați cu dragoste și înțelegere!
528
CEI 7 ANI DE ACASA
Profesor Lemnar Gabriela, Colegiul

Auto,, Traian Vuia,” Tg jiu judetul Gorj
Cand vorbim despre cei 7 ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la
parinti, la formarea personalitatii si comportamentului copilului pana marge la scoala.Cand spunem ca un
copil are cei 7 ani de acasa ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute sa spuna multumesc,te
rog,care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii.Intre 3 si 7 ani se pun bazele dezvoltarii
personalitatii copilului.Procesele psihice se afla in plina dezvoltare, sub influenta familiei si a gradinitei
de copii.Copilul traverseaza observativ mediul social(strada, magazinele, mijloacele de transport in
comun)
Sub influenta acestor trei componente ale mediului social,copilul isi adapteaza comportamentul la
diferitele sisteme de cerinte, protective si afectiune,sesizeaza diversitatea lumii si a vietii, ia decizii din ce
in ce mai adecvate situatiilor,stabileste relatii afective, volitive, isi dezvolta aptitudinile incipiente, isi
controleaza iesirile temperamentale, dobandeste tot mai multa experienta. Pe langa capacitatile de
cunoastere,comunicare, se perfecteaza expresia si emanciparea personalitatii.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptare copilului in societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de
acasa.
Datorita unei vii curiozitati si dorinte de a intelege lumea,viata si evenimentele pe care le
traverseaza,se dezvolta vertiginous capacitatile perceptiv-observative, reprezentarile (evocare, de
contemplare,de anticupare si fantastice).Acestea alimenteaza imaginatia, comportamentele si strategiile
mintale incarcate de o simbolistica ampla si de o emotionalitate complexa,fapt ce i-a determinat pe adulti
sa numeasca aceasta perioada ,, varsta de aur a copilariei”
Perioada prescolara este caracterizata printr- o intensa dezvoltare psihica.Presiunea structurilor
sociale, culturale, frecventarea gradinitei de copii solicita resursele de adaptare.Diferentele dintre
cerintele parintilor si cele de la gradinita solicita copilului o mare varietate de conduite.Pe langa factorii
nativi si biologici, conditiile psihologice si mai alas cele psihosociale joaca un rol determinant in
formarea personalitatii. Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului este relaria afectiva
cu parintii.
529
Proiect de lecție
Lemnian Gheorghina Adina
Data: 12.03.2018
Şcoala: Şcoala Gimnazială „Octavian Goga”, Oradea
Clasa: I B
Propunător: Lemnian Gheorghina Adina
Aria curriculară: Consiliere şi orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Subiectul: Buna creştere
Tipul lecţiei: mixtă
Scopul lecţiei:
• Identificarea unor tipuri de comportament pozitive şi negative;
• Exemplificarea unor situaţii sun forma: „aşa da”/ „aşa nu”;
• Identificarea unor caracteristici ale propriului comportament.
Obiective operaţionale:
La sfârşitul activităţii elevii vor fi capabili:
O 1. să interpreteze rolurile propuse;
O 2. să exprime opinii despre comportamentul personajelor;
O 3. să execute sarcinile conform cerinţelor;
O 4. să delimiteze exemplele pozitive de cele negative;
O 5. să colaboreze cu membrii echipei în realizarea sarcinilor.
Strategia didactică:
• Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, problematizarea, jocul de rol, exerciţiul
• Forme de organizare: frontal, individual, pe grupe;
• Forme de evaluare: observaţia sistematică, analiza produselor activităţii, autoevaluare..
Managementul resurselor şi al timpului:
• Resurse umane: 28 de elevi;
• Resurse materiale: imagini, fişe de lucru, planşe, videoproiector;
• Resurse spaţiale: sala de clasă;
• Resurse temporale: 50 de minute.
530
Desfăşurarea activităţii
Etapele Ob Activitatea Activitatea Tipul de Resurse

lecţiei . învăţătoarei elevilor activitat materiale procedurale tim
Op e p
.
Moment Organizez Îşi frontal, conversaţia 1
organizatori mobilierul, pregătesc individua min
c distribui materialele l
materialele necesare.
necesare,
stabilesc liniştea.
Captarea Propun elevilor Urmăresc frontal videoproiecto 3

atenţiei vizionarea unor filmarea r min
secvenţe
reprezentative
din opera „D-l
Goe” de I. L.
Caragiale
Anunţarea De ce credeţi că Dau soluţii. conversaţia, 1

subiectului 4 am propus frontal problematizare min
şi a vizionarea a
obiectivelor acestor secvenţe?
Azi vom vorbi
despre buna
creştere. Vom
stabili ce
însemnă să fi
binecrescut, vom
interpreta diferite
roluri, vom
descoperi
avantajele pe
care buna
creştere le are şi
ne vom juca.
Dirijarea Fiecare dintre Îşi asumă şi frontal, planşe Conversaţia 15

învăţării O 1 voi are un îşi pe echipe Explicaţia min
cartonaş cu rolul interpreteaz Jocul de rol
2 pe care îl are de ă rolurile. problematizare
interpretat: a
5 vagon, Goe,
mama, bunica,
mătuşa etc.
Voi solicita
elevilor să
interpreteze
următoarele
secvenţe:
1. Aşteptare Răşpund la
a trenului pe întrebări.
531
peron; Dau soluţii.
2. Dialogul
lui Goe cu
tânărul.
După fiecare
interpretare, se
discută cu elevii
greşelile fiecărui
personaj, în ce
fel ar fi trebuit să
se comporte.
Solicit elevilot să
exemplifice
situaţii în care
copiii dau
dovadă de alint
exagerat.
Asigurarea O 1 Împărţiţi pe Rezolvă Pe echipe Planşe Conversaţia, 15
feed-back- O 3 grupe, elevii sarcinile frontal explicaţia, min
ului O 4 primesc planşe sub forma : jocul de rol
O5 care sugerează „ Aşa da!”/
un anumit „Aşa nu!”
comportament.
Sarcina este ca
elevii să
interpreteze
creativ şi
sugestiv roluri
sugerate de
imagini.
Asigurarea O 1 Elevii vor primi Completeaz individua Fişe de lucru exerciţiul 10

retenţiei şi a O 2 fişe de ă fişele de l min.
transferului autoevaluare lucru
pentru a
conştientiza
propriile reacţii
în diferite
ipostaze şi a
diferenţia între
comportamentul
acceptat şi cel
nepotrivit.
Încheierea Solicit elevilor 5

activităţii să exprime păreri min
despre
activităţile
desfăşurate,
despre atitudinea
şi gradul lor de
implicare. Fac
aprecieri
generale şi
532
individuale.
Bifează ce ţi se potriveşte:
1. Spun mereu „mulţumesc”, „te rog”, „cu plăcere”.
2. Salut când întâlnesc cunoscuţi.
3. Împart jucîriile cu ceilalţi.
4. Plâng uşor, fără motiv serios.
5. Vorbesc neîntrebat.
6. Întrerup conversaţia altora.
7. Tac când părinţii vorbesc unul cu altul.
8. Mă supăr când nu primesc ce doresc.
9. Mă supăr uşor.
10.Respect sfaturile părinţilor.
11.Accept pedepsele când greşesc, îmi asum greşelile.
12. Cer mereu câte ceva, chiar dacă nu am nevoie şi mi se explică acest lucru.
13. Respect regulile.
14. Vreau atenţia celor din jur.
15. Ştiu că fiecare are dreptul să fie ascultat.
16. Prefer să cer ajutor sau explicaţii în plus decât să găsesc singur soluţii.
17. Sunt fericit că mă descurc singur şi găsesc soluţii.
533
534
Ce inteleg parintii prin ,, cei 7 ani de acasa”?
Profesor pentru invatamant prescolar

Leonte Irina
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-
acasă”.Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim :
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
Ce spun parintii despre cei 7 ani de acasa?
O categorie larga de parinti ar putea firma :
,, Pentru mine cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pe care un
copil trebuie sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala., dar care desigur ca parintii le tot
repetam pana se fac mari”.
1.sa asculti pe cineva cind iti vorbeste
2. sa nu vorbesti cu gura plina
3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva
4. sa spui adevarul
5. sa nu fii agresiv
6. sa dai buna ziua/la revedere
7.sa iti asumi responsabilitatea pentru ce faci
8.sa respecti pe cei din jur
9. sa nu scuipi pe strada
10. sa nu vorbesti urat
535
11. sa nu te intinzi pe masa cand mananci
12. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat
13.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi)
14.sa spui multumesc
15. sa te spelli pe dinti seara/dimineata
16 sa nu te scobesti in dinti/ori alte parti... cand vb cu cineva/public.
O alta categorie de parinti ar putea spune:

,,Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul
rand, termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani
pleca la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 1-3 ani e la cresa , de la
3 la 6 ani este la gradinita si de la 6 la scoala”.
Parerile pot fi impartite, cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de
evolutie, iar obligativitatea a devenit nitel desueta, asa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in rama iar
altii...mai putin. Cred insa ca nu trebuie sa mai facem comparatii la varsta de 7 ani.
536
Prof. Leuștean Daniela
Liceul Teoretic Negru Vodă, localitatea Negru Vodă, Jud. Constanța
Părinții au o mare responsabilitate, de aceștia depinde ca adolescentul, tânărul și adultul de mâine
să-și asume în primii ani ai copilăriei toate componentele unei bune creșteri. De aceea pentru copiii anii
petrecuți în sânul familiei sunt importanți. Caracterul fiecărui om se formează în primii ani de viață.
Părinții sunt copleșiți de grijile de zi cu zi, aceștia muncesc în mare parte a zilei și ca urmare nu au
timp suficient pentru copiii lor. Ei angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor, și astfel,
educația își pierde adevăratul sens. Aceștia nu mai au autoritate asupra copiilor ajunși la maturitate dacă
nu au început să-i educe de mici, deoarece deprinderile căpătate în primii ani rămân neclintite până la
adânci bătrâneți precum copacul cu rădăcini adânci, puternice din pilda:
În vremurile străvechi, un pustnic, vestit prin viața sa sfântă și cunoașterea sufletului omenesc, i-a
poruncit ucenicului său: ”Smulge copacul acela din rădăcini”,și i-a arătat un curmal tânăr, dar cu
rădăcini adânci. Îndeplinind fără șovăire voia înțeleptului, ucenicul s-a pus pe treabă. Dar oricât s-a
străduit, nu l-a clintit. „Părinte, i-a spus el înțeleptului, mi-ai cerut ceva cu neputință de împlinit!”
Atunci bătrânul i-a arătat un copăcel tânăr, pe care ucenicul l-a smuls imediat, cu rădăcini cu tot,
fără un efort prea mare. Prin urmare, el nu a putut clinti copacul cu rădăcini adânci, puternice, dar l-a
biruit lesne pe cel tânăr.
Motivul pentru care educația copiilor trebuie începută la vârsta cea mai fragedă este că natura
umană nu se dezvoltă niciodată atât de repede și de multilateral ca în primii ani de viață. Trupul crește
repede și se întărește, dar și mai rapidă este dezvoltarea sufletului. Copilul începe să vorbească, i se
formează anumite noțiuni despre lume, învață să gândească, i se întărește voința și începe să acționeze.
Îmbogățindu-și cunoașterea cu noțiuni despre obiectele care îl înconjoară, el capătă noțiuni despre viața
proprie, Dumnezeu, învață să deosebească binele de rău, apare sentimentul rușinii și al cinstei.
Părinții trebuie să urmărească atent evoluția morală a propriului copil. Educația are o dublă
misiune, să cultive binele și să înlăture răul, de aceea părinții trebuie să înceapă educația la o vârstă
fragedă. Aceștia trebuie să observe înclinațiile copiilor și să înlăture tot ce nu este bun, îndepărtând răul
printr-o bună educație cum ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur:
După cum pictorii lucrează cu multă grijă și exactitate tablourile și statuile, tot astfel fiecare tată și
mamă trebuie să-și dea silința pentru desăvârșirea acestor minunate statui. Pictorii, în fiecare zi, pun în
fața lor tabloul și-i dau culorile trebuitoare; sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos și adaugă ce
trebuie. Tot așa și voi, ca niște sculptori, întrebuințați tot timpul vostru liber spre a sculpta statui
minunate lui Dumnezeu. Îndepărtați ce este de prisos, adăugați ce trebuie și uitați-vă cu grijă la ele în
fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta”
Educația nu este un proces spontan, ci unul de durată, întrucât necesită îngrijire continuă, trudă,
luptă continuă şi asumare. Aşadar cei şapte ani de acasă sunt temelia devenirii, baza vieţii, deoarece în
această perioadă ne sunt insuflate principii morale... ni se dau aripi şi forţa necesară pentru a putea birui
orice obstacol vom întâmpina pe parcursul călătoriei noastre prin viaţă.
1. Faber, Adele și Mazlish, Elaine, ”Comunicarea eficientă cu copiii – acasă și la școală”,

Editura Curtea Veche, București, 2002
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, ”Despre slava deșartă și despre cum trebuie să își crească
părinții copiii”, Editura Basilica, București, 2002
537
Prof.înv.preșcolar:Liber Maria
Lic.Tehnologic Ruscova
Grădinița Ruscova-Grupa Solosteanu
„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea
românească. A avea cei şapte ani de acasă era caracteristic unei educaţii ce provenea din familie şi
devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă.
Pentru a contribui la formarea celor șapte ani de-acasă cele mai bune „manuale” le găsim în
persoana părinţilor, iar ca „lecţii”, comportamentul lor de fiecare zi. (Ion Drăgan)
Intre factorii educației,familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial
deoarece,educația începe din familie,motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că“în familie și pe
genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter.” Expresia „cei şapte
ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume,
însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult.
Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în
primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” cuprinde totalitatea elementelor de formare şi
educaţie din mediul familiei şi eventual din primii ani de grădiniţă sau şcoală.
prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile de bună
purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.Până la 6 - 7 ani, un
copil trebuie să aibă dezvoltate - prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să fie
ordonat,să se îmbrace singur, să se spele, să-și strângă jucăriile,etc.), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare socială .
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Expresia “Cei şapte ani de acasă” defineşte bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
comportamente, atitudini, etc. „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un
copil mai târziu şi anume – OM.
În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții. Cei
şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai
copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult.
538
Bibliografie:
• Ion Drăgan,Revista Învățământului Preșcolar,1-2/1992;
• Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
• Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
• www.didactic.ro
539
Cei 7 ani de acasa…
Liche Iuliana, Școala Gim. Sp. ,,Maria Montessori, Bacau
vom prezenta următoarea întâmplare: Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
540
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“?
Liche Mihai, Școala Generală ,,Tisa-Silvestri”, com Odobești, Bacău
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa si exemplul personal, asta în
primul rând iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
541
Copiii- liantul între şcoală şi familie
Profesor, Licurici Irina Mariana

Şcoala Gimnazială Fărcaşele
În dezvoltarea intelectuală a copilului, parinţii , educatorii, şcoala si societatea sunt mijloace

importante de educaţie şi instrucţie.
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aşadar, ca primă verigă a sistemului educativ,
familia are responsabilitaţi clare si diverse, iar cei şapte ani de acasă se datorează in primul rând familiei.
Intrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor
educative, dacă este pregatită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent
responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul
de factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzătoare copiilor le lipsesc
pregătirea psihopedagogică, experienţa. Consilierea şcolară reprezintă un proces intensiv de acordare a
asistenţei psihopedagogice elevilor şi celorlalte persoane implicate în procesul educaţional – profesori,
părinţi, tutori, autorităţi şcolare.
Printre problemele importante ale învăţămantului în această etapă de schimbare şi modernizare
rapidă se gaseşte si cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima şcoală a vieţii, este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele
deprinderi, dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar
debutului socio-familial.
Factorii care influenţează azi mediul educativ sunt: noua concepţie care se cristalizează asupra
educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media (T.V). Părinţii trebuie să-şi întărească
fundamentarea relaţiilor pe baza dragostei lor fată de copii şi pe doriţa lor ca aceştia să aibă performanţe
şi succes in viaţă. Aceasta nu se poate realiza dacă parinţii nu cunosc personalitatea propriului copil.
Educaţia copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. În educaţia copiilor trebuie să
existe între parinţi inţelegere şi acord in diferite probleme şi de aici decurg normal şi celelalte.
În activitatea de educaţie în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi caracterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”-favorabil sau
,,climatul negativ”-nefavorabil educaţiei, adica formarea copilului ca cetăţean, ca om.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele
noastre, ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.
În societatea actuală există diferite tipuri de familii: familia severă care în anumite limite imprimă
ordine, disciplină, seriozitate, asigură, unitate şi echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile
educaţionale din familie, dar cu masură. Dacă parinţii aplică copiilor pedepse corporale, atunci copilul
creşte timorat cu gândul pedepsei, ascunde greşelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
şi efectiv de părinţi şi îşi caută înţelegerea şi afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc găştile şi bandele de
minori. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi in două tabere, unul sever şi unul indulgent.
Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu şi le doreşte
niciun părinte pentru copilul său. Familia permisivă stă la polul opus familiei severe, are un climat
diferit. Asemenea copil va fi neajutorat , un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are
numai drepturi, în timp ce părinţii, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează şi se încadrează cu mari
dificultăţi în colectivele de şcoală sau mai târziu la locul de muncă. Familia rigidă prejudiciază
maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de nereuşită şi sancţiune. Familia libertină
creeaza o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a intârzia sau împiedica maturizarea socială a copiilor
datorită preocuparii excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi.
Părinţii trebuie să înteleagă bine relaţia dintre faptă şi măsura ei educaţională. În climatul
educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia -severitatea si blândeţea, afectivitatea şi sobrietatea,
largheţea şi stricteţea - toate însă cu masură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
542
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum şi ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”. Gesturile, învăţăturile, acţiunile şi vorbele primite în
primii ani de viaţă ai copilului din partea familiei, îi influenţează pe acesta întreaga viaţă.
BIBLIOGRAFIE
Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa
543
Prof. înv. preşc. Liea Aurora
Grădiniţa P.P.Nr. 2 Lugoj
Cei şapte ani de acasă reprezintă educaţia pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în
interacţiunile cu cei din jurul său. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în
primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decat să confirme şi să consolideze normele deja
Putem spune că un copil este „bine crescut” dacă observăm următoarele comportamente:
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte
Politeţea. Copilul deprinde prin imitaţie, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se
face” în societate prin aplicarea unor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul
la baie, la magazin sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul faţă de cei
care servesc masa.
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că e bine să-şi
recunoască greşelile.
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. În timp va realiza diferenţa între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
Există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru,
precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Soluţia este doar perseverenţa.
Educaţia primită în cei şapte ani de-acasă depinde de relaţia afectivă dintre părinţi şi copil, de
Bibliografie:
- Cristina-Maria B., Mariana D., Maria B., Nela B., Consiliere parentală, Editura Diana, Piteşti;
- Ioan D., Dacian D.D., Meseria de părinte, Editura Aramis, Bucureşti, 2009.
544
CÂT DE IMPORTANŢI SUNT CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
PROF. LILIANA NEAGU

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ BRĂILA
Începutul şcolii este în mod sigur un eveniment care umple de emoţii inimile multor copii. Acum
copilul învaţă cum să relationeze adecvat cu alţii, cum să se organizeze, ce înseamnă să respecţi un
program, învaţă să ia decizii, să-şi stăpanească anumite dorinţe, să renunţe la o serie de lucruri, să
socializeze, să se integreze în colectivitate - să se adapteze...într-un cuvânt, dar pentru copii cu probleme
grave de sănătate este mult mai greu, cu foarte mult ajutor din partea familiei dar şi a cadrelor didactice
din şcolile speciale, centrele şcolare de educaţie incluzivă, se poate reuşi şi de aceea trebuie să nu
abandonăm ,,ce ne îngenunchează nu ne şi doboară”.
Copilul trebuie dirijat pentru viaţa proprie de toţi cei din jurul lui(copii speciali trebuiesc foarte mult
îndrumaţi, progresul uneori e foarte mic dar contează mult).Practica bunele maniere, învaţă-l să se
comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în autobuz; să nu vorbească zgomotos, ci discret şi
politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent şi grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiaşi sau
cu dizabilităţi; să respecte mediul şi să aiba grijă unde aruncă resturile alimentare sau deseurile; să
folosească expresiile “te rog” şi “îmi dai voie”, “îmi cer scuze”, “îmi pare rău” sau “pot să te ajut?”.
Învaţă copilul să îi pese de felul în care păstrează lucrurile şi să deprindă responsabilitatea de a se îngriji
de el şi de ceilalţi. Învaţă-l, de exemplu, să pună în frigider o sticlă de apa nouă, atunci când a golit-o pe
cea precedentă,să lase şi celorlalţi dacă e ceva bun nu să mănânce doar el.
Important este rolul pe care îl îndeplineşte computerul. Propune-i copilului jocuri şi programe
educative pe calculator, din care să înveţe atât noi cunoştinţe, cât şi noi comportamente. Ar fi preferabil
ca primele învăţăminte ale copilului să fie desprinse din cărţi şi lecturi, gustând savoarea poveştilor,
spiritul lecturii, vocabularul bogat, simtul estetic şi latura moral-emoţională. Controlează-i lecturile,
comentaţi-le împreună, dezbateţi soarta personajelor, principiile lor de viaţă şi desprindeţi morala- idei
despre cum să ne comportăm în viaţă ce este bun ce este rău, unde s-a greşit, cine a greşit, de ce?
Negocierea este un bun aliat - Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poartă? Ai grijă : este foarte
important pentru noi toţi şi copiii nu fac excepţie, asadar, nu îi subestima sentimentele şi dorinţa de a se
integra social, ci încearca sa-l ajuţi să se integreze în limitele valorilor, gusturilor estetice şi ale
posibilităţilor financiare din familia ta. Permite-i să-şi aleagă rechizitele şi hainele dar, în limitele unui
buget stabilit în prealabil. Dacă observi că vrea prea multe, încearcă să temperezi această pornire prin
oferirea unor variante de alegere: “Îţi iau ghiozdan nou, deşi e bun şi cel vechi, însă la ce renunţi anul
acesta (trebuie să înteleagă să renunţe la ceva şi că are datoria de a face ceva pentru toate lucrurile
cumpărate)/dar eu ce voi primi în schimb de la tine? La bicicletă, la role, la o rochită moderna?”. Până la
urmă creaţi o negociere care să nu-i permită să i se dea totul de-a gata. Învaţă-l că nimic nu i se cuvine pur
si simplu.
Conversaţie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potentează imaginaţia. Deschide un atlas
şi cere-i să iţi citească despre animale. Dacă ştii să-i starneşti curiozitatea, îţi va pune o mulţime de
întrebări şi aşa veţi începe o discuţie interesantă(un joc doar al vostru). Păşiţi împreună pragul teatrelor,
muzeelor şi daţi importanţă sportului şi plimbărilor în aer liber (mergem şi noi ca băieţi la
fotbal?).Bucură-te de copiii tăi! Arată-le dragostea la fiecare pas. Bucură-te împreună cu ei de aventura
şcolii! Într-o buna zi vei realiza că au crescut şi că ai trăit alături de el, cei mai frumoşi ani, anii copilariei.
Obisnuieste-l pe copil să respecte regulile, însă nu-l obliga, nu impune şi evită cuvântul “trebuie”!
Cuvintele cel mai des întalnite în educaţia copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par sa fie: “Nu
pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să înveţe ce este lumea... în loc
sa le-o arătăm şi să întelegem alături de ei că toate acţiunile noastre au o explicaţie şi că suntem rezultatul
a ceea ce facem. Prin poveşti de exemplu, îi poţi insufla valorile pe care doreşti să le transmiţi copilului
tău. Educă-i gustul pentru libertate şi învaţă-l să îndrăznească. Învaţă-l că are voie orice atâta timp cât
respectă legea, morala şi normele bunului simţ(explicaţii şi copilului cu probleme pe înţelesul lui cum
stau toate lucrurile, fiţi calmi şi răbdători). Învaţă copilul să fie punctual, să preţuiască timpul propriu şi
pe al altora, să fie serios, riguros şi disciplinat. Poţi lipi pe perete sau pe frigider un calendar lunar sau
545
anual pentru a pune în evidenţă evenimentele ce urmează şi termenele limită. Stabiliţi împreună
programul de dimineaţă: ora de trezire, regulile şi programul de la baie, îmbracatul, luarea unui mic dejun
sănătos etc. Fii un exemplu în respectarea regulilor casei.
Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinţi este de preferat să evităm vocile
ridicate(dar la şcoală un ton ferm aduce după sine un respect ), tensiunea, nemulţumirile exprimate în
mod violent, reproşurile sau cuvintele urâte. Chiar daca a doua zi acestea nu se văd neapărat în
comportamentul copilului, cu timpul îţi vor pune amprenta asupra personalităţii lui de mai târziu.
Discuţiile aprinse şi zgomotoase îi vor crea impresia că totul se rezolvă prin confruntare. Aveţi grijă să
nu-i lezaţi demnitatea în faţa colegilor făcându-i observaţii negative în public. Nu critica un copil în faţa
altui copil şi nu manifesta mai multă atenţie pentru unul dintre ei în cazul în care sunt fraţi. Ascultă-i pe
fiecare dintre ei şi încearcă să îi înveţi comportamentele pozitive prin puterea exemplului(aşa am facut
eu?). Învaţă-l să împrumute lucrurile, să le ceară folosind “te rog” şi să multumească la înapoiere. Arata-i
cum să raspundă colegilor violenţi, spune-i să nu treacă sub tăcere ce i se întamplă, să anunţe profesorii şi
părinţii imediat, să plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a nu deveni victimă, să nu răspundă
prin violenţă la violente.
Asemenea unui ritual anual, începutul anului şcolar este un moment bun să ne întrebăm: ce putem
face pentru ca acest nou an sa fie mai productiv din punct de vedere şcolar, mai placut din punct de
vedere social şi cu progrese cât mai vizibile în relaţiile copilului cu lumea?Iata câteva sfaturi pentru
părinţi, vizând o serie de principii morale de ordin practic, privind educaţia copiilor în mediul familial(toţi
copii sunt la fel pentru părinţi şi profesori chiar dacă uni au probleme foarte grave - pe toti îi iubim la fel).
546
EDUCAŢIE FRÂNTĂ
Autor: prof. Lilof Anca Violeta

Colegiul Economic „Ion Ghica” Brăila
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne raportăm în primul rând la familie şi la educaţia
primită de copil prin intermediul acesteia. Prin urmare, factorii care determină un start bun în educarea
viitorului adult au legătură cu educaţia părinţilor, a bunicilor, a rudelor sau a prietenilor familiei de care
copilul este înconjurat în primii ani de viaţă.
Enumerarea acestora se află într-o strânsă relaţie cu exodul părinţilor şi, aş putea spune,
abandonarea copilului în braţele unora dintre cei menţionaţi. Aceste tip familial consideră că asigurarea
unei stabilităţi financiare poate înlocui cu succes stabilitatea emoţională. Însă ”mutilarea” psihică a
copilului lipsit de dragostea părinţilor se reflectă mai târziu în majoritatea acţiunilor sale.
Făcând referire la educaţia părinţilor în primul rând, ne întrebăm de multe ori ce îi determină pe
aceşti oameni să-şi părăsească căminul şi să se îndrepte către locuri şi oameni noi, necunoscuţi, prinşi
într-un miraj fără sfârşit al avuţiei. Căutăm răspunsuri în privirile micuţilor rămaşi în urmă cu ochii
înlăcrimaţi şi realizăm că aceştia sunt nevoiţi să accepte cumva soarta fără a avea posibilitatea de a
reacţiona. Culegem, aşadar, primele sentimente înabuşite şi primele forme de educaţie în spirit financiar
fondate pe sacrificiu.
De cealaltă parte, bunicii sau rudele ce au în grijă copilul încearcă să suplinească părinţii prin
metode proprii ce ţin cont de aspectul vizibil al implicării lor, mai precis acoperirea nevoilor primare
precum hrană, adăpost sau îmbrăcăminte, nevoile de apartenenţă fiind acoperite implicit. Cât despre
nevoile de formare şi dezvoltare intelectuală, acestea sunt lăsate în seama educatorilor şi a învăţătorilor,
dat fiind faptul că includerea copilului în sistemul de învăţământ este destul de timpurie.
Astfel, educaţia copilului devine doar o imitaţie a comportamentelor din jurul său. Pe de o parte
părinţii, prezenţi în viaţa micuţilor doar prin intermediul internetului şi „familia de acasă” de cealaltă
parte. Am putea spune că educaţia viitorului adolescent, tânăr şi adult e ruptă în două, gadgeturile
nereuşind să transmită decât parţial afectivitatea părinţilor şi valorile pe care şi-ar fi dorit să le imprime
propriilor copii. Normele de bune maniere ce stau la baza societăţii de mâine nu pot fi învăţate şi aplicate
nici ele ocazional, prin intermediul on-line-ului. Rudele implicate în procesul de creştere şi educare a
copiilor rămaşi în grija lor imprimă acestora propriile valori, educatorii fiind, la rândul lor, copleşiţi de
numărul mare de educabili din clasă.
Comunicarea defectuoasă a tinerilor de azi poate fi pusă şi în seama educaţiei oferite prin
intermediul reţelelor de socializare. Regulile de bune maniere ce se implementau în primii ani de viaţă ai
copilului sunt abandonate în beneficiul răsfăţului cu bunuri materiale ce suplinesc afecţiunea familială.
Realitatea momentului ne confirmă faptul că despre implementarea unor valori, a unei educaţii alese
nu poate fi vorba decât accidental. Cei şapte ani de acasă sunt de mult uitaţi de părinţii ce iau drumul
străinătăţii, de rudele ce nu reuşesc să imprime unitatea familiei în primul rând, urmată de norme de
conduită în familie, în societate, de recunoaştere a unor stări şi fapte, de tact şi toleranţă, acestea fiind de
fapt, calea către adaptare şi fericire.
547
Cei 7 ani de acasa
Prof. Cornelia Lipovanu
Liceul Teoretic ,,Mihai Veliciu” Chisineu-Cris, jud. Arad
acasă.
Vârstele
548
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Sfatul psihologului
549
Prof. Cosmin Lipovanu
Liceul Teoretic ,,Mihai Veliciu” Chisineu-Cris, jud. Arad
familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
demnitate.
550
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
cel din urmă.
551
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv.primar Lişcă Raluca
limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informatii, de catre cine si in ce mod.
copilului.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologii. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia
trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5
sau la 7 ani.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– ordine
– igiena
diverse fapte, etc)
552
– altruismul
– cooperarea
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se
ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.
553
Prof. Înv.Preşcolar: Lişteveanu Maria-Camelia

Grădiniţa cu P.P ,,Curcubeul Copilariei”,Craiova
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de
la serviciu.
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii
vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea
ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două
exemple în acest sens.
Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul?
-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul,
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea
număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de
solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de
fructe receptare a mesajului oral
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele -îşi îmbogăţesc vocabularul
fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie
fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă
554
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor
etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)
- să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură
(buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe,
frunze etc.)
b) În gospodărie:
- să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim,
mărime, culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”,
„De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă:
- să numere maşinile de o anumită culoare
555
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne
întâlneam pe drum…”).
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
556
Profesor Livedean Marinela

Școala Gimnazială Răchitova, Hunedoara
acasă.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Copilăria reprezintă cea mai bună
perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Familia este cea
care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât
de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
BIBLIOGRAFIE
557
Cei 7 ani de acasă…
Mădălina Lixăndroiu, Şcoala Gimnazială “Florian Diţuleasa”, Vităneşti
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei
7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât
printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne-am
străduit să le predăm copilului nostru au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
558
Cei 7 ani de acasa
Scoala Gimnaziala nr.1 Saveni
p.i.p.p Loghin Irina-Mihaela
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, sa citeasca si a deveni un bun exemplu
ceilalti.
Cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pe care un copil
trebuie sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala:
1.sa asculti pe cineva cand iti vorbeste
3. sa te speli pe maini dupa ce ai fost la toaleta
4. sa spui adevarul
7.sa iti asumi responsabilitatea pentru ce faci
10. sa nu vorbesti urat
559
Prof.Lopatel Adela
Grăd.P.P.Phoenix,Craiova
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Exemplu:

număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor
de solicitare etc.
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de
la grădiniţă
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor
cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă
parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe
viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
560
Exemplu:
nesigur pe sine.
a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul
apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc,
despre gustul lor ş.a.
frunze etc.)
b) În gospodărie:
561
tăbliţele maşinilor”)
- să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe
drum…”)
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
562
STILURI EDUCATIVE ÎN FAMILIE
Lorincz Florina, Grădinița cu P.P. „Prichindeii veseli”, Huedin
În cadrul fiecărei familii predomină un anumit stil parental, care constă în modelul acţinilor
educative din familie, acţiuni care caracterizează mediul respectiv. Calitatea şi eficienţa educaţiei, de cele
mai multe ori, este în legătură cu stilul educativ care există în familie. Stilul educativ reprezintă modul în
care părinţii acţionează asupra copilului, între atitudinea celor doi părinţi faţă de copil fiind în unele
cazuri o legătură armonioasă, iar alte ori una complet diferită.
Cercetările întreprinse de către specialişti au arătat existenţa diferitelor stiluri de educaţie care
predomină în familie. În cadrul societăţii întâlnim o gamă largă de tendinţe în ceea ce priveşte stilurile
conform cărora sunt educaţi copiii în familie. O mare parte dintre părinţi urmează în relaţiile cu copiii lor
practicile preluate de la părinţii lor. Astfel, mulţi dintre părinţi tind să utilizeze diferite stiluri educative în
funcţie de starea de spirit pe care o au la un mament dat. Ei pot să dovedescă un spirit autoritar atunci
când sunt supăraţi, când sunt obosiţi pot fi permisivi cu copiii, simţind că se compensează în acest mod
atitudinile anterioare. (Dolean, I. 2002:17)
Aceste stiluri educative sunt:
Indulgent sau permisiv
Conform stilului indulgent, părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el şi nu îi impune
multe restricţii. Pentru un astfel de părinte are o mare valoare libertatea de expresie, el manifestă căldură,
interes şi respect faţă de tot ceea ce face copilul, fiind de acord cu nevoile de dezvoltare şi emoţionale ale
lui. Copilul cu părinţi indulgenţi se simte special, important, lucru care determină o stimă de sine
crescută, un nivel dezvoltat în ceea ce priveşte creativitatea şi capacitatea de a lua decizii.
Cu toate acestea, copilului crescut într-o manieră indulgentă îi va fi greu să înţeleagă limitele,
regulile şi să le respecte, va face numai ce va dori el şi va accepta cu greu sfaturi, de aceea el va fi
considerat de adulţi, „obraznic” sau un „copil - problemă”.
Autoritar
Adoptarea stilului autoritar se caracterizează prin reguli impuse, dragoste scăzută şi solicitarea
respectării cu stricteţe a cerinţelor, fără nici un fel de comentarii. Regulile au o valoare absolută, iar
nerespectarea lor este urmată de pedeapsă.
Părintele autoritar este rece şi detaşat faţă de copil, îl învaţă să fie ordonat, disciplinat şi respectuos,
îi dezvoltă spiritul critic şi să fie perfecţionist. Aceşti părinţi nu-ţi încurajează copiii să se îndrepte spre ei
pentru a-şi rezolva problemele şi a fi înţeleşi.
Copilul crescut de părinţi autoritari va învăţa foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorinţele
altora şi neiertător cu cei din jur, care greşesc. Deasemenea, el va întâmpina dificultăţi în crearea unei
comunicări eficiente, va fi lipsit de iniţiativă, de curaj şi veşnic nemulţumit, deoarece se teme în
permanenţă că ar putea greşi. Toate aceste trăsături demonstrează o stimă de sine scăzută, care poate avea
urmări negative pe parcursul întregii vieţi.
Indiferent
Părintele care este indiferent are o atitudine prin care neglijează copilul, atitudine caracterizată
printr-o dragoste scăzută, lipsa de preocupare faţă de de realizările pe care le are copilul şi lipsa
manifestării faţă de copil a unor trăiri afective pozitive, deci nu se implică emoţional şi nu are nici un fel
de control asupra copilului. Copilul care este crescut într-o astfel de atmosferă învaţă că opiniile lui nu au
importanţă, nu contează, simte că este lipsit de importanţă şi în unele cazuri nu are nici o responsabilitate.
Acest gen de copil are o stimă de sine scăzută şi poate dezvolta mai târziu un puternic complex de
inferioritate.
Datorită lipsei de afecţine, copilul care a beneficiat de o atitudine indiferentă din partea părinţilor,
va fi mai insensibil, rigid, apatic sau pragmatic, deşi pe de altă parte va fi rezistent la greutăţile pe care le
poate întâmpina de-a lungul vieţii.
Protector
Părintele protector poate fi considerat un părinte model, deoarece manifestă faţă de copil dragoste
foarte mare, este atent la nevoile copilului şi are limite înalte. El doreşte să ofere în primul rând copilului
securitate, conştientizând nevoia de sprijin şi de protecţie a copilului.
563
Uneori, părintele manifestă o protecţie exagerată faţă de copil, este veşnic îngrijorat, se gândeşte la
catastrofe şi pericole care îi urmăresc copilul la orice pas. De aceea, atunci când apare o problemă, ei se
grăbesc să caute vinovaţii şi să ţină morală, lucri care conduce la scăderea eficienţei rezolvării conflictului
şi a învăţării unor reguli de disciplină.
Democratic
Stilul democratic este caracterizat prin dragoste ridicată şi limite înalte. În cadrul familiilor în care
predomină un stil democratic, părinţii şi copiii sunt egali în ceea ce priveşte nevoia de demnitate şi
valorizare. Părinţii au grijă ca drepturile copilului să fie respectate, însă nu uită necesitatea stabilirii unor
reguli care să fie respectate de către toţi membrii familiei. Este un stil parental ferm şi sensibil în acelaşi
timp. Ferm, pentru că se respectă drepturile şi limitele părintelui, iar sensibil sensibil deoarece are loc
respectarea drepturilor şi limitelor copilului.
Datorită încurajărilor şi a încrederii de care a beneficiat, copilul crescut într-un stil democratic va
avea un nivel ridicat al încrederii în sine, ceea cde îi va permite să obţină eficienţă şi productivitate în
activităţile pe care le desfăşoară. (Dolean, I., 2002)
Vrasmas Ecaterina Adina, în lucrarea „Consilierea şi educaţia părinţilor” (2002),
consemnează trei tipuri de stiluri:
Permisiv- stil caracterizat printr-un nivel scăzut al controlului exercitat de către părinte, control
asociat cu identificarea stărilor emoţionale ale părintelui şi ale copilului. În cadrul acetui stil controlul este
slab, iar responsabilităţile şi normele de conduită impuse de către părinte sunt puţine.
Autoritar – se asociază cu un control puternic din partea părintelui, care nu manifestă o susţinere
prea mare faţă de activitatea copilului, căruia i se impun reguli şi norme foarte rigide;
Autorizat – stil care îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental. În cadrul acestui stil, părinţii
formulează anumite reguli şi controlează copiii, astfel încât ei să respecte regulile, dar nu le impun într-
un mod forţat. Sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, le explică raţiunile pentru care trebuie să
respecte regulile şi situaţiile în care se implică, stimulînd totodată autonomia lor de gîndire.
Este inevitabilă, după cum precizează Larisa Cuzneţov, necesitatea creării unor condiţii de viaţă
potrivit cărora să se realizeze o democratizare a relaţii lor dintre părinţi şi copii, relaţie în cadrul căreia să
aibă loc stimularea iniţiativelor pe care le au copiii, cunoaşterea de către părinţi, dar şi de către copii a
drepturilor de care beneficiază, precum şi promovarea unui stil de viaţă sănătos. (Cuzneţov L., 2004:18)
Fiecare părinte îşi doreşte realizarea de către copil a anumitor dorinţe şi aspiraţii pe care el nu a
reuşit să le realizeze în viaţă. Aceste cazuri se întâlnesc indiferent de stilul educativ pe care părintele îl
adoptă. Fără să ţină cont de posibilităţile copilului, ci mai mult de cele personale, părinţii doresc ca
propriul copil să nu repete greşelile lor.
Berge A. (1967) menţioneză că „multe dintre defectele părinţilor se datorează inconştienţei”, iar
pentru a fi educatori perfecţi, ar trebui să fim într-una conştienţi nu numai de ce se petrece înlăuntrul
nostru, dar şi de ceea ce simt acei cărora ne adresăm. Bineînţeles, nu există educator perfect, şi fiecare
este obligat să se descurce cât poate de bine, căutând să vadă lucrurile cât mai limpede cu putinţă.
BIBLIOGRAFIE:
Berge, A., Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967;
Cuzneţov, L., Educaţie pentru democraţie în cadrul familiei, Editura Didactica Pro, Chişinău, 2004;
Dolean, I., Meseria de părinte, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
Vrasmas, E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
564
PROIECT EDUCATIONAL NATIONAL
EDITURA ESENTIAL PROIECT EDUCATIONAL
PROPUNATOR : LOVIN DIANA

PROFESOR PENTRU INVATAMANTUL PRESCOLAR
GRADINITA PROHOZESTI, COM.PODURI, JUD. BACAU
CEI 7 ANI DE ACASA- GARANTIA UNUI VIITOR DE SUCCES

rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului",sunt de parere specialistii in psihologie.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai
rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La
această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
565
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.Părinţii sunt modele pentru
acest cuvânt.
În opinia unor psihologi si cercetatori, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă
şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
566
Carnet de părinte
Profesor învăţământ primar, Lubinschy Ramona

Şcoala Gimnazială ,,Sfântul Andrei”
Motto:
,, Oamenii trebuie iubiţi şi lucrurile folosite. Haosul lumii de azi este pentru că iubim lucrurile şi
folosim oamenii.” ( Dalai Lama )
De câtva timp în România a apărut un grup social aparte, un grup de copii cu şi fără părinţi, crescuţi
de rude sau persoane de încredere pentru perioade de timp nedeterminate. Sunt copii care nu au ales
această situaţie , rude care nu au cerut să crească copiii altora şi părinţi care nu avut altă soluţie.
Societatea nu pare să găsească soluţii la problema acestor copii.
O întreagă generaţie pare să poarte pe umeri o greutate mai mare decât poate duce. Aceşti copii vor
forma un grup vulnerabil , o categorie chiar, aflată în situaţie de risc, copii lipsiţi de afecţiunea parentală,
care şi-au pierdut sprijinul , riscând să-şi piardă implicit echilibrul.
Acest grup se divizează în :
• copii lipsiţi de ambii părinţi – cei mai vulnerabili ;
• copii lipsiţi de un părinte.
În ambele cazuri , copilul are un sentiment de abandon , amplificat de unul de frustrare : ,, De ce lui
i se întâmplă ? ”
Acum , copilul are în faţă o cale pe care va trebui să păşească singur , călăuzit de propriile interese ,
experienţă, educaţie . Lipsiţi de un control parental , aceşti copii vor avea carenţe în plan afectiv-
motivaţional , fiind predispuşi la :
• acumularea de absenţe la şcoală , ajungând până la abandon ;
• probleme de disciplină . Sunt frustraţi, se simt abandonaţi , părăsiţi , aşa încât ei au voie să
acţioneze după bunul plac. Devin neglijenţi , irascibili, negativi , refuză orice autoritate pentru că li se
pare că şi-au câştigat dreptul de a se descurca singuri. Aşa intră unii copii în grupuri periculoase , sau pot
dezvolta comportamente deviante.
• manifestări psiho-somatice: nelinişte, nervozitate, oboseală .
Ce va face ?
• Se va izola, va deveni tăcut, nesigur , frustrat, indiferent la activităţile grupului , dezinteres
extins şi la rezultatele sale şcolare;
• nu comunică cu părintele rămas acasă / rudele în grija cărora este;nu mai îndeplineşte nicio
sarcină în cadrul familiei.
• caută un grup care pare independent , unde i se pare că este respectat , ascultat, grup format ,de
obicei , din copii proveniţi din familii destrămate , copii care au dezvoltat un mecanism de apărare , de
rezistenţă , care nu reuşesc să mai facă faţă cerinţelor şcolii , copii rămaşi fără modele de urmat şi / sau
fără călăuzitori , mai ales dacă sunt la vârsta adolescenţei.
Ce va încerca să facă profesorul ?
• dacă are noroc , va fi anunţat că elevul X e crescut doar de mamă / tată/ bunici , începând de
mâine;
• va observa comportamentul copilului ;
• va stabili cu el oră de oră un contact vizual susţinut de comunicarea orală;
• va aborda o mimică deschisă , o voce caldă , apropiată;
• va fi atent la eventualele schimbări comportamentale ;
• va lua legătura cu adulţii în grija cărora a rămas copilul şi cu psihologul şcolii;
• îl va integra pe copil deseori în perechi / grupuri / echipe de lucru pentru rezolvarea sarcinilor ;
• implicarea lui în activităţi extraşcolare , jocuri de rol , dramatizări – mutarea atenţiei copilului
de la propriile probleme la un univers apropiat lui , sigur , calm , natural , cunoscut.
567
Dorul de părinţi nu poate fi cuantificat. El diferă de la copil la copil pentru că atunci când pleacă,
părintele uită să-l pregătească . Îl încântă cu darurile pe care le va primi şi cu perioada scurtă în care va
lipsi .
Observaţie
Milioane de români au plecat în căutarea unui trai mai bun. Pentru majoritatea a contat starea
materială şi , puţin spre deloc , cea social – afectivă a familiei . Banii trimişi nu au ţinut loc de părinte.
Dorul a modificat hotărâtor şi definitiv copilăria multor copii. În urmă cu câţiva ani , se ştia că peste 350
000 de copii au măcar un părinte plecat peste hotare la muncă şi peste 120 000 de copii sub 14 ani au
ambii părinţi plecaţi. Aproximativ 1/4 sunt crescuţi de bunici.
Concluzie
Pe carnetul de note al părinţilor , sunt materiile :
1) Iubire
2) Comunicare
3) Implicare
4) Ajutor necondiţionat
5) Purtare
Primele 4 materii vor trebui preluate de cei rămaşi , cei care şi-au luat răspunderea creşterii ,
îngrijirii şi educării acestor copii. La a cincea materie se poate rămâne repetent !
Atenţie , părinţi ! Copiii s-ar putea să nu vă acorde o sesiune de susţinere a corigenţei !
568
Prof.înv.preșcolar LUCA CARMEN VICTORIA

Grădinița P.N. Șelaru/Loc. Șelaru/Jud.Dâmbovița
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz,
este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place
desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să
termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că
ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu
i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe
această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o
exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl
respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
569
pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate
cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i
ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o
continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia,
inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie
să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea
posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi,
nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
570
Titlul articolului: Cei şapte ani de acasă!
Profesor: Luca Bogdan Andrei

Disciplină: Religie Ortodoxă
Școala cu Clasele I-VIII „Constantin Moscu”
Comuna Izvoru Berheciului
Județul Bacău
În educaţia copiilor în familie, se poate avea în vedere cuvântul lui Dumnezeu revelat şi transmis
nouă prin Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a moralei creştine ce ne descoperă nouă astăzi, adevărate
modele demne de urmat în consolidarea bunei educaţii chiar şi în primii ani ai vieţii, numiţi adesea
generic „cei 7 ani de acasă”.
Plecând de la Cartea Facerii, şi mai exact de la crearea omului, Sfânta Scriptură a Vechiului
Testament afirmă că la originea vieţii se află „familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă
„căsătoria” manifestată ca însoţirea bărbatului cu femeia în faţa lui Dumnezeu” 1. Primul act şi de altfel,
cel mai important în procesul întemeierii unei familii este „asocierea a două fiinţe libere pentru a
convieţui şi pentru a fi părtaşi la toate” 2, cu scopul de a naşte şi a creşte copiii şi a le oferi o bună educaţie
încă din primii ani ai vieţii.
După învăţătura biblică copiii sunt consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie
numeroasă este un dar divin (Levitic 26, 9) iar cea fără urmaşi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic
20,21).
Educaţia profund religioasă a copiilor constituie o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor:
„Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când eşti pe cale, când
te culci, şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta” (Deuteronom 6, 6-
7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuie săvârşită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtarea pe care
trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).
Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar Noul
Testament „este considerată ca fiind mijloc de mântuire” 3: „femeia se va mântui prin naştere de prunci,
dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15).
În procesul educaţiei, părinţii, în calitate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de
mult tact: „voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii voștri” (Efeseni 6, 4). Pentru ca o familie să fie
bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii, trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună
înţelegere mulţumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti” (Coloseni 3,
14).
Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre cele mai
importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi cu
idealul societăţii.
Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, copiii au datorii faţă de părinţii lor şi invers; considerăm
că este de interes să precizăm ce spune Sfânta Scriptură în legătură cu relaţiile acestea care stau la baza
dezvoltării armonioase ale tânărului de mai târziu.
Vom încerca să prezentăm la modul general şi bazându-ne pe textul scripturistic, care sunt aceste
datorii ce conduc la buna educaţie în primii ani ai vieţii care sunt numiţi „cei 7 ani de acasă”. Prima
datorie a părinţilor faţă de copii în familie, este aceea de a-i iubi „să înţelepţească pe cele tinere să-şi
iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii” (Tit 2, 4). A doua datorie a părinţilor faţă de copii este de a-i
învăţa legea dumnezeiască (Psalm 77, 5-7; Efeseni 6, 4 etc.) 4. Părinţii mai au datoria de a-i învăţa pe copii
ascultarea şi supunerea (Pilde 4, 3-4; I Timotei 3, 4); au datoria de a-i binecuvânta (Evrei 11, 20); de a
compătimi pe copiii lor (Psalm 102, 11-13); de a-i indemna şi mângâia (I Tesaloniceni 2, 11); de a-i
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică, EIBMBOR., Sibiu, 2002, p. 114
2
Dr. Nicolae Macariopolski, Familia creştină ca biserică familială (trad. de iconom stavrofor Ioan Cristea), în rev.
„Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967, p. 232
3
Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 48.
4
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni, trad. şi note de Marcel Hancheş,
în rev „Altarul Banatului”, nr. 1-3, 2002, p. 75.
571
conduce bine (I Timotei 3, 4, 12); de a-i mustra pe copii (I Regi 2, 23-24); de a-i îndrepta şi pedepsi la
nevoie (Pilde 3, 12); de a nu-i întărâta şi mânia (Efeseni 6, 4; Coloseni 3, 21); de a le îndeplini trebuinţele
cele de nevoie (Matei 7, 9-11). Părinţii au datoria de a se ruga pentru copiii lor, pentru înţelepciunea,
pentru creşterea lor duhovnicească şi pentru mântuirea lor (4 Regi 29, 19) 5. Au datoria să-i ajute în vreme
de ispite (Iov 1, 5) şi în caz de boală (II Regi 12, 16); să fie pildă bună fiilor lor (IV Regi 14, 13) şi să-i
înveţe pe copii din tinereţe (Pilde 22, 6) toate faptele bune şi dragostea creştină.
Principalele datorii ale tinerilor după învăţătura Sfintei Scripturi sunt: Să păzească legea lui
Dumnezeu (Pilde 28, 7); să se teamă de Dumnezeu (Psalm 33, 11); să se teamă de părinţi şi să-i
cinstească (Levitic 19, 3); să se supună părinţilor (Psalm 6, 20-21); să asculte învăţătura părinţilor
(Proverbe 1, 8); să îngrijească pe părinţii lor (I Timotei 5, 4); să cinstească pe bătrâni (Pilde 23, 22).
Copiii ascultători veselesc inima părinţilor (Pilde 10, 1-15); copiii ascultători vor fi binecuvântaţi
(Deuteronom 5, 16) 6.
Copiii răi, dimpotrivă, nu ascultă de părinţii lor (II Timotei 3, 2); dispreţuiesc pe părinţii lor (Pilde
15, 5); înjură pe părinţii lor (Pilde 30, 11); sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru părinţii lor (Pilde 19, 13);
pricinuiesc întristare părinţilor lor (Pilde 10, 1); pradă pe tată, alungă pe mamă (Pilde 19, 26); nu cinstesc
pe bătrâni (Isaia 3, 5). Sfânta Scriptură vorbeşte de ameninţări, anateme şi pedepse date de Dumnezeu
copiilor care dispreltuiesc pe părinţii lor (Iezechiel 22, 7, 15). Aceleaşi pedepse vin şi asupra copiilor care
nu se supun părinţilor (Deuteronom 21, 18-21); asupra copiilor care râd de părinţii lor (Pilde 30, 17);
asupra copiilor care blestemă pe părinţi (Ieşire 21, 17); asupra copiilor care bat pe părinţi lor (Ieşire 21,
15); asupra copiilor care râd şi dispreţuiesc pe bătrâni (IV Regi 2, 23-24) şi asupra copiilor beţivi şi
iubitori de plăceri (Deuteronom 21, 20-21) 7.
Bibliografie
1. Abrudan, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologia Biblică,
EIBMBOR., Sibiu, 2002.
2. Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Ed.
Christiana, Bucureşti, 1995.
3. Macariopolski, Dr., Nicolae, Familia creştină ca biserică familială (trad. de iconom
stavrofor Ioan Cristea), în rev. „Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, 1967.
4. Rose, Ieromonah, Serafim, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Ed. Sofia, Bucureşti,
1997.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni,
trad. şi note de Marcel Hancheş, în rev „Altarul Banatului”, nr. 1-3, 2002.
5
Ieromonah Serafim Rose, Un singur trup, amândoi o singură fiinţă, Ed. Sofia, Bucureşti, 1997, pp. 34-36.
6
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 77.
7
Ibidem, p. 78.
572
Să construim împreună cei 7 ani de acasă
Prof. Înv. Preșcolar Luca Elena

Școala Gimnazială ”Ioan Luca”, Farcașa
573
Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge
la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
574
Prof. Luca Elena-Liliana

Grădinița P.P. Nr 19
Drobeta Turnu-Severin
„Totul pleacă de la cei 7 ani de acasă....”

În general, când vorbim despre “cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
în familie, de la părinți, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia si bunele maniere, regulile morale sunt cheia care duce la adaptarea copilului în societate.
Un copil bine educat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de următorii factori:
♥ relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
♥ specificul de dezvoltare al copilului
♥ valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului
♥ Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, ba
Încă de la intrarea în grădiniță, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De
vizită, în parc, la grădiniţă.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere.
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
amândoi părinții să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl
nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori nu numai copiii.
„Cei 7 ani de acasă” sunt fundamentul în ceea ce privește ADULTUL de mai târziu. Aceasta este
perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe,
cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm
575
noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l
creează părinţii și societatea în care trăiesc.
BIBLIOGRAFIE:
Bucureşti.
Bucureşti.
576
Semnificația celor șapte ani de acasă
Prof. Luca Laura,

Colegiul Național "Kolcsey Ferenc ", Satu Mare, jud. Satu Mare
Cei șapte ani de acasă ilustrează o oglindă a educației pe care părinții le-o oferă copiilor, în prima
parte a copilăriei. Numeroși specialiști sunt de părere că regulile de comportament și de educație oferite în
primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca viitor adult.
Educația copilului nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească sau să devină un bun exemplu
la școală, ea se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, fiind
un proces continuu, care se desfășoară treptat și care trebuie să țină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare
din viața copilului.
Expresia "cei șapte ani de acasă" definește întregul bagaj de informații, de atitudini , deprinderi și
comportamente acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este "culmea achizițiilor
", fiind considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate
foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente și
atitudini. În mentalul colectiv, această expresie este sinonimă cu un set de reguli de politețe și de principii
de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în mijlocul familiei, și care îl ajută pe
adultul de mai târziu să se integreze în societate. Așadar, cei șapte ani de acasă reprezintă și abilități de
socializare, respectând condiția esențială pentru a pătrunde cu succes în școală și pentru a reuși mai târziu,
în viață.
Educația, bunele maniere, regulile morale reprezintă cheia către adaptarea copilului în societate,
pregătindu-l în relaționarea cu cei din jur.
Dacă procesul de învățământ începe cu prima zi de școală, educația începe din prima zi de viață a
copilului. Nimic din ceea ce realizează omul în efemera sa existență pe pământ nu se ridică la creație, la
dăruirea de sine, la creșterea, educarea si dezvoltarea copiilor, cea mai deplină și adevărată bucurie a
vieții.
Deoarece bazele educației se pun în familie, este esențial ca părinții să conștientizeze rolul major pe
care îl au în formarea personalității acestora. Școala are rolul de a continua actul educativ, atât prin
oferirea unui bagaj informațional riguros, cât mai ales prin formarea deplină a personalității tânărului.
Pe parcursul activității mele didactice, am încercat să cunosc familiile elevilor mei, raportul dintre
părinți, dintre părinte-copil și climatul familial, în general. Am încercat să conștientizez familiile de
importanța pe care o au în formarea propriilor copii, iar serbările pe care le-am organizat, cu diferite
ocazii, au fost o reușită în acest sens.
În concluzie, cei 7 ani de acasă sunt esențiali în dezvoltarea și în formarea personalității copilului,
familia reprezentând modelul și principalul lor reper în viață .
Bibliografie :
1. Ciofu Carmen," Interacțiunea părinți-copii", Ed. Medicală Amaltea, București, 1998
2. Verza Emil, "Omul, jocul și distracția", Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978
3. Goleman Daniel," Inteligența emoțională", Ed. Curtea Veche, București, 2008
577
“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Prof. înv. primar Luca Marinela

Şcoala Gimnazială “Alexandru Sever”, Loc. Moineşti, Jud. Bacău
acasă.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri. Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Dacă vrem să avem un
copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţinem cont de faptul că spontaneitatea, energia şi
impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni
de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordăm o atenţie deosebită manierelor noastre în prezența
copilului.
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe
ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară
în jurul lui.
părinţii lor, este bine să le mulţumim de fiecare dată când le luăm. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uităm este acela de a împărţi jucăriile lui cu
ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în
acest fel vom obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente
când nu primeşte nimic în schimb.
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutam
să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau
la şcoală.
Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere
ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie
acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane
care lucrează în şcoală.
Copilul trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă; să salute profesorul; să nu
vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul orei de curs; să ceară permisiunea înainte de a manevra
un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru
permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă
pentru o persoană care intră în sala de clasă, mai ales dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte
proprietatea altora şi să nu îşi însuşească bunuri care nu îi aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă
mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul orei, să nu se agite în bancă şi să menţină o postură decentă (cu
spatele drept şi antebraţele sprijinite de marginea băncii); să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie
amabil, atent şi să urmeze întocmai indicaţiile profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul
578
personal (fără să le murdărească de pix sau cerneală); să se comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi
acte de vandalism; să fie politicos cu colegii, dar mai ales cu cadrul didactic.
Rezultatele şcolare şi integrarea fericită în colectiv sunt două consecinţe sigure ale bunelor maniere
la şcoală.
Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nu e suficient.Care
sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Bunătatea: să nu râdă niciodată de nimeni. Să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu
nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din
calităţile lui.
Bună cuviinţă: Pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu
îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel
de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să
se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit
pentru toată viaţa!
Creşterea, educarea şi dezvoltarea copilului cer maturitate şi responsabilitate, iar acestea nu se reduc
la reguli impuse în mod rigid şi constrângeri tiranice ci presupun o relaţie emoţională umană.
Pentru o dezvoltare armonioasă a copilului să nu uitam niciodată că am fost și noi copii! Aceasta
este baza fundamentală în trasarea şi îndrumarea conduitei copilului.
“Educaţia este tot ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat la şcoală”
Albert Einstein
579
Cei şapte ani de acasa sau când educaţia are suflet
Mamă şi profesor, Lucia Ştefanovici

Nu este deloc puţin lucru să ţi se spună că ai cei şapte ani de acasa. Cosideraţi o sumă de calităţi ce
includ bunul simţ, bunătatea, omenia, politeţea, inteligenţa socială, empatia pe lângă modestie,
cumsecădenie, echilibru, judecată sănătoasă. Ce ţie nu îţi place altuia nu-i face, vezi parul din ochiul tău şi
nu paiul din ochiul altuia, vezi-ţi lungul nasului sunt doar câteva proverbe pe care românii le-au născut
sau pe care şi le-au însuşit care vorbesc despre educaţia timpurie, ce trebuie dovedită în orice clipă a
vieţii, la orice vârstă.
Despre educaţia timpurie inclusă în cei şapte ani de acasă se poate spune că are o mare importanţă
pentru întraga viaţă a omului, atât în plan personal, cât şi social. Astfel, un om bine educat, un om cu cei
şapte ani de acasă, este capabil să îi respecte pe ceilalţi şi să se respecte pe sine însuşi. Un om cu cei şapte
ani de acasă este capabl de compasiune, înţelegere, bunăvoire, încredere, prietenie, onestitate şi multe alte
fapte care fac dintr-un indiid, un om împlinit. Un om cu cei şapte ani de acasă este un om ce are rostul lui
pe acest pământ, în societate. Este indiscutabil că cei şapte ani de acasă pot salva pe oricine de la a încălca
legile sau normele sociale, fie şi din neştiinţă. Este o intuiţie a bunului simţ. Cei şapte ani de acasă este
expresia fericită pe care românii au aflat-o pentru a denumi suma regulilor, normelor, conduitelor
dezirabile, obişnuinţelor sănătoase, sentimentelor pozitive faţă de sine şi de semeni acumulate în primii
ani, odată cu achiziţii precum mersul, vorbirea, jocul, capacitatea de a se îmbrăca sau încălţa singur a
copilului, de a îşi aşeza şi păstra jucăriile şi alte lucruri. Este, aşadar, o esenţă tare a educaţiei timpurii,
ţinută de unii la inimă, de alţii călcată deliberat în picioare, a educaţiei timpurii din primii ani de viaţă.
Când auzi sintagma cei şapte ani de acasă, îţi dai seama că ea vine în minte cu o întreagă aureolă de
conotaţii, de amintiri ce trimit la părinţi, la bunici, la mamă, la mângâiere şi dojană. Este un elixir ce se
cuvinte ţinut în inimă toată viaţa de către oricine.
Este evident că educaţia timpurie este o educaţie non-formală, ce reprezintă de fapt un set de
deprinderi, atitudini şi modele ce modelează şi ghidează omul de la leagăn la trecerea spre lumea de
dincolo. Însă, spre deosebire de orice alt tip de educaţie de mai târziu, din viaţă, educaţia primilor ani de
viaţă este o educaţie firească, naturală, organică, în sensul adevărat al vieţii. Componenta aceasta,
calitatea aceasta rară se pierde mai mult sau mai puţin în toate celelalte forme de educaţie mai mult sau
mai puţin instituţionalizată.
Am spus mai devreme că sunt unelel persoane ce îşi calcă deliberat în picioare educaţia primită în
primii ani de acasă. Aceasta se întâmplă cu precădere la vârsta pubertăţii şi în adolescenţă, atunci când
modelele parentale sau alte modele din familie sunt înlocuite de false valori, de beţia succesului
nemeritat, lucru chiar întâlnit destul de des în societatea românescă în tranziţie. Deasemenea este de
observat că sunt preluate modele agresive de limbaj şi comportament de către tineri şi nu doar de către ei.
Dealtfel, este de observat faptul că degradarea morală şi socială, comportamentală şi familială a
românilor, degradare la care asistăm de mulţi ani a început prin degradarea limbajului şi apoi a
comportamentul oamenilor. Desigur că nu se aşteaptă nimeni să vorbim ca la academie în contexte
obişnuite de viaşă. Nu. Dar oricine îşi doreşte să trăiască într-un mediu în care oamenii dau dovadă că au
cei şapte ani de acasă. Aceştia erau cândva comoara pe care orice om, oricât de sărac o dăruia ca zestre
pentru toată viaţa copiilor şi nepoţilor. Era temelia întregii vieţi şi a educaţiei ulterioare a copiilor. Este de
fapt o comoară ce trebuie păstrată şi dovedită oriunde şi oricând, o comoară pe care vor încerca să o
recupereze şi la care vor face apel chiar şi cei ce o calcă în picioare odată ce vor ajunge să aibă la rândul
lor copii. Atunci vor da peste mintea românului cea de pe urmă, vor recunoaşte că nu poţi construi nimic
distrugând şi că nu poţi obţine roade bune urând.
Rolul părinţilor şi al bunicilor, al familiei, nu poate fi înlocuit şi constatăm mai târziu în viaţă că cei
ce ne-au oferit cei şapte ani de acasă au dat dovadă în tot ce au întreprins şi ne-au dăruit de suflet. Este
poate acea formă de educaţie care are un suflet atât de mare, pentru o mogâldeaţă de om atât de mic.
580
Şapte ani…
Profesor pentru învăţământ preşcolar

Lucuţ Mihaela Carmen
Liceul Tehnologic “Anghel Saligny” Turţ
“Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat la şcoala”, spunea Albert
Einstein.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei, pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii
Educaţia este cel mai important factor in dezvoltarea individului. Dezvoltarea personalităţii şi
comportamentului copilului porneşte din prima clipă a sosirii noastre, din sânul familiei. Familia joacă un
rol primordial în educarea copilului, al adultului de mâine. Copilul este novice la venirea sa, un aluat care
se poate modela, de aceea familia trebuie sa-l inveţe să se comporte in societatea în care trăieşte, societate
care este în continuă schimbare, iar prin complexitatea ei pune in faţa individului diferite probleme de
ordin ştiinţific, cultural, economic. Bunele maniere, regulile morale, educaţia în sine cu toate laturile ei se
învaţă din copilarie, acestea ajutând individual să se adapteze în societate.
Copilăria este perioada cea mai important pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social.
Copilul are cerinţe, are nevoie de protecţie. La aceste trebuinţe, familia trebuie să răspundă în funcţie de
particularităţile de vârstă ale copilului, ele având influenţă pe tot parcursul vieţii. Părintele este model
pentru copilui său, el încercând să-l imite, să-l copieze, de aceea comportamentele din cadrul familei
marchează educaţia copilului. Este bine să fie încurajat, să fie sprijinit în idealurile sale, să fie implicat în
viaţa socială şi culturală a comunităţii.
În familie se învată primele deprinderi de viată sănătoasă, de conduită igienică individuală şi
colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii în care trăim.
Viaţa copilului din sânul familiei, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu părinţii,
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului. În familie copilul începe
să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care
se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.. El va creşte iubitor, tolerant, responsabil şi
politicos, dacă în familie se vor vedea acestea modele, dacă copilul va fi educat să iubească frumosul, să
accepte adevărul, să respecte, să fie tolerant, îl vor forma ca om. Acestea îl vor ajuta să se acomodeze mai
uşor in colectivitate şi societate. “Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi
un pian nu vă face pianist”, spunea cineva şi cât adevăr există în aceste cuvinte.
Şcoala si alte medii educaţionale nu pot ulterior, decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie şi să le dezvolte.
BIBLIOGRAFIE
http://www.desprecopii.com
https://www.concursurilecomper.ro
https://www.didactic.ro
581
Cei 7 ani de acasă pentru copii
Prof. Lukacs Maria Daniela-GPP56 Oradea

Educatia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părinții sau educatorii.
În cadrul Domeniului Om și Societate am desfășurat cu preșcolarii de grupa mare jocul didactic,, Să
ne comportăm civilizat ”, o activitate de consolidarea unor deprinderi de conduită morală. Scopul
activităţii a fost:
• Cunoaşterea normelor de comportare civilizată şi înţelegerea necesităţii de a le folosi în societate ;
• Formarea unor deprinderi de conduită morală prin respectarea unor reguli de politeţe, accesibile
vârstei preşcolare.
Obiectivele operaționale:
 Să explice când şi unde se folosesc formulele de politeţe( când saluţi, ceri sau primeşti
ceva,etc.) ;
 Să diferenţieze un comportament negativ de unul pozitiv, dezaprobându-l pe primul ;
 Să manifeste dragoste şi respect faţă de persoanele cunoscute ;
 Să dorească să adopte în conduita proprie acte de conduită asemănătoare cu cele ale
persoanajelor din filmulețele prezentate;
 Să interpreteze corect rolurile din jocul de rol, dovedind că au înţeles cum trebuie să se
comporte într-o situaţie dată, în raport cu anumite persoane.
În desfășurarea jocului didactic, copiii au avut de vizionat filmulețe scurte care vizau următoarele
aspecte:
copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.


vârstei lui.


Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
582
demnitate.

cel din urmă.
Lucrurile acestea se învață mai mult prin copierea adulților, care trebuie să fie un model pentru
copil, și e important, de asemenea că independența copiilor să fie stimulată, pentru ca dacă în mica
copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va
încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență.
583
CODUL BUNELOR MANIERE PENTRU CEI MICI
Prof. înv. primar LULĂ CORINA

Liceul Teoretic ,,Henri Coandă”, Craiova
TIPUL OPŢIONALULUI: INTEGRAT

ARII CURRICULARE IMPLICATE :
 LIMBĂ ŞI COMUNICARE
 CONSILIERE ŞI ORIENTARE
 ARTE
 TEHNOLOGII
DISCIPLINE IMPLICATE:
 Limba și literatura romană

 Dezvoltare personală
 Muzică și mișcare
 Arte vizuale si abilități practice
NUMĂR DE ORE: 1 oră pe săptămână
CLASA : a II-a A
ARGUMENT
Bunele maniere îşi au rădăcinile într-un sentiment uman profund, care tinde spre o armonie între
comportare şi etică, între frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Pornind de la premisa că fiecare
dintre noi este unic, se poate afirma că fiecare dintre noi are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi
respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Numitorul comun este acela de a-l face să se simtă bine pe cel
din preajma ta, de a nu-l deranja pe semenul tău.
Acumulările fundamentale pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional se sedimentează la vârsta
copilăriei, reprezentând apoi blazonul care însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii. Şcoala are un rol
covârşitor pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea conştientă, adecvată, sistematică a
cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, valorilor, atitudinilor, comportamentelor dezirabile codului
bunelor maniere.
Respectul şi grija faţă de alţii trebuie să domine întotdeauna relaţiile dintre oameni.
Importanța învățării manierelor elegante este covârșitoare asupra modului în care copilul își
formează personalitatea și reușește să se integreze în societate. În cadrul acestui opțional, vom insista
asupra celor mai importante reguli de comportament în societate, la școală și în familie. Politețea și
manierele elegante sunt esențiale pentru succesul social al copiilor. Avem cu toții ocazia de a observa
copiii în public. Spontaneitatea, energia și impulsivitatea le influențează acțiunile și cuvintele. De
asemenea, mulți copii preiau cuvinte sau acțiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordăm o
atenție deosebită însușirii bunelor maniere de către cei mici.
Mediile sociale în care copii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituțiilor de
învățământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile și tipurile de comportamente pe care îi ajutam
să le adopte în diverse contexte, un rol important ar trebui sa-l aibă regulile de comportament în
instituțiile de învățământ, în familie, pe stradă, la cinematograf, în cadrul mijloacelor de transport în
comun.
Politețea este CEVA care se învață și se învață ușor. Primele reguli de politețe se învață de la
părinți, bunici, apoi copiii le află de la doamna educatoare, învățătoare și de la toți profesorii. Toți acești
oameni din jurul copiilor dau sfaturi zilnic. Copiii țin cont de aceste sfaturi de cele mai multe ori și mai
ales la o vârstă mică.
584
Daca suntem politicoși cu toata lumea, vom fi apreciați și lăudați. Ceilalți vor fi la rândul lor
politicoși cu noi. Viața noastră de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă și chiar mai veselă. Așadar,
merită să ne străduim să fim politicoși.
Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l
învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului în care trebuie să se comporte cu
ceilalţi, am optat pentru introducerea unei activităţi opţionale care să pună bazele unui comportament
adecvat, adică a bunelor maniere – acestea fiind cheia către succesul social.
Învăţând manierele de comportare civilizată elevii vor deprinde instrumentele de care au nevoie
pentru a se descurca mult mai uşor în împrejurări complicate. Vor învăţa cum să se comporte într-o
mulţime de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi. Folosind şi profitând de aceste
reguli de bune maniere îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană.
Unii spun ca politeţea este molipsitoare, s-ar cuveni aşadar să declanşăm o... ,,epidemie”.
COMPETENTE GENERALE
1. Receptarea de mesaje orale în diverse contexte de comunicare(CLR)
2. Exprimarea adecvată a emoţiilor în interacţiunea cu copii şi adulţi cunoscuţi (DP)
3. Realizarea de creații funcționale și/sau estetice folosind materiale și tehnici elementare diverse
( AVAP)
4. Exprimarea unor idei, sentimente şi experienţe prin intermediul muzicii şi mişcării, individual
sau în grup(MM)
COMPETENTE SPECIFICE
COMUNICARE ÎN LIMBA ROMANA
1.1. Identificarea semnificaţiei unui mesaj oral din texte accesibile variate
1.4. Exprimarea interesului pentru receptarea de mesaje orale, în contexte de comunicare cunoscute
DEZVOLTARE PERSONALĂ:
2.3. Explorarea abilităţilor de relaţionare cu ceilalţi
ARTE VIZUALE SI ABILITĂȚI PRACTICE:
2.6. Participarea la activităţi integrate adaptate nivelului de vârstă, în care se asociază elemente de
exprimare vizuală, muzicală, verbală, kinestezică
MUZICĂ ȘI MIȘCARE
3.1. Manifestarea adecvată pe muzică, sugerată de anumite elemente de limbaj muzical
COMPETENȚE SPECIFICE ȘI EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

Competente specifice Activitati de invatare
1.1. Identificarea semnificaţiei unui mesaj - utilizarea tehnicii SVÎ- Ştiu, Vreau să
ştiu, Am învăţat
oral din texte accesibile variate
- formularea de întrebări şi răspunsuri prin
CLR diferite procedee (interogare reciprocă,
procedeul recăutării etc.)
- exprimarea să se faca în mod politicos,
amabil, calm, fără gesturi inutile;
- respectarea anumitor reguli în funcție de
persoanele cu care se vorbește;
- căutarea în dicționar a cuvintelor al caror
sens nu este cunoscut;
- prezentarea la telefon;
- utilizarea agendei telefonice si
întocmirea unei pagini de agenda.
1.4.Exprimarea interesului pentru receptarea - efectuarea de exercitii practice de
de mesaje orale, în contexte de comunicare folosire corecta a tacâmurilor, paharelor,
cunoscute ceștilor;
CLR - utilizarea șervețelelor, a coșului de pâine,
585
a sticlelor cu diferite băuturi;;
- consumarea în mod civilizat a diferitelor
feluri de alimente;
- aranjarea tacâmurilor după terminarea
mesei;
- interpretarea unor roluri de gazdă,
musafir sau client la restaurant prin mini-
scenarii.
2.3. Explorarea abilităţilor de relaţionare cu - adresarea formulelor de salut unor
ceilalţi persoane cunoscute;
- însușirea gesturilor ce însoțesc salutul la
DP femei, bărbați și copii;
- interpretarea de către elevi a
modalităților de salut și de a răspunde la salut,
prin mini-scenete.
- cunoașterea situațiilor în care
punctualitatea este obligatorie și exemplificarea
lor;
- enumerarea măsurilor ce se iau pentru a
fi punctuali prin: fișe de lucru și afișe;
- realizarea unor benzi desenate cu
anumite situații în care nu s-a respectat
punctualitatea.
- exerciţii de identificare a unor reguli de
comportament în relaţia cu ceilalţi, pe baza
discutării unor situaţii concrete din experienţa
elevilor
2.6. Participarea la activităţi integrate - folosirea de către copii a prosopului
adaptate nivelului de vârstă, în care se asociază personal, săpunului si periuței de dinți prin
elemente de exprimare vizuală, muzicală, verbală, demonstrații și exerciții practice la școală
kinestezică - efectuarea practică a unor acțiuni pe
grupe de elevi
- desenarea unor modele de îmbrăcăminte
AVAP
și îmbinarea lor cât mai bine după culori, urmată
de o expoziție;
- consultarea unor reviste de modă.
- memorarea si aplicarea unor reguli ce
3.1. Manifestarea adecvată pe muzică, trebuie respectate înainte de spectacol, în timpul
sugerată de anumite elemente de limbaj muzical spectacolului și dupa terminarea lui
MM -stabilirea unor mişcări speciale pentru
fiecare cântec;
recunoaşterea cântecelor
după mişcarea caracteristică
CONȚINUTURI
1. Respectul de sine şi pentru ceilalţi – introducere în bunele maniere
- Apariţia bunelor maniere
- Bunele maniere în contextul diferitelor culturi
- Buna creştere şi bunul simţ
2. Salutul
- Reguli de bază privind salutul(Pe cine salutăm? Cine salută primul?
Cum salutam?Când şi cum răspundem la salut?)
- Salutul în situaţii concrete
- Gesturi corelate cu salutul
586
3. Prezentarea
- Reguli de bază privind prezentarea
- Capcane şi dificultăţi în situaţii concrete
- Autoprezentarea
4. Formule de adresare
- Cui ne adresăm?
- Modalităţi de adresare
5. Conversaţia
- Reguli elementare pentru reuşita conversaţiei(Ştim să vorbim? Cum vorbim? Ce sau despre ce
vorbim ? Când vorbim? Cât vorbim?)
- Modalităţi concrete de exprimare pentru o conversaţie reuşită
- Conversaţia la telefon (Când telefonăm .Când primim un telefon)
6. Comportamentul civilizat în viaţa de zi cu zi
- Vestimentaţia. Cum ne îmbrăcăm.
- Bunele maniere la masă
- Respectul
- Cum ne comportăm acasă?(Când ne trezim dimineaţa. Politeţea faţă de membrii
familiei .Să nu uităm de vecini!)
7. Comportamentul în societate
- Comportamentul la şcoală(Drumul spre școală. În timpul orelor de curs
În timpul recreaţiilor.Dascălii noştri)
- Cum se rezolvă corect orice confruntare
-Comportamentul cu cei diferiţi
- Comportamentul pe stradă
- Comportamentul în vizită (Când avem musafiri. Musafiri poftiţi si musafiri…nepoftiţi.
Cum ne comportăm cu musafirii? Cum ne comportăm când suntem musafiri ?)
- Comportamentul la cumpărături
- Comportamentul în mijloacele de transport în comun
- Comportamentul în sala de spectacole(teatru, cinematograf)
- Comportamentul la muzeu, expoziţie
8. Corespondenţa
- Scrisoarea, cartea poştală, aspect şi mod de redactare
Scrisoare către un prieten (coleg)
Scrisoare către părinţi, bunici, fraţi
Scrisorile oficiale
Telegrame şi bilete lăsate celor din familie
Vederi şi felicitări
- Internetul, e-mailul, computerul,chat,facebook
9. Călătoriile şi distracţiile, petrecerea timpului liber
- Comportamentul în vacanță,excursie, drumeţii (în autocar,în tren, în avion)
- Comportamentul la petrecere, picnic
- Sportul şi fair play-ul
- La restaurant și fast-food
- Animalele de companie
10. Cadourile
- Arta de a dărui şi de a primi( Când oferim cadouri ? Ce cadouri oferim ? Cum oferim şi cum
primim cadourile ?)
- Limbajul florilor
- Ocazii în care se dăruiesc cadouri
-Invitațiile
11. Cum ne comportam in anumite situatii speciale?
- La Revelion La căsătorii La biserică
- Când vizităm o persoană bolnavă
587
VALORI ŞI ATITUDINI
Stimularea gândirii autonome,reflexive și critice în raport cu diversele mesaje receptate;
Cultivarea unei atitudini pozitive față de semeni prin conștientizarea impactului limbajului
și comportamentului asupra celorlalți;
Cultivarea unei atitudini pozitive prin nevoia de a înțelege și de a folosi limbajul într-o
manieră pozitivă, responsabilă din punct de vedere social;
SUGESTII METODOLOGICE
Sugestiile metodologice au rolul de a orienta cadrul didactic în aplicarea programei şcolare pentru
proiectarea şi derularea la clasă a activităţilor de predare – învăţare – evaluare, în concordanţă cu
specificul disciplinei .
METODE ŞI MIJLOACE DE REALIZARE:
- conversaţia, dialogul, observaţia, explicaţia, audiţia, lectura , expunerea, povestirea,
memorizarea, demonstraţia, exerciţiul, jocul didactic, brainstormingul, dramatizarea, jocul de rol.
STRATEGII DIDACTICE
Pentru eficiența învățarii copiilor din clasa a II-a trebuie să ne raportăm la lumea lor, la universul
imedat. Acest univers este și o creație a copilului, deoarece el în permanență face ceva: desenează,
modelează, rupe, lipește sau privește cu atenție un mesaj artistic.
Sugestii metodologice:
-Abordare ludică;
-Învățarea în context;
-Cultivarea spontaneității constructive și creatoare.
MODALITĂŢI DE EVALUARE:
• Forme tradiționale: probe orale (convorbiri, povestiri, argumentări, interpretare scenică, aprecieri
verbale,chestionarea orală, conversaţia de verificare,interviul,
completarea unor dialoguri lacunare,concursuri,observaţia sistematică, jocuri de rol),
probe practice (jurnalul clasei în imagini, dramatizări, şezătoare literară, o expoziţie cu
lucrări artistico-plastice ale copiilor , stabilirea unor recompense, observarea comportamentelor,
dramatizări, scenete,postere,afișe, colaje ,comportare în diferite situaţii ,benzi desenate)
probe scrise:(desene realizate de elevi, realizarea unei mape cu texte, fişe individuale de
(auto)evaluare,compuneri,lucrări de control,fișe de lucru,chestionare)
Forme complementare: observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor,
portofoliul , autoevaluarea, proiect de grup și individual,album cu fotografii, serbare școlară,revista clasei
BIBLIOGRAFIE
-Armes, Nicolae - ,,ABC-ul comportării civilizate”,Ceres, Editura Bucureşti, 1990
-Gîgă, Michiela - Cei şapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii - Editura Coresi,
Bucureşti, 2003
-Goran, G., Nedelcea M., Vlada E. ,- ,, Frumosul în ochii copilului ,, Editura CD Press, Bucureşti,
2006
-Loredana Bevzan, Tatiana Vîntur - „Consiliere şi orientare, Ghid pentru învăţători clasele a III-a şi
a IV-a”, Editura „ George Tofan” Suceava, 2007
-Marinescu, Aurelia - ,,Codul bunelor maniere astăzi”, Editura Humanitas 1999
-Munteanu, Delia – ,,Politeţe şi bună cuviinţă”, Editura Ramida, Bucureşti, 1992
Post , Peggy - ,,Codul bunelor maniere pentru copii,, Editura Corint Junior, Bucureşti , 2005
588
Importanta celor 7 ani de acasa”
LUMINEANU CRISTINA MIHAELA

asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor,
limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce priveşte acordul
gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele
educat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de atât
educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea
unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că indiferența
familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este deasemenea o crimă.
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
faptă bună.
589
590
Cei 7 ani de acasă: norme și valori esențiale pentru succesul viitorului copilului
Luminița GRAUR,
profesor de FLE la Liceul Tehnologic „Jacques M. Elias“ Sascut
Este adevărat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
conduita se învață din familie. Școala si alte medii educaționale nu pot ulterior decât sa confirme si sa
Cei 7 ani de acasă si comportamentul copilul
Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate.
Și, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la
școală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în același decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinți, cu spatele drept și coatele pe lângă corp, mânuiește cu dexteritate și
cunoaștere toate ustensilele de lângă farfurie, mulțumește politicos chelnerului pentru orice serviciu și
contribuie în mod adecvat la conversație. În al doilea scenariu, copilul strigă până acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală și printre picioarele mesenilor, varsă pe fața de masă supa și
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaștem că ambele scenarii par exagerate. Puțini copii se comportă ca și cum tocmai
ar fi ieșit de pe porțile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puțini sunt, probabil, și cei
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinților în dorința lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei șapte ani de-acasă”.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în
diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta
primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Școala
și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii părinților?
Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: de noi, părinții, depinde ca
adolescentul, tânărul și adultul de mâine să-și asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creșteri. Iar această expresie – „bună creștere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinții, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot același lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societății cât și standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor
„șapte ani de-acasă”.
Educația primita in familie
înțelege, în mod tradițional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învățată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii și continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” știe să răspundă la întrebări și să susțină, la
rându-i, conversația, își așteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește.
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulților. Jocurile
copiilor sunt experiențe care, pe lângă că aduc destindere și voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăța, exersa și testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” își respectă partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
591
• Înțelegerea normelor sociale. Prin imitație și suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinților, ceea ce „se face” și ceea ce „nu se face” în societate. O bună creștere implică și cunoașterea și
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne așteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulțumesc” și „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalți prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de liniște, respectăm simbolurile,
credințele și valorile noastre și ale celor de lângă noi.
• Manierele la masă. O bună creștere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor și a celui/celei care servește masa.
• Recunoașterea greșelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca și „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă și din partea adulților din jurul lui. Astfel, va învăța că recunoașterea
greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate.
• Tact și toleranță. Un copil „bine crescut” învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferența – în timp –
între râsul sănătos și spiritul de glumă și râsul care jignește, care deschide răni. Și îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînțeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri
și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar și că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil, perseverența. Și exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susținute nu vor întârzia să dea roadele mult-așteptate.
592
,,Importanța parteneriatelor dintre familie și grădiniță în primii șapte ani de
viață a copilului,,
Prof.înv.preșcolar Radin Luminița

Grădinița cu PN Cerneteaz,jud.Timiș
MOTTO
„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal
Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii
şi atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului.
În locul dependenţei copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei
emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o
mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale
care se produc în structura activităţii psihice.
De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care
copilul, asimilându-şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în
rolul respectiv.
La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile
comportamentale parentale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei
individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot),
deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui.
Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în
mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura
situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile
părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului.
La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se
permanent la persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul
relaţiilor copil părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această
instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu
activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime
şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Adaptându- şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa
încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile
necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei
el trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea
în grădiniţă copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de
încadrarea şi respectarea unui anumit program.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor
laturilor personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe
măsură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui.
În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode
ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu această nobilă şi plină de
răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a
copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi caracteriale.
Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi
oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în
593
instituţii şi la locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă
copiii nu numai la grădiniţă ci şi în afara grădiniţei.
Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de temperamentul lor,
educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă.
Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria,
educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor.
Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce priveşte valorile şi
responsabilităţile familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor iniţiative
de organizare a unor cursuri sau programe pentru părinţi, majoritatea susţinânduse în cadrul
grădiniţei de către educatoare. Aceste cursuri sau programe încearcă să răspundă experienţelor
părinţilor sau viitorilor părinţi în ce priveşte abilităţile necesare creşterii şi educării copilului. Cu
intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi
particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Astfel, se pot comunica părinţilor
concluziile observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor,
dar şi asupra aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcţie.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea
cunoaşterii, a activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale.
Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea
copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instrucţie şi educaţie ar deveni
inoperant.
Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura
menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând
sentimentul siguranţei , menţinerii si dezvoltării personalităţii. Familia nu este numai primul adăpost
al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-şi îndeplini acest rol familia
trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea.
594
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ!
Prof. Ionica Lungeanu

Grădinica cu PP “Step by Step” Galaţi
Cât de importanţi sunt cei şapte ani de acasă? Cei mai importanţi! Ei sunt baza, temelia , fundaţia pe
care se clădeşte OMUL!Iar această bază o pune FAMILIA!
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar împlinirea acestui
deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie şi mediul educaţional.
Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. De aceea este necesar să
cunoască programele educaţionale. În acest context, educatoarea are rolul de a decide împreună cu
părinţii care sunt nevoile copilului şi să promoveze servicii adecvate.
Copiii preşcolari se află la vârsta imitaţiei. Acesta înseamnă că oricât de bine l-ar educa părintele
pe copil , câtă vreme el este un exemplu negativ, înseamnă că-i dă apă la moară să procedeze la fel. Cu o
mâna îi dă şi cu cealaltă îi ia.
În această perioadă, modelele morale sunt extrem de importante pentru copil, regulile sunt
importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare.
Copilul are nevoie să înveţe din exemple concrete, atâta vreme cât capacitatea de a gândi abstract
încă nu i s-a dezvoltat. Propriile noastre trăsături de caracter, cele puternice, dar şi slăbiciunile, toate se
oglindesc în viaţa copiilor. Adesea, lucrurile care ne enervează la copiii noştri sunt de fapt cele mai mari
defecte ale noastre. Copilul face ceea ce vede. Copiii sunt mai atenţi la ceea ce faceţi decât la ceea ce
spuneţi!
Pentru copiii, o fundaţie solidă presupune o bază morală solidă. Părinţii care îşi învaţă copiii să fie
cinstiţi, dar care nu reuşesc să fie astfel ei înşişi, creează mari probleme . De exemplu, când părinţii le
spun mereu copiilor să fie sinceri, dar sună telefonul şi ei îl strigă de zor pe copil spunându-i “ Spune că
nu sunt acasă”, mesajul adresat copilului este clar. Dacă aceşti copii sunt învăţaţi să mintă pentru părinţi,
înseamnă că sunt învăţaţi şi să-i mintă pe părinţi.
Un alt exemplu este situaţia în care părinţii ţin lecţii copiilor despre respectarea regulilor de
circulaţie , dar când aduc copiii la grădiniţă nu trec strada prin locurile marcate. Acest fapt este foarte
grav în educaţia copilului, pentru că atunci când se va face mare, tot pe acelaşi drum va păşi spre şcoală,
de data aceasta neînsoţit de părinţi-obişnuinţa îşi va spune cuvântul.
Degeaba părinţii le spun copiilor să fie credincioşi dacă nu merg niciodată în biserică la o slujbă
religioasă sau doar să aprindă o lumânare, să se roage , să se închine. Când vor fi mari , copiii vor păşi la
fel de rar în lăcaşurile de cult.
Cel mai mult trebuie ţinut cont de limbajul folosit cu copiii. Formulele de politeţe vor fi folosite de
către copiii doar dacă părinţii le adresează în mod frecvent. De foarte multe ori părinţii le spun copiilor: “
Îţi dau jucăria dacă spui rog frumos”, deşi in mod uzual ei nu folosesc această formulă când vor ceva de la
copiii lor. Cei mari uită să utilizeze frecvent formulele de politeţe atât atunci când vorbesc cu copiii cât şi
cu adulţii. Disciplina înseamnă să îl învăţăm pe copil pe ce cale să meargă. Disciplina presupune tot ceea
ce trebuie să facem ca să îl ajutăm să înveţe diverse lucruri.
Unul din sinonimele cuvântului disciplină provine din discipol, care înseamnă „cel care urmează un
profesor”. Un discipol nu trebuie să-şi urmeze dascălul din teama de a nu fi pedepsit, ci din iubire sau din
convingere. E necesar să dorim din partea copiilor să ne urmeze şi să ne respecte regulile pentru că ne
iubesc şi pentru că au încredere în noi, nu dintr-un sentiment de frică.
Iubirea poate face ceea ce nimic altceva nu face. Iubirea adevărată presupune să faceţi ceea ce e mai
bine pentru copii, şi nu neapărat ceea ce e mai uşor pentru dumneavoastră. Arătaţi copiilor că-i iubiţi ,
spuneţi-le acest lucru, strângeţi-vă copiii în braţe şi sărutaţi-i pentru că au nevoie de afecţiune.
Trebuie să vă daţi seama că ei aud multe din cele spuse de părinţi. Din păcate, comunicarea dintre
adulţi transmite copiilor mesaje, pe care, dacă vă gândiţi bine, nu doriţi să le primească. Prin urmare este
foarte important să fiţi extrem de selectivi în alegerea cuvintelor atunci când sunteţi anxioşi, în special
dacă spuneţi copiilor lucruri care se referă la ei.
Părinţii sunt modelul pe care copiii îl vor urma în viaţă. Părinţii trebuie să fie un exemplu, să
conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze, să încurajeze. Dacă studiem personajele importante
595
pozitive care au lăsat urme în istorie, veţi descoperi că adesea se vorbeşte despre influenţa pe care a avut-
o unul dintre părinţi asupra lor. Abraham Lincoln este citat deseori pentru că a spus : „Tot ceea ce sunt îi
datorez îngerului meu de mamă.” Generalul Duglas McArtur spunea : “Sfânta mea mamă m-a învăţat să-l
iubesc pe Dumnezeu şi ţara, iar asta întotdeauna m-a ajutat în momentele grele .Ei îi datorez mulţumiri şi
o reverenţă de fiu.”
Dăruiţi copiilor cât mai mult din timpul dumneavoastră. Astfel, vor învăţa să vă dăruiască, la rândul
lor, mai târziu, bucuria de a fi împreună.
BIBLIOGRAFIA:
1. Piajet Jean, Barbel Inhelder – „Psihologia copilului”, Editura Didactica şi pedagogică,
Bucureşti, 1975;
2. Roberta M., Gilbert, MD – „Cum să fii prieten cu copilul tău”, Editura Teora, Bucureşti,
2005;
3. Zig Ziglar – „Putem creşte copiii buni într-o lume negativă”, Editura Cartea veche,
Bucureşti, 2000.
596
Înv. Lungu Lunica

Școala Gimnazială Nr.1 Pîncești
Structură Soci
Educația unei persoane putem considera că debutează chiar din momentul nașterii. Acest lucru este
evidentențiat prin multitudinea și complexitatea proceselor care au loc mai ales în prima parte a vieții ce
vor duce la creearea individului ce urmează a fi integrat social. Până ca persoana să intre propriu-zis în
programe colective, sistematizate de educație, vine în contact preponderent și chiar aprope exclusiv cu
mediul familial, fapt care poate argumenta importanța educației inclusă în sintagma celor ,,7 ani de
acasă”. Perioada de nou-născut și sugar (0 luni- 1 an) când are loc o dezvoltare nu numai a funcției
locomotorii, dar și a proceselor complexe precum cel de memorizare, copilăria timpurie (1 – 3 ani) când
conștiința proprie capătă o importanță deosebită, dar și perioada de preșcolar (3 – 6 ani) – creativitatea și
imaginația ocupă un teren deosebit în dezvoltarea individului sunt etape din ciclul vieții care sunt sub
îndrumarea, în special, a familiei și normelor educative impuse de aceasta. Deoarece includ procese de o
însemnătate monumentală în definirea viitorului individ, educația oferită în sânul familiei ar trebui să fie
îndrumată de anumite ghiduri care să cuprinda păreri avizate capabile să ofere susținerea necesară
dezvoltării armonioase a copilului.
Deși exprimarea poate căpăta un ușor iz clișeic sau depășit din cauza faptului că în prezent un
individ își începe educația într-un mediu colectiv încă de la vârsta de 3 ani. Mai mult decât atât, se
consideră că actualmente sunt diminuate atenția și timpul acordate de către parinți asupra acestui aspect.
Totodată, educației primite din cadrul familial i se adaugă o avalanșă de informații care nu trec decât prin
filtrul încă imatur al copilului la un moment respectiv, informații care pot fi adeseori dăunătoare pentru
dezvoltarea somatică și psihologică a individului.
În cadrul celor 7 ani de acasă este inclusă deci educația primită de copil până la vârsta de
aproximativ 7 ani ce duc la formarea personalității și comportamentului pe care urmează să-l exercite
acesta în interacțiunile viitoare din societate. Tot prin norme sociale s-a ajuns la anumiți ,,parametri” care
pot demonstra prezența și evalua calitatea actului educativ. Astfel, când spunem că un copil are cei 7 ani
de acasă ne putem gândi la faptul că este cuviincios, că știe să salute în funcție de momentul discuției și
după raportul social dintre persoane, să folosească formule de adresare corespunzătoare, să utilizeze
cuvinte care definesc politețea precum – „mulțumesc”, „scuze”, „te rog”, „cu plăcere”, sa spuna adevarul
si sa ajute pe cineva ori de cate ori este nevoie. În contextul educației de acasă se poate încadra și
dezvoltarea spiritului social al persoanei, precum si consimțământul și resposabilitatea acestuia, iar
puterea exemplului este adesea invocată.
Până la 6-7 ani, copilului îi este necesar un anumit grad de autonomie, să cunoască normele de
politețe, să se poată conforma unor reguli și să fie capabil să interacționeze cu un grup. Primele zile în
mediul de formare didactic au un impact emoțional deosebit asupra acestuia, conduita îi este dictată în
acele momente de cei șapte ani de acasă. Interacțiunea cu persoane noi, despărțirea de confortabilitatea de
acasă, lipsa fețelor familiare necesită o numită maturitate în reacțiile copilului, dar și o adaptabilitate a
acestuia. În ajutorul micului elev, sporindu-și importanța, vine educația primită în perioada preșcolară.
Astfel, cuvintele pe care le rostește micuțul chiar pot deveni magice, pentru a forma o nouă prietenie sau
pentru a câștiga simpatia celor din jur.
Pe lângă relațiile sociale pe care copilul le dezvoltă, el cunoaște și o schimbare a ritmului de viață,
adică un program orar, reguli și disciplină impuse, de multe ori, pentru prima dată. Deși nu este
imposibilă corectarea anumitor lacune în educația elementară a copilului, totuși poate fi deosebit de
anevoiasă, de unde și imperiozitatea realizării unei educații în perioada preșcolară.
Un exemplu negativ, de această dată, care pledează pentru importanța celor șapte ani de acasă, este
lipsa de adaptabilitate la mediul școlar cu toate elementele de noutate pe care acesta le cuprinde, a
copilului care a suferit anumite daune în această privință. Lipsa unui limbaj adecvat vârstei și grupului de
care aparține, precum si anumite comportamente nepotrivite, îl pot marginaliza, exclude din viața socială
a instituției.
Se consideră că interacțiunea dintre individ și mediul înconjurător are un rol modelator major
asupra dezvoltării acestuia. Bazată pe vârsta biologică, dar și pe gradul de implicare socială în funcție de
597
aceasta, se consideră că reușita fiecarei provocări, din acest punct de vedere, este relaționată direct cu
nivelul de educație primit în primii ani de viață. Importanța celor șapte de ani de acasă devine
monumentală întrucât susține întreaga viață socială a individului, o daună poate avea repercursiuni
resimțite pe o perioadă indefinită.
598
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE-ACASĂ ...”
Prof. Mariana Lungu

Școala Gimnazială Ruginești, jud. Vrancea
„Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care recurg toate
meandrele vieții.” George Călinescu
Copilăria este considerată „vârsta de aur” a omului pe pământ și este privită ca o primă faza de
pregătire pentru lansarea omului spre maturitate. Când ne gândim la copilărie ne amintim de grija și
dragostea părintească, de jocul cu prietenii de pozne și ghidușii. Nicio problemă serioasă nu pare să
tulbure viața copilului, căci el nu are altă responsabilitate decât aceea de a fi fericit.
Expresia „Cei șapte ani de-acasă” nu reprezintă o expresie depășită, ci o necesitate, este folosită, în
general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume însă, psihologii spun că educația
din primii ani de acasă definește în bună măsură viitorul adult.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții.
"Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forțe. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează
deschiderea spre învățarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea.
Familia este singura legătură a unui om cu trecutul său, cu strămoșii cu propria istorie. În cadrul
familiei, copiii găsesc climatul necesar bunei creșteri. Familia este școala primelor emoții, îi învață pe
copii să fie ființe sensibile, capabile să-si însușească trăsăturile morale ale persoanei. Educația unui copil
nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la școală. Educaţia se
reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă
sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius,
care, în prima carte de educație a copilului, considera că educația primită până la vârsta de 6 ani, în
primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Aceștia le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi.
Această spirală relațională definește modul de raportare la lumea exterioară şi îl ajută pe copil să
integreze experiențele, să exploreze, să învețe. Viața copilului acasă alături de părinții săi, toate
activitățile pe care le desfășoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilități ce contribuie la
autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena şi protecția lui. Triada mamă-copil-tată oferă
copilului posibilități de a se defini pe sine, prin jocul comparaților, al imitațiilor, al rivalităților, de a-şi
însuși modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente).
Cel mai adesea în relația dintre copil și adult lipsește comunicarea, părinții nu știu să comunice nici
măcar între ei, pentru că nu înțeleg importanța comunicării și a unei relații de prietenie. Interacțiunea
directă între cele două părți implicate (părinte-copil) reușește să influențeze direct caracterul și
comportamentul copilului. În cadrul unei comunicări parentale nu trebuie să lipsească cuvintele
motivaționale și cele care cresc stima de sine. Setul de cuvinte pozitive: ești puternic ! ești capabil ! fii
optimist! etc. asigură un start bun în viață. Încrezător în puterile sale, el va reuși să treacă orice obstacol.
Necesar este de menționat faptul că o comunicare parentală deficitară va împiedica evoluția sănătoasă a
copilului.
și stilul de viață alături de cei dragi. Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață
deschis și cu un viitor sigur.
599
„Copilăria durează toată viața. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de
adult” Gaston Bachelard
BIBLIOGRAFIE:
Revista P.R.E.T., 2009, „Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă, București
Creţu, Tinca, “Psihologia vârstelor “ Editura Credis
Schiopu, Ursula, Verza, Emil, „Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii”.,Editura Didactica și
pedagogică, Bucuresti,1995
600
COMUNICAREA NONVERBALĂ ÎN FAMILIE
Prof. înv. primar LUPEA GEORGIANA

Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care
constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Familia are un rol extrem de important în conturarea personalităţii, deoarece fiecare dintre noi
alegem un model de urmat din cadrul familiei noastre.
Un prim pas pe care trebuie să îl facă un părinte dacă îşi doreşte să fie ascultat şi să aibă un
feedback pozitiv de la copilul său este de a-şi analiza nu doar cuvintele pe care le rosteşte, ci şi gesturile,
mişcările pe care le face atunci când comunică cu propriul copil.
Comunicarea nonverbală este extrem de importantă în relaţia cu propriul copil. Efectele ei se resimt
în modul în care copilul ascultă, se poartă, procesează informaţiile, precum şi în modul în care le vorbeşte
altora. De asemenea, efectele comunicării nonverbale se reflectă în atitudinea pe care o are faţă de părinţi
şi, indirect, în modul în care evoluează personalitatea sa.
Atunci când un părinte comunică cu copilul său şi îşi doreşte să fie ascultat şi să aibă o comunicare
reală trebuie să ţină seama de următoarele aspecte:
1. Contactul vizual
Adesea le vorbim copiilor noştri fără să dăm prea mare importanţă contactului vizual. Contactul
vizual ofera încredere şi un grad de înţelegere mai profundă a mesajului transmis. La rândul său, copilul
comunică nu doar prin cuvinte, ci şi prin privire şi gesturi.
2. Vorbitul la acelaşi nivel
Diferenţa de înălţime este resimţită adesea negativ de copil, mai ales atunci când i se fac observaţii.
Este important ca atunci când vorbeşte cu copilul, părintele trebuie să fie, fizic vorbind, la acelaşi nivel cu
el.
3. Poziţia deschisă spre comunicare
Chiar dacă nu pare important, felul în care ne poziţionăm corpul în comunicarea cu un copil,
influenţează şi el perceperea mesajului şi feedbackul copilului. A ţine braţele încrucişate transmite
rigiditate, pe când a gesticula în concordanţă cu mesajul pe care vrei să îl transmiţi, încurajează copilul să
asculte şi să comunice la rândul său.
4. Expresiile faciale pozitive
Zâmbetele, mişcările ochilor şi ale buzelor, o expresie optimistă a feţei face ca receptarea unui
mesaj să se producă mai rapid, încurajând răspunsul. Atunci când vorbeşte copilului său, indiferent care
este subiectul, părintele ar trebui să încerce să nu fie încruntat şi să lase deoparte oboseala de peste zi,
oricât i-ar fi de greu.
5. Atenţie totală
Atenţia totală acordată copilului în timpul comunicării înseamnă să lăsăm deoparte orice altceva
facem în momentul acela pentru a intra în spaţiul lui, pentru a-l face ca, la rândul său, să fie atent. Atunci
când părintele vrea să îi comunice ceva, trebuie să-i câştige atenţia amestecându-se în joaca lui şi
empatizând cu starea în care se află el, mesajul fiind perceput mult mai uşor.
6. Tonul potrivit
Părintele nu trebuie să ridice inutil tonul şi să ţipe, pentru că asta nu va face să fie mai bine înţeles.
Pentru copil este important să i se vorbească pe un ton calm, adecvat, prin propoziţii scurte, clare, directe,
dar fără a ridica tonul. De asemenea, atunci când se discută un subiect delicat, trebuie păstrat un ritm lent
al vorbirii, astfel încât copilul să aibă timp să îşi gestioneze emoţiile.
7. Gesturile
Orice gest este important în comunicarea cu un copil. Copiii au anumite aşteptări de la părinţi atunci
când comunică, aşteptări care, dacă nu sunt împlinite, conduc, inevitabil, la o proastă înţelegere a
mesajului. Părintele ar trebui să îi comunice copilului său prin gesturi faptul că este deschis comunicării,
să-l îmbrăţişeze ori de câte ori are ocazia, să-l mângâie atunci când are nevoie de asta. Asta îi va da
încredere şi îl va face ca, la rândul său, să comunice liber.
601
Rolul familiei în dezvoltarea personalității copilului preșcolar
Prof. Lupiș Florina Olimpia

Școala Gimnazială Nr. 1 Faraoani, jud. Bacău
Preșcolaritatea este considerată de către psihologie perioada formării inițiale a copilului când se
trece de la percepția spontană, neorganizată, a primilor trei ani de viață, la una intenționată, organizată
spre un scop. Cele mai importante achiziții ale personalității în această perioadă sunt formarea conștiinței
morale și socializarea conduitei.
În perioada 0-3 ani se dezvoltă simțul eului corporal, identitatea de sine, respectul față de sine,
mândria. Mai departe, între 3 și 6/7 ani are loc extensia eului copilului, apare spre exemplu simțul
proprietății, ceea ce sugerează un rudiment de conștiință. Copilul ajunge să cunoască ce așteptări au
părinții de la el și compară această așteptare cu propriul comportament. Referitor la apariția conștiinței
morale a copilului, specialiștii sunt de acord că ea este strâns legată de imaginea de sine a acestuia. El își
formează imaginea de sine prin preluarea ei de la părinți, așa încât în aceasta intră, de fapt, atitudinile,
exigențele, interdicțiile și așteptările părinților.
Într-o primă fază, copilul preia norme, reguli, interdicții în mod neselectiv din anturajul imediat,
pentru ca mai apoi să devină autonom din punct de vedere moral (între 7 si 12 ani). Așadar, educația pe
care o primește de la familie copilul în primii ani de viață este esențială întrucât în trecerea de la o fază la
alta are loc interiorizarea. De la morala eteronomă a ascultării ce vizează evitarea pedepsei, dezaprobării,
blamului, se poate ajunge la o morală a respectului reciproc și la o morală autonomă, în care acceptarea
normelor morale apare ca o formă de identificare cu grupul de referință.
Deoarece sensul acțiunii educative în familie și mai târziu în școală se desfășoară de la conduită
spre conștiință, trebuie acordată o atenție deosebită formulării cerințelor și urmăririi respectării lor în
cadrul acțiunilor zilnice ale copilului. Se formează astfel deprinderile elementare de comportare.
Stimulate din interiorul familiei și stabilizate de aceasta, ele vor deveni trăsături pozitive de caracter.
Socializarea copilului se va realiza prin asimilarea și interiorizarea treptată a cerințelor, normelor,
regulilor în cadrul familiei și grădiniței, un rol important jucând aici concepțiile filosofice, politice,
religioase ale familiei în primul rând, personalitatea părinților și a celorlalți copii.
Bibliografie:
Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., Psihopedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003
602
Cei 7 ani de acasa- Cheia unei educații de succes
Prof. înv. primar Lupoiu Ramona-Mihaela

Școala Gimnazială Nr. 4 „Elena Donici Cantacuzino”, Pucioasa
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi dezvoltarea
psiho-sociala a unui individ. Cum viața începe în sanul familiei, ea este cea care răspunde de trebuinţele
elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei
rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Un citat celebru spune ca ,,Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde
le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi unde să arate celorlalţi ce au învăţat.’’ Familia este
principalul factor care influenteaza educ atia copilului. Astfel, Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne
gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la primii sai educatori, parintii, la formarea personalităţii
şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
salute, să spună cuvinte magice precum: mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui şi cu adulţii. Un copil care va deveni un adult cu trasaturi morale demne de laudat.
Familia este un factor determinat care modelează principiile și realizarea copiilor. Familia este o
puternică influență asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe noi înșine, asupra a
tot ce ne influențează pe noi. Părinții joacă cel m-ai important rol în formarea copiilor, creșterea și
dezvoltarea lor ca personalități. Anume din familie copilul trebuie să învețe normele morale, etice, fiindcă
familia este baza fundamentală a formării de sine. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o
acțiune unitară, coerentă, iar implicarea educației rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul
educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului.
„Meseria” de părinte este foarte grea. În condițiile unei atmosfere familiale armonioase dezvoltării
copilului. Părinții sunt cei care stabilesc la inceput anumite reguli, un anumit program zilnic necesar
dezvoltării fizice sănătoase ca alimentarea, activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea de lecții, ora de
culcare și multe altele. Un bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor
în familie, între ei și față de semenii lor. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază
principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață a copilului.
Un alt rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuie să fie
cât m-ai atenți la tot ce face copilul lor, spre exemplu să fie prezenți la activitățile în acre participă copii
lor, să fie interesați de hobiurile copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât m-
ai mult timp împreună cu familia lor cu copii. Să iasă m-ai des împreună la o plimbare, la o distracție. În
zilele noastre, implicarea parintilor în activitatile desfasurate la scoala este foarte frecventa. Astfel de
activitati sunt utile deoarece ajuta la consolidarea relatiei parinte-copil. De asemenea părinții trebuie să
participe și la evenimentele mai putin placute din viata copiilor, participarea lor la astfel de evenimente
din viața acestora, le dau liniștea și siguranța.
Recompensele și pedepsele sunt instrumente des folosite in cadrul ,,Celor 7 ani de acasa’’. Punand
in balanta cele doua, putem spune ca recompensele sunt mult mai utile pentru a motiva pe cei mici, care
au o motivatie preponderent extrinseca. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune; e
bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și nu să se apeleze la măsuri autoritare
și drastece deoarece ele produc blocaje psihice și dezadaptare socială.
În concluzie „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu
şi anume – OM. La fel de importanti sunt si pentru integrarea acestora în scoala. Numai un copil cu un
bagaj de valori morale pozitive, cu sustinerea familiei și cu ambitie poate deveni in zilele noastre un om
de succes.
603
PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL
Profesor Lupșe Ioana-Loredana, Școala Gimnazială ”Nicolae Bălcescu” Baia

Mare
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viată
”Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă” (Valeria
Mahok).
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la
scoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
familie.
♣ Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
♣ Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
♣ Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
vârstei lui.
♣ Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
♣ Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
♣ Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
demnitate.
♣ Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
cel din urmă.
♣ Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu
încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care
dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile
pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
604
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi
exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.
Pentru a-i ajuta pe copii să-și înțeleagă sentimentele e recomnadat: să-i ascultăm cu răbdare și
atenție, să le încuviințăm sentimentele printr-un singur cuvânt/prin cuvinte simple, să spunem
sentimentelor pe nume, să-i ajutăm să-și imagineze că dorințele lor se împlinesc (Adele Faber & Elaine
Mazlish, ”Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne
vorbească”).
605
“Cei 7 ani de acasă”
Prof.Lupşe Marina
G.P.P.Nr.53 Oradea
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile
606
Prof.înv. primar Lupu Daniela Ioana

Şcoala Gimnazială „Dumitru I. Ionescu”, Calvini
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.
Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
sănătos.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
607
Bibliografie:
608
Particularităţi ale dezvoltării limbajului la copii
Profesor logoped LUPU MARIANA

CJRAE Galaţi - Şcoala Gimnazială Nr. 22 Galaţi
Limbajul reprezintă "funcţia de utilizare a limbii în raport cu ceilalţi oameni" în care limba este "un
ansamblu de semne cu ajutorul cărora comunică între ei oamenii dintr-o societate şi este alcătuită dintr-
un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular şi anumite reguli de îmbinare a lor." Aceasta este
definiţia pe care ne-o oferă A. Cosmovici în lucrarea sa "Psihologie şcolară" (1996, p. 170). Ceea ce
subliniază definiţia este faptul că dezvoltarea limbajului apare în contextul relaţionării cu aproapele.
Oamenii îşi folosesc limbajul pentru a comunica şi a-şi exprima nevoile, dorinţele, temerile, gândurile etc.
Studiile arată că cei mai importanţi ani pentru dezvoltarea limbajului sunt între un an şi jumătate şi
patru ani şi jumătate, ceea ce implică trei ani în care dezvoltarea limbajului este foarte rapidă. Majoritatea
copiilor beneficiază la vârsta de patru ani şi jumătate de un limbaj care poate fi interiorizat şi care
dirijează întregul proces al gândirii.
Încă din primele secunde de viaţă, copilul îşi foloseşte "limbajul". Chiar dacă nu este altceva decât
un ţipăt, totuşi el semnifică ceva, cum ar fi un disconfort creat de contactul cu o "nouă lume". Pe de altă
parte, plânsul la naştere, are rolul de a elibera căile nazo-faringiene şi are loc astfel prima punere în
mişcare a organelor fonoarticulatorii. Mai departe, în cursul primelor două luni de viaţă, copilul îşi
exprimă nevoile prin plâns. Scâncetele şi plânsul constituie un exerciţiu foarte bun pentru formarea
primelor sunete care vor asigura debutul gânguritului, începând cu cea de a treia lună de viaţă. Gânguritul
este limbajul bebeluşului şi produce bucurie părinţilor, tocmai prin faptul că acest gângurit transmite,
comunică. Atunci când părinţii încurajează gânguritul, copiii îşi dezvoltă producţiile verbale. Gânguritul
stă la baza lalalizării, adică repetiţia de silabe, care apare începând cu vârsta de şase luni. Lalaţiunea are o
importanţă foarte mare în progresul verbal al copilului deoarece ea stă la baza formării cuvintelor după
vârsta de un an.(Jurcău & Jurcău, "Învăţăm să vorbim corect", 1999, p. 60)
În condiţiile unei stimulări verbale şi intelectuale, a unui mediu educativ şi familial adecvat, plin de
afecţiune şi armonie, copilul îşi dezvoltă şi îmbogăţeşte limbajul pe zi ce trece. El începe să dea un sens
verbal lucrurilor, persoanelor din jurul său, adică foloseşte o silabă sau un cuvânt simplu, format din două
silabe repetate pentru a denumi jucăria preferată sau biberonul, numit de exemplu "bubu". În această
etapă, imitaţia are un rol foarte important. Copilul imită vorbele mamei şi chiar dacă el nu poate pronunţa
corect, este extrem de important ca părinţii să pronunţe corect toate cuvintele. Sunt destul de mulţi părinţi
care îşi "infantilizează" limbajul şi astfel copilul nu are cum să îşi însuşească modelul verbal corect. Spre
vârsta de doi ani cuvintele încep să fie alcătuite şi din silabe diferite, nu doar din silabe repetate, iar după
vârsta de doi ani apar şi primele propoziţii, mai întâi prin folosirea unui cuvânt drept propoziţie, de
exemplu "Acasă", ceea ce poate semnifica "Vreau să mergem acasă", apoi prin alăturarea a două cuvinte,
de exemplu "Tata serviciu", cu sensul "Tata este plecat la serviciu", iar mai apoi prin alăturarea
substantivului de verb, ca: "Bunica pleacă." Între doi şi trei ani posibilităţile de formulare a propoziţiilor
şi de însuşire a flexiunilor verbale cresc, copilul începe să folosească şi adjectivele, pluralul
substantivelor, începe să pună întrebări "Ce face?" , "Ce este?". (Mititiuc, 1996, p. 15) Sunetul r este
ultimul sunet care apare în vorbirea copilului şi îl poate pronunţa spre vârsta de trei ani sau la unii copii
între trei şi patru ani. Toate celelalte consoane sunt articulate cu mai mare precizie şi este importantă
demonstraţia din partea părinţilor a modului corect de articulare a tuturor vocalelor şi consoanelor pentru
a nu se instala modul greşit de pronunţie din partea copilului. Este adevărat că la nivelul acestei vârste, a
perioadei antepreşcolare, limbajul copilului prezintă anumite particularităţi, precum: substituiri, omisiuni
sau deformări de sunete şi unele silabe care sunt fiziologice, se înscriu în limitele normalităţii tocmai
datorită faptului că aparatul fonoarticulator al copilului nu a ajuns la limita maturităţii. Aceste dificultăţi
apar la majoritatea copiilor şi sunt pasagere. Este foarte important ca părinţii să nu menţină acest limbaj
defectuos şi să ofere copilului un model de pronunţie corectă. Există părinţi care menţin această vorbire
defectuoasă pentru amuzament. Dar prelungirea acestor substituiri, omisiuni sau deformări de sunete şi
silabe după vârsta de patru ani nu se mai înscrie în limita fiziologicului şi atunci este necesară intervenţia
logopedică. (Jurcău & Jurcău, 1999, p. 60)
Totuşi se întâlnesc destul de frecvent familii care nu pun pe primul plan dezvoltarea unui
comportament verbal şi a limbajului corect la copiii lor, lasă timpul să rezolve diferitele întârzieri în
609
dezvoltarea limbajului sau nu intervin în corectarea pronunţiei defectuoase. "Este încă mic, de aceea
vorbeşte aşa!", "Este foarte drăgălaş şi amuzant cum vorbeşte!", "Aşa a vorbit şi fratele lui şi s-a corectat
singur.", "Este băiat şi oricum băieţii vorbesc mai greoi." Aceste stereotipuri frecvent întâlnite în gândirea
părinţilor, nu fac decât să menţină vorbirea defectuoasă a copiilor lor, să le întârzie dezvoltarea
limbajului, să le frâneze dezvoltarea psihică, emoţională şi chiar socială. Un copil care nu se face înţeles
are o stimă de sine scăzută, este marginalizat de către colegii de grădiniţă sau de şcoală şi de către
partenerii lui de joacă. La copiii cu intelect normal, manifestările tulburărilor de limbaj sunt trăite
dramatic, tocmai datorită conştientizării modului de pronunţie, pot manifesta apatie, dezinteres şcolar,
întârziere şi rămânere în urmă în îndeplinirea sarcinilor şcolare, dezinteres pentru lectură şi pentru scriere
corectă.
În concluzie, putem afirma că rolul părinţilor în dezvoltarea limbajului la copii este foarte
important, astfel modelul verbal oferit de ei este preluat de copil şi interiorizat, ceea ce subliniază faptul
că "cei şapte ani de acasă" au un rol hotărâtor şi in evoluţia limbajului la copii.
610
Rolul familiei în dezvoltarea personalității școlarului mic
Cei 7 ani de acasă

Lupu Mihaela Școala Gimnazială Buda- Zvoriștea
Concepția educativă, stilul și metodele ,,pedagogice” adoptate în viața de zi cu zi de către părinți,
sub forma cerințelor și a atitudinilor față de copil, joacă, un rol însemnat în formarea personalității
acestuia. Procesul însușirii regulilor și normelor comportării morale este deosebit de complex. Aceste
norme și reguli sunt transmise copiilor de către membrii familiei în care se dezvoltă copilul.
Condițiile psihologice indispensabile constituirii unor relații de comunicare corecte între copii, pe
de o parte, și între părinți și copii, pe de altă parte, sunt: încrederea reciprocă, atitudinile afective
reciproce, lucide, controlate, echitatea, respectul.
Copilul, mai ales cel de vârstă școlară mică, care prezintă sub influența unor părinți excesiv de
egoiști, de individualiști, o tendință exagerată de a domina pe ceilalți, de a se impune cu orice preț în
colectivul școlar în care își desfășoară activitatea, se închide tot mai mult în starea narcisistă, lumea din
afară căpătând pentru el doar un rol pur instrumental, acela de a servi la promovarea, sporirea și
întreținerea tendințelor sale egocentrice (egoiste). Numeroasele conflicte în care va intra cu colegii, ca
urmare a manifestărilor sale, dovedește că funcția de reglare și integrare într-o colectivitate a copilului nu
este formată și ca atare el nu se va putea acomoda în activitățile școlare. Nu se poate educa la copilul de
vârstă școlară mică, spiritul de ,,clasă”, dacă nu apare necesitatea interioară de a participa activ la viața de
colectiv. Dacă elevul acționează numai din constrângere, el va respecta formal cerințele școlare, însă va
înceta să le îndeplinească în momentul în care controlul extern va dispărea. Însușirile morale ale
copilului: curiozitatea, inițiativa și fermitatea în acțiuni, spiritul critic și autocritic, independența,
comunicativitatea, sociabilitatea, depind de o serie de trăsături pe care le are familia însăși, în care trăiește
copilul. Astfel, există familii active, a căror principala însușire este aceea de a se afirma, de a lupta cu
greutățile, de a se impune în societate; aceste familii încurajează formarea, mai ales la cei de vârstă
școlară mică, a încrederii în sine, a tenacității, a dinamismului. Familiile pasive, indiferente, indolente,
generează sentimentul de eșec, de neîncredere, de descurajare în lupta cu obstacolele. Alte climate
familiale prezintă drept trăsături caracteristice, fie o stabilitate, o constantă a vieții de familie, o respectare
fermă a unor principii și norme de viață și activitate, fie o instabilitate, caracterizată prin schimbări
permanente ale modului de viață, prin mutări dintr-un loc în altul.
Mulți părinți își limitează obligațiile, considerându-se datori doar în privința asigurării hranei
copilului, a îmbrăcămintei și a locului de dormit. Restul, apreciază ei, cade în sarcina, în primul rând a
școlii.
Chiar începând cu ciclul primar, de la cea mai fragedă vârstă, dacă copilul a ajuns să fure, cauza stă,
spun acești părinți, în el, în copil, căci ,,așa este el” sau în deficiențele procesului educativ școlar
,,învățătorii nu știu cum să-i ia, nu se ocupă îndeajuns de ei”. Numai în foarte puține cazuri părinții vor
declara că s-ar putea ca și ei să poarte o parte din vină; când recunosc lucrul acesta, ei nu pot să precizeze
în ce constă această vină a lor. Adeseori părinții își reproșează unul altuia deficiențele pe care copiii lor le
prezintă, considerând că sarcina educației copiilor aparține exclusiv soției. Ostilitatea dintre părinți face
ca școlarul mic, să se atașeze fie unuia dintre ei, fie să le fie ostil amândurora.
Copilul învață, adesea, să mintă printr-un act de imitare a comportamentului adultului, a acelui adult
care consideră minciuna ca fiind utilă, și care, folosind-o cu iscusință, în diferite împrejurări de viață,
dovedește că aceasta poate fi uneori avantajoasă. Duplicitatea, fățărnicia, falsitatea, se pot forma de vârste
fragede, dacă în familie el a fost pus frecvent în situația de a vedea cum părinții dovedesc, față de una și
aceeași persoană, atitudini contradictorii. Același lucru se întâmplă când unul dintre părinți îi cere
copilului, sub amenințarea unei pedepse , să nu dezvăluie un anumit fapt, obligând astfel copilul să mintă,
să-și formeze deprinderea de a ascunde adevărul pentru a salva anumite situații critice.
Dintre toate micro-mediile școlarului mic (școala, familia, grupul de joacă), familia are poziția cea
mai avantajoasă, dar și responsabilitatea cea mai mare, deoarece ea, în primul rând, determină adaptarea
acestuia, stimulând mimetismul (imitația comportamentului adultului) și asigurându-i, prin intermediul
solidarității dintre membrii familiei, a devotamentului dintre aceștia, a actelor de sacrificiu dezinteresate,
acel climat afectiv, necesar dezvoltării unei personalități echilibrate.
611
Rolul părinților este de a face educație în așa fel încât să nu fie nimic de refăcut mai târziu, adică
totul să fie bine de la început.
612
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI
Prof. Înv. Preşcolar:Lupuţan Daiana

Grădiniţa cu PN Tihău
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală".
Albert Einstein
“Cei 7 ani de acasă” îşi pun accent pe ceea ce devine un copil mai târziu şi anume OM.
caracterului psiho social.
Familia reprezintă primul mediu educativ care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului, de
protecţia acestuia, exercitind o influenţă atât de puternică, încât amprentele ei rămân uneori, întipărite
pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealutilor copilului, dorinţa de a participa la viaţa
sociala, culturală etc. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă, de conduită colectivă
şi de altruism, co mponente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul
educativ al “celor 7 ani de acasă”.
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
Procesul educativ al copilului trebuie să fie condus cu grijă şi afecţiune, oferindu-i şi cerându-i
numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, să îşi
însuşeacă modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- deprinderi de autoservire ;
- igienă ;
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi ;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative ;
- bune maniere şi comportament ;
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire) ;
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător ;
- consecvenţă în realizarea unei sarcini ;
- perseverenţă în realizarea unei sarcini;
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
BIBLIOGRAFIE:
1. NEGOVAN, V.,(2003), INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI, ED. CURTEA
VECHE, BUCUREŞTI
2. VRĂŞMAŞ E.A.,(2002) CONSILIEREA ŞI EDUCAREA PARINŢILOR r, ED. ARAMIS,
BUCUREŞTI
3. www.scribd.com
4. www.copii.ro
5. www.didactic.ro
613
SĂ CLĂDIM PAS CU PAS CEI 7 DE-ACASĂ!
- Studiu de specialitate -
Prof. înv. primar. Luțesc Daniela Violeta

Șc. Gimn. ,, Horea, Cloșca și Crișan” Brad,
Hunedoara
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o
binecuvântare pentru lume". (Mamie Gene Cole)
acasă. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare.
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele
trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să
scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e
răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
614
BIBLIOGRAFIE
615
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ - EDUCAȚIA PERMISIVĂ
Măcăneață Mihaela Persida – Colegiul Tehnic ”Viceamiral Ioan Bălănescu”

rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Acest lucru se întâmplă oriunde în afară
de școală, în cadrul mediului școlar situația se schimbă: un copil ”bun” sau care are cei 7 ani de acasă este
acela care stă nemișcat și rămâne tăcut. Copiii din generațiile actuale sunt numiți nepoliticoși, leneși,
iresponsabili, lipsiți de principiile de bază și răsfățați de părinți.
”Trăim într-o societate centrată pe copii, unde nevoile și dorințele acestora devin din ce în ce mai
prioritare.” Această idee pare, la rândul ei, de nezdruncinat, în ciuda modului în care se desfășoară viața
copiilor la școală, locul unde petrec o mare parte din viața lor. Aici sunt folosite diverse programe de
control comportamental, constând în variații pe tema mituirii și amenințării, pentru a-i face pe elevi să
respecte regulile la a căror elaborare nu au avut, cu siguranță, nicio contribuție. Nici azi accentul nu se
pune pe susținerea dezvoltării morale, ci pe obținerea supunerii. La modul mai general, descrierea pe care
John Dewey o face majorității școlilor este perfect valabilă: ”centrul de gravitate” este în afara copilului.
Spunem de fapt: aceasta este programa școlară, astfel te vom evalua, acestea sunt regulile și toate au fost
stabilite cu mult înainte de apariția ta. Nevoile și interesele tale nu vor influența în nici un fel ceea ce
facem și ceea ce așteptăm ca tu să faci.
Această atitudine este parțial rezultatul numărului crescut de elevi prezenți în clasă în același timp și
efortului și timpului necesar pentru a crea un mediu ”centrat pe elev”. Ideologia funcțională în această
situație este similară cu abordarea pe care o avem față de creșterea copiilor – o abordare definită prin lipsa
fundamentală de respect față de copii, prin presupunerea că cea mai bună modalitate de a pregăti copiii
pentru neplăcerile viitoare este să îi supui la neplăceri câtă vreme sunt mici, iar natura umană
demonstrează că nu poți realiza nimic fără utilizarea recompenselor și pedepselor ca stimulente pentru
învățare sau pentru un comportament amabil față de ceilalți. Procesul educativ al copilului trebuie condus
cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de
capacitatea de înţelegere.
Auzim peste tot că părinții de azi sunt mai permisivi, adică aplică un tratament mai uman copiilor,
le acordă acestora permisiunea de a avea ceva de spus în chestiuni care îi privesc, dându-le posibilitatea
de a se face atât auziți, cât și văzuți, le acceptă preferințele în loc să îi forțeze să se supună regulilor lor.
Să fii permisiv mai înseamnă că ești dispus să vezi când îți indică copilul că îi este foame, în loc să îi
obligi să mănânce și să doarmă atunci când îți este convenabil, că ești dispus să îi permiți să se joace, să
se bucure de tot ce are în jur, să se distreze, să își facă de cap uneori și să-l alini când plânge. În ziua de
azi creșterea permisivă a copiilor este înțeleasă ca metodă în care cerințele și limitele sunt rareori impuse,
iar copiii sunt liberi să facă ce vor.
Cei care critică ceea ce consideră a fi un stil indulgent de creștere al copiilor trebuie să
demonstreze, în loc să presupună de la sine, că acest stil este de vină pentru anumite trăsături ale copiilor
pe care ei le găsesc supărătoare. Totuși, părinții indulgenți care au rezultate bune în educarea copiilor
recurg la disciplină pentru a impune respectarea regulilor, însă e o versiune bazată pe manipularea
dezaprobării și a culpabilității, decât pe exercitarea brută a puterii.
Alfie Kohn spune că parentajul, în esență, este un proces care presupune atenție, sprijin, ascultare,
îndrumare, revizuirea propriilor idei, învățare și negociere. Vor fi zile când nu vom avea timp, pricepere
sau răbdare de a face lucrurile cel mai bine. Dar, dacă recurgem la a-i obliga pe copii să facă ceea ce vrem
sau dacă întrebuințăm forța pentru a-i împiedica să facă ceva, atunci copii vor reacționa negativ, se vor
îndepărta, iar părinții vor pierde teren în a-l ajuta să înțeleagă lucrurile neînțelese. Apoi copii nu învață
decât să se comporte la fel cu ceilalți atunci când consideră că este posibil și potrivit sau nu. Modelele de
conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-afectiv, în
care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale.
616
Aș concluziona după Alwin Duane că părinții au ajuns să acorde mai puțină importanță necesității
de a crește copii care să devină persoane obediente, dorindu-și mai mult ca aceștia să aibă capacitatea de a
gândi independent, că este mai important pentru copiii lor să devină buni cetățeni, dar să fie și fericiți.
BIBLIOGRAFIE
Kohn, Alfie,(2016), Mitul copilului răsfățat, Editura Herald, București.
617
Socializarea primară sau „Cei 7 ani de acasă”
Prof. MĂCELAR ÉVA-EMILIA

Grădinița „Mesevár”, Cristuru Secuiesc, jud. Harghita
Socializarea primară – etapa inițială a procesului educativ ce orientează evoluția copilului în primii
6-7 ani de viață, constituie fundamentul formării conduitelor și comportamentelor, regulilor, normelor,
valorilor care asigură bagajul informațional, afectiv, civic al oricărui om.
Familia este primul mediu social şi cultural al copilului, iar prin valorile pe care le transmite asigură
premisele dezvoltării sale intelectuale, morale şi estetice.
Mediul familial este absolut necesar pentru dezvoltarea armoniasă a copilului, însă cu condiția ca
acesta să fie sănătos.
La început, în condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate, părinții îi asigură copilului un program
al zilei care să respecte ore de somn, de alimentare, de joc și plimbări, necesare unei dezvoltării fizice
armonioase.
După vârsta de doi ani începe să se contureze personalitatea copilului. Este vârsta la care copilul
începe să fie atent la ceea ce se petrece în jurul lui. Imită conduite şi obiceiuri, are aceleaşi păreri cu cei
jur, își dezvoltă aptitudinile și primește noțiuni educative care contribuie la dezvoltarea personalităţii lui.
Dragostea părinţilor îi permite copilului să se dezvolte, să aibă încredere în forţele proprii, ceea ce îi
creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Educarea copilului într-o
atmosferă deschisă, bazată pe afecțiune şi încredere, face ca regulile să le perceapă în mod pozitiv, nu
precum îngrădiri ale libertății sale. În familie trebuie să se stabilească reguli realiste şi să i se spună
copilului dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Ambii părinți trebuie să fie consecvenţi în
educarea copilului.
La această vârstă copilul poate aprecia recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil este întărirea pozitivă – lăudarea lui când face o faptă bună,
iar ca pedeapsă - dezamăgirea, ignorarea părintelui este mai eficientă decât o ceartă.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire, ordinea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor
sarcini, exemplul, modelul parental este hotărâtor. În diverse moduri (povești, povestiri, întâmplări)
părinții le pot prezenta copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept sau nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportamente. Aceste noțiuni îl vor ajuta pe copil să se orienteze în evaluarea propriului comportament
şi a celor din jur.
Părintele trebuie să fie un model de valori integrate, să asigure stabilitate copilului, să răspundă
nevoilor copilului, să comunice cu el, să favorizeze viața lui socială, să fie în măsură să adopte atitudini
care să stimuleze copilul în dezvoltarea lui cognitivă, socio-emoțională și psihomotrică. Ca urmare a
acestor atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării
armonioase a personalității, va manifesta creativitate, initiativă, autonomie. Drept consecință a
încurajărilor și a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va
permite să obtină eficiență și succes în acțiunile întreprinse.
Construcţia progresivă a personalitații copilului se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, al
relaţiilor dintre aceştia şi copil.
În ultimii ani, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult, atât la nivel structural, cât şi la
nivel atitudinal. Legăturile sunt mai puţin durabile, sunt numeroase tensiuni şi conflicte intrafamiliale.
Problemele materiale, absenţa părinţilor din cadrul căminului datorită obligațiilor socio-profesionale
determină în multe familii o mai slabă preocupare pentru educaţia socio-morală a copiilor lor.
Căminul în care creşte, căldura sau indiferenţa acestuia, îi vor modela puternic modul de viaţă,
personalitatea şi integrarea socială.
Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective
intense este apt de a reacţiona pozitiv la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea
personalităţii, a imaginii de sine şi despre lume a copilului.
618
Grădinița este cel de-al doilea mediu care exercită influențe puternice asupra formării personalității
copiilor. Ea nu trebuie să corecteze singură greşelile de educaţie ale părinţilor, ci este nevoie de o unitate
de exigenţe şi de măsuri pentru o educaţie morală sănătoasă.
Calitatea educației moral civice la vârsta preșcolară este rezultatul unei activități educative
desfășurate cu dragoste și responsabilitate de educatoare în colaborare cu părinții care trebuie să continue
aceasta muncă de educație și acasă. De aceea este foarte importantă implicarea părinților în diferite
activități organizate de grădiniță: zile cu „Porți deschise”, concursuri, spectacole, activități
extracurriculare, activități de consiliere etc. unde îl pot vedea activând în alt mediu decât cel familial sau
pot afla informații noi despre preocupările, nevoile copilului lor.
Copiii îşi construiesc propria modalitate de înţelegere a lumii, învaţă interacţionând cu copiii, cu
adulţii şi mediul înconjurător, corelând noile experienţe cu ceea ce deja cunosc. Adulţii trebuie să ofere
materiale, sprijin copilului pentru a asigura valorificarea oportunităţilor de învăţare.
Când vorbim despre cei „7 ani de acasă” ne referim la educaţia pe care copilul a primit-o în sânul
familiei, la formarea personalităţii şi comportamentului său până merge la şcoală. Când spunem că are cei
„7 ani de acasă” ne gândim la un copil cuviincios, care ştie să salute, să spună „te rog”, „mulţumesc”, care
este respectuos cu copiii de vârsta lui şi cu adulţii.
Responsabilitatea celor 7 ani de acasă este o responsabilitate comună a educatorilor și părinților
deopotrivă. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau
poate toată viaţa, dacă nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale,
fluctuaţiile sentimentale, complexele şi multe problemele interioare ale adultului sunt în mare parte
consecinţa unei educaţii familiale defectuoase.
Cei ,,şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, copilul a
simţit iubirea, dacă fost obişnuit să-și arate afectivitatea faţă de cei dragi, să-i respecte pe ceilalți, să spună
adevărul, să aprecieze binele, frumosul, el va creşte iubitor, politicos, cinstit și responsabil.
Familia va rămâne un reper permanent în condiția individului, în manifestarea unor atitudini moral-
comportamentale și civice.
Bibliografie
 Dima, S.(coord.), Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti,
1997
 Dumitrana, M.,Copilul, familia și grădința, Ed. Compania, Bucureşti, 2000
 *** Educația timpurie în România, UNICEF, IOMC, CEDP - București, Ed. Vanemonde,
2002.
 Ionescu, M., Negreanu, E. , Educaţie în familie. Repere şi practici actuale, Bucureşti,
Cartea Universitară, 2006.
 Paun, E., Iucu, R. (coord.), Educația preșcolară în România, Iași, Ed. Polirom, 2002.
 Stănciulescu, E. ,Sociologia educaţiei familiale , Iaşi, Ed. Polirom, 2002.
619
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Propunător: Macovei Mihaela

Școala Gimnazială Nr.1 Todirești
Vorbim despre cei 7 ani de acasă și ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte în sânul
familiei, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine educat, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care are un comportament cuviincios față de cei din jurul său.
acasă.
propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. De asemenea, ea este cea care oferă copilului primele
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin
jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea
sa ca adult.
Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii. Aceștia sunt reflecția
noastră în societate, amprenta asupra dezvoltării și evoluției umane.
BIBLIOGRAFIE
620
7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. preșc. Macovei Minodora
Viața omului de mâine începe astăzi, începe din prima clipă de existență iar părinții sunt primiii
care ar trebui să se ocupe de bazele educației acestuia. În perioada preșcolarității, părinții trebuie să le
asigure copiilor nu doar condițiile materiale necesare dezvoltării psihofizice ci și bazele solide necesare
formării personalității viitorului adultului.
Cand vorbim de cei 7 ani de acasă, ne referim la educația pe care o primește copilul în familie, la
formarea personalității și la formarea comportamentului copilului care va merge în curând la școală. Cei 7
ani de acasă, adică buna cuviință, educaţia, bunele maniere, regulile morale reprezintă cheia integrării
sociale a individului.
Familia având triplă funcție socializatoare, reglatoare și individualizatoare participă în foarte mare
măsură la conturarea personalității fiecărui copil. Tot ea este cea mai sensibilă la trebuințele, la
manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului dezvoltării copilului, fiind acea instituție ce cuprinde ființe
legate în mod direct și vital de copil cum sunt mama și tata. Aceasta oferă atât un climat afectiv cât și
unul social și cultural. În mijlocul unei familii echilibrate, într-un mediu propice dezvoltării copilului de
vârstă preșcolară trebuie să fie asigurat un anumit regim igienico- sanitar necesar dezvoltării fizice
sănătoase și armonioase- să existe un program al zilei în care se respectă orele de somn, de activități , de
joacă, etc. Tot în familie, se dobândește și comportamentul moral ca rezultat al unor cerințe clare și
categorice ce trebuie însoțite mereu de respect și iubire pentru copil.
În urma acțiunii celor 7 ani de acasă apare „copilul bun” care este rezultatul sârguinței, cinstei,
inițiativei creatoare, sociabilității, politeții sau nu. Cultivarea dragostei de bine, de adevăr, la vârstă
preșcolară are nevoie de acțiune, de descoperire a virtuților de către copil nu de oferire a acestora de către
părinți. În descoperirea „binelui” familia trebuie să prezinte un cod de conduită în cadrul căruia regulile
sunt respectate atât de copii cât și de părinți în egală măsură, cerând copiilor să acționeze într-un anumit
fel, părinții trebuie să fie modelul, nu un factor derutant sau perturbator. Implicarea părinților în
problemele copiilor, în evenimentele din viața acestora le conferă acestora o anumită liniște, siguranță,
teama și frica putând duce la anumite blocaje de natură psihică și dezadaptare socială. Importantă pentru
dezvoltarea copilului este și promovarea adevarului. Tot în cadrul familiei, acesta trebuie să învețe că nu
există adevăruri mici sau adevăruri mari, după cum nu există nici minciuni mici sau minciuni mari și în
toate aceste teorii un rol hotărâtor îl are consecvența dintre vorba și fapta adultului.
Mugurii dragostei pentru frumos apar tot in familie și se manifestă ca o pregătire a bunului gust al
copilului pentru îmbrăcăminte, ținută fizică, frumusețe comportamentală sau frumusețea relațiilor cu cei
din jur. Odată cu trecerea timpului, această dragoste pentru frumos a preșcolarului se va regăsi în ordinea,
curățenia, decența, demnitatea și grija cu care va realiza doar lucruri de calitate atât sub aspect fizic cât și
spiritual.
Ajuns la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi grădiniță; educatoarele
trebuind să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi
să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor aspecte pe care familia nu a reușit să le acopere.
Familia și conviețuirea în mijlocul ei ar trebui să reprezinte leagănul în care copilul trebuie să
primească bazele rezistente, puternice ale viitoarei sale conștiințe și ale tuturor trăsăturilor sale care-l vor
defini ca viitor om matur, integru.
Bibliografie :
1. Barbu,H. & C.O., Pedagogie preșcolară, Ed. Didactică si pedagogică , București, 1999
2. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2000
3. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi. 2004.
621
,,IMPORTANȚA CELOR ,,7 ANI DE ACASĂ” ÎN EDUCAȚIA COPILULUI”
Profesor învățământ preșcolar: Macovei Simona-Mihaela

Grădinița cu Program Prelungit ,,Arlechin”
Localitatea Dej, Județul Cluj
Această expresie ,,Cei șapte ani de acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei
persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ,,cei 7 ani de acasă” este o
expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în
dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului.
Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să
indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil.
Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
la școală. Educțtia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Începând cu vârsta de 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Spre
exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa
şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă” un
mici propriile valori pe care urmeazã să le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde își
Regulile esențiale pe care părinții trebuie să le respecte în educația copilui pentru ca acesta să obțină
,,cei 7 ani de acasă” sunt următoarele:
1. Fii tu însuți un exemplu;
2. Învață-l să se poarte frumos și explică-i ce sunt bunele maniere;
622
3. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului;
4. Comunică cât mai mult cu el deoarece comunicarea este secretul unei relații solide între
părinți și copii;
5. Învață-l despre egalitate;
6. Nu abuza în niciun fel de copil, concentreaza-te pe disciplina pozitiva;
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimentele pentru că doar așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-si controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate;
8. Învață-l să spună mereu adevarul;
9. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta.
Bibliografie:
1. Gîgă, M., , ( 2003), ,,Cei 7 ani de acasă- Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura
Coresi, București;
2. Marinescu, A., (2017), ,,Codul bunelor maniere astăzi”, Editura Humanitas, ediție
aniversară, București;
623
Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii si cei sapte ani de
acasa
Prof. Madear Viorica Ana, Liceul Teoretic

“Nicolae Jiga” Tinca, Jud. Bihor
"Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor,
la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu
cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama... Familia ne apare mai
curand ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, in ciuda saraciei sale aparente de mijloace,
sa traiasca o viata reala si uimitor de intensa, viata lui proprie".
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.Micile abateri din
comportamentul copiilor spun multe despre educatia primita acasa, mai bine zis despre lipsa acesteia.Cu
cat parintii unui copil se implica mai mult in educatia acestuia, cu atat sansele dezvoltarii lui armonioase
sunt mai mari, iar rezultatele se vor vedea in viata lui de adult, in noua lui familie, pe care si-o va crea
peste ani.In general, un copil crescut intr-un mediu sanatos, intr-o familie in care parintii se respecta si se
iubesc, are sanse mult mai mari sa devina, la randul lui, un parinte model pentru propriii lui copii.
A educa un copil inseamna a-l ajuta sa se auto-controleze, inseamna sa-l incurajezi, sa-l indrumi ca
sa-si poata corecta singur greselile, sa poata gandi singur pentru el si sa se simta bine in pielea lui.Dupa
educatia primita in familie, copiii învaţă de la gradiniţa, de la doamna educatoare, de la doamna
învăţătoare şi de la toţi profesorii pe care ii vor avea in şcoală . Toţi aceşti oameni din jurul copiilor le
dau sfaturi, dar rolul principal in educaţia oricarui copil il are familia restransa, adica parinţii lui.De
asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine ca parintii să
acorde o atenţie deosebită inclusiv manierelor lor, dar şi anturajului. Coerenta e foarte importanta pentru
cei mici: daca ieri nu a avut voie sa faca ceva, atunci nici azi nu trebuie sa aiba voie.
înceapă inca de la o vârstă fragedă, adica dupa doi ani, când copilul déjà înţelege şi poate face conexiuni
între multe lucruri ce se intamplă în jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa la varsta frageda chiar si prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici
întind jucăriile către părinţii lor, este bine să li se mulţumeasca de fiecare dată. Numai asa vor deprinde
acest obicei sanatos de a mulţumi când primesc ceva. Copilului, oricat de mic ar fi, ar trebui sa i se
stabileasca niste reguli şi limite, care obligatoriu trebuie să fie respectate.
Copilul trebuie sa invete sa socializeze cu alti copii, sa se joace si sa fie in siguranta, pe tot
parcursul zilei. E un invatacel mereu dornic sa afle lucruri noi, dar cele mai importante lectii – sa aiba
rabdare, sa coopereze cu ceilalti, sa fie atent si prudent – nu are cum sa le invete de pe o zi pe alta. E
nevoie de cativa ani pentru a si le insusi cu adevarat si de foarte multa rabdare si perseverenta din partea
familiei.
Pentru ca un copil sa primeasca o educatie sanatoasa in familie, trebuie, in primul rand, sa i se
stabileasca niste reguli simple, pe intelesul lui, iar pentru a nu-l indeparta , trebuie sa fie laudat cand face
fapte bune, pentru a fi tentat sa le repete cat mai des. Parintii trebuie sa fie coerenti, sa nu faca exceptie de
la regulile stabilite, sa vorbeasca copilului cu respect si va constata ca acesta va fi mult mai cooperant,
decat daca i s-ar vorbi pe un ton ridicat, doar cu reprosuri.Nu se va spune niciodata unui copil ca este rau,
pentru ca, daca i se repeta acest lucru, va ajunge sa-i scada stima de sine si chiar sa creada asta despre el.
la şcoală.
Colaborarea familie-cresa sau familie-gradinita, in procesul de educare a copilului, are un rol
deosebit, in special, in forrmrea deprinderilor igienice. Copilul isi petrece cea mai mare parte din timp in
familie, care exercita o influenta deosebita asupra sa. Pe masura ce copilul creste, asupra lui actioneaza tot
mai multi factori educativi : cresa - gradinita - scoala, care continua si perfectioneaza educatia inceputa in
familie ; uneori, acestea o corecteaza sau o imbogatesc. Pentru reusita deplina, familia are obligatia sa tina
permanent legatura cu unitatile in care sunt institutionalizati copiii si sa sprijine munca depusa de factorii
624
educativi din aceste unitati. Pentru a asigura unitatea sistemului de cerinte este necesar ca asistentele si
educatoarele sa cunoasca conditiile de viata ale fiecarui copil in familie, iar, la randul ei, familia sa
cunoasca preocuparile pedagogice ale cresei si gradinitei. Procedandu-se in felul acesta, reusita muncii
educative este deplina.
Exemplul personal (parinte, membri de familie, prietenii acestora) este hotarator .
Politetea este o deprindere care incepe sa se formeze de la cea mai frageda varsta - varsta anteprescolara
si prescolara. Copilul trebuie obisnuit sa salute, sa ofere un obiect sau altceva in mod: politicos, sa
multumeasca pentru un serviciu facut, sa faca un serviciu cuiva din proprie initiativa si nu cu intentia de a
fi rasplatit, sa-si ceara scuze ori de cate ori este cazul.
Deprinderile de politete constau din obisnuirea copilului de a folosi unele formule de politete potrivit
situatiei.
Pentru formarea si consolidarea oricarei deprinderi este necesar ca parintii sa tina seama de
particularitatile de varsta si individuale ale copiilor, precum si de cele psihofizice. Caile si modalitatile de
educare trebuie adaptate varstei si puterii de intelegere a acestora.
Intrucat formarea si consolidarea deprinderilor se realizeaza in timp, este bine ca parintii sa insiste
pana la transformarea acestora in obisnuinte. Pe intreaga perioada se va manifesta unitatea de vederi in
cerinte, perseverenta, rabdare, intelegere, dar si exigenta.. Procedand astfel, copilul, de mic, se deprinde
cu o buna purtare. Aceasta este "cartea de vizita a familiei".
In concluzie, educarea unui copil este o arta care solicita multa rabdare si disponibilitate din partea
parintilor. Bazele educatiei fiecarui copil se pun in interiorul familiei sale, iar primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici.
625
CEI 7 ANI DE-ACASĂ
Prof. înv. primar MAEREANU ANISOARA

Școala Gimnazială Helikon Călărași
Deseori ne întrebăm : ,,Cum trebuie să se comporte părinții ca un copil să capete cei șapte ani de
acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită
în casa părintească. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun
exemplu la școală. Ea se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cu ceilalți. Educația trebuie să ducă treptat la reținerea unor manifestări negative.
Dacă un părinte dorește să își învețe copilul să se poarte frumos, trebuie să știe că bunele maniere
se predau cel mai simplu prin puterea exemplului. Dacă impune reguli, el trebuie să fie primul care să le
respecte. Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; trebuie limitat timpul petrecut
la televior sau calculator și concentrată atenția în arta conversației. Copilul trebuie învățat să iubească
lectura și cărțile, trebuie lăsat să se bucure de copilărie, să socializeze, să se distreze, să se relaxeze și mai
ales, să se joace din plin. Copilul nu trebuie abuzat în niciun fel (fizic, emoțional, verbal), trebuie învățat
să-și exprime emoțiile și sentimentele, doar așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și
controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Trebuie învățat să spună mereu adevărul, iar această
lecție o învață cel mai bine de la cei apropiați. Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui. Trebuie iubit
necondiționat! Indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură.
Acest lucru trebuie demonstrat zilnic prin gesture tandre, vorbe blânde, încurajări etc.
Anii petrecuți împreună sunt cei mai importanți, mai ales primii, când învață ce este viața și cum
trebuie să treci prin ea.
explica diverse lucruri ființei nou născute. În al doilea rând, cei șapte ani de acasă se arată în societate,
când vorbește cu una sau mai multe persoane, cum se comportă cu ele sau când pur și simplu este pus
într-o situație mai delicată. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece
copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la
baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul
deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament
conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele
deja deprinse din familie.
• Salutul - este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
• Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
• Comportamentul cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
• Înțelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
• Manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
626
• Recunoașterea greșelilor - „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
• Tact și toleranță - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Nu este de-ajuns doar sa fie controlat limbajul și
comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc),
precum și a dorințelor și nevoilor. Va trebui să fie impuse anumite restricții, conduite și chiar moduri de
rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările
frumoase din viață , cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a
fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar
mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
627
Prof. Maftei Ema

Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu
Motto
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală;pentru cei care fac parte din
ea dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
„Fiecare copil pe care îl educăm este un om pe care îl câștigăm.” (proverb francez)
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
Dragostea părinţilor ,baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul, îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului,pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai
rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă
este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum
copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea,el ştie că atunci când mama vine acasă trebuie
să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât
copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa
formulele de politeţe,îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul
învaţă prin imitaţie.
Vârstele de la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui
și al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine
şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial:
masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime,
628
lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură
că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să
inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin,
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
amândoi pătinții să fie consecvenţi în educarea copilului.
Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie
respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare,să nu uite
că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Școala este, în mod sigur, locul care umple de emoții inimile multor copii. Important este ca aceste
emoții să fie pozitive, ,, școala asigură pregătirea copilului pentru a-și asuma responsabilitățile vieții,
într-o societate liberă, democratică”.
Aici copilul învață cum să relaționeze adecvat cu alții, cum să se organizeze, ce înseamnă să
respecți un program, învață să ia decizii, să-și stăpânescă anumite dorințe, să renunțe la o serie de lucruri,
să socializeze, să se integreze în colectivitate, să se adapteze. Copilul, acasă și la școală trebuie obișnuit să
respecte regulile grupului, dar nu să se supună orbește.
Copilului nu trebuie să i se impună ceva. Nu le putem interzice să învețe ce este lumea. Mai bine să
le-o arătăm și să înțelegem alături de ei că toate acțiunile noastre au o explicație și că fiecare suntem
rezultatul a ceea ce facem.
Ca dascăli, sa-i educăm pe elevi pentru libertate și pentru a cunoaște, învățându-i că au voie să facă
orice, atâta timp cât respectă legea, morala și normele bunul simț.
Omul matur, fie că este părinte sau dascăl, trebuie să fie un exemplu prntru copii. Adică, disciplina
din familie, punctualitatea, programul ce trebuie respectat și, mai ales, fară violență, contribuie la
înrădăcinarea celor 7 ani de acasă, la obținerea de roade benefice și o practică a bunelor maniere, în
familie și în societate. Copilul trebuie învățat că nimic nu i se cuvine pur și simplu, că totul trebuie
obținut după fapte și merite, în funcție de devotamentul și afecțiunea depusă, ca un șnur de mărțisor care
bucură inimile tuturor, indiferent de vârstă și loc.
,,Pentru a trăi între oameni, trebuie să știi să te porți ca oamenii”, spunea J.J. Rousseau, fiind cât se
poate de adevărat și de real indiferent de context.
Cei şapte ani de acasă, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă.
În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delincvenţă din rândul tinerilor
(şi nu numai) au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul/fiica sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Fiecare părinte ar vrea ca să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, la teatru sau în vizită la rude,
pe terenul de sport.
Educația făcută de primii educatori și părinți se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție
de personalitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Părinții trebuie să conștientizeze că „singura
investiție de valoare , niciodată falimentară” pe care o familie o poate face pentru copil „este investiția
pentru mintea și sufletul acestuia”și că în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament , atitudini , limbaj , iar modelul parental își pune amprenta asupra viitorului adult.
629
Cei 7 ani de-acasă
Sunt destul de mic și un pic peltic
Dar un lucru e recunoscut
Acasă la plimbare și-n orice împrejurare
Sunt bine crescut!
Ești bine crescut!
Spun, bună dimineața! când mă trezesc

După ce mănânc, spun, mulțumesc!
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Și atunci când plec, spun la revedere!
Spui, la revedere!
Vreau să știți că eu sunt atent mereu

De ceilalți din jurul meu imi pasă
Și chiar de-s mai mic, că am să pot să zic
Șapte ani de-acasă!
Ai șapte ani de-acasa!
Spun, bună dimineata! când mă trezesc

După ce mănânc spun, mulțumesc!
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Și atunci când plec spun, la revedere!
Spui, la revedere!
Bibliografie:
„Cei şapte ani de acasă” de Michiela Poenaru
„Codul bunelor maniere pentru copii” de Marinela Gheorghe
630
MANIERELE IN CRESTEREA COPIILOR
-A MUST HAVE-
Maghiar Monica
Sc. Gim. Iacob si Ioachim Muresanu Rebrisoara
Cel mai greu lucru la copiii de azi este sa invete bunele maniere fara sa le vada la nimeni.
(Fred Astaire)
Manierele se schimba constant de la un secol la altul, de la o generatie la alta. Zilele in care copiii
stateau efectiv in jurul nostru intr-o postura excelenta si impecabila, la papion si rochie scrobita, au apus
de multa vreme. Acum suntem in 2018 iar copiii nostri cool, fashionisti si moderni alearga pe langa noi
cu sosete desperecheate si cu parul aranjat in stil cu tepi. Chiar si asa, nu trebuie sa consideram ca ar fi
oarecum indicat sa abandonam in a le insufla acele principii care ii ajuta sa se integreze si sa se faca
placuti de alti copii si adulti dintr-o societate plina de prejudecati. Si nu se face aici referire la
popularitate, ci din contra, a iesi in evidenta prin politete si comportament decent, prin a-i ajuta sa faca o
impresie buna oriunde ar merge.
Se poate considera ca exista trei idei principale in spatele bunelor maniere ce le folosim azi:
obiceiul, consideratia si bunul simt. Obiceiul se poate referi la inclinatia de a face anumite lucruri
manierate cum ar fi stransul mainii sau ridicarea palariei. Consideratia este cea mai importanta trasatura
ce sta in spatele unor bune maniere. S-a ajuns pana in punctul in care consideratia si politetea sa fie
considerate oarecum sinonime. A te purta cu consideratie inseamna pur si simplu a te gandi la modul in
care cealalta persoana se simte. A fi obraznic sau necioplit cu cineva nu inseamna maniere proaste doar
pentru ca o carte spune acest lucru ci pentru ca provoaca ranirea sentimentelor cuiva. Aproape toate
bunele maniere au in spatele lor bunul simt. Daca se sta in spatele unui lift plin cu persoane nu este deloc
manierat sau cu bun simt sa iti faci loc cu coatele pana in fata pentru a iesi primul. Acestea ar fi ideile de
baza pe care oricine ar dori sa le insufle copiilor sai in cei 7 ani de acasa: bunatate, consideratie si bun
simt. Urmatoarele sugestii, ce se adreseaza, bineinteles, copiilor, pot contura o idee a ceea ce inseamna sa
ai cei sapte ani de acasa.
Manierele acasa Acasa este locul in care ar trebui sa invatam de la cele mai fragede varste cum sa
convietuiesti cu cei din jurul tau. Toti membri unei familii ar trebui sa respecte drepturile si sentimentele
celorlalti si sa incerce sa asculte atunci cand cineva are ceva de spus, fie ca este vorba de un copilas de 3
ani sau de bunica in varsta. Un alt aspect important ce se invata in viata in familie este confidentialitatea
(nu cauta prin sertarul, hartiile, biroul, dulapul altcuiva fara permisiune, nu citi corespondanta sau jurnalul
altcuiva, nu da afara din casa).
Manierele la masa Aici sunt enumerate doar cateva dintre manierele ce ar trebui tinute minte
atunci cand luam masa acasa, in vizita sau la restaurant: cere politicos sa ti se inmaneze mancarea ce nu
se afla in imediata apropiere; daca mancarea este prea fierbinte asteapta sa se raceasca si nu sufla pe ea;
nu scuipa inapoi in farfurie mancarea din gura daca nu iti place gustul sau daca este prea fierbinte ci
elimin-o elegant intr-un servetel; nu vorbi cu gura plina; foloseste tacamurile; nu te aranja la masa;
Manierele musafirului Cu totii stim ca este foarte important sa fi manierat atunci cand se doreste a
fi o gazda primitoare, insa, la fel de important este si sa fi un musafir manierat: nu vizita pe cineva
nechemat, nu sta prea mult in vizita, ofera ajutorul la servire, multumeste pentru atentia primita.
Manierele pe strada La acest capitol lista de sfaturi pentru a avea bun simt poate fi infinita insa voi
puncta doar cateva aspecte ce se considera a fi foarte importante, avand in vedere ca este un domeniu
public: pastreaza curatenia, nu te opri in mijlocul drumului pentru o discutie cu cineva, nu fixa cu privirea
si nu rade de nimeni, nu intoarce pivirea dupa cineva, daca te lovesti din greseala de cineva, cere-ti scuze,
nu bloca intreg trotuarul, sau, daca se intampla sa doresti sa depasesti un grup ce ocupa intreg trotuarul
spune ,,Dati-mi voie, va rog..." sau ,, Pardon" si ulterior, ,,Multumesc".
Manierele la scoala Lucrand in acest domeniu pot spune ca nicaieri un copil nu isi arata mai bine
cei sapte ani de acasa decat la scoala. Aici are loc o adevarata expunere, ilustrare si influentare reciproca
a tuturor comportamentelor, fie ele bune sau rele. Aici putem aminti: nu mesteca guma in ora, nu manca
sau bea in timpul orei, nu sta cu caciula, gluga pe cap in clasa, ridica-te in picioare si saluta atunci cand
631
un profesor intra sau paraseste sala de clasa, nu te impinge in alti colegi, nu pune piedica, nu strica
bunurile scolii si asa mai departe.
Vin in completarea celor de mai sus cu urmatoarele reguli de politete ce vor servi bine copiilor la
maturitate si vor fi pregatiti pentru succes in viata. Atunci cand adultii nu au loc pentru a sta jos, copiii ar
trebui sa sta pe covor sau in bratele noastre. Ei vor face acest gest politicos din reflex, dupa ce va fi
repetat in varii ocazii cu parintii; cuvintele magice ,,te rog" si ,,multumesc" ar trebui sa faca parte din
vocabularul zilnic al unui copil. Un alt gest manierat ar fi ca atunci cand adultii vorbesc, copiii sa nu
intrerupa discutia. Acest lucru e destul de dificil de realizat mai ales din moment ce variate carti de
specialitate in domeniul dezvoltarii emotionale la copii indruma parintii sa lase din mana orice ar avea de
facut si sa isi indrepte atentia inspre copil. Insa, orice ar avea copilul de spus, poate astepta pana la
sfarsitul conversatiei.
Se va intampla ca nu fiecare zi sa fie un succes in a invata copilul nostru sa fie manierat insa daca
se persista, ii vom vedea in cele din urma ca vor face de cele mai multe ori lucrul corect. In concluzie,
bunele maniere trebuie sa faca parte din programul de educatie al oricarui copil deoarece il vor ajuta sa-
si dezvolte simtul respectului de sine si încrederea în propria persoana. Iar felul in care va folosi cuvintele
va avea efect asupra oricarui gen de relatie pe care o are. Pregatit inca de mic in acest sens, el va deveni o
persoana adulta manierata si placuta de cei din jurul sau.
632
( Încă e valabilă expresia!)
Prof. înv. primar Magirescu Viorica-Lenuta

Scoala Gimnaziala Scorteni,judetul Bacau
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este
respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna
dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă
cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt
nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu
se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii
singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă
şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de
joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi.
moş Ene.
şcolii.
633
Diploma celor 7 ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților!
Prof. Măgurean Maria Crina

Școala Gimnazială Baia Sprie, Maramureș
binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i
dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar
este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât
mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii
lui. Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă,. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât
printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cea mai importantă educaţie a unui copil
are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de
la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul
nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor noştri.În această situație putem opera cu termenul
de educație informală.
Educaţia informală reprezintă totalitatea influenţelor educative nesistematice, neorganizate,
nesubordonate unor obiective şi finalităţi explicite, care se exercită asupra individului. Ea e produsul
experienţei de viaţă a individului. Educaţia informală include experienţele trăite sau valorile încercate în
viata cotidiană. Cele mai semnificative influenţe informale sunt cele exercitate de massmedia, de unele
aspecte ale vieţii în familie (exemplul părinţilor, atitudinile manifestate de ei), influenţele exercitate de
grupurile de prieteni, colegi , dar şi de diferite instituţii culturale (muzee, teatre, biblioteci etc), religioase,
politice, militare, sindicale ş.a. Cadrul moral, în care trăieşte omul este familia, mai precis, familia
creştină. Aici se formează personalitatea!
Familia este un aşezământ dumnezeiesc, prima instituţie întemeiată de Însuşi Dumnzeu, de
asemenea, familia are şi o însemnată importanţă socială fiind adeseori, numită “celula mamă a societăţii”
şi cea mai importantă alcătuire socială “de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi mai ales existenţa
întregii omeniri”. S-a mai spus ca omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), adică pentru a trai
impreuna cu semenii sai. Cea dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai familia. Pe familie se intemeiază
apoi toate celelalte forme de viaţă obştească. Familia este izvor de întărire morală, în sânul ei îşi primeşte
copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Caci, dacă temelia
bunei creşteri a copilului este dragostea şi înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai
bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în masura cea mai mare şi numai ei au prilej
potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor. .Copiii sunt oglinda părinţilor! Ceea ce
este tragic este faptul că exista părinţii care nu s-au ocupat de educarea şi creşterea copiilor într-un mod
normal şi au fost aproape indiferenti la ceea ce face copilul. Acest lucru a dus în majoritatea cazurilor la
apariţia unor tineri debusolaţi care ajung să se drogheze, să abandoneze şcoala, sau chiar mai rău, să
comită infractţuni grave. Comportamentul agresiv al copiilor are la bază, în majoritatea cazurilor, situaţii
concrete din interiorul familiilor. Fie că vorbim despre statutul de victimă a abuzului din partea unuia
dintre părinţi sau a altor membri ai familiei, fie că vorbim despre situaţia în care copilul este martor la
situaţii de violenţă fizică sau verbală. De multe ori, agresorul adoptă violența ca ultimă posibilitate de
defulare și exprimare, fiind la rândul său abuzat ori neglijat. Cauzele cel mai des întâlnite care determină
astfel de comportamente ale agresorului pot fi lipsa de empatie, egocentrismul, orgoliul, superficialitatea
relațiilor umane, și, mai ales, expunerea și preluarea unor modele de comportament similare – de cele mai
multe ori, copilul reproduce cu semenii săi ceea ce vede acasă. Rezultatele şcolare şi integrarea fericită în
colectiv sunt două consecinţe sigure ale bunelor maniere la şcoală.
Părinţii devin sclavii unei societăţi materialiste, care pune accentul pe realizarea profesională şi care
îi obligă să petreacă atât de multe ore la serviciu şi să cheltuiască atât de mulţi bani, încât nu le mai
rămâne timp să-şi întărească relaţia cu copiii. La nivelul judetului, prin vocea ierarhilor,în predica
duminicală, se sublinia acest aspect al destrămării familiei. Femeia, vrând să-şi câştige independenţa
financiară, îşi neglijează familia, copilul, astfel legătura strânsă mamă-copil este periclitată. Lipsa
634
părinţilor, antrenaţi în problemele cotidianului, determina schimbarea rolurilor> dadaca, profesorul, de
cele mai multe ori suplineşte părintele. Mulţi părinţi pur şi simplu „renunţă la autoritatea lor“. În această
situaţie, cei mici cresc la voia întâmplării sau, în cel mai bun caz, cu un minimum de îndrumări privind
comportarea.Uneori, se pare că atitudinea părinţilor privind disciplina este modelată de experienţele
negative trăite de ei în copilărie. Vor să fie prieteni cu copiii lor, nu să aplice pedepse.
Din dorinţa şi grija de a-i face cît mai buni şi mai fericiţi, părinţii simt o datorie faptul de a le oferi
copiilor pilde personale cît mai bune în propăşirea lor spirituală, inclusiv în domeniul vieţii morale.
Bibliografie:
• Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, 2005, 22 pag.
• Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Familia azi. Probleme pastorale şi sociale, în rev. “Glasul
Bisericii”, anul LVII (2001), nr. 9-12,
• Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001,
635
Importanţa educației copiilor în familie - o educație pe toată durata vieții
Profesor învăţământ preşcolar: Mahu Felicia

Fiecare copil beneficiază de mai multe tipuri de educație, cum ar fi educația familială, educația
preşcolară, primară , generală, învățământul universitar și așa mai departe. Orice tip de educație este
benefică, dar, după părerea mea, educația familială este cea mai importantă, o educație pe toată durata
vieții.
În primul rând, educația în familie este prima lecție pentru copii, deci educația familială are o
influență directă asupra calității lor, cu alte cuvinte, educaţia în familie contribuie la succesul
copiilor în viitor. De exemplu, dacă o persoană are o educație familială bună în copilărie, poate
dezvolta obiceiuri sănătoase, cum ar fi încrederea, optimismul
în viață, ființă curajoasă față de dificultățile vieţii, politeţea faţă de toată lumea și așa mai departe. Și, un
copil care simte iubire puternică de la părinții săi va învăța să iubească pe alții. Dar dacă copilul este mai
puțin iubit de părinții lui are probleme psihologice în viitor. Aşadar, iată câteva argumente că educația în
familie joacă un rol important în întreaga educație a unui copil ca persoană. Mai mult, părinții sunt primii
profesori în viaţa copiilor, aşadar copiii întotdeauna trebuie să învețe de la părinții lor și să-i privească ca
pe nişte idoli. Deci, părinții trebuie să acorde mai multă atenție la ce fac și la ce spun.
În istoria Chinei, există o poveste care poate fi foarte convingătoare pentru această discuţie: „
odată acolo a fost un om numit Zengzi, un student a lui Confucius. Într-o zi soţia sa a vrut să meargă la
cumpărături, dar fiul ei a plâns și a vrut să-l ia cu ea. În cele din urmă, i-a promis copilului că va ucide
porcul și va face o masă mare din el, calmându-l pentru moment. Când ea a venit înapoi acasă, surpriza
mare a fost a ei, l-a găsit pe copil cu un cuţit în mână gata să ucidă porcul. Ea l-a împiedicat în grabă și i-a
spus că tocmai l-a înșelat, dar copilul a crezut ce i-a promis mama”. Iată cum tot ceea ce a făcut și tot ceea
ce a spus a avut o mare influență asupra copilului. Dacă ne-am rupt promisiunea, el va învăța de la noi să-
și încalce promisiunea în viitor. Potrivit acestei poveşti, eu crede că importanța educației în familie nu
mai este îndoielnică. Nu în ultimul rând, familia este prima școală și mediul care are cea mai
mare conexiune cu copiii. Un bun mediul familial poate schimba copiii. O altă istorioară din cultura
chineză ne spune ca un copil pe nume Mengzi, a fost obraznic lui îi plăcea să imite alte persoane din jurul
lui. Deci mama sa și-a mutat casa de trei ori pentru a găsi cel mai bun mediu pentru Mengzi. În cele din
urmă s-au mutat într-o casă de lângă școală. Ascultând zilnic sunetele lecturii de la școală, Mengzi şi-a
dezvoltat obișnuința de a citi în fiecare zi, care l-a ajutat să devină o persoană grozavă, aşa cum am
menționat mai sus, nu este îndoială că acolo unde este educație în familie este cel mai
multe important lucru pentru copii.
Pe de o parte, părinții ar trebui să acorde mai multă atenție comportamentului propriului scop în
care sunt suficient de buni pentru a fi un idol pentru, părinți să dăruiască dragoste copiilor,
necondiţionat, în aşa mod ăn care şi ei să poată iubi alte persoane într-un mod corect. În plus, părinții ar
trebui să arate mereu calităţile lor bune, cum ar politeţea, onestitatea, optimismul, părinții jucând un rol
foarte important în educație, astfel încât îmbunătățirea comportamentului părinților ar trebui pusă pe
primul loc. Pe de altă parte, părinții ar trebui să aibă grijă și mai mult de copiii lor cu scopul de a corecta
gândurile greșite și comportamentul greșit . În primul rând, este mai bine pentru a le cere copiilor să
citească câteva cărți de beneficii, să urmărească câteva videoclipuri benefice sau să asculte la unele
cântece benefice despre ceea ce este un comportament bun pentru ai învăța cum să se comporte ei înșiși în
public. În al doilea rând, părinții ar trebui să le spună copiilor lor faptul că, dacă aceștia fac unele lucruri
bune, ele vor fi lăudate, în timp ce, dacă fac ceva greșit, ei vor fi pedepsiți, pentru ca ei să-și poată
reaminti să se comportă bine În al treilea rând, părinții ar trebui să le spună întotdeauna copiilor lor ce
este corect și ce este greșit pentru a evita învățarea unor lucruri rele de la televizor sau de la alte surse.
În general, fiecare succes depinde de un început de succes. Deci educația în familie, prima educație din
viața noastră este cea mai importantă parte a educației noastre pe viață, trebuie să încercăm tot ce putem
pentru a rezolva problemele din învățământul din familie.
636
Cei 7 ani de acasă
Prof. Maican Marilena-Iuliana

Liceul tehnologic Emil Racoviță, Roșiori de Vede
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire.
Cei 7 ani de acasă reprezinta o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l invăța să
scrie, citească și a deveni un bun exemplu la scoala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cat de
manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți.
Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult.Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra
dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există
factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict
de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
637
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2.
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil,
R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii,
Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
638
Prof. înv. primar Maier Ana- Maria

Șc. Gimn. ” Ax. Sever” Aiud, Alba
Educația unui copil nu constă numai în a-lîinvăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu
la școală Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalț
i.
Iată câteva reguli esențiale în educația și cresterea copilului până la 7 ani
• Invață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
• Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
• Comunică cât mai mult cu el, comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
• Invață-l să iubeasca lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi,
• Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
• Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal.; evită educația cu "palma la fund" și
• Invață-l să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
• Invață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
• Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de
• Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de
locuit,îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă
primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
BIBLIOGRAFIE:
CREŢU ELVIRA Probleme ale adaptării şcolare. Ghid de perfecţionarea activităţii aducatoarelor şi
învăţătorilor, Ed. ALL EDUCATIONAL,Bucureşti , 1999.
DOLEAN IOAN Meseria de a fi părinte. Ed.ARAMIS, Bucureşti, 2002.
639
IMAGINEA MAMEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Prof. MAIER Arnold

Colegiul Național ”Kölcsey Ferenc” Satu Mare
“Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor.”
(William Makepeace Thackeray)
Mama! Ce cuvânt fermecător şi înălţător! Întâiul nostru cuvânt! Un sentiment de dragoste şi o

imagine sfântă ne apare în faţa ochilor atunci când îl rostim! O privire caldă şi ocrotitoare ne urmăreşte
fiecare pas al vieţii.
Atunci când suntem nesiguri, când ne este frică, când ne este foame, când ne este frig, când suferim,
când avem nevoie de ocrotire şi de iubire, când suntem singuri ... şi ne este teamă, dorim ca Mama să se
afle lângă noi şi să ne ocrotească, oferindu-ne ceea ce numai ea poate în modul cel mai sincer şi cel mai
curat – dragostea.
Voi încerca să exprim ce înseamnă pentru mine Mama. Mama înseamnă dragoste, iubire
necondiţionată, ajutor, sacrificiu, călăuză, prietenie, sfetnic, sinceritate, sprijin ...
Voi apela la literatură română pentru desăvârşirea a tot ce presupune conceptul de „Mamă”.
Începând cu poeziile populare, doinele şi baladele au cântat în cuvinte simple dragostea copilului pentru
Mamă şi, mai ales, dragostea Mamei pentru copil. În basme, Mama este cea care deţine batista fermecată,
din sângerarea căreia află că feciorul îi este în primejdie şi astfel porneşte să-l caute, izbutind să îl ajute.
Folclorul românesc aduce un elogiu impresionant Mamei, de la îngânările de leagăn până la oraţiile de
nuntă sau bocete. Cântecele, doinele, baladele nostrea prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama
bună, dreaptă, hotărâtă, activă, care caracterizează femeia-Mamă din literatura română.
În epoca marilor clasici, paginile închinate Mamei, primesc un rol hotărâtor în literatura română.
Sunt deosebit de sugestive versurile poeziei „O, mamă...” de Mihai Eminescu: „O, mamă, dulce mamă,
din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; / Deasupra criptei negre a sfântului
mormânt / Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, / Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... /
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Opere însemnate ale epocii au în centrul lor imaginea Mamei: „Doamna Chiajna” de Al.
Odobescu, „Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de George Coşbuc etc. „Amintirile din copilărie” ale lui
Ion Creangă prezintă dragostea pentru Mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi ca scriitor:
„Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.
Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se
ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar
s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu...
Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc
bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i,
gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat,
şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul
ce-i bine şi ce-i rău.”
Sunt remarcabile cuvintele lui Alexandru Depărtăţeanu din opera „Mama”:
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă.
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.”
Sunt remarcabile versurile lui Nichita Stănescu din poezia „Cea mai scumpă de pe lume”: „Spune-
mi care mamă-anume / Cea mai scumpă e pe lume? / Puii toţi au zis de păsări, / Zarzării au zis de
zarzări, / Peştişorii, de peştoaică, / Ursuleţii, de ursoaică, / Şerpişorii, de şerpoaică, / Tigrişorii, de
tigroaică. / Mânjii toţi au zis de iepe, / Firul cepii-a zis de cepe, / Nucii toţi au zis de nucă, / Cucii toţi au
640
zis de cucă, / Toţi pisoii, de pisică, / Iară eu, de-a mea mămică. / Orice mamă e anume, / Cea mai scumpă
de pe lume!”
Mama este fiinţa căreia îi suntem datori cu un respect profund, căreia îi mulţumim pentru faptul că
ne-a adus pe lume, dăruindu-ne cel mai frumos cadou pe care-l putem primi – viaţa. Primul zâmbet,
primul pas, primul cuvânt, o carte cu poveşti, copilăria cu toate tainele ei, totul sunt legate de Mamă.
Mama este o zână ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi.
Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în care se îmbină recunoştinţă, încredere, veneraţie,
duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice deosebite, care
impresionează prin sinceritate şi căldură. În final, ne lăsăm visul şi gândul să zboare purtate pe aripi de
vers eminescian: „O, mamă, dulce mamă ...”.
641
DESPRE FEMEIE , DESPRE MAMĂ
Prof. Măierean Carmen Mihaela

Liceul Tehnologic Agricol Bistrița, BN
“La începutul tuturor lucrurilor mărețe se află o femeie.”
Alphonse de Lamartine
Luna martie apare în tradiția orală a ultimilor ani ca fiind luna femeilor, luna în care mamele,
soțiile, fiicele sunt sărbătorite , este luna când femeile devin (pentru scurt timp) centrul universului, când
toți ochii sunt îndreptați spre aceste făpturi atât de gingașe, atât de fragile și în același timp atât de
puternice. Femeile reușesc prin simpla lor prezenţă să facă viaţa mai interesantă, lumina mai blândă,
greutăţile mai uşoare, durerile mai suportabile, provocările mai mari, competitivitatea mai acerbă! Dar de
unde ideea aceasta de a sărbători femeia?
Femeia era sărbătorită încă din preistorie. În mezolitic ”artiștii epocii” au început să realizeze
sculpturi de femei, cele mai multe fin d obeze. Acestea sunt , de fapt, primele lucrări de manifestare
artistică și spirituală ale speciei umane. Aceste statuete reprezintă femei cu forme voluptoase, capul,
picioarele și brațele sunt tratate neglijent. Numite de arheologi ”Venus” se presupune a fi una dintre
primele manifestări religioase pre-mitologice de adorare a unei zeiței-mame a fecundității și fertilității. În
neolitic (epoca pietrei perforate și șlefuite), perioada în care societatea umană cunoaște o serie de
modificări în plan economic, social și spiritual, aşa cum arăta şi Mircea Eliade a existat o legătură directă,
mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater) exprimată printr-o
mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi
locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc.. În
antichitate statutul femeii varia de la o societate la alta, dar în general statutul femeii era inferior față de
statutul bărbatului și totuși femeia este o constantă atât în lumea egipteană, greacă și romană, au existat
nenumărate femei care prin însușirile lor au reușit să se impună: Nefertiti, Phryne (curtezana din Grecia
Antică, a servit drept model marelui sculptor Praxitele pentru statuia zeiţei Afrodita), Elena din Troia,
Salomeea, Cornelia ( mama fraților Grachi), Cleopatra etc. Și totuși, ziua mamei era sărbătorită și în
antichitate în cadrul unui festival dedicat zeiței Rhea în Grecia. În Evul Mediu , în întreaga Europă,
ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică naturii lor, femeile trebuiau excluse de la
putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să domnească.
Mișcarea de emancipare a femeii a demarat abia în secolul al XVIII-lea, în cadrul curentului
iluminist. Accesul la învățământul superior le-a fost permis femeilor abia în cea de-a doua jumătate a
secolului XIX, ca urmare a revoluției de la 1848-1849, ”primăvara popoarelor” așa cum mai este
cunoscută. Programele revoluției propun pe lângă un program de modernizare a societății cu influențe
asupra întregului proces de dezvoltare economică, politică și socială și pun mare accent pe emanciparea
femeii prin cererea de drepturi egale pentru ambele sexe, în aceeași perioadă mișcările pentru drepturile
femeii au crescut în amploare în mai multe zone ale lumii, chiar și în Statele Unite, astfel lupta pentru
egalitate devenind un fenomen global, nu doar european.
Ziua Internațională a Femeilor - 8 martie - a luat naștere în urma unui protest , în 1908, la
New York, când 15000 de femei au cerut reducerea zilei de muncă, salarii mai mari și condiții mai
bune de muncă şi dreptul la vot, iar în 1909, potrivit unei declaraţii a Partidului Socialist din America,
Ziua Internaţională a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie. Un an mai târziu, în 1910, în urma unei
Conferinţe a Muncitoarelor de la Copenhaga, unde au participat peste 100 de femei din 17 ţări, s-a hotărât
ca Ziua Femeii să fie sărbătorită în aceiaşi zi peste tot în lume, data de 8 martie fiind aleasă abia în 1913.
În țările baltice ziua de 8 martie este sărbătorită ca ziua mamei, în România legislația actuală precizează
că ziua mamei este o sărbătoare publică și se sărbătorește în prima duminică a lunii mai.
Data de 8 martie este asociată cu primăvara, iar unul dintre principalele simboluri ale acestei zile
sunt florile și mărțișorul. Se spune că fetele care vor purta mărțișorul în prima perte a lunii martie vor
avea noroc tot anul, iar ziua de 8 martie trebuie dedicată iubirii și respectului față de femeile din viața
noastră.
Copiii se implică cu plăcere în activitățile dedicate Zilei Internaționale a Femeii prin realizarea de
mărțișoare, felicitări, desene, scopul fiind de a aduce mulțumiri celor care le oferă dragostea lor
642
necondiționată. Astfel , în perioada 1-8 martie, elevii bistrițeni în colaborare cu Muzeul Județean au adus
zîmbetul pe buzele doamnelor și domnișoarelor prin oferirea de mărțișoare realizate cu drag de ei.
Bibliografie:
1. Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Europa medievala (sec.V-XV), Editura Fundației
România de Mâine, București, 2003.
2. Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2003.
3. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic,
2000.
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_lumii.
643
Familia, grădinița și cei șapte ani de acasă
Prof. înv. preșc. Măiereanu Georgeta-Alexandra

Omul devine om numai prin educație, iar educația, la randul ei, trebuie să se silească să urmeze
mersul simplu al naturii, oricat de departe ne-ar conduce. J. H. Pestalozzi
Când se vorbește despre despre cei șapte ani de acasă cu siguranță ne vine în minte educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, de la cei cu care conviețuiește, ei contribuind la formarea personalităţii şi
caracterului copilului. Sintagma cei șapte ani de acasă ne face să ne gandim la un copil cu bun simț, bine
crescut, un copil politicos, care ştie să salute, să mulţumească, să se comporte cuviincios în diverse
situații, atat în preajma adulților, cat și în preajma celor de vârsta lui.
Părintele este primul educator, primul profesor, al cărui rol se va păstra tot timpul vieții. Modelul
lui, reprezintă baza personalității copilului. Preșcolarul are nevoie pentru a învăța de un model și cu cât
este mai mic, cu atât va fi mai mare impactul adultului asupra lui.
Modelele de conduită oferite de părinţi sunt preluate de copii prin imitaţie, iar climatul socio-
afectiv, în care copilul trăiește, are o influenţă decisivă asupra copiilor în formarea concepţiei lor despre
viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Copilul are tendința de a imita comportamentul adultului. Observand comportamentul acestuia, el
va prelua anumite modalități de exprimare emoțională, verbală, dar și de relaționare socială care uneori
pot să-l însoțească pe tot parcursul vieții, fiind definitorii pentru formarea lui ca adult. Temelia bunei
creșteri se pune în familie.
Perioada optimă pentru formare caracterului este perioada preșcolară. Varsta preșcolară este varsta
la care copilul dă dovadă de maximă receptivitate, progresul lui în aceasta perioadă este puternic și de
durată. Un copil cu cei șapte ani de acasă se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, se va
integra mult mai ușor în viața școlară, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
În ierarhia rolurilor din procesul de educare, educatorul este pe locul următor. El este responsabil cu
șlefuirea, cu cimentarea personalității și a comportamentului copilului, concepte fundamentale pentru
întreaga viață.
Grădinița, școala și alte medii educaționale vor consolida educaţia, bunele maniere, regulile morale
deja învățate în familie.
Rolul educatorilor în dezvoltarea și consolidarea educației copilului, în dezvoltarea competențelor
emoționale și sociale ale acestuia este foarte important, în mod special pentru faptul că timpul pe care-l
petrece copilul în grădiniță nu este de neglijat. Doar lucrand în grădinița de copii se pot observa
transformările, progresul individual al copiilor sub influența educației. Modul în care educatoarea
influențează dezvoltarea copiilor se realizează printr-o activitate bine organizată și îndrumată.
Educatorul devine la rândul său un model pentru copil, dar și un antrenor pentru dezvoltarea
personalității și a caracterului viitorului adult.
În concluzie, putem spune că familia și apoi grădinița sunt doi factori primordiali în educarea
copiilor, în formarea caracterului și formarea deprinderi sănătoase și durabile. În perioada preșcolară se
pun bazele unei personalități care mai târziu va fi parte integrantă a unei societăți ale cărei cerințe se
diversifică în permanență.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M. - Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Ed. a V-a, Bucureşti,
2007
Negovan, V. - Introducere în psihologia educaţiei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006
Sălăvăstru, D. - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Ștefan, A., C.; Kallay, E. - Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preșcolari, Editura
Aqua Forte, 2009
644
Prof. înv. primar Male Luminița Elena

Școala Gimnazială Nr. 1 Săliște de Vașcău
Județul Bihor
Pentru că cei șapte ani de acasă încep de când se naște copilul, familia este primul mediu care îl
formează și îl influențează. Timpul petrecut alături de familie își va pune amprenta pentru totdeauna
asupra temperamentului, caracterului și asupra educației copilului mic, influențând dezvoltarea sa
ulterioară ca adolescent, ca tânăr și ca adult. Părinții sunt cei care îi oferă dragoste necondiționată,
îngrijire și supraveghere pentru ca el să crească frumos și demn, să devină un om adevărat, cu cei șapte
ani de acasă. Îmbogățirea socială și educativă a copilului continuă pe măsură ce el pătrunde în alte medii
sociale, îndeosebi în grădiniță și mai apoi în școală.
Deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este
foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari. Nu există o limită de vârstă până la care bunele
maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru
este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului.
Trebuie să știm că mediul familial influenţează în mod direct comportamentul copilului, deoarece
pentru el familia reprezintă un model de comportament. Deci, un copil crescut într-o familie civilizată,
unde toţi membrii respectă anumite reguli, își va însuși și el regulile respective şi va fi un copil civilizat.
Dimpotrivă, un copil crescut într-o familie în care există violență, fie ea şi verbală, va fi un copil agitat,
irascibil, care la rândul lui va folosi cuvinte jignitoare, va fi agresiv. Societatea actuală ar trebui să pună
din nou accentul pe cei șapte ani de acasă, deoarece acești ani reprezintă baza dezvoltării oamenilor, iar
familia ar trebui să își ia în serios rolul pe care în are, acela de a contribui la educarea copiilor săi.
În concluzie, cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului
645
PROF. INV.PRESC. MAN IOANA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT „PRIMII PASI” AIUD
sănătos.
646
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
647
Prof. Manciu Adriana

Grădinița cu Program Normal Doman
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație, oferite în primii 7 ani
de viață copilului, sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună” Mulţumesc”,
„Te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, ba chiar
de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, deoarece copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe, îi arătăm cum şi
când se spune „Bună ziua”, „Te rog”, „Mulţumesc”,” La revedere”, iar copilul învaţă prin imitaţie.
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De
din spaţiul familial: masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniță și nu va mai fi tot timpul
alături de părinţi. De aceea este necesar să li se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din
jur – copii şi adulţi. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu i se
facă observaţii în public.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă , dacă el
aude frecvent certuri între părinţi și este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus „ Mulţumesc „ la
magazin , dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinții trebuie să fie exemplu pentru copii, să impună limite și reguli în comportamentul copiilor,
să permită copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin, să fie
părinți implicati și devotați, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu ei !
Copilul trebuie să audă și să simtă zilnic că e iubit. Părinții ar trebui să spună mereu copilului „TE
IUBESC !”și să demonstreaze ce simt pentru copilul lor prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori,
îmbrățișări etc.
Părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
648
Bibliografie:
* www.copilul.ro
* jurnalul.ro
649
Puterea exemplului și cei șapte ani de acasă
Prof. Manciu Ovidiu-Ionuț

Școala Gimnazială „Dan Iordăchescu” Hlipiceni
„Casa părintească este o grădină, în care crește cea mai nobilă floare: floarea umană. Ea trebuie să
devină tare, pentru a putea purta roade sănătoase.” Batrholomäus von Carneri
De cele mai multe ori acțiunile reprobabile ale unui copil sau adult sunt taxate de către cei din jur cu
expresia „nu are cei șapte ani de acasa”. Expresia vrea să desemneze lipsa modificărilor calitative psihice
care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creșterii sau mai exact lipsa normelor de
conduită preluate sau învățate din familie.
Deși aprecierea privește copilul sau în genere individul despre care este vorba, ea reprezintă în
același timp și o apreciere asupra modului în care părinții s-au ocupat de creșterea lui. Am putea spune că,
într-o oarecare formă, această remarcă este o notă sau un calificativ dat părinților, strădaniilor lor și
rezultatelor obținute.
„Cei șapte ani de acasă” sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului, a
adolescentului și a adultului ca formă finală. De nivelul de maturizare a copilului din punct de vedere
fizic, intelectual, afectiv și moral depinde reușita sa în munca de învățare sistematică și de încadrare în
societate. De aceea grija părinților pentru această perioadă trebuie să fie una sporită. Sfânta Scriptură sau
Biblia ne oferă prin gura profetului și regelui Solomon un temei în acest sens: „Învață pe copil calea pe
care trebuie să o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22, 6).
Educația celor șapte ani de acasă e cu atât mai importantă cu cât numărul normelor pe care copilul
le învață în familie este foarte mare: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii,
înțelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoașterea greșelilor, toleranța etc. E drept ca unele
din acestea vor fi reluate și în cadrul educației organizate în școală, însă ceea ce se transmite în creuzetul
familiei de către cei doi catalizatori, mama și tatăl are un impact mult mai mare decât orice va fi transmis
mai târziu de către educatori, învățători și profesori. Pentru a înțelege mai bine acest acest lucru și cât de
imortantă este educația încă din fragedă pruncie, Sfântul Ioan Gură de Aur se folosește de exemplul perlei
care atunci când este pescuită este maleabilă asemeni unei picături, însă de îndată ce capătă o formă și se
întărește nu mai poate fi modificată: „Ceea ce este fraged şi încă n-a căpătat o formă tare poate lua orice
formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; ceea ce este tare însă, şi a primit tăria în natura sa,
nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să se schimbe în altă formă.”
Cea mai bună modalitate prin care părinții vor putea face acest lucru va fi întotdeauna exemplul
personal. Copilul se identifică întotdeauna cu unul dintre părinți, de regulă fetele cu mama, iar băieții cu
tatăl și vor cauta cât mai mult să preia din atitudinile pe care cei doi părinți le au în relațiile reciproce cât
și în relațiile cu cei din afara familiei. Cuvintele folosite de părinți, modul lor de a vorbi, vor avea o
amprentă puternică asupra modului în care copilul va vorbi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că auzindu-și
părinții insultându-se și vorbindu-și în mod agresiv, copiii vor face la fel. La fel și în cazul respectului,
dacă părinții nu își vor arăta considerație unul altuia nici copilul nu va reuși să facă acest lucru. Degeaba
vom atenționa copilul să fie politicos si să salute atunci când întâlnește alte prsoane dacă părintele nu face
acest lucru.
Copiii sunt în primii ani de viață asemeni unui burete sau ca să păstrăm una din metaforele
Sfântului Ioan Gură de Aur precum pânza unui tablou pe care se așează o primă culoare și care e mereu
vizibilă chiar dacă peste aceasta s-au așezat multe alte straturi în timp. Astfel el învăța din modul
părinților de a reacționa în fața bolilor, a eșecului, a pierderii celor dragi, a greutăților financiare și va
acționa în consecință.
Acestea nu au fost decât câteva exemple, bineînțeles lista ar putea continua cu multe altele de acest
fel. Iar metoda aceasta de a educa copiii este doar una din cele multe de care trebuie să facă uz un părinte
și care are și ea minusurile ei, mai ales că presupune o atenție sporită la cuvintele folosite și la felul în
care vom interacționa cu cei din jurul nostru.
Din păcate societatea în care trăim ne opune două mari probleme în realizarea acestor „șapte ani”.
Cea mai importantă ar fi aceea a familiei incomplete, monoparentale, fie provocată de divorț, fie prin
650
separarea artificială provocată de plecarea unuia dintre parinți peste hotare la muncă. Astfel că este mult
mai greu de educat prin exemple când unul dintre modele sau uneori chiar ambele sunt absente, locul lor
fiind luat de bunici, în cel mai bun caz, sau de tutori fără o răbdare suficientă pentru a se îngriji asemeni
unui părinte de buna creștere a copilului.
651
DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Educ.Măncuț Marinela
Școala Gimnazială Nr.3/Grădinița P.P.Nr.3 Mangalia
,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai
Construcția celor ”7 ani de acasă”este un proces îndelungat,un proces în care avem nevoie de
parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă,cine suntem ”noi ”și cine suntem fiecare dintre noi.Ce știm să facem și ce putem să
facem fiecare, pentru a reuși să facem împreună.
Rolul părinților este acela de a fi educatorii copilului lor.Unde și când se termină rolul de educator
al părinților? Când învățăm,când relaționăm,când iubim? Avem de învățat de la copilul nostru? Când
putem spune”iarta-mă”!, ”am greșit”? Știm oare totul despre copilul nostru ? Dar despre noi ,ca părinți?
Realitatea zilelor petrecute alături de copii ne ajută să ne dezvoltăm ca părinți și ca profesionaliști !
Udrea.
652
Bibliografie:
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
653
Cei cîțiva ani de acasă...
Profesor Manda Ana Gabriela

Liceul Teoretic Eugen Lovinescu, București
Dar oare chiar mai există acești șapte ani de acasă? Adică mai sunt tot șapte? Acum , când clasa
pregătitoare începe undeva la 6 ani, acum când cei mai mulți dintre copii au trecut pragul grădinițelor încă
de la 3 ani? Și nici până la 3 ani nu au stat cu părinții în totalitate, intervalul de la 1-2 ani (depinde când s-
a întors mama la muncă din concediu de creștere și îngrijire copil) până la vârsta când a fost “dat” la
grădiniță fiind petrecut fie cu o bunică foarte blândă și permisivă(aceste două caracteristici venind alături
de metodele aplicate “pe vremea mea”), fie cu o bonă pensionară din cartier. Nu știu alții cum sunt sau la
alții cum este, dar la noi este expresia “l-am dat la grădiniță/școală”, ca și cum de aici înainte
responsabilitatea aparține celor cărora l-am “dat”. Și după cum spuneam mai sus, vârsta la care copilul
este trimis spre educare este din ce în ce mai fragedă. Copiii sunt pregătiţi pentru şcoală încă de la 5 ani,
dacă măsuram dezvoltarea lor intelectuală, dar mulţi dintre ei nu sînt pregătiţi nici la 7 ani, dacă măsuram
dezvoltarea lor emoţională.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să
aibă dezvoltate - un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
comunice eficient.
În această etapă de viață, a celor șapte ani, este necesară construcția sentimentului de apartenență la
familie, acest sentiment fiind esenţial pentru construirea unei identităţi individuale. Apartenența la familie
se realizează prin transmitearea către copil a istoriei familiei, a poveștilor din copilăria părinților sau a
bunicilor. Această transmitere nu se poate realiza decât prin dialog, prin comunicare, prin disponibilitatea
părinților de a petrece timp împreună cu copiii. Dar oare mai există această disponibilitate astăzi, când de
multe ori părinții sfârșesc ziua de lucru la 7-8 seara? De aceea, psihologii consideră că este esențial ca
familia să petreacă cât mai mult timp împreuna cu copilul și prin asta se înțelege timp de calitate, în care
copilul și nevoile sale să fie în centrul atenției. Pentru că dacă ne gîndim la o semnificaţie a celor şapte ani
de acasă, aceasta constă în a-l învăţa pe copil să creeze legături.
Și în încheiere o epigramă scrisă de Aurel Buzgău care spune multe despre anii de acasă...
Satisfacţie
Stă cu diploma pe masă,
Are-acum şi masterat,
Dar cei şapte ani de-acasă
Încă nu i-a terminat.
654
PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL
Educația primită în familie

Sc.Gimn. Ioan Opriș Turda
Prof. Înv.primar. Manda Claudia Luminița
educașionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele de
consolideze normele deja desprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul său să dea dovadă
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi
ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care
l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme
are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,acest mediu este cel în care copilul
social corect. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii,
depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea
are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină
definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
medic sau la leagănul din parc, spunem cuvintele magice„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu
încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte,
respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi
a celui/celei care serveşte masa.
655
Bibliografie:
www.desprecopii.com- despre psihologia copilului
pentru-succesul-viitorului-copilului.
656
Magia celor șapte ani de-acasă
Prof. Manea Elena

Șc.Gim.„Viceamiral I.Murgescu“, Valu lui Traian, jud.Constanța
Cei șapte ani de-acasă. O expresie pe care o tot auzim la fiece pas pe care îl facem, dar oare câți
dintre noi mai știu ce reprezintă ea cu adevărat? Poate sună puțin ieșit din comun, însă cei mai mulți tind
să interpreteze această vorbă din bătrâni în funcție de propriul sistem de valori care, de cele mai multe ori,
se dovește a nu fi tocmai în regulă.
Simbolistica aceste cifre este și ea una aparte, în speță datorită caracterului magic pe care aceasta îl
poartă; conform dicționarului de simboluri și arhetipuri culturale, cifra șapte
„este numărul simbolic al totalității cosmice, în conformitate cu ecuația: 3 — cer + 4 — pământ=7
— cosmos. Reprezintă perfecțiunea, armonia, norocul, fericirea.“ 1 Este astfel de înțeles de ce observăm
ocurența acestui număr în basmele populare/culte sau în alte opere din sfera literaturii; prezența cifrelor
magice în creațiile literare se leagă, în mod inevitabil, de parcursul pe care eroul trebuie să îl
îndeplinească pentru a atinge maturitatea, pentru a-și duce la bun sfârșit călătoria inițiatică.
Dar simbolistica cifrei șapte nu se leagă exclusiv de sfera literaturii. Semnificațiile pe care aceasta
le poartă sunt mult mai complexe, mergând până la miturile facerii lumii, la actul creator inițial, lucru ce
poate fi văzut chiar în Biblie unde Dumnezeu a creat lumea în 6 zile pentru ca în a șaptea să se poată
odihni. Nu este întâmplător deci uzul acestei cifre in operele literare, întrucât prin acestea se dorește o
redare la scară mică a actului creator inițial, lucrarea artistică devenind astfel o reprezentare în miniatură a
însuși universului.
Însă recurențele cifrei șapte nu se opresc aici, fiind vizibile chiar și în domeniul psihopedagogiei;
aici pe de altă parte, aceasta simbolizează unul dintre pilonii unei dezvoltari armonioase a copilului,
precum și cea mai importantă perioadă din existența sa ca individ; aceasta este perioada când cele mai
multe dintre regulile de bază, atât de necesare construirii unui caracter puternic, în tandem cu cerințele
societății își găsesc loc printre activitățile cotidiene ale copilului. A se considera că anii premergători
școlii sunt sau ar trebui rezervați numai jocului este o concepție complet eronată; a priva copilul de
anumite sarcini care îi revin în funcție de vârstă reprezintă, din punctul nostru de vedere, o modalitate de
suprimare a capacităților sale de dezvoltare. Psihologii recomandă ca încă de la vârsta de 2 ani și jumătate
să i se traseze copilului anumite sarcini ca de exemplu să își strângă jucăriile, să își așeze pantofiorii sau
creioanele etc, punând astfel bazele unei educații timpurii
. Copilul trebuie să se joace, dar și să învețe, să se descopere pe sine. De aceea, cei șapte ani de
acasă trebuie tratați cu seriozitate, întrucât aceștia pot marca nefast sau în bine acțiunile sale viitoare, le
pot umbri sau din contră dezvolta anumite deprinderi sau abilități,conturându-le astfel viitorul.
1
Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 179
657
CEI 7 ANI DE ACASA
Prof.Manea Eleonora-Liceul Carmen Sylva-Eforie Sud-Constanta

etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
Cateva din regulile care ar trebui sa le invate fiecare copil in sanul familiei pana la momentul in
care incepe procesul instructiv-educativ sunt:
1.sa asculti pe cineva cind iti vorbeste
3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva
4. sa spui adevarul
7.sa iti asumi responsabilitatea pt ce faci
10. sa nu vorbesti urit
11. sa nu te intinzi pe masa cand maninci
16 sa nu te scobesti in dinti/ori alte parti... cand vb cu cineva/public (autor: Michelle-USA)
658
659
Prof. inv. Presc. Manea Geanina

Gradinita nr. 53, sector 5, Bucuresti
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
adulţilor.
H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile
familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui
regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al
doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului,
socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială.
conceptul de sine.
660
părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă.
661
Cei șapte ani ...de-acasă
MANEA ISABELA
Implicarea părintelui în educația copilului este esențială,de aceea este necesară respectarea unor
valori ale relațiilor parentale de calitate:
-căldură și afecțiune;
-limite clare și bine precizate;
-răspuns imediat la nevoile copilului;
-disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
-sancționare educativă,constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;
-respect;
-deschidere și comunicare;
-recunoașterea calităților și a reușitelor;
-cofidențialitate și încredere reciprocă.
Când vorbim de parentalitate,dar și de bune practici in asumarea ei,există câteva repere generale
care trebuiesc urmărite și care se reflectă în dezvoltarea copilului,în forma de manifestare a acestuia,în
obiceiurile pe care le are,în tipurile de interacțiuni în care intră,în modul în care copilul face față
situațiilor problematice,în inițiativele pe care le are.
Trebuie să pornim de la premisa că toți părinții își iubesc copiii,însă forma de manifestare a
fiecăruia este diferită și mascată de forme personale de exprimare.Valorizarea copiilor și încrederea în
forțele proprii sunt interdependente și se realizează în familie.Optimizând relațiile dintre părinți și copii
dăm valoare relațiilor din interiorul familiei și părinților,ca persoane.Un părinte care va ști să răspundă
nevoilor copilului,își va dezvolta încrederea în sine și va avea o deschidere mai mare înspre copil.
662
Studiu privind legătura între „cei 7 ani de acasă” şi reuşitele în cariera
profesională
Prof. dr. Mitică MANEA – Colegiul Tehnic „Dumitru Mangeron” Bacău

Indiferent de domeniul în care profesăm, două elemente sunt din start cele mai importante:
aptitudinile şi atitudinile noastre.
Dacă pentru aptitudinile şi abilităţile specifice domeniului ne vor consilia, orienta şi pregăti şcoala
şi societatea, pentru formarea unor atitudini corespunzătoare faţă de muncă, carieră profesională şi
profesie începuturile se suprapun cu cei 7 ani de acasă.
Ca latură a educaţiei moral-civice, atitudinea faţă de muncă include un sistem de idei, concepţii,
convingeri, stări de spirit privitoare la valoarea socială şi individuală a muncii, precum şi diferitele
manifestări comportamentale ce se exprimă în procesul muncii. Ea este rezultatul interiorizării
imperativelor moralei sociale privitoare la muncă. Menirea educaţiei este de a mijloci acest proces.
Moralitatea muncii este deopotrivă şi produs dar şi factor activ al formării personalităţii morale.
Atitudinea faţă de muncă se constituie treptat de-a lungul dezvoltării ontogenetice a copilului prin
pătrunderea sensului normelor morale implicate în procesul muncii, prin acceptarea cerinţelor pe care le
impun, prin adoptarea unei conduite în concordanţă cu semnificaţia morală pe care societatea o atribuie
muncii. Atitudinea faţă de muncă este o componentă sintetică a personalităţii morale, ea condensând într-
un tot unitar cerinţele unei game largi de norme morale. Aproape nu există normă morală care să nu aibă
tangenţă cu atitudinea faţă de muncă. Din această cauză ea reprezintă şi un criteriu de apreciere valorică a
personalităţii.
În concluzie, formarea unei atitudini responsabile faţă de muncă este o latură importantă a
conturării unei conduite moral-civice, a procesului de cristalizare a unor trăsături de personalitate
necesare viitorului cetăţean, pentru că munca este concomitent atât un act individual (prin potenţialul
uman pe care îl antrenează), cât şi unul colectiv (prin relaţiile interumane pe care le angrenează). Omul
este construit atât ca ereditate cât şi din cultură. Cum se întrepătrund cei doi factori, rămâne încă un
subiect de reflecţie.
Toți visăm să avem niște copii care să aibă succes în carieră. Îi vedem cu ochii minții realizați
profesional, indiferent ce înseamnă acest lucru. Încercăm să-i sprijinim încă din copilărie înscriindu-i la
tot felul de cursuri, ajutându-i la teme, implicându-i în tot felul de activități. Totuși, acestea nu sunt totul.
Este nevoie de mult mai mult pentru ca la vârsta adultă să îi vedem reușind.
Cu ce ar trebui să începem şi care trebuie să fie filozofia educaţiei copiilor pe perioada celor 7 ani
de acasă?
Academicianul Basarab Nicolescu în lucrarea „Transdisciplinaritate – Manifest” (publicată la
Editura Polirom Iaşi, 1999) menţiona: „În definitiv, întreaga noastră viaţă individuală şi socială este
structurată prin educaţie. Educaţia se află în centrul devenirii noastre. Viitorul este structurat prin educaţia
făcută în momentul prezent, aici şi acum. În pofida enormei diversităţi a sistemelor de educaţie de la o
ţară la alta, mondializarea sfidărilor epocii noastre antrenează o mondializare a problemelor de educaţie.
Crizele ce traversează domeniul educaţiei, într-o ţară sau alta, nu sunt decât simptomele uneia şi aceleiaşi
fracturi între valorile şi realităţile unei vieţi planetare în plină mutaţie. Chiar dacă, fireşte, nu există reţete
minune, există totuşi un centru comun de interogaţie, pe care n-ar trebui să-l ocultăm dacă dorim cu
adevărat să trăim într-o lume mai armonioasă.”
Recunoaşterea existenţei unui sistem de educaţie aflat în decalaj cu mutaţiile lumii moderne s-a
tradus prin numeroase colocvii, rapoarte şi studii. Un raport recent şi exhaustiv a fost elaborat de
“Comisia internaţională a educaţiei pentru secolul al XXI-lea”, aparţinând de UNESCO, prezidată de
Jaques Delors. Raportul Delors pune accentul pe cei patru stâlpi ai unui nou tip de educaţie: a învăţa să
cunoşti, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti alături de ceilalţi şi a învăţa să exişti.
Cum ar trebui un părinte să materializeze şi să transpună în practica educaţiei copilului aceste
concepte ale noului tip de educaţie?
A învăţa să cunoşti semnifică, înainte de toate, învăţarea metodelor care ne ajută să distingem ceea
ce este real de ceea ce este iluzoriu şi să avem astfel o cale de acces inteligentă la cunoştinţele epocii
noastre. Iniţierea timpurie a copilului în ştiinţă este salutată fiindcă ea oferă accesul, de la începuturile
vieţii umane, la inepuizabila bogăţie a spiritului ştiinţific, fondat pe interogare, pe refuzul oricărui răspuns
663
prefabricat şi al oricărei certitudini aflate în contradicţie cu faptele. Nu asimilarea de către copil a unei
mase enorme de cunoştinţe oferă accesul la spiritul ştiinţific, ci calitatea celor învăţate, iar „calitate”
înseamnă aici a-l face pe copil să pătrundă în inima demersului ştiinţific, reprezentat de interogarea
permanentă în legătură cu rezistenţa faptelor, imaginilor, reprezentărilor, formalizărilor. Copilului trebuie
să i se formeze competenţele necesare de a stabili punţi - punţi între diferite cunoştinţe, între aceste
cunoştinţe şi semnificaţiile lor în viaţa noastră de zi cu zi.
În definitiv, „a învaţă sa faci” înseamnă învăţarea creativităţii. „A face” semnifică şi a face ceva
nou, a crea, a scoate la lumină potenţialităţile creative. Acest aspect al lui „a face” este opusul plictiselii
resimţite, din păcate, de atâtea fiinţe umane, obligate, pentru a-şi satisface necesităţile, să exercite o
meserie neconformă cu propriile lor predispoziţii interioare. „Egalitatea şanselor” înseamnă şi realizarea
unor potenţialităţi creative diferite de la o fiinţă la alta. „Competiţia” poate însemna şi armonia
activităţilor creative dintr-una şi aceeaşi colectivitate. Plictiseala, sursă a violenţei, conflictului,
dezordinii, demisiei morale şi sociale poate fi înlocuită cu bucuria realizării personale, indiferent de locul
în care aceasta se petrece, căci acest loc nu poate fi decât unic pentru fiecare persoană la un moment dat.
Părintele trebuie să încerce mereu să-i trezească curiozitatea copilului, să-i cultive creativitatea şi
spiritul de a fi activ şi să-l facă să accepte competiţia şi ordinea firească a tuturor.
Desigur, a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi semnifică, înainte de toate, respectarea normelor ce
reglementează raporturile dintre fiinţele ce formează o colectivitate. Însa aceste norme trebuie cu adevărat
înţelese, admise interior de către fiecare fiinţă şi nu doar suportate sub formă de constrângeri exterioare.
„A trai împreună ” nu înseamnă pur şi simplu să-l tolerezi pe celalalt, cu diferenţele sale de opinie, de
culoare a pielii şi de credinţă; să te înclini exigenţelor celor puternici; să navighezi prin meandrele
numeroaselor conflicte; să-ţi separi în mod definitiv viaţa interioară de cea exterioară; să te prefaci că-l
asculţi pe celălalt, rămânând în acelaşi timp convins de justeţea absolută a propriilor convingeri. În caz
contrar, „a trăi” se transformă inelucidabil în opusul său: a lupta unii împotriva celorlalţi.
Atitudinea transculturală, transreligioasă, transpolitică şi transnaţională trebuie formată la copii de
la cea mai fragedă vârstă. Ea este înnăscută, în măsura în care în fiecare fiinţă există un nucleu sacru,
intangibil. Dacă însă această atitudine nu este decât potenţială, atunci ea poate să nu se actualizeze
niciodată, să fie absentă din viaţă şi din acţiune. Pentru ca normele unei colectivităţi sa fie respectate, ele
trebuie să fie validate de experienţa interioară a fiecăruia, experienţă care începe pe perioada celor 7 ani
de acasă.
A învăţa să fim poate părea, la prima vedere, o enigma insondabilă. Ştim cum să existăm, dar cum
să învăţăm să fim? Putem începe prin a clarifica ce înseamnă „a exista” pentru noi înşine: să ne
descoperim condiţionările, să descoperim armonia ori dizarmonia dintre viaţa noastră individuală şi cea
socială, să cercetăm fundamentele propriilor noastre convingeri pentru a descoperi ce se găseşte dedesubt.
În construcţii, expertiza precedă turnarea fundaţiei. Pentru a clădi fiinţa trebuie mai întâi să se purceadă la
explorarea certitudinilor, credinţelor, condiţionărilor noastre. Aceste lucruri trebuie învăţate mai întâi de
părinţi si apoi transmise copiilor.
În acord cu aceste cerinţe, în societatea bazată pe cunoaştere, demersurile în educaţia copilului, pe
perioada celor 7 ani de acasă, pentru dezvoltarea gândirii integratoare, sunt la fel de importante ca şi cele
pentru deprinderea scrisului şi cititului.
664
Prof. înv. primar, MANEA STELA SIMONA

Școala Gimnazială Vadu Pașii
Comuna Vadu Pașii/ Județul Buzău
A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebiță puterii exemplului pe care familia îl are în
educaţie. „ Bazele educaţiei se pun până la 5 ani - spunea el -ceea ce aţi făcut până la 5 ani reprezintă 90
% din întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în
general, voi începeţi să gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pana la 5 ani”.
Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor condiţiile de viaţă,
regimul de activitate şi odihna, raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum si climatul familial în general.
Am încercat să conştientizez părinţii că trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă si individuale
ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o
diferenţiază pe cea precedenta de cea următoare. După naştere in viaţa copilului intervin transformări atât
din punct de vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a educaţiei el poate fi dirijat
în direcţia dorită, întrucât organismul are o mare putere de creştere şi dezvoltare fiind şi foarte maleabil.
Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe
faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca
părinţi. Trebuie să le fim exemplu prin toata activităţile desfăşurate să fim înţelegători şi preocupaţi de ei,
de ceea ce fac. Am întâlnit copii a căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative -
uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi, faţa de comportamentul copiilor – făcând să apară
manifestări violențe ale acestora.
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în
ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „
in familie și pe genunchi mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de character.”
Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect îi fac pe copii să nutrească la rândul lor
dragoste şi respect la rândul lor, faţă de fraţi şi mai târziu faţă de fraţi şi de colegi. În teoria pedagogică,
precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea
de exigenţă. Actul pedagogic fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste – exigenţă,
iubire – respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune ci
plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca
personalitate.
Părinții sunt primul model al copiilor. Ei știu tot. Au răspuns la orice întrebare, , sunt cei care ii
dezvăluie celui mic toate tainele "universului" care il inconjoară. De aceea trebuie să fie pregătiţi de
fiecare dată să facă faţă tirului de intrebări care le sunt adresate.
Personalitatea celor mici se formează in primii doi-trei ani de viaţă, iar procesul de "modelare"
continuă este generat de atitudinea părinţilor. Este esenţial ca mama şi tata să ofere micuţului căte ceva
din dragostea, măndria şi bucuria lor pentru orice mică realizare a lui, precum şi clipe preţioase petrecute
împreună. Este foarte important să primească răspunsuri la întrebări şi să găsească la părinţii săi
disponibilitatea de a se juca cu el şi de a-l lăsa să exploreze in jur, bineinţeles în siguranţă, fără să-şi pună
sănătatea în pericol.
Un "pilon" important in formarea personalităţii copilului este cititul poveştilor. Timpul petrecut
alături de năzdrăvanul casei este foarte preţios. Astfel, apar atitudini noi, se dezvoltă inteligenţa şi se
consolidează relaţia copil-părinte.
Prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială este familia.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică
pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
665
Profesor învățământ primar: MANG FLORICA

ȘCOALA PRIMARĂ BERECHIU
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă în prima parte a copilăriei.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar la vârsta
familie. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la
școală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizite la rude.
Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: de părinți depinde ca
adolescentul, tânărul și adultul de mâine să-și asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele
unei buni creșteri. Iar această ”bună creștere” nu este un standard general. Ea are forma pe care părinții i-
o dau. A fi bine crescut nu înseamnă peste tot același lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societății cât și standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor ”șapte ani de-acasă.”
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-
acasă.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate cât și indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și climatul socio-
afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la viața
socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societății, constituind bagajul educativ al ”celor 7 ani de acasă.”
”Cei 7 ani de acasă” își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu. Aceasta
este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu diverse aptitudini și
preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și educăm copiii, așa cum ne
comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc și se formează în viață într-un
univers creat de părinți.
Bibliografie
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației,Editura Polirom, Iași
666
ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
MANGĂU AURORA
SC. GIMNAZIALĂ ARON COTRUȘ ARAD
JUD. ARAD
Trăim intr-o epocă a tehnologiei, cu mult liberalism si cu și mai mult nonconformim și consider că
este cu atat mai necesar sa fim mai atenți cu oamenii din jurul nostru, de cand ne naștem și pănă părăsim
acest pămănt. Bunele maniere nu ar trebui să ne părăsească sau „să le uităm uneori ” ci ar trebui să ne
însoțeascî pe tot parcursul vieții, temelia lor fiind construită in ceea ce cu toții numim cei 7 ani de-acasă.
Cu ajutorul lor putem fi mai civilizati si mai atenți fată de cei din jur, suntem mai luminoși și mai plăcuți.
În antiteză cu acest fel de a fi, adică lipsa bunelor maniere, suntem puși in dezavantaj in interacțiunile
sociale pe care le avem, motiv pentru care este foarte important să invățam să ne comportăm
corespunzător in diferite situații de viață.
Desigur este bine să ne amintim și să nu uităm de unele comportamentele care uneori diferă de la o
cultură la alta. Tradiția este o componentă importantă a manierelor, impreuna cu religia sau statutul
social. Ceea ce se consideră a fi politicos pentru un european, de exemplu, poate fi privit ca deplasat de
catre un asiatic, motiv pentru care, atunci cand vizităm alte culturi este important să ne informăm despre
onduita în societatea respectivă.
Chiar dacă regulile impuse de bunele maniere sunt tot mai des încălcate în societatea zilelor noastre,
ele rămân perfect valabile, fiind reguli ale bunului simț, pe care oricine și le dorește din partea celor aflați
în jurul său. Un om educat și manierat va rămâne întotdeauna o persoană agreată și respectată de cei din
jurul său, în comparație cu cei care încalcă codul bunelor maniere. Și cine nu-și dorește să fie acceptat și
respectat de societate? Așadar, toți cei care vor armonie, acceptare și respect din partea celorlalți trebuie
să știe că acestea se obțin doar respectând regulile bunului simț.
Încă din primii ani de viaţă paşii copilului sunt permanent vegheați şi îndrumați, cu dragoste și
tandrețe, de părinţi. Aceștia, primii, sunt cei care trebuie să-şi manifeste grija și preocuparea faţă de copil,
prin propriul lor comportament, prin atitudine, limbaj, sentimente, reprezentand destul de fidel „oglinda”
în care se priveşte copilul de ieri şi adultul de mâine. Fiecare profesie, ocupație, are farmecul ei, însă cea
de părinte este cu adevărat o „ misiune vocațională ” nu o simplă „ meserie ” pentru familie. În etapele de
viaţă prin care trece fiecare persoană de o importanţă deosebită este perioada celor „şapte ani de acasă ”.
Ca preşcolar și mai apoi ajungând pe băncile şcolii, comportamentul copilului trebuie să fie cat mai
exemplar, adică civilizat, modelat după normele societăţii în care trăim și ne dezvoltăm. În caz contrar de
cate ori nu auzim în jurul nostru expresia „ îi lipsesc cei 7 ani de-acasă”, care in traducere scurtă ar fi ”
fără educație”
Ca dascăl m-am străduit permanemnt ca elevii mei să obțină competențe care să le asigure mai
tarziu o frumoasă profesie. Cred că m-am descurxat foarte bine. Mult mai dificilă a fost lupta cu proastele
obiceiuri, cu comportamente greșit implementate, cu atitudini superficiale sau omise total. Părinte sau
dascăl trebuie să fim conștienți că rolul important în educţia fiecărui elev îl are conştiinţa și sentimentele
morale. Copilul trebuie să ştie că în societatea civilizată există reguli de comportament moral, noţiuni de
moralitate şi că el trebuie să fie un exemplu pentru toți ceilalţi. În vocabularul oricărui copil ar trebuie să
nu-şi găsească locul cuvintele înjurioase, jicnitoare, ce pot provoca răni sufleteşti celor cu care
interacționează, lezand cu siguranță conştiinţa morală a celor din jur.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită de multe ori pentru a descrie o conduita contextuală dar
psihologii spun că educaţia din primii ani de viață, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului
îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice sau intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
din aceşti factoriţ țin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur,
Cei șapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept
politete, ci la o intreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om,
avand un rol decisiv în ceea ce privește viitorul social și spiritual al copilului . Este evident că modul în
667
care părinții se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la
societate.
Părinții au o uriașă responsabilitatea în ceea ce privește educația copilului, în mare parte cazurile de
neadaptare socială, depresie, delicvență, și chiar sinucidere, au ca substrat lipsa educaiei familiale corecte,
si sanatoase. Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în gândurile sale şi luând parte zilnic
la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al
acestuia. În acest mod cresc şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat. Iubirea unui
părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportamentşi de atitudine în raport
cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi, părinte cu
partenerul de viaţă
Comunicarea permanentă dintre părinți și copii este foarte importantă ajutand la formarea imaginii
de sine. Copilul trebuie ascultat și întrebat zilnic ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut sau ce
ar fi vrut să facă.
Din păcare găndurile mele nu au un final foarte fericit pentru părinți, cei care sunt ptimii implicați
în amprentarea celor 7 ani de-acasă. In sprijinul acestei afirmații sunt anii, foarte mulți, în care dascălul
este cel care prin eforturi și metode specifice, permanente și neobosite încearcă cu tact și o deontologie
impecabilă să mai adauge și să mai șlefuiască cei 7 ani practicați de multe ori la fără frecvență.
DOLEAN IOAN Meseria de a fi părinte. Ed.ARAMIS, Bucureşti, 2002

POPESCU NICOLETA Codul bunelor maniere pentru copii.Ceişapte ani de acasă.... Ed.Pesăruş,
Bucureşti, 2014
668
Cei 7 ani de acasa
Manisor Maria Claudia

Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,, la teatru sau
în vizită la rude. Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational.
Fie ca este vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul
trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le
stabilesc parintii sau educatorii.
Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şieducaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copiifrumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi
responsabilitate.
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care
pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
In afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul
loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi
sărutări care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la
cel mai mic capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va
care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți ce
este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață,
o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru
a-i explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai
multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai
în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea
noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a
fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
669
Evaluarea, dezvoltarea profesională, metodică şi ştiințifică a cadrului didactic
Prof. Manolache Elena Rada

Scoala Gimnaziala Nr 25 Timisoara
Învățământul românesc se află în plin proces de reforme perpetue. Toate componentele
învățământului sunt supuse unor acțiuni de transformare: organizarea instituțională, conținuturi
vehiculate, sistemul și modalitățile de evaluare ale elevilor, formarea profesorilor, sistemul de evaluare a
cadrelor didactice. În calitate de categorie profesională extrem de importantă prin serviciile oferite,
educatorii sunt supuşi frecvent activităţilor de evaluare.
Această lucrare a luat naștere ca urmare a faptului că profesez în domeniul didactic din anul 1996 ca
învățătoare, iar consecință a faptului că mi-am început cariera în plin proces de reforme educaționale și
mai ales schimbări ale modului de evaluare a cadrelor didactice de la un an la altul m-au determinat să
evidențiez în rândurile acestei lucrări (constatativ, cât și critic-proiectiv) disfuncționalitățile sistemului de
evaluare a cadrelor didactice în perspectiva reformei actuale din învățământul românesc.
Evaluarea personalului didactic la nivel de școală se face pe baza fișei de evaluare anuală
,,conoscută” încă de la începutul anului școlar, dar această fișă conține indicatori mult prea generali,
formulați ambiguu sau nereprezentativi pentru o anumită activitate și nu îndeajuns de cunoscuți de către
cadrele didactice. În elaborarea criteriilor de evaluare nu sunt consultaţi uneori nici membrii consiliului de
administraţie, nici responsabilii comisiilor de asigurare a calității. Totuşi, unele prevederi sunt imposibil
de aplicat la anumite discipline şi în anumite şcoli! De exemplu: adaptarea legilor fizicii la
particularităţile demografice, etnice, economice sociale şi sociale ale comunităţii îmi depăşeşte puterea
mea de imaginaţie şi creativitate!
Sau este posibil ca un profesor cu elevi la Olimpiada Națională să aibă un punctaj mai mic decât un
profesor care publică carte după carte, după tehnica ,,copy end paste” și le multiplică, evident, la Copy
Center? Ce fel de evaluare e asta?
Noul sistem de evaluare trebuie să aibă în vedere, în primul rând, performanța realizată în clasă și
nu numai, trebuie sa fie o evaluare mai complexa, care sa cuprinda in proportii rezonabile intreaga
activitate desfasurata de cadrul didactic.
Rezultatele se vor referi atât la dezvoltarea carierei, cât și la notele elevilor – ceea ce ar continua
distorsionarea din prezent – pentru a ieși bine la evaluare, profesorii vor acorda note mari! Aceasta este
părerea mea susținută și de ceilalți colegi din domeniu.
În cadrul evaluării din fișa de restrângere de activitate/pretransfer se punctează foarte mult
activitatea de formare continuă, de perfecționare, dar nici un cadru didactic nu va putea beneficia de mai
mult de 30 credite profesionale transferabile, prin finanţare de la bugetul de stat, nu vor putea fi
planificate la cursuri de perfecţionare / formare continuă cu credite cadrele didactice care în ultimii 5 ani
au obţinut un grad didactic (definitivat, gradII, grad I, echivalare a doctoratului cu grad I) , prin urmare,
pentru cursurile de perfecţionare/ formare continuă, majoritatea va trebui să plătească pentru a acumula
90 de credite în cinci ani și aceasta în condițiile unei salarizări foarte mici.
Salarizarea se face după grade şi vechime, nu după performanţe şi rezultatele muncii, cum ar fi
normal. În Raportul Comisiei Prezidențiale se spunea ,,Dacă nu ne reconstruim rapid sistemul de educație și
cercetare ne subminăm propriul viitor și vom fi iarăși spectatori pasivi ai istoriei care se face în altă parte. “
Evaluarea anuală în sistemul de învăţământ se realizează pentru toţi angajaţii la finalul fiecărui
sfârşit de an şcolar. Scopul acesteia ar trebui să fie acela de a radiografia activitatea personalului didactic
din anul şcolar respectiv. Modalitatea de realizare este una pur formală, am făcut acestă afirmație în urma
constatărilor făcute din analiza statistică a chestionarului și ca o concluzie a discuțiilor avute cu colegii,
cadre didactice. Personalul didactic se autoevaluează pe baza unei fişe de evaluare stabilite de managerul
şcolii, fără să fie consultaţi asupra criteriilor. În elaborarea criteriilor de evaluare nu sunt consultaţi uneori
nici membrii consiliului de administraţie, nici responsabilii comisiilor de asigurare a calității.
Prezentăm mai jos rezultatele obținute în urma analizei răspunsurilor oferite de către cadrele
didactice la itemii chestionarului care investighează aspectele legate de percepția personalului didactic în
privința noului sistem de evaluare a dascălilor.
Întrebarea Q1.Vă rugăm să alegeți din lista de mai jos 3 caracteristici, ce definesc un cadru didactic
eficient, numerotându-le în ordinea importanței pentru dumneavoastră.
670
La această întrebare, li s-a propus subiecților să aleagă trei caracteristici ce definesc un cadru
didactic eficient (Figura 1). Procentajele aprecierilor oferite de aceștia sunt următoarele:20,7% dintre
subiecți sunt de părere că un cadru didactic eficient accesibilizează conținuturile învățării, 15,3%
consideră că sprijinul progresului fiecărui elev definește un cadru didactic eficient iar 12,6% dintre
respondenți sunt de părere că întotdeauna, dascălul eficient, își proiectează lecția cu grijă și este foarte
bine pregătit în specialitate.
Ca alți factori importanți în eficiența unui cadru didactic au mai fost evidențiați: elevii săi obțin
rezultate bune la examene/concursuri școlare (9%), este comunicativ (8,1%), este flexibil (8,1%), toți
elevii săi promovează (7,2%), este dornic de formare continuă (6,3%).De remarcat că un cadru didactic
eficient din perspectiva subiecților este cel ce accesibilizează conținuturile învățării și sprijină progresul
fiecărui elev.
Figura numărul 1.Caracteristici ce definesc un cadru didactic efficient
Întrebarea Q2. Cum vă apreciați activitatea dumneavoastră atât în școală, cât și în afara acesteia, în
ultimii 5 ani?
În cadrul acestei întrebări, din totalul de subiecți investigați, 20,3% își apreciază activitatea școlară
și extracurriculară ca excelentă, 58,1% foarte bună și 21,6% bună (Figura 2).Tendința generală a
subiecților este de a-și aprecia activitatea ca fiind foarte bună spre excelentă. Este absurd să credem că
profesorul se va autoevalua altfel decât la superlativ, subiectivismul fiind categoric, mai ales că este vorba
de propria persoana și de respectiva autoevaluare depinde, până la urmă, nivelul salariului pe care îl va
primi. De altfel, date în acest sens arată extrem de explicit că doar 21,6% dintre autoevaluări au fost sub
calificativele maxime.
Trebuie să ținem cont că este o întrebare ce vizează opiniile, o problemă sensibilă (autoevaluarea)
și că nu există nici un procent dintre răspunsurile subiecților ce-și apreciază activitatea ca fiind
671
satisfăcătoare și nesatisfăcătoare.Limita întrebării este aceea că nu precizează pe ce se bazează această
afirmație.
Figura numărul 2. Aprecierea activității în școală și în afara ei.
Întrebarea Q3. Ce anume v-ar stimula să fiți mai eficient și mai mulțumit la locul de muncă?
În legătură cu factorii care influențează eficiența activității lor, 37,4% dintre persoanele
intervievate, sunt de părere că cel mai important factor îl reprezintă un salariu bun și beneficii materiale
suplimentare, ceea ce arată o mare nemulțumire legată de salarizare (Figura 3), beneficiile materiale i-ar
stimula, făcându-i mai eficienți în munca desfășurată. Un procent de 27,2% dintre subiecți sunt de părere
că activitatea eficientă este strâns legată de recunoaștere și apreciere pentru treaba bine făcută, iar 20,4%
dintre respondenți consideră că există o strânsă legătură între buna desfășurare a activității și baza
materială adecvată.
Alți factori importanți în desfășurarea eficientă a activității au mai fost evidențiați: șansa de a
promova și de a face carieră (8,8%), altele (6,1%). Aceste alte variante oferite au fost: cooperare,
schimbul de experiență cu o țară străină, echilibrul balanție obligațiile dascălului-drepturile lui, o reformă
a învățământului după modelul altor state, un post sigur. În condiții de criză economică acută și de o
salarizare subfinanțată de ani de zile observ că respondenții au depășit aceste neajunsuri și s-ar simți
stimulați și de o recunoaștere și apreciere pentru munca depusă și bine făcută și nu neapărat doar de
672
majorări salariale.
Figura numărul 3. Eficiența și mulțumirea la locul de muncă.
Întrebarea Q6. Ce sunteți dispuși să faceți pentru a vă dezvolta profesional, metodic și științific?
La această întrebare respondenții au avut de completat un tabel care prevedea probleme specifice
dezvoltării profesionale, metodice și științifice. După cum se poate observa cei mai mulți dintre cei
chestionați au răspuns pozitiv: că sunt dispuși să investească timp pentru a se autoperfecționa (71,6%),
vor să participe la cursuri de formare (66,2%), vor să se adapteze schimbărilor (71,6%), iar 23%
consideră că sunt dezvoltați profesional (Figura 6).
Negativ au răspuns 51,4% dintre subiecți la schimbarea locului de muncă, iar 32,4% nu-și pot
formula o părere despre acest aspect al schimbării locului de muncă și 56,8% s-au abținut să răspundă
dacă se consideră dezvoltați profesional.
673
Figura numărul 6. Disponibilitatea pentru dezvoltarea profesională, metodică și științifică.
Pentru a-și mări punctajul acordat la evaluare, cadrele didactice participă periodic la cursuri de
formare continuă.
În urma reprezentărilor grafice a întrebărilor 7, 8 și 9 privind enumerarea, utilitatea și
disponibilitatea participării la cursuri de dezvoltare profesională, metodică și științifică a cadrelor
didactice se poate observa o legătură puternic pozitivă între acestea și speranța unui punctaj mai mare la
evaluarea cadrului didactic cu diverse ocazii. Dar goana după simboluri (diplome, premii, simpozioane)
care să ateste calitatea și competența profesorilor, conduce la pierderea completă a drumului adevărat, cel
de valorificare a potențialului uman, de cale de urmat și de dezvoltare a individului și organizației.
Cei mai mulți sunt dispuși să investească timp prin participarea la cursuri de formare continuă, să se
adapteze schimbărilor dar să nu schimbe locul de muncă. Cele mai eficiente programe de dezvoltare
profesională s-au dovedit a fi cele care stimulează şi susţin iniţiativele locale şi individuale, sînt bazate pe
cunoştinţe ample despre complexitatea predării, oferă provocări intelectuale, demonstrează respect faţă de
cadrele didactice ca profesionişti, acordă timp suficient şi sprijin continuu profesorilor cu scopul de a-i
determina să-şi formeze noi competenţe şi să le integreze în experienţa acumulată anterior.
De la prima vedere se poate vedea voința cadrelor didactice de a participa la cursuri de
perfecționare pe care le consideră utile pentru dezvoltarea profesională, fapt ce poate conduce la o
creștere a eficienței activității, la o mărire a punctajului în cadrul evaluărilor anuale. În acest context
putem spune că perfecționarea cadrelor didactice este un mod de apreciere a rezultatelor activității lor.
Toate aceste observații pot conduce la concluzia că există o anumită corespondență între participarea
cadrelor didactice la cursuri de formare continuă și perspectiva măriri punctajului acordat la evaluare.
674
Impotanţa celor şapte ani de acasă
Ed.Manolache Gabriela Ramona

Grădiniţa nr.1 Panciu, Jud.Vrancea
moş Ene.
şcolii.
BIBLIOGRAFIE
675
Înv. Manole Luminiţa

Şcoala. Gimnazială „Ovidiu Hulea” Aiud
„A avea cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu bunicii, cu rudele, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Cei şapte ani de acasă reprezintă educaţia pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
În primii ani de viaţă copilul învaţă primele reguli de politeţe de la părinţi şi bunici, deprinde primele
reguli de bună purtare. Această perioadă este esenţială pentru orice copil în conturarea şi achiziţionarea
unui comportament social corect, urmat apoi de perioada şcolară în care învăţătorul şi dascălii pot să
confirme şi să consolideze normele de conduită civilizată deprinse în familie.
Fiecare moment din primii ani de viaţă poate fi pentru copil un prilej din care copilul să înveţe de la
cei din jurul său: părinţi, bunici şi chiar dascăli, cum trebuie să se comporte acasă, la şcoală, la teatru, în
vizită, la joacă sau în parc. Toate persoanele aflate în jurul copiilor le dau sfaturi zilnice acestora încă de
la cea mai fragedă vârstă. Îi îndeamnă:
• Spune „Sărut mâna” când te întâlneşti cu cineva cunoscut!
• „Nu vorbi cu gura plină!”
• Spune „te rog” când ceri ceva!
• Spune „mulţumesc” când primeşti ceva!
Ţinând cont de aceste sfaturi zilnice copilul învaţă să fie politicos, învaţă buna cuviinţă bunele
maniere şi aplică regulile nescrise ale lumii în care trăim: îşi aşteaptă rândul la şcoală sau la locul de
joacă, spune „mulţumesc”, „te rog” şi respectă drepturile celorlalţi. Acum învaţă că dacă este politicos şi
are un comportament frumos cu cei din jur, ceilalţi, vor fi, la rândul lor, politicoşi cu el.
Este adevărat că cel mai uşor copiii învaţă imitând, copiind anumite gesturi, atitudini şi
comportamente ale adulţilor în jurul cărora trăiesc. Educaţia copiilor constă în ceea ce trăiesc copiii în
familie. Părinţii sunt cei care, prin propriul lor comportament, transmit copiilor învăţăminte prin care îi
formează respectuoşi şi demni de respect la rândul lor sau, dimpotrivă, le transmit învăţăminte care, din
păcate, nu sunt de fiecare dată demne de urmat, ci sunt nişte exemple de rătăcire, de deviere de la viaţa
cuviincioasă a adulţilor din jurul lor. De ceea ce învaţă în această perioadă de la părinţi depinde integrarea
lor în societate, depinde modul în care vor fi agreaţi de cei din jur şi bineînţeles modul în care-şi
ordonează viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi.
În concluzie, familia are o funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este cea mai necesară şcoală de omenie în
care părinţii pot forma adolescentul, tânărul şi adultul de mâine cu toate componentele celor „şapte ani de
acasă”.
676
CEI 7 ANI DE ACASA
Educatoare Manole Madalina Georgiana

familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul
psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familieEste adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa,
deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii
educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie.
677
678
ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR
Prof. Manta Nicoleta

Scoala Gimnaziala ,,Profesor Cristeac Stanescu’’, comuna Cornu
Jud. Prahova
Cuibul cald al familiei i-a invatat pe oameni sa se bucure de viata, sa iubeasca si sa se daruiasca
unul altuia. Este ca si cum oamenii, traind in societate, si-au creat un mijloc anume, natural si puternic,
de pregatire a copiilor pentru oameni si pentru societate. Pestalozzi sesizase acest lucru cand afirma ca
cea dintai scoala fireasca a omului este familia, viata de familie constituind fondul pe care se va cladi
edificiul personalitatii.
Este o realitate indeobste cunoscuta ca familia pune bazele educatiei copilului. Aceasta afirmatie
este impusa de viata observatiei banale si curente ale fiecaruia. ,,Are- sau nu are cei sapte ani de acasa’’,
nu vrea sa exprime nimic altceva decat ca aceste baze au fost bine sau gresit puse. Cel caruia I se
adreseaza aceasta observatie cu semnificatia ei negativa se simte tot atat de lezat ca si in cazul celei mai
grave insulte. Este firesc, pentru ca cei sapte ani de acasa caracterizeaza nu numai omul privit ca o
persoana singulara, ci mica si intima societate a familiei sale, in care a primit primele sfaturi, primele
indrumari, a trait primele emotii, I s-au oferit primele perspective.
Familia privita ca nucleu social influenteaza intreaga evolutie de viata a omului si-si pune amprenta
cu evidenta pe intreaga sa personalitate. Scoala cea mai eficienta este casa parinteasca, iar disciplina
morala in famile constituie temeiul invataturii unui om pe toata viata. Caldura afectiva pe care copilul o
gaseste in familie este conditia fundamentala a plamadirii unui fond sanatos al sufletutui uman , iar
autoritatea, pe care in mod normal parintii si-o capata prin demnitate este conditia cultivarii respectului
fata de om. Gradul ridicat al eficientei influentelor educative familiale se datoreste faptului ca familia
actioneaza de la inceput si in permanenta cu forta exemplului viu si direct.
Educatia in familie depinde nu numai de cunoasterea unor metode de instruire si formare a unor
deprineri si obiceiuri. Opera educativa presupune existenta unui scop catre care ne orientam actiunile
formative si acest scop trebuie sa fie constient , desprins din cunoasterea si meditarea asupra unor realitati
actuale si viitoare.Preluarea unor metode traditionale care au putut satisfice candva, prezinta un risc,
Acela al modelarii necorespunzatoare a unui tanar care vat rai in alta lume. In aceasta privinta, scriitorul
german Friederich Hebbel se ridica impotriva acelora care considerau viata traita de ei drept o
perfectiune, amintindu-le: ,,Se reproseaza adeseori tinerilor ca isi inchipuie ca lumea incepe abia cu ei.
Perfect adevarat. Dar oare batranii nu cred adesea ca lumea inceteaza cu ei? Ce este mai rau?’’
Lumea s-a schimbat , copiii de astazi nu mai sunt cei de ieri si nici parintii nu mai sunt cei de
altadata. Exista un egocentrism in familie, care pune bazele unei iubiri gresit aplicate de catre parinti
proprilor copii. De cand sunt mici, odraslele primesc cam de toate, fara sa li se ceara altceva in schimb.
Sunt invatati ca lor li se cuvine orice,astfel nemaiintelegand in timp ce inseamna respectul fata de munca
altuia. Copiii gresesc si de cele mai multe ori se intampla acest lucru din cauza parintilor. Trecand peste
defectele ,,vechi’’ale parintilor – nervozitatea, spiritual posesiv,perfectionalismul, lipsa de consecventa,
narcisismul – cand parintii se oglindesc in persoana copiiilor lor- observam in viata de zi cu zi altele noi,
aparute in urma perioadei de criza materiala si sufleteasca a omului. Fuga dupa un servici mai bun, stresul
locului de munca si al zilei de maine indeparteaza tot mai mult parintele de copil. Astfel apare lipsa de
comunicare copii si parinta care devin adversari in tabere diferite. De ce parintii neaga in mod pueril
defectele copiilor sau de ce incearca sa le tina exagerat de mult partea, dand vina pe oricine altcineva, dar
nu pe ei?Unde sunt parintii care isi ajutau copiii la lectii? De ce unii lasa totul in grija scolii? Sa fi ajuns
lumea in incapacitatea de a educa urmasii? Unde se greseste? …In fuga dupa bani care asigura un trai
multumitor, in incurajarea sedentarismului copiilor care nu mai stiu sa sara coarda, dar stiu sa instaleze
programe pe calculator,…in lipsa unui exemplu propriu.
Reusita infuentelor educative ale copilului depinde in primul rand de ambianta in care ele se produc.
Climatul familial in care copilul se dezvolta si se formeaza ii marcheaza in mod inevitabil personalitatea.
O atmosfera familiala vesnic framantata de tensiuni, deformata de lipsa de afectiune reciproca a
membrilor, viciata de defectele caracteriale ale parintilor, plina de certuri si de acte de violenta constituie
un mediu traumatizant pentru copil. El va privi oamenii, societatea cu teama si suspiciune.
679
Referat realizat de prof. IFRIM MANUELA

LICEUL TEHNOLOGIC ”H.P. BENGESCU” IVEȘTI, jud. GALAȚI
Expresia "cei 7 ani de acasă" este cunoscută de oricine în România. De când ne știm am tot auzit -
'are cei 7 ani de acasă' sau 'nu are cei 7 ani de acasă' ...
Fără îndoială, educația primită de la părinți, în primii ani ai copilăriei - este baza și punctul de
plecare al educației fiecarui copil.Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Normele
de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
cei 7 ani de acasă.
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos.Printre principalele ingrediente care compun ceea ce
se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
680
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
urmă.
ambianţe familiale echilibrat, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii.
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni,
faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
681
Cei 7 ani de acasa-carte de vizita
Prof.Marasoiu Ramona
Scoala Gimaziala Nr.1,Dobrotesti
Cei 7 ani de acasa ca si lipsa lor marcheaza destinul fiecarui om,bagajul lui
educativ:deprinderi,cunostinte,comportamente si atitudini.Cu alte cuvinte cei 7 ani de acasa pot fi numiti
drept”carte de vizita”.Ei vor fi decesivi in modul de integrare al copilului in societate,in modul de
insusire a valorilor moral civice.
Familia reprezinta primul spatiu formativ pentru copil.De aceea,este extrem de important respectul
pentru mostenirea culturala a fiecarei familii si valorificarea acesteia.Prin educatia parentala parintii se
descopera ca parteneri ai copiilor lor,isi descopera propriul potential de schimbare,se simt valorizati in
rolul lor parental.
Crescand in si alaturi de familia sa,copilul integreaza:roluri,compor-tamente,valori si norme de
familie(caldura si afectiune,limite clare si preci-se,sanctionarea educativa,constructiva a
comportamentelor inacceptabile ale copilului,respect,comunicare,confidentialitate si incredere reciproca.)
Copiii au nevoie de un mediu ordonat predictibil care sa le ofere sentimente de
siguranta,stabilitate,caldura,protectie din partea parintilor.Programul zinic induce coerenta,disciplina,in
planul mental al copilului,ii formeaza abilitati de organizare a unui stil de viata sanatos.
Ca parinti trebuie sa fim intotdeauna un exemplu bun pentru copil,dandu-i posibilitatea de a
comunica deschis pentru a mari potentialul intelectual al copilului.
682
Copilul – oglinda familiei
Prof. înv. primar Maravela Janeta Simona

Copilul este oglinda familiei, cartea de vizită a acesteia. Pentru fiecare gest nepermis făcut
răspund cu obrazul adulții.
O familie cu bune maniere se cunoaște prin comportamentul copilului acasă, dar mai ales în
societate, aflat atât printre adulți, cât și printre copii. Educația acestuia se identifică prin modul de a vorbi
al copilului, indiferent de persoana cu care comunică, prin felul în care folosește „cuvintele magice”, prin
felul în care reacționează în diverse situații.
În ultima perioadă de timp prea puțini părinți s-au îngrijit cu adevărat de dobândirea celor șapte ani
ai copilului uitând că familia are rolul cel mai important în educația acestuia și transferând această sarcină
grădiniței, respectiv școlii. Fiecare părinte trebuie să țină seama de anumite reguli, mai ales în preajma
copilului:
 Copiii adoptă același limbaj ca adulții de aceea este important ca adulții să adopte un
vocabular decent, o tonalitate potrivită, să-i obișnuiască pe cei mici să se adreseze adulţilor cu un anumit
grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le
spună altfel.
 Copiii trebuie să fie învățați cum să se salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte
în public şi de ce nu este bine să întrerupă o discuţie. Ce minunat ar fi!
 Copiilor trebuie să li se explice clar de ce nu au voie să se joace cu lucrurile altor persoane
până nu cer permisiunea. Atât de multe situații delicate ar putea fi evitate!
 Fie că este acasă, la școală sau în vizită la cineva, copiii trebuie să aibă formată
deprinderea de a-și strânge jucariile, lucrurile sau să aranjeze acolo unde au făcut dezordine. Cei mici
trebuie să înțeleagă că fiecare trebuie să curețe după el însuși.
 Copiii, de regulă, după ce au jucat un joc, dacă rezultatul nu este în favoarea lor se supară
și nu se mai joacă în continuare. Părinții trebuie să-l educe într-o manieră pozitivă, să-l învețe să-și
accepte succesul dar și eșecul. Indiferent de rezultat, joaca cu prietenii sau colegii trebuie să fie o
activitate cât mai plăcută. Copilul trebuie să învețe să îi felicite pe câștigători și totodată să se bucure într-
un mod civilizat că a câștigat.
 Dacă ar fi felicitați de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli,
copiii ar reține mult mai repede.
În lucrul cu copiii trebuie folosite diplomația și tactul, nicidecum teama și pedeapsa. Informațiile
inutile, complicate, bulversează copilul de aceea trebuie să i se explice cu răbdare. Numai așa putem vorbi
de un comportament manierat în societate.
683
Cei șapte ani de acasă- baza evoluției ulterioare a copilului
Prof.înv.preșc. Marcu Codruța-Alina

Grădinița cu Program Prelungit ”Piticot” Cîmpeni, jud. Alba
Copilul se naște cu un repertoriu de reflexe folositoare și abilități de învățare căruia i se vor adăuga
abilități de dezvoltare ale percepției și ale motricității.
Dezvoltarea motorie în primul an de viață contribuie aspectul cel mai spectaculos al evoluției
copilului, iar abilitățile motrice se formează în contextul unei dezvoltări psihice uluitoare. Controlul
mișcărilor motrice pare să progreseze de la cap spre picioare iar controlul acestor abilități tinde să se
dezvolte dinspre mijlocul trunchiului înspre extremități.De exemplu, un nou-născut prezintă un control
bine definit asupra mișcărilor capului înaintea celui al palmelor.Aceste scheme par să fie cauzate de către
diferențele cu care se dezvoltă anumiți mușchi și modul în care se maturizează diferite părți ale creierului.
Perioada 1-3 ani sau perioada primei copilării denumită de Rose Vincent ”vârsta marilor ucenicii”
este perioada în care apar diferențieri ce țin de specificul fiecărei țări și al limbii materne.Ritmul creșterii
în această perioadă este uunul rapid totuși, dar mult încetinit comparativ cu primul an de viață.
Imitația, jocul de rol sunt părți ale unui proces de reprezentare simbolică.
În perioada următoare, cuprinsă între 3-6 ani numită și vârsta preșcolarității, copilul ia contact cu
mediul de grădiniță, altfel decât contactul de până acum cu mediul familial.Dezvolarea fizică a copilului
până la vârsta de 6 ani îi permite acestuia să dobândească multe abilități motrice cum ar fi mersul pe
bicicletă. Dezvoltarea fizică va influența autoaprecierea și formarea imaginii de sine.În relația cu
abilitățile motrice, dezvoltarea structurilor corpului, în special creierul, determină o competență crescândă
a copilului de a gândi, de a raționa și rezolva probleme, de a vorbi și înțelege vorbirea.
În perioada preșcolarității grădinița joacă un rol deosebit în dezvoltarea perceptivă și a
reprezentărilor copiilor prin activitățile de observare dirijată, dezvoltarea percepțiilor fiind înainte de
toate, o problemă de mediun și climat educativ.
La 6 ani se produc unele procese implicate în creșterea și dezvoltarea copilului.Apare dentiția
permanentă, cresc primii molari iar acest fenomen creează un disconfort datorat durerii, produce
modificări temporare în vorbire și dificultăți în alimentație.
În această perioadă au loc importante în plan psihic și relațional, imbogățindu-se limbajul, gândirea
devine coerentă;dezvoltarea afectivă trebuie raportată la procesul de identificare cu contactele sociale și
culturale ale preșcolarului.
După 6 ani copilul este capabil să depășească fixația afectivă asupra unuia dintre părinți datorită
progreselor intelectuale și în planul socializării. În această perioadă este capabil de sentimente cu un grad
de stabilitate mai mare, iubește și se atașează de alte persoane, dând dovadă de echilibru în cele mai multe
situații.
La 7 ani, creierul cântărește 1200 g, lobii frontali ajungând la 27% din totalul substanței nervoase a
creierului. După vârsta de 6 ani, se organizează legături funcționale implicate în lectură și scriere; în
această perioadă, copilul este sensibil, instabil, obosește ușor.Bolile contagioase sunt mai rare datorită
vaccinării și a imunizării.
Plomin (1998) sugerează că trăsăturile temperamentale de sociabilitate și emoționale pot fi o
versiune la vârsta copilăriei a extreversiunii și instabilității emoționale. Rezultatul studiilor relevă faptul
că discontinuitatea/ continuitatea temperamentului este o funcție a interacțiunii dintre genotipul copilului
și mediu; ei consideră că elementul cheie al unei dezvoltări sănătoase este corespondența dintre
temperamentul copilăriei și mediul familial.
Atașamentul format de către copii pe baza relației cu aparținătorii este baza sentimentului de
securitate al acestora și a capacității de se relaționa. Acest comportamnet are o evoluție calitativă: începe
prin a fi o trebuință psihică, devine un comportament sistematizat, pentru a se institui în caracteristică de
personalitate. Reacțiile de distres din familie determină anxietate de separare. Relațiile familiale adecvate
sunt baza sentimentului de securitate la copii.
Bibliografie:
Bonchiș, E, Secui, M. (2004), Psihologia vârstelor, Ed. Universității din Oradea
684
Cei 7 ani de acasă
Profesor învățământ primar, Teodora Marcu,

Școala Gimnazială Târgu Trotuș, județul Bacău
Am convingerea că această vorbă din bătrâni a ajuns să nu se mai aplice în realitatea pe care o
trăim. Şi asta pentru că ceea ce înainte numeam acasă, azi se defineşte nu doar prin raportare la familie, ci
printr-o multitudine de factori. Cei şapte ani de acasă sunt asociaţi bunei- creşteri a copilului, iar această
reuşită nu implică numai familia.
Psihologii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult. Părinţii trebuie să conştientizeze că prezenţa lor nu este necesară doar în
primii doi ani de viaţă ai copilului. Primii şapte ani sunt esenţiali , iar regretele ulterioare ale părinţilor nu
vor schimba cu nimic evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern
ea doar se fixează. Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei
şapte ani de acasă. Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze.
Şi nu sunt de subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia.
Educaţia în familie influenţează puternic întreaga existenţă a individului. Părinţii sunt modele pe
care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Marele pedagog John Locke,
convins de puterea exemplului în familie, afirma: Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu
vreți să imite.
Părinții rămân primii și cei mai importanți educatori ai copiilor, în primul rând pentru că îi
influențează moral de la cea mai fragedă vârstă și apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a
iubirii părintești la care copiii răspund cu iubirea filială. Înclinat spre imitație, el va tinde să imite
comportamentul, atitudinea sau limbajul parinților. De aceea este important ca modelul să fie bun, pentru
ca rezultatul imitației să fie întocmai. În acești ani copilul se formează cognitiv și afectiv, înțelege lumea
prin ochii și comportamentul membrilor familiei, își constituie prima imagine despre sine prin identificare
cu grupul familiei. Este perioada formării limbajului, a primelor tipuri de comportament și reacții la
mediul social, a utilizării jocului ca activitate dominantă, a formării primilor ,,muguri” ai personalității.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi apaține.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din toate punctele de vedere: fizic,
intelectual, moral și estetic.
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
Dezvoltarea intelectuală este însă cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte
limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă
de părinţi în această direcţie. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cele mai multe cunoştinţe
uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de
dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea.
Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface însă orice capriciu.
Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, dar şi de
rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi
nivel de exigenţă.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Mediul școlar intervine
spre a continua și a consolida normele inițiate de familie, formând o persoană respectuoasă și demnă de a
fi respectată. Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt familia și școala.
685
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învățătură, ajutorul trebuie însă limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicat să efectueze ei temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea
temelor de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l
ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept sau nedrept, ce e frumos şi ce e urât
în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a
celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi
influenţă hotărâtoare asupra copiilor în ceea ce privește formarea concepţiei despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face
apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea
personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Familia este
partenerul tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea
şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Atât școala cât și familia trebuie să urmărească formarea personalității copilului în vederea
integrării sale în viața socială. Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori:
relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează
familia și pe care le transmite copilului. Părinții realizează educația copiilor prin mai multe mijloace
precum: reglarea directă a comportamentului (supravegherea realizării unor sarcini și aprecierea sau
sancționarea lor), comunicarea cu acesta (exprimarea unor opinii, schimbul de informații), cooperarea,
participarea la activități comune (jocuri, vizite). Părinții și membrii apropiați din familie devin modele de
conduită, care sunt mai puternice decât orice reguli enunțate și exersate în afara familiei. Copilul va
reacționa așa cum a văzut, nu cum i s-a indicat. De aici rezultă uneori comportamentul nedorit și
consecințele negative ale acestuia.
Cei șapte ani de acasă își pun amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și
negative fiind evidente peste ani, chiar și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem
copii, să le înțelegem posibilitățile potrivit vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare,
oricât de neînsemnată ne-ar părea, să intrăm cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul
spre formarea viitoare.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.Părinții nu pot cunoaște pe
deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul său de comportare în condițiile scolare, activitatea
de acasă fiind o continuare a activității pedagogice de la școală și invers – activitatea de la școală fiind o
continuare a activității de acasă.
Responsabilitatea celor 7 ani de acasă este responsabilitatea noastră, educatori și părinți deopotrivă,
bunele maniere fiind cheia către succes.
Bibliografie:
Stănciulescu E., Sociologia educației familiale vol. I, Iași, Ed. Polirom, 1998;
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti,Editura ALL Educaţional, 1998.
Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003.
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Collegium, Iași, Ed. Polirom, 1998.
Bodo, Victor; Bodo, Sorina- Ghid practic de educație a copilului, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
2000
686
EDUCAȚIA COPIILOR PRIN PRISMA CELOR TREI PARTENERI,
ŞCOALA, FAMILIA ŞI SOCIETATEA
Prof. Marcu Valentina-Dana

Școala Gimnazială Sinești, Județul Ialomița
Şcoala reprezintă principala instituţie de educare a tinerei generaţii, dar alături de aceasta, un rol
foarte important îl are familia, care reprezintă primul mediu educaţional şi, totodată acel mediu fără de
care acţiunea şcolii nu ar avea succes. În perioada post-decembristă s-au înregistrat schimbări importante
în modul de a percepe valorile. Activităţile desfăşurate în şcoli au scos în evidenţă faptul că, pentru a avea
succes, acţiunea şcolii trebuie susţinută puternic de către mediul familial şi de către societate. Educaţia
primită în familie,formarea iniţială Într-o comunitate,au o foarte mare influenţă asupra dezvoltării
ulterioare a personalităţii copilului.
Lumea se află în permanentă schimbare, părinţii, educatorii şi chiar politicienii se străduiesc
împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Deoarece părinţii români sunt nevioţi să lucreze în afara familiei şi, în ultimii ani, în afara graniţelor
ţării,timpul petrecut împreună cu copiii lor este tot mai limitat. Se observă o lipsă a comunicării între şcoli
şi familiile copiilor. Dar,în acelaşi timp, părinţii îşi doresc foarte mult ca cei mici să reuşească şi vor să
apeleze la ajutorul şcolii pentru a-şi atinge scopul.Şcolile trebuie să răspundă nevoilor părinţilor şi să le
ofere acestora sprijinul pentru ca şi ei să se poată implica în educarea copiilor.
Familiile trimit copiii la şcoală, acolo unde speră ca ei să dobândească instrumentele necesare
pentru a reuşi în viaţă. Şcolile preiau copiii şi-i trimit înapoi în familiile lor, în societate, acolo unde
presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte, a învăţa şi a se integra mai
apoi în societate. Fiecare instituţie educaţională are un grup formal de legătură şcoaIă-familie-comunitate,
fie că este comitetul de părinţi, consiliul părinţilor pe şcoală, asociaţia părinţilor, dar toţi lucrează pentru a
crea o punte de legătură între familie şi sistemul de învăţământ. Relaţiile de parteneriat între familie,
şcoală şi comunitate reprezintă convingerea aceste instituţii comunică şi colaborează, cei care vor avea de
câştigat vor fi numai copiii. Cercetările confirmă că, atunci când părinţii sunt parteneri alături de şcoală În
educaţia copiilor lor, rezultatele elevilor la învăţătură sunt mai bune, frecvenţa la şcoală este mai bună,
rata abandonului şcolar este mai redusă, scade delincvenţa juvenilă. Cei care au lucrat cu şcoli şi familii
au sugerat o serie de acţiuni concrete pe care părinţii şi şcoala le pot întreprinde pentru a-i ajuta pe copii
să înveţe. Astfel, părinţii ar trebui: Să elaboreze un program zilnic pentru teme; acesta să fie verificat
regulat.Copilul să aibă camera sa de studiu;în timp ce învaţă copilul, să nu meargă radioul, TV etc.;să nu
vorbească la telefon În timpul lucrului. Părinţii să-i încurajeze pe copii pentru eforturile depuse şi să
discute cu ei despre ceea ce au învăţat, să le verifice temele.
Implicarea familiei in educaţie,în formarea personalităţii copiilor Înseamnă o mulţime de activităţi.
Dezvoltarea unui parteneriat eficient familie-şcoală-societate îi solicită pe cei din conducerea instituţiei de
învăţământ să creeze un mediu şcolar care să-i întâmpine deschis pe părinţi, să-i încurajeze să întrebe, să-
şi exprime îngrijorările, precum şi să participe în mod adecvat în luarea deciziilor. De asemenea,
reprezentanţii şcolii trebuie să le ofere părinţilor informaţiile de care au nevoie şi să le arate cum se pot
implica mai bine. În derularea unor astfel de parteneriate pot apărea bariere ce pot fi depăşite dacă se
respectă nişte strategii. Acestea pot fi:depăşirea constrângerilor de timp şi resurse,resurse ce ar trebui să
vină ori din partea statului, ori din partea comunităţii locale;oferirea de informaţii şi instruire pentru
părinţi şi conducerea şcolii; depăşirea diferenţelor dintre şcoală şi familie; obţinerea de sprijin extern
pentru parteneriat,din partea comunităţii, restructurarea şcolilor pentru a sprijini implicarea familiei.
Termenul de parteneriat este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi un spirit
de reciprocitate, astfel încât eforturile să aibă semnificaţie pentru cei implicaţi.
Atributele părinţilor care susţin parteneriatele includ:căldura, sensibilitatea, grija, abilitatea de a
asculta, consecventa, imaginea de sine pozitivă, spiritul eficient, competenta personală, deprinderile
interpersonale eficiente,fericirea maritală, armonia familială, succesul în colaborări anterioare şi
deschiderea faţă de ideile altora. Părinţii care au o Încredere în sine mai mare au atiduni pozitive, atât În
familie,cât şi în implicarea de tip şcolar.
Atributele educatorilor,care par a influenta pozitiv relaţiile cu copiii şi părinţii ar fi:deschiderea,
căldura, sensibilitatea, flexibilitatea, Încrederea şi accesibilitatea. Din punctul de vedere al părinţilor,
687
caracteristicile dezirabile ale educatorilor ar fi: încrederea, căldura, apropierea, imaginea de sine pozitivă,
conducerea eficientă a clasei, centrarea pe copil, disciplina pozitivă, educaţia şi abilităţile de predare
eficientă, la care cercetătorii au adăugat: autoinstruire permanentă, angajare În dezvoltarea profesională şi
competenţăpersonală.
Dacă şi părinţii şi educatorii îndeplinesc aceste condiţii, ei pot crea parteneriate viabile, angajânduse
în activităţi comune de învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, finalizând
activităţile de îmbunătăţire la nivel de şcoală şi clasă, desfăşurând proiecte de curriculum colaborativ în
clasă, participând împreună la diverse acţiuni de luare a deciziei şi fiind apărătorii copiilor lor.
Într-un parteneriat sunt esenţiale anumite elemente:evaluările de nevoi, prezentarea scopurilor,
acordarea de priorităţi unor activităţi, dezvoltarea de strategii, planuri de implementare şi instrumentele de
evaluare. Succesul în parteneriate este influenţat de gradul în care strategiile sunt relaţionate cu nevoile şi
interesele părinţilor. Vizitele la domiciliu, conferinţele, sistemele de telecomunicaţii, implicarea în clasă,
participarea în luarea de decizii, programele de educaţie a părinţilor şi a adulţilor, activităţile de învăţare
acasă, reţeaua familie-şcoală constituie una din multiplele strategii care i-au angajat efectiv pe părinţi şi
educatori în performarea de roluri suportive şi de colaborare.
Implicarea timpurie în educaţie a familiilor este întărită prin procesul de parteneriat. Eforturile reale
de colaborare sunt realizate de educatori şi părinţi dintr-o perspectivă centrată pe familie. O parte
semnificativă a acestui efort o constituie dezvoltarea unui curriculum, care să promoveze un proces de
învăţare împărtăşit de toţi:copii, părinţi, învăţători. Conţinutul ar trebui să se centreze pe elemente cum ar
fi: imagine de sine, socializare, înţelegeri multiculturale, relaţii pozitive şi empatice, disciplină adecvată şi
strategii de rezolvare de probleme în mod creativ.
O bună comunicare între părinţi şi şcoală este esenţială succesului, în scopul motivării copiilor
pentru învăţare. Comunicarea între familie şi şcoală nu trebuie să fie limitată numai la părinţi.Pot fi
angajaţi în discuţii şi bunicii, unchii, mătuşile, fraţii, surorile şi prietenii apropiaţi ai familiei.lmportant
este ca ficare copil să aibă un adult interesat de progresul său şcolar.
Ritmul vieţii moderne este în schimbare. Perioada unei educaţii identice pentru toţi s-a încheiat.
Cadrele didactice trebuie să admită că parteneriatele şcoală-familie-societate se integrează în procesul de
învăţare, determinând succesul acestuia. Ele sunt liantul care menţine colaborarea. Pentru a ajuta cât mai
mulţi elevi să rămânăîn şcoală şi să atingă standardele impuse, să-i ajute să se integreze mai târziu în
societate, şcoala trebuie să ofere o gamă extinsă de experienţe de învăţare, din care copiii să le aleagăpe
cele care au sens, din punctul lor de vedere.
Bibliografie:
1. Adina Băran-Pescariu "Parteneriat in educaţie", Editura Aramis 2004
2. Nicoleta-Adriana F1orea, Cosmina-F1orentina Surlea "Şcoala şi consilierea părinţilor",
Editura Arves
688
prof. înv. primar Mărcuș Mihaela- Cristina

Școala Gimnazială ,, Gheorghe Șincai" Bobota
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” (Samuel Smiles)
Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe.
Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi.
Într-o lume invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, educatorii, să situăm
pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă.
Copiii trebuie să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic
bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate . Activitățile educative îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să
se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii
de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de
la alţii.
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 3.
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
faptă bună.
2
3
689
BIBLIOGRAFIE :
• Bakker I, Janssen H, București, (1998) ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și
copii”
• Cucoș C, Iași, (2008),,Teoria și metodologia evaluării”,.
• Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
690
EDUCATOARE: Mardare Ana Sidonia

Gradinita Nr.189
Fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și
intelectuale.
Expresia ,,cei șapte ani de-acasă,, este folosită pentru a descrie conduita unei persoane într-un
anume context, dar psihologii sunt de părere că educația din primii ani de-acasă definește , în bună
măsură, viitorul adult.
Există factori care pot influența această dezvoltare, iar acești factori vin din mediul familial.
Este adevărat că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse
forme educaționale de la vârste fragede. Cu toate acestea, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învață în familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
desprinse din familie.
Dacă procesul de învățare începe cu prima zi de școală, educația începe din prima zi de viață a
copilului.Din nefericire, mai sunt și replici din partea unor părinți, de genul ,,Lasă-l, e prea mic, nu
înțelege, ce știe el, mititelul!, ,,Când va merge la școală, se va cuminți,, pentru a ,,scuza,, purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului.
Aceste ,,scuze,, trădează, de fapt, greșelile educaționale pe care le fac părinții în primii ani de viață ai
copilului.
Când vorbim despre cei șapte ani de-acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de-acasă ne gândim la un copil bine crescut care știe să
salute, să spună mulțumesc, te rog, sau se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia adaptării copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei șapte ani de-acasă.
Psihologul Oana Maria Undrea este de părere că ,, Educația primită în cei șapte ani de-acasă depinde
de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe
care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit,
iar această idee de siguranță îi creează deschiderea spre învățătură și asumarea regulilor de
comportament.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, face ca regulile
să nu se transforme în disciplină de fier.
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înțelege lumea în mod diferit
la 3, la 5 sau la 7 ani.
Până la 2-3 ani , copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, astfel încât este rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă în mod voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este pregătit pentru
asta.
Un copil de 2 ani nu poate înțelege că mama a avut o zi grea. El știe că atunci când mama vine acasă
trebuie să îi acorde atenție, să se joace cu el.
Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a ști ce e bine și ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice.
Este necesar să fixăm limite întrucât copulul trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea, amânarea
dorințelor. La această vârstă îl putem învăța formule de politețe, îl învățăm cum și când se spune bună
ziua, te rog, mulțumesc, la revedere, iar copilulînvață prin imitație.
De la 3 la 5 ani copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, își dezvoltă simțul binelui și al răului,
este conștient când face un lucru bun sau rău, observă reacțiile părinților în fața comportamentului său.
Acum este momentul pentru a-l învăța bunele maniere.Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături sunt tot atâtea momente în care copilul este obișnuit cu bunele maniere.
691
Între 5 și 7 ani copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniță, stă cu bona sau cu bunica.
Acum ar trebui să poată purta conversații cu adulții, să intervină în discuțiile din familie, să vorbescă la
telefon.
Trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus să nu i se facă observații în public.
Prelegerile ținute în public nu fac decât să umilească și să inhibe copilul. Părinții sunt modele pentru
copil. Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială ( dulciuri, jucării, bani) ci
exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părinții i le arată când face o faptă bună.
Este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedește bine crescut.
Dezamăgirea, nemulțumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o certă sau o palmă.
Totodată, este important ca ambii părinți să fie consecvenți în educarea copilului, să fie înțelegători și
să accepte greșelile involuntare.
Părinții nu trebuie să uite că și adulții greșesc uneori, darămite copiii.
Responsabilitatea educării copilului revine și cadrelor didactice (educatori, învățători) cu care copilul
intră în contact în această perioadă.
La fel ca și părinții, cadrele didactice constituie modele pentru copilul în formare, prin ținută, mod de
exprimare și atitudine.
692
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ !
Prof.înv.preșcolar:Mareș Elena
Grădinița cu P.N.Băhnășeni /Pîrjol
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Ele sunt
cheia către succesul lui social.
prezența celorlalți decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este să fie, parinții, un bun model pentru el. La început se învață lucrurile
simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună „te rog" și „multumesc". Dar buna creștere nu trebuie
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum se învață bunele maniere?
Ce se face și ce nu se face ?
A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vor fi multe ocazii să fie
îndrumat în direcția corectă. Sunt de ținut minte aceste sfaturi:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu se trage concluzia că este prost crescut sau că părinții au uitat
ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de unadouă lecții de bune manière pentru ca
• Explicândui-se clar și învățându-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să i se spună un scurt (și
pentru el greu de înțeles): "Nu mai fi atât de grosolan", să i se spună: "Nu este politicos să râgâi la masă,
dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, să nu i se spună: "Încetează cu
țipetele în casă", ci trebuie blândețe, ca să înțeleagă în fond ce se așteaptă de la el: "Te rog, nu mai ridica
vocea în casă".
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu
trebuie să i-o retezăm scurt, ci trebuie încercată o altă reformulare. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi
vine să vărs când văd chestia asta verde", trebuie corectat spunăndui-se: "Frumos ar fi fost să spui că nu
îți place deloc spanacul".
• Trebuie multă înțelegere și trebuie acceptate greselile. Este de amintit faptul că nu este încă
suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim
adeseori, darămite ei…
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu se țin prelegeri și nu trebuie criticat în
public, nu trebuie umilit și nu trebuie jignit față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i
face lui o scena de față cu alții dovedește că nici părintele nu a prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Trebuie multă consecvență. A fost „învățat de la doi ani sa spună „te rog" și „multumesc"? La 6
ani este evident că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu casă
învețe ceva!
Pâna la 3 ani
Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să fie confundat
comportamentul lui cu lipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani
nu trebuie neapărat să cunoască și să respecte mai mult de una – două reguli de politețe. Desigur, nu este
prea devreme să fie învățat să utilizeze formule ca „te rog", „mulțumesc", „bună ziua" și „la revedere".
Trebuie încurajat să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu trebuie uitat că, după ce i
se oferă paharul cu apă pe care l-a cerut, să îi fie amintit: "Acum, spune mulțumesc". Trebuie să fim un
bun exemplu pentru el – să ne comportăm calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și trebuie să
ne adresăm politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devenim noi înșine un exemplu. Pe de altă
parte, trebuie uitat să îl felicităm și să îl lăudăm ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut.
693
Între3 și 5 ani
Cu puțină creativitate, poate fi ajutat micuțul de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie
făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Trebuiesc inventate jocuri în care el să fie
actorul principal. Trebuie să i se propună să fie gazdă și cei mari musafiri.
Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o
conversație politicoasă. Gândindu-ne la situațiile cu care ne confruntăm zi de zi vom găsi pentru el
numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
El se va distra, iar părinții își vor atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai
conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Trebuiesc
folosite poveștile, cărticele cu imagini, muzica sau desene animate.
Între 5 și 7 ani
Odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți pentru că părinții nu vor
fi tot timpul alături de el, va trebui să îi fie dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Se poate
începe să fie supravegheate intervențiile în discuții și să îi fie explicat că este politicos să îl lase pe celălalt
să termine ce are de spus. Vor fi folosite exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă, dar
fară să facem pe profesorii. Nu trebuie amenințat, folosind expresii ca: "Să nu te prind că faci vreodată ca
Andrei, că îți rup urechile". Când greșește, trebuie atrasă atenția și i se amintește ce are de făcut.
694
Prof. înv. Primar, Mareş Titiana,

Şcoala Gimnazială Solonţ
acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii."Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege
lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e
rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat
pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom
avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-
3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
695
696
”Școala și familia!”
Cei 7 ani de acasă
Prof. DANIELA MĂRGAN

Școala Gimanzială Zăvoi
structură Școala Gimnazială Măru
Se spune că nu contează locul și timpul, doar persoanele care se află lângă noi, dar dacă locul vine
la pachet cu persoanele, caracterizând astfel anii? Numim „acasă” locul unde este mereu familia și este
simplu, deoarece atunci când toți membrii familiei sunt împreună, acasă poate fi oriunde. Anii nu sunt
mai prejos. Până la 7 ani eşti acel copil care are multe de învățat. Ce profesor poți avea mai minunat decât
familia? Ce cadru mai frumos decât cel numit „acasă”? Așa i-a naștere expresia: Cei 7 ani de acasă.
Totul este foarte concret, deoarece cele mai importante capitole ale acestui subiect sunt: dragostea,
respectul si bunul simț. Nu există carte în care să le găsești, dar există suflete care le merită. Sunt
singurele capitole pe care nu le poți citii, dar le poți preda. Cei 7 ani de acasă reprezintă o perioadă care te
definește ca om. Cați oameni ar iubii, cănd sunt răniti? Ar respecta, când sunt jigniți? Și ar dărui, când toți
se fură? Ei bine, nu trebuie să fi filosof sau diplomat ca să distingi ce e rău de ce e bine. Trebuie doar să fi
om. Un om care are cei 7 ani de acasă.
Ileana Vulpescu spunea:”Două calitați pe lume nu pot fi simulate si nici înlocuite:inteligența și
bunătatea!”. Aceste calități trebuie să ne definească de la început, din primii ani, ca să ne ajute să evoluăm
frumos, să creștem. Să creștem în ochii celorlalți. Probabil vă întrebați de ce nu pot fii învățate cu timpul,
peste ani sau chiar la bătrânețe. Răspunsul este simplu. Copiii au acest dar de a percepe imediat
informațiile. Primii 7 ani nu ne obligă să învățăm, ne ajută să învățăm. Este perioada în care totul îți pare
colorat, chiar și cărțile care în ziua de azi nu mai sunt atât de apreciate. Dacă atunci, cănd râsetele erau
cele mai mari pasiuni și noutățile cele mai frumoase povești, nu ai putut învăța, cum te aștepți să înveți
acum, când lecțiile sunt reproșuri și cărtile „o pierdere de timp”? Cei 7 ani de acasă sunt ca o carte de
povești, plină de poze. Sunt cea mai frumoasă amintire și cel mai larg zâmbet.
Sunt ceva ce nu vom mai intâlnii în drumul nostru. O lecție pe care dacă nu ai învațat-o cănd ți-a
fost predată, nu o vei mai învăța niciodată. Nu dispariția lecției este motivul, ci dispariția profesorilor.
În cei 7 ani de acasă ne alegem modele pentru viitor, iar de obicei, modelul cel mai potrivit este un
părinte. „Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii, să vedem
ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune
copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele.”-Joyce Maynard.
Cand acești minunați ani ne oferă educație, iubire si putere, de ce să îi ignorăm? De ce să luptăm cu
vântul ca să atingem stelele, când putem deschide cărti și să atingem luna?
Fii o persoană care are cei 7 ani de acasa!
697
Prof. înv.primar: Mărgărit-Bărăitaru Monica

Şcoala Gimnazială ,,I.G.Duca”, Bucureşti
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă
etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţională care se ţese în jurul
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Trebuie să petrecem mult timp împreună
cu copilul nostru şi să-i recunoaştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
copilul s-a născut, în care creşte. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi
dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile
cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea
situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii.
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere
reciprocă).În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sănătos.
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi
inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
1)Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
2)Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
3)Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
4)Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
698
5)Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
6)Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
7)Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
“Cei şapte ani de-acasă” definesc tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Bibliografie:
1) Ciofu, C., (1998), Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Amaltea;
2) Cury, A., (2007), Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, Ed. For You, Bucuresti
3) Vrăşmaş, E., (2012), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti;
699
Realizat de: Mărginean Georgeta

(Lucrare/studiu de specialitate realizat pe baza unei activități didactice comune ale claselor
pregătitoare din Școala Gimnazială ”G. Coșbuc” din Tg.-Mureș, intitulată ”Importanța celor șapte ani
de acasă în păstrarea obiceiurilor populare în sărbătorile de primăvară”)
Studiile pedagogice actuale abordează destul de des problematica educației primite de copii în
cadrul familiei, axându-se în special pe factorii care influențează comportamentul și rezultatele școlare
ale acestora. Literatura de specialitate precizează că ” dezvoltarea personalității copilului este rezultatul
unui ansamblu de factori: familiali, scolari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță
cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase.” (portalinvatamant.ro/articole) Studiile
au dovedit în același timp și faptul, că elevii care sunt înconjurați de ajutorul membrilor familiei, crescuți
într-un mediu familial aprobator, încurajator, au rezultate mult mai bune la școala față de copiii ai căror
părinți lucrează mult și care nu petrec timp împreună cu ei.
Dar de ce este așa de importantă familia în educația copiilor? Pentru că are o influență deosebită
asupra lor, care dobândesc mult mai repede și mai ușor cunostințe despre obiceiuri comportamentale, stil
de viață, societate și natură de la persoanele apropiate, cu autoritate în viața lor, decât de la profesori sau
necunoscuți. Într-un cuvânt: astfel copiii stăpânesc mai bine acel ceva, care în accepțiunea populară o
denumim ”cei șapte ani de acasă”.
Situația ideală este cea în care această educație primită din familie se completează armonios cu
regulile de conviețuire socială însușite la școală. Dar practica pedagogică este împânzită deseori cu
situații departe de cea ideală: de multe ori școala trebuie să umple ”golurile educaționale” din cunosțințele
elevilor neglijați de părinți, sau al copiilor cu situație educațională specială ai căror părinți, la rândul lor,
nici ei nu posedă totalitatea cunostințelor despre obiceiuri comportamentale, stil de viață, societate de
care e nevoie pentru realizarea incluziunii școlare. Dar se cunosc și cazuri în care părinții, care sunt în
deplina posesie a cunoștințelor comportamentale dorite de societate, pur și simplu aleg să nu le transmită
copiilor lor, considerându-le învechite sau fără importanță pentru dezvoltarea caracterului acestora.
(Celebrele cazuri de ”nu m-am gândit că ar trebui să abodez acest subiect... doar copilul ar trebui să
stie...”) În aceste cazuri speciale rolul școlii și al cadrului didactic capătă o semnificație mărită: profesorul
poate să aleagă să trateze superficial aceste lacune comportamentale, atâta timp, cât nu este în detrimentul
actului de predare-învățare de la orele de studiu, refugiindu-se în spatele clișeelor conform cărora un
dascăl trebuie să dezvolte baza de cunoștințe și informații ale elevilor conform fișei postului. Dar în
același timp poate să aleagă să corecteze aceste lacune prin organizarea unor activități didactice în cadrul
cărora să abordeze deliberat situațiile - problemă. Astfel, în cadrul orelor de dezvoltarea personalității se
pot umple unele lacune comportamentale ale ”celor șapte ani de acasă”.
Activitatea didactică comună a claselor pregătitoare din Școala Gimnazială ”G. Coșbuc” din Tg.-
Mureș intitulată ”Importanța celor șapte ani de acasă în păstrarea obiceiurilor populare în sărbătorile de
primăvară” abordează multe aspecte educaționale din acest punct de vedere:
Colaborarea realizată a cuprins o oră de abilități practice și arte vizuale pentru pregătirea și
confecționarea unor mărțișoare tradiționale. Aici profesorii coordonatori s-au axat pe transmiterea unor
informații corecte, cu relevanță etnografică despre originile și obiceiurile legate de purtarea mărțișorului.
Bazat pe experiența noastră pedagogică putem afirma, că, din păcate, păstrarea cu exactitate a tradițiilor
populare, fără accente comerciale, nu constituie prioritate în educația pe care mulți părinți o dau copiilor
lor. Deci școala intervine pentru întregirea ”celor șapte ani de acasă” prin educația etnografică autentică,
prin insuflarea păstrării valorilor naționale. În același timp s-a realizat și educația interetnică prin
cunoașterea unor obiceiuri specifice românești, pentru că elevii din clasele pregătitoare de la secția
română Pregătitoare. A. (prof. Negrea Dorina) și secția de predare în limba minorității maghiare
Pregătitoare C. (prof. Molnar-Kovacs Emese) au lucrat împreună la acest proiect.
Colaborarea a inclus și vizionarea repetiției generale ale serbării de 8 Martie intitulată ,,Din suflet,
pentru mama!’’ pregătită de clasa Pregătitoare B. (prof. Marginean Georgeta) de la Școala Gimnazială
”G. Coșbuc”. Valențele educaționale ale acestei serbări dedicat mamelor a întregit multe cunoștințe
700
comportamentale, mai ales în cazul elevilor cu nevoi educaționale speciale provenite din rândul
minorității rrome, la care nu există în tradițiile specifice comunității lor această sărbătoare.
La ora de dezvoltare a personalității profesorii coordonatori ai proiectului au continuat să dezvolte
idei de bună purtare legate de vizitele elevilor din clase diferite în cadrul orelor de curs și comportamentul
adecvat al ”clasei gazde/clasei oaspete” în aceste situații educaționale. Bazat pe cunoștințele elevilor din
repertoriul ”celor șapte ani de acasă” s-au punctat diferențele și asemănările dintre vizitele particulare
efectuate cu familia și cele din școală, la clasele paralele.
În concluzie, putem afirma, că activitatea didactică comună a claselor pregătitoare din Școala
Gimnazială ”G. Coșbuc” din Tg.-Mureș intitulată ”Importanța celor șapte ani de acasă în păstrarea
obiceiurilor populare în sărbătorile de primăvară”, coordonate de profesoarele Negrea Dorina, Mărginean
Georgeta și Molnar-Kovacs Emese și-a onorat obiectivele didactice propuse.
701
CEI 7 ANI DE ACASA
Prof. Inv.primar: Margutoiu Cristina

Familia, in orice societate, joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului,
sociale si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere.
Parintii sunt primii educatori din viata copilului, educatia primita de acesta pana la sapte ani, fiind
determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, reprezentant, in primul rand, cadrul existentei biofizice al
dezvoltarii copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie sa fie, pastrarea sanatatii, cresterea normal si
calirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltarii fizice armonioase, inseamna
asigurarea unui program zilnic care trebuie sa respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masa. Dar
copilul nu are nevoie numai de adapost, hrana si haine, familia si caminul reprezinta pentru copil si
“scoala primilor ani ” in care se pun bazele viitoarei sale constiinte, ale tuturor trasaturilor care il vor
defini ca om intreg, ca persoana cu statut social.
Parintii trebuie sa devina constienti de influienta pe care o exercita in viata copilului, sa cunoasca
educatia data propriului copil este diferita de cele precedente, ca societatea viitoare va fi diferita de
celelalte, iar copilul trebuie pregatit corespunzator.
Incepand cu primii ani de viata, copilul preia de la parinti gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament positive ca: sarguinta, cinstea, politetea, sociabilitatea, initiative creatoare, dispozitia de
colaborare. Toate acestea cer calm, intelegere, rabdare, dragoste fata de copil. Nu frica, nu teama trebuie
sa-l determine pe copil sa faca fapte bune.
Pentru a descoperi binele trebuie sa existe un cod de conduita bazat pe egala respectare atat de copil
cat si de parinti. Dragostea de “bine”, de adevar, are nevoie mai ales de actiune, de descoperire a virtutilor
de catre copil. Gresesc acei parinti, care interzic copiilor de a apuca, de a desface jucariile, de a le pipai, a
le privi si chiar de a le izbi. Activismul precum si curiozitatea acuta de a cerceta tot ce-l inconjoara
trebuie stimulate, incurajate, intelegand copilul ca pe o fiinta autonoma. Cultivarea dragosteai fata de
frumos se realizeaza tot in familie prin pregatirea bunului gust al copilului fata de tinuta si locuinta sa,
precum si cea de frumusetea in comportare si relatie cu cei din jur.
Familia reprezinta pentru copil, structura socio-afectiva de baza, principal structura protectoare
absolute necesara existentei lui. Aici se invata limbajul si comportamentul social, se formeaza
convingeri, aspiratii, aptitudini, sentimente, trasaturi de vointa si de caracter.
Orice experienta de viata, orice relatie afectiva vor fi resimtite in functie de bazele oferite de
familie.Climatul din familie influenteaza personalitatea copilului, oferindu-i zestrea de echilibru relational
si adaptiv. Acest climat din familie se impune ca un filtru intre influentele educative exercitate de parinti
si achizitiile psihico-comportamentale, realizate la nivelul personalitatii copilului. Toate framantarile,
preocuparile, ambitiile parintilor il strivesc pe copil intr-un mediu familial dizarmonic, este dificil pentru
el sa-si gaseasca unitatea interioara.
Componenta afectiva, comunicarea verbala si jocul cu copilul au un rol esential in relatia parinte-
copil. Inca de la primele cuvinte, propozitii, copilul simte nevoia sa transmita parintilor intamplarile din
viata lui. Daca parintele va fi mereu ocupat, neatent, oboist siva evita sa-l asculte pe copil, acesta va cauta
raspunsurile in alta parte sau nu v-a cauta deloc, firul comunicarilor rupandu-se. Numai fiind aproape de
sufletul copilului, luand parte la preocuparile lui, parintele devine sfatuitorul, punctual de rezistenta si
incredere al copilului.
Succesul relatiei parinte-copil depinde de dragostea parinteasca, de iubirea neconditionata care
presupune afectiune, intelegere, asigurarea unor raporturi relationale, juste si echilibrate. Cand copilul
este iubit este mai usor de disciplinat, de modelat. Fara iubire, copilul va muri din punct de vedere
emotional, aparand tulburari caracteriale in dezvoltarea personalitatii. Mangaierile, cuvintele de incurajar,
lauda, blandetea, atmosfera afectuoasa arata iubirea. Cu cat legatura emotionala dintre parinte si copil este
mai puternica, cu atat posibilitatea unui comportament delicvent este mai scazuta.
Rolul parintelui in existenta copilului este fundamental, dar numai in masura in care el gaseste forta,
secretul de a creste un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat.
702
Strategiile educative ale familiei, determina in mare masura personalitatea precum si rezultatele
scolare ale copiilor. Parintii sunt cheia capacitatii copiilor de a invata si de a reusi in viata.
Se spune, ca profesia de parinte este una din cele mai vechi profesii care se practica de toti membrii
comunitatii, insa putini sunt cei care se straduiesc s-o invete sistematic.
Cel mai frumos dar pe care il ofera parintii copiilor, este propria sanatate emotionala, fizica,
spirituala, intelectuala.
“Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie”.
703
PROF.MARIA GEANINA NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NENCIULEȘTI
NENCIULEȘTI, TELEORMAN
În fiecare familie trebuie să se manifeste o relație de colaborare și prietenie între toți membrii
acesteia. Această afecțiune se combină cu grijă pentru viitorul copiilor Plămădirea viitoarei personalități
depinde mult de orientarea primită de preadolescent a cărui sete de activitate, de cunoștințe noi, de
participare la viața din jur. Creșterea copiilor constituie pentru părinți nu numai o datorie față de copii ,dar
și o nobilă sarcină cetățenească. Părinții au obligația de a crește copiii minori în așa fel încât să le asigure
sănătatea, dezvoltarea fizică, educarea și instruirea pentru pregătirea profesională. Familia constituie un
rezervor de modele pe care le oferă copiilor, cercul de prieteni al copilului, grupul de joacă care este în
jurul familiei.
Părinții trebuie să știe că zestrea nativă a copilului se dezvoltă cu mediul fizic activ și în mediul
social propice. Conceptele pe care le învață copilul înainte de a împlini 5 ani sunt printre cele mai dificile,
iar învățarea care este un exercițiu complex trebuie să se facă progresiv. Limbajul este cel mai rapid și cel
mai sigur pentru materializarea noțiunilor abstracte. Când i se cere unui copil să învețe i se cere să renunțe
la răspunsurile pe care le știe și să experimenteze noi răspunsuri. Recompensele potențiale pentru
sacrificiul la care consimte sunt laudele și sentimentul că a realizat ceva. Copilul trebuie stimulat în
permanență pentru a-l ajuta să se acomodeze cu situația de ”a învăța” și de a depăși cu bine sarcina dată.
Explicațiile vor fi scurte și simple pentru a fi urmărite și a căpăta sens pentru copil. Întotdeauna copilul
trebuie corectat și îndrumat pe drumul cel bun. Nu trebuie să fie mințit niciodată copilul, să știe adevărul,
trebuie să învețe pornind de la jucării, de la jocurile cu copii, de la observațiile spontane asupra gâzelor,
plantelor, animalelor. Copilul trebuie lăsat să gândească, să se joace, să simtă că este copil. Copilul
trebuie ajutat să-și formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre sine însuși. Familia trebuie să dea
impresia copilului că este inteligent și că poate mai bine și mai mult. Nu trebuie propriul copil comparat
cu alții, deoarece fiecare copil constituie o entitate.
La vârsta de 6-7 ani copiii se află în pragul unei etape deosebit de importante a vieții lor, începerea
școlii. Alături de învățător jocul trebuie să ocupe un loc foarte important în viața copilului. Fiecare
generație trăiește și se dezvoltă în condiții concrete,specifice, își formulează un anumit mod de a înțelege
idealurile de viață,gesturile, concepția despre viață.
A educa înseamnă a favoriza înflorirea înclinațiilor pozitive, înseamnă a reprima înclinațiile
negative, dar numai atât.” Cartea face omul-om, ca altoiul pomul-pom”(proverb)
704
Importanța celor „șapte ani de-acasă”
înv. Maria Hoca

Modul în care părinții influențează comportamentul de zi cu zi al copiiilor, se numește pe scară
largă : „cei șapte ani de-acasă”. Această expresie este folosită în special în contexte relaționale, sociale.
A avea sau a nu avea cei șapte ani de-acasă, presupune respectarea sau nerespectarea unor norme
minime de conviețuire. Deși gesturile care te etichetează ca fiind bine crescut sunt mici ( salutul, folosirea
formulelor de politețe, aruncarea deșeurilor în locurile potrivite, respectarea proprietatii altora,
recunoașterea greșelilor și asumarea consecințelor), lipsa lor e un semnal de alarmă pentru cei din jur.
Orice adult știe instinctual că absența acestor calități la vârsta la care copilul intră în colectiv, atrage după
sine probleme serioase care, cu greu mai pot fi corectate de profesori, părinți sau societate.
Dificultatea corectării unui astfel de comportament vine din modul în care noi, oamenii, ne însușim
anumite comportamente: prin observare (vedere, trăire) și nu prin ascultare (auzire).
Părinții influențează comportamentul copiilor în societate în mod direct si indirect. Părintele este
primul învățător al copilului. El îl pregătește pe copil cu informații necesare supraviețuirii prin
instrucțiuni directe: spală-te pe mâini înainte de masă, salută-l pe Domnul X, spune-mi adevărul, strânge-
ți jucăriile, cere-ți scuze, etc. Aceste instrucțiuni nu se vor întipării în mintea copilului și nu vor fi
împlinite din inițiativă proprie dacă părintele nu îl educă și indirect: prin respectarea acelorași reguli în
viața de zi cu zi. Dacă părintele este ordonat, copilul va fi ordonat. Dacă părintele își cere scuze, copilul
își va cere scuze. Dacă părintele vorbește pe un ton calm, copilul va vorbi calm. Dacă părintele este un
om pașnic, copilul va fi un om pașnic.
Certurile în prezența copilului, bârfirea musafirilor care tocmai au plecat , condusul mașinii în mod
agresiv, vizionarea unor programe TV nepotrivite, bombănelile înainte de a vă apuca de curățenie,
trântitul obiectelor casnice care vă stau în cale, prietenii nepotriviți, vocabularul colorat, ascunderea
adevărului, amânarea sarcinilor casnice, lipsa de atitudine în fața răului- toate vor fi copiate de copilul
gata să imite Marele Adult. El vrea să fie ca voi. Exact așa!
Fiecare părinte vrea ceea ce e mai bun pentru copilul lui, deaceea, amintiți-vă cât de influențat este
copilul de acțiunile dumneavoastră. Psihologii au observant că cei mai fericiți oamenii nu sunt cei bogați
sau cu studii înalte ci cei care au reușit să lege relații sănătoase cu cei din jurul lor.
Cel mai important lucru pe care puteți să-l faceți pentru viitorul copilului dumneavoastră este să vă
comportanți în felul în care ați vrea să se comporte copilul.
705
Importanța celor ṣapte ani de acasā
Prof. ȋnv. preṣc. Maria Marilena

Gradinița PN Bumbuia,Gura Foii
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorea scă să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi
.Ȋncă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
psiholog Adina Mesaroş a explicat cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al
copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea
bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge
pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea
nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi
pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!)- (“Să
pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/ legumele”; „Să
adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”).
de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
Ȋntre 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
706
,,CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ”
Prof. Maria Pandi Şcoala Gimnazială Botiz Jud Satu Mare
“Un copil este ca o sămânţă de floare...cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi, depinde de
grădinarul care o va ȋngriji, de ce pământ şi de câtă lumină şi apă are, de cât e de ferită de frig, de furtună
şi de soare prea tare. E atât de plăpândă...Cum ai putea s-o rupi ori sa o calci in picioare când e tot ce va
mai rămâne ȋn urma ta?” Irina Petrea
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educaţionale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
Părinţii sunt cei dintâi dascăli ai copilului lor pentru că ei îl cunosc cel mai bine încă din prima zi de
viaţă, interacţionează şi comunică constant, sunt un model de urmat pentru acesta
Familia reprezintă cel mai puternic factor de socializare în dezvoltarea copiilor, mai ales în perioada
copilăriei mici. Încă din primii ani ai dezvoltării copilului, familia s-a dovedit esenţială pentru dezvoltarea
psihică a copilului şi este o sursă primară de dragoste şi afecţiune. Aceasta trebuie să împlinească aproape
toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât fiziologice, cât şi psihologice ale copilului, nevoi care
condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare. În cadrul familiei,
copiii câştigă şi dezvoltă aproape toate achiziţiile importante de ordin psihomotor, cognitiv şi afectiv,
motiv pentru care evaluarea contribuţiei sau influenţei familiei în dezvoltarea copilului faţă de alţi factori,
cei genetici şi sociali, este dificil de realizat. Astfel, familia este cea dintâi şcoală în care copiii învaţă să
se comporte în viaţă şi în societate.
Filozoful american John Dewey relevă faptul că lecţia cea mai grea pe care un copil o are de
învăţat este lecţia vieţii. Dacă nu reuşeşte la această lecţie, nu există ştiinţă care s-o înlocuiască
Funcţia educativă creşterea şi educarea copiilor reprezintă responsabilităţi deosebit de importante
ale familiei. Mediul familial are influenţe deosebit de importante ȋn formarea personalităţii copilului, a
comportamentului lui. De aceea poporul nostru acordă o importanţă deosebită educării “celor 7 ani de-
acasă". După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează,
dimpotrivă ea continuă să aibă aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o strânsă colaborare cu
instituţiile de învăţământ. Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul
educaţional. Fie c ă este vorba despre viaţa de acasa, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau ,
şcoală copilul trebuie invăţat să inţeleagă şi să respecte regulile de comportament sau interdicţiile pe
care i le stabilesc părinţii sau educatorii.
„şapte ani de-acasă”
707
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă
Bineînţeles că toate cele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
Putem spune că funcţia educativă a familiei durează toată viaţa, căci şi atunci când copiii au ajuns
adulţi şi au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor şi le oferă sprijinul lor necondiţionat.
Alterarea (abandonarea sau diminuarea) funcţiei educative constituie principala cauză, a apariţiei şi
amplificării delincvenţei săvârşite de copii şi tineri. Este important ca familia să-şi îndeplinească în mod
corespunzător funcţiile. Astfel, este necesar ca, părinţii să-si creeze un statut de parteneri egali,
manifestându-se în interacţiune, cu drepturi şi obligaţii egale, înlăturând astfel orice fel dediscriminare,
care dăunează vieţii de familie, educaţiei si socializării corecte a copiilor. Îndeplinirea cu succes a
funcţiilor familiei implică respectarea cerinţelor socio-educaţionale.
¬ preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătirii profesionale pentru a putea fi
model şi pentru a sprijini copiii ȋn dezvoltare;¬ asigurarea unui climat emoţional-afectiv echilibrat;-
antrenarea copiilor, ȋn funcţie de particularităţile de vârstă, la viaţa şi munca variată a familiei, evitîndu-se
situaţiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuinţelor lor;
Bibliografie: http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-
esentiale-pentru-succesul-viitorului-copilului.htm#ces
708
Ce mai ştim despre… cei 7 ani de acasǎ
Prof.dr. Gina Marian

Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu” Baia Mare
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Deşi nu prea mai existǎ cei 7 ani de-
acasǎ, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încǎ de la varste mult mai fragede,
rǎmâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduitǎ se învaţǎ din familie.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât sǎ confirme şi sǎ consolideze normele deja
deprinse din familie. Acest mediu este cel în care copilul îşi însuşeşte principalele reguli de bună purtare,
cel mai adesea prin imitare mai mult decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar
educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
În acest sens, e clar cǎ baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor comportamentale. Copilul care se
Şi totuşi … putem creiona unele generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce
se înţelege, în mod tradiţional, prin „cei 7 ani de acasǎ” regăsim: salutul, comportamentul cu prietenii şi
cel în public, înţelegerea normelor sociale, manierele la masǎ, recunoaşterea greşelilor, tactul şi toleranţa
în relaţiile cu ceilalţi ş.a.m.d.
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care cel mic nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii, continuând pe urmă cu firescul „bună ziua”.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazii de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Astfel,
un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se
face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli
nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din
parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea
drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre
şi ale celor de lângă noi. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un
copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. De
asemenea, o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a
celui/celei care serveşte masa. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
709
cel din urmă.
În concluzie, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite
copiii. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi evident că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul
personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
710
FAMILIA – FACTOR IMPORTANT ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
Prof. MARIAN MAGDALENA

Școala Gimnazialǎ Nr. 127 București
Dezvoltarea personalitǎții copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari,
comunitari. Factorii familiali sunt, ca proximitate și importanțǎ, cei mai importanți ȋn dezvoltarea unei
personalitǎți armonioase.
De ce este importantǎ familia ȋn educația copiilor? Pentru cǎ are o influențǎ deosebitǎ asupra
copiilor, care dobȃndesc mult mai repede și mai ușor cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de
viațǎ, societate și naturǎ de la persoanele apropiate, cu autoritate ȋn viața lor, decȃt de la profesori sau
necunoscuți.
De asemenea, familia are un rol foarte important ȋn dezvoltarea copiilor atȃt din punct de vedere
intelectual, cȃt și fizic, moral și estetic. Pǎrinții sunt cei care de cele mai multe ori asigurǎ hrana și
celelalte elemente necesare copiilor: hǎinuțe, cǎrți, rechizite, jucǎrii, ceea ce ȋi determinǎ pe cei mici sǎ
ȋnțeleagǎ cǎ au datoria sǎ ȋmplineascǎ așteptǎrile pe care le au adulții de la ei.
Rolul familiei este foarte important ȋn dezvoltarea copilului din urmǎtoarele puncte de vedere:
1.Fizic
2.Intelectual
3.Moral
4.Estetic
1. Familia se preocupǎ de dezvoltarea fizicǎ a copiilor. Familia este cea care asigurǎ ȋmbrǎcǎmintea
copiilor, ȋi ferește de pericole, le lasǎ timp de joacǎ, le creazǎ condiții cȃt mai bune de odihnǎ, se
ȋngrijește de sǎnǎtatea lor. Un regim de viațǎ raționalǎ nu poate avea decȃt urmǎri pozitive asupra
dezvoltǎrii fizice a copilului.
Familia este cea care ȋi formeazǎ copilului primele deprinderi de igienǎ personalǎ și socialǎ și ȋl
obișnuiește sǎ foloseascǎ factorii naturali pentru binele propriului organism.
In perioada pubertǎții, schimbǎrile produse ȋn organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizicǎ
a copilului, iar familia le va putea rezolva la timpul potrivit prin crearea unor noi deprinderi de igienǎ,
prin modificarea regimului de odihnǎ, prin ȋndrumǎri perseverente și afectuoase.
2. In cadrul familiei copilul ȋși ȋnsușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea
exprimǎrii depind de munca pe care pǎrinții o depun ȋn acest sens.
Fiind un prim factor de educație, familia este cea care oferǎ copilului circa 90% din cunoștințele
uzuale. Famlia trebuie sǎ se preocupe și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor, dezvoltȃndu-le
spiritul de observație, memoria și gȃndirea.
In ciclul primar, familia vine ȋn sprijinul școlii prin susținerea “gustului de citit”. Aceasta se poate
realiza prin stimularea curiozitǎții copilului de a citi, prin cumpǎrarea de cǎrți, așa ȋncȃt sǎ-și poatǎ pune
bazele unei mici biblioteci.
Copilul obține rezultate școlare ȋn funcție de modul ȋn care pǎrinții se implicǎ ȋn procesul de
ȋnvǎțare. Pǎrinții sunt cei care trebuie sǎ-i asigure copilului condiții de studiu.
3. In familie se formeazǎ cele mai importante deprinderi de comportament. In familie se ȋnvațǎ ce
este respectul, sinceritatea, cinstea, ordinea, cumpǎtarea, grija fațǎ de lucrurile ȋncredințate, decența ȋn
vorbire și ȋn atitudini, politețea.
In formarea acestor comportamente este foarte important modelul parental, pǎrintele fiind un
exemplu pentru copil.
4. Familia este cea care contribuie și la educația esteticǎ a copilului. Pǎrinții sunt cei care realizeazǎ
primii contactul copilului cu frumusețile naturii – culorile și mirosul florilor, cȃntecul pǎsǎrilor, etc., cu
viața socialǎ – tradiții, obiceiuri.
materială, dragoste şi educaţie.
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sǎ se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie-Claude, Beliveau)
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
711
BIBLIOGRAFIE
1. Norman, Goodman (1992) Introducere in sociologie, Bucuresti, Editura Lider.
2. Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generala, Bucuresti, Editura Facla.
3. Nicolae, Margineanu (1973). Conditia umana, Bucuresti, Editura Stiintifica.
4. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, Bucuresti, Editura Bic All.
712
Familia şi importanţa ,, celor şapte ani de acasă "
Prof. Adriana Marica

Liceul Tehnologic ,, Ştefan cel Mare şi Sfânt" Vorona
Spunem despre cineva că are „cei şapte ani de-acasă“ atunci când îi apreciem manierele şi
modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său. Cei „cei şapte ani de-acasă“ au ajuns să
reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte toţi cei care trăiesc în societate.
În primul rând „cei şapte ani de-acasă“ reprezintă educaţia pe care o acordă părinţii copilului lor.
Acasă este locul unde copilul trebuie să înveţe să se comporte în societate, să îşi respecte semenii , să
înţeleagă care sunt actele acceptate şi care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învăţăturile
primite de la părinţi vor veni apoi cele de la educatori , învăţători, profesori. Baza este făcută însă în sânul
familiei , de aceea comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că îi ajută la formarea
imaginii de sine.
adulţilor
o reală asistenţă din partea familiei
Prin definiţie , familia este cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază,
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. În funcţie de felul cum cei din jur, mai
ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi,
caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă
normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană
713
(copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea
şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a
vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil
substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii?
Copiii preiau totul şi imită totul. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o
reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor.
Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi
spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care
intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind
să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism.
Concluzionând , putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial.,familia
reprezentând matricea primordială a culturii omeneşti.
BIBLIOGRAFIE
714
Edu. Marica Viorica

Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles
faptă bună.
Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este mai
mare decât ne-am imaginat.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
inadecvat. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași
impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat,
neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest
scenariu negativ poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales
comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și
atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos
păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva, făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea
progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
715
Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător;
1998.
716
Prof.înv.preșc. MARICEC MONICA

Școala Gimnazială Valea Vișeului
Grădinița Zaveșiva, Maramureș
Exista familii în care sunt diferenţe de opinii în ceeea ce priveşte creşterea şi educarea copilului, în
care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţa în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni,
dintre membrii ei.
Cei doi părinţi, deşi implicate în aceeaşi măsură în procesul de educaţie,au roluri diferite mama
asigură căldura afectivă, iar tatăl reprezintă autoritatea. Mama contribuie la atmosfera intra-familială şi la
amandoi părinţii asigură sentimentul de confort şi securitate. Ambii sunt răspunzători de situaţia copilului
vârstei lui.
demnitate.
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi .
717
dinamism total. Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat
lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care
toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de
împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului,
învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg
una după alta.
este respectat. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur.
plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de
joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi.
rude, educatori, vecini...oameni. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
moş Ene.
şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti.
2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant- Dicţionar de simboluri
Bucureşti.
718
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. pr.: Marin Cristina-Nicoleta

Școala Gimnazială „Constantin Brâncoveanu”
Lumea contemporană se caracterizează printr-o nouă revoluţie ştiinţifică şi tehnică, prin

preocupări tot mai intense pentru protejarea mediului înconjurător, prin dezvoltarea şi democratizarea
societăţii pe plan mondial, prin creşterea spiritului de cooperare, prin organizarea timpului liber pentru
divertisment, educaţie permanentă şi interes faţă de valorile morale. Omul – cel mai valoros produs al
societăţii care la rândul său devine creator de valori culturale constituie bulgărele de aur pe care şcoala ca
izvor de cultură şi civilizaţie îl formează.
Epoca spre care ne îndreptăm este una a schimbărilor profunde şi la intervale mici şi primul factor
de risc este chiar omul dacă şcoala nu-l pregăteşte pentru a face faţă noilor promovări, dacă pierde din
vedere că nimeni nu va mai trăi în societatea în care s-a născut şi nu va muri în cea pe care a cunoscut-o
ca membru activ al ei.
Educaţia este concepută ca o activitate de formare şi dezvoltare armonioasă a fiinţei umane, marii
filosofi şi oameni ai culturii arătându-se preocupaţi de “darul cel mai frumos care poate fi făcut omului”.
(Platon). Dezvoltarea armonioasă a omului presupune o modelare a acestuia, în planuri multiple: fizic,
intelectual, moral, estetic şi practic.
Formarea profilului moral al personalităţii este un proces îndelungat care izvorăște din familie, se
continuă în şcoală şi se consolidează pe tot parcursul vieții. Cunoaşterea procesului formării conştiinţei şi
conduitei morale, a relaţiei dintre latura morală şi celelalte aspecte ale educaţiei, a rolului diferiţilor
factori în formarea convingerilor, sentimentelor şi obişnuinţelor morale trebuie să stea în atenţia
specialiştilor.
Educaţia morală formează copiilor o conduită morală bazată pe cunoaşterea cotidiană a regulilor
vieţii sociale, urmăreşte iniţierea copiilor în practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de
toleranţă şi respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, conştient de drepturi şi datorii, liber şi deschis spre alte
culturi.
acasă.
719
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare..
copilăriei.
Bibliografie:
720
Educaţia începe din copilãrie
prof. Marin Georgeta Virginia

Școala gimnazială nr. 1 Cuza Vodã judeţul Cãlãraşi
Şcoala gimnazialã „Iancu Rosetti” comuna Roseţi judeţul Cãlãraşi
Motto
“Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor”
Valeria Mahok
Auzim astãzi din ce în ce mai rar despre cei şapte ani de acasã. De ce? Pentru cã integrarea într-o
formã de învãţãmânt se face acum de la vârste mult mai mici, astfel încât “de acasã” nu mai sunt chiar
şapte ani.
Acest lucru însã, nu trebuie sã implice mai puţin pãrinţii în educaţia de bazã a copilului. Primele
reguli de comportare în familie şi în societate, tot acasã ar trebui învãţate, iar sistemul de învãţãmânt
trebuie sã consolideze aceste comportamente.
Ce învaţã copilul de la pãrinţi? În primul rând sã fie disciplinat, prin aceasta înţelegându-se care
sunt limitele dintre comportamentele premise şi cele nepermise atât acasã cât şi în societate. Apoi, învaţã
deprinderile de pãstrare a igienei, a ordinii şi curãţeniei, exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea
sentimentelor şi emoţiilor, utilizarea unui limbaj corect, modalitãţile de relaţionare cu cei din jurul sãu,
consecvenţa şi perseverenţa în realizarea unei sarcini.
Pentru a putea forma deprinderile de comportare civilizatã, toţi factorii implicaţi în educaţia
copilului trebuie ei înşişi sã-şi impunã anumite reguli, pe care sã le respecte:
- manifestarea unei atitudini pozitive;
- evitarea pe cât posibil a criticãrii fiecãrei greşeli;
- renunţarea la pedepse, mai ales corporale;
- utilizarea frecventã a exemplelor pozitive;
- evitarea utilizãrii unor recompense pentru cã a obţinut un rezultat bun, pentru cã şi-a îndeplinit
sarcinile care i-au fost atribuite, sau pentru a face o activitate anume;
- implicarea copilului în activitãţi gospodãreşti pentru responsabilizarea lui;
- aprecierea activitãţilor desfãşurate chiar dacã nu s-au ridicat la nivelul aşteptãrilor.
În desãvârşirea educaţiei copilului şi ulterior a şcolarului, familia şi şcoala vor fi parteneri, fiecare
contribuind la formarea şi consolidarea comportamentelor care îl vor ajuta în viitor sã se integreze în
societate.
Bibliografie
Fundaţia „Copiii noştri”, E greu sã ai rãbdare cu copiii;
Fundaţia „Copiii noştri”, Sfaturi pentru pãrinţi
Poenaru Michiela (2012), Cei şapte ani de acasã – codul bunelor maniere pentru copii, Bucureşti,
Editura Coresi;
721
Prof. Marin Mioara

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la ce bagaj educațional a primit copilul de la
părinți, bunici, familie și în general, la formarea lui ca om in societate, la personalitatea acestuia, dar nu
în ultimul rând la comportamentul acestuia până ajunge la școală. Bineînțeles că ne gândim la ce cei
șapte ani ca la un geamantan cu “cadouri” primite de copil de-a lungul copilăriei lui.
Educația copilului începe din burtica mamei, care din momentul contracepției simte dragoste
pentru “sămânța” care este pusă la încolțit în interiorul său și, care, de cele mai multe ori, simte la fel.
Atunci dragostea mamei transmite un depozitiv embrionului, dar și toate informațiile legate de literatură
(poezie, matematică, literatură, filosofie, chiar contabilitate; micile socoteli pe care mama le face) în
prezența copilului său nenăscut.
Ca și la omul bolnav, unde cel care-l veghează transmite vești la copil, mama transmite tot ce e mai
bun, dar și unele necazuri și probleme de familie care-l îl marchează în sens negativ, iar uneori, și
consumul de alcool, tutun și chiar violeța tatălui către mama sa.
De aceea, se spune în popor ,că alcoolul și tutunul dăunează grav sănătății copilului după naștere.
Odată născut, copilul este înconjurat de dragostea familiei sau ură, în anumite cazuri.
Toate darurile: dragoste, iubirea cu care este înconjurat copilul, permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forțe, să fie protejat, îngrijit, în siguranță.
Ulterior, dacă copilul este încurajat și apreciat, percepe pozitiv regulile transmise, bagajul emoțional
și sentimental conducând la educarea acestuia într-o atmosferă bazată pe siguranță și încredere. In același
timp, copilul trebuie învățat să aibă și limite (care sunt fixate de mamă sau persoanele cu care stă
permanent) să nu i se facă toate poftele, să asculte și să-și dea seama că dorințele se pot amâna (când este
ziua ta ).
Unii copii, dacă parinții spun “NU”, se tăvălesc pe jos, jignesc părinții, recurgînd chiar la șantajul
emoțional. Copilul trebuie să fie capabil să împartă orice (mâncare, jucării) pentru a dobândi capacitatea
de a-i ajuta pe ceilalți, de a face bine sau de a aprecia recompensele și pedepsele.
După vârsta de 4 ani, copilul trebuie să știe ce să facă și ce nu trebuie ,să învețe bunele maniere,
atunci când merge în vizită la cineva, la spectacol, în tren; acestea fiind primele reguli de comportament
civilizat pe care le-a învățat și le-a moștenit de la parinți și nu numai.
Mai târziu, aceste reguli sunt completate de reguli de bunăcreștere, educație, maniere elegante pe
care le au sau nu copiii. Lipsa lor atrage dupa sine “absența celor șapte ani de acasă”.
Baza formării comportamentului corespunzător al copilului este relația afectivă cu familia, cu
parinții. Copilul iubit de părinți și bunici îl face pe acesta încrezător înpropriile forțe, se simte protejat,
îngrijit, încrezător, are ideea de siguranță (niciodată nu ne va părăsi), are deschidere spre cunoaștere.
Bunele maniere reprezintă un process ce durează, dar care se conturează zilnic, împreună cu
familia, care-l îndrumă în direcția corectă.
Vizitele la bunici, plimbările cu familia, ieșirile în natură, la cumpărături, spectacole îl ajută pe
copil să devină independent, să se bazezepe el.
Comunicarea cu cei din mediul lui: prieteni, adulți îi dezvoltă abilitățile de comunicare, relaționare,
el învață când să intervină sau să se abțină de la comentarii în public.
Pentru copii, părinții, bunicii pot fi modele de urmat. Experiențele triste, umilințele, le formează un
comportament negativ, de aceea, copiii nu trebuie să aibă parte de așa ceva în familie, deoarece rămân
traumatizați și marcați pe viață (unii copii fug de acasă, drept protest)
Părinții trebuie să aibă aceeași atitudine vis-à-vis de educația copilului. Echlibrul familial este
important, ambii părinți trebuie să ajungă la un consens în legătură cu educația copilului.
În concluzie, educația copilului începe de la concepție si, din perspectiva părinților, nu se
finalizează niciodată.
722
IMPORTANŢA COMUNICARII ÎN CEI 7 ANI DE-ACASĂ
MARIN MIRELA-PROF.ÎNV.PREŞC.
GRĂDINIŢA ,,INŞIR’TE MĂRGĂRITE’’
BUCURESTI,SECTOR 4.
Fiecare copil are modul sau propriu de a se manifesta in domeniul comunicarii interpersonale. Acei
copii care au dezvoltate abilitatile sociale se adapteaza mai bine si la mediul scolar si vor avea rezultate
mai bune.
A sti sa-ti faci prieteni si sa interactionezi cu ei in mod adecvat iti influienteaza sanatatea
emotionala.
La varsta prescolara, la intrarea in gradinita, principala ingrijorare a copiilor este relatia cu ceilalti
copii.(ex. “Le va placea de mine?”, “Se vor juca cu mine?”)
In ceea ce priveste socializarea copiilor s-a observat ca parintii incurajeaza fetele si baietii sa
participe la activitati in mod diferit, in functie de sexul acestora. Daca fetele si baietii au stiluri de joc
diferite ei isi vor dezvolta abilitati de joc diferite.
Initierea si mentinerea unei relatii cuprinde o serie de comportamente care il ajuta pe copil sa
stabileasca relatii cu cei din jur. Copiii invata acest tip de comportamente prin imitarea adultilor sau a
altor copii care s-au aflat in situatii similare.
CE POT FACE PARINTII SI CADRELE DIDACTICE?
- Jucati-va cu copilul astfel incat sa-i oferiti un model de comportament.
- Cititi impreuna cu copilul povesti si vizionati desene animate in care sunt relatate relatiile dintre
doi prieteni si discutati la final cum se comportau cele doua personaje.
Incurajati copilul sa-si spuna parerea. Dupa ce cititi o poveste intrebati-l ce crede despre personaje
sau cele intamplate.
- Priviti impreuna cum se joaca alti copii, jucati-va apoi langa ei, iar in final cu ei.
Aceste etape sunt foarte importante pentru copiii mai timizi.
- Incurajati-i in permanenta si orientati-i in cat mai multe interactiuni cu ceilalti copii.
- La aceasta varsta, de multe ori a initia o interactiune presupune a sti sa intri intr-un joc aflat in
desfasurare. Daca un copil patrunde intr-un mod agresiv si deranjeaza jocul celorlalti este foarte probabil
ca el sa fie respins, iar pe viitor copiii sa evite relationarea cu el.
Strategii de integrare in jocul celorlalti copii:
- Copiii mai mici folosesc semnale nonverbale cum ar fi zambetele, gesturi care manifesta interes,
stau langa ceilalti copii si se uita cum se joaca sperand ca cineva ii va observa si ii va chema sa se joace
cu ei.
- Unii copii se implica in parallel intr-un joc asemanator celui din grupul copiilor si spera ca daca
jocul lor este acceptat de ceilalti va fi integrat si el in grup;
- Alti copii se comporta intruziv si intra peste jocul celorlalti spunand ca unele jucarii sau spatiul
respectiv este al lui .
- Copiii mai experimentati folosesc anumite formule verbale: “Pot sa ma joc si eu?”
“Tu de-a ce te joci acum?”.
- Alti copii stau si privesc jocul asteptand o oportunitate de a se implica in joc.
La aceasta varsta strategia cea mai eficienta este cea de a se implica intr-un joc paralel si de a
contribui cu ceva semnificativ la desfasurarea acestuia.
Grupul de prieteni este cel care ne valideaza comportamentele si ne ofera suportul social in
momentele dificile. Caracteristica definitorie a interactiunilor sociale in perioada prescolaritatii este faptul
ca predomina jocul si gruparea in functie de gen. Fetele se joaca si cauta compania fetelor, iar baietii se
joaca si cauta compania baietilor..
Copiii invata de mici, fie prin observare, fie prin formulare verbal, ca fiecare context social are
anumite reguli (ex. “Daca vreau sa ma dau pe topogan trebuie sa stau la rand”.)
Regulile au rolul de a preveni aparitia unor probleme de comportament si ele sunt expresii verbale
ale unor relatii intre antecedente-comportament-consecinte.
Regulile tin cont de urmatoarele recomandari:
-semnalati problema, aratati consecintele ei, apoi oferiti remediul;
723
- cu cat o regula e mai completa si mai precis formulata, cu atat ea e mai usor de urmat. Regula
permite repetitia. Formularea regulii, menita sa ghideze un comportament, fiind o expresie verbal clara,
poate fi repetata mintal, “in gand”, de catre copil;
- afisarea regulilor (prin desen) si interpretarea acestora cu ajutorul copiilor(“se vor juca toti si va fi
liniste in grupa” etc);
- sa nu se incalce regulile.
O regula importanta pe care copiii o insusesc la gradinita este asteptarea randului.
Exista copii care isi doresc sa fie intotdeauna sa fie primii. Acesti copii au nevoie sa invete ca
ceilalti copii isi doresc la fel de mult ca si ei sa faca un anumit lucru, iar pentru a mentine relatii bune cu
ceilalti trebuie sa tina cont si de dorintele altor copii.
O alta regula care are rol de prevenire a problemelor emotionale si comportamentale se refera la
prevenirea excluderii, marginalizarii unor copii de catre alti copii de la grupa. Copiii care sunt exclusi au
un nivel ridicat de singuratate si de depresie si pot reactiona agresiv pentru a atrage atentia celorlalti. Prin
urmare, este important sa se introduca o regula de genul “Toti copiii de la grupa sunt prieteni! Nu avem
voie sa spunem: Tu nu te joci cu noi!’’
Lasati- i pe copii sa inteleaga ca toate emotiile sunt acceptabile si valide, ajutandu-i sa distinga
intre emotii si modul lor de exprimare. Validand emotiile copiilor creste increderea acestora in a se
exprima in acelasi mod in situatii similare.
10 lucruri pe care ar vrea sa le auda copiii de la parintii lor
1. Te iubesc
2. Sunt atat de mandru/mandra de tine.
3. Te voi sustine in lucrurile pe care vrei sa le faci in viata ta.
4. Cred in tine.
5. Imi pare rau.
6. Esti o persoana buna.
7. Este bine sa iti iubesti mama si tatal (divortati).
8. Te accept.
9. Nu am vrut sa fac asta.
10. Tu esti important/special.
Fa-ti timpul necesar pentru a le spune si actiunile necesare care sa le sustina.
724
UN COPIL POLITICOS
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR:
MARIN MONICA
G.P.N. MOFTINU MIC
Politeţea, conform DEX-ului, este o comportare conformă cu buna-cuviinţă, o atitudine amabilă,
politicoasă. Conduita civilizată, politicoasă se învaţă mai înâi din familie, din fragedă copilărie.
Când vorbim despre ,,cei şapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Ei sunt piatra de
temelie în educaţia comportamentului civilizat, un instrument important de orientare pe drumul vieţii.
Când spunem că un copil are „cei şapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei şapte ani de acasă”. Dar
educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte a cunoştinţelor despre
natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite in familie. Tot in familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate.Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii ,,a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără ,,cei şapte ani de-acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie
influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5-6 ore, de restul
profesorii, deoarece şi unii şi altii doresc dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogaţirea
cunoştinţelor acestuia. Totuşi, trebuie să acceptăm că în primii ani de viaţă, petrecuţi în familie, nu se
poate însuşi întreaga gamă de cerinţe ale conduitei civilizate şi politicoase. Multe dintre aceste cerinţe vor
fi întâlnite în viaţă mai tîrziu şi pot fi însuşite „din mers”. Aşa cum înţelepciunea nu se dobândeşte dintr-o
dată, tot astfel şi politeţea se câştigă pe îndelete , cu răbdare. Conduita civilizată şi politeţea nu se pot
învăţa ca o poezie, sau numai după un anumit cod. Politeţea nu este o pelerină care se aruncă peste umăr
când şi când. Ea trebuie să fie o „trăsătură constantă”, o expresie a sincerităţii, a bunăvoinţei şi a
corectitudinii.
Educația reprezintă totalitatea experiențelor individual realizate și social existente sau organizate, de
care beneficiază copilul în primii ani de viață, cu rolul de a proteja, crește și dezvolta ființa umană prin
înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate și
demnitate proprie. Aceasta asigură fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase, ale dezvoltătii
sociale, spirituale și culturale complexe. Ceea ce învață copiii în primii ani reprezintă mai mult de
jumătate decât vor învăța tot restul vieții. Perioada cuprinsă între 0 și 6-7 ani este cea în care copiii se
dezvoltă rapid, iar dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, mai târziu este mult mai
dificilă și mai costisitoare compensarea acestor pierderi. Este cunoscut faptul că alegerile făcute în
copilărie și acțiunile întreprinse de părinți și de societate au o influiență puternică și de durată asupra
copilului. Pentru că cei șapte ani de acasă încep de când se naște copilul, familia este primul mediu care îl
formează și influiențează. Familia constituie sinteza unei triple dependențe a acestuia față de părinții săi:
dependența socială, întrucât familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare și ca atare favorizează
stabilirea contactelor copilului cu societatea și cunoașterea propriei sale ființe; dependența educațională,
exprimată prin aceea că din primele luni de viață și până la vârsta școlarăcopilul învață în familie mersul,
vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind în esență primele elemente de educație.
Îmbogățirea socială și educativă a copilului continuă pe măsură ce el pătrunde în alte medii sociale,
îndeosebi în grădiniță și mai apoi în școală. Dezvoltarea copilului în familie se impune a fi apreciată prin
atmosfera unică în felul ei, a climatului afectiv și educativ pe care acest mediu i-l creează fiind asfel
“fabricile ” care produc personalități umane. Încorporând copilul într-un anumit cadru socio-cultural
propriu, familia își propune și își impune copilului căile de realizare a naturii sale umane. Și aceasta o
725
face prin introducerea sa în viața de zi cu zi, prin contactul cu obiectele și oamenii, prin inițierea în
nenumărate activități și formarea unor deprinderi, ajutându-l să descopere noțiuni și să respecte norme, ca
și prin oferirea unor modele umane pe care le va urma sau de care va încerca să se distanțeze, devenind
personalitate autonomă. Familia nu este deci numai un adăpost, ci este, mai ales, o bază de plecare. Pentru
a-și îndeplini acest rol familia trebuie să fie deschisă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în
această lume. Trecând pesteoboseală și preocupările zilnice, adevărații părinți trebuie să iși găsească timp
să comunice cu copiii. Să le asculte păsurile și să le răspundă la întrebări, să-i antrenezeîn lucrări utile,
uneori mai dificile. Familia este mediul de inserție a copilului în societate și cultură, ea constituie poarta
prin care acesta este introdus în viața umană și în cadrul căreia își va forma personalitatea.
BIBLIOGRAFIE :
1. MARINESCU SILVIA , DINESCU RODICA (2007), Invitaţie la educaţie, Ed. Carminis, Piteşti;
726
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Educatoare: Marin Săftica

Grădinița: Slobozia Blăneasa com. Negrilești jud. Galați
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
serviciu.
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
acasă.
- deprinderi de autoservire
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
- consecvenţă în realizarea unei sarcini
- concentrare a atenţiei
- perseverenţă în realizarea unei sarcini
727
728
Esența educației – cei șapte ani de acasă
Prof. înv. primar Virginia Marin

Școala Gimnazială ”Geo Bogza”, București
Ca aproape orice comportament, normele de conduită se educă. Dacă ne propunem ca micuțul de

astăzi să fie adultul bine educat de mâine, atunci trebuie să-i facem cunoștință cu normele de conduită cât
mai devreme posibil.
Bunele maniere se învaţă încă din copilărie, începând cu primul cuvânt rostit de prunc. Până la doi
ani, copilul nu este capabil să înțeleagă ce comportamente îi pot deranja pe ceilalți, însă, odată cu
împlinirea acestei vârste, vine și momentul în care părinții trebuie să introducă primele reguli ale bunei
educații, evitând confruntarea directă cu prichindelul. Acesta va învăța din atmosfera de liniște din casă,
din exemplele pe care le dau părinții, din relațiile de prietenie care se înfiripă între ei, înțelegând că
aceasta este normalitatea. E bine să se folosească reguli și formule de politețe între membrii familiei încă
din primii ani: părinții să mulțumească și să spună „Poftim!” propriului copil, chiar dacă acesta nu știe
încă să răspundă. Simpla repetare a formulelor în prezența lui îl va ajuta să le deprindă mai târziu mult
mai ușor. Cu tandrețe și răbdare, îl vor învăța să privească în față persoanele pe care le salută, să facă „La
revedere!” cu mâna, să spună „Te rog!”, „Mulțumesc!” sau „Cu plăcere!”, adică să folosească permanent
aceste „pietre de temelie” ale bunei-cuviințe în relațiile cu străinii, dar și în familie.
Mai târziu, la 3-4 ani, odată cu înscrierea la grădiniță și intrarea în colectivitate, copilul începe să
cunoască lumea regulilor, fiind foarte receptiv la tot ce i se spune. Experții consideră că micuțul este
capabil să salute, să strângă mâna cui i-o întinde, să poarte o conversație cu adulții, să își ceară scuze când
greșește, să se spele pe mâini înainte și după masă, să folosească în mod corect tacâmurile atunci când
mănâncă. Însă toate aceste norme trebuie să fie înțelese de către copil pentru ca mai apoi să fie respectate.
De asemenea, părinții trebuie să aprecieze comportamentele corecte ale copilului, încurajându-i fiecare
atitudine și gest politicos pe care îl face. 4
Cea mai potrivită metodă este jocul. Cu fiecare rol „interpretat”, copilul va deveni tot mai conștient
de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Exemplele din viața de zi
cu zi, de la grădiniță, de pe stradă constituie puncte de plecare pentru aceste jocuri sau pot fi valorificate
momentele în care acesta încalcă vreo regulă de bună purtare. Cu explicații prompte, copilul asociază
corect situația cu norma de conduită corespunzătoare. Nu este recomandat să fie acceptate
comportamentele nepotrivite acasă, doar pentru simplul motiv că „nu îl vede nimeni”. Poveștile (prin
eroii lor pozitivi), cărticelele cu imagini sau cărțile de bune maniere scrise special pentru copii, precum și
unele desene animate lasă impresii deosebit de vii, care pot determina atitudinea şi comportamentul viitor
al micuțului.
La 4-5 ani, copilul începe să se identifice cu adulții care trăiesc în jurul său și încearcă să imite, în
mod spontan, atitudinile și modelele pe care le are în față. Este știut faptul că, la această vârstă, mica
ființă omenească este înclinată spre imitație. De aceea, educatoarea și, mai ales, părinții trebuie să fie
atenți cum se comportă în grădiniță și în sânul familiei pentru a putea oferi exemple de bună purtare
propriilor copii. Puterea exemplului este foarte mare, iar copiii au un spirit de observație foarte dezvoltat.
Orice greșeală a adultului este remarcată cu ușurință de cel mic. Legat de aceasta, englezii spun că adulții
cer prea mult unui copil atunci când se poartă urât cu acesta, dar lui îi impun să se poarte frumos,
politicos, manierat. În această situație este necesar ca părinții să aibă o conduită politicoasă atât față de un
copil, cât și față de un adult. Și tot englezii spun că nivelul de educație a copilului depinde de cât de
educați și manierați sunt părinții. Ca atare, deseori se folosește expresia: Copilul este „oglinda” părinților
săi. Așa că este bine ca aceștia să fie un bun exemplu și să respecte cu sfințenie regulile bunelor maniere.
Dacă nu vor face acest efort, nu vor putea avea un copil frumos educat.
Pe măsură ce creşte, micuțul primeşte sfaturi, mai întâi din partea familiei, după cum am arătat, apoi
din partea prietenilor sau a cunoscuților şi astfel, el îşi formează un imens „bagaj de cunoştinţe” cunoscut
sub numele de „cei şapte ani de acasă”. A avea „cei şapte ani de acasă” înseamnă a se comporta
4
N. Laniado, Codul bunelor maniere pentru copii. Bună purtare în orice împrejurare, Editura House of Guides, București,
2007, p. 32-33.
729
respectuos şi cu bună-cuviinţă în tot cursul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea (părinţi, profesori,
colegi, prieteni, vecini).
Vârsta de 6-7 ani este o perioadă marcantă din viaţa copilului deoarece are loc un eveniment
deosebit pentru el și anume, intrarea în şcoală. Atenţia sa se centrează acum asupra unui alt adult decât cei
din familie – învăţătorul, care devine un nou model demn de urmat. Acesta trebuie să-l înveţe pe copil
cum să aibă un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată, respectând nişte reguli impuse
de activitatea de tip şcolar. Totodată, trebuie să îl învețe că anumite lucruri nu se fac nu pentru că i se
interzice, ci pentru că produc rău altora, îl deranjează atât pe el, cât mai ales pe cei din jurul lui.
Pornind de la esența educației, „cei şapte ani de acasă”, școala are datoria să clădească, în
parteneriat cu familia, omul frumos la suflet şi în purtare. 5
Poziția de școlar marchează intrarea copilului într-un nou colectiv în care el se formează și pentru
care se formează. De acum încolo colectivul este etalonul de comparație pentru propria sa comportare,
cadrul de referință pentru tot ceea ce inițiază. Elevul trebuie să relaționeze cu colegii, fapt pentru care el
trebuie să învețe să manifeste respect și afecțiune față de aceștia, să dea dovadă de o conduită civilizată în
relațiile cu ei, să-și facă noi prieteni.
Școala reprezintă, așadar, un factor important în educarea copilului în spiritul valorilor morale, în
formarea lui ca om, dar, în același timp, și în dobândirea unei purtări alese. Procesul de educație nu se
oprește, însă, la această vârstă. Nu e niciodată prea târziu să mai înveți ceva. Dar bunele maniere trebuie
să fie însuşite în primul rând la vârsta copilăriei, pentru că altfel nu vor mai putea fi învăţate niciodată.
5
U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1995, pp. 158-200.
730
Bunele maniere, cartea noastră de vizită!
Profesor documentarist Marina Maria Daniela

Colegiul Tehnic “ Ion Mincu” Tg Jiu
Bunele maniere sunt cartea de vizită a unei persoane. Acestea nu doar completează cei 7 ani de
acasă dar îi poate oferi copilului cunoștințe largi despre societatea în care trăiește și pe care să le aplice și
în alte culturi. O persoană manierată va fi întotdeauna percepută de ceilalți drept o persoană educată și
model de urmat în termeni de comportament, comunicare și atitudine.
Importanța bunelor maniere la școală
Persoanele manierate ies întotdeauna în evidență prin comportament, prin gesturi, prin vocabularul
lor. Din păcate, nu există o materie la școală care să explice în detaliu normele de etichetă și bune
maniere. De aceea este esențial ca elevul să deprinda reguli de bună purtare, respectându-le şi la şcoală.
Fiecare cunoaște că trebuie să salute colegii, profesorul atunci când intră în sală, că nu este frumos să
vorbească neîntrebat, mai ales în timpul orei, să spună, de câte ori este nevoie, “te/vă rog frumos” şi
“își/vă mulţumesc”, să se comporte decent în recreaţii sau să fie politicos.
De ce să stabilești un cod al bunelor maniere la școală?
Stabilim un cod al bunelor maniere la școală deoarece:
Îl învață pe copil să se adapteze la cerințele unui mediu nou.
Favorizeaza formarea unor relații amicale între colegii de clasă
Ajută la învățarea respectului de sine, dar și a celorlalți
Creează control și predictibilitate atât pentru cadrul didactic, cât și pentru copii (dacă una dintre
reguli este încălcată, copilul va ști care este consecința la care să se aștepte)
Ajută la formarea unui sentiment de omogenitate și apartenență la clasă
Reduce tensiunea dintre colegi, iar tentativele unor dispute fizice sau verbale sunt mai mici
Politețea față de cadrul didactic
În fața cadrului didactic, este indicat să adopte o postura respectuoasă. Explică-i că poate să-si arate
respectul și admirația față de el prin ascultare activă (a-l privi mereu în timpul orei și a fi atent la ceea ce
spune), dar și prin a nu îl întrerupe atunci când spune ceva („a vorbi peste el”). Postura în bancă este
importantă, fără sprijinirea capului în mâini (poziția visatorului), fără a sta cu spatele rezemat de scaun și
cu genunchii în bancă sau aproape deasupra băncii.
Bunele maniere în clasă
Vorbește-i copilului despre importanța respectării spațiului de clasă și a materialelor pe care le va
găsi acolo. Tot de bunele maniere ține și îngrijirea propriei bănci, a scaunului pe care stă, a dulapiorului în
care își așează lucrurile lui. A zgâria banca sau a o mâzgăli cu pixul sau stiloul nu este un comportament
care să denote o valoare sau o calitate, ci dimpotrivă, este un semn de proastă educație.
Pentru a elimina acest risc este bine să îi formezi copilului tau o imagine cât mai corectă despre ce
înseamnă a fi popular și care ar trebui să fie setul de valori pe care să le urmeze. Adevărații oameni
populari ies în evidență prin calitățile lor. Ei sunt observați și admirați, iar cei din jur își doresc să fie la
fel ca ei. Iar aici intră valori precum respectul, ajutorarea reciprocă, capacitatea de a fi prieten cu toata
lumea, sinceritatea, curajul, perseverența etc.
Bunele maniere sunt o carte de vizita ce arată caracterul și personalitatea unui om prin prisma
relațiilor interumane. Închei cu un proverb mai mult decât explicit: „Bunele maniere, pe care le socotim
ca fiind neînsemnate, sunt adesea tocmai criteriile după care oamenii ne judecă, în bine sau în rău.”
Jean de La Bruyère
731
Lucrare- Promovarea sanatatii in educatie
Prof. Lector training Ionut Marineata

Putem considera sănătatea prin educatie ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură a
culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut
favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen.
Sănătatea prin educatie, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond material,
fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avand viabilitate doar atunci când exprimarea
teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică.
Sănătatea prin educatie presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru
deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al omului
şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală integrată programei
tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi
demonstraţii practice).
Sănătatea prin educatie implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de
comunicare, ca element fundamental.
Sănătatea prin educatie are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei
îndomeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor
deprindericorecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea
individuală şide problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea
activă în vederearealizării şi consolidării sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate la nivelul şcolii reprezintă una dintre principalele căi de promovare a
cunoştinţelor corecte privind diferite aspecte ale sănătăţii şi totodată de formare a atitudinilor şi
deprinderilor indispensabile unui comportament responsabil şi sănătos. În multe ţări educaţia pentru
sănătate este obligatorie în şcoli, începând din clasa întâi până într-a douăsprezecea, folosindu-se pentru
fiecare ciclu de dezvoltare
programe şi materiale didactice adecvate vârstei.
Există mai multe argumente ce pot fi aduse în favoarea realizării educaţiei pentru sănătate în cadrul
unităţilor de învăţământ.:
• în primul rând, unul dintre scopurile în sine ale activităţii din învăţământ este informarea
autorizată a copiilor şi adolescenţilor privind diferite domenii ale culturii şi ştiinţei, în paralel cu
dezvoltarea de abilităţi practice. În acest sens, educaţia pentru sănătate, ca parte a ştiinţelor medicale,
vizează nu numai transmiterea către elevi a unui bagaj informativ corect din punct de vedere ştiinţific, cât
mai ales crearea unor comportamente individuale sănătoase, a unor atitudini ce corespund idealului
educaţional.
• Şcoala este un loc ideal pentru difuzarea acestor cunoştinţe în rândul maselor de tineri; nici o altă
instituţie nu are abilitatea şi capacitatea de a cuprinde şi de a se adresa, în timp, unui procent atât de
ridicat din populaţie.
• Unul dintre elementele esenţiale pentru dezvoltarea impactului dorit este iniţierea şi realizarea
programelor de educaţie pentru sănătate la vârste cât mai tinere.
Conduita preventivă devine astfel un comportament care se edifică în timp în
paralel cu dezvoltarea educativă. Asupra unei persoane deja formate, adulte,
astfel de activităţi au întotdeauna un impact mai redus decât acţiunile similare, realizate la vârste
mai timpurii.
• Şcoala reprezintă, în acelaşi timp, o instituţie cu mare autoritate morală, oferind cadrul educaţiei
formale, informale şi nonformale, iar materiile de studiu oficiale din şcoli dobândesc implicit, la nivelul
psihologic individual, o importanţă mai mare decât subiectele nesusţinute de acest for competent.
Introducerea „Educaţiei pentru sănătate” ca disciplină în şcoli reprezintă implicit recunoaşterea oficială a
importanţei acesteia pentru viaţa individului.
• Proiectele pilot realizate până în prezent în diferite judeţe ale ţării, proiecte
conduse atât prin intermediul organizaţiilor guvernamentale cât mai ales prin
organizaţii nonguvernamentale, au demonstrat succesul şi receptivitatea tinerilor pentru acest tip de
iniţiative.
732
• Nu în ultimul rând, impactul semnificativ al acestor activităţi a fost demonstrat deja în alte state,
prin studii şi cercetări competente, autorizate. Chiar şi în România, unde activităţile educative de acest tip
au fost punctuale, studiile efectuate demonstrează acest lucru. De exemplu, Studiul Sănătăţi şi
Reproducerii România 1999 – studiu naţional de mare amploare şi încredere , efectuat cu asistenţă tehnică
internaţională a arătat că „discuţiile cu părinţii şi orele de educaţie sexuală din şcoli par să fi avut un efect
notabil asupra cunoştinţelor despre utilizarea metodelor contraceptive”, concluzionând că„eforturile de a
lărgi activităţile de educaţie sexuală trebuie continuate”.
Principalele teme abordate în cadrul programului „ Sănătatea prin educatie” sunt:
- Noţiuni elementare de anatomie şi fiziologie, etapele creşterii şi dezvoltării organismului.
- Igiena personală (mâini şi unghii, dinţi, nas şi gură, păr, îmbrăcăminte).
- Activitate fizică şi odihnă.
- Sănătatea mediului (locuinţa, poluarea etc.)
- Sănătatea mentală (apartenenţa la un grup, politeţe şi regulile sale, roluri sociale, relaţii
interpersonale, stresul etc. ).
- Sănătatea alimentară (clasificarea alimentelor, piramida unei alimentaţii echilibrate, protecţia
consumatorului etc.).
- Sănătatea reproducerii (ciclul menstrual, metode de contracepţie, infecţii transmisibile pe cale
sexuală).
- Bioetică.
- Consumul şi abuzul de substanţe toxice – drogurile, alcoolul, tutunul precum şi consecinţele ce
derivă din acestea cum ar fi: absenteism şi abandon şcolar, delincvenţă juvenilă (comportamente cu risc).
- Accidente, violenţă, abuz fizic (inclusiv reguli de acordare a primului ajutor), violenţa în familie.
Aceste teme vor fi abordate gradual, în concordanţă cu ciclurile de dezvoltare fizică şi psihică ale
elevilor.
Beneficiari:
Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi propagarea
noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în egală măsură,
trebuie să participe şi alte sectoare ca: învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse asociaţii, unităţi
productive sau comerciale de stat ori particulare, toate având anumite responsabilităţi în acest sens.
Programul " Sănătatea prin educatie " şi este adresată în special cadrelor didactice care doresc să îşi
asume roluri de formatori şi facilitatori ai dezvoltării armonioase a copilului şi adolescentului, a stării lui
de bine şi a unei calităţi superioare a vieţii. Ea constituie un instrument util în realizarea la clasă a
activităţilor de educaţie pentru sănătate. In acelaşi timp programul se adresează elevilor, părinţilor
acestora şi întregii comunităţi
Obiectivele urmărite în cadrul Programului " Sănătatea prin educatie " vizează:
1. promovarea sănătăţii şi a stării de bine a elevului, respectiv:
• funcţionarea optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, mintal,
emoţional, social şi spiritual;
• formarea unui stil de viaţă sănătos.
2. dezvoltarea personală a elevului, respectiv:
• autocunoaşterea şi construirea unei imagini pozitive despre sine;
• comunicare şi relaţionare interpersonală;
• controlul stresului;
• dezvoltarea carierei personale.
3. prevenire, respectiv:
• prevenirea accidentelor şi a comportamentelor cu risc pentru sănătate;
• prevenirea atitudinii negative faţă de sine şi viaţă;
• prevenirea conflictelor interpersonale, a dezadaptării sociale şi a situaţiilor de criză.
• Programul naţional şi curriculum-ul de Educaţie pentru sănătate urmăresc:
• să asigure educarea populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos;
• să faciliteze accesul la o informaţie corectă, avizată, atât în mediul urban cât şi în mediul rural;
• să realizeze, în mod indirect, educaţia adulţilor;
• să conducă la diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor cu risc
pentru sănătate;
733
• să contribuie la creşterea calităţii actului medical
Pentru a-si atinge scopurile, programul educational trebuie aplicat:
La nivel comunitar: diverse domenii de actitate, mass-media» La nivelul asistentei medicale:
primare, (care sa organizeze actiuni de promovare a sanatatii, de screening si evaluare a starii de sanatate
a populatiei, de interventie terapeutica si monitorizare a factorilor de risc) si secundare si tertiare
(implicate in actiunile curative ale patologiei meolice si astfel in preventia secundara a bolilor
cardiovasculare).
Populatia tinta este reprezentata de:
- Populatia generala, unde se doreste promovarea sanatatii, prin implementarea stilului de ata
sanatos ;
- Populatia aflata la risc, unde optimizarea stilului de ata este in principal metoda profilactica, cu
certe beneficii, in unele situatii putand deveni terapeutica ;
- Populatia cu patologie prezenta, la care modificarile comportamentale pentru optimizarea stilului
de ata den metode terapeutice, procesul educational integrandu-se in managementul clinic;
- Personalul medical, in cadrul programelor de educatie medicala continua
Concluzie :
O strategie integrată de promovare a sănătăţii in educatie, trebuie să folosească mesajele,
activităţile, canalele de comunicaţie şi reţelele instituţionale, într-o îmbinare care să se dovedească cea
mai adecvată specificului categoriilor de populaţie vizate şi condiţiilor în care acestea trăiesc.
Bibliografie:
1. EDUCATIE PENTRU SANATATE CLS. 7-8 Zoe Partin
2. EDUCATIE PT. SANATATE - manual optional de Zoe Partin, Ioana Stama
3. Programa scolara ,,educatia pentru sanatate MEC
4. Psihologia educaţiei 2009 de Elena Stanculescu
734
Cei șapte ani... de-acasă!
Prof. MĂRȘĂVINĂ ILEANA

GRĂDINIȚA”SF. URSULA” CARANSEBEȘ
CARAȘ- SEVERIN
”Copilăria e o lume aparte;pentru noi,o lume fantastică,ireală,pentru cei care fac parte din
ea,dimpotrivă,una reală și plină de armonie.”(Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare.
Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se
cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Sintagma ”cei șapte ani de-acasă” se referă la educația pe care copilul o primește de la părinții,la
un copil bine-crescut,mai precis la dobândirea unor bune deprinderi:
*deprinderi igenico- sanitare(de autoservire);
* deprinderi de comportare civilizată și de politețe;
* deprinderi de ordine și curățenie.
Vorbim de cei șapte ani de acasă deaorece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia,în special
până la vârsta de trei ani,iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Regula celor șapte ani de acasă se învață fără constrângere,prin comunicare,îndrumare și foarte
multă răbdare. Progresele copilului sunt lente,însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură
Trebuie să existe o concordanță deplină între ce i se cere copilului în familie și ceea ce se realizează
la grădiniță.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor.Deprinderile, odată formate, îl scutesc
pe copil de alte solicitări,care mai târziu ar necesita un consum mai mare de energie și timp.
În procesul educativ de formare a deprinderilor se conturează mai multe etape de care părinții, ca și
ceilalți factori educativi,trebuie să țină seama.
Prima etapă constă în familizarea copilului cu obiectele necesare și cu denumirea
lor(săpun,prosop,lighean,spălător). Acum se formează o imagine globală asupra acțiunii și a obiectelor.
În etapa a doua,se explică și se demonstrează operațiile în ordinea lor firească ,se demonstrează
fiecare mișcare în parte,iar copiii o imită. De exemplu,când copilul învață cum se spală mâinile,îi
explicăm pașii, respectându-se succesiunea lor logică:”Întâi udăm mâinile,apoi le dăm cu săpun...”Copiii
imită mișcările făcute de educatoare,după care,pe rând,exersează.
Cea de a treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii. Copiilor le
este cerut să execute operațiile în succesiunea lor,dar sub suprevegherea adultului. Acum,copiii pot sesiza
singuri greșelile,rețin detaliile în mod concret,elimină mișcările de prisos. Ritmul de execuție este lent,din
cauza faptului că operațiile nu s-au automatizat încă.
Pentru a verifica dacă s-a înțeles și s-a reținut succesiunea operațiilor,i se cere copilului să arate
cum se spală. În acest timp, educatoarea urmărește corectitudinea execuției și corectează greșelile, dacă e
cazul.
În cea de a patra etapă, deprinderile se automatizează; aceasta este posibil după vârsta de 5-6 ani.
În această etapă, copilul execută operațiile corect, cu minimum de energie. Deprinderea este formată când
toate operațiile se desfășoară normal, fără consum mare de energie și timp.
Etapa a cincea a formării oricărei deprinderi o constituie perfecționarea ei. Este de fapt, faza
formării stereotipului dinamic, adică automatizarea acțiunii.
În această perioadă este nevoie de prezența și supravegherea adultului, deoarece deprinderile nu se
pot realiza de la sine, ci este necesară perfecționarea lor continuă, până se ajunge la obișnuință.
Fiecare părinte sau educatoare trebuie să cunoască bine etapele de formare a deprinderilor, acestea
corespunzând stadiilor dezvoltării psihoindividuale a copiilor. În acest scop, de fiecare dată, este bine să
se facă aprecieri pozitive și să se încurajeze copiii care execută corect operațiile respective. În felul
acesta, se crează o motivație adecvată față de acțiune, iar copiilor li se cultivă încrederea în forțele proprii.
Copiii de 3 ani nu știu cum trebuie să folosească săpunul, deschid robinetul, dar uită să-l închidă sau se
săpunesc și uită să-și frece mâinile ori uită să se clătească și se șterg imediat. După 3 ani și jumătate – 4
ani, pot fi lăsați să se spele singuri pe mâini.
735
Activitatea fundamentală a copilului în grădiniță este jocul. De aceea, la această vârstă multe
deprinderi se pot forma în timpul și cu ajutorul jocului.
Cu efect simulator pot fi folosite lauda și îndemnul. Atunci când se urmărește trezirea interesului
copilului pentru o anumită deprindere, este bine ca tonul să fie plin de voie bună, de blândețe, de
înțelegere. Nu trebuie folosit un ton ridicat. Aceasta declanșează copiilor reacții de respingere a acțiunii.
Laudele trebuie folosite cu măsură, apoi din ce în ce mai puțin, până ce nu va fi nevoie de ele.
Considerarea deprinderilor de comportare civilizată și de politețe sunt aspecte de bază în procesul
instructiv-educativ. Preșcolarii, mai târziu școlari, participă la diferite activități în mod organizat; ei
trebuie să acționeze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, a învățătoarei și să respecte
disciplina. În vederea realizării acestei capacități se pot desfășura cu copiii jocuri care dezvoltă răbdarea,
stăpânirea de sine, perseverența.
Pentru formarea deprinderilor de comportare civilizată, este necesar ca toți membrii familiei să arate
concordanță de păreri și atitudine. Nu i se poate cere copilului să se comporte civilizat, să respecte liniștea
cuiva, dacă ceilalți nu o respectă. Exemplul personal (părinte, membri de familie, prietenii acestora) este
hotărâtor!
,,Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile” și, de aceea, este important ca această
deprindere să se formeze de la cea mai fragedă vârstă – vârsta antepreșcolară și preșcolară.
Pentru a fi numit politicos, copilul este învățat să:
• folosească formule de salut adecvate situației și să utilizeze pronumele de politețe în cazul
adresării unor adulți;
• pună mâna la gură când tușește sau strănută;
• spună ,,Mulțumesc!” atunci când primește ceva, un cadou de exemplu,dar și atunci când primește
un compliment sau un ajutor;
• spună ,,Te rog!” atunci când dorește să obțină ceva;
• știe cum să răspundă la telefon și cum să încheie o astfel de conversație;
• nu îi întrerupă pe alții atunci când vorbesc;
• știe să-și ceară scuze când a greșit cu ceva;
• îi ajute pe alții când au nevoie de ajutor;
• ofere locul în autobuz unei persoane mai în vârstă sau unei femei însărcinate;
• lase călătorii să coboare și apoi să urce el în mijloacele de transport în comun,
• folosească un ton moderat și o atitudine plăcută în relațiile cu ceilanți;
• fie darnic cu lucrurile sale etc.
Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină seama de
particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Căile și modalitățile de
educare trebuie adaptate vârstei și puterii de înțelegere a acestora.
Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp ca părinții să insiste până la
transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă se vor manifesta unitate de vederi în cerințe,
perseverență, răbdare, înțelegere, dar și exigență.Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună
purtare: Aceasta este ”cartea de vizită a familiei”.
bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra
cu ușurință într-un colectiv de copii, dar și de adulți. Educația primită în cei șapte ani de–acasă depinde
de relația afectivă dintre părinți și copil, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Copilul este pregătit încă de la naștere să primească informții, dar este foarte important mediul
în care sunt transmise acestea, de către cine și în ce mod.
736
ȘCOALA ȘI FAMILIA
PROF. ÎNV. PRIMAR - MARTIN RAMONA NICOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CĂIUŢI, com. Căiuţi, jud. Bacău
În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a
educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor.
Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente
ce apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp
cu cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie , situaţia devine mai complicată.
De aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un
rol important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe
părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a
copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă , personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea , la începutul anului şcolar , a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în
considerare de către şcoală.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde la trebuinţele elementare ale
elevului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori,
întipărite pentru toată viaţa în profilul moral – spiritual al acestuia. Se constată în ultima vreme o
depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt
îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp nu mai au răbdare să le acorde atenţie.
Schimbările în plan socio-economic exprimă necesitatea reală a colaborării între şcoală şi familie
atât în rezolvarea unor sarcini de susţinere materială, precum şi în cooperarea, în alegerea programelor de
instruire şi educare pentru cunoaşterea personalităţii copiilor, pentru orientarea şcolară şi profesională.
Se impune o reconsiderarea a relaţiei familie-şcoală. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au
nevoie una de alta.
După cei 6-7 ani de-acasă, şcoala are un rol primordial în asigurarea educaţiei copiilor. Educaţia
este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între toţi factorii
educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie, este stringentă.
Şcoala nu-şi poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învăţătură,
dacă nu cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi viaţă ale copiilor. Apoi, o serie de aspecte ale
comportamentului elevilor, absenţe, disciplină, mod de reuşită la învăţătură etc., nu se pot cunoaşte şi
rezolva în modul cel mai cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinţii nu pot cunoaşte pe deplin
psihologia copilului lor dacă nu află şi modul lui de comportare în condiţiile şcolare. Activitatea de acasă
este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers-activitatea de la şcoală este o continuare a
activităţii de acasă. Întregul proces de educaţie şi mai ales de instrucţie se realizează atât la şcoală, cât şi
acasă.
După cum spunea Maria Montessori, ”Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, el
intră în civilizaţie”.
Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice, intelectuale, morale şi estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de
muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă şi şcoală.
Omenia nu se poate învăţa numai la şcoală. Ea se învaţă acolo la începuturile copilăriei, în
atmosfera caldă, plină de afecţiunea familiei. Îndatorirea de creştere şi educare a copiilor nu înseamnă
numai asigurarea unui trai bun. Acesta nu înlocuieşte educaţia. Sunt părinţi care în îndeplinirea
737
obligaţiilor de părinţi uită de răspunderea cetăţenească pe care o poartă manifestând fie lipsa de
supraveghere a copiilor, considerând că şcoala trebuie să răspundă pentru educaţia lor, fie grija exagerată
numai pentru asigurarea condiţiilor materiale.
Omul nu poate fi rupt de mediu, de familie, prima şi cea mai naturală dintre comunităţi, dar
fiecare copil are anumite trăsături temperamentale, înclinaţii, capacităţi, interese, adică o anumită
personalitate care se exprimă în manifestările individuale.
“Lucrul cel mai important este să vă cunoaşteţi copilul”, spunea marele pedagog J.J.Roussou.
În educaţie lucrul cel mai important este să cunoşti materialul viu pe care-l modelezi.
Copilul trebuie cunoscut nu cu optica de mamă orbită de dragoste pentru copilul ei, ci să-i
analizezi comportamentul, adică gesturile, limbajul, atitudinea, responsabilitatea, seriozitatea, respectul,
etc. şi cum n-ai şti al cui fiu este, considerându-l un copil pe care-l cunoşti pentru prima oară.
Sentimentele pe care le nutresc părinţii faţă de copii nu trebuie descoperite cu toată sinceritatea. O
vorbă inteligentă din popor spune că “pe copil trebuie să-l săruţi când doarme”.
Cu cât copilul ştie că se bucură de mai multă dragoste, uneori o dragoste bolnavă, cu atât i se
permite să se alinte mai mult, să ceara tot mai multe de la părinţi.
Marele pedagog Makarenko recomanda “dragostea severă”, adică dragostea protectoare îmbinată
cu autoritate, la nevoie chiar cu severitate.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie
direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de
către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de
conduită oferite de părinţi – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele
educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite
norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea
personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Dascălul este înainte de toate un exemplu atât în ceea ce priveşte volumul de informaţii, dar mai
ales în ceea ce priveşte comportamentul.
A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu
înseamnă că ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe care noi îl creştem şi
educăm nu este la fel cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de aceea educaţia pe care i-o dăm trebuie
adaptată personalităţii lui. Ca şi o plantă, copilul creşte diferit în funcţie de ambianţa favorabilă sau
defavorabilă a mediului familial. Această ambianţă, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se
dezvolte normal şi răspunderea o purtăm noi, educatorii şi părinţii lui. Dacă pe acest drum părinţii şi
copiii vor găsi sprijin din partea noastră a educatorilor, mai târziu, peste ani, efortul ne va fi răsplătit.
BIBLIOGRAFIE :
M. Golu , „ Dinamica personalităţii ”, Ed . Geneze, Bucureşti, 1993
Nicola, Ioan – „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
Soica, Marin – „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;
Nica, I, Ţopa, L., “Colaborarea şcolii cu familia elevilor”, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1974
738
Prof. înv.preşc.: Martinaş Lucia

Grădiniţa cu Program Prelungit ,,Sf. Sava”, Iaşi
Primii ani din viaţă influențează comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a
viitorului adult. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea
nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la
acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o
satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, specialiștii precizând că această
satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare
între cei doi.
Se spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe
refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu
condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Copilul trebuie lăsat să exploreze mediul
înconjurător, pentru că data viitoare nu i se va părea interesant. Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologii
subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în
preajma celor mici nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze
din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai
să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor.
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Şi aici, este mai
bine să i se dea copilului un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să fie lăudat pentru asta.
După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în
care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
Politeţea - oglinda familiei. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prin imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este
respectuos cu ceilalţi.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă”? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
Bibliografie
1. Anghelescu Carmen, (1989), Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a
copilului, editura Medicală, Bucureşti;
739
2. Ciofu Carmen, (1998), Interacţiunea părinţi-copii, editura Medicală Amaltea;
3. **** Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Laboratorul Teoria Educaţiei, coordonatori Mihaela
Ionescu şi Elisabeta Negreanu, (2006), Educaţia în familie – Repere şi practici actuale, Editura Cartea
Universitară;
4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, editura Aramis, Bucureşti.
740
Importanţa celor şapte ani de-acasã
MÂRZALI ONGEN
LICEUL TEOTETIC MURFATLAR
Expresia ,, cei şapte ani de-acasã” este folositã, ȋn general , pentru a descrie conduita unei
persoane.S-a constatat cã educaţia din primii ani de acasã, de care cei mici au parte ȋn familie , se reflectã
ȋn bunã parte ȋn viitorul adult. Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul sãu să dea dovadă de proastă
creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi
până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme, să consolideze şi sã cizeleze normele deja
Un copil manierat se va descurca mai bine ȋn relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil ȋn
prezenţa celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei şapte ani de-acasa. Probabil cã cea mai buna modalitate
de a-l obişnui cu bunele maniere este ca parinţii sã fie un bun model pentru el. Incepe sã -l ȋnveţi
lucrurile simple ȋnca de la varsta fragedã: sã salute, sã spunã "te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere
nu trebuie ãa se opreascã aici. Va trebui sã ştie ce se cuvine şi ce nu la masã, ȋntr-o vizitã, la o petrecere şi
chiar ȋntr-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleazã comportamentul ȋn societate şi ȋl
ȋnvãţa ce ȋnseamnã respectul. Copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.Educaţia se face doar acasa, cu
discreţie, ȋn familie. Nu se ţin prelegeri şi nu ȋl critici ȋn public, nu ȋl umileşti şi nu ȋl jigneşti faţã de
strãini, chiar dacã greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenã de faţã cu alţii dovedeşte ca nici tu
nu ai prea fost atentã la lecţiile de bune maniere.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de
Chiar de la vȃrsta de 2-3 ani putem sã ȋnvãţãm copilul despre bunele maniere farã prelegeri. Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe corect ce poate sã facã. Părinţii trebuie să îi
explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună
dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în
educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul
uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
741
Prof. Maslovschi Claudia Magdalena

Școala gimnazială nr.3 Suceava
Ideea de la baza acestei expresii este că normele de conduită se învață din familie. Școala și alte
medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi,
părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei
toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard
general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm.
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
742
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.
743
FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN VIAŢA COPIILOR
Mate Cătălina Viorica, Şcoala Gimnazială Papiu Ilarian, Judeţul Mureş
Dezvoltarea personalităţii copilului are loc in prezenţa şi sub influenţa a trei mari grupe de factori
determinanţi , care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite, pun în valoare
anumite aspecte ale personalităţii.
Cele trei grupe mari de factori sunt: ereditatea,mediul si educaţia. În actul de educare a copilului,
familia a fost si este considerată ca factor prioritar si primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor,
educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme ca "în familia şi pe genunchii
mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter".În familie, copilul îşi face
pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe
masură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei . Familia contribuie la
satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de
comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor
morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au
la bază căldura căminului şi înţelegerea.
Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita
socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate
umană caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane.
Ca mediu social ,familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie
precedând-o pe cea instituţională. Copilul, in primii ani de viaţă este dependent de parinţi, iar aceştia nu
copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmareasca pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se
evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă,rolul
exemplului este foarte important.
Cei “şapte ani de acasă”,ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.Dacă în familie ,nu doar s-a
vorbit despre cele sacre ,despre adevăr, bine, frumos, dragoste ,respect, toleranţă,ci copilul a şi simţit cum
e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să
spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume si viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor
corecta vorbirea,le vor îmbogăţi vocabularul,îi vor învăţa să se exprime corect si coerent .Parinţii trebuie
să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării
active a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi
însuşesc primele cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Parinţii îi
învaţă de timpuriu pe copii să înţeleagă ce este "bine"si ce este"rău", ce este "permis"si ce este
"interzis".Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de
către părinţi.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a
fost crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la parinţi, exemplul personal pe care i
l-au dat prin atitudinile şi faptele lor de conduită.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relatii juste între membrii familiei.
Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre parinţi şi copii este stima reciprocă dintre membrii
familiei,dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le
formulează parinţii şi ceilalţi membrii ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari
prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,parinţii îşi iubesc
copiii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor. Dar această
744
dragoste nu trebuie sa fie oarbă. Parinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort,
le satisfac toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora
Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi,
ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci
când se întâmplă să treacă prin unele încercari. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie
copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil.
Dar această dăruire afectivă pe deplin explicabilă trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt
datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l "acopere", să-l silească să-
şi petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii,
înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos , sub aspectul intelectual şi
moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii.
supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un
continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată.
Totul se începe şi se învaţă în familie.Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie ,de la părinţii
săi,unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a desprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai din
fericirea reciprocă,în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii?Copiii
În concluzie ,familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor
fizice,mintale si afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi
formeze încetul cu încetul adevărata lui personalitate.
Bibliografie:
Stănciulescu,E.,”Sociologia Educaţiei Familiale”,vol.1,Editura Polirom,Iaşi,1998.
Maurice Debese, “Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă “ ,Editura
Didactică şi Pedagogică ,Bucureşti,1970.
745
”Importanța celor șapte ani de acasă”
Prof.înv.preșc.Mateaș Lucia-Viorelia
Șc.Gimnazială ”Ioan Slavici”-GPP51-Oradea
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală".Albert Einstein
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de
cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În
momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii
lui, dar şi a părinţilor .La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde
programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci
şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă
parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea
adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ
al grădiniţei şi cel al familie. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la
formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a
plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează fără a recurge la un „interogatoriu”.Foarte
importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă,
mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii
pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să -i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea
exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului,
munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi,
sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie
îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a
copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. La vârsta preşcolară, copilul
are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama
sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel
ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de
concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sî ne
controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent
vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi
chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi
chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi
întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii
de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea
ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu
746
în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
ale mediului înconjurător (este certat 1de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
Înainte de a judeca o persoană şi de comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar,
părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm
noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece:
Bibliografie:
4. Ciofu Carmen Editura Medicală Amaltea, 1998
747
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR :MATEI ANCA IONELA

GRĂDINIȚA P.P.“DUMBRAVA MINUNATĂ„HUNEDOARA
„Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.“
Maria Montessori în Descoperirea copilului
acasă.
În zilele noastre ,în familiile de astazi situația este diferită de cea a generațiilor anterioare.În cele
mai multe familii,din generațiile anterioare,tatăl era cel care mergea la muncă și se ocupa de siguranța
financiară a familiei,iar mama era în permanență lângă copiii ei,asigurându-se că le oferă acestora
educația necesară.În zilele noastre,părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii
lor,majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu.
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi formează
În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate ,începe o nouă
etapă a vieții lui .Această etapă este,de asemenea, o etapă nouă și-n viața părinților. Odată cu începerea
grădiniței și programul copilului se schimbă.Copilul va avea un program bine delimitat ,nu numai din
punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare,ci și privind mediul în care își desfășoară
aceste activități.Copilul va sta o parte din zi la grădiniță,iar cealaltă parte din zi ,acasă. Pentru a reuși să-și
atingă o educație de bună calitate ,în cei șapte ani de acasă,trebuie să existe o bună cooperare între cadrele
didactice și părinții copiilor.Educația trebuie furnizată și susținută în mod continuu în ambele
medii.Grădinița și familia trebuie să colaboreze real, bazându-se pe încredere şi respect reciproc, pe grija
faţă de copil, făcând loc unei relaţii deschise. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
grădiniţei.
grădiniţei şi cel al familiei. Familia şi grădinița sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra
formării şi dezvoltării personalităţii copilului.Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi
factori educativi,relațiile reciproce pe care le dezvoltă,poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia grădiniță-
familie. Părinţilor le revine totuși rolul primordial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora condițiile
materiale, cât şi un climat afectiv şi moral.
748
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din
care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare
a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie
doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
BIBLIOGRAFIE :
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
www.didactic.ro
749
STUDIU DE SPECIALITATE DESPRE
IMPORTANȚA ,,CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
Prof. înv. primar MATEI ANCUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ RUGINEȘTI, JUDEȚUL VRANCEA
Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social
corect. Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, mai mult prin imitare decât printr-un comportament conştient. Copilul
îşi însuşeşte un set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Această realitate
aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră. De părinţi depinde ca, componentele unei bune
creşteri să fie deprinse de copii de la o vârstă fragedă, iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general.
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Educația primită în familie își pune amprenta pe formarea personalităţii şi comportamentului
copilului. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapă în care
piticul nu poate salută decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masă.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
demnitate.
acasă.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să
se integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide că pe vremea bunicilor, e
foarte important că micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-
un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate.
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate că îi
pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii.
Bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi, în orice
situație.
750
Importanţa celor 7 ani de acasă
Prof.inv.primar Matei Aniela Ioana

Şcoala Gimnazială Emil Racoviţă Gîrda de Sus
familie.
Se pot exemplifica câteva generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
Salutul care este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public: Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la

Comportamentul cu prietenii: Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Înţelegerea normelor sociale: Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
Manierele la masă: O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
751
DESPRE IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA
EDUCATOARE:PROF. MATEI ELENA-IULIANA
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea
cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care
se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
752
753
Importanta celor 7 ani de acasa in dezvoltarea armonioasa a adolescentului
Prof. Matei Loredana Doinita,
Colegiul Economic Mangalia
Cand vorbim despre cei 7 ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la
parinti, la formarea lui pana cand merge la scoala. Cand spunem ca un copil are cei 7 ani de acasa ne
gandim la un copil bine crescut, frumos educat, care stie sa salute, sa spuna multumesc, te rog, se
comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii.
Principalele elemente ale celor 7 ani de acasa sunt:
 Salutul
 Comportamentul in public
 Comportamentul cu prietenii
 Intelegerea normelor sociale
 Manierele la masa
 Recunoasterea greselilor si asumarea lor
 Tact si toleranta
 Limbajul
 Atitudinea fata de ceilalti
Cei 7 ani de acasa se reflecta mai tarziu in dezvoltarea armonioasa a adolescentului si dau echilibru
adultului. Acestia invata inca din copilarie stima de sine, comunicarea, dragostea. Daca in familie
comunicarea este defectuoasa, copilul va invata greu sa comunice. Daca nu va fi lasat sa isi exprime
emotiile fara teama, va deveni introvertit si va fi un adult dificil. Dragostea cu care parintii isi trateaza
copilul ii permite acestuia sa se dezvolte si sa aiba incredere in fortele proprii. Se simte protejat, se
dezvolta armonios si se vad deja deprinderile si inclinatiile copilului. Bunul simt si cei 7 ani de acasa sunt
piatra de temelie in educatia oricarui copil. Copiii invata foarte mult prin puterea exemplului principiile
de viata sanatoase si nu este de ajuns sa li se spuna. Ei trebuie sa vada cum se comporta adultii si vor dori
sa imite. Este foarte important pentru un copil cu cine locuieste in primii 7 ani si unde locuieste. Este
foarte important sa primeasca dragoste si atentie. Conteaza foarte mult ce vede si ce aude in jurul sau, cu
cine se joaca si cum i se vorbeste, daca este tratat cu respect, daca i se vorbeste frumos sau se tipa la el,
daca critica este constructiva sau destructiva.
Copiii se dezvolta foarte mult prin joaca in primii ani. Joaca si jocurile sunt foarte importante, la fel
si mediul inconjurator. Un copil care creste fara parinti va fi lipsit de afectiune si nu va fi obisnuit sa
manifeste afectiune fata de cei din jur. Familia ne invata despre adevar, bun simt, respect, toleranta,
ingaduinta, politete, dragoste de oameni si animale.
Educatia face parte din viata tuturor. Ea este importanta deoarece oamenii vor aprecia copiii educati
si linistiti. La fiecare pas ne lovim de puterea educatiei. Devenim mai calculati, mai capabili si din vise ne
facem scopuri. Educatia ne ajuta sa iesim din conflicte, sa evitam situatiile neplacute, sa ne ferim sau sa
ne aparam in anumite situatii.
754
Cei 7 ani de acasă
STUDIU
Prof. Matei Sorina-Carmen

Liceul Teologic Baptist Alexa Popovici, Arad
Expresia “cei 7 ani de acasă” cuprinde totalitatea normelor, regulilor, învățămintelor, valorilor
asimilate de copil în primii 7 ani de viață în cadrul familiei sale. Aceasta expresie este folosită, în general,
pentru a descrie comportamentul unei persoane într-un anumit context. Cu toții știm că educaţia din
primii ani de viață, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
intelectuale. Există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din
aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Cercetările au demonstrate cum influenţează primii ani din viaţă
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar al viitorului adult. Primul pas în
dezvoltarea armonioasă a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului.
Plânsul copilului este în acel moment singura lui formă de comunicare, iar părinții îi identifică nevoile și i
le satisfac.
În jurul vârstei de un an se dezvoltă limbajul, iar acesta reprezintă iarăși un moment foarte
important. Este indicat ca membrii familiei să vorbească în permanenţă cu copilul, să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă în această perioadă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani este foarte important ca micuţul să
aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze mediul
inconjurator.
publice. Copilul știe că dacă va face o criză, dorințele lui vor fi îndeplinite. În această perioadă delicată
este bine ca părinții să-i explice copilului calm și pe înțelesul acestuia, aplanând crizele.
Specialiștii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se pot transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani apare şi conştientizarea identităţii
pereţi desenaţi cu creioanele colorate. După 5 ani copiii înţeleg regulile, iar intre 5 şi 6 ani, copiilor începe
să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat,
pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile sănătoase. Este, însă, şi
perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un
ajutor de specialitate.
Se spune ca politeţea este oglinda familiei. Tot acum, sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani,
copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Dacă cei din familie vor vorbi pe un ton calm, şi
copilul va vorbi calm. Copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în
această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Până la 6-7 ani un copil trebuie să
aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Școala și alte medii
educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și să respecte și ei la rândul lor niște
reguli de viață și de comportament. Copilul învață de la propriii săi părinți cum să își respecte părinții,
prin exemplul pe care îl dau părinții.
Nu e ușor, ca părinte, să păstrezi regulile constant, însă este de mare importanță asigurarea unei
linii de constanță în principii. Dacă în familie se tolerează un anume comportament, iar în ziua următoare
nu mai este tolerat, copilul va fi dezorientat. Constanța regulilor dă copilului un sentiment de siguranță. A
fi ferm și constant nu înseamnă rigiditate. Când consecințele încălcării regulilor impuse vor fi logice și
rezonabile, copilul își va dezvolta simtul responsabilității.
755
Copiii au tendința de a încălca regulile și este perfect normal. Ca act educațional însă, părintele
trebuie să înțeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și trebuie respectate, pe cât
posibil. Asta înseamnă o educație resonsabilă și asta duce la creșterea unui adult responsabil.
Bibliografie:
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
756
Prof. înv. primar. MATEI TATIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE CĂLINESCU”, ONEŞTI
JUD. BACĂU
sănătos.
eşecuri;
757
ATITUDINI BLÂNDE;
Prin urmare cei sapte ani de acasa impreuna cu educatia primita in familie sunt adevaratele calitati
ale unei persoane deoarece de acea educatie depinde caracterul si comportamentul unei persoane.
Bibliografie
Bucureşti, 2006
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa
758
Despre educarea sentimentelor
prof. Mateş Ionela Cristina, Liceul Tehnologic "Moga Voievod" Hălmagiu

"Recunoaşterea emoţiilor noastre chiar ne poate ajuta să identificăm scopul greşit aflat la baza
comportamentului unui elev. Dacă suntem plictisiţi, atunci înseamnă că purtarea sa reprezintă, probabil, o
dorinţă de atenţie. Dacă ne simţim ameninţaţi, atunci comportamentul său este o încercare de a obţine
puterea. Dacă ne simţim jigniţi, atunci, cel mai probabil, comportamentul poate fi o tentativă de
răzbunare, iar dacă ne simţim descurajaţi, probabil că elevul manifestă, în mod intenţionat, un
comportament nepotrivit." (Dreikurs, 1969)
"Este important să înţelegem că dorinţa de răzbunare este simptomul unei suferinţe acute. Elevii
aceştia se exteriorizează agresiv şi îi jignesc pe ceilalţi pentru că ei înşişi se simt profund jigniţi şi
înstrăinaţi. Au cea mai mare nevoie de înţelegere şi ajutor. Conştientizarea deplină poate fi deosebit de
utilă, deoarece trebuie să ne învingem tendinţa naturală de a ne apăra pe noi şi pe alţii prin represalii
îndreptate împotriva acestor elevi." (Patricia A. Jennings)
În capitolul "Cum să reacţionăm la comportamentele dificile" are un subtitlu despre motivele
comportamentului inadecvat, adică, cum se spune fără cei şapte ani de acasă, ni se explică că elevii se
poartă inadecvat pentru că mediul nu este potrivit pentru stadiul lor de dezvoltare. De exemplu, nu ne
putem aştepta ca o clasă de copii de grădiniţă să stea locului o lungă perioadă de timp, ascultând un
părinte vorbind despre călătoria sa în Italia. Dacă unor copii mai mari li se cere să stea pe scaune sau în
bănci prea mici, se vor simţi incomod şi le va fi greu să se concentreze la lecţie. Astfel este propusă
instruirea diferenţiată (Tomlinson, 2001). Însă cred că nici aşa nu se poate ajunge la o conştientizare
pentru parcurgerea programei, indiferent de nivelul lor de abilitate. Din cauza unor proble familiare, unii
copii nu vor reuşi să înveţe să îşi regleze singuri atenţia şi comportamentul.(Gilliam, 2005) Când copiilor
le lipsesc sentimentul propriei valori şi cel al apartenenţei , ei tind să solicite o atenţie necuvenită. Când
elevii simt că modul lor de a obţine atenţie nu le aduce sentimentul propriei valori şi al apartenenţei, de
care au nevoie, încep să rivalizeze pentru putere cu adulţii şi cu alţi elevi, este de părere Patricia A.
Jennings.
Cred că nu există copii răi sau needucaţi, totţi au primit o educaţie, însă cred că fără educaţia
religioasă nu vom putea avea completă acea educaşie denumită "cei şapte ani de acasă". Adică părinţii
trebuie să le spună copiilor de "Doamne, Doamne", să le spună că este Cel ce vede şi aude toate, că este
creatorul nostru, că El dă viaţă, acestea fiind cărămiziile pe care se va putea construi şi celelalte tipuri de
educaţii. "Pornind de la faptul că fiecare om constituie o persoană unicăşi irepetabilă, în planul educaţie
religioase spiritul creator are în vedere, în special, conducerea elevilor spre descoperirea de soluţii
personale cu care se confruntă, spre cunoaşterea propriei personalităţi şi spre identificarea modalităţilor
de valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu." (Dorin şi Monica Opriş)
Vă voi relata o povestioară pe care părinţii ar putea-o spune copiilor sau, după acest model, chiar să
le cumpere povestioare religioase din acre vor învăţa ce înseamnă cei şsapte ani de acasă: "O femeie de la
ţară călătorea cu un grup de oameni care mergea la tribunal, penru a primi sentinţa într-un proces. Pentru
a-şi mai uita de necazuri, ei au început să râdă pe seama femeii simple. Ajunşi în faţa tribunalului, l-au
văzut pe judecător că aşteaptă pe cineva la intrare. Spaima pe care au simţit-o la vederea lui, a fost
amplificată când au constatat că femeia de care au râs era chiar mama judecătorului. Ajunsă în faţa lui,
mama l-a rugat pe fiul ei să fie îngăduitor cu acei oameni, deoarece sunt necăjiţi." ("Inimă de mamă", de
P.S. Iustinian Chira - povestită pe scurt) Apoi să -i întrebe pe copii pentru a evidenţia elementele pozitive
şi negative din comportamentul personajelor prezente în fragmentul citit, precum şi consecinţele acestuia,
de exemplu: Ce s-a întâmplat în timpul călătoriei? Cum a fost posibil ca oamenii din grup să o jignească
pe femeie, deşi ea nu le făcuse niciun rău? De ce au avut această atitudine? Ce alternativă aveau ei? Care
au fost consecinţele acestei fapte săvârşite de ei? Care credeţi că a fost starea sufletească a femeii, atunci
când era jignită doar pentru că era de la ţară, de condiţie socială modestă? Care a fost atitudinea femeii
faţă de oamenii din grup? Voi cum aţi fi procedat dacă v-aţi fi aflat în locul ei? Care trebuie să fie
atitudinea unui adevărat unui adevărat creştin atunci când se află în astfel de situaţii?
Da, părinţii, profesorii, sunt responsabili de comportamentul, de sufletul copiilor, dar nu depinde
doar de noi, ci şi de ei, de "aluatul" frământat. Şi chiar şi aşa, toţi copii pot fi buni, adică pot fi "modelaţi",
învăţaţi cum să se comporte, când să vorbească şi cînd să tacă, cum să comunice, cum să se îmbrace, cum
759
să gătească şi cum să se roage.
Lecturarea şi explicarea unor fabule, ar fi binevenite, de exemplu, fabula: "Câinele şi măgarul" sau
"Câinele şi căţelul" de Grigore Alexandrescu: câinele este imaginea omul ascultător şi robace, dar
orgolios şi conştient de posibilităţile sale de afirmare. Deşi a plecat din slujba leului, îl respectă şi este
mândru că l-a slujit. Măgarul amintete de tipul ignorantului şi al naivului. El se oferă repede, fiind credul,
să devină stăpânul câinelui, crezând că astfel îşi va schimba şi statutul social. Samson, câinele, este tipul
parvenitului, Samurache, câinele, este naivul, iar boul - omul lipsit de opinie.Fabula "Râul şi pârâul", de
Nicolae Pop, "Bibolul şi coţofana" de George Topârceanu, "Corbul şi vulpea" de Jean de la Fontaine,
"Cocostârcul şi vulpea", "Teiul şi stejarii"de Alecu Donici, "Cărbunele şi diamantul" de Ionel Gologan,
"Leul, măgarul şi vulpea" de Lev Tolstoi.
Bibliografie
1. Dumitrache, Mimi, "Exersează compunerile pentru nota 10", editura Delfin, Bucureşti, 2014
2. Jennings, Patricia A., "Mindfulness pentru profesori: cum să obţii armonie şi productivitate în
clasă", editura Herald, Bucureşti, 2017
3. Opriş, Dorin, "Metode activr de predare-învăţare", editura Sf. Mina, Iaşi, 2008.
760
Prof. Inv. Primar

MATHE ILZE
Liceul Tehnologic Jidvei
Expresia “ Cei sapte ani de acasa” ne vorbeste foarte mult de mediul familial in care creste copilul.
Familia este locul in care copiii primesc educatia necesara pentru a prinde radacini si apoi aripi pentru a
zbura spre viitor.
Educatia in familie este foarte importanta deoarece pune bazele caracterului copilului care se va
dezvolta pe tot parcursul vietii. Felul in care parintii se raporteaza la copii, afecteaza foarte tare modul in
care copilul se va raporta la societate.
Totul incepe si se invata in familie. Prima data, copiii invata ce este lumea, ce este bine si rau. Ce au
voie sa faca si ce nu. Parintii sunt mereu prezenti in formarea si dezvoltarea copiilor pentru restul vietii.
Copilul incepe sa invete sa iubeasca, sa creada si sa se sacrifice. In familie se formeaza caracterul sau,
devine un om mic din care se va forma fie o mare personalitate, un om cinstit si vrednic, fie un pungas
marunt. Totul depinde de capacitatea parintilor ca copilul lor sa primeasca o educatie corecta.
Parintii au o mare responsabilitate. De ei depinde ca adultul de maine sa-si asume inca din primii
ani ai copilariei toate componentele unei bune cresteri. A fi bine crescut inseamna ca copilul sa stie sa
salute, sa stie sa se comporte in public, cu prietenii,sa cunoasca manierele la masa, sa cunoasca regulile
nescrise ale lumii in care traim: trebuie sa astepte pana ii vine randul, sa spuna cuvintele magice “ te rog”,
“multumesc” si “cu placere”, respecta valorile sale si ai celor din jur.Trebuie sa-si recunoasca greselile,
“imi pare rau” este expresia magica la fel ca “te rog”, sa stie sa piarda, dar si sa castige cu eleganta fara
sa-l umileasca pe cel care a pierdut. Lucrurile acestea se invata mai mult prin imitarea parintilor, decat din
povesti. Asa ca este foarte important ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine decat un copil caruia ii lipsesc cei sapte ani de acasa.
Copilaria reprezinta cea mai buna perioada a vietii pentru educatie, pentru formarea si instruirea
caracterului. Parintii sunt cei ce raspund de trebuintele elementare si de protectia copilului. Ei exercita o
influenta atat de adanca, incat urmele ei raman intiparite pentru toata viata.Tot timpul familia trebuie sa
incurajeze copilul, sa-l indrume si sa-i arate ce este bine si ce e rau. Familia este cea care ofera copilului
primele informatii despre lumea inconjuratoare, primele reguli de comportament. Degeaba asteptam ca un
copil sa salute, daca nu a vazut acest lucru la parinti.Sau sa spuna “te rog” daca nu a auzit cuvantul la
parinti.In relatiile cu prietenii va tipa pentru ca asa a vazut acasa cand sa certau parintii.Aceste
comportamente sunt luate prin imitatie, fac ce fac parintii. Modelele de conduita, de comportament oferite
de parinti reprezinta primul model social cu o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea
modului de comportare si relationare cu cei din jur.
Parintii trebuie sa-l invete pe copil sa asculte. Cu cat mai devreme copilul indeplineste sarcinile
spuse de parinti, cu atat mai usor va fi educatia lui de mai tarziu. Ca sa-i formezi copilului un
comportament adecvat nu sunt de ajuns cuvintele, Tebuie gasite modele din viata cotidiana sau sa recurga
la metode mai dure.Unii parinti folosesc pedeapsa, in timp ce altii folosesc mijloace religioase de actiune,
dar si la pedeapsa fizica. In primul rand, copilul este pus sa faca ceva, fiind obligat. El nu va invata sa
faca cele necesare dupa vointa lui si pentru ca asa este corect. In al doilea rand, daca pedeapsa devine prea
frecventa, aceasta il face pe copil rautacios, retras, se pot lasa urme adanci in formarea caracterului sau.
Ideea de baza a expresiei “Cei sapte ani de acasa” este ca normele de conduita se invata in familie.
Nu stiu cat de actuala mai este aceasta expresie dar totusi “Cei sapte ani de acasa” reprezinta oglinda
educatiei pe care parintii o ofera copiilor. Regulile de comportament si educatia primita in primii ani de
viata a copilului isi pun amprenta pe formarea lui ca adult.Scoala nu poate decat sa-i ofere cunostintele si
informatile necesare pentru a razbi in viata, greu se poate modifica comportamentul deja format.
Educatia copiilor este foarte importanta, dar din pacate astazi nuse mai realizeaza asa cum trebuie.
Grijile de zi cu zi ii coplesesc pe parinti, acestia muncind pentru a le oferi un trai decent. Toate acestea se
rasfrang negativ asupra copiilor. Copiii sunt destul de rebeli, agitate si cei mai multi nu dovedesc ca au
avut parte de o educatie in familie.Nu putem vorbi de educatia copiilor daca parintii nu sunt educati.
761
Parintii trebuie sa fie constienti de importanta prezentei lor alaturi de copii. Ei trebuie sa cunoasca
prioritatile in cadrul familiei, tinand cont de problemele pe care le pesupune societatea de astazi.
762
Lectura în familie și la școală
prof.bibl. Matica Ioana-Carmen

Școala Gimnazială „Dacia” Oradea
Lectura azi nu este la modă, invocându-se diferiți factori care o împiedică, dar Mircea Cărtărescu
spune că: “Lectura nu are ca inamic ceva din afară. Nu televizorul, computerul, ritmul vieții ne fac să nu
mai citim (cum trebuie), ci slăbirea interesului pentru viața interioară’’.
În era internetului elevii (dar și maturii) citesc puțin, dar acest lucru se poate schimba atât prin
educația corectă în familie, cât și prin intermediul școlii. Dacă mama, tata, fratele citesc o carte seara, în
loc să privească televizorul sau să se joace la calculator, atunci și surioara va lua o carte, o va răsfoi mai
întâi, și poate, o va citi.
Educarea interesului pentru lectură, motivarea elevilor este nu numai o mare artă, o muncă asiduă
şi bine dirijată a învăţătorului, dar şi un pas sigur spre reuşită. Întocmirea la începutul anului şcolar a listei
de lecturi suplimentare , discutarea ei cu elevii şi părinţii este o activitate importantă. Elevul va şti ce
are de făcut atunci când citeşte o lectură, părinţii îl vor provoca pe copil să povestească cele citite, să
comenteze împreună faptele personajelor, să aprecieze ce l-a impresionat. Este de dorit ca părinţii, elevii
şi profesorii să devină adevăraţi parteneri în educaţie.
La activităţile de consiliere a părinţilor şi elevilor se pune accent pe următoarele responsabilităţi ale
părinţilor: să urmărească acasă interesul, atitudinea manifetată de copil pentru lectura suplimentară, să-l
ajute să-şi procure cărţile necesare de la bibliotecă sau chiar de la librărie.
Se va arăta părinţilor că dezvoltarea gustului pentru lectură trebuie să înceapă încă din familie după
ce copilul împlineşte 3 ani, aşa cum arăta psihologul Jean Piaget. Un copil care îi vede pe membrii
familiei că-şi împrumută cărţi de la bibliotecă şi citesc în timpul liber, va citi cu plăcere.
Dascălul împreună cu bibliotecarul au misiunea supravegherii sufletelor copiilor, cunoscându-i şi
apropiindu-se de aceştia, îi pot îndruma spre lecturarea unor cărţi care să le deschidă şi să le lărgească
universul cultural, angrenându-i în discuţii ulterioare, după ce elevii le vor fi citit.
Un alt aspect îl constituie colaborarea dascălului cu familia. Elevul, în mod firesc, îşi petrece mai
mult timp cu familia, în raport cu timpul petrecut în şcoală. Familia este pentru elev modelul care devine
prilej de imitaţie, prin ţinută, limbaj, comportament, gusturi. Şi de aceea este de dorit ca şi părinţii să
devină promotori în procesul instructiv educativ, alături de profesori.
Vorbind din punct de vedere psihologic, dacă este integrată zilnic în rutina copilului, lectura devine
un bun mijloc de a întreține legătura de atașament și de a dezvolta această relație afectivă.
Percepută ca o activitate relaxantă, lectura devine și o cale de stimulare intelectuală a copilului.
Astfel, stimulează percepția vizuală și auditivă, dezvoltă capacitatea de atenție, îmbogățește vocabularul,
ajută la dobândirea deprinderii de a asculta, favorizează capacitatea de înțelegere, dezvoltă creativitatea și
imaginația. S-a demonstrat faptul că dacă un copil a fost stimulat prin lectură între 0 și 5 ani, îi va fi mai
ușor să citească și să scrie la școală. De asemenea, copilul care asociază foarte timpuriu lectura cu ceva
plăcut este în mod natural atras spre cărți. Deci lectura este un bun punct de pornire spre reușita școlară.
Important este ca lectura să fie percepută ca o activitate plăcută, relaxantă. Aceste scurte momente
de intimitate și confort alături de propriul copil oferă cadrul potrivit de a împărtăși de-a lungul paginilor,
momente de fericire ce pot încheia frumos o zi din viața familiei. Vă veți simți răsplătit în ziua când
copilul va căpăta plăcerea și obiceiul de a citi singur!
763
Prof. Educație muzicală, Monica-Mirela Matiuț

Școala Gimnazială „Dacia” Oradea, Jud. Bihor
„Oamenii pe acest pământ sunt de mai multe feluri. Unii “desenează” un cerc în jurul lor şi
familiei lor şi îi protejează pe aceştia. Alţii, oameni mai “mari”, desenează un cerc mai mare în jurul lor
şi îi includ în acest cerc şi pe prieteni, rude îndepărtate, vecini, locuitori ai aceleiaşi comunităţi, şi luptă
pentru a-i ajuta/a-i proteja şi pe aceştia; iar alţii, “cei mai mari” oameni dintre noi, desenează în jurul
lor un cerc atât de mare, încât viaţa lor înseamnă să lupte pentru a-i ajuta pe cât mai mulţi oameni, chiar
dacă nu îi cunosc şi nu au nicio legătură cu ei.” (preluat din filmul 10.000 BC)
dinamism total.”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Avem 7 zile ale unei
săptămânii care reprezintă mereu o încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile,
Dumnezeu s-a odihnit într-a şaptea şi a transformat-o în zi sfântă. Pentru familie duminica este o zi de
odihnă, de rugă, de vizite, de plimbare în natură, de joacă, de împlinire şi bucurie în sânul familiei -
cuibul blând şi ocrotitor al copilului. Modelarea și ocrotirea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de
valori umane se realizează tot timpul, aşa cum zilele săptămânii trec una după alta.
Precum planetele globului îşi urmează cursul pe orbitele lor în jurul mărețului Soare, aşa
,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude,
educatori... OAMENI. Spre fiecare, minunea mică își întinde fragedele mânuţe şi îşi revarsă iubirea sa
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea acestuia. Ocrotirea și îndrumarea copilului este
importantă. Însă ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi
vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce să nu ne gândim și la cei 7 ani de acasă pictaţi în
cele 7 culori ale curcubeului?! Alături de copil să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie din natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului în fiecare anotimp al vieții noastre. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre
pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins al lumii.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele și ne reamintește cât de binecuvântați suntem.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta dragoste și culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce
este melodios. Cu un veşnic neastâmpăr urcă voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale
ale Gamei Do. Îi va fi dor de părinţi, de casa părintească unde va continua să se simtă cel mai bine. Învaţă
respectul și iubirea dacă este respectat și iubit. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Dacă
cei dragi îl vor învăţa că de cele mai multe ori oamenii din jur au nevoie de ajutor şi înţelegere, copilul va
avea compasiune față de cei din jur și va învăța să aibe solidaritate față de durerile și bucuriile semenilor
lui. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora poate să obţină tot ceea ce își doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă într-un răsfăţ nemăsurat şi dăunător formării
caracterului acestuia. În timp învaţă un lucru simplu, dar adevărat - nu e bine să fii singur pe lumea
aceasta. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă
şi lipsită de viață. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, ar fi de preferat o oră în parcul
de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile amenajate special, alături de alţi copii
gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi că toţi împreună trebuie să-l păstrăm în condiții
bune, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi un alt copil, învaţă să dăruiască, să mulţumească
şi să ceară iertare atunci când a greşit.
Pe parcursul vieții ajungem mereu la aceeași concluzie, că întotdeauna e loc de mai bine! Însă să nu
uităm un aspect important: nu suntem mașini ci oameni, care adesea greșim și continuăm să învățăm din
aceste greșeli care nu ne definesc ci ne ajută să ne cunoștem mai bine limitele și ceea ce tindem să fim.
„Un copil poate oricând să-l învețe pe adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să
nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.” - Paulo Coelho
764
Bibliografie:
https://www.didactic.ro/
https://citatemaxime.ro/
http://www.perfecte.ro/educatie/10-reguli-de-aur-pentru-educarea-unui-copil-1.html
765
Despre cei 7 ani de acasă
Prof. Mătrăgună Claudia Nicoleta
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă până acoperă muzica
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”
familie.
Salutul care este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
Comportamentul în public: un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
Comportamentul cu prietenii deoarece manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
vârstei lui.
766
767
Cei 7 ani de acasă
Prof. Mătrăgună Maria Magdalena
Cei 7 ani de acasă reprezintă educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comport cuviincios cu cei de vârsta lu işi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către a daptarea copilului în societate.Un copil
acasă.
copilului".
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permitea cestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament" .Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează căpărinţii îi acordă
pe iubireşi încredere, face care riscăm să nu se transforme în disciplină de fier. Pentrucă el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos,
iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şice e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabi lsă îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încăpregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-
3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a
îndrumacopilulîndirecţiacorectăsuntîntâmplărilecurente din spaţiul familial. Masaalături de membrii
familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea moment în care copilul este obişnuit cu
bunele maniere.
Între 5 şi7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acuma ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îifaceţi
768
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este inefficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazine dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
769
Prof. Maxim Cristina-Laura

Unitatea școlară: Colegiul Economic ,, Gheorghe Dragoș” Satu Mare
,,Cei șapte ani de acasă,, este educația pe care copilul o primește și contribuie la formarea
personalității acestuia.
Educația copilului este considerată un proces continuu, care ține cont de etapele de creștere, de
dezvoltare ale acestuia. Un copil educat, manierat se va descurca mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât
unul căruia îi lipsesc „cei 7 ani de acasă”.
Cei șapte ani de acasă sunt influențați de o serie de factori, cum ar fi: valorile pe care le transmite
familia, climatul familial, dar și dezvoltarea copilului. Iubirea oferită de părinți copilului îl ajută pe acesta
să fie deschis, să se dezvolte, să aibă încredere în sine, în forțele proprii, dar și să se simtă protejat. În
funcție de acești factori i se creează acestuia siguranță, drumul spre învățare și asumarea unor
responsabilități.
Considerăm că un copil este bine crescut, educat, atunci când știe să salute, să se comporte
civilizat, să mulțumească, să conștientizeze ce este bine și ce nu. Toate aceste sunt considerate a fi un
proces de adaptare a copilului în societate.
Copilul trebuie să știe să își exprime sentimentele, bucurie, tristețe, mulțumire, dezamăgire. Ei nu
sunt identici, nici în ceea ce știu, nici în ceea ce fac, nici cum se comportă, nici cum vorbesc. În familie se
stabilesc de regulă relații de autoritate și de respect, dar în care dragostea să ocupe primul loc. El trebuie
să se simtă apreciat, iubit și în siguranță alături de familie. Amprenta educației se va vedea în
comportamentul lui în diferite situații. Educația este un bun necesar, care trebuie să existe, dar după cum
am spus fiecare e diferit, fiecare are un ritm al său de evoluție.
Pentru un copil, părinții sunt modele de urmat în viață, dar să nu uităm că el învaţă prin
imitaţie, imită tot ce vede și ce aude. Familia este un factor decisiv în formarea ,, celor șapte ani de
acasă”.
770
Prof. înv. primar- Maxim Maricica

Școala Gimnazială,,Iancu Munteanu” Tătătrășeni-Havîrna, jud. Botoșani
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.Când vorbim
despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte
ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
deprinse din familie.Educația unui copil nu înseamnă doar a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci
și învățarea modului de a se comporta cu ceilalți, aspect de urmărit de toți factorii implicați în evoluția
copilului.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă, care vine în cadrul instituţionalizat al
învăţământului cu un bagaj de educaţie format în „cei şapte ani de acasă” şi ar fi păcat ca, prin acţiunea
noastră, să uniformizăm aceste individualităţi. Ele trebuie şlefuite, îmbogăţite şi tratate diferenţiat.
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de
acasă”. Replicăm astfel ,considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare şi climatul socio-
771
Prof. Educator Maziliţa Vasilica Dana

Şcoala Specială Sfântul Mina, Craiova, Judeţul Dolj
FAMILIA – IZVORUL BUNELOR DEPRINDERI

MOTTO:
,,Profesorii fac şcolari buni, numai mamele bune fac oameni buni! “ ( Aime Martin)
Faptul că am descoperit, într-o zi, o rugăciune pentru copilaşul din pântece, m-a făcut să îmi dau
seama că de atunci începe, de fapt, educaţia unui copil. Am înţeles că educaţia unui copil începe mai
devreme de cei şapte ani de acasă, şi anume, din momentul în care mica sa făptură se alcătuieşte în
pântecele mamei sale. Citind această rugăciune, e ca şi cum i-ai vorbi copilului despre bunătate şi despre
iubire şi credinţă, virtuţi pe care ne străduim apoi să le cultivăm în sufletul copilului, prin exemplul
personal. Castellar spunea: “ Nu cunosc altă şcoală de virtuţi decât vatra familială “ . De aceea, familia
este pentru copil izvorul bunei cuviinţe, al luminii şi dragostei, al tuturor deprinderilor bune. Atunci
când familia este o mică biserică, educaţia copilului va da roade nestricăcioase. Este cu neputinţă ca un
părinte care îl va învăţa pe copilul său să aibă credinţă, nădejde şi dragoste faţă de Dumnezeu şi iubire
faţă de cei din jurul său, să dea greş în educaţia acestuia. ,, Fericit este copilul care are părinţi şi bunici
iubitori şi credincioşi.Căci cele mai frumoase amintiri şi cele mai fericite îndrumări bune din toată viaţa
lui, îi rămân de la aceste suflete scumpe.” ( Traian Dorz).Cu siguranţă, încă din momentul în care începe
să vorbească, putem să îl învăţăm primele rugăciuni.Seara putem să îl ajutăm să rostească rugăciuni
scurte, ca de exemplu cea adresată îngerului păzitor:
“ Îngeraş coboară lin,
Lângă patul meu,
Somn uşor tu să –mi aduci
De la Dumnezeu,
Să adorm pe braţul tău
Dulce, drăgăstos,
Până-n zori când m- oi trezi,
Dintr-un vis frumos.”
Copilul îl vede pe Dumnezeu prin părinţii săi. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: “ Într-o
familie credincioasă, copiii, vor descoperi rostul pentru care părinţii lor cred în Dumnezeu...Câtă vreme
sunt mici, copiilor li se pot spune lucruri frumoase despre Dumnezeu, care îi mişcă precum îi mişcă
poveştile. Dar cu trecerea vârstei, copiii nu se mai mulţumescdoar să asculte, ei încep să observe.
Degeaba li se spune că Dumnezeu este Cel care aduce pacea, dacă îi văd pe părinţi că se ceartă.Degeaba li
se spune că Dumnezeu iubeşte virtuţile, dacă îi văd pe părinţi plini de patimi, dacă ştiu că părinţii lor nu
fac ceea ce îi învaţă pe ei să facă.A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi, vrei sau nu vrei. A fi
părinte este asemănător cu a fi preot: e ascultarea unei vocaţii, e răspunsul la chemarea Celui de Sus.”
Aşadar, responsabilitatea părinţilor este extrem de mare faţă de copii. Trebuie să ne gândim că un copil va
trece prin multe în viaţa sa, dar poate că într-un moment de impas, în sufletul său va răsuna ecoul celor
şapte ani de acasă. Şi îşi va aminti de clipele în care părinţii săi s-au străduit să îl înveţe dreapta credinţă.
Pentru copii, părinţii sunt primele icoane, primul model. Prin cuvintele pe care le rostesc, prin
comportarea lor, prin iubirea şi afecţiunea lor.Şi asta trebuie să ne facă să fim conştienţi, noi înşine, că
fără Dumnezeu nu putem face nimic, după cum a spus însuşi Mântuitorul Iisus Hristos.În plus, dacă la un
moment dat părinţii nu vor mai fi alături de el, copilul ştie că nu este singur. Orice părinte îşi poate învăţa
copilul, de mic, să creadă în Dumnezeu. Să ne facem timp să le vorbim copiilor noştri despre Dumnezeu,
să le citim din Biblia pentru copii sau din vieţile unor sfinţi. Poate uneori, trecem noi înşine prin momente
de deznădeje, când pare că se împuţinează credinţa noastră. Dar să nu uităm că Dumnezeu ne ajută. Ar
putea fi greu şi atunci când vrem să- i insuflăm copilului credinţa.Am putea fi tentaţi să renunţăm, că „e
prea mic copilul” şi să aşteptăm ,,vârsta potrivită” pentru asta. Dar aşa cum spuneam, educaţia începe încă
din timpul celor nouă luni de sarcină. Studiile mai noi au demonstrat faptul că, încă din acele momente,
772
copilul poate să recunoască vocea mamei sale şi că el simte tot ceea ce trăieşte mama. Educaţia copilului,
începe, aşadar,cu educaţia mamei sale.
“ Cea mai bună mostenire pe care o puteţi lăsa copiilor voştri este educaţia creştin- ortodoxă. Să îi
învăţaţi adevărurile de bază ale credinţei noastre. Să îi învăţaţi să fie evlavioşi, şi să se roage, din fragedă
pruncie, atât cu cuvântul vostru, cât mai ales prin exemplul vostru.Degeaba se vor chinui mai târziu
preoţii sau profesorii să îi înveţe toate acestea, dacă nu veţi pune voi bazele acestei educaţii încă de
acasă.Povăţuiţi- I pe copiii voştri să trăiască creştineşte şi cu frică de Dumnezeu. Numai aşa puteţi spera
ca mai târziu să fiţi mândri de ei şi nu să ajungeţi să plângeţi pentru dânşii. Dacă copiii voştri trăiesc cu
frica Lui Dumnezeu, vor fi şi ascultători, şi recunoscători faţă de voi mai târziu. Dacă îi veţi învăţa să
iubeaască pe Dumnezeu, atunci cu siguranţă vă vor iubi în mod sincer şi pe voi. “ ( Episcopul Irineu)
Bibliografie:
Bunele maniere creştine pentru copii, Ignatie Monahul, Editura ,, Oastea Domnului”- Sibiu, 2009
Povăţuiri pentru folosul copiilor, ediţie îngrijită de Danion Vasile, Editura Christiana şi Măn. Nera,
Bucureşti- 2000
773
Profesor: Mazilu Marilena Mihaela

Colegiul Economic “Ion Ghica” Bacău
“Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe
care şi-o dă el însuşi. “– Samuel Smiles
Pentru o pregătire bună a copilului pentru viată şi pentru scoală, în perioada copilăriei este
deosebit de importantă atenţia acordată dezvoltării sale din toate punctele de vedere.
Noul concept al educaţiei este cel de „lifelong learning“, adică educaţie pe tot parcursul vieţii şi,
odată cu el, ideea că educaţia începe de la nastere. Astfel, conceptul de educaţie timpurie s-a lărgit şi a
fost exprimat prin sintagma „dezvoltarea timpurie a copilului“, incluzând în sfera sa educaţionala
protecţia şi sănătatea.
În perioada copilăriei are loc o dezvoltare ce cuprinde schimbări fiziologice, biologice şi sociale. În
jurul varstei de 12 ani, copiii au deprins principalele abilităti de viată, de a merge, de a vorbi, de a
se îngriji de ei înşişi, de a întelege lumea din jur.
Interacţiunea joacă un rol foarte important în dezvoltarea socială a copilului. În procesul de
dezvoltare socială, în special prin interacţiune, copiii îşi dezvoltă abilităţile, învaţă să înţeleagă motivaţiile
şi consecinţele comportamentului, ajung sa înţeleagă relatiile umane în lumea socială. Factorii cheie în
cadrul dezvoltării sociale includ abilitatea de a observa, de a face judecăţi morale şi de a demonstra
competenţele sociale de bază. Pâna la vârsta de 7 ani, interacţiunile copiilor cu familia, colegii de scoala,
micile comunităţi din orasul natal şi cu mass media deţin un rol semnificativ în dezvoltarea competenţelor
sociale şi interpersonale.
Contribuţia principală în dezvoltarea copilul o are adultul datorită interacţiunii acestuia cu
adultul. Deprinderile sunt cele care apar treptat prin exerciţiu. Dezvoltarea deprinderilor de igienă
personală, de păstrare a sănătătii şi de alimentaţie sănătoasă se poate realiza de la nastere prin
activităţi de rutină.
Activităţile de învăţare realizate în colaborare cu membrii familiilor copiilor, precum jocuri de
miscare, prezentarea unor povesti, a unor jucării noi sau jocuri ritmice, îl pot ajuta pe copil să-şi dezvolte
deprinderi sociale, de interacţiune, să dovedească, după împlinirea vârstei de trei ani, că este capabil de
a interacţiona cu adulţii, inclusiv cu alţii decat cei apropiaţi. In egală masură, activităţi şi jocuri in grupuri
mici, cum ar fi jocuri de comportament motoriu (cu nisip, cu apă), jocuri de construcţie, jocuri imitative
gen „vorbim la telefon“ au fost propuse pentru a-l determina pe copil să manifeste dorinţa de interacţiune
cu alţi copii si comportamente pozitive fată de copii diferiţi.
Dezvoltarea abilităţii de a negocia şi de a lua decizii poate fi dezvoltată prin jocuri în care copiii
primesc acelasi tip de jucării, diferenţiate prin culoare. Jocul constă în schimbarea jucariilor între copii:
„Schimbă jucaria“. În egală măsură, potrivit noilor teorii, copilul pană la vârsta de trei ani va putea să işi
dezvolte autocontrolul emotional şi să îşi dezvolte abilităţile de a înţelege trăirile altora prin
plimbări în natură şi societate. De la cele mai mici până la cele mai importante lucruri, părinţii sunt mai
inclinaţi să îsi inveţe copilul decat oricine altcineva din viaţa acestuia.
Familia oferă primul model pentru comportamentele sociale viitoare prin imitaţie. Părinţii au
datoria să le dezvolte copiilor conştiinţa, caracterul, vointa, personalitatea, înainte ca cei mici să ajungă la
scoală. Prietenii au contribuţia lor în formarea personalităţii copiilor.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Copilul învaţă să iubească în familie, de la părinţii
săi, de la fraţi şi surori sau de la prieteni. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o
reprezintă capacitatea părinţilor de a o transmite.
Există mai multe motive pentru care orice părinte ar trebui să fie implicat in educaţia copilului său:
a) Copiii îşi petrec 70% din timpul lor în afara şcolii (incluzand weekendurile). Cu cât sunt
mai mici, cu atât sunt mai mari şansele ca acel timp să fie petrecut cu părinţii
b) Studiile arată că atunci cand implicarea părinţilor în educaţia copilului creşte, acesta va
avea performanţe mai bune la scoală. Mai mult decat atat, implicarea parinţilor poate creste motivaţia
copilului şi duce la o stimă de sine crescută şi o sănătate psihică şi fizică mai bună.
774
c) Când părinţii îl invaţă de mic pe copil să fie atras de studiu şi imaginaţie, el va face asta
mult timp. Părinţii trebuie să citească copilului, să facă activităţi creative, şi să-l incurajeaze să exploreze
şi să caute noi experienţe. Albert Einstein a spus că “dacă vrei sa devină inteligent copilul tau, trebuie să îi
citesti basme, iar daca vrei sa devina foarte inteligent trebuie să îi citesti mai multe basme”.
Părinţii trebuie mereu să ţină cont de poziţia şi rolul lor care sunt esenţiale în dezvoltarea
personalitaţii copilului. Valorile pe care parinţii le ofera sunt semnificative!
Dacă e nevoie de un motiv în plus ca părinţii sa fie implicaţi în educaţia copilului, să ne gandim că
interacţiunile şi discuţiile cu copilul vor face un parinte mai responsabil.
BIBLIOGRAFIE
• Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009.
• https://superbebe.ro
• www.romedic.ro
775
Prof. MAZILU SIMONA- Grădiniţa nr.35, sector 5 Bucureşti
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Anii pe
care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți ce este viața de
fapt și cum trebuie să treci prin ea.
Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul părintelui ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă îl învaţă să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“, „bună ziua“, „mă
scuzaţi“. Părintele nu trebuie să uite că el este primul exemplu. Învăţându-l bunele maniere, când va
creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştiind deja
că politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important ca părintele să îi explice copilului său de ce
trebuie să fie respectuos:respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
Tot în primii şapte ani de viaţă, i se pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care
le-a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau
copiii cu care se joacă în parc. Să fie învăţat să fie deschis, să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime
recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“ ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, copilul îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Să i se spună copilului că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în
viața de zi cu zi, în orice situație.
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în
familie. În aceste momente, trebuie să i se explice că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a
nu-i deranja pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,
că nu este politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu
tacâmurile de nerăbdare oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o
anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic
să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este
rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite
situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani de acasă.
Bibliografie :
• ,,Curriculum pentru învăţământul preşcolar, 3-6/7 ani”, MECT, 2008;
• Michiela Poenaru, Cei şapte ani de acasă, Codul bunelor maniere pentru copii,
editura ePublishers, 2013;
• Cei şapte ani de acasă, editura ALL, 2016.
776
,,CEI 7 ANI DE ACASĂ’’ȘI EDUCAȚIA ÎN LUMEA ANTICĂ
-studiu de specialitate-
PROF.MEDVEDEV OANA
COLEGIUL TEHNIC,,DUMITRU MANGERON’’BACĂU
Educaţia copiilor în Grecia antică consta în pregătirea acestora pentru viaţa de adult prin implicarea
în activităţile cetăţeneşti. Educaţia diferea în oraşe ca Sparta sau Atena.
Sparta, un stat militar şi autoritar, dorea să pregătească cetăţeni care să fie foarte buni soldaţi.
Spartanii credeau în disciplină şi duceau o viaţă simplă, austeră, fiind însă foarte loiali statului. Atât
fetele, cât şi băieţii erau antrenaţi de mici, astfel încât să devină buni soldaţi. Atunci când un copil se
năştea, soseau câţiva soldaţi spartani la casa acestuia şi se uitau la copil să vadă cât este de rezistent şi de
sănătos. Copiii care treceau testul acestei examinări erau consideraţi ca aparţinând comunităţii
militare.Băieţii spartani erau obligaţi să îşi părăsească casa părintească la vârsta de 7 ani şi să se alăture
grupurilor militare sub directa supraveghere a unui ofiţer. Până la vârsta de 18 ani băieţii urmau cursuri
intensive de militărie. Între 6 şi 7 ani urmau cursurile şcolii militare, unde, printre altele, învăţau să scrie
şi să citească, dar şi cum să se apare şi să supravieţuiască. Băieţii spartani erau obligaţi să meargă pe jos
desculţi, să doarmă pe jos, alergau, practicau înotul şi vânătoarea în ideea de a-şi întări organismul.
În Sparta, fetele mergeau la şcoală la vârsta de 6 sau 7 ani. În afara faptului că învăţau să scrie şi să
citească, fetele practicau diverse sporturi, cum ar fi gimnastica şi înotul. Se credea că, dacă o femeie avea
un corp rezistent şi bine antrenat, atunci ea putea să nască copii sănătoşi şi puternici.
Fetele spartane care nu reuşeau să treacă testul abilităţilor pentru a se putea căsători, deveneau
cetăţeni aparţinând clasei de mijloc. Băieţii, însă, care nu intrau în armată pentru că nu dovedeau calităţi
militare necesare, primeau o bucată de pământ pe care s-o cultive, dar nu aveau drepturi politice şi nu
erau consideraţi cetăţeni.La vârsta de 18 ani, fetele se puteau căsători. O fată spartană îşi petrecea cea mai
mare parte a timpului în casă, unde avea grijă de gospodărie şi îngrijea copiii. În Atena, de pildă, fetele
erau educate acasă, unde învăţau să scrie şi să citească.
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor
până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La
vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile prevedeau
obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar
dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt
este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră
analfabeţi.Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi
trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le preda- în
casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase
sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul
educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de papirus) texte literare
şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă din timpul lui
Pitagora).
Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul
integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi
datoriile.Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul dintre
dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa morală nu era pentru romani – ca pentru greci – un
ideal de educaţie.Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare
cetăţean ştia să scrie, să citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor
săi, şi singurul, când n-avea posibilităţi să-i dea la şcoală.
Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani. Din secolul II
î.Hr. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în localuri
de ocazie, sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii învăţau să scrie, să
citească şi să socotească, să repete pe de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz urmărea
înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni considerate indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau,
până la abuz.
777
Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui
pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei.
Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de
12 ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de patru ani
limba latina şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gramaticus) prefera
să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii
de dicţie, învăţau figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi
câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică.
Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un sens de utilitate
imediată.
Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad
superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o carieră politică. Învăţământul era predat
cu precădere în limba greacă. Ştiinţele naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc în şcoala de
retorică.
Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti – medici, arhitecţi, jurişti.
Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu.
BIBLIOGRAFIE
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.III, Ed. Saeculum, Bucureşti,
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/19/educatia-in-lumea-greaca/
https://cultural.bzi.ro/educatia-in-antichitate-10357
http://www.mixdecultura.ro/2013/07/cum-erau-educati-copiii-in-grecia-antica/
http://www.descopera.ro/cultura/929176-cat-de-duri-erau-spartanii
778
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Înv.Melinte Elena
Școala Gimnazială ”Ion irimescu” Fălticeni jud.Suceava
În condițiile trepidante ale vieții contemporane, trebuie să fim atenți la ceea ce pretindem copiilor,
ca nu cumva să obținem rezultatele contrare celor scontate. Dar mai întâi de toate ar trebui ca atenția
părinților să fie îndreptată în primul rând asupra proprii educații.
Nu poate cineva educa pe altul dacă nu a reușit să se educe pe sine. Trebuie să ne străduim să
păstrăm dragostea și respectul copiilor.Perseverența este în strânsă legătură cu dăruirea de sine. E nevoie
de multă muncă și luptă în procesul educației copiilor , atât pentru ”cei mari”, cât și pentru cei ”mici”,
pentru că ”puținul” crește în ”mai mult”. Sunt foarte importante impresiile din copilărie de aceea e
necesar să umplem inima copilului cu lumină și bunătate chiar din pruncie. În copilărie întâlnim
încrederea,simplitatea,blândețea,înduioșarea ,mila,puterea imaginației, lipsa durității și a împietririi.
Așadar ,copiii trebuie înconjurați cu grijă înțeleaptă,cu atenție și blândețe și totodată, când este nevoie, cu
povețe și exigențe.
Copilul va aprecia grija și atenția ,sub orice formă ar fi ele exprimate,numai dacă în toate cuvintele
el va simți și iubire.
Cu siguranță rolul tatălui este determinant ,însă rolul mamei este primordial.
Îndepărtarea mamei de familie pentru a câștiga bani este una din nenorocirile cele mai mari ,pentru
un copil, dar și pentru întreaga familie.
Părinții vor avea o grijă aparte în amenajarea camerelor și a locurilor unde ei își vor petrece timpul,
ca să se joace și să învețe. Ar trebui de asemenea să aleagă literatură care să le încânte copilăria, să
încurajeze jocurile active copilărești,petrecute în aer liber,la patinaj, schi,înot etc. care întăresc trupul și
mintea. Jocurile nu sunt o pierdere de timp, ci o pregătire pentru viață. Ele dezvoltă copiilor capacițățile
fizice, sufletești, chiar spirituale. Părinții trebuie să le urmărească cu atenție, să îi îndrume pe copii și,
după posibilități, să participe și ei la jocuri.Nu e bine să le interzicem jocurile copilărești ,nevinovate, deși
ele îi neliniștesc adesea pe adulți. Părinții și, în general ,adulții trebuie să fie îngăduitori cu jocurile
copiilor, să vorbească pe limba lor, să se coboare la nivelul lor. O bucurie curată și liniștită o dă
întotdeauna comuniunea cu natura. E bine ca educația copiilor să se petreacă în mijlocul naturii sau cel
puțin să fie duși în afara orașului un timp mai îndelungat. De asemenea ar fi benefic ca în familie sau pe
lângă casă să fie animale domestice-câine, pisică sau păsări în colivii pe care copiii să le îngrijească
singuri. O acțiune a părinților în timpul plimbărilor de tipul unei vizite la oameni săraci și bolnavi i-ar
determina pe aceștia să rețină că lucrul cel mai important este arta de a trăi alături de ceilalți, de a se
bucura de bucuriile altora de a compătimi și a fi alături de cei aflați în nevoi. Sigur că un rol benefic îl are
și intrarea în biserici.
O condiție principală în educarea corectă este dezvoltarea la copii a obiceiurilor și a deprinderilor
bune. Aceasta este baza ”piatra din capul unghiului”, în oricare proces educațional. Înrădăcinarea
deprinderilor de a sta corect la masă,fără a sprijini coatele pe masă, de a se ridica în picioare în timp ce
vorbește cu o persoană matură, dacă și aceasta stă în picioare, de a ceda locul, în mijloacele de transport,
bătrânilor, invalizilor și celor care țin copii în brațe. Este foarte important ca, încă de la o vârstă fragedă,
copiii, să fie obișnuiți treptat să se descurce singuri în diverse treburi casnice. Aici intră pregătirea patului
înainte de somn seara și strângerea lui dimineața, lustruirea pantofilor și împăturirea hainelor, curățenia în
birou etc. Cu cât copilul va începe mai devreme munca prin casă, cu atât va fi mai bine pentru el.
Răsfățul peste măsură, împlinirea tuturor dorințelor lui reprezintă una din greșelile cele mai grave în
procesul de educație.Copilului răsfățat îi lipsește capacitatea autoconstrângerii. El crește un egoist
,predispus la furie și iritare. Este necesar să avem simțul măsurii și să știm când să le facem cadouri
copiilor sau să le oferim dulciuri.
779
familie.
Bibliografie: N.E. Pestov ed. Cartea Ortodoxă, Cum să ne creștem copiii
780
ȘCOALA ȘI FAMILIA - PARTENERI ÎN EDUCAŢIE
ÎNV. MERA ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ
“SIMION BALINT “-ROȘIA MONTANĂ
Structură ȘC.PRIMARĂ GURA MINEI
JUD . ALBA
După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educație.
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa
de preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.Se constată că unele familii
manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt
dezinteresate.În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind
aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.Așadar, e o
sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil
strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este
determinantă în educarea copiilor.
Spre exemplificare , împreună cu familia am realizat un plan de intervenție ,reușind să rezolvăm o
situație problemă identificată la CP.
Structura planului de intervenţie
1. Date despre copil:
- Nume şi prenume: M. A..
-Vârsta : 6 ani
- Ciclu de învăţământ- primar (clasa pregătitoare )
-Date familiale
:-provine dintr-o familie normală,formată din 4 membri, părinţii cu studii superioare,un frate mai
mare- elev de liceu.
-relaţii intrafamiliale funcţionale, eleva stă mai mult timp cu bona, ambii parinţii lucrând.
2. Operaţionalizarea problemei :
- M. A. este elevă în CP şi manifestă simptomele fobiei şcolare prin refuzul de a saluta la intrarea
în clasă şi de a se aşeza în bancă decât dacă este însoţită de bona care îi pregăteşte caietele, îi aşează
hainele în dulăpior.Dacă bonei i se interzice să mai facă acest lucru , refuză să stea la şcoală, plânge, stă
lângă uşă şi cere să plece acasă.Dacă bona este lăsată să facă acest lucru,după începerea activităţii , totul
intră în normal, bona poate pleca.
Posibile ipoteze ca factori declanşatori:
• lipsa încrederii în forţele proprii;
• timiditatea;
• nu realizează diferenţa dintre mediul şcolar si casă.
• comportamente în mediul familial asemănător;
3. Diagnostic:
- Individual: nu este cazul
- Relaţional:
• M. A.- învăţătoare : relaţie eficientă;
• M. A.- colegii de clasa : relaţie de concurenţă;
• M. A - membrii familiei : relaţie rigidă, părinţi autoritari, doritori de performanţe;
- Motivaţional:
• Învăţătoarea doreşte să realizeze o intervenţie pentru a ajuta eleva să depăşească acest prag, dar şi
pe colegii acesteia să înţeleagă de ce i se permite bonei să facă acest lucru până la depăşirea acestei fobii.
781
• Părinţii recunosc că cer elevei rezultate bune şi doresc să se implice pentru realizarea schimbării
in bine a comportamentului
• M. A: chiar dacă nu conştientizează că greşeşte , doreşte reprimarea acestei stări de timiditate şi
câştigarea încrederii în sine.
- De aplicabilitate: tehnica corespunde particularităţilor psihoindividuale şi de vârstă .
4. Obiective
- Obiectiv pe termen lung:
• Reducerea simptomelor legate de fobia scolara.
- Obiective pe termen scurt:
• Să asocieze faptele cu starea emoţională de moment prin identificarea problemei;
• Externalizarea problemei.
• Restructurarea cognitivă a situaţiei.
5. Alegerea unei tehnici inspirate din teoriile narative - EXTERNALIZAREA
6. Adaptarea tehnicii la specificul cazului
Scop: Identificarea şi separarea persoanei de problema cu care se confruntă şi începerea
mobilizării pentru lupta împotriva acesteia.
INTERVENŢIA
• Externalizarea problemei : Obiceiurile familiale , ruşinea asociată cu timiditatea , împiedica pe
M. A. să-şi dorească a rămâne dimineaţa la şcoală şi preferă reîntoarcerea acasă.
• Restructurarea cognitivă : I se explică lui M.A. că toate vietăţile Pământului participă în felul
lor la actul educaţional, deci vin la şcoală să înveţe. I se cere elevei să aleagă un animal preferat şi să-l
deseneze nemulţumit de situaţia în care se află, alături de alte animale care reprezintă colegii şi ce fac ei.
Împreună căutăm o soluţie pentru situaţia în care se află şi să-l ajutam să ia decizia corectă ,explicând ce
este bine si ce este rău.Timp de aproape 2 săptămâni M.A.a făcut acest lucru, ajungând să găsescă chiar
ea soluţia, dând sfaturi animalului nemultumit.După 2 luni de şcoală eleva s-a adaptat mediului şcolar.
6. Modalităţi de evaluare a intervenţiei
- Observaţia :
M.A. –nu mai asociază stările emoţionale cu nesiguranţa, salută dimineaţa când intră în clasă şi
treptat ,treptat renunţă la ajutorul bonei pentru pregătirea începerii activităţii. .
-şi-a format mecanisme de gestionare a emoţiilor faţă de această fobie şcolara.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de
cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Bibliografie:
- Baban, Adriana, Consiliere educationala, Editura Psinet, Cluj-Napoca, 2003.
- Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educaţie,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
- Vrăsmaş E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
- Ciofu C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
- Bunescu G,Alecu G,Badea D., Educația părinților, strategii și programe, EDP București , 1997
782
Prof. înv. preșcolar Mercan-Stanciu Steliana

Grădinița Dealu-Frumos, Pietroșița
Educația începe încă din primii ani de viață ai copilului, atunci când acesta crește și progresează,
atât fizic, cât și pe plan socio-comportamental. Expresia ”cei șapte ani de acasă” face referire la educația
pe care copilul o primește în familie, la bunele maniere și la regulile morale de conduită pe care acesta și
le însușește, copilăria fiind perioada optimă pentru formarea deprinderilor psiho-sociale.
Nucleul în care copilul își desăvârșește identitatea este reprezentat de familie. ”Cei șapte ani de
acasă” constituie punctul de plecare în dezvoltarea personalității. În această perioadă, cel mic asimilează
cu mare ușurință informațiile primite, învață să se exprime și să comunice eficient și își însușește
modelele comportamentale și valorile promovate de părinți. Felul în care părinții se raportează la copii
influențează semnificativ modul în care copiii se vor raporta ulterior la cei din jur.
Copilul invață, inițial, prin imitație, iar părinții reprezintă primii și cei mai importanți ”profesori”
din viața acestuia. Ei trebuie să îi imprime celui mic principiul comportării civilizate, al respectului, al
ordinii și cooperării, prin puterea exemplului. Totodată, părinții sunt cei dintâi care definesc conceptele de
”bine”, ”rău”, ”drept”, ”nedrept”, ”corect”, ”greșit”, contribuind la formarea și dezvoltarea simțului moral
al copilului.
Atmosfera calmă, stabilitatea și armonia din familie creează premisele unei bune modelări a
caracterului și simțului moral. Copilul va deveni cu atât mai deschis și mai receptiv la asimilarea regulilor
de comportare civilizată, cu cât el va simți mai multă afecțiune și căldură din partea celor apropiați. Va
învăța să își manifeste, la rândul său, afecțiunea și va deveni familiar cu conceptul de încredere în sine.
De asemenea, dacă în casă este veselie și înțelegere, atunci temperamentul copilului va lua un aspect calm
și de bună dispoziție.
Treptat, copilul va conștientiza faptul că orice acțiune este urmată de o consecință. În vreme ce
faptele bune aduc bucurie părinților, faptele rele îi întristează pe aceștia. Sintagmele ”îmi pare rău” sau
”iartă-mă” au un rol semnificativ în vocabularul celui mic, care trebuie să fie încurajat să își asume
greșelile, nu să le ascundă. Împreună cu părinții, el va descoperi de ce nu este bine să repete anumite
acțiuni negative și va căuta modalități de a repara ceea ce a făcut greșit. Cu cât copilul va deprinde mai
repede aceste noțiuni, cu atât el va deveni mai responsabil și va începe să își cultive simțul răspunderii.
În decursul celor ”șapte ani de acasă”, copilul își va însuși un limbaj corect transmis și un mod
adecvat de a relaționa cu cei din jur, va deveni consecvent și va persevera în realizarea sarcinilor diverse,
va fi capabil să își exteriorizeze sentimentele și emoțiile (atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative), va
căpăta deprinderi de autoservire, ordine și igienă. De asemenea, această perioadă este una de cultivare a
instinctelor, copilul învățând că focul arde, acul înțeapă, cuțitul taie, pisica zgârie etc.
Integrarea ulterioară în societate depinde în mare măsură de modelul de comportare deprins de copil
în cursul celor șapte ani de acasă. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va
simți mai bine în compania celorlalți.
O bună parte din însușirile dobândite în această perioadă vor deveni stabile pentru tot restul vieții,
cei șapte ani de acasă constituind fundamentul dezvoltării umane și, totodată, cheia către succesul social.
783
Educația de acasă- temelie pentru educația școlară
profesor Mercioniu Carmen Ramona
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de grădiniță, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului.
marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Responsabiliatea educării unui copil trebuie împărțită la (cel puțin) doi: pe de o parte revine
părintelui care trebuie să ştie ce hotărâri ia pentru copil, cum şi cu ce ocupă timpul copilului, când să-l
ajute şi când să-l lase să se descurce singur; pe de altă parte revine dascălului (de la grădiniță, până la
școală, liceu) care trebuie să-i susţină pe părinţi în demersurile lor educative, să ştie să-i orienteze în
eforturile lor de a avea un copil fericit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. . Rolul familiei este foarte important
în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ,
oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria
şi gândirea copiilor. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte
ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult.
Ȋn familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, pentru că familia este în primul rând o
instituţie socială fundamentală, este un grup social în care membrii sunt legaţi prin anumite relaţii
biologice, dar şi psihomorale, economice şi juridice, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii.
Când intră în mediul școlar, copiii poartă deja un ,,bagaj” de cunoștințe și comportamente învățate
de acasă. Acești copii nu sunt identici nici în ceea ce știu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc
sau se comportă. Fiecare dintre ei este imaginea vie a educației primite acasă, educație a cărei amprentă se
observă cu ușurință în comportamentul copilului în noul său mediu școlar.
Dacă copilul vine de acasă cu o ,,încărcătură” pozitivă, școala va continua ,,construcția” începută
acasă a unui adult responsabil, conștient și echilibrat din toate punctele de vedere întrucât există o temelie
solidă pe care se pot dezvolta valori morale pozitive.
În schimb, dacă un copil întră în mediul școlar purtând cu sine amprenta unei educații greșite sau
lipsindu-i cu desăvârșire ,,cei șapte ani de-acasă”, rolul școlii este mult mai greu deoarece trebuie să
repare sau să completeze tot ceea ce este greșit sau lipsește în educația copilului. Acest lucru este posibil,
dar este mai anevoios la vârsta școlară deoarece copilul trebuie să facă acum față unor cerințe cu totul noi
pentru el
Educația este un proces continuu, desfășurat etapizat, gradual pe tot parcursul vieții și care trebuie
să țină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viața copilului. Tot ceea ce se omite sau se greșește în
educație este în defavoarea copilului. De aceea este extrem de important ca factorii implicați în formarea
copilului ca om să devină parteneri și să se susțină reciproc: familia să ofere climatul afectiv necesar
dezvoltării copilului, iar școala să îl ajute să înțeleagă și să lămurească anumite probleme.
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii cresc şi se formează în viaţă
784
BIBLIOGRAFIE
785
“Importanța celor șapte ani de acasă ”
Profesor: MEREUŢĂ MARIANA

Colegiul Tehnic “Ioan C. Ştefănescu “Iaşi
Familia este primul mediu de viaţă al elevului şi exercită o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării
lui. Părinţii prin calităţile lor contribuie în mod hotărâtor la conturarea profilului personalităţii copilului.
Am putea spune că violența se naște în familie, în primii ani de viață, i se cultivă în familie. La şcoală
copilul devine elev și este pus în faţa unui număr prea mare de sarcini. Elevul ca personalitate se
defineşte numai prin raportare la ceilalţi colegi. Sentimentele de stimă, respect de sine sunt în funcţie de
atitudinea colegilor săi şi a educatorilor. Pentru a se apăra, se vede nevoit să facă o selecţie convenabilă
lui. Apar lacunele în pregătire, incapacitatea de a înţelege în profunzime noţiunile predate şi consecinţa
este insuccesul la învăţătură.
Suprasolicitarea din timpul orelor duce la oboseală intelectuală, surmenaj, neuroastenii. Apar
încercările de autoapărare prin alte preocupări la oră, se instalează procesul de inhibiţie , de protecţie ,
astfel elevul intră în “ pauză” înainte de a suna clopoţelul. Acesta este numai un aspect, dar refuzul de a fi
atent se manifestă şi prin gesturi, mimică sau voce. Violenţa în şcoală există. Toţi asistăm la derularea
unor acte de violenţă şi uneori suntem puşi în imposibilitatea de a interveni.
Situaţiile stresante pentru un copil în familie iau forme dintre cele mai variate, atât în familiile
consolidate, cât şi în cele pe cale de a se destrăma sau în cele dezorganizate.
Din prea multă dragoste, grijă excesivă sau din indiferenţă faţă de problemele copilului, violenţa se
instalează în sufletul “candidatului la umanitate”.
Să ne amintim eroii lui Caragiale, Ionel şi Goe, cum reacţionau în situaţii favorabile lor şi cum se
impuneau, băteau din picioare, strigau, loveau, jigneau.
Dar un copil care trăieşte drama părinţilor plecaţi la lucru în străinătate, sau acel copil a cărui
alocaţie este singura sursă de venit a familiei, certurile din familie, ajunge la solicitare prematură a
intelectului copilului sau suprasolicitarea intelectuală.
Încă din fragedă copilărie individul este educat în spiritul de a-şi face dreptate şi implicit de a fi
violent. Tot un pedagog duhovnic şi scriitor, relata, “mama bătea pământul sau păretele sau vrun lemn, de
care mă păleam la cap, la mână sau la picior şi îndată-mi trecea durerea “(Amintiri din copilărie”-pg.33-
Ion Creangă ). Înăuntrul sufletului său, copilul se vrea să fie mare, puternic, să se ia de piept cu alţii mai
mari, şi să-i biruie. Astfel, băiatul orfan Niculăeş din naraţiunea “Un om necăjit” de Mihail Sadoveanu,
în monologul sau interior îşi făcea reproşul următor:”He, dac-aş fi fost eu batâr ca bădiţa Mihai, l-aş fi
apucat de piept şi l-aş fi scuturat, trântit: -Măi, cum să-mi calci tu mie oaia şi acuma şchiopătă ?” În acest
pasaj gândirea violentă este o stare a timidităţii şi apare ca o decompensaţie.Şi-ar fi făcut dreptate prin
folosirea forţei.
Revin în lumea reală, în care trăim şi în care aceşti tineri, copii, adolescenţi sunt obligaţi să trăiască.
Sunt atâtea jocuri mecanice, pe calculator, jocuri de noroc, în care fiecare adună puncte, aplauze,
calificative, dar neşansa “câştigului” duce la acte de violenţă: bruscări, strigăte, jigniri, loviri.
Aproape toate emisiunile propagă violenţa. Plini de curiozitate, numai ochi şi urechi, copiii
urmăresc scene în care animalele se sfâşie între ele, apar încăierări, bătăi, înjunghieri, curge sânge, etc.
Acea bulină din colţul ecranului n-o mai respectă nici părinţii, nici copiii. Copilul nu are putere de
selecţie, vede şi crede că totul e normal, firesc, trezind în el dorinţa de a face şi el cum fac alţii.
Unele deficienţe ale familiei constitue cauze ale violenţei. Doar o parte dintre ele le-am enumera:
certurile între părinţi, conflictele dintre fraţi şi surori, contradicţii în conduita părinţilor, sau a unui părinte
(când prea duios, când prea ursuz), neacordarea timpului necesar copiilor, convingerii lor asupra
anumitor acţiuni, ameninţări, pedepse nemotivate, consumul de alcool. Toate acestea creează o stare de
tensiune interioară în sufletul copilului care se repercutează negativ în planul vieţii lui psihice, în viaţa de
elev şi mai apoi în tot restul vieţii sale.
Scriitori celebri, pedagogi, filosofi, au definit violenţa într-un mod spiritual, dar plin de adevăr
“legea brutei”(M.Gorki), “singurul fel în care se poate asigura justiţia socială uneori”(I.S.Eliot), dar , cel
mai plastic, tot un român o defineşte, ca pe o “erupţie a unui suflet fundamental sensibil”(G. Călinescu-
“Gâlceava înţeleptului cu lumea “).
Educaţia este un act de creaţie, dar şi un act de imitaţie .
786
Propunator: prof. inv. primar Merlusca Mioara Irina

Scoala Gimnaziala ,,Costachi Ciocan’’, Comanesti, Bacau
,,Dacă-l saluţi el nu-ţi răspunde,
Iar de-i vorbeşti, pierzi timpu-n van.
Prin asta dânsu' nu ascunde
Cei şapte ani... de pe maidan!’’
din Epigrame, Georgeta Paula Dimitriu (2006)
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Aceasta e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de
rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi
ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-o haina de valori umane se realizează
continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
,,Incă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
psiholog Adina Mesaroş a explicat, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al
copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.’’ adev.ro/nnh55u
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
acasă.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasa’’.Numarul 7 este
787
totuşi întrucâtva neliniştit, căci el indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va
aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
Bibliografie:
Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri
adev.ro/nnh55u
788
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.Rodica Meza
C.N.”Iosif Vulcan”-Oradea
acasă.
BIBLIOGRAFIE
789
Profesor psihopedagogie specială: Mezin Daniela-Mărioara

Centrul Școlar de Educație Incluzivă ,,Aurora" Reșița
"Singurul lucru care interferează cu învățătura mea este educația".
Albert Einstein
ceilalţi.
Psihologii spun cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în
puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere,
este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Această satisfacere a nevoilor
bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile
bebeluşului şi felul în care mama le tratează sunt importante în dezvoltarea copilului. Acea dorinţă
permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe, reprezintă o altă nevoie a copilului
şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate
merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate
explora tot ceea ce îl înconjoară”.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia
de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile
dulapului, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să
vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, își va satisface curiozitatea.
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, și este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor.
Crizele de personalitate - o etapă normală. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate,
care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză,
mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi
să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană. După ce trece de un an şi jumătate-doi,
aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Este mai bine să-i
dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să fie lăudat pentru asta.
După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care,
prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe şi formulele de adresare. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Un
790
exemplu elocvent este acela că dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei
persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe
vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton
calm, şi copilul va vorbi calm
Bibliografie:
791
Jocul- ca drept fundamental al copilului
PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR :MEZINGER ILDIKO EVA

G.P.P.14 MAI – SATU MARE
Recunoscând importanța jocului pentru dezvoltarea personalității copiilor, Convenția cu privire la
drepturile copilului (1989) consfințește dreptul copilului la joc. Alături de celelalte nevoi fundamentale
umane –alimentația, protecția, educația - jocul este necesar în dezvoltarea completă a unei persoane. De
aceea, copilul trebuie apărat și sprijinit să se joace și nu să îndeplinească activități care îi depășesc
posibilitățile, să fie exploatat sau abuzat. Trebuie să ne gândim că jocul necesită sprijin și suport prin
oferirea condițiilor de desfășurare în siguranță, cu materialele necesare și în condiții optime pentru copil.
Adultul trebuie să sprijine direct jocul copilului. Aceasta înseamna că trebuie să intervină după ce copilul
îl acceptă ca partener. În grădinițele de copii, educatoarea este persoana care asigură un mediu ambiental
propice care îi determină pe copii să se joace. În primul rând amenajarea spațiului educativ este deosebit
de importantă, acesta fiind unul atractiv și să nu devină niciodată o sursă de stres pentru copil. Apoi
materialele ingenioase și selectate cu mare atenție, aduc un suflu nou în jocul copilului, îi atrage la joc și
deci la dezvoltare.
Acasă adultul trebuie să creeze ocaziile de joc și condițiile necesare. Condițiile jocului sunt legate
de:
• a da copiilor ocazia să învețe din propriile lor acțiuni
• să li se pregătească copiilor jocul prin descoperirea mediului
• să li se prerzinte obiectele, fenomenele și oamenii din jur
• să fie încurajați printr-o atitudine pozitivă față de activitățile și rezultatele lor
• să se încurajeze soluțiile originale și modurile prin care copiii văd realitatea.
În toate societățile, copiii se joacă. Natura și lumea înconjurătoare le oferă un adevărat laborator de
învățare, prin tot ceea ce prezintă interes de cunoaștere. Dezvoltarea înseamnă construirea capacităților,
performanțelor, a face progrese, maturizare și realizarea propriilor talente. Prin joc, copiii se integrează și
înțeleg lumea înconjurătoare. Jucându-se, copilul se cunoaște pe sine, își dă seama unde este mai puternic
și unde este mai slab, își cunoaște interesele și nevoile. Jocul ajută copilul să se dezvolte intelectual, fizic
și socio-emoțional.
Copilul nou născut poate să vadă, dar nu să înțeleagă ce vede, să audă, dar nu să asculte, să
zâmbească, dar nu să râdă, să scoată zgomote dar nu să vorbească. Va învăța să facă toate acestea prin
joc, împreună cu o altă persoană, adultul, care îl îngrijește și îl crește. Copiii explorează îndelung înainte
de a folosi obiectele în jocul lor. Folosindu-și simțurile, ei pipăie, ating, miroase, văd și ascultă. Mânuirea
și manipularea obiectelor sunt părți importante ale experienței de joc. La vârstele foarte fragede, copiii
manevrează obiectele, le explorează mai mult decât se joacă cu ele. Explorarea se realizează prin
încercare și eroare. Exemplul cel mai cunoscut este al copilului care demontează mașinuța, spre tristețea
părinților care nu înțeleg de ce nu se joacă cu ea. De fapt, acesta încearcă să o cunoască prin simțurile
sale. Sau copiii, care duc la gură toate obiectele cu care vin în contact, demonstrează tot această fază de
cunoaștere prin eroare. Apoi, cratițele și farfuriile care fac zgomotele, sunt predilecte în jocul copiilor. Ei
repetă mișcările până când cineva se va juca cu ei, deși gălăgia pe care o fac nu pare joacă. Să nu uităm
însă că toți copiii au nevoia să fie înțeleși și să înțeleagă lumea care–i înconjoară. Ei nu vor să se joace
numai cum li se spune, sau doar pentru că așa le arată să facă adulții. Ei simt nevoia soluțiilor personale
care prefigurează stilul personal de învățare și cunoaștere. Jocul dă posibilitatea să facă descoperiri în
realitatea înconjurătoare, ei dând lucrurilor întrebuințări și folosințe care dovedesc nu numai dorința de
joc, ci și imaginația lor.
Jocul antrenează intens copilul în stimularea și exercitarea vorbirii în direcția propusă, fără ca el să
conștientizeze acest efort. Prin intermediul jocurilor se fixează și se activează vocabularul copiilor, se
îmbunătățește pronunția, se formează noțiuni, se însușesc construcții gramaticale. Copiii își însușesc
limba maternă în procesul de comunicare cu cei din jur. Exprimându-și dorințele, gândurile, întrebând,
răspunzând, copiiii folosesc cuvinte și expresii auzite de la adulți. De aceea, vorbirea adulților și în
special a educatoarei trebuie să fie pentru copii un exemplu demn de imitat, care să-i ajute să-și
792
însușească corect limba maternă. Asupra vorbirii copiilor influențează nu numai conținutul, ci și tonul,
ritmul, adică forma vorbirii adulților, expresivitatea.
În cadrul desfășurării tuturor activităților din grădiniță, pe lângă specificul fiecăruia, se realizează
totodată și anumite sarcini legate de însușirea limbii materne. De aceea, toate jocurile desfășurate cu
copiii în grădiniță, urmăresc, pe lângă scopul principal al acestora, să transmită copiilor noi cunoștințe și
să le formeze deprinderi verbale, să le îmbogățească vocabularul cu cuvinte și expresii noi.
793
Părinți educați - copii educați
Prof. Mic-David Diana , Colegiul Tehnic ”Traian Vuia”, Oradea

”Obiectivul absolut este educarea copiilor în aşa fel încît să fie pregătiţi a duce o existenţă
responsabilă, fericită şi plină de reuşite.Asta înseamnă că veţi anticipa nişte situaţii precise pentru copiii
voştri, avînd în vedere că ei nu o pot face singuri.”(Ross Campbell)
Nu se poate concepe dezvoltarea și educarea copilului în societatea contemporană în absența

educației, a instruirii.
Normele de conduita se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
corect. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme și să consolideze normele deja
Toată lumea dă vina pe părinți pentru nefericirile copiilor și pentru relele pe care le provoacă aceștia
în societate. Prin informare și educare părinții pot să-și însușească competențe de care au nevoie pentru
a fi mai eficienți în slujba lor de creștere a copiilor. Două principii sunt de bază în procesul educativ al
copiilor:- primul principiu este” Sunteti ceea ce sunteți și unde sunteți datorită a ceea ce aveți în minte”,
cu alte cuvinte, gândurile afectează în mod direct faptele.- cel de-al doilea principiu este ”Viața nu e
simplă-ba, e chiar dură”. Ca să devină niște învingători, părinții și copiii trebuie să supraviețuiască într-o
lume dură. Și asta înseamnă să învețe ce este disciplina. Este important ca părinții să-și educe copiii să se
autocontroleze încă de la o vârstă foarte fragedă. Lipsa disciplinei este sinonimă cu dezastrul. Pentru că
atunci când copilul va ieși în lume, o lume ostilă, va descoperi repede că i se impune o altă disciplină
decât aceea care i-a fost insuflată de niște părinți iubitori. Dezvoltarea autocontrolului presupune adesea
experiențe dureroase, însă rezultatul merită efortul depus.
Pentru a forma la copii calități care să le asigure reușita în viață ( afectuos, iubitor, atent, bun
ascultător, cinstit, cu personalitate și încredere în sine,responsabil,perseverent, implicat etc.)majoritatea
dintre acestea fiind abilități, mai întâi părinții trebuie să învețe cum să-și dezvolte aceste trăsături. Este
cert că dacă nu vom recunoaște capacitățile și valoare copiilor noștri, nu vom reuși să ne bucurăm că-i
ajutăm să se dezvolte și să-și realizeze potențialul. Pentru a educa copii buni, părinții/educatorii trebuie să
identifice calitățile necesare reușitei și să ne convingem copiii că pot reuși prin ei înșiși, arătându-le cum
să-și stabilească prioritățile. Pregătirea pentru o carieră de succes începe din momentul în care un copil
este conceput, demonstrat fiind științific faptul că fătul este receptiv la influențe exterioare, iar de la
naștere informațiile și mediul în care ne dezvoltăm au un rol hotărâtor asupra viitorului. Cu cât formăm și
consolidăm calități diverse la copii cu atât șansa de reușită în viață este mai mare.
Familia este locul unde se formează temelia înaltelor valori morale, F.D.Roosevelt spunea”A forma
mintea cuiva fără a ține seama de morală înseamnă a forma o amenințare pentru societate”,dar procesul
trebuie continuat și la nivelul instituțiilor de învățământ, ”Incapacitatea de a ne bizui pe un set de valori
presupune că universitățile creează niște barbari bine pregătiți” ( Steven Muller, rectorul Universității
John Hopkins). Este important să formăm la copii valori ca: sinceritatea, încrederea, simțul răspunderii,
caracterul, reputația numelui etc. Părinții/educatorii trebuie să aibă o gândire constructivă, să nu caute
slăbiciunile, neajunsurile, să nu învinovățească ci să caute calitățile, aspectele pozitive, să-i laude, aplaude
atunci când fac un lucru bun pentru ai motiva și a le crește încrederea față de sine. Copiii crescuți în acest
spirit de laudă meritată și de acceptare sunt mai fericiți, mai eficienți și mai ascultători decât cei care
sunt veșnic criticați.
Un alt aspect important în pregătirea unui copil pentru viață este motivarea. Părinții/educatorii
trebuie să le dezvolte ca mod de viață o atitudine de învingător. Gândirea pozitivă te determină să fii mai
eficient în folosirea capacităților tale, să faci totul mai bine. Motivația stimulează acțiunile, le dă un punct
de vedere mai optimist asupra vieții în sine, sporește așteptările și reușitele și încurajează atingerea
obiectivelor.Motivația și gândirea pozitivă nu le poți conecta și deconecta în funcție de anumite
împrejurări și evenimente din viață. Ele sunt un mod de gândire,de acțiune, și aduc beneficii mari atât
pentru copil cât și pentru familie. De exemplu, când vin copiii de la școală, întâmpinați-i într-o manieră
pozitivă. În loc să-i întrebați ”Cum a fost azi la școală?” formulați întrebarea astfel ”Ce ți-a făcut plăcere
794
să înveți azi?”, Ce ți-a plăcut mai mult din ce a spus profesorul azi?”. Acest sistem de gândire pozitivă
este importantă la copiii școlari din primele clase. Dacă reușiți să le insuflați o asociație de idei pozitivă
legată de experiența de la școala se prea poate ca experiența lor școlară să devină plăcută și pozitivă.
Din punct de vedere a evoluției copilului se pot identifica trei faze de vârstă:
Vârsta regulilor (1-7 ani). În această, perioadă, copilul trebuie să știe exact ce așteaptă ceilalți de
la el. Copilul lipsit de reguli bine definite, clare devine de nestăpânit. Este nedisciplinat încercând să
descopere care-i sunt limitele și capacitatea de control.
Primii ani ai copilăriei sunt cei în care copilul se dezvoltă moral. El trebuie să știe ce are de făcut
înainte de a putea să se gândească sau să pună în practică ce ar trebui să facă. Acest proces al învățării
începe la nastere și îi va fi furnizat initial de cei care îi sunt foarte apropiați. În timpul acestor primi ani,
copilul trăiește într-o lume a sentimentelor și descoperirilor, și nu a rațiunii. Atingerea fizică sau climatul
emotional, tonul vocii și atmosfera familială în general sunt resimțite de foarte timpuriu.
Dacă părinții dețin un control riguros în primii ani de viață, mai târziu se pot destinde, pentru că
deja copilul și-a dezvoltat propriul control asupra faptelor sale.Ordinele directe trebuie date în primii ani
de viață. Nuurile trebuie să fie puține, dar consistente și cu dragoste.
Rolul mamei este covârsitor în această perioadă. Puterea de convingere, personalitatea și obiectivele
ei sunt importante.Puternicul simț de direcționare, stabilitatea emoțională, scopurile intelectuale,
severitatea afectivă,consecvența, perseverența , așteptările clare și încrederea vor avea un rol însemnat în
dezvoltarea morală a copilului.
Vârsta imitației( 8 – 12 ani ) Este perioada în care ”oricât de bine l-ar educa părintele pe copil,
câtă vreme părintele este un exemplu negativ, înseamnă că-i dă apă la moară să procedeze la fel. Cu o
mână îi dă cu alta îi ia.” În acești ani, modelele morale sunt extrem de importante pentru copil. Regulile
sunt importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare. Copilul are nevoie să învețe din
exemple concrete până la unsprezece ani, atâta vreme cât capacitatea sa de a gândi abstract încă nu i s-a
dezvoltat. Propriile noastre trăsături de caracter , cele puternice,dar și slăbiciunile, se oglindesc în viața
copiilor noștri. Cu alte cuvinte, copilul face ceea ce vede. Potrivit unui articol din ”Parents Magazine”
copilul în această perioadă își dezvoltă dispozițiile fundamentale în ceea ce privește luarea ulterioară de
hotărâri – de ce oameni se va simți atras, ce vrea să facă în viață, cu cât respect îi va trata pe cei din jur,
cât de importantă este integritatea pentru ei. Tot acum se fundamentează convingerile și valorile pe care
se va bizui în momentele de cumpănă sau de furtună din adolescență. Cititul este extrem de important în
această perioadă. Cărțile și revistele adecvate vor ajuta la stabilirea valorilor. Lectura unor povestiri în
care este vorba despre o purtare exemplară, despre curaj pentru a face bine și despre sinceritate în diverse
situații este absolut obligatorie în acești ani, când copilul vrea să imite tot ceea ce i se pare eroic și
incitant.
Vârsta inspirației (după 13 ani)
În perioada adolescenței , copilul este călăuzit de idei înălțătoare. Trebuie să aibă niște eroi. Dacă
acești eroi nu-i sunt indicati, și-i găsește singur, dacă nu este inspirit de eroi care trebuie, va fi inspirit de
eroi care nu trebuie. În timpul acestei perioade, se poate câștiga mult în echilibru și character dacă
adolescentul urmărește cu gândul un anumit scop. El are nevoie de niște obiective pe termen lung și scurt.
Adolescentul are nevoie în continuare de reguli și limite dar și de un control interior eficient.
Copilăria timpurie fiind o perioadă de provocări atât pentru părinţi cât şi pentru cei mici aceştia
trebuie să înveţe să se cunoască, să convieţuiască armonios, să evolueze şi să depăşească cu succes
această perioadă a copiilor.
Bibliografie:
Laura Ciolan, Educatie Timpurie. Curs Universitatea din Bucuresti
Thomas Gordon, Părintele eficient, Editura Trei, 2014
Zig Ziglar, Putem crește copii buni într-o lume negativă!, Editura Curtea Veche, 2013
795
CEI 7 ANI DE ACASA
Prof. înv. primar Michnea Maria

Școala Gimnazială Vadu Izei, Maramureș
„Educația începe acasă. Nu poți da vina pe școală că nu
ți-a învățat copilul ceea ce nu l-ai învățat tu.”
(Arthur G. Holder)
acasă.
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului.
grădiniţei şi cel al familiei..
în personalități armonios dezvoltarea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
796
Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
797
CUM PRIMIM CEI 7 ANI DE ACASA?
ÎNVĂȚĂTOARE: MICLĂU RODICA

ȘCOALA PRIMARĂ COMORÂȘTE CARAȘ-SEVERIN
PRIMA MEA POEZIE DESPRE MAMA

,,Mi-a spus la noi în bloc,o tanti rea,
Că mama mea ,nu-i mama mea!
Că m-ar fi gasit, de mititică,
Într-un pachet,plangând ,
Ca o pisica.
Dar eu...
Eu știu că nu-i adevărat!
Ce?Mamele au copii de aruncat?
Mămica mea-i a mea! și eu, a ei!
Că-mi ia papușă,funde și cercei
Când am temperatură,
Mama-i tristă și-mi șterge fruntea cu o batistă.
Atunci, nici nu mai are de gând
Să se mai culce!
Țin minte, că-n bufet aveam odată,
Un pachețel întreg de ciocolată,
Iar tata când să ia o fărimiță,
I-a spus mama,,e pentru fetiță!”
Tata a râs și nu s-a suparat
Și-a pus pachetul,la loc,în dulap.
Eu am împărțit pachetul în trei:
Ca să mănânce și părinții mei!
Sunt mică acum....
Dar timpul trece...
Până-atunci îi răsplătesc,
Cum pot...cu notele de 10!!!
(Invățată de la o rudă venită în vizită)
,,Cei șapte ani de acasa” – aceasta expresie se aude tot mai des/sau se gândește de tot mai multe
persoane datorită faptului că în secolul,,vitezei” avem tot mai puțin timp ca să-l petrecem în familie,cu
rudele,cu prietenii .împreună la școală, în natură,la spectacole, la concursuri.Prinși cu treburile zilnice
uităm că nu le-am spus,nu le-am arătat atâtea și atâtea lucruri...dar avem pretenții: să știe...
E mult mai simplu sa cumpărăm,să cumpărăm....un telefon, o tableta și s-o dăm copilului .dacă se
poate ..înainte de a învăța să meargă...să învețe singur și să meargă ,cum să se comporte..
,,Copiii învață ce trăiesc !
Dacă trăiesc în încurajare,copiii învață să fie încrezători!
Dacă trăiesc în aprobare ,copiii învață să se placă pe sine!
798
Dacă trăiesc în acceptare,copiii învață să iubească!
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere ,copiii învață să aibă un țel!
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți,copiii învață generozitatea!
Dacă trăiesc în bunăvoința și considerație ,copiii învață respectul!
Dacă trăiesc în prietenie,copiii învață să fie încrezători!
Dacă trăiesc în aprobare ,copiii învață că este plăcut să trăiești în lume!” ( Dorothy Law Nolte)
799
Prof. Miclăuș Ștefan-Ioan

Liceul Tehnologic „Ioan Lupaș” Săliște, jud. Sibiu
„Cei mari, precum cei mici, vor lupta din tot sufletul sa-si apere libertatea atunci cand simt
ca cineva ii constrange sa-si schimbe purtarea, desi ei nu deranjeaza absolut pe nimeni.”Thomas
Gordon
acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
fiecărei familii şi valorificarea acesteia. „Copiii nu-si amintesc ceea ce incerci sa-i inveti. Ei isi
amintesc ceea ce esti.” Jim Henson
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului.
Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată
din banii strânși în cei șapte ani.
800
Școala Gimnazială Victor Vlad Delamarina

structură Școala Primară Honorici
Miclea Ion-Petru
Plecând de la cele spuse de Valeria Mahok ”Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă
calificativul părinților”, ne ducem cu gândul la educația pe care o primește copilul de la părinți, la
formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală.
Atunci când în familie apare un copil mama va prepara pentru toată famila hrană sănătoasă din
punct de vedere nutrițional și caloric cu scopul de a-i forma deprinderi de alimentație corectă. Pe măsură
ce copilul crește, părinții îl vor atrage în activitatea de pregătire a unor mese sănătoase în acest scop
simulând jocul. Copilul va imita postura la masa a părinților și fraților mai mari, deasemenea celelalte
deprinderi corecte ca: să nu vorbească cu gura plină, să savureze hrana, să nu se întindă pe masă când
mănâncă, să nu se scobească în dinți...
O condiție ca cele de mai sus să fie îndeplinite este ca părinții, bunicii, tutorii în general să-i acorde
copilului suficient timp. Învățarea, după cum bine este știut, nu se face prin interdicție, ci doar atrăgând
copilul.
În ceea ce privește deprinderile de păstrare a igienei personale și a mediului înconjurător, aici
referindu-ne la casă, școală și natura care-l înconjoară și aceasta se poate educa prin puterea exemplului,
mici povești inventate (”Uite ce frumoasă este albina, fluturele, gâza...aici în natură, dar păianjenul nu are
ce să caute în casa noastră”; ”Hai să ne spălăm pe mâini. Acum mergem să mâncăm.”...)
Copilul are nevoie să crească într-un cămin liniștit, unde tot prin educație va învăța să nu fie
agresiv. Dacă în casă însă este agresat verbal sau fizic, copilul va extrapola acest comportament și în
mediul social. Va fi învățat deasemenea de către părinți să accepte refuzul și să fie darnic cu ceea ce îi
aparține, dar să îi fie arătate și limitele bunăvoinței și dărniciei. În cei șapte ani de acasă părinții au
datoria de a-i învăța pe cei mici să salute, să mulțumească și să spună ”te rog....” când solicită ceva.
Pentru aceasta părinții trebuie să spună ei primii ”Bună ziua!” sau ”La revedere!” atunci când se întâlnesc
sau se despart de cineva și astfel copilul va învăța salutul; întotdeauna să-i mulțumească copilului pentru
micile fapte pozitive pe care le face el și atunci va învăța și copilul să mulțumească; să spună ”te rog”
atunci când îi cere ceva copilului pentru a-l determina ca și el la rândul său va spune ”te rog”.
Copilul să fie educat prin puterea exemplului propriu.El trebuie să conștientizeze că atât timp cât îți
respecți semenii, prin consens aceștia te vor respecta și ei pe tine. Respectul față de adulți se cristalizează
în timp.
Cei șapte ani de acasă sunt ca temelia unei case în formarea omului de mai târziu. Este bine ca
oriunde vom merge să nu uităm să punem în valiză cei șapte ani de acasă. Cu un astfel de bagaj, vom fi
recunoscuți de oricine, ca fiind înainte de toate: OM!
”Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.” (Valeria
Mahok)
801
Școala Gimnazială Victor Vlad Delamarina

Miclea Simona
Primii ani din viața unui copil, cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru dezvoltarea ulterioară
a adultului
Din primele clipe de viață, copilul este dependent de mamă, aceasta fiind cea care îl hrănește,
îmbăiază. Atunci când copilul începe să gângurească este foarte important să comunice cu el. Această
comunicare cu copilul este cea care îl va face să vorbească devreme, să se dezvolte și în special de-a
lungul timpului să își formeze personalitatea.
Încă din primul an de viață, curiozitatea copilului este foarte mare, dorind să exploreze lumea de la
primii pași. Este foarte important ca să îi citim povești, de aici copilul va învăța ce este binele și răul și că
întotdeauna se află adevărul. Astfel vom crea un set de valori copilului și acestea îl vor călăuzi în viața
adultă.Cântecele și poeziile fac și ele parte din formarea copilului ca adult, dar acestea trebuie să fie
cântate și recitate de adulți și nu de o tabletă sau telefon. Ele sunt cele care păstrează legătura copil-
părinte.
Acasă învățăm să vorbim, să mergem, să mâncăm civilizat, să-i iubim pe cei de lângă noi, să ne
comportăm civilizat și tot ceea ce învățăm în sânul familiei va conduce la dezvoltarea noastră ulterioară
ca adult.
Tot în această perioadă, a celor șapte ani de acasă sunt importante plimbările. Atunci când copilul
este dus în parc trebuie lăsat să se joace cu ceilalți copii, învățând spiritul de echipă. Totodată trebuie
învățat să nu dea dovadă de egoism, împărțind totul cu prietenii în parc, dar va fi învățat și care sunt
limitele dărniciei.
În gospodărie, trebuie implicat în treburile casei, după micile lui puteri, astfel se va simți foarte
important în familie și va dezvolta valori morale. Atunci când face un lucru bun, trebuie lăudat, iar când
greșește trebuie să îi explicăm ce nu este bine și care ar fi fost comportamentul corect.
Chiar dacă nevoi materiale există în fiecare familie nu trebuie ca părinții să fie preocupați doar de
acoperirea acestora. Timpul petrecut împreună cu copii duce la dezvoltarea și evoluția acestora. De mici,
copiii copiază părintele. Tot ceea ce aude sau vede la părinți, bunici este procesat de către acesta, dar
toată informația primită de la aceștia trebuie adaptată etapelor de vârstă ale copiilor.
O insuflare a valorilor religioase și naționale de către familie și ulterior de către educatoare în anii
de grădiniță va duce la formarea unei conduite sociale pozitive.
Un părinte educat își va învăța în cei șapte ani copilul să fie empatic. Un adult empatic e o persoană
valoroasă societății. Consider că empatia este esențială în relațiile interpersonale ale fiecăruia, duce la
evitarea conflictelor și la un comportament adecvat în mediul social.
Consider că întotdeauna în viață avem cu noi cei șapte ani de acasă și că aceștia sunt definitorii
asupra capacității de integrare în societate.
802
REFERAT
Prof. înv. preșcolar și primar : MICU CAMELIA

Grădinița cu Program Prelungit nr. 52 Oradea
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
faptă bună.
inadecvat. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași
impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat,
neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest
scenariu negativ poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales
comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și
atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos
păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea
progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
1
2
3
Idem, p. 15.
803
Bibliografie:
1998.
804
CEI ŞAPTE ANI DE - ACASĂ!
Prof. înv. prescolar , Diana Micu

Liceul Teoretic ,,Mihai Viteazul”- Caracal
moş Ene.
şcolii.
805
PRIMII 7 ANI DE VIAȚĂ – O FEREASTRĂ DESCHISĂ
Prof. înv. primar Rodica Micu

Școala Gimnazială „Mănăstireanu Mihai” Predeal-Sărari
Prin tema uneia dintre Conferințele sale mondiale referitoare la educația timpurie, „Construirea
avuţiei naţiunilor”, UNESCO a adus în atenție un aspect din ce în ce mai discutat în societatea
contemporană: copiii reprezintă resursa principală pentru viitorul omenirii. Atunci când acestora nu li se
oferă elementele necesare unui fundament solid pentru o viață sănătoasă și productivă, nu facem altceva
decât să riscăm siguranța și prosperitatea viitoare a societății.
Întrucât „vârstele mici constituie baza personalităţii”1, educaţia timpurie a celor șapte ani de-acasă
ar trebui să se centreze atât pe dezvoltarea fizică, cât şi pe cea cognitivă și socio-emoţională şi să includă
activităţi şi experienţe care vor influența dezvoltarea holistică a copilului. Experiențele timpurii de
învățare ale copiilor au un efect profund asupra dezvoltării lor, receptivitatea față de influențele mediului
fiind cu atât mai durabilă cu cât copilul este mai mic. În această perioadă copilul trăieşte primele
experienţe de interacţiune cu oamenii, cu natura şi obiectele, cunoaşte cultura şi valorile umane. Tot acum
se pun bazele formării personalităţii şi a individualităţii, a sănătăţii fizice şi psihice. Aceste interacțiuni
timpurii au un impact direct atât prin dobândirea de cunoștințe, deprinderi și atitudini cât și prin
modelarea personalității copilului. Astfel, beneficiile educației timpurii cuprind două arii ce vizează
succesul școlar și dezvoltarea copilului pe de o parte, și integrarea socială și succesul în viața adultă pe de
altă parte.
Specialistul în educație Kay Kuzma, adresându-se părinților, scria: „În această perioadă
dezvoltarea este foarte rapidă și niciodată copilul vostru nu va mai învăța la fel de mult și la fel de repede.
În primii șapte ani se formează baza motivațională și sistemul de valori al copilului. Și tot în această
perioadă critică de dezvoltare rapidă, copilul este și cel mai vulnerabil - la bine și la rău, deopotrivă. Nu
vă puteți permite să irosiți acești ani.”2
Cercetări ale Universității Harvard evidențiază faptul că acționarea într-un mod adecvat în
perioada de început a vieții este mai eficientă decât încercările de corectare ulterioară a
comportamentului. Concluziile unui studiu3 referitor la impactul copilăriei timpurii asupra învățării și
comportamentului de mai târziu evidențiază câteva direcții principale, după cum urmează:
În primii ani de viață se formează, prin interacțiunea factorului genetic cu mediul și experiențele
acestuia, conexiunile neurale care vor reprezenta arhitectura creierului, fundamentul pentru învățarea și
comportamentul de mai târziu. În mod special interacțiunile de tip servire -răspuns pot afecta tipul de
atașament al copilului și modul în care se vor derula viitoarele relații ale acestuia.
Experiențele timpurii și mediul în care are loc dezvoltarea copiilor pot avea un impact de durată
asupra reușitei școlare și personale de mai târziu. Acțiunea factorilor care influențează negativ educația
are un start timpuriu și continuă să crească dacă nu se intervine asupra lor. Primele diferențe referitoare la
vocabularul celor mici apar la 18 luni, fiind determinate de nivelul de educație și de venituri ale părinților.
Până la vârsta de trei ani, copiii ai căror părinți aveau studii liceale, dețineau deja un vocabular de 2-3 ori
mai mare decât cei ai căror părinți nu terminaseră liceul.
Dificultățile semnificative – sărăcia, bolile mintale ale părinților/persoanelor care îi îngrijesc,
abuzul, nivelul scăzut de educație al mamei - subminează în mod direct proporțional dezvoltarea
cognitivă și emoțională în primii ani în de viață.
Acești factori de risc ce pot acționa în perioada timpurie au impact pe termen lung și asupra
sănătății fizice, crescând riscul de apariție a unor afecțiuni precum: diabet, hipertensiune, obezitate, boli
ale inimii și chiar a unor forme de cancer.
Experiențele timpurii de învățare sunt cruciale pentru starea ulterioară de bine a copiilor și pun
baza achizițiilor de cunoștințe și deprinderi care vor afecta învățarea și comportamentele ulterioare.
Educația timpurie ce oferă o varietate de experiențe și oportunități de învățare bazate pe nevoile primare
și interesele copiilor este esențială pentru bazele succesului învățării și pentru dezvoltarea globală a
copiilor. Cadrele didactice, membrii comunității, familiile ar trebui să conlucreze pentru a furniza
806
experiențe provocatoare care vor construi încrederea copiilor, îi vor încuraja să vadă învățarea ca fiind
utilă și plăcută și vor oferi un fundament puternic pentru viitoarea dezvoltare intelectuală, fizică și socială.
Bibliografie
1
Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ghid de bune practici pentru educația timpurie a
copiilor între 3-6/ 7 ani, București, 2008
2
Kuzma, Kay, Primii 7 ani de viață, Editura Viață și Sănătate, Pantelimon, 2016
3
Center on the Developing Child (2009). Five Numbers to Remember About Early Childhood
Development (Brief), www.developingchild.harvard.edu.
807
Cei 7 ani de acasă
Referat întocmit de: Miculescu Adriana- profesor învăţământ primar

Şcoala Gimnazială “Mihai Eminescu”- Brăila
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia
necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine
educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt
rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă
bine au fost explicate regulile de bune maniere.
Ideea de la baza acestei expresii este faptul că normele de conduită se învaţă din familie. Acest
mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare,
mai mult decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii
părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine
să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie –
„bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-
crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Rezultatele
cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult competenţele şi
aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de
toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate. Se pot creiona, evident,
generalizări. Printre principalele obiective care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim:
Înţelegerea normelor sociale. La inceput prin imitaţie şi mai apoi suficientă practică, copilul
rândul sa raspundem, trebuie să ne aşteptăm rândul sa iesim la tabla, trebuie să ne aşteptăm rândul la
Recunoaşterea greşelilor. Cuvintele magice„îmi pare rău” ca şi „te rog”,” iartă-mă”, “mulţumesc”
isi ating intotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din
jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn
de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
808
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte
pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Totuşi să nu uităm ca e important, ca independenţa copiilor să fie si ea stimulată. Daca e obişnuit
de mic să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui şi controlate de adult) îi va
fi mult mai uşor să ia anumite decizii mai târziu .
Toate obiectivele mai sus menţionate pot fi atinse prin perseverenţa şi exemplul personal al
părintelui, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de când e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, să-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilărie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
copilăriei.
Bibliografie
1. Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
3. Ciofu Carmen,Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
809
Profesor :Miculescu Cornelia

Gradinita “Prichindel” Structura
Gradinita “Micul Print” Pucioasa
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării”. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 4. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’'.
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este de
asemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. De asemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
faptă bună.
810
Bibliografie:
1998.
811
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv.preșcolar Mifloacă Gabriela

Școala Gimnazială Nr.1 Durnești
În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial
deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie.În familie, copilul îşi face pregătirea
pentru viaţă.Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i
modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea
conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate
pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea.
Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita
socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate
umană caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie
precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu
copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se
evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului
este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor
corecta vorbirea,le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Ei trebuie să
acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active
a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc
primele cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de
timpuriu să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte
şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei.
Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia,
dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează
părinţii şi ceilalţi membri ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin
atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copiii,
le poartă de grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor, dar această dragoste nu
trebuie să fie oarbă. Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac
toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora.
Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi,
ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci
când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie
copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil.
Dar această dăruire afectivă, pe deplin explicabilă, trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt
datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, să-l silească să-
şi petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii,
înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos , sub aspectul intelectual şi
moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii.
supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator
al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată.
812
În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor
fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile , să-l ajute să-şi
formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate,să construiască cei 7 ani…de-acasă.
813
Mighiu Petronela Georgeta,

Învăţătoare la Şcoala gimnazială nr.4 Buhăceni
Cât de mult contează pentru noi dascălii educaţia pe care o primesc copiii acasă? Enorm ar spune
unii , nu prea mult ar spune ceilalţi. Şi unii şi alţii au argumente solide. Primii susţin că e mult mai uşor
să lucrezi cu un copil care are formate unele deprinderi de bază, ceilalţi spun că e mai greu de corectat
unele deprinderi formate greşit .
În zilele de astăzi, mai mult ca oricând, legătura între şcoală şi familie pare a fi mai necesară ca
niciodată, deoarece misiunea şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivele pedagogice ale
curriculumului şcolar şi pregăteşte copii pentru integrarea în societate.Trebuie să facem educaţie nu doar
instrucţie.
În fiecare toamnă aşteptăm noi generaţii. Ne uităm în ochii micuţilor care păşesc timid pragul şcolii
şi încercăm, noi dascălii să anticipăm...oare cum va fi generaţia aceasta? Cu mama de mânuţă, oarecum
speriaţi de necunoscut, intră într o altă lume.De aici începe rolul nostru, a dascălilor care avem misiunea
nobilă de a-i forma pentru viitor.
Încă din primele zile de şcoală simţim amprenta familiei pe fiecare dintre aceşti micuţi. Unii se
adaptează uşor, au formate deprinderi de bază: îmbrăcat, încălţat, stat pe scănel sau în bancă, spălat pe
mâini, mers la toaletă, pe scurt se integrează imediat în colectiv.Pentru alţii este mai greu; plâng cînd se
despart de părinţi, nu pot face nimic singuri, se simt abandonaţi.
În aceste situaţii simţim noi, pedagogii,prezenţa sau absenţa „celor 7 ani de acasă”. Familia ar trebui
să fie ca o şcoală, iar şcoala ar trebui să fie ca o familie.
Se vorbeşte tot mai mult de copii cu probleme, dar mai rar de problemele de criză morală a
societăţii româneşti deci a familiilor din România.
Părinţii trebuie conştientizaţi asupra rolului lor. Ei sunt cei care pun temelia educaţiei, încă de la
naştere şi misiunea lor continuă pe parcursul întregii vieţi a copilului. Dar oare câţi părinţi îşi dau seama
de rolul acesta în această goană nebună pentru a aduna cât mai multe bunuri materiale. Aici intervenim
noi, educatorii, încercând să îi atragem de parte noastră, să ni-i facem parteneri.
In fiecare familie există probleme, dar dacă s-a acţionat preventiv, pe bază de respect, acceptare şi
acces pentru toţi la servicii de calitate în plan socio-educaţional, problemele se vor rezolva.
Şi părinţi şi educatori,trăim cu toţii în aceeaşi societate şi trebuie să ne sprijinim unii pe alţii.
814
Prof. înv. primar Mignea Simona Loredana

Școala Gimnazială Constantin Săvoiu,Tg-Jiu
moş Ene.
şcolii.
815
FAMILIA CU ,, CEI 7 ANI DE-ACASĂ”
Prof.înv.preşc.(educ.) MIHAI E. VASILICA

GRĂDINIŢA cu P.N. ,,VIOLETA” PECHEA, GALAŢI
,,Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”Valeria Mahok
Ce înseamnă ,,cei şapte ani de-acasă”?!...

Ţinând cont de familie şi drepturile copilului, putem face o definiţie concisă şi legislativă: Cei şapte
ani de-acasă reprezintă drepturile copilului la educaţie.
Generic, expresia ,,cei şapte ani de-acasă” prezintă formarea personalităţii şi manifestarea
comportamentului unui copil, în diferite situaţii sau împrejurări, ca rezultat al educaţiei primite din partea
membrilor adulţi (tată, mamă, bunici etc.) în mediul familial, de la naştere până la o anumită vârstă.
În viziunea psihologilor educaţia defineşte viitorul adult.
Pentru transmiterea şi eficientizarea educaţiei trebuie să pornim de la lucruri simple. Să-i învăţăm şi
să-i formăm pe copii să-şi dezvolte abilităţi, deprinderi elementare. Ce trebuie să ştie un copil ,,de acasă”
pentru a se descurca, de a se face plăcut atât acasă cât şi în societate:
1. Răbdarea - baza sau temelia caracterului - să înveţi ,,să ştii să aştepţi”;
2. Bunătatea, prietenia - purtarea de grijă, ajutorul şi dăruirea sufletească faţă de semeni,
împărţirea unor lucruri; învăţături moral-creştine;
3. Fără invidie - bucuria împărtăşită pentru reuşita celorlalţi prin înţelepciunea că fiecare îşi
are reuşita lui; să înveţi să pierzi;
4. Bună cuviinţă - respectul şi purtarea aleasă faţă de cei din jur;
5. Să nu îşi urmărească doar propriul interes - înlăturarea egoismului exagerat,
manifestarea altruismului şi empatiei;
6. Recunoaşterea greşelilor – prin simple exprimări sincere: iartă-mă…”, ,,îmi pare rău…”
7. Autocontrolul - stăpânire de sine în anumite situaţii negative sau provocatoare, acceptarea
nereuşitei, resemnarea;
8. Gândirea optimistă – gândirea pozitivă stimulează capacitatea de a găsi soluţii, de a iesi
din impas;
9. Tact şi toleranţă – când alţii greşesc sau sunt neputincioşi;
10. Bunele maniere: salutul, gesturile, exprimarea, atitudinea, aspectul fizic şi vestimentar.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă. Poate fi oportunitatea uşilor deschise şi a sansei de reuşită.
Educaţia primită în cei 7 de acasă, baza formării unui comportament corespunzător al copilului
depinde de câţiva factori: este relaţia afectivă cu părinţii, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe
care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul
îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor
de comportament. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
Copiii în general sunt oglinda părinţilor. Cu alte cuvinte copilul va avea ,,cei şapte ani de-acasă”
după cum este modelul de părinte, el având tendinţa de a-l imita în mare parte pe adult. Acest aspect nu
trebuie scăpat din vedere, din contră trebuie să i se explice copilului ce trebuie şi ce nu trebuie să facă,
care pot fi consecinţele fiecărei fapte, pentru a discerne binele de rău, pozitivul de negativ.
Pe vremea când eram copil, acum 35-45 de ani în urmă, nu era nevoie de cursuri de educaţie
parentală pentru ca părinţii să ştie să mă educe, nu era necesar din partea cadrelor didactice să elaboreze o
planificare pentru consilierea părinţilor în unităţile de învăţământ. În mod normal părinţii, simpli de
altfel, ştiau fără prea multă şcoală ce aveau de făcut, metodele şi soluţiile erau simple, înţelepte, veneau
de la sine, constant, acasă, în ,,sânul familiei”.
816
Din păcate, cu toate că trăim într-o lume modernă, mult mai civilizată, cu principii de viaţă
sănătoasă şi echilibrată sau doar se încearcă acest lucru, înţelepciunea este un cuvânt şi un aspect din ce
în ce mai puţin prezent în gândirea OMULUI şi consecvenţa mai puţin aplicată / regăsită în manifestarea
comportamentului uman, de la o generaţie la alta. Înţelepciunea şi consecvenţa - două valori
primordiale pe care trebuie să le abordăm ferm şi cert, ca făcând parte integrantă, obligatorie din
conştiinţa fiinţei noastre, să le transmitem mai departe celor care devin oamenii maturi ai societăţii
noastre, pentru a avea siguranţa existenţei noastre, a celor care ne urmează. Educaţia se face în special
pentru copii, nu doar pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu.
Să nu uităm că, din păcate, noi, ca specie umană, am transmis de când ne ştim şi o parte negativă şi
contagioasă ,,moştenire” şi anume agresivitatea şi violenţa, atât cea verbală cât mai ales cea fizică care
se concretizează cu consecinţe grave atât psihice cât şi corporale.
Din fericire încă avem resurse, suntem capabili şi trebuie să depistăm cauzele şi să găsim soluţii
eficiente pe termen foarte lung. Altfel, OMUL, încotro?
Bibliografie:
Emilia Ioan - ,,Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, 2008
Michiela Poenaru - ,,Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, Editura
Eplubisher, 2009
I. Dolean, D. Dolean - ,,Meseria de părinte”, Editura Motiv, Cluj-Napoca
817
Prof. înv.primar Mihai Elisabeta-Victoriţa

Şcoala Gimnazială „Alexandru Moruzi”
Com. Pechea, Jud. Galaţi
sănătos.
. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
818
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni si îl va evita pe cel din
urmă.
819
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA IN CONSTRUIREA VIITOAREI
PERSONALITATI A COPILULUI
Prof. Invatamant primar si prescolar MIHAI GENOVEVA din Bucuresti ,
gradinita nr.206
“ Educatia incepe in familie si se continua in sistemul de invatamant”
acasă.
copilului.
DRAGOSTEA PARINTILOR
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament",
VARSTELE
820
Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un an apar şi crizele
de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă
va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze
această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va
primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage
atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil
răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani,
copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială.
Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi
aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru
asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina.
Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa
mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile”
(frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei .Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot
în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de
mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .
Ce pot invata copiii in cei sapte ani de acasa?
821
– ordine
– igiena
diverse fapte, etc)
– altruismul
– cooperarea
In concluzie ,vrem sau nu vrem trebuie sa acceptam ca copilul este oglinda parintilor!
822
DEZVOLTAREA GÂNDIRII LA ŞCOLARI – COMPONENȚĂ A
EDUCAŢIEI INTELECTUALE
Prof. Mihai Nicoleta

Școala Gimnazială ”Alexandru Odobescu”,
Urziceni, Județul Ialomița
Educaţia intelectuală este acea latură a educaţiei care prin intermediul valorilor selectate, prelucrate
şi transmise sub formă de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi capacităţi contribuie la dezvoltarea
personalităţii, la formarea unor mobiluri interioare care să declanşeze şi să stimuleze activitatea de
învăţare şi cunoaştere, precum şi la înzestrarea cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale.
Educaţia intelectuală constituie axul principal al procesului educativ ăn asănsamblul său. Atenţia ce
se acordă în zilele noastre acestei laturi a educaţiei este o expresie directă a creşterii ponderii elementelor
intelectuale în cadrul multiplelor activităţi umane.
Intelectul cuprinde procese şi activităţi diferite: gândire, limbaj, memorie, imaginaţie, atenţie, dând
posibilitatea deprinderii cu stimulul concret care acţionează direct asupra organelor de simţ. Intelectul
copilului preşcolar, deşi nu este destul de bine format, înregistrează în această perioadă multiple şi
importante restructurări. Cum gândirea este la această vârstă un “stat major” al intelectului, orientează,
conduce şi valorifică toate celelalte procese şi funcţii psihice. Mă voi referi pe scurt la câteva
particularităţi ale gândirii. Gândirea preşcolarului este strâns legată de reprezentări şi de limbaj. Cu
ajurorul cuvântului, care este un simbol, copilul reuşeşte să-şi reprezinte realitatea. Acum gândirea se
restructurează sub formă de judecăţi, raţionamente, silogisme ce se formează sub influenţa investigaţiei
practice asupra fenomenelor din jur. Ea are un caracter intuitiv, rămânând legată de imagine şi de
demersurile individuale, iar uneori este incompatibilă. Totuşi preşcolarul este capabil de a sesiza
configuraţia ansamblului, fapt care îl conduce spre un debit al logicii.
Gândirea preconceptuală şi intuitivă a preşcolarului este o gândire egocentrică. Acest egocentrism
reiese din incapacitatea copilului de a diferenţia destul de bine realitatea obiectivă de cea personală, el
crezând că este centrul universului. Astfel, pentru copil aproape totul are suflet : soarele, luna, stelele,
frunzele, ceasul, telefonul – sunt fiinţe vii, dotate cu inteligenţă. Din egocentrismul gândirii se desprinde o
altă particularitate a sa, şi anume artificialismul, copilul crezând că toate lucrurile, chiar şi stelele sunt
făcute de om. Preşcolarul mic nu este capabil de analiză şi sinteză, nu ştie să descrie şi să povestească, el
mai mult fabulează şi inventează, iar în final crede că toate fiinţele şi obiectele sunt făcute pentru el.
Pentru a progresa, gândirea are nevoie să iasă din egocentrismul din care s-a închis, măsurându-se
cu a altuia. Treptat, preşcolarul va conştientiza faptul că gândirea altui copil este diferită de a sa, ceea ce-l
face să înţeleagă că motivaţia sa particulară nu este singura posibilă. Copilul trece treptat să analizeze
atent realitatea şi încearcă să imite lucrurile aşa cum sunt, construind : grădini, case, poduri, blocuri, etc.,
pe care le redă conform realităţii. În activitatea de joc ţine seama de partener, fiind capabil chiar de a-i
juca rolul. Aceasta permite trecerea de la egocentrismul iniţial la reciprocitate.
Deşi gândirea preşcolarului face progrese însemnate, totuşi ea rămâne o gândire sincretică bazată pe
relaţionarea mai mult sau mai puţin întâmplătoare a însuşirilor obiectelor şi nu după logica lor. Mai târziu,
gândirea preşcolarului realizează cunoaşterea cu ajutorul unor opăeraţii logice, concrete, obiectuale,
operaţii ce apar pe baza intuiţiei concrete desfăşurate mintal, dar care rămân în continuare legate de
acţiunea cu obiectele. Astfel gândirea preşcolarului operează atât cu semne cât şi cu jucăriile cu care vine
în contact. Specificul gândirii școlarilor se manifestă printr-o proprietate esenţială, aceea de a fi concret –
intuitivă. Astfel, marele psiholog J. Piaget spunea ,, Copilul gândeşte mai mult operând cu mulţimi
concrete, în ciuda faptului că principiile logice cer o detaăare progresivă, pe bază concretă, iar operaţiile
cer interiorizare, adică o funcţionare pe plan mintal “.
Jocurile logico – matematice, reprezintă acel mijloc care apelează la toate procesele psihice,
contribuind în mod deosebit la dezvoltarea gândirii logice şi creative a preşcolarului. Copilul preşcolar are
posibilitatea de a-şi lărgi experienţa cognitivă prin plimbări de durată mai lungă şi în condiţii diverse,
excursii, forme de activităţi mai complexe. În această perioadă copilul învaţă să construiască mulţimi de
obiecte, descoperindu-le proprietăţile lor caracteristice, stabilind relaţii între ele.
823
Efectuând operaţii de gândire logică pe bază de mulţimi concrete ( figuri geometrice, jetoane ), ei se
pregătesc să înţeleagă operaţiile, iar prin jocurile cu pisele geometrice, ei înţeleg dizjuncţia, conjuncţia,
negaţia, reuniunea şi echivalenţa mulţimilor. Toate acestea nu sunt altceva decât exerciţii de clasificare,
ordonare şi comparare a mulţimilor. Aceste activităţi matematice antrenează copiii în acţiuni operatorii cu
materiale diferite, asigurând pregătirea lor pentru şcoală.
După concepţia psihologului J. Piaget, la această vârstă se poate vorbi de existenţa unei perioade
preopratorii a dezvoltării gândirii. Dovadă că această perioadă există, o spune absenţa noţiunilor de
conservare, greutate, volum. Cu toate că pe baza cuvântului posibilităţile de sistematizare şi integrare a
gândirii școlarilor cresc, ea rămâne tributară ireversibilităţii perceptive.
Activităţile matematice implică o tensiune, o mobilizare a tuturor componentelor psihicului uman,
dar mai ales a gândirii şi a inteligenţei.
În concluzie, se poate afirma că la vârsta şcolară o pondere mare o are gândirea concretă şi este
posibil şi necesară trecerea de la acest fel de gândire spre o gândire abstractă – logică. Pentru corelarea
gândirii concrete cu gândirea abstractă este necesar ca în procesul de predare – învăţare să se îmbine
materialul didactic intuitiv şi limbajul matematic adecvat, acesta fiind limbajul conceptelor celor mai
abstracte şi mai generale teorii, termenii lor fiind pe înţelesul copiilor școlari trebuie supravegheată
însuşirea şi pronunţarea lor corectă de către copii.
Folosirea, şi mai târziu transmiterea noţiunilor matematice, se vor realiza nu prin simpla transmitere
de la educatoare la copil, ci prin nenumărate, dar dirijate procese de căutare şi descoperire a lor de către
copii.
Marele psiholog G. Berger afirma : ,, Specificul lumii noastre este că se schimbă din ce în ce mai
repede şi că ne pune în prezenţa unor situaţii originale, neprevăzute, ba chiar indispensabile. Trebuie deci
să-i pregătim pe copiii noştri să fie inventivi şi să dea în acelaşi timp dovadă de curajul necesar ca să ia
iniţiative şi să aibă gândirea necesară descoperirii unor soluţii noi “. (G. Berger : ,, Omul modern şi
educaţia sa ”, Editura Pedagogică, 1973).
BIBLIOGRAFIE
1. CURS DE PEDAGOGIE coordonatori : conf. univ .dr. IOAN CERGHIT lect. univ. dr.
LAZAR VLASCEANU Universitatea din Bucuresti . Facultatea de Istorie - Filozofie 1988
2. PEDAGOGIE PENTRU INVATAMANTUL SUPERIOR TEHNIC coordonator IOAN
BONTAS Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti 1983
3. www.copii.ro
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro
824
Inv.prof.primar Mihăilă Cristina Ana

Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu”
Vălenii de Munte-Prahova
„„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile,priceperile şi
educaţia necesară vieţii în lume. E firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine
educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt
rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia se aseamănă cu o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum
trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi mă opri,în
special, la câteva aspecte legate de educaţia creştină,întrucât aceasta are rolul primordial in formarea unei
frumoase şi solide personalităţi..
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică, nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi Casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt persoane împătimite, pline
de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştea nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în
interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul
admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este
Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca
model pe Însuşi Fiul Lui Dumnezeu.
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are astfel un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici iar acestia, uneori, le confundă cu
poveştile. Când cresc mai mari şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele
descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, deoarece Hristos, Fiul Lui
Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o
mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu, minuni care nu sunt altceva decât semne
ale dragostei lui Dumnezeu.
825
care vine.
vremea noastră: părinţii îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
fel şi chip şi care au murit în închisori, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii
cum alţii la vârsta lor, în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia
cerurilor.
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă.Toate
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, iar copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
eroii neamului, eroii pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele
de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
vieţii părinţilor stă Dumnezeu şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, copiii
nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de
împlinire.
Nu există problemă pe care părinţii să nu o poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare ar fi,din
care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
împreună bucate gustoase!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
826
bucuria mărturisită de Prooroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu !“ (Isaia 8, 18).
adult!”
Danion Vasile
BIBLIOGRAFIE
827
prof.înv.primar Mihăilă Cristina Ana

Liceul Tehnologic Agromontan -Romeo C
Prahova
Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile de faţa
motivate de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei vorba
? dulce mult adu
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
Cei şapte ani de-acasă , în prezent , au devenit din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o
expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenti sau chiar repetenti la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre
oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt cei şapte ani
de-acasă .
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt lucruri
le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea cei şapte ani de-acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea de
-i cine
vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi? , ci am
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
828
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei cei şapte ani de-acasă .
Astfel,in cei sap
încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar
este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste
mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură ( Să pr e
praful împreună ; Să sor
stribuim la tăm
loculfrlor:
uctele/legum
jucăriile, cărtile, hăinu țele
mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale.
Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea,
egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, demne de
urmat !
829
Înv. Mihăilă Mihaela

Școala Gimnazială „Costachi S. Ciocan” Comănești
„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai” H. .: Beecher
“Cei șapte ani de acasă” este o expresie folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de viață, definește în bună măsură
viitorul adult.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și
atitudini acumulate în primii ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
limbaj etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informații, de către cine și în ce mod.
Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg “de la sine” există factori care pot
influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul
familial în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. potrivit psihologilor,
primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naștere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
acestuia. Copilul plânge pentru că are o nevoie- este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicată
identificarea acelei nevoi și să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările, atât
pentru mamă cât și pentru copil.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, valorile
pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Relația afectivă cu părinții este baza formării
unui comportament corespunzător al copilului. Copilul se dezvoltă și are încredere în propriile forțe,
atunci când este înconjurat cu dragoste de către părinți.
Copilul care primește iubire se simte protejat și are deschidere spre învățarea și aplicarea regulilor
de comportament. Educarea copilului se face treptat fiind adaptată etapelor de dezvoltare ale acestuia.
Este necesar să se fixeze limite, întrucât copilul trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea, amânarea
dorințelor, poate învăța formulele de politețe, iar acesta învață de la vârsta cea mai fragedă prin imitație.
Iată câteva reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la șapte ani :
1. Părintele trebuie să stabilească și să impună reguli și limite în comportamentul copilului.
2. El trebuie să se poarte frumos, deoarece binele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
3. Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; trebuie limitat timpul petrecut
la televizor sau calculator și concentrat mai mult în educația lui pe arta conversației
4. E important să fie lăsat să se bucure de copilărie și să nu se încerce să se facă din el un geniu
înainte de vreme; copilul are nevoie să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace
din plin.
5. Copilul trebuie să învețe să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să- și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
6. Un copil învață să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de
la părinți!
7. Un părinte implicat și devotat petrece cât mai mult timp cu micuțul. Cei șapte ani de acasă vor
oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el !
Așadar „cei șapte ani de acasă” descriu educația din primii ani de acasă, de la grădiniță, dar și
comportamente pe care copilul le asimilează din mediul social.
Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție.
830
Prof. înv. primar, Mihăilescu Cristina

Grădiniţa cu Program Prelungit ,,Junior”, Slobozia -Ialomiţa
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care-l cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este din aceasta cauză
extrem de puternică şi, din multe puncte de vedere, de neînlocuit.
Familia îndeplineşte importante funcţii în procesul general al integrării copilului în mediul social,
fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale. Aceasta creează o dependenţă absolută a copilului de membrii
micro-grupului familial din punct de vedere fizic, psihic, material. Datorită profunzimii relaţiilor de tip
afectiv, impactul emoţional pe care-l exercită este maxim.
Familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi nu
totdeauna bine conştientizate şi nici mereu pozitive în conţinut. Ea creează o anumită matrice existenţială,
un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a copilului şi care va genera, de asemenea,
rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc, te
rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Cei 7 ani de acasă sunt foarte
importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-
l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de
bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tatăl este prea dur copilul nu
ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. Este important ca părinţii să respecte
regulile de bune maniere în familie, să folosească formulele de politețe și cu siguranță, copilul îi va imita.
Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca
un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o
jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”,
„mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în
care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Cei 7 ani de acasă îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
831
COPII FĂRĂ COPILĂRIE (studiu)
PIP. Mihăilescu Mihaela

Scoala Gimnazială Piatra Soimului, jud. Neamt
De multe ori privim în ochii copiilor şi observăm diferite stări: tristeţe sau bucurie, încântare, durere
sau suferinţă, indiferenţă sau indignare.
Familia impunea cândva mai multe cerinţe : fericire, armonie, modelare, iubire, legătură, intimitate
şi educaţie. De-a lungul istoriei, familia a suferit multe transformări în ceea ce priveşte felul de
convieţuire, modul de asigurare a celor necesare, a rolului pe care-l are în educaţia copiilor. Alături de
familie, şcoala şi societatea ocupă un rol foarte important în educaţie. Dar se observă că elevul suferă pe
plan afectiv din cauza plecării părinţilor în străinătate, iar mediul social interuman nu poate substitui
dragostea şi afecţiunea acelor ce se numesc "mamă " şi "tată".
A venit vremea când părinţii nu conştientizează că educaţia copilului este prioritară în faţa celorlalte
scopuri care se referă la bani, casă, carieră, confort, renume pe care le putem numi "valori egoiste",
nonvalori familiale.
În şcoala noastă, 48 de copii au părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Schimbările care s-au
observat la aceşti elevi, atât la situatia la învătătură cât şi la comportamentul lor, m-au determinat să
folosesc un test cu următoarele întrebări la care au participat cei 48 de copii:
1. Imaginează-ţi că ai în mână peştişorul fermecat. Roagă-te să-ţi îndeplinească trei dorinţe.
2. Dacă ai fi să te transformi în fluture, unde ai zbura ?
• Pe o floare
• La părinti
• La un prieten
3. Ai în faţă pe părintele plecat, ce-i spui ?
4. Cine ţine locul părinţilor ?
5. Care este diferenţa dintre părinţi şi "înlocuitori "?
6. De ce crezi că au plecat părinţii ?
7. Cum s-a schimbat viaţa ta de când au plecat părinţii ?
8. Ai vrea să mergi să înveţi în ţara în care lucrează părinţii ?
9. Ce realizări au obtinut părinţii de când au plecat ?
10. Dacă ar fi să alegi între :
A. Bani, haine trimse de părinţi
B. Părinţii să vină acasă
C. Bunici, jucării, dulciuri
D. O viaţă în care să nu te controleze nimeni
Ce-ai alege ?
În urma interpretării acestor chestionare am obţinut următoarele informaţii:
1. - 80% şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce părinţii , 10% să fie sănătoşi,să poată munci
unde sunt,10% - să le aducă diferite obiecte
2. - 94% au ales b. ( la părinţi ),3% - varianta c. ( la un prieten ),2 % - varianta a. ( pe o
floare )
3. - 95% - " mi-a fost dor de tine / de voi ", 4% - " aş vrea să nu mai pleci niciodată ",1%
832
- alte răspunsuri
4. - 75% - locul părinţilor îl ţine bunica, 20% - locul părinţilor îl ţine mătuşa, 5% -unul
dintre părinţi
5. - 50% - "nimeni si nimic n-o poate înlocui pe mama ", 30% -"nu ne oferă aceeaşi
dragoste ca părinţii ", 10% - ,, sunt mai reci , iar 10% - nu văd nicio diferenţă
6. - 90%- penru bani, 5% - pentru a ne face condiţii de viaţă mai bune,5% - să
cumpere maşină
7. - 40% - a rămas neschimbată material,25% - duc o viaţă mai bună, au haine, au
bani, 25% - mă simt foarte singur, mi-e urât, sunt trist, 10% - o duc mai rău, nu au bani
8. - 85% - nu vor să meargă –(motivează că învăţământul românesc este superior, le
este frică de necunoscut, nu cunosc limba), 10% i - vor să meagă, 5%- sunt nehotărâti
9. - 50% - n-au obţinut bani după cum se asteptau,35% - au făcut câteva modificări
pe lângă casă, 15% elevi - prea puţine, obţin puţini bani, vin des acasă
10. - a. – 4%
- b. – 96%
Deşi sunt încredinţaţi unor persoane de încredere ( bunici, mătuşi, cunoştinţe ), dragostea
părintească nu poate fi înlocuită. Ca învăţătoare la o clasă în care am copii cu părinţii plecaţi, am
remarcat următoarele: foarte des aduc vorba de ei, au o situaţie şcolară mai slabă, sunt abătuţi la multe
activităţi, suferă că la serbare nu are cine veni, nu vin cu temele efectuate, au comportamente violente,
stima de sine este scăzută, nu au încredere în forţele proprii. Uită că sunt copii, nu se mai joacă ca
altădată, nu mai sunt plini de viată, nu mai ştiu să ia din jur ce e bun si frumos.
Mulţi copii devin dependenţi de dorul părinţilor, de nostalgia familiei întregi când se adună cu
diferite ocazii şi, chiar dacă nu spun, ştiu că sărutul părintesc şi urările erau balsamul sufletului, erau
imboldul spre mai mult, mai bine. Fiind plecaţi de mult au găsit acasă copii cu sufletul rece, copii cu
reţineri, cu comportamentul schimbat si atunci ne întrebăm : " Pentru ce ?"
Părinţii "adoptivi", fie bunici, fie rude, cu greu fac faţă educării copiilor, nu se preocupă decât de
asigurarea hranei şi îmbrăcămintei. Copiii mai mari îşi mint bunicii : nu au de scris, de învăţat, au
pregătire la şcoală, iar ei îşi petrec timpul în anturaje şi locuri diferite, se îmbracă mai mult decât
extravagant.
Deci putem concluziona că educatia, climatul afectiv, urmărirea zilnică a copilului duce la
înlăturarea comportamentului deviant al copilului.
Din răspunsurile date de copii, aţi aflat că latura sentimentală este superioară celei materiale. Copiii
mari stiu să mascheze "nevoia de mamă", pe când cei mici, în pauze, se apropie de catedră, te mângâie,
aşteaptă să le dai atenţie, să-i lauzi, de multe ori eviţi să aduci vorba despre cei dragi.
Trăind alături de ei, îţi dai seama că mulţi se închid în ei, devin apatici, refuză să comunice, iar la
cea mai mică observaţie izbucnesc în plâns.
Dar pentru noi, cadrele didactice, el este " COPILUL" – darul lăsat de Dumnezeu într-o familie.
Familia – şcoala – copilul sunt cei trei termeni care trebuie să conlucreze permanent pentru a se ajunge la
oameni demni, cu iubire de semeni şi cu frică de Dumnezeu.
833
Reguli de comportare civilizata pentru prescolari
Prof. Inv. Presc. Mihailov Viviana-Arabela

Gradinita PP “Cip si Dale” structura a Scolii Gimnaziale Nr 5 “Nicolae Iorga”-
Constanta
In cadrul familiei copilul invata primele reguli de politeţe, apoi, învata reguli de la doamna
educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la profesori. Toţi aceşti oameni din jurul lui ii dau sfaturi
invatandu-l cum sa se comporte civilizat.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Pentru ca un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţinem cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea ii influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine ca parintii să acorde o atenţie
deosebită inclusiv propriului comportament şi al anturajului.
în jurul lui.
părinţii lor, este bine ca acestia să le mulţumeasca de fiecare dată când le iau. In acest mod cei mici vor
deprinde acest obicei de a mulţumi când primesc ceva. Un alt pas este acela de a împărţi jucăriile lui cu
ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în
acest fel copilul se va obisnui cu ideea că este în regulă să-şi împartă jucăriile chiar dacă sunt momente
când acesta nu primeşte nimic în schimb.
Este foarte important sa fie stabilite reguli şi limite, care trebuie să fie respectate cum ar fi:
1. Salutul şi mulţumirea
A saluta şi a mulţumi sunt elementele esenţiale ale bunelor maniere.
Copilul trebuie să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. I se poate spune că
„Mulţumesc” poate fi spus persoanei care i-a deschis uşa şi l-a lăsat să intre, vânzătorului de la magazin
care i-a dat restul sau produsul de pe raft, unui alt copil care l-a lăsat să se jocace cu jucăria lui etc.
explicandu-i ca a mulţumi ţine nu numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
Este important să salute persoanele pe care le întâlneşte. În cazul în care cineva cunoscut trece pe
lângă el şi pare a nu-l observa, este bine să îl salute cu voce tare sau să întindă o mână către el. Gestul
acesta o va trezi din gânduri pe respectiva persoană şi va aprecia buna intenţie a copilului. De asemenea,
băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care salută fetele primii.
2. Comportamentul copiilor la masa
Este indicat să ii fie explicate câteva reguli de bună creştere atunci când se mănâncă în familie sau
la altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mâncăm. De asemenea, coatele nu
se aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor este obligatorie.
La masa nu vorbim cu gura plină, nu se plescăie şi nu se soarbe supa sau ciorba cu zgomot. La fel de
important este să înveţe să nu mănânce înainte ca toată lumea să se aşeze la masa.
3. Comportamentul în mijloacele de transport în comun
Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună creştere
indrumandu-l să ofere locul său unui bătrân sau unei persoane infirme. O altă regulă de bună creştere este
aceea de a nu arunca nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră gunoiul până când coborâm din mijlocul de
transport în comun, pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş de gunoi. De asemenea, nu trebuie sa se
grăbească atunci când urcă în autobuz şi îşi ceară scuze atunci când loveşte din greşeală pe cineva.
4. Comportamentul în locurile publice
În locurile publice nu se vorbeşte tare şi nici nu este indicat să te manifeşti agresiv. Copiii preşcolari
încalcă această regulă de cele mai multe ori, pentru că încă nu înţeleg constrângerile sociale şi nu şi-au
dezvoltat capacitatea de autocontrol si de aceea li se poate atrage atenţia discret atunci când vorbesc mai
tare decât trebuie.
5. Reguli pentru copii atunci când se află pe stradă
834
Regula cea mai importantă este să fie învăţaţi să traverseze numai pe culoarea verde a semaforului
şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe că nu au
voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate. La fel ca un adult, nici copilul
nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune atunci este permis.
6. Comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie
Una dintre primele bune maniere pe care părinţii îi învaţă pe copii este să nu îi întrerupă pe ceilalţi
atunci când vorbesc la telefon, sau poartă un dialog cu alte persoane. Este şi prima regulă de
comportament pe care cei mici au tendinţa să o uite.
BIBLIOGRAFIE:
835
IMPORTANȚA CELOR
Profesor Mihailovici Bianca Valeria

Liceul Tehnologic Pucioasa
Satisfacţie
Stă cu diploma pe masă,
Epigramă de Aurel Buzgău (mai 2007)
„Cei şapte ani de acasă“ reprezintă totalitatea “lecţiilor” de care beneficiază copilul în primii ani de
viaţă, care au rolul de a îi dezvolta personalitatea, de a îi transmite cunoștințe, aptitudini, valori, credințe
și obiceiuri. Aceştia asigură fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale,
spirituale şi culturale. Ceea ce învaţă copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa
tot restul vieţii.
Educaţia premergătoare şcolarizării se realizează atât în mod informal (în familie, în mediul în care
copilul evoluează, prin mijloacele de comunicare în masă), cât şi formal (în creşe, grădiniţe şi alte
instituţii care au rolul de a ocroti şi educa), iar în societatea contemporană o atenţie deosebită se acordă
educaţiei nonformale realizată în cluburi sportive, cluburi ale elevilor, dar şi în biblioteci, muzee, instituţii
private al căror program de activităţi este adaptat nevoilor individuale ale copilului.
Instituţiile de educaţie nu pot substitui niciodată rolul familiei, ci doar o susţin în tot procesul
educativ. Nicio instituţie, organizaţie oricât de pregătită ar fi, nu poate prelua funcţiile unei familii. „Cei
şapte ani de acasă” vizează stimularea şi dezvoltarea copilului. Atât familia, cât şi comunitatea în care
evoluează au obligaţia de a participa activ şi eficient în educarea, îngrijirea şi asigurarea sănătăţii psihice
şi fizice a copilului.
Focalizarea părinţilor pe educaţia pe care o transmit este importantă deoarece aceasta este perioada
în care copiii se dezvoltă rapid. În situaţia în care procesul de însuşire şi de asimilare a deprinderilor şi
priceperilor de bază este neglijat, este mult mai dificil şi mai costisitor ca lacunele să fie recuperate. Este
evident faptul că alegerile făcute de noi, adulţii în calitate de părinţi în copilăria timpurie au o puternică si
mai de durată influenţă asupra progresului individual al copilului, dar şi asupra evoluţiei societăţii pentru
care ne pregătim adultul în devenire, în sens general.
O personalitate armonioasă şi echilibrată este asigurată în primul rând prin conştientizarea şi
adaptarea strategiilor de educare la nevoile, trebuinţele şi particularităţile individuale ale celui mic. Să nu
uităm că fiecare dintre noi este unic.
Este foarte important să respectăm nevoile copiilor după cum urmează:
- nevoi de bază cum sunt hrana, îngrijirea, cunoaşterea
- nevoi afective: dragoste, siguranţă, încurajare
- nevoi de acţiune: de a se juca.
Tendinţele moderne de educare au în prim plan stimularea imaginaţiei şi a creativităţii precum şi
dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Mintea unui copil este un procesor de informaţie care generează
emoţii şi comportamente. Din păcate, realitatea virtuală şi augmentată este furnizată copiilor de părinţi, ca
un substitut al acestora, prin intermediul jocurilor descărcate pe telefoanele mobile sau tablete. Pericolele
reale, dovedite ştiinţific, ale utilizării de la vârste fragede sau în exces al acestor gadgeturi cum ar fi :
depresia, agresivitatea, interesul scăzut pentru a socializa cu cei din jur reprezintă adevărate semnale de
alarmă. Astfel, în perioada copilăriei trebuie să îi încurajăm pe cei mici să descopere ceea ce se află în
jurul lor, să le oferim oportunitatea de a îşi dezvolta talentele.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să ne susţinem copiii, să îmbinăm utilul cu plăcutul, iar teoria să
se regăsească şi în practică.
836
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ” - O CARTE DE VIZITĂ
PROF. MIHALACHE MARILENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 LUNGULEȚU
JUD. DÂMBOVIȚA
Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Educaţia
copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii
care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare,
este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea,
personalitatea, nevoile. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de
a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul
rând, deschiderea spre cunoaştere.
copilul s-a născut, în care creşte. Este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în
rolul lor parental, se descoperă ca parteneri ai copiilor lor.
Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării
sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei
şi societăţii asupra copilului.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, răspuns imediat la
nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă
a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea
calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă.
Copiii au nevoie de un mediu ordonat, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură,
protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi
formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Copilul capătă un model de relaţie pe care îl
putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia
unei legături solide între noi şi el.
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil -contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare - sau pe lângă copil - amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate - este bine să fie considerate intervenţii educative.
Astazi, copiii primesc din partea părinților cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, televizor şi
calculator. Alţii beneficiază de activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, În ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi
inteligenţi. Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată. Expresia “cei şapte ani
de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi comportamente şi atitudini acumultate în
primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de intensă
837
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc.
Mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială
de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate
domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care
trăieşte primii ani din viaţă.
838
Cei şapte ani de acasă – perspective creştine
Prof. Mihalachi Dan Romeo

Şcoala Gimnazială „Tristan Tzara” Moineşti - Bacău
Într-o societate ruptă de transcendent, apare ca normală contestarea valorilor tradiţionale, iar
anormalitatea işi face simţit efectul şi la nivel profund, esenţial, al instituţiei familiei şi la rolul ei de
educator al viitorilor membri ai societăţii. Cel mai mult au de suferit copiii, a căror formare înseamnă mai
mult „deformare”, tinzând să se centreze pe manifestarea unor comportamente care vin în contradicţie cu
tot ceea ce este normal şi dezirabil. În acest context, singura soluţie viabilă o reprezintă educaţia de
„acasă” axată pe formarea celui mic în concordanţă cu principiile creştinismului.
Copilul nu este un produs exclusiv al eredităţii, nici al factorilor exteriori. Educaţia, ca o acţiune
intenţionată şi cu direcţia spre un scop, este o muncă dificilă. Kabesch spunea că „e mai uşor să ciopleşti
statuia lui Laocoon, dintr-un bloc de marmură decât să stabileşti cea mai desăvârşită formulă de
dezvoltare a sufletului copilului, o formulă care să fie firească şi să poată fi aplicabilă”.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, educaţia de acasă are rolul de a face ordine în sufletul
copilului şi îi formează caracterul, are grijă de curăţenia sufletească şi de bunacuviinţă a lui, îi modelează
inteligenţa, îi întăreşte voinţa şi face să sporească în sufletul lui evlavia creştină. Este o educaţie pur
creştină făcută în duhul şi spiritul preceptelor evanghelice cu scopul realizării personalităţii moral
religioase, de a face din el un adevărat creştin.
Pentru copil, familia este prima şcoală a vieţii. Ea este punctul de plecare, prima şi cea mai
importantă etapă, a cărei înrăurire se resimte puternic asupra întregii dezvoltări ulterioare a personalităţii
copiilor. Ea are cuvântul hotărâtor şi în punerea bazelor caracterului religios-moral. Putem spune că
mediul casei este mama psihică a copilului, aşa cum pântecele mamei este mama fizică a lui. Atmosfera
generală care străbate casa este factorul care are cea mai determinantă influenţă asupra vieţii copiilor.
Trebuie să ştim că există o vreme limitată până cand fereastra sufletului lor este deschisă spre noi.
Este vremea în care conştiinţa poate fi modelată şi se pot transmite valori. „Pe copii îi câştigăm sau îi
pierdem în anii copilăriei.”(Dr. Maria Goron). Până la şapte ani, copiii petrec cea mai mare din timp în
familie. Este vârsta la care aceştia se caracterizează printr-o mare impresionabilitate, prin imitaţie, când
acţiunea educativă nu întâmpină o rezistenţă conştientă, când se pun bazele unui mare număr de
deprinderi, înclinaţii şi interese, care joacă un rol de seamă în înfăţişarea psihică a omului. Aceasta este
vârsta în care impresiile sunt atât de puternice, încât de multe ori râmân întipărite în memorie pentru toată
viaţa. Scheler afirma că „unele cunoştinţe nu pot fi dobândite decât în copilărie; pierdute atunci, nu vor fi
niciodată recuperate, conform zicătorii citate de autor: „Ceea ce Ionel n-a învăţat, Ion nu va învăţa
niciodată”.
Specificul educaţiei în familie constă mai ales în folosirea mijloacelor non-verbale. Mai mult decât
cuvintele, educaţia în familie o dau exemplele personale ale membrilor familiei. Exemplul are o influenţă
covârşitoare asupra formării caracterului, deoarece copilul vine în permanent contact cu el. Modul în care
se comportă părinţii unul faţă de altul, faţă de copil, faţă de semeni, faţă de munca pe care o desfăşoară,
modul în care se preocupă de ridicarea nivelului ideologic, cultural şi profesional, concepţia despre lume
şi viaţă, încrederea sau blazarea dar mai ales ţinuta lor morală îşi pun amprenta asupra evoluţiei ulterioare
a copilului, îl influenţează direct şi intens. Din pilda primită de la părinţi s-a învăţat respectul faţă de
aproapele, faţă de valorile neamului, cinstirea faţă de cele sfinte. Dar pe cât de binefăcător şi fertil este un
climat familial sănătos, care îşi primeşte vigoarea din părtăşia cu Dumnezeu, pe atât de nimicitor poate
deveni cadrul oferit de o familie destrămată, în care locul iubirii şi credincioşiei a fost luat de patimi.
De aceea, cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chair modul în care trăim.
Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Sfântul Ioan
Gură de Aur insistă: „Chiar din mica copilărie îngrădiţi pe copii cu armele cele duhovniceşti şi învăţaţi-i
a-şi pecetlui cu mâna fruntea şi mai înainte de a putea ei să facă aceasta cu mâna, voi înşivă însemnaţi-le
pe frunte semnul sfintei cruci pentru că de vor petrece fiii cu obiceiuri bune cu anevoie se vor întoarce la
rău când se vor face de vârsta legii. Căsi sufletul copiilor este ca pânza albă care în orice fel se va vopsi
întâi, aşa va fi până la sfârşit. Chiar de ar vrea cineva să o vopsească cu altă culoare, pururea se va arata
vopseala cea dintâi”.
839
Aşadar cei şapte ani de acasă sunt vitali în formarea copilui ca viitor membru al societăţii şi al
Bisericii Creştine. Responsabilitatea părinţilor este imensă dar şi cu satisfacţii pe măsură. De aceea o
educaţie justă din cea mai fragedă copilărie nu este o sarcină aşa de grea cum ar părea. Dar oricât de grea
ar fi, ea nu depăşeşte puterile oricărui om, oricărui părinte. Familia este mediul educativ prin excelenţă.
Nicăieri nu mai găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de necesare copiilor.
840
DESPRE IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
Profesor Anca Mariana Mihalca

Școala Gimnazială ,,Profesor Nicolae Simache”, Ploiești
Omul este o ființă socială, are nevoie de interacțiunea cu ceilalți, se raportează la ceilalți, așteaptă
confirmarea statutului său, se luptă pentru a se stabili într-o ierarhie socială, iar această luptă, care nu
cunoaște pauză, începe de când ne naștem. Există în noi acel instinct de supraviețuire care ne dezvoltă și
ne susține spiritul de luptători.
Pornim pe drumul vieții, unii mai norocoși decât alții, ghidați, după noroc (din nou) de părinții
care ne-au dorit, ne-au așteptat (mai mult sau mai puțin). Aceștia ne veghează fiecare pas, fiecare gest,
atitudine, vorbă, corectând când și ce consideră, după principiile lor de viață. Mai târziu, în evoluția
copilului, se vor vedea efectele a ceea ce au insuflat.
Sintagma cei 7 ani de acasă este una extrem de folosită, dar, în ziua de astăzi, și-a mai pierdut din
greutatea pe care o avea, să zicem, acum 25 de ani. Totul s-a schimbat, de la părinți la copii, dar cei 7 ani
de acasă rămân o necesitate. Deși o folosesc mulți, nu toți mai cunosc semnificația adevărată ori cea de
profunzime a acestei sintagme.
Din punctul nostru de vedere, cei 7 ani de acasă ar trebui să reprezinte o sumă de valori, de
atitudini, de aptitudini și de abilități care transformă puiul de om în OM; adică acele principii solide, ce
devin virtuți necesare dezvoltării armonioase a individului pentru ca el însuși să reprezinte o valoare:
curiozitatea, răbdarea, spiritul organizatoric, ordinea, gustul pentru frumos, preocuparea pentru igiena
personală și pentru sănătate, respectarea regulilor (de la cele ale casei până la cele din afara casei),
empatia, perseverența, competitivitatea, curajul (nu în varianta de teribilism), exprimarea elegantă,
politicoasă... Această listă sigur poate fi mai lungă, oricine putând adăuga ce consideră potrivit.
E clar că rolul cel mai important îl au părinții, deoarece copilul, în această perioadă de șapte ani,
stă mai mult în preajma părinților săi, în special lângă mamă. În acest mod, mama are un rol extrem de
important în definirea celor 7 ani de acasă, cel puțin până la intrarea în colectivitate a copilului, de când se
mărește numărul celor care influențează copilul (nemaipunând la socoteală prezența bunicilor sau a
bonelor în viața multor copii).
Vremurile moderne, însă, pun în umbră o bună parte din ceea ce ar reprezenta cei 7 ani de acasă,
fiindcă părinții (mai ales mamele) revin și petrec mult timp la serviciu, iar timpul acordat copilului este
foarte puțin, în ciuda numeroaselor atenționări asupra pierderii controlului asupra modului în care se
dezvoltă, mai ales emoțional, cei mici.
E nevoie de o regândire a nevoilor, o analiză serioasă a calității umane a generației tinere de
părinți și de copii pentru a putea recalibra direcția spre care se îndreaptă modelul de om pe care ni-l dorim
și în compania căruia să ne facă plăcere să trăim.
841
Şcoala Gimnazială Izbiceni

Prof. înv. primar Mihalcea Iulia
Loc. Izbiceni, Jud. Olt
Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească,
pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile
jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi
nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu
respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă.
În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani,
când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori,
masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere
autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-
cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt
deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească
tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul
în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact
opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Psihologii recomandă
părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar
deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte
receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul
politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe
care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie
pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune
maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la
masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i
asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe. Invitarea la masă a
unor musafiri, este un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar
şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri,
generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de
vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării
sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea
zestrei educaţionale a copilului! Educaţia începe cu cei şapte ani de acasă. Cei 7 ani de acasă reprezintă o
oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Regulile de comportament
şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Dacă
procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Din
nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el,
mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau dezvoltarea
neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le
fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Învăţându-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele va reuşi
să rezolve conflictele pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
Învăţându-l să spună mereu adevărul i se va da o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la noi. Copilul
imita ceea ce vede şi aude în jurul lui. Petrecând cât mai mult timp cu micuţul nostru înseamnă că
suntem părinţi implicaţi şi devotaţi, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut
cu el.
În concluzie, trebuie să ne iubim copiii necondiţionat şi să le arătăm zilnic asta. Să îi iubim
indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu glumim pe
seama lor, să nu le punem porecle ci să Ie spunem zilnic că îi iubim, demonstrând acest lucru prin
gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc.
842
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
Prof. Mihălcescu Cătălin-Constantin

Școala Gimnazială Nr. 7 Buzău
Procesul de integrare în societate începe în familie din primii ani de viață, când se stabilesc
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă, şi continuă de-a lungul întregii existențe a omului, odată
cu dobândirea unor poziții sociale şi roluri succesive.
Reformele învățământului românesc au dus la comprimarea celor „șapte ani de acasă” în numai
șase anișori, sau chiar mai puțin, mai nou învățământul primar incluzând și clasa pregătitoare sau așa-zisa
clasă 0 (zero). Astfel, copilul va beneficia în această perioadă de educația oferită de membrii familiei
(părinți, bunici, frați, surori etc.), precum și de d-na educatoare (dacă va frecventa cu regularitate cursurile
învățământului preșcolar).
Responsabilitatea creşterii și educării copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă acestuia
îngrijirile de bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă
sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă etc.).
Acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
„Cei șapte ani de acasă” au drept corespondent în psihologia școlară educaţia timpurie ce se
constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă intervalul de la naştere la 6 sau 7 ani, interval în care au
loc transformări profunde şi achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului.
Copilul învaţă din contactul său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe care acesta o are cu mediul,
răspunsul pe care îl primeşte la interacţiunile pe care le iniţiază sau le stabileşte în demersul său de
explorare şi experimentare sunt definitorii pentru dezvoltarea integrată.
Acasă, în primii ani de viaţă, copilul dobândeşte noţiuni despre sine, se poate repera ca identitate,
ca aparţinând unui grup cultural şi social, îşi poate cunoaşte competenţele şi abilităţile, deprinde reguli şi
începe să îşi asume responsabilităţi, devine independent şi activ.
Întreaga dezvoltare a copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu
mediul social în care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului (părinţi, fraţi, bunici, etc.) influenţează
modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care copilul le integrează şi pe care le va
reproduce în viaţa sa.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării
depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult,
părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa
să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în
sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori, între cele două medii
educative, există diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situaţie, copilul este supus
adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă,
copilul neştiind ce reguli să-şi asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi
despre o traumă emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea
valorilor familie (sau invers).
Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre grădiniţă şi
familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor şi potenţialul ei
educativ.
Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3 – 6 sau 7 ani, familia şi
grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi transmită reciproc informaţii
privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în
ceea ce priveşte educarea acestuia.
Odată cu înscrierea la grădiniţă, copilul îşi îmbogăţeşte considerabil sfera relaţiilor, intrând în
contact cu o lume necunoscută, oarecum străină şi stranie pentru el. Până în acest moment, singurii adulţi
care l-au înconjurat au fost aceia în care a investit afectiv, cărora ştie să le răspundă şi care îi cunosc
843
nevoile. În absenţa mamei sau tatălui, copilului trebuie să i se acorde posibilitatea unor relaţii de calitate
cu adulţii care îl înconjoară.
În concluzie, bazele educației se pun în mediul familial, iar gradinița și apoi școala vor modela
caracterul copilului, dar nu vor putea construi acolo unde lipsește fundația, acolo unde lipsesc „cei șapte
ani de acasă”!
Bibliografie:
 STAN, Liliana, Educația timpurie - probleme și soluții, 2016, Editura Polirom, Iași;
 STAN, Liliana, Dezvoltarea copilului și educația timpurie, 2016, Editura Polirom, Iași.
844
prof. Mihălcescu Iuliana

Românul, se pare, a realizat de-a lungul timpului, că educația timpurie, cea primită în sânul familiei,
are un rol covârșitor asupra existenței umane, așa că a comprimat toată această idee în expresia prea bine
cunoscută: ,,Cei șapte ani de acasăˮ.
Auzim adesea în jurul nostru persoane care spun despre un copil sau chiar despre un adolescent care
nu este respectuos sau care are un comportament neadecvat că: ,,Nu are cei șapte ani de acasă!ˮ. Aceleași
persoane se întreabă în secunda următoare: ,,Oare cum l-au educat părinții lui pe respectivul de se
comportă așa de urât?ˮ Aceasta pentru că știm cu toții cât de importantă este familia în formarea și
dezvoltarea unui copil.
Pentru ființa inocentă care face primii pași prin viață, copilul, nimic nu este mai important pe lume
decât familia lui: mama, tata, frații și surorile lui, bunicii, chiar. Cei care îl hrănesc și îl cresc sunt pentru
el lumina ochilor lui. Astfel, familia este cea care clădește educația primordială a copilului. Aici cel mic
învață să vorbescă, să meargă, învață bunele mariere, cum să se comporte cu cei din jur, acasă și în
societate; aici învață să fie generos, responsabil, adică, în două cuvinte magice, să fie un: Om bun.
Pe vremuri, copiii mergeau la școală la 7 ani, astăzi copiii noștri merg la școală de la 6 ani, după ce
în prealabil au trecut și pe la cămine și grădinițe. Dar asta nu înseamnă că familia nu are încă un rol
important în ceea ce privește educația celui mic. Indiferent de vârsta la care acesta merge la școală, unde
merge la școală sau la câte școli merge, el va purta cu el mai departe, ca un bagaj, educația acumulată în
mediul familial.
Mai mult de atât, rolul familiei nu se încheie odată cu începerea școlii, acesta se continuă pe
parcursul întregii vieți. În primii ani de viață, în anii copilăriei, când se acumulează cunoștințe de tot felul,
în adolescență, când se dezvoltă personalitatea, caracterul, dar și mai târziu, părinții reprezintă modelele
importante de viață. Dacă cei mici sunt martori la scene de violență în mediul familial, există o șansă
mare ca și ei să devină violenți la rândul lor, cu frații lor, cu colegii lor, cu proprii lor părinți, și când vor
deveni adulți, chiar cu copiii lor.
Există, astăzi, în mass media, multiple clipuri video, campanii de promovare care sunt menite să
conștientizeze părinții că ei și comportamentul lor lasă cea mai mare amprentă asupra vieții propriilor lor
copii. Părinți care beau sau care sunt violenți nu dau decât exemple negative copiilor lor. Părinții care
încalcă legea în multiple feluri își vor influența într-un mod negativ fii și fiicele.
Pe de altă parte, tindem să le spunem mereu copiilor noștri cum ar trebui să se comporte fără a le și
arată cum e un comportament adecvat. Nu realizăm că acțiunile noastre sunt mai grăitoare decât vorbele
în sine; copiii nu fac ce spunem noi, copiii fac ce facem noi.
Peste ani, când vor fi și copiii la rândul lor părinți, există posibilitatea ca și ei să aibe același
comportament deviant pentru că așa au văzut în familie, așa au fost crescuți. Bineînțeles că unii se vor
schimba în bine, în ciuda mediului familial din care provin, se vor cizela, vor reuși să distingă de la ei
putere între bine și rău, dar mare parte din ei, din păcate, vor face aceleași și aceleași greșeli ca și părinții
lor și vor ,,distrugeˮ la rândul lor alte generații de copii.
Din alt punct de vedere, trăim într-o lume în care părinții sunt din ce în ce mai ocupați și mai
stresați. Părinții dau vina pe lipsa timpului că nu mai au posibilitatea să se ocupe de copiii lor cum se
cuvine, așadar ei lasă totul în seama școlii și a profesorilor: și învățătura și educația. Însă valorile morale
și sociale, cum ar fi: înțelepciune, bunătatea, etc., se desprind mai ușor dacă sunt învățate în familie și din
fragedă pruncie.
Rădăcinile unui bun comportament sunt în mediul familial. Astfel, toții părinții ar trebui să
conștientizeze că: ,,Școala modelează, nu formează, bazele se pun în familie.ˮ
845
FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA
Prof.Mihan Chivuta
Gradinita P.N.Valea-Bolvasnita
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieştefaptele părinţilor
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii /
fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe ş
i permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.
Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt
Intuitia este considerata vocea sufletelor, este o parte naturala si importanta din noi.Fara intuitie nu
reusim sa ne gasim drumul spre scopul vietii noastre.Dacastim sa ne ascultam sufletul nostru intiutiv,Vom
stii sa pasim in viata cu inima usoara, bucuroasa,Cu inima de copil.Bucuria este primul semn al
intuitiei.Traind o viata intuitiva este cea mai puternica unealta a noastra!Observati subtilitatea! Nu este
greu sa ne urmam intuitia. De fapt, este chiar usor!Intuitia este mai degraba o serie nesfarsita de „placeri
mici” care ne fac viata maiusoara si magica.Ceplaceri mici intuitive ati experimentat astazi?Fiti constienti
de diferentele dintre ceea ce este real si ceea ce este de fapt doarproiectia propriilor voastre griji si frici.
Nu confundati cele mai mari griji si cele maiadanci frici cu realitatea. Daca veti face asta, veti elimina
toate posibilitatile demanifestare ale gratiei divine in vietile voastre.
Patru Decizii care va vor aduce mai multa bucurie in viata
1.Ascultati vocea intuitiei in fiecare zi!
2.Permiteti intuitiei sa va ghideze in orice faceti, in orice moment!
3.Aveti incredere in intuitia voastra atunci cand ea se manifesta!
4.Actionati ghidandu-va de intuitie in loc sa o ignorati!
Calea spre a descoperi glasul inimii este indreptarea atentiei catre lumea prezenta in jurul vostru.
Adevarata intuitie este consecinta observarii atente si clare asupra ceeace se intampla aici si acum
.Asemenea observatii, odata activate in subconstient vor genera cele mai puternice siminunate
revelatii; vor duce spre vindecare, echilibru, pacea mintii si fericirea inimii.Primul pas spre o viata
extraordinara este sa va ascultati si sa urmati vocea intuitiei.Intuitia deschide gradat calea spre experiente
de iluminare pentru ca anuleazavechile reguli dupa care ati trait si in schimb creeaza un set de reguli dupa
care sa vaghidati viata.”
Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii.
Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea
copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului
devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit
niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii
impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si
pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut d-zeu din
oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta.
846
Educația începe din prima zi
prof. înv. primar Mihuț Liliana-Corina

Școala Gimnazială Șagu
În urmă cu peste douăzeci de ani, când era copilul meu mic, grija cea mai mare a noastră era să nu
se accidenteze la locurile de joacă sau la traversarea străzilor.
Acum, din ce observ la cei din jurul meu, aceste griji au dispărut în multe cazuri, cei mici fiind
absorbiți de tehnologie: TV, tabletă, telefon etc. Primul gând al meu a fost: ,,Ce fericiți sunt părinții din
ziua de azi! Pot să își rezolve liniștiți sarcinile în timp ce copiii se uită la desene animate sau se joacă pe
telefon.”
Părerea mea s-a schimbat, însă, destul de repede, când ne-au vizitat finii, împreună cu fiul lor de un
an și 4 luni. Vin des în vizită, dar, de obicei televizorul e oprit. De data aceasta, televizorul era pornit.
Băiețelul s-a oprit brusc în fața lui. Mama mi-a sugerat să caut un post cu desene animate, pe care el le
iubea foarte mult. Ne-am bucurat de atenția pe care o acorda desenelor pentru că astfel am putut vorbi și
noi nestânjeniți. Pe parcursul unei ore am încercat de câteva ori să îl strig, să îi atrag atenția, dar el nu
reacționa deloc. Am întrebat-o pe mamă dacă așa se comportă și acasă, aceasta confirmând faptul că este
acaparat total de gadgeturi, fiind imun la ce se întâmplă în jur.
După plecarea lor, am început ,,săpăturile” pe internet. Am găsit un studiu făcut de Centrul pentru
Copii cu Autism care arată că în cazul a 90% dintre copiii de 2-3 ani, care sunt diagnosticati cu o forma
de autism, factorul declanșator este vizionarea excesivă a programelor TV sau a altor forme de realitate
virtual.
,,Dacă aparent 5 ore pe zi de vizionare ar trebui să nu fie un fapt îngrijorător, în cazul copiilor și mai
ales al copiilor mici de 0-2 ani, consumul TV este foarte dăunător, ajungându-se în marea majoritate a
cazurilor în care cei mici au fost lăsați în medie peste 5 ore/zi în față mediilor virtuale, la diagnostice de
întârziere în dezvoltarea psiho-motrică, întârziere în apariția și dezvoltarea limbajului, tulburare de
opoziție și/sau comportament, și, mai grav, de ADHD sau chiar de autism", a declarat, în cadrul unei
conferințe de presă, Marius Zamfir, psiholog și coordonator Centru pentru Copii cu Autism.
În acest context, Centrul pentru Copii cu Autism a lansat campania "Stop Autism Virtual!", care își
propune conștientizarea cauzelor grave ale vizionării TV, în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 0 și 2
ani.
,,L-am numit autism pentru că are simptomele specifice copiilor cu autism. Simptome perfect
identice. Este aproape imposibil să faci diagnosticul diferențiat dacă are sau nu are autism virtual sau
autism clasic pentru că simptomele sunt perfect la fel. Simptomele autismului sunt lipsa reciprocității
sociale, lipsa contactului vizual, lipsa dezvoltării limbajului, lipsa jocului și mai ales a jocului social, de
rol în care copilul se preface că este ceva sau că face ceva și jocurile stereotipe și repetitive", a adăugat
Marius Zamfir.
Am fost șocată de cele aflate, având un exemplu concludent în sprijinul observațiilor făcute. Cu
mult tact am abordat-o pe fina mea. Din fericire, face parte din categoria părinților dispuși să învețe și să
discearnă binele de rău. A studiat și ea relatările destre cazurile de autism virtual, rezultatul fiind
interdicția totală a băiețelului de a se uita la TV, calculator etc.
După o săptămână, copilul era total schimbat. Din geanta cu care a venit la noi,mama a scos cuburi,
nuci și mingi mici colorate. Cât au stat, a fost o veselie generală. Da, e adevărat, nu am mai stat la povești,
am construit și am mutat nuci dintr-un caston în altul. Dar fericirea de pe chipul lui a fost de nedescris. În
plus, de câte ori îl strigam, se întorcea. A început și silabisirea repetitivă. M-a luat de mână și m-a dus la
plimbare prin casă, în condițiile în care cu câteva zile în urmă nu se mișca din fața calculatorului.
Cu cît sunt mai mari, cu atât este mai greu să-i dezobișnuim de proastele obiceiuri. Dar, cu
perseverență, părinții pot fi educați pentru a crește un copil sănătos.
Bibliografie:
https://www.facebook.com/Stop-Autism-Virtual-158424471322329/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/copii-monitor-calculator-televizor-efecte-
dependenta-internet-povesti-desene-animate/
http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-39/autismul-digital-si-autismul-virtual-137250.html
847
Prof.înv.primar, Milaş Cristina

Şcoala Gimnazială Zărand
„Educaţia aleasă
Se face-n şapte ani de-acasă.”
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere,
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De la trei la cinci ani,
copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când
face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră
sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Între cinci
şi şapte ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru
că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
familie, să vorbească la telefon. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.
În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni,
faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
„Diploma celor şapte ani de acasă ai copilului, exprimă calificativul părinţilor.”
848
Prof. Milea Ana-Maria

Şcoala Gimnazială comuna C.A Rosetti
Judeţul Buzău
″Acum, copile, soarbe cu sufletul curat cuvintele; acum oferă-te celor mai buni (ca tine): Vasul
nou va păstra mult timp mirosul de care a fost pătruns pentru întâia oară.″ (Horatius)
Expresia cei şapte ani de-acasă este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani
de acasă.
"Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
Familia este prima școală unde copiii primesc lecții de viață. Normele elementare de conduită se
dobândesc în familie, grădința sau școala sau orice alt mediu educațional nu fac decât să consolideze, să
îmbogățească aceste deprinderi.
Copilul nu trebuie tratat ca si un adult in miniatura, ci trebuie reţinut faptul că el este de fapt ,,un
candidat la maturizare,, (H.Pieron), deosebit de receptiv la infuentele pozitive sau negative care se
exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se
realizează în mare măsură, în interiorul familei, care concentrează primul său univers afectiv şi social.
constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi,
toate activităţile pe care le desfăşoară împreună, consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
Câteva dintre reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani, de care părinţii ar
trebui să ţină seama, sunt:
1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii!
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!
copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund"
şi concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
tine! Copilul imitaă ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei şapte ani de
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest
lucru!
Aşadar, construcţia celor „ şapte ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem
nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia
849
dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi..Rolul părinţilor este
acela de a fi educatorii copilului lor.
Bibliografie:
Poenaru, Michiela, Cei șapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi,
2013
Sălăvăstru, D.,Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
https://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-
a8862.html (accesat ultima dată la data de 4.03.2018)
850
,,CEI 7 ANI DE ACASĂ”
Prof. MILEA SIMONA

Liceul Tehnologic Dărmănești, Bacău
În societatea contemporană nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Școala
familie.
Salutul
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt
ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Manierele la masă.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei
care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
851
,,Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne
educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se
formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii. Specialiștii susțin că regulile de
comportament și educație oferite în primii 7 ani de viță ai copilului sunt definitorii pentru formarea
lui ca adult.
BIBLIOGRAFIE
1.Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
2.Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
3.Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
852
DEZVOLTAREA ŞI ADAPTAREA COPILULUI PREŞCOLAR
Prof.MILOŞ LUMINIŢA LOREDANA

Grădiniţa P.P.Bocşa,jud.Caraş-Severin
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să
uniformizăm aceste individualităţi. Personalitatea micului şcolar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluţii lungi, care are loc, în primul rând, în condiţiile interacţiunii cu mediul social.
Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor
valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali: familia, şcoala, instituţii culturale, mass-
media, structuri asociative etc. La nivelul acestor factori se formează medii educaţionale care exercită
influenţe specifice asupra noilor generaţii.
În evoluţia şi dezvoltarea psiho-fizică copilul este supus unor condiţionări tot mai complexe care se
finalizează, pe de o parte, cu îmbogăţirea vieţii anterioare, iar, pe de altă parte, cu elaborarea de conduite
prin care se exprimă personalitatea umană. Atât vârsta psihologică, cât şi vârsta cronologică, fără să
coincidă în totalitate, se constituie ca repere din punctul de vedere al maturizării psihologice şi sociale.
Vârsta cronologică are un caracter mai constant, fiind relativ egală pentru toţi cei născuţi în perioada
respectivă, cu raportări la complexul biologic, care sunt deosebit de active, pe când vârsta psihologică
facilitează o diferenţiere mai fermă între diferitele personae cu specificarea unui avans sau a unui retard în
dezvoltare. Viaţa psihică a omului se formează şi se dezvoltă, aşadar, la confluenţa dintre activitate şi
condiţiile bio-psiho-sociale ce îl influenţează de la naştere, pe tot parcursul vieţii. Procesul este viu şi
complex şi se finalizează în matriţe ale evoluţiei şi dezvoltării psihice a omului. Prin urmare, sunt o serie
de factori sau condiţii care favorizează dezvoltarea biologică şi psihică a copilului, grăbesc procesul de
achiziţie a experienţelor şi informaţiilor, proiectează o personalitate viguroasă şi armonioasă, aşa cum
sunt şi situaţii care frâneză evoluţia normală sau contribuie la fragilizarea subiectului, cu efecte negative
nu numai pentru vârstele copilăriei ci şi pentru perioade de vârstă ulterioare. Cele din urmă, frânele,
trebuie cunoscute de educatoare şi învăţătoare deopotrivă, pentru a le putea preveni sau pentru a crea un
alt context educaţional care să anihileze factorii de fragilizare printr-o dezvoltare compensatorie a
palierelor psihice ce corespund particularităţilor psiho-individuale ale copilului.
Toate aceste fenomene pot fi stăpânite de educatoare, copiii pot fi ajutaţi să le depăşească şi se
poate ajunge la un confort psihic favorabil copilului, dacă acesta este cunoscut şi evaluat sub toate
aspectele, pentru a putea şti ce modalităţi de inetrvenţie psiho-educaţională trebuie adaptate la nivel
individual sau la nivel de colectivitate.
Dintre multiplele fenomene ce se impun a fi cunoscute şi evaluate pentru copilul preşcolar şi şcolar
mic este necesar să avem în vedere următoarele:
1.Cunoaşterea comportamentului predominant motor şi a dezvoltării fizice;
2.Cunoaşterea palierului cognitiv;
3.Integrarea socio-afectivă şi structurarea personalităţii;
4.Comportament şi personalitate.
Să enumerăm câteva:
1. - volumul şi varietatea mişcărilor, precizia şi coordonarea lor;
- controlul şi autocontrolul, stăpânirea şi desfăşurarea de mişcări intenţional voluntare;
- evoluţia activităţilor motorii prin raportarea la supleţe, armonie, promtitudine;
2. - relaţia dintre imaginea perceptivă şi acţiunea corespunzătoare acestuia ;
- relaţia dintre relaţia perceptivă şi verbalizarea acestuia;
- studiul reprezentărilor (corectitudine, stabilitate, selectivitate, sistematizare, generalizare,
raportul reprezentare- acţiune- cuvânt);
- studiul comunicării şi limbajului ( vocabular, exprimare, relaţionare)
- studiul gândirii ( procese, operaţii, noţiuni, concepte, calităţi ale gândirii);
- studiul memoriei (relaţia recunoaştere-reproducere, calităţi ale memoriei);
- studiul imaginaţiei ( relaţia dintre imaginaţia reproductivă şi creatoare, obiectivarea acestora în
activitate);
- studiul atenţiei (raportul atenţie-cuvânt-activitate, calităţile atenţiei);
853
3. - receptivitate şi reactivitatea faţă de cerinţe, de activitate şi evoluţia atitudinii;
- expresia şi controlul afectivităţii ( discordanţă, stăpânire, exprimare verbală, fenomene de
simulare);
- manifestări voliţionale (capacitatea de a acţiona, formularea independentă a scopurilor , luarea
deciziilor, capacitatea de efort voluntar);
- integrare socială (adaptarea la normele de colectiv, stabilirea de relaţii, autonomie socială) .
4. - trăsături de caracter dominante (atitudinea faţă de activitate, faţă de sine şi faţă
de ceilalţi);
- trăsături de temperament (reactivitate verbală, acţională,emoţională
şi pragul de echilibru dintre acestea );
- aptitudini şi activitate ( aptitudini generale şi specifice, tipuri de ctivităţi reuşite, înclinaţii şi
interese speciale).
Cunoscând toate acestea, educatoarea nu numai că poate depăşi situaţiile dificile, dar poate să
parcurgă, împreună cu copiii, noi etape de activitate şi de învăţare, creând astfel posibilităţi multiple de
transfer şi aplicabilitate, în diferite activităţi care se vor remarca prin performanţă şi competenţe,
constituind un indiciu al structurilor evolutive în planul personalităţii mature, cu note dominante ale
tipologiei armonioase.
În evoluţia psihică a copilului cu tendinţa sa de adaptare, ca proces dublu de asimilare şi acomodare,
pot apare perioade de inadaptare când intrevin elemente puternice de frustrare şi stress. Situaţiile
frustrante generează un anumit curs al comportamentului şi al organizării personalităţii copilului.
Dacă educatorul nu este capabil să orienteze copilul spre depăşirea acestor factori fragilizanţi,
atunci îşi va dezvolta o personalitate capricioasă, egoistă, instabilă, negativistă, neadaptată la normele de
convieţuire socială. În cazul colectivelor în care predomină relaţiile interpersonale negative sau de
inadaptare, rezultatele activităţii sunt inferioare colectivelor în care predomină colaborarea şi este redusă
tensiunea psihică.
BIBLIOGRAFIE
1. Curriculum preşcolar,Bucureşti,2008
2. Liliana, Ezechil – Laborator preşcolar, Editura V& I Integral, Bucureşti, 2004;
3. Anne, Bacus – Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora, Bucureşti, 2003;
4. Adriana, Bălan – Consilierea educaţională, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
854
CUM SĂ NE EDUCĂM COPIII
Prof. înv. Primar Mincă Elena Luminiţa

Şcoala Gimnazială Nr.1 Budeasa
copilului".
Vârstele
855
Părinţii trebuie să explice întotdeauna clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important
ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
856
ROLUL ADULTULUI ÎN VIAŢA COPILULUI
Prof.înv.preşcolar: Mincă Eleonora

Şcoala Gimnazială Talpa
,,Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a
crescut!”.Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost
ceea ce urma să fie.”
Antoine de Saint-Exupery
Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi/sau atunci când numele tău este înscris pe
certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment
petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne
este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi
creşte“ părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt.
Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii
fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre
copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de
sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta
competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă
din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze.
De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are
nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni.
Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină.
Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se
îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună
pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele,
să îşi construiască un set de valori.
Transpus în viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nou-născutul să fie alimentat la cerere,copilul
mic să aibă libertatea de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine se joacă, când
doarme, iar adolescentul la ce cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau cum îşi tunde parul. De
asemenea, înseamnă ca fiecare copil să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în
care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale.
Valori ale relaţiilor parentale de calitate
 căldură şi afecţiune;
 răspuns imediat la nevoile copilului;
 disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
 limite clare şi bine precizate;
 sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;
 deschidere şi comunicare;
 respect;
 confidenţialitate şi încredere reciprocă.
 recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
Când vorbim de parentalitate, dar şi de bune practici în asumarea ei, există câteva repere generale
care trebuie urmărite şi care se reflectă în dezvoltarea copilului, în forma de manifestare a acestuia, în
obiceiurile pe care le are, în tipurile de interacţiuni în care intră, în modul în care copilul face faţă
situaţiilor problematice, în iniţiativele pe care le are.
Enumăr o parte dintre aceste repere, cu menţiunea că sunt doar câteva propuneri.
• Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale privind nutriţia
 Ce obiceiuri alimentare are copilul?
 De câte ori mănâncă pe zi mănâncă copilul?
 Cum obişnuieşte să servească masa?
 Ce tipuri de lichide bea?
Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale privind sănătatea copilului
 Copilul este înscris la medicul de familie?
857
 Care este frecvenţa controalelor medicale preventive?
 Copilul se îmbolnăveşte des?
 Cum reacţionează copilul în situaţii de boală?
 Cine prescrie medicamentele copilului în aceste situaţii?
• Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale privind igiena copilului
 Copilul stăpâneşte deprinderile de igienă? (Evident trebuie să ţinem cont de nivelul de
dezvoltare al copilului, de abilităţile sale, de dizabilitate dacă aceasta există!)
 Când se spală pe mâini?
 De câte ori se spală pe dinţi?
 Cum poartă hainele?
 Ce tip de haine poartă? Sunt acestea adecvate anotimpului?
• Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în raport cu dezvoltarea copilului
 Părintele apreciază în mod corect gradul de dezvoltare integrată a copilului său?
 Cunoaşte importanţa jocului în dezvoltarea integrată a copilului său?
 Ce jocuri şi jucării îl susţin pe copil în dezvoltarea sa?
 Cine se joacă mai des cu copilul?
 Care sunt metodele de control al comportamentului copilului pe care le utilizează?
 Ce loc are valorizarea copilului în îngrijirea şi educaţia copilului?
 Înţelege părintele impactul mediului creat în dezvoltarea copilului?
 Cum gestionează adultul mediul social în care trăieşte copilul?
Lista poate continua şi cu alte repere. Depinde de fiecare dintre noi ce ne dorim pentru copiii noştri.
Bibliografie
• Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală Amaltea, 1998;
• Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“,
editura Medicală, Bucureşti, 1989;
• Păun Emil, Romiţă Iucu – Colectiv de autori, „Educaţia Preşcolară în România“, Polirom, 2002.
858
Prof. înv. primar Mîncilă Maria

Școala Gimnazială Nr. 3, Pechea, jud. Galați
Motto: "Suprema pedagogie este casa părintească." (Dostoievski)
Educația începe încă din prima zi de viață a unui copil, iar procesul de învățământ începe cu prima
zi de școală.
La intrarea în școală se observă că nu toți copiii sunt la fel în ceea ce știu, ce simt, în felul cum
vorbesc și cum se poartă. Fiecare dintre ei este imaginea vie a educației pe care au primit-o în familie,
educație a cărei amprentă se observă în comportamentul copilului în noul său mediu.
Părinții sunt principalele modele pe care copiii le urmează. În primii șapte ani de viață, copilul ar
trebui să-și însușească o serie de abilități sociale și emoționale.
Mulți părinți nu lasă copiii să facă nimic, iar, în final, aceștia ajung să nu-și mai asume
responsabilități.
Psihologul Bogdan Bursuc consideră că “ dacă există multe contradicții între regulile de disciplină,
copilul va testa foarte multe alternative de a obține ceva și de fiecare dată va începe cu cea benefică
pentru el.”
Expresia “cei șapte ani de acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un anumit context. Psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care au parte cei mici în
familie, definește în bună măsură viitorul adult.
Există, însă, o serie de factori de care depinde educația primită în cei șapte ani de acasă: relația
afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și
pe care le transmite copilului.
Se știe că nu există “o rețetă” pentru a educa un copil, educația acestuia reprezintă o provocare
pentru orice părinte.
Familia nu trebiuie doar să asigure condițiile de viață pentru copil, supravegherea acestuia, ci
trebuie să fie primul factor care realizează educația și instrucția acestuia, un continuator al cerințelor care
sunt impuse de practica educațională instituționalizată.
Potrivit psihologului Oana- Maria Udrea, educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului, pentru că el înțelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani. De fiecare data părinții
trebuie să îi explice clar copilului ce are voie și ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate și să îi
spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Foarte important este ca amândoi părinții să fie
consecvenți în educarea copilului.
Deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede,
expresia “cei șapte ani de acasă” nu prea mai este valabilă. Rămâne, însă, ideea de bază a acestei expresii:
normele de conduită se învață în familie. În acest mediu copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării
este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. La școală și în alte
medii educaționale, se consolidează normele deja deprinse din familie.
859
" CEI SAPTE ANI DE ACASĂ"
Profesor pentru învațământul preșcolar: Minea Raluca Ioana

Grădinița nr. 185
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Udrea. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este
Pentru o mai buna educatie si crestere a copilului putem respecta 10 reguli de baza:
1. Invata-l sa se poarte frumos ;
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el ;
4. Invata-l sa iubeasca lectura si ;
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie ;
6. Nu abuza in niciun fel de copil ;
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente;
860
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul;
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau;
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
Bibliografie:
1. www.jurnalul.ro
2. www.copilul.ro
3. www.didactic.ro
861
BUNELE MANIERE
(Temă abordată în consilierea părinților)
Prof. Înv. Preșcolar Minu Nicoleta

Grădinița cu p.p ”Sf. Nichita Romanul” Tulcea
În vremurile noastre observăm că buna creştere (în sensul de a vorbi numai când eşti întrebat, a
lăsa locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai în vârstă, a-ţi lăuda
adversarul într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce contează cu adevărat este
numai „tupeul”, adică opusul celor spuse mai înainte. Dacă însă am înţelege prin acest „tupeu” o anumită
îndrăzneală în a-ţi exprima opinia sau a-ţi afirma personalitatea fără a-i leza pe cei din jur, atunci aş fi de
acord că acesta este, în zilele noastre, o condiţie a suscesului.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt fără
rost, pentru că ele atrag simpatia celor din jur. Chiar dacă nu se fac remarcaţi, există mulţi oameni morali
în jurul nostru. De aceea, a creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a părinţilor, în primul
rând pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi.
Dezorientarea părinţilor este datorată faptului că nu ştiu care ar fi tipul de om care s-ar descurca
mai bine în această lume. De aceea mulţi iau ca modele ceea ce iese în evidenţă, ce se vede pe ecrane sau
în viaţa de zi cu zi. Aceste modele, însă, apar şi dispar şi, după ce dispar, nu mai ştie nimeni ce se
întâmplă cu ele. Suntem convinşi că fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul lui să fie un om realizat, nu
neapărat din punct de vedere financiar, ci sufleteşte.
De aceea, pe lângă a-l ajuta să-şi cunoască capacităţile trebuie să-l ajutăm începând de la
grădiniță, să-şi dezvolte acele trăsături de caracter, care să-l facă să nu se ruşineze de el atunci când se
priveşte în oglindă, sau să-şi poată cerceta senin conştiinţa şi să fie împăcat cu el însuşi.
Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de
comportament, el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece şi
mai distantă faţă de el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea
părinţilor săi îl va face să nu mai repete acea greşeală. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie
că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era mic, faţă de care părinţii nu au avut vorbe bune,
deoarece primul are ce pierde pe când al doilea nu. Pericolul formării unui copil gen D-l Goe, răsfăţat şi
needucat, nu vine de la manifestarea iubirii părinţilor faţă de el, ci de la faptul că părinţii l-au tratat ca pe
o jucărie, s-au amuzat de el de când era mic, i-au făcut toate poftele, fără să-i ceară nimic, au uitat că ei
sunt cei care trebuie să-l înveţe să se adapteze la lumea în care trăieşte, şi nu ei să se lase conduşi de
capriciile copilului.
Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face ( ex. Când vine şi spune „m-
am spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns când
doamna educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi întăreşte acest
lucru prin laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm cum trebuie făcut,
de câte ori este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel copil, care la început
nu a crezut că va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el.
Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele
decât dacă îl critici pentru nereuşite.
Dacă îi spui unui copil că trebuie să treacă strada numai pe unde este marcată trecerea de pietoni
şi să se uite în stânga şi în dreapta înainte de a o trece şi el vine şi îţi spune că a făcut întocmai cum l-ai
învăţat, este bine să-l lauzi şi să-i întăreşti convingerea că, în acest fel se fereşte de accidente, iar când îţi
spune că alţi copii au trecut în fugă, fără să se asigure, să-i spui că putea veni o maşină, pe care copilul,
dacă a fugit, nu avea cum să o vadă, şi să-l lovească. Un părinte nu trebuie să obosească să explice
copilului lui, să dezbată cu el toate problemele. Acest mod de a educa copilul, lăudându-l, este cel mai
eficient pentru că se bazează pe o motivare pozitivă. Oricine este sincer cu el însuşi, chiar om mare fiind,
trebuie să recunoască faptul că lucrează cu plăcere dacă munca lui este apreciată de cei din jur şi că nu se
simte deloc bine dacă tot ceea ce face este criticat.
862
Există mulţi părinţi care, atunci când copilul povesteşte că a avut o realizare, găsesc imediat un
motiv să-i taie elanul. De exemplu, un copil care spune că numai el a ştiut să răspundă la o întrebare pusă
de educatoare, ar trebui să primească un „bravo” din partea mamei. Dacă mama, deşi se bucură în sinea ei
pentru reuşita copilului, consideră că nu trebuie să-i arate copilului mulţumirea şi găseşte un motiv pentru
care să-l critice( de exemplu „uite cum ţi-ai murdărit pantalonii”) a ratat o ocazie de a întări un
comportament pozitiv. Lauda este o metodă de impulsionare a copilului, care dezvoltă o motivaţie
pozitivă, dă energie copilului, în timp ce critica, în prima fază poate impulsiona dar prin repetare
demobilizează.
863
Importanța primilor ani în viața copilului
MIRCEA MARIA DIANA,

Liceul Teoretic „Samuil Micu” Sărmașu, județul Mureș
”Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, și de
felul în care părinții duc această cruce, depinde calitatea de creștin adevărat a viitorului adult.”
Danion Vasile
Pornind de la acest citat, se poate deduce faptul că familia este ca o biserică pentru copii, iar
asemeni bisericii, familia trebuie să dea cele mai potrivite sfaturi și exemple, pentru o creștere frumoasă și
armonioasă. Nu întâmplător m-am oprit asupra acestui aspect al vieții. Perioada primilor ani din viața
copilului sunt extrem de importanți pentru devenirea acestuia ca adult și pentru conduita lui. Un exemplu
bun, o bună educație, o creștere sănătoasă și echilibrată va ajuta ca adultul de mâine să fie responsabil,
harnic, dornic de cunoaștere și bine integrat în societate. Părinții devin oglinzi ale copilului, la fel cum și
copiii sunt oglinzi ale părinților.
În această perioada, mediul educațional are rolul de a consolida bunele exemple din familie, de a
șlefui acele deprinderi de comportare aleasă pe care părinții le oferă copiilor. Salutul, adresarea
politicoasă, utilizarea formulelor „Te rog!, Mulțumesc!, Îmi dai voie?, Pot sa… ” etc își pun bazele în
această primă etapă a vieții. O coordonare bună cu biserica a părinților, fac ca regulile de comportare
corectă să pară o datorie care nu seamănă a greutate, ci ca un răspuns pozitiv pentru Dumnezeu, ca
mulțumire pentru darul dat :„viața”. Copiii crescuți în spiritul credinței creștine, cu iubire pentru
Dumnezeu și rugăciune, vor încerca toată viața să respecte regulile, să dea exemplu pozitiv pentru cei din
jur, să nu supere Divinitatea.
Prin credință, părinții aduc și modele pozitive copiilor, prin viețile si faptele sfinților, care prin
exemplul lor oferă tipare bune de urmat. Dacă în jur comportamentul semenilor nu este tocmai unul
pozitiv, Biblia are o serie de personaje care au pus bazele creștinismului și au reprezentat din cele mai
vechi timpuri tipare pe care un bun creștin dorește să le urmeze.
Copiii trebuie să cunoască adevărul despre Dumnezeu, despre cum s-a creat lumea și despre
minunile care au existat. Dar nu numai ca niște povești fantastice, care la vârsta de 15 ani să își piardă
valoarea, ci ca niște adevărate minuni care au avut loc, care se pot repeta oricând și pe care copilul să le
poată percepe aproape la fel, atât în primii ani de viață, cât și la vârsta adolescenței.
În concluzie, familia are misiunea de a educa și forma copilul pentru viață, de a-i oferi cele mai
bune exemple și modele de urmat. Asta e posibil în primul rând prin exemplul personal, apoi prin
prezentarea exemplelor pozitive în paralel cu cele negative, care ne pot distruge viața, iar în ultimul rând
prin colaborare cu biserica.
„Cei șapte ani de acasa” esențiali în viața si în formarea noastră, dacă sunt bine organizați vor
participa în pondere mare în devenirea adultului de mâine.
Prof. Mirciov Manuela
Şcoala Gimnazială ,, Anghel Saligny,, Banloc
Familia este o sursă de sănătate şi ordine, este un factor activ din punct de vedere social şi
spiritual.(Iuliu Moldovan)
Această expresie este folosită, de cele mai multe ori, pentru a descrie comportamentul unei
persoane, într-un anumit moment. Totuşi psihologii susţin faptul că educaţia primită în familie în primii
ani de viaţă este esenţială în dezvoltarea viitorului adult.
Încă de la naştere e important să identificăm nevoile bebeluşului, dar şi felul în care părinţii răspund
la acestea. Astfel , pornind de la plânsul copilului, de la luarea în braţe a acestuia pentru a-l ajuta să
exploreze lumea, mergând spre satisfacerea nevoii de autonomie a copilului ajungem să contribuim la
dezvoltarea armonioasă a viitorului adult.
Este vital ca micuţul să aibă în jurul său foarte mulţi stimuli, să i se vorbească şi să i se povestească
mult , astfel fiind încurajat să exploreze lumea înconjurătoare.
Este de menţionat faptul că la trei-patru ani copilul învaţă regulile de politeţe(prin imitaţie),
ajungând să copieze atât actele de bun simţ cât şi pe cele negative ale întregii familii. Abia pe la cinci ani
864
încep să înţeleagă regulile. Astfel putem concluziona că până la 6-7 ani copilul trebuie să aibă dezvoltate
autonomia(a se îmbrăca singur, să se spele,să fie ordonat), să manifeste un nivel minim de politeţe, un
grad de dezvoltare emoţională, o capacitate de relaţionare socială.
I-am întrebat pe părinţi ce presupune pentru ei expresia ,, cei şapte ani de acasă,,. Voi menţiona în
continuare câteva răspunsuri primite :
• să asculţi pe cineva când vorbeşte;
• să saluţi
• să spui ,, te rog,, , ,, mulţumesc,, ,, îmi pare rău,,
• să nu râzi de colegi
• să spui adevărul
• să nu fii violent
• să nu iei lucruri care nu îţi aparţin
Iată câteva citate care te vor ajuta să devii un părinte mai bun:
• „Copiii nu-si amintesc ceea ce încerci să-i înveţi. Ei îşi amintesc ceea ce eşti.”
Jim Henson
• „Jocul este forma cea mai înaltă a cercetării.”(Albert Einstein)
• „Cu toţii suntem produsele copilăriei noastre.”(Michael Jackson)
• „Copiii sunt ca cimentul proaspăt. Orice cade pe ei îi marchează.”(Dr. Hiam Ginnot)
• „Copiii trebuie învăţaţi cum să gândească, nu ce să gândească.”(Margaret Mead)
• „Cel mai bun lucru pe care poţi să-l cheltuieşti pentru copiii tăi este timpul tău.”(Louise
Hart)
• „Atunci când părinţii fac prea multe pentru copiii lor, copiii nu vor face multe pentru ei
inşişi.”(Elbert Hubbard)
• „În fiecare zi a vieţii noastre, facem depozite în băncile de memorie ale copiilor
noştri.”(Charles R. Swindoll)
• „Prezenţa liniştită a adultului va avea o influenţă mai puternică asupra copilului decât ar
putea avea vreodată ţipetele.”(Laura Markham)
• „Copiii nu sunt cărţi de colorat. Nu trebuie să-i umpli cu culorile tale preferate.”(Khaled
Hosseini)
• „Un copil poate oricând să-l înveţe pe adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv,
cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.”(Paulo Coelho)
• „Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici.”(Carolyn Coats)
• „Copilul nu datorează parinţilor viaţa, ci creşterea.”(Nicolae Iorga)
BIBLIOGRAFIE:
• http://centruldeparenting.ro
865
CEI 7 ANI DE ACASĂ
( studiu de specialitate )
Prof. Mircu Nicoleta-Maria

Grădiniţa P.N. Coşteiu, jud.Timiş
acasă. Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
faptă bună.
866
1.Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
2.Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
3.Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
4.Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști
5.Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public,
nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de
față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
6.Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
7.Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
BIBLIOGRAFIE
Vrăsmaş Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.
P., Emil, R., Iucu,(2002), Educaţia preşcolară în România, Polirom.
867
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.pt.înv.preșcolar:Mirea Maria Emilia

G.P.N. Orlea/Jud.Olt
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea
copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie,
asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a
fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,
achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi
cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea
dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.
Noţiunea de etapă de dezvoltare defineşte totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de
viaţă comune pentru copiii de aceeaşi vârstă. În evoluţia lor, pe măsură ce cresc şi se dezvoltă, copiii
cunosc lumea prin simţurile şi corpul lor. Au nevoie de explorări repetate ale mediului ambiant, de timp
pentru integrarea informaţiilor. Respectul faţă de copil se demonstrează adesea prin recunoaşterea
nevoilor, competenţelor, abilităţilor şi comportamentelor sale de către cei care fac parte în mod constant
din mediul său de dezvoltare: părinţi, bunici, sisteme colective de educaţie, societate.
Trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi
calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare reciprocă. Dezvoltarea are caracter ascendent,
asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente, fiind un proces integral. Toate dimensiunile
dezvoltării sunt interdependente, se află într-o strânsă determinare şi relaţionare, se influenţează
reciproc şi se dezvoltă simultan.
Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă,
majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt
grad de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta
echilibrul şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea
de a-şi menţine echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a
putea fugi, copilul are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea
accentuată a muşchilor piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de
sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem
aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii,
obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea
spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii
educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele
relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi
asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea
egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea
rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie).
868
Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în
grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în
situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în
situaţia de negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le
respecte), în situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze
(de exemplu, când au de strâns jucăriile împreună).
Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală
a educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată,
condusă şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală,
oferită la vârste mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi
desfăşurate în afara grădiniţei şi familiei.
În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de
învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi),
până la momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie
la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind
cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile integrate.
Participarea copilului la activităţile organizate în grădinţă permite identificarea timpurie a
dezvoltărilor atipice. Acestea atrag după sine nevoia unor strategii speciale de educaţie care să
corespundă nevoilor copilului. Fiecare copil trebuie să beneficieze de un program educativ structurat de
recuperare, adecvat şi adaptat, care să-i dezvolte potenţialul fizic şi psihic, urmărindu-se valorificarea
disponibilităţilor sale şi antrenarea în mod compensatoriu a palierelor psiho-fizice care nu sunt afectate.
869
Rolul celor șapte ani de acasă
Prof. Mirela Savin

Liceul Teoretic ”Mihail Kogălniceanu”, Mihail Kogălniceanu
În prezenta lucrare voi discuta despre Rolul celor șapte ani de acasă plecând de la faptul că în
primii șase ani de viață copilul trece prin mari transformări fizice și psihice, de la sugar cu mișcări haotice
la un copil activ în mod inteligent. Specific acestei perioade este mintea ,,absorbantă” ce le permite
copiilor adaptarea la mediul în care trăiesc. Copiii absorb mediul în mod necondiționat, fără prejudecăți și
fără a deosebi între bine și rău, absorb imagini, ritualuri și comportamente, atitudini, limbaj, gusturi si
valori. De aceea, în acești ani, este nevoie ca noi să acordăm o atenție deosebită informației pe care vrem
să o transmitem și modului în care o facem. Acest lucru poartă denumirea de modelare și fie că o facem
conștient sau nu, copiii observă și absorb informația exact așa cum este transmisă. Mintea umană
funcționează după principiile ordinii universale: zi / lumină, activitate/repaos, succesiunea anotimpurilor,
ritualuri, secvențe de lucru etc. Ordinea fizică a mediului aduce cu sine ordine psihică pentru copil, îl
calmează, îi dă puncte de reper și de orientare, îi dă siguranță și posibilitate de explorare. Copiii
descoperă lumea – o ating, o privesc, o ascultă, o gustă, o pipaie și o reconstruiesc în mintea lor într-un
mod inconștient, utilizându-și toate simțurile.
În primele luni de viaţă, copilul este cvasi, în întregime, dependent de mama sa, dar la fel de
important pentru el este să cunoască încă de la început iubirea plină de afecţiune a tatălui său. Acest lucru
e vital din punct de vedere psihologic. Apoi, odată cu creșterea acestuia, contează dacă părintele îl
încurajează pe copil şi îl va eticheta drept ,,inteligent”, ,,luptător”, ,,muncitor” etc., acesta va suporta
altfel, ca adult, greutăţile vieţii sau felul în care acesta este tratat de şef la locul de muncă.
Totodată, mi se pare fascinantă toată treaba legată de atașamentul copilului și primii ani de viață,
care contează așa de mult, deși, de exemplu, eu una nu pot spune că îmi amintesc prea mult și nici nu
cunosc persoane care să spună că își amintesc, clar, că la un an făceau ceva sau altceva. Nu ne amintim
nimic. Este un paradox teribil. Cu toate acestea, în primii ani de viață, copilul are nevoie să crească într-
un mediu sigur, să fie hrănit şi îngrijit, să fie acceptat şi recunoscut, să fie iubit şi să stabilească relaţii de
ataşament sigur. Atașamentul influențează modul copilului de a interacţiona cu ceilalți și de a stabili
relații. Relația mamă-copil este decisivă pentru dezvoltarea lui normală, sănătoasă și este de neînlocuit. În
situația în care copiii au crescut cu o pierdere, în lipsa protecției fizice și psihice de care au nevoie pentru
a se dezvolta armonios, ajung să internalizeze frica de abandon, care este crescută în situația în care ei
conștientizează că ocupă un loc neînsemnat în viețile unor persoane care le sunt dragi. Rănile emoționale
sunt reale, profund traumatizante și ajung să fie reproduse în viața de adult.
Din cele prezentate mai sus, rezultă faptul că este esențial ca în viața copilului să existe clar, un
adult responsabil care să se implice în educarea acestuia pe toate palierele, afectiv, psihic, moral etc.
pentru ca copilul de astăzi să ajungă adultul de mâine.
870
Cei șapte...care au...influențat Restul...
Mirela Tomoiagă, prof. gr. I, dr. în Litere,

Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca
Ființe ingenue și sensibile, dar receptive și modelabile, copiii cu vârsta de până la șapte ani pot fi
educați în spiritul frumosului și al altruismului, dobândind, încă din primii ani de viață, valori morale pe
termen lung, pe care le vor dovedi și ca adulți și le vor transmite, la rândul lor, alterității. Comportamentul
asertiv de mai târziu, spiritul autocritic, relațiile dezvoltate la nivelul grupului de apartenență vor fi, toate,
o consecință a modului în care s-a realizat și s-a consolidat educația din acești primi ani de viață. Cu toate
acestea, suntem de părere că întreaga existență a individului repetă, la nivel simbolic, acești șapte ani, că
îi extinde, îi amplifică, îi „umple”, dar în niciun caz nu îi uită.
Deși trăirea în conștiință se activează mai aproape de maturitate decât de copilărie, manifestările
Eului arată permanenta legătură dintre copil și părinte, precum și rolul psihologic jucat de spațiul de
1
acasă. La acest spațiu spiritual, al iubirii și/sau al angoaselor, al confortului și/sau al temerilor, al
pedepselor și/sau al întăririlor facem de nenumărate ori referire ca diriginți sau profesori, ca prieteni sau
rude ori, de ce nu, ca simpli observatori, de pe margine, ai unor conduite (în autobuz, în magazine, la
restaurant etc.) admirabile sau dezagreabile. „Cei șapte ani” rămân în noi, ca un un mesaj subliminal al
tuturor gesturilor, al expresiei, al limbajului verbal și paraverbal.
Dacă la nivel simbolic, casa a fost dintotdeauna asociată cu un axis mundi 2, repetând, sub o altă
formă, imaginea templului, ca ascensiune spre transcendent, atunci indicele spațial „de acasă” vine să
confirme apartenența la o spiritualitate în absența căreia nu se poate realiza nici educația, nici iubirea. Nu
degeaba s-a afirmat, de atâtea ori, că a educa înseamnă a iubi. Cei șapte ani de acasă dobândesc, în acest
context, semnificația perfecțiunii in nuce, însăși cifra șapte (7) fiind corelată unui proces încheiat, unui
ciclu creator. Reluat din șapte în șapte ani, acest proces se realizează , tot simbolic vorbind, odată cu
etapele ulterioare ale dezvoltării: vârsta buletinului (la 14 ani), majoratul real, biologic (la 21 de ani) etc.
Așadar, tineri sau vârstnici, suntem, putem spune, produsul unor mâini care ne-au mângâiat sau ne-
au „abțiguit”, unor priviri care care ne-au încurajat sau ignorat, unor cuvinte în care ne-am regăsit sau de
care am fugit. Pe toate acestea le purtăm în noi, mai mult sau mai puțin conștient, iar dacă timpul trece,
spațiul, în schimb, rămâne „fixat” în coloana noastră vertebrală: „acasă”-le suntem noi.
Bibliografie
1. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. I (A-D), București, Editura
Artemis, 1993;
2. Jurcău, Nicolae (coord.), Psihologia educației, Cluj-Napoca, Editura U.T. Pres, 2001;
3. Sălăjan, Daniela, Țirică, Silvia, Pintilie, Dorin, Ora educativă. Modele de proiecte didactice,
Cluj-Napoca, Editura Eurodidact, 2004;
1 . După concepția lui Eric Berne, apud Daniela Sălăjan, Silvia Țirică, Dorin Pintilie, Ora educativă. Modele de
proiecte didactice, Cluj-Napoca, Editura Eurodidact, 2004, p. 16.
2 . Vezi Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. I (A-D), București, Editura Artemis, 1993, pp.
256-258.
871
MIRICA FLORINA
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primita in
872
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.
873
Mirică Oana-Viorela
Prof. Ed. Muzicală, Liceul cu Program Sportiv, Brăila
Societatea românească reflectă o mare carenţă de educaţie, de socializare într-un mod asertiv. Copiii
reflectă modelele prezentate la televizor-doar un look, ai stil dacă porţi veşminte de firmă şi cât mai fansy,
trendy purtate. Shouri televizate în care ascultă cum se ceartă şi bârfesc online vedete apărute peste
noapte. Lipsa manierelor într-o conversaţie televizată, respectul pentru audienţă nu există. Din păcate,
astfel de emisiuni au raiting foarte crescut în rândul tinerilor. Acasă părinţii şi bunicii nu mai pun
amprente pozitive asupra atitudinii adolescenţilor. Tineret care nu are repere de valoare, în derivă,
alergând după joburi importante. Puţini sunt cei care şi descoperă cheia succesului într-o companie mare-
socializare cu respect faţă de şefi şi subalterni, un mediu propice pentru o comunicare, relaţionare
flexibilă, armonioasă, rezolvarea situaţiilor dificile prin calmitate, respect şi aprecierea eforturilor depuse
de întregul colectiv.
Ca profesor diriginte am făcut lecţii de comunicare asertivă având elevi obişnuiţi de părinţi să îşi
impună punctul de vedere prin violenţă verbală sau fizică. Dar şi opusul. Copii din familii modeste, ca
situaţie financiară, cu bune maniere foarte bine fixate de familii. Clasa se împărţise astfel în două tabere,
forţe ale binelui, respectului se luptau cu forţe ale răului, violenţă, agresivitate, lipsă de respect faţă de
profesori şi colegi.
Cu multe insistenţe nu s-a putut sădi respectul decât prin aplicarea sancţiunilor Roi şi Rofuip, dar şi
atunci cu multe discuţii şi consiliere a părinţilor de către psiholog, poliţist de proximitate, director, avocat
care a prezentat cazuri despre minori aduşi datorită carenţelor educaţionale în contexte ce au determinat
chiar săvârşirea unor infracţiuni.
În cadrul orelor de consiliere colegii lor le-au explicat că un comportament politicos, respectuos îi
ajută să se integreze în colectivul clasei şi, mai ales îi va ajuta să se integreze la un viitor loc de muncă.
Au primit aprecieri pentru încercările de temperare a bravurii, au fost integraţi în jocuri colective şi în
activităţi extraşcolare. Colegii lor le-au explicat că au fost răniţi emoţional când au fost loviţi sau jigniţi şi
că nu trebuie să abuzeze de toleranţa lor. Situaţia colectivului s-a calmat în semestrul al II-lea remediindu-
se 90%.
Au avut ca sarcini să comunice zilnic asertiv şi să dea exemple de trei situaţii în care au salutat,
comunicat respectuos în mijloacele de transport, în pauze şi în timpul orelor de curs. Elevii au realizat că
bunele maniere îţi asigură un confort psihic alături de colegi şi profesori şi că socializează mai mult şi îşi
lărgesc cercul de prieteni.
Deşi este ceva perimat, deoarece stilul parental este, în zilele noastre, extrem de permisiv, viitorul
generaţiilor viitoare depinde măcar de implicarea profesorilor în stabilirea unor repere importante în
dezvoltarea personală şi profesională a generaţiei de astăzi
În societatea noastră de astăzi, din păcate, lipsa educației de acasă își spune cuvântul . Expresia ,,cei
șapte ani de acasă”nu mai are un ecou puternic asupra noii generații.
874
EDUCAŢIA ÎNCEPE CU CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Mirion Mioara-Crinuţa
Școala Gimnazială Hădăreni
Judeţul Mureş
„Fiecare copil pe care îl instruim este un om pe care îl câstigăm” Victor Hugo
Când vorbim despre “ cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţii lui, în familie.
Atunci când spunem despre un copil că are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
adulţii. Copii vor prelua din familia lor comportamentul părinţilor, limbajul părinţilor şi modul lor de a se
exprima verbal cât şi fizic. Este vital ca aceştia să crească într-un mediu prielnic şi să aibe parte doar de
exemple pozitive în jurul lor.
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fii însuşit deja acasă.
Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în
primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” cuprinde totalitatea elementelor de formare şi
educaţie din mediul familiei şi eventual din primii ani de grădiniţă sau şcoală.
prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile
de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate. Puterea exemplului
personal al părinţilor în modul de comportament este esenţială în primii ani de viaţă ai unui copil. Astfel,
hainele curate, spălate şi fără nici un miros corporal sunt elemente care vor fi apreciate de cei din jur.
Spălatul pe mâini înainte de masă, şi nu numai, precum şi spălatul pe dinţi sunt reguli elementare de
igienă, dar şi de bună creştere.
Pentru învăţarea copiilor, părinţii trebuie să fie politicoşi cu ei, pentru că şi politeţea se învaţă, prin
puterea exemplului. Expresia ”te rog” nu trebuie să lipsească din nici o solicitare adresată copilului. La
culcare trebuie spus ”Noapte bună” sau ”Somn uşor”, iar la trezire ”Bună dimineaţa”, ”Poftă bună” la
masă, "Mulţumesc" când este cazul.
Specialiştii în pedagogie recomandă părinţilor să-şi înveţe copiii să salute musafirii. Chiar şi un
simplu “bună ziua” sau “la revedere” este suficient pentru a face o impresie bună.
Pentru cadourile primite este bine să ştie că trebuie să spună "mulţumesc".
Atunci când cere ceva, copilul trebuie să spună "te rog". Astfel, cererea lui nu va suna a poruncă şi
va fi considerată o bună manieră. Copilul nu trebuie să se uite insistent la cineva sau să arate cu degetul
către o persoană, mai ales dacă aceasta are un handicap.
Socializare înseamnă şi faptul că este dispus să-şi împrumute jucăriile altor copii atunci când iese
afară la joacă. Aşa îşi poate face noi prieteni.
De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din
ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu
regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei
şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru
modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne
plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii
căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine.
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea
modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând
individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”,
atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este
aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai
875
permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat.
Expresia “ Cei şapte ani de-acasă” se referă la bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
achiziţiilor”, este perioada în care copilul are o dezvoltare rapidă, este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de
memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să
primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce
mod.
Educaţia în aceasta perioada cuprinde îngrijirea, creşterea şi dezvoltarea copilului prin care
urmărim să producem învăţare pentru copil care se va finaliza cu diferite achiziţii. Această educaţie îşi
doreşte să pună pe poziţie centrală toate influenţele de care are nevoie un copil pentru a fi capabil de acel
salt calitativ şi cantitativ la un nivel complex de dezvoltare.
Bibliografie:
4. Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
876
Familia --- factorul principal în modelarea copilului
prof. Mirițescu Loredana

G.P.P. 56 Oradea
Este cunoscut faptul că familia exercită influența cea mai puternică asupra copilului, jucând rolul
decisiv în formarea lui ca viitor adult.
,,Empirismul familiei se dovedește adesea mai eficient decât activitatea științifică a școlii. Influența
familiei acționează continuu, începe de timpuriu și se bazează uneori pe argumente ,,neprofesionale,, , dar
convingătoare, de ordin afectiv, economic etc., contracarând uneori influența școlii. ,, (Delia Bîrle,p.
257.,,Familia și rolul ei în educarea copilului,, , Ed. Polirom, Iași, 2011)
Familia din zilele noastre nu mai seamănă cu familia de acum câteva decenii. În majoritatea
familiilor ambii părinți sunt angajați în muncă, copiii frecventează de mici creșa sau grădinița (nu mai
sunt lăsați în grija bunicilor deoarece și aceștia sunt încă activi), sunt implicați în diverse activități
extrașcolare, familia reunindu-se de cele mai multe ori seara, uneori fară să comunice prea mult. Astfel nu
e de mirare că figurile parentale sunt afectate.
În contextul actual, am venit mereu în sprijinul părinților cu sfatul și îndrumarea (sugestii) de a
petrece un timp de calitate cu copiii lor. Le-am reamintit de fiecare dată că educația începe din leagăn, iar
copiii imita foarte bine ceea ce văd. De aceea nu este niciodată prea târziu pentru a corecta anumite
greșeli preluate de copii de la adulții din jur sau de a completa anumite carențe.
Lucrarea ,, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor,, de Gary Chapman și Ross Campbell,
subliniază foarte bine direcțiile pe care trebuie să le abordeze un părinte, cadru didactic sau alte persoane,
pentru a avea o relație cât mai bună cu copiii, deoarece misiunea lor este extrem de importantă, vitală și
adesea plină de rezultate minunate în creșterea copiilor. Descoperirea limbajului principal de iubire duce
la îmbunătățirea relațiilor copii-părinți/adulți, fară a apela la constrângeri/ pedepse/abuzuri fizice sau
emoționale.
S-a demonstrat în numeroase studii că parteneriatul familie-grădiniță eficientizează experiența
educațională a copiilor. Familia și grădinița sunt două dimensiuni care se suprapun și influențează copilul.
Familia este prezentă din primele clipe de viață ale copilului, dar grădinița compensează cu competența
cadrelor didactice, colaborare, comunicare, fexibilitate și receptivitate.
Bibliografie:
1. Bonchiș, E., ,, Familia și rolul ei în educarea copilului,, , Ed. Polirom, Iași, 2011
2. Chapman, G., Ross, C., ,, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor,, , Ed. Curtea veche,
București, 2011
877
Părinții și educația copiilor
Înv. Miron Cătălina

Școala Gimnazială Bătinești
Provocarea cea mai importantă pentru un părinte din zilele noastre este crearea în cadrul familiei , a
celor mai bune condiții pentru a-și educa copiii.Acest lucru înseamnă să știi să creezi un ambient
domestic afectuos și stimulativ , să ții tot timpul sub control sănătatea și dezvoltarea echilibrată a copiilor
și să încurajezi permanent formarea unei imagini pozitive despre înșiși.
Părinții trebuie să-i accepte necondiționat pe proprii copii , să mențină mereu viu interesul față de ei
, dragostea și respectul reciproc , precum și incurajarea libertății și independenței personale ale copilului
în limite clare și precise.
Copilul începe să asimileze informații din mediul exterior încă de la naștere și multe dintre aceste
informații valoroase provin chiar de la părinți. Așadar, părinții sunt complet responsabili de modul în care
copilul ăncepe să deprindă orice în viață: rolul de profesori pentru propriul copil este fundamental.
Părinții au printre altele și rolul de a incuraja imaginația , de a instala obiectivele elementare de
disciplină , de a-i învăța solidarietatea.
Pentru a oferi o educație adecvată și astfel cei șapte ani de acasă potriviți societății în care trăim,
consider că părinții ar trebui să respecte câteva reguli importante :
- Să spună ”nu” explicând cu exemplu . În acest mod copilul să înteleagă în timp că un simplu
”nu”înseamnă interzis. De preferat se va folosi atunci când copilul face ceva ce poate fi periculos pentru
integritatea sa corporală ,când copilul perturbă liniștea sau acționează spre a pune în pericol alte persoane
sau când copilul cauzează vreo daună de orice fel.
- Să ajute copiii să își formeze puterea de concentrare –lucru care poate fi câștigat prin simpla
atenție acordată copiilor , atunci când copilul vrea să vă transmită ceva , opriți-vă din orice ași face și
ascultați-l prinvindu-l în ochi.
- Da-ți copilului o atenție adevărată , chiar daca aveți impresia ca al dumneavoastră copil vă crede
că îl ascultați iar în acest timp părinții sunt copleșiți de problemele cotidiene care vă țin mintea ocupată ,
în timp nu veți obține decât îndepărtarea propriului copil și îl veți transforma într-un copil timid , închis și
poate chiar mincinos.
- Exemplul părintelui e cea mai bună lecție pentru copil . Mintea copilului nu poate reține câteva
cuvinte aruncate într-o morală mai bine decât imaginea în care dumneavoastră dați un exemplu de bună
purtare.
- Repetiția e ”mama învățării . această zicală se potrivește și în acest caz. Un exemplu banal : dacă
îi spui unui copil în fiecare dimineață că e bine și indicat să se spele pe dinți pentru o dantură sănătoasă ,
după o perioadă , copilului îi va intra în rutină acest lucru și nici nu va mai fi nevoie să i se amintească.
- Alegeți pentru copiii voștri obiective stimulative dar care sunt totodată tangibile . Fiecare părinte
își dorește pentru fiul său bce e mai bun , dar nu îl putem ghida pe un drum care nu îi ofere satisfacție ,
astfel interesul lui va scădea la fel șișansele de succes. Copiii mici au nevoie de stimulare de orice fel
pentru a-și putea dezvolta ambiția.
Așadar , în opinia mea , cei șapte ani de acasă , sunt creați de fapt de părinți . Copilul este oglinda
părintelui său. Un copil atent nu va veni dintr-o familie agitată la fel cum un copil violent nu va veni
dintr-o familie liniștită și fără conflicte.
Importanța acestor ani de educație parentală este simțită de toată societatea cu care un copil intră în
contact pe tot parcursul vieții sale. Cum în această societate sunt apreciate bunele maniere , educația ,
ambiția ,temperamentul și personalitatea debordante de atenție față de cei din jur, consider ca educația
primită în cei șapte ani de acasă este esențială pentru toată viața unui individ.
878
Rolul inteligenței emoționale în dezvoltarea copiilor în ”cei șapte ani de acasă”
Prof. Mîrzan Manuela

GPP ”PINOCCHIO” FĂLTICENI
,,Copilăria e un carusel cu emoții”
Emoţiile trebuiesc învăţate, cunoscute, înţelese, şi în cele din urmă controlate.
Ne dezvoltăm frumos atunci când relaționăm frumos. Comunicarea este foarte importantă pentru
a socializa, iar socializarea este importantă oriunde ne-am afla.
Fiеcarе cорil еѕtе difеrit şi nu роatе fi cоmрarat „dеcât cu ѕinе înѕuşi”. Şi tоtuşi, câtеva lucruri
еѕеnţialе îi fac ѕă fiе aѕеmеnеa: tоţi au nеvоiе dе dragоѕtе, dе ѕеcuritatе, dе îngrijirе şi dе ехеrciţiu. Tоţi
ѕimt nеvоia dе rеcunоaştеrе şi accерtarе. Tоţi caută un ѕрrijin în adult şi chiar au nеvоiе dе un anumit
cоntrоl din рartеa acеѕtuia ре măѕură cе îşi dеzvоltă încrеdеrеa în ѕinе şi dоbândеѕc рrорria ехреriеnţă.
„Νiciо рrоfеѕiunе nu cеrе роѕеѕоrului еi atâta cоmреtеnţă, dăruirе şi umaniѕm ca cеa dе еducatоr, реntru
că în nici una nu ѕе lucrеază cu un matеrial mai рrеţiоѕ, mai cоmрlicat şi mai ѕеnѕibil dеcât оmul în
dеvеnirе…”
Inteligența emoțională este definită de Daniel Goleman ca fiind ,,o capacitate de control și
autocontrol al stresului și emoțiilor negative”. Perioadele de achiziții fundamentale în plan emoțional,
social și cognitiv sunt: cea preșcolară și școlară mică, perioade care influențează inteligența emoțională
din viața adultă. Inteligența emoțională este necesară copiilor pentru a soluționa probleme precum
relaționarea cu colegii și joaca, dificultățile lucrului în echipă, adaptarea la un nou context cultural și
social, situații de pierdere (divorțul părinților, pierderea unei persone dragi), situații imprevizibile. Este
extrem de important ca atâta vreme cât se află la gradiniță, copilul să se împrietenească și să comunice cu
ceilalți. Trebuie să înlocuim banalele jocuri în care relaționarea lipsește cu desăvârșire și să-l inlocuim
cu jocuri creative, de improvizație, de imaginație, de atenție și de socializare. Vygotsky afirma că joaca
îi ajută foarte mult pe copii atunci când vine vorba de stabilirea relațiilor sociale. Joaca are un rol
important pentru construirea competențelor sociale, a încrederii în ceilalți și în propria persoană. Aceste
competențe sunt esențiale pentru funcționarea în mediul social, fie că e vorba de grădinițe, școli sau
munca depusă ca persoane adulte.
Pentru copiii cu dificultăți emoționale sau comportamentale, joaca poate fi critică. Berk, Mann si
Ogan afirmau: “Autoreglarea este centrală pentru ceea ce înseamnă a fi om – alegerile ce le facem,
luarea deciziilor, dobândirea unor procese cognitive și moralitate”. Spre exemplu atunci când
copilul reușește să se calmeze singur când este agitat, arată o dezvoltare a proceselor și abilităților de
auroreglare. Joaca, este locul în care cei mici își exersează aceste abilități.
Spre exemplu, atunci când educatorii fac jocuri de rol, copiii învață cel mai bine să se autoregleze
emoțional. Pentru a face asta, ei au nevoie să privească jocul dintr-o altă perspectivă și să joace după
regulile de la o grupă, spre exemplu. Totodată, încep să internalizeze cuvinte ce-i ajută să-și controleze
izbucnirile. Fă-i să înțeleagă și să creadă că joacă după anumite reguli. Totodată, copiii folosesc joaca ca
pe un instrument pentru a trece peste emoțiile ce le simt, a ști să le perceapă, să le eticheteze ca mai apoi
să le știe gestiona.
Astfel în întâlnirea de dimineață îi ajutăm să se deschidă, să devină mai comunicativi, să lege ușor
și frumos prietenii cu ceilalți copii, să fie mai atenţi; să ii sprijinim să scape de timiditate, să transforme
jocurile banale in jocuri educative, urmarindu-le progresul și dezvoltarea în trecerea lor prin fazele de
evoluție. Exercițiile trecute prin întâlnirea de dimineață vor presupune jocuri prin intermediul cărora cei
mici se cunoasc, transmit informații verbale sau nonverbale (dupa caz si necesități), se vor axa pe
captarea și menținerea atenției pe o perioadă determinată de timp și vor urmări dezvoltarea sănătoasă a
atenției copilului în relațiile pe care le stabilește, precum și o bună relaționare cu educatoarea care nu va
mai fi nevoită să repete la infinit același lucru. Practic, aceste exerciții nu ajuta doar la dezvoltarea unei
atenții sporite și distributive a copilului, ci și la educarea prin joacă, pentru o mai bună relaționare cu cei
din jur încă de mic, vor urmări dezvoltarea simțului practic și a spontaneității copilului, dezvoltarea
capacității lui de a se descurca rapid și corect în orice situație de moment, dezvoltarea unei gândiri rapide,
analitice, sub presiunea timpului și îi vor deschide drumul către o bună soluționare a problemelor-impas.
Toate rezultatele dorite, cumulate, nu reprezintă decât educarea sănătoasă a psihicului și
dezvoltarea armonioasă a personalității viitorului tânăr și adult. Atenția, concentrarea, imaginația,
879
creativitatea, mișcarea, capacitatea de a improviza, spontaneitatea, gândirea analitică, veridicitatea,
oratoria, sporirea capacității de a asculta, răbdarea și comunicarea corectă vin ca niște elemente fără de
care copiii nu pot înțelege un text, nu pot întelege ce se transmite, nu pot, transmite la rândul lor, nu
pot avea răbdare cu colegii, nu reușesc să stabilească comunicarea, să creezi, să îți imaginezi, să te
adaptezi, să transmiți, să realizezi actul artistic. Adaptate la nivelul copiilor, aceste jocuri dezvoltă
caractere frumoase, personalități armonioase și luptă cu efort minim și multă bucurie împotriva
autismului, ADHD-ului, afaziei, timidității, lipsei de atenție, sprijinind ascultarea și socializarea atât de
importantă în prevenirea agresivității sau sindromului antisocial borderline care conduce treptat la
ruperea relațiilor cu ceilalți și la imposibilitatea de a lega și a menține relații noi, de a-i înțelege pe
ceilalți sau de a se face înțeleși, consolidează, prin tehnicile și energia abordată și obligatoriu împărtășită,
împărțită cu „partenerul de joacă,” relația copilului cu ceilalți, bazată pe încredere, încurajare şi susţinere.
Preșcolarul mic (3 - 4 ani) învață să-și controleze impulsurile, are răbdare pentru perioade scurte, arată
afecțiune pentru familie și prieteni, dezvoltă simțul umorului, are o atitudine relaxată și îi place să se
conformeze. Preșcolarul mijlociu(4 – 5ani), arată empatie, alină prietenii aflați în suferință, pare sigur pe
sine, are deseori un comportament negativ, are nevoie de o ,,libertate controlată”.
Din punct de vedere emoțional, stările copilului trec prin extreme, de la autoritar, la emotiv și
rușinos. La această vârstă începe să se dezvolte sentimentul de nesiguranță.
Copiii încep să vorbească despre propriile emoții între 2 și 4 ani. Acum identifică și diferențiază
expresiile faciale ale emoțiilor de bază ( furie, tristețe, fricăși bucurie).,, O tendință interesantă care se
observă la preșcolari este faptul că ei înțeleg mult mai bine cauzele emoțiilor negative decât a celor
pozitive” (Dunn,& Hughes,1998; Fabes et al.,1991).
Este important să învățăm copilul managementul emoțiilor:
• Recunoașterea manifestărilor faciale și comportamentale ale diverselor emoții;
• Exprimarea gândurilor atunci când simte tristețe, furie sau teamă;
• Comunicarea emoțiilor pozitive, dar și emoțiilor negative, pentru a primi ajutor;
• Exprimarea emoțiilor prin desen.
Școala joacă un rol educativ important, dar există lucruri esențiale pentru viitorul copiilor care nu
figurează în programa de învățământ. Curiozitatea, gândirea flexibilă, perseverenţa, determinarea și
disponibilitatea de a-ţi asuma riscuri, sunt obligatorii dacă vrei să ai succes.
Inteligenţa emoţională poate fi educată, şi este bine să începem chiar din primii ani de viaţă ai
copilului. Putem face acest lucru prin:
• modelul de comportament pe care îl oferim ca părinţi, şi prin metodele de educaţie pe care le
folosim;
• înscrierea copilului la diverse ateliere de dezvoltare personală, conduse de persoane avizate;
• prin intermediul jocurilor şi poveştilor special create în acest scop;
Jocurile pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale la copii descrise mai jos vor oferi educatorilor
instrumente simple şi eficiente, şi pot deveni o alternativă mult mai utilă a jocurilor clasice. Ele pot fi
adaptate oricărei vârste, depinde doar de imaginaţia părinţilor și educatorilor.
Cum te simţi astăzi? (activitate pentru identificarea emoţiilor): realizează împreună cu copilul tău o
„carte”, jurnal, sau un poster cu diferite feţe ce exprimă emoţii diverse (lista emoţiilor de bază o aveţi mai
jos). Feţele se pot decupa din reviste, ziare, sau se pot desena şi se lipesc într-un caiet sau pe o coală mare
de hârtie. În timp ce realizaţi acest lucru îl întrebaţi pe copil ce emoţie crede el că reprezintă o faţă sau
alta, şi poate să redea chiar el o emoţie la alegere. Putem lăsa copilul să realizeze, din când în când, în
jurnal, un colaj cu astfel de feţe, în funcţie de cum se simte în acea zi sau în săptămâna ce a trecut.
Acest exerciţiu simplu îi va dezvolta copilului abilitatea de a identifica şi înţelege mai bine stările
emoţionale ale celor din jur, interpretând mai uşor limbajul corpului sau al feţei. De asemenea, se va
obişnui să-şi identifice stările emoţionale prin care trece, şi prin realizarea acestei activităţi creative se va
elibera de emoţiile negative.
Cărţi de joc cu emoţii: Se realizează un pachet de cărţi de joc cu chipuri, decupate din reviste sau
imprimate, ce exprimă diverse emoţii. Se folosesc pentru aceeaşi emoţie (ex. tristeţe) chipuri de copii,
femei, bărbaţi, astfel încât să avem mai multe cărţi de joc ce exprimă acelaşi tip de emoţie. Cărţile de joc
se pot lamina, sau lipi pe cartonaşe, pentru a fi mai rezistente. Cu aceste cărţi putem desfăşura mai multe
activităţi, cum ar fi:
• Să grupăm împreună cu copilul toate cartonaşele ce exprimă acelaşi tip de emoţie;
880
• Să extragem, pe rând, câte un cartonaş din pachet şi să mimăm emoţia extrasă;
• Să extragem o carte de joc şi să povestim o situaţie în care am trăit acea emoţie;
Alcătuim încă un set de cartonaşe ce descriu fiecare câte o situaţie care ar putea provoca diferite
emoţii. Apoi copilul va potrivi cărţile de joc cu emoţii cu cele ce reprezintă situaţiile respective. Exemple
de situaţii:
• Cineva primeşte un cadou
• O persoană fuge de un pericol
• Eşti călcat pe picior sau te loveşti
• Ţi-a căzut îngheţata pe care tocmai ai primit-o
• Turnul de cuburi pe care l-ai construit este dărâmat de un coleg
• Nimeni nu vrea să se joace cu tine la grădiniță
• Primeşti o veste bună
• Eşti lăudat de toţi colegii de grupă pentru o reuşită
• Cineva îţi ia jucăria preferată fără să-ţi ceară voi
Jocurile stimei de sine le arată copiilor că e ok să fie ei înșiși și să se accepte cum sunt.
,,Oglinda”- în care ne stârmbăm cu copiii în oglindă și facem exerciții faciale în timp ce ne
exprimăm emoțiile. Sau “Reporterul”, cu întrebări “Ce-ți place să mănânci dimineața?”, “Ce te face cel
mai fericit? Dar cel mai trist?”.
Jocurile de atenţie sunt pentru mindfulness - pentru atenție focusată (atenția este fixată pe un
anumit obiect și presupune filtrarea informației în exces) și atenție deschisă (imaginea de ansamblu a
mediului în care ești). ,,
,,Un alt punct de vedere” - rugăm copiii să-și imagineze că sunt păianjeni; unde și-ar construi casa,
ce ar mânca? de ce anume s-ar teme?
Jocurile “de rol”, prin care copilul preia controlul asupra unor situații, asupra altor persoane, și se
poate pune în pielea altora sau se poate detașa de emoțiile lui.
,, Ce culoare au emoțiile mele ?”- acest joc sprijină dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului.
Orice culoare poate fi asociată cu una sau mai multe emoții, cu cât copilul este mai mare, cu atât emoțiile
sunt mai nuanțate. Obiectivul jocului este formarea deprinderii de a exprima emoții și dezvoltarea
inteligenței emoționale.
,,Butonul magic al emoțiilor”- este un ajutor pentru noi şi copii în situații de a reacţiona la
frustrare şi îi ajută să găsească modalităţi mai adecvate de exprimare a emoţiilor negative.. El apelează la
simbol, metaforă şi magic, adică se potriveşte felului de a gândi specific copiilor.
,, Dacă aș fi o floare… - are scopul de a-i învăţa pe copii să se exprime cu ajutorul metaforelor. Mai
mult, acest joc ne dă ocazia să cunoștem mai multe despre părerea pe care o au copiiii despre ei înșiși și
despre cei apropiați.
,,Propria mea poveste”- învață să creeze un fir logic al poveștii, să planifice acțiunea, dezvoltându-
și în felul acesta gândirea. Cum copiii se transpun în poveste, ei experimentează fel de fel de emoții, de la
teamă sau îngrijorare până la speranță, curaj și bucurie. Așadar a crea povești este o activitate foarte
potrivită pentru dezvoltarea emoțională a gândirii și a imaginației copilului.
,,Cum merge un om fericit?”- jocul îi ajută pe copii să experimenteze diferite emoții și să învețe să
își controleze propriile trăiri. El contribuie la dezvoltarea emoțională a copiilor, dar este și un prilej de
bună dispoziție. Dacă micuțul are dificultăţi să meargă ca un om care are o stare de spirit bună, este
posibil ca și în viața de zi cu zi să trăiască prea puțin din acea emoție (unor copii le vine foarte greu să
meargă ca nişte oameni fericiţi, în acel moment se opresc şi ies din joc). Dacă copilul refuză să meargă ca
un om care are o stare negativă (furie, tristeţe, etc.), este posibil ca el să se simtă copleşit de acea stare, şi
să se teamă să o experimenteze, pentru ca emoţia să nu pună stăpânire pe el. Copiilor le vine mai ușor să
experimenteze mersul unui om care are aceeași stare de spirit pe care o au ei de obicei. Unui copil care în
majoritatea timpului se simte furios îi va veni foarte ușor să meargă ca un om nervos. De asemenea,
copiilor le vine mai greu să meargă cu o stare de spirit cu care nu sunt obișnuiți (spre exemplu un copil
care este foarte rar furios nu prea va ști cum să meargă atunci când i se cere să se plimbe ca un om
nervos). Prin acest joc, copilul învaţă şi faptul că el poate să aibă acces la o stare de spirit pozitivă, dacă
doreşte acest lucru. Pentru un copil care este în majoritatea timpului trist, doar faptul de a simula starea de
veselie şi încredere în sine îl poate face să se simtă mai bine.
881
,, Recunoaște emoția!”- corpul nostru reacţionează permanent la emoţiile ce ne străbat, chiar
dacă nu suntem conştienţi întotdeauna de ele. Jocul îi ajută pe copii să intre în contact cu propriile
sentimente și să își conștientizeze mai bine reacțiile emoționale.
,,Cursa cu obstacole”- cum stăm cu încrederea în copiii din grupă? Cât de eficient comunicăm unii
cu ceilalți? Jocul de dezvoltare emoţională ne poate ajuta să aflăm răspunsul la aceste întrebări. În plus,
el este o ocazie de a creşte nivelul de încredere între tine şi copii, şi de a comunica mai bine cu ei
Joc de creativitate: ,,Ce s-ar întâmpla dacă….?”- se spune că a fi creativ înseamnă să poți să
privești lumea prin ochii unui copil. Când observă lumea, copiii descoperă mereu lucruri noi și fascinante.
Pentru ei realitatea este într-o continuă schimbare și poate fi văzută mereu din unghiuri noi. Deși toți
copiii sunt creativi, foarte puțini dintre ei ajung adulți creativi. Din cauză că nu sunt încurajați să își
dezvolte creativitatea, ei își pierd această capacitate extraordinară. Dacă prețuiești creativitatea și vrei să
își dezvolte această calitate, trebuie să îi încurajezi să gândească și să se exprime creativ.
,,Cum mă văd eu, cum mă văd ceilalți”- ceea ce credem despre noi înşine este în mare parte
influenţat de părerea celorlalţi despre noi. Copiii cred tot ceea ce spun adulţii despre ei, fie că sunt lucruri
bune sau rele. Drept urmare, unii copii sunt încrezători în forţele proprii şi sunt mulţumiţi de sine, pe când
alţii nu se simt prea bine în pielea lor. Imaginea de sine a copilului îi influenţează încrederea în forţele
proprii şi felul în care relaţionează cu ceilalţi
,,Sfaturi Prețioase”- pentru copii, stăpânirea de sine este o sarcină dificilă, din cauză că emoţiile lor
sunt puternice şi încă nu şi-au format în totalitate autocontrolul. În loc să fim nerealişti, pretinzându-le
copiilor să se poarte întotdeauna așa cum ne dorim, ar fi mult mai util să îi ajutăm în dobândirea auto-
controlului.
,,O inimă plină de culoare”- dacă emoţiile pe care noi şi copiii le trăim zi de zi ar prinde formă şi
culoare, cum crezi că ar arăta ele? Ce emoţii ar ocupa cel mai mare loc în inima copiilor? Care sunt
emoțile pe care le trăieşte cel mai rar? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să construim o hartă a
emoţiilor cu care ne putem ghida în lumea trăirilor interioare a copilului. În inima fiecăruia din noi se
află foarte multe emoţii, pe care le trăim mai des sau mai rar. Dacă fiecare emoţie ar avea o culoare,
inima noastră ar fi plină de culori, care se schimbă mereu. Acest joc este o modalitate foarte simplă de a-ţi
da seama care sunt emoţiile pe care copilul le trăieşte cel mai des (fiind cele pe care el le-a desenat
primele şi care ocupă cel mai mare loc în inimioară). De asemenea, poţi să îţi dai seama care este
proporţia între emoţiile pozitive şi cele negative pe care le trăieşte copilul. În mod normal, toţi copiii
desenează emoţiile pozitive mai mari şi mai în centru față de cele negative.
Joc de creativitate: ,,La fabrica de jucării”- prin felul lor de a gândi, copiii sunt asemeni unor
inventatori: folosesc obiectele într-un mod neobişnuit, transformând în mintea lor însuşirile acestora
pentru a se potrivi jocului lor. De câte ori nu am văzut copii mânuind un cerc pe post de volan sau
alergând călare pe un băţ? În mintea lor realitatea se îmbină cu imaginaţia, astfel încât obiectele din jur,
cu ajutorul fanteziei, se transformă în jucării minunate. Jocul stimulează capacitatea copilului de a folosi
creativitatea într-o sarcină concretă. Sarcina lor este să găsească cât mai multe îmbunătăţiri pe care cei de
la fabrica de jucării să le facă acestui elefănţel, astfel încât să devină o jucărie mai interesantă şi mai
atractivă. Precizează că cei de la fabrică ştiu să facă orice fel de modificări, aşa că nu trebuie să îşi bată
capul cum anume se pot pune în practică ideile lui. Tot ce trebuie să facă este să producă cât mai multe
soluţii.
,,Detectivul emoţiilor”- poate ţi s-a întâmplat să crezi că cineva era trist când de fapt era furios, sau
să ţi se spună că pari supărat când de fapt erai obosit. Acest lucru se întâmplă pentru că, deşi trăim
aceleaşi emoţii, fiecare le exprimăm într-un mod diferit. Încă de la naştere suntem receptivi la emoţiile
celor din jur, însă doar prin observare atentă şi antrenament învăţăm să detectăm cu acurateţe ce simt
ceilalţi. Jocul ne ajută să ne îmbunătăţim capacitatea de a recunoaşte emoţiile celorlalți.
,,Cum se simte iepuraşul Urechilă?”- un joc de dezvoltare emoțională care îl ajută pe copil să
identifice emoţiile celorlalţi, și să înțeleagă de ce apar ele. Cu cât jocul este mai interactiv cu atât
copilului îi va plăcea mai mult. Este potrivit pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 si 6 ani, dar se poate
adapta și pentru vârste mai mari, dacă îmbogățești povestea cu mai multe detalii.
Atitudinea pozitivă și respectul de sine au o legătură puternică pentru copii. Să învățăm copiii să
gândească pozitiv și să aibă încredere în ei. Atenția pe care-o acordăm în fiecare zi copiilor este un
element necesar pentru dezvoltarea lor psihică. Arătându-i că îți pasă de gândurile și sentimentele lui, îi
882
transmitem un mesaj pozitiv. Observând felul în care participă copilul la joc, îţi poţi da seama mai
multe despre viața lui emoțională.
883
Întocmit: prof. înv. primar. MIȘCOLȚI IOANA CRISTINA

„Copilăria este o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei , apoi a școlii, are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului
activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important
ca părinţii să cunoască programul copiilor de la școală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al școlii şi cel al familiei.
Responsabilitatea majoră a acestei realități o au părinții: de părinţi depinde ca elevul ( tânărul şi
adultul de mâine) să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o
dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
Educatia primita in familie vizează ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”.
Principalele aspecte comportamentale urmărite în această perioadă sunt:
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii și continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
vârstei lui.
demnitate.
cel din urmă.
884
Bibliografie:
3.www.desprecopii.com
885
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.inv.preșcolar Miştorică Ancuţa

Scoala Gimnazială, Măgurele, Prahova
G.P.N„Micul Prinţ”
acasă.
BIBLIOGRAFIE
886
CEI 7 ANI DE ACASĂ ŞI GRĂDINIŢA
Profesor învăţământ preşcolar: Mititelu Nicoleta –Liliana

Şcoala Gimnazială Nr. 10 /Grădiniţa cu P.P. Nr. 18 Botoşani
Ce sunt cei 7 ani de acasă ? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
consolideze normele deja deprinse din familie Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care
părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi
educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
ceilalţi.
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este
organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante pentru
copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă, mai exact în familie,
cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul
educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi
care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de
imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile individuale
887
şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să- i
organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat.
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
BabaOarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor,
şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească
despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi
atribuie diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc.
dornici să înveţe, să descopere lumea. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare
cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am
ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi
că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de
ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în
faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a
dorinţelor şi nevoilor.
Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori
reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel
încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi
din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că
cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza
toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei
şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi -
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi
comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de
vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din
însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează dezvoltarea de
mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-
un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca
o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele
unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl
vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte;
pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de
armonie.” (Eugen Heroveanu)
Bibliografie:
888
Educaţia în familie
Prof. Mitrea Aura-Cristina

Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui cumul de factori: ereditate, mediul în care se
dezvoltă şi educaţia pe care o primeşte. Familia joacă,însă, rolul decisiv în dezvoltarea fizică, intelectuală,
morală şi estetică a copilului. Este locul în care copilul devine fiinţă socială, deoarece, în primii ani de
viaţă, familia contribuie la formarea conştiinţei copilului, a caracterului, a voinţei, a personalităţii şi a
responsabilităţii.
Termenul familie provine din latinescul “famulus”( servitori) care, conform Dicţionarului
etimologic al limbii latine, reprezenta “ ansamblul sclavilor şi al servitorilor care trăiau sub acelaşi
acoperiş, iar apoi casa în întregime: pe de o parte stăpânul, pe de alta soţia, copiii şi servitorii” ( Bulgaru,
M, pag. 80). Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnti şi cognati şi să devină sinonimă cu
gens. Prin urmare, familia reprezintă una dintre cele mai vechi şi mai stabile forme de comunitate umană
ce are rolul de a asigura evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.
Familia este un sistem dinamic: membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună, aduc în permanenţă
elemente noi. Cu toate acestea, se consideră că “ instituţia familiei rămâne stabilă”( Băran-Pescaru, pag.
80). În acest context, familia are rolul de a dezvolta aptitudini de bază şi competenţe sociale în primii ani,
familia pregăteşte şi susţine copilul din punct de vedere academic, emotional, comportamental, social şi
financiar. Familia este primul facor educative al copilului oferindu-i acestiua aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale: informaţii despre animale, plante, ocupaţiile oamenilor, obiectele casnice etc. Aici se
dezvolta spiritual de observaţie, memoria si gândirea copiilor. Acestia preiau în mod natural- prin imitaţie
si contagiune- comportamentul părinţilor, disciplina, , climatul de prietenie şi înţelegere. In afara de
acestea, părinţii au nevoie si de o serie de abilităţi: abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază
ale copiilor; abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimul afectiv şi cognitive; abilitatea de a
avea o relaţie empatică cu copilul; abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului;
abilitatae de a pune limite cdopilului; abilitatea de a răsplăti/valorize copilul; abilitatea de a-şi înfrăna
propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în relaţia cu copilul( Killen, pag. 143-159). Părinţii au
responsabilităţi precise în legatură cu procesul de crestere şi de aducare a copilului.
Astfel, Irimescu aducea în prim-plan urmatoarele aspecte: asigurarea subzistenţei şi a educaţiei;
educarea si dirijarea trebuinţelor fiziologice; dezvoltarea limbajului, aptitudinilor, stimularea capacităţii
practice, cognitive, tehnice şi sociale; orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre
societate; transmiterea principalelor scopuri sociale, valori culturale care defines modelul cultural-
normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi sociale;
dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în mod adecvat
sentimentelor altora; controlul libertăţii de comportament.
Nevoile de bază ale copilului în familie sunt: dragoste si securitate; trăirea unor experienţe noi;
nevoia de a fi apreciat si de a-I fi recunoscute capacitaţile; nevoia de responsabilităţi etc.
In consecinţă, familia reprezintă pentru copii mediul social-educativ în care se realizează
socializarea primară.
BIBLIOGRAFIE:
Mitrofan, I., Mitrofan, N. Familia de la A la Z, Mic dictionary al vieţii de familie, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1998
889
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI
Profesor învăţământ primar-Mitrea Vasilica Claudia

Şcoala Gimnazială Râu Alb de Jos
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă,unde îşi petrece o mare parte din timp,unde
devine practic fiinţa socială.
Rolul educaţiei realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază,competenţe sociale în
primii ani,ulterior copiii fiind preluaţi de către şcoală,pentru instruirea didactică.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor.O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură,societate,deprinderile igienice,obişnuinţele de comportament,elevul le datorează educaţiei
primite în familie.Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în
procesul de învăţare.Părinţii trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale şi de spaţiu necesare
studiului,trebuie să-şi ajute copilul din punct de vedere cognitiv.Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament :respectul,politeţea,cinstea,sinceritatea,decenţa în vorbire şi
atitudini,ordinea,cumpătarea,grija faţă de ceea ce îi aparţine.
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experienţe care să-l stimuleze în acţiunea sa de
învăţare.Piaget asemăna copilul cu un cercetător în faţa universului ,având marea şansă de a descoperi
lumea în care există.Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experienţe care adesea pe
el îl sperie,prin faptul că unele par a fi riscante,iar copilul nu conştientizează acest lucru.
Fiecare părinte trebuie să-şi cunoască copilul,dincolo de cuvinte.Empatia este cea care care-l ajută
pe părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor.Empatia are la bază trei elemente:abilitatea de
a diferenţia,identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte persoane,abilitatea de a prelua rolul
altuia din punct de vedere mental şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului.Lipsa de înţelegere ,severitatea,exigenţa prea mare sau ,,dădăceala’’ au efecte
dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă ,mai ales în perioada testelor de evaluare sau
spre sfârşitul semestrului ,când starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta:copiii pot şi trebuie să înveţe,,cum’’ trebuie să-şi pregătească
lecţiile,cum să-şi organizeze munca,timpul,viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor,încât dorindu-le binele ,să le facem
rău.Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.Adesea
părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile pe care le întâmpină acesta datorită
nivelului său de dezvoltare sau a unor condiţii speciale.Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist
şi îşi proiectează asupra lui propriile dorinţe neîmplinite,va avea faţă de copil aşteptări mari,nerealiste sau
negative.Aşteptările părinţilor influenţează conduita acestora faţă de copil.Dacă aşteptările sunt
realiste,ele pot stimula copilul,provocându-l la dezvoltarea acelor trăsaturi pe care părintele le aşteaptă şi
pot fi deci confirmate de evoluţia copilului.Exigenţele prea mici conduc la nedezvoltarea capacităţii de
rezolvare a problemelor şi la iresponsabilitate. În momentul în care aşteptările sunt prea mari ,copilului i
se va dezvolta teama de eşec,pentru că va şti că nu poate ajunge acolo unde doreşte părintele.
Copiii au nevoie de încurajări şi aprecieri.Una din cele mai importante funcţii parentale,este aceea
de a răspunde pozitiv,valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face.Copiii care sunt stimulaţi
adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp.Se observă mai ales la copiii mici că,imediat
ce realizează un lucru ,caută aprecierea părintelui.Totodată,în momentul în care copilul este
încurajat,acesta capătă şi mai multă încredere în sine.
Pentru buna dezvoltare a copilului,pentru formarea unei personalităţi armonioase,căldura căminului
părintesc,afecţiunea părinţilor,înţeleferea familială sunt esenţiale.În creşterea,educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact,de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească
,astfel încât să lucreze disciplinat ,dar cu plăcere,respectându-şi parinţii.Dacaă sunt neascultători sau
greşesc uneori ,să-i pedepsim cu vorba ,să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit,vorbindu-le ca
unor prieteni care ne înţeleg şi pe care-i iubim.Să nu insultăm,să nu lovim copilul care a greşit,el se va
speria,nu ne va mai respecta,iar cu timpul se va îndepărta sufleteşte de noi.
Meseria de părinte este grea.De aceea trebuie să fim buni părinţi,plini de afecţiune,pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului.Adevărata căldură
890
familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii,se preocupă suficient,cu dragoste,dar
şi cu autoritate părintească de copiii lor,pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii,exemple demne
de urmat.
Bibliografie:
Mitrofan,I.,Mitrofan,N., Familia de la A la Z,Mic dicţionar al vieţii de familie,Editura
Ştiinţifică,Bucureşti ,1991
Stănciulescu,E., Sociologia educaţiei familiale,vol.I,Editura Polirom,Iaşi,1998
891
EDUCATIA INCEPE ACASA
MITROI LIZICA
GRADINITA CU P.P.NR.21
acasă.
BIBLIOGRAFIE
892
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.INV.PRIMAR MITU MADALINA

acasă.
BIBLIOGRAFIE
893
Mîțu Simona Petronela

Copilul de mai târziu și adultul de mâine își are punctul de plecare, rădăcinile, în educația primită în
familie. „Cei 7 ani de acasă” este perioada cea mai importantă din viața unui om. Această perioadă este
temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau
deviant. Părinții trebuie să știe că aşa cum își cresc și educă copiii, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe
viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
În sânul familiei se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare
la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. Tot în familie se formează primele deprinderi de viaţă
sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore
ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
Un alt important factor în dezvoltarea copiilor este dragostea părinților. Copilul iubit de părinţi se
simte protejat, îngrijit, are încredere în el și totodată deschidere spre învăţară şi asumarea regulilor de
comportament.
Dragostea familiei are și ea limitele ei. Când această dragoste devine zgomotoasă, manifestată la tot
pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul, aduce după sine o educație greșită, fiindcă aceasta
este o dragoste plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului, ca să-i
totul i se cuvine, că vrea sa stăpânească pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de
caracter, va deveni egoist, lipsit de respect, trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu
mediul social.
Exemple de copii ce devin egoiști, lipsiți de respect, în conflict cu mediul social, întâlnim și în
schițele lui I. L. Caragiale prin „D-l Goe“ și Ionel din „Vizita“.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia în familie trebuie adaptată etapelor de dezvoltare
a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. „La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: „Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos“şi îl
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice"3.
Prin urmare primii șapte ani de educație în sânul familiei sunt foarte importanți, fiindcă de ei
depinde copilul și adultul de mâine. Comportamentul școlarului depinde de cei șapte ani petrecuți cu
familia. Dacă este egoist, fără respect, înseamnă că familia a încurajat un comportament greșit precum
cucoanele târărului Goe. În general copiii se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară și cu toate acestea
există şi copii care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin
neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Aceast comportament este în mare măsură
rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a copiilor în cauză.
3 http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
894
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
În concluzie copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi
pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate, iar acestea își au temelia în „Cei 7 ani de acasă”.
BIBLIOGRAFIE
895
Familia- factor important al educației
AUTOR: MITU VASILICA

SPECIALITATEA: PROFESOR ÎNV. PRIMAR
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GRIGORE MOISIL” NĂVODARI
"Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în
faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor." – A. S. Makarenko
Încă din zorii timpurii ai omenirii educația a fost percepută ca având cea mai covârșitoare
importanță în dezvoltarea omului în particular și a societății în general. Astfel Platon definea educația ca
fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora
care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al
supravegherii publice, iar nu particulare”. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”,
considera că la naștere, natura înzestrează copilul cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, iar
acestea devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o
activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul
„neputând deveni om decât dacă este educat”.
Privită ca fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către
generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate, educația se realizează,
preponderent, în familie și școală. Primul loc în educația copilului îl ocupă părinții. Totul se începe şi se
învaţă mai întâi în familie. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se
trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe
cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale
caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş
mărunt.”[1]
Familia exercită o influentă deosebit de adâncă asupra copiilor. Rolul familiei este foarte important
in dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic, ș.a. Ca prim factor educativ,
familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria si
gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în
procesul de învățare. Părinții trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul
la țnvățătură. Acest ajutor însă trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze tema
copilului. Cu timpul părinții se vor limita la controlarea temei de acasă și a carnetului de note. Deci,
atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu
se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei
expresii „a avea cei 7 ani de-acasă". Un elev fără „cei 7 ani de-acasă" va crea mereu probleme chiar și ca
viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul școlii nici un exemplu sau
sfat negativ, toate acestea influențându-l în afara școlii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la
școală 5-6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinții uită că trebuie să facă
front comun cu profesorii, deoarece și unii și alții nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului,
educarea și îmbogățirea cunoștințelor acestuia.
de comportamentul părinților. Familia trebuie să aibă disciplina ei. Toate problemele vieții se pot rezolva
mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere.
acasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
896
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viată. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani
de-acasă” deoarece copilul iși petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar
membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalți.
[1]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9.
897
ȘCOALA DE ACASĂ
Liceul Teoretic Aurel Lazăr, Oradea

Prof: Mladin Ioana
Peste tot în lume, sistemul de învățământ actual pare să fie învechit. Așa că este normal să ne
gândim și la alte opțiuni și să le punem în balanță cu școala tradițională. Odată ajuns în clasă, copilul este
nevoit să se detașeze de individualitatea sa și să devină unul dintre elevi. La orice materie se cer aceleași
răspunsuri, aceleași idei, uneori, chiar și aceleași haine.
Școala de acasă (homeschooling) este o altă metoda de predare și învățare. Homeschooling-ul
reprezintă o alternativă la „banda rulantă” pe care sunt învățați copiii. Această metodă nu este una
utopică, așa cum s-ar crede. Hai să privim avantajele și dezavantajele sale.
Avantaje
Educația de acasă implică anumite libertăți. Copiii pot alege ce vor să învețe, cât vor, când vor.
Noțiunile de bază sunt necesare, dar nu vor fi impuse de la o vârstă anume, ci când se simte
pregătit. Familia își poate educa copilul conform propriilor convingeri și valori, într-un mediu care nu
intra în contradicție cu acestea. O altă libertate este cea fizică. Atât copiii, cât și părinții, nu mai sunt
constrânși de orarul școlii și pot petrece mai mult timp împreună. Astfel, familia poate planifica în orice
moment ieșiri educative, poate schimba materia oricând etc. Nu numai că cei mici vor avea parte de
o experiență noua de învățare, dar aceste abateri de la program vor îmbunătăți și calitatea vieții de
familie. Și, dacă tot vorbim de libertatea fizică, putem aborda și trezitul de dimineață. Nimănui nu îi
place să se trezească „cu noaptea-n cap”, cu atât mai puțin copiilor. Școala de acasă le permite să doarmă
relaxat, fără frica zilei următoare, fără teama că, din minut în minut, alarma de la ceas le va zăngăni în
cap.
Homeschooling-ul mai oferă și o libertate emoțională. Prejudecăți, copii agresivi, competitivitate,
presiunea grupurilor, toate acestea pot fi întâlnite pe holurile școlii. Stima de sine a copiilor scade, iar
învățatul ocupă locul doi, în favoarea unui „look” mai acceptabil din punct de vedere social. Copiii care
învață acasă nu mai au această nevoie de a fi incluși, nu le mai este teamă de ridicol și gândesc ce vor, nu
ce li se impune.
Dezavantaje
În ceea ce privește școlarizarea de acasă, de obicei, dezavantajele sunt reprezentate prin costuri, fie
ele de timp, de bani, de emoții. Din punctul de vedere al timpului, este destul de complicat să înveți în
afara școlii tradiționale. În primul rând, trebuie să știi care este programa școlară. Ce anume li se cere
copiilor să învețe? Trebuie să îți faci loc în programul tău pentru a învăța și tu, la rândul tău. În al doilea
rând, părinții sunt plecați de dimineața până seara la serviciu, așa că faptul că poți să înveți „când vrei”
este o chestiune limitată. Iar când un părinte singur decide să își învete copilul de acasă, lucrurile devin cu
mult mai complicate. O soluție ar fi apelarea la un meditator, dar acest lucru înseamnă că… Vei avea
cheltuieli suplimentare. Bun, să zicem că nu apelezi la un meditator și nu ești singur în aventura de
homeschooling. Tot va trebui ca unul dintre părinți să renunțe la serviciu. Astfel, veniturile familiei vor fi
substanțial mai mici. Chiar dacă manualele se găsesc în bibliotecile gratuite, cu un singur salariu tot va fi
mai dificil. Apoi, odată ce ai decis să rămâi cu micuțul tău acasă, trebuie sa conștientizezi că veți sta
împreuna cam toată ziua. Dacă ți se pare că va fi obositor sau crezi că nu te vei simți bine să stai atâta
timp cu cel mic, atunci școala de acasă nu e potrivită pentru tine.
O altă problemă ar fi cea a socializării. Ați putea să mă contraziceți – există o mulțime de centre și
cluburi de activități, unde copiii își pot face prieteni. Corect, însă, la școală, elevii stau mai mult de o
oră/două împreună. Experiențele prin care trec îi formează ca indivizi și îi apropie. De asemenea, dacă ai
un copil mai timid, nu este o decizie bună să îl reții acasă deoarece, în viitor, îi va fi greu să se integreze
în vreo colectivitate.
În Romania școala de acasă este un program contestat și poate fi posibil doar în cazurile medicale
foarte serioase în care copilul nu se poate deplasa. Pentru cei care pur și simplu doresc să renunte la
sistemul tradițional, există o „portiță”, în ceea ce privește reglementarea educației – „școala-umbrelă” din
străinătate. „Școala-umbrelă” este o instituție particulară, care primește înscrieri ale elevilor educați acasă
contra unei taxe anuale. Copilul înscris la o „școală-umbrelă” este considerat de stat ca fiind școlarizat
898
legal și poate fi oricând reintegrat în învățământul public sau privat, după o testare a cunoștințelor. În
plus, acest tip de școli eliberează foi matricole și alte documente școlare necesare.
În cele din urmă, consider că părinții trebuie să pună în balanță aceste avantaje și dezavantaje ale
homeschooling-ului înainte de a lua o decizie în acest sens.
899
Prof. înv. primar MOCAN ELENA- CLAUDIA

Şc. Gimn. ,,Avram Iancu”, Turda, jud. Cluj
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu
ceilalţi.
acasă.
Comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură!
Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin
gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţiţări etc. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca
să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar
mai ales să se joace din plin.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
900
901
Formăm împreună ......cei 7 ani…de-acasă!
Școala Gimnazială Borăscu

Prof. înv. preșcolar: Mocanu Carmen - Veronica
Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat
copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe
copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult
efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre
surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un
părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza
erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre
el?”).
Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că
ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere
să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei
colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să
fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că
ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu
i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
care să refuze să mai comunice pe această temă.
În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti
ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca
unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună
ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat Fiecare moment poate fi un prilej din care
copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a
cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare.
902
Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
903
Cei 7 ani de acasă
Școala Gimnazială, nr. 1, Negomir

Prof. înv. primar: Mocanu Dorin Silviu
acasă. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
copilăriei. Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Este adevarat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de
proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
familie.
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. A fi bine-crescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii.
904
905
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – OGLINA EDUCAȚIEI UNUI OM
P.Î.P. MOCANU ELENA – GABRIELA

SCOALA GIMNAZIALĂ NR.1, PERIENI, JUD. VASLUI
Deseori ne gândim că un om nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-
ori reguli de politeţe, în special. Aceasta expresie defineşte însa tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
Astfel, normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim
la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului
copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi
cu adulţii.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă.
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la
2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem
toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe
ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să le dezvoltăm mai mult capacitatea de
familie, să vorbească la telefon. Îl încurajăm să se exprime, să termine ce are de spus şi nu îi facem
906
Deci, educaţia nu consta numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală.
Educaţia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Am
putea sintetiza cele afirmate prin câteva reguli:
Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
Stabileşte şi impune şi limite în comportamentul copilului!
Comunică cât mai mult cu el- comunicarea este secretul unei relații puternice între copii și
părinți; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educatia lui pe arta
conversaţiei!
Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
Lasă-l să se bucure de copilărie- nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi
Invaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
Invaţă-l să spună mereu adevărul!Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
tine! Copilul imităceea ce vede şi aude în jurul lui!
Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău!Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări
etc.
907
ROLUL FAMILIEI ÎN ASIGURAREA CELOR ”7 ANI DE ACASĂ” AI
COPILULUI
Profesor pentru învățământul primar,Mocanu Ileana

Școala Gimnazială „Emil Atanasiu” Garoafa-Vrancea
Familia reprezintă unul dintre principalii factori implicați în creșterea și educarea copilului.
Componența acesteia și climatul familial în care se dezvoltă copilul, vor influența viitoarele rezultate
școlare ale acestuia și, implicit, încrederea în sine. Toți părinții doresc să-și vadă copiii bine educați și
bine pregătiți pentru viața profesională. Mulți dintre aceștia abandonează lupta, unii o fac cu ignoranță,
unii din lipsă de răspundere, alții din imposibilitatea de a-și juca rolul până la capăt din diverse motive.
Factorii familiali care influențează categoric evoluția școlară a elevilor sunt:
• familii dezorganizate, unde interesul și preocuparea pentru educația copilului sunt aproape
absente, situație în care apare eșecul școlar;
• statutul socio-economic al părinților: pentru a evolua corespunzător în procesul instructiv-
educativ, elevul necesită:
- hrană corespunzătoare (alimente bogate în glucide, proteine, carbohidrați);
- locuință dotată adecvat (mobilier, temperatură optimă, ordine și curățenie);
- program zilnic rațional, în funcție de vârsta copilului;
- asistență medico-sanitară la nivelul secolului în care trăim;
- materiale și instrumente care să-i permită accesul la informație (manuale, dicționare, atlase,
calculator etc.).
• nivelul cultural scăzut al familiei; copilul trebuie să fie sprijinit atât în achiziționarea și
aprofundarea cunoștințelor, cât și în formarea unei personalități puternice și armonioase, iar relația
familiei cu școala trebuie să fie permanentă și constructivă. Atât părinții intoleranți, indiferenți, cât și cei
hiperprotectivi, reprezintă „piedici” în conturarea și dezvoltarea unei personalități de învingător, capabilă
să depășească obstacole și să obțină succese.
• atmosfera și climatul educativ oferit de familie: pentru a se putea forma și dezvolta armonios,
un copil are nevoie de iubirea părinților, de înțelegere și o atmosferă liniștită, protectoare în grupul
familial din care face parte. Neînțelegerile dintre părinți, violența verbală, fizică și psihică, manifestările
deviante, la care copilul este spectator, produc un puternic și negativ impact emoțional care vor influența
evoluția ulterioară a copilului.
• influențele din familia extinsă sau cele extrafamiliale: în evoluția sa, copilul nu este numai
sub influența părinților, ci și a altor membri ai familiei extinse (bunici, mătuși), care pot aplica o educație
care vine în contradicție cu cea promovată de părinți. Grupul de prieteni este un alt factor ce influențează
evoluția elevului și unul care nu trebuie tratat cu indiferență.
Trebuie să se înțeleagă faptul că în sânul familiei copilul își însușește primele elemente necesare
dezvoltării personale din punct de vedere educativ. Învățământul primar nu face altceva decât să continue
la un alt nivel și într-un cadru autorizat ceea ce elevii au început să învețe acasă.
Regulile explicite ale educației se învață doar dacă familia își propune acest lucru, însă de cele mai
multe ori, părinții așteaptă ca elevii să meargă la școală și astfel ei se debarasează de orice
responsabilitate ulterioară a evoluției copilului. Cea mai importanță caracteristică este reprezentată de
atitudinea părinților care se transmite copilului spontan și rapid. Copilul percepe atitudinile părinților și le
asimilează nemijlocit.
De aceea, de foarte multe ori, le este dificil învățătorilor să dezvețe anumiți elevi de unele obiceiuri,
să-i deprindă cu altele, pozitive, și să le formeze o conduită de succes. Acest lucru se întâmplă deoarece
acasă părinții nu canalizează activitatea copilului în aceeași direcție, acest lucru datorându-se reacțiilor
diferite și distorsionate ale acestora în raport cu actul învățării.
BIBLIOGRAFIE
• Crețu, Tinca, (2001), Psihologie generală, Ed. Credis, București;
• Paraschiva, Alina-Maria, (2006), Psihologia Educației, Ed. Asa, București;
• Sălăvăstru, Dorina, (2005), Psihologia educației, Ed. Polirom, Iași;
908
,,Rolurile parentale şi importanţa lor în construcţia celor 7 ani...de acasă”
Educatoare Mocanu Ioana

Şcoala Gimnazială ,,DR.AL.Şafran”- Bacău
Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.24
Construcţia celor ,,7 ani de acasă” este un proces îndelungat,proces în care avem nevoie de
parteneri.Atunci când construim împreună,educatori şi părinţi deopotrivă, trebuie să fim conştienţi de
importanţa fiecăruia dintre noi în dezvoltarea armonioasă a copilului.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii propriului copil.Unde şi când se termină rolul de
educator al părinţilor?Când învăţăm,când relaţionăm,când iubim?Avem de învăţat de la copilul
nostru?Când putem spune,,iartă-mă”!, ,,am greşit”?Ştim oare totul despre copilul nostru?
Primele relaţii ale copilului sunt acelea pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază.Comportamentul copilului este astfel condiţionat de comportamentul,stilul de relaţionare
al adultului care îl îngrijeşte.Această spirală relaţională defineşte modul de raportare al copilului la lumea
exterioară şi îl ajută totodată să integreze experienţele,să exploreze,să înveţe.
Părinţii sunt primii educatori al copilului întrucât:
*ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
*familia este modelul pe care copilul îl imită preponderent;
*comunicarea între membrii familiei influenţează decisiv dezvoltarea copilului,formarea
personalităţii sale.
Modul în care fiecare părinte înţelege şi îşi poate asuma rolul de părinte,mamă sau tată,depinde de
foarte mulţi factori:
-factori culturali,suportul familiei extinse sau suportul social,condiţiile economice ale familiei;
-tipul de relaţie(modele de interacţiune)a părinţilor copilului cu proprii lor părinţi,care pot
determina calitatea relaţiei cu propriul copil;
-dimensiunea familiei...etc.
Viaţa copilului acasă,alături de părinţii săi,toate activităţile pe care le desfăşoară
împreună,consolidează anumite deprinderi,abilităţi ce contribuie la autonomia copilului,convieţuirea
socială,sănătatea,igiena şi protecţia lui.Totodată,îi oferă copilului posibilitatea de a se defini pe sine prin
jocul comparaţiilor,al imitaţiilor.Familia are un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea personalităţii
copilului.De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă a
copilului,dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective.
909
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
Prof. Mocanu Irina Laura
Școala Gimnazială ”Gh. Munteanu”, Galați
conduita se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Școala și alte medii
educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-
a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine
evident abia când copiii sunt adulţi.
(cu lux de amănunte).
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani). Munca
împreună gogoși/plăcinte”), este de mare folos.
la școală. Educașia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
ceilalți.
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca
regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
910
Prof.inv.preșc. Mocanu Loredana Maria

Grădinița ,,Căsuța cu povești” -Orăștie
copilului.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Obisnuindu-l de mic cu bunele maniere
,acestea sunt cheia catre succesul lui social.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădinița sau școală, copilul trebuie
invățat să inteleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părinții sau educatorii.
urmă.
• Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca.
911
Prof.ȋnv.primar,Moceanu Ioana
Școala Gimnazială Bonțida,Jud.Cluj
“Cei șapte ani de acasă " este o expresie care exprimă educația unei persoane. Spunem despre
cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i
trata pe cei din jurul său.
Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei
care trăiesc în societate.
În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor.
Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care
sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs.
Peste învățăturile primite de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza
însă este făcută în sânul familiei. La fel cum copilul învață de la părinți cum să mănânce sau să-și
întrețină organismul, la fel învață și normele sociale acceptate.
În al doilea rând, această expresie se referă la anii care se vor oglindi în purtarea copilului în
societate. Dacă acesta vorbește urât cu semenii săi, îi jignește, sau, mai rău, îi agresează, interlocutorul,
sau după caz, victima, va spune despre un respectiv individ că îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Respectiva
persoană va fi apoi evitată, sau, în cazuri extreme, exclusă din cercul social în care activa.
Acești ani sunt esențiali în dezvoltarea normală a unui individ în societate. Asta deoarece educația
primită acasă reprezintă fundamentul caracterului său. Dacă baza lipsește, următoarele noțiuni pe care le
vor introduce , educatorii , învățătorii sau profesorii nu vor avea pe ce să se sprijine, iar persoana în cauză
va întâmpina o serie de dificultăți în societate.
Viața dovedește că o educație bună și sănătoasă, cȃt și capacitatea de a te comporta cu oamenii
asigură jumătate din succes.
Dacă “ziua bună se cunoaște de dimineață” tot atunci ȋncep să se contureze și cerințele unui
comportament civilizat.
Politețea e necesară ȋn toate ceasurile vieții noastre. Ea trebuie să vină,ȋn primul rȃnd dinăuntru
nostru, acel dinăuntru moral ,unde de fapt se constituie ,se alcătuiește adevarata politețe, căruia poporul
nostru ȋi spune “buna cuviință” ori “bun -simț”,și care exprimă de fapt respectul față de omul de lȃngă
tine,față de oameni ȋn general fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană.
Ce-ar fi deci,să ȋncercăm ȋmpreună,educatori,părinți,elevi,să fim cȃt mai politicoși ȋn fiecare din
ȋmprejurările existenței noastre cotidiene?
Bibliografie:
Sanda Faur,Politețea la toate orele zilei,București,Editura Ceres,2000
Eugenia Șincan,Școala și familia,Craiova,Editura G.C.Alexandru,2004
912
EDUCAŢIA COPIILOR ŞI ROLUL FAMILIEI
Prof. inv. primar Mocioi Victoria Simona

Şcoala Gimnazială„Alexandru Ştefulescu”
Tg.-Jiu, Gorj
Familia este o instituţie cu multiple funcţii de natură biologică, economică, juridică şi

educativă.Maria Voinea considera că „familia este o forma complexă de relații biologice, sociale,
materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social, ea se
dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta"
Membrii familiei oferă prin însăşi existenţa lor anumite modele comportamentale ce vor fi
asimilate în mod spontan, prin imitaţie, de către copii. Preocuparea fundamentală a părinţiilor
responsabili este aceea de a asigura copiilor un viitor cat mai fericit posibil. De aici şi atenţia pe care o
acordă educaţiei sau bunei creşteri, înţeleasă, în general, ca o influenţare sistematică şi constantă a
conştiinţei copilului în devenire.
Unii părinţi formulează pretenţii exagerate nerealizabile, faţă de copil (depăşirea capacităţilor sale
de împlinire), şi exercită asupra acestuia o presiune greu suportabilă. Pretenţia lor este aceea că tot ce face
copilul, în orice tip de activitate să se subordoneze unui nivel de performantă maximă .
După opinia lor, acesta trebuie sa facă numai ceea ce i se cere şi i se permite. Lui i este interzisă
orice iniţiativă, orice manifestare spontană. Părinţii nu-i permit sa devină independent, îl ţin „în frâu”
pentru a nu se i se întâmpla ceva rău . Procedând astfel, ei inhibă gândirea independentă şi creativă a
copilului. Astfel de părinţi comunică foarte puţin cu copilul, impunându-i totul şi rezumându-se în a-l
certa pentru ceea ce n-a făcut „cum i s-a cerut”.
Sunt şi părinţi care manifestă mult mai multă înţelegere şi toleranţă fată de copil şi de problemele
sale.
Copilul este privit în devenire, fiind mic, având nevoie de îngrijire, sprijin şi îndrumare în etapele
ulterioare, trebuind să i se acorde din ce în ce mai multă încredere şi independentă în capacităţile sale de
a se descurca.
Plecând de la o asemenea înţelegere a lucrurilor, raporturile care se stabilesc între părinţi şi copii
sunt, în general, mai calde, mai apropiate, mai echilibrate. Astfel copii îşi vor dezvolta independenta în
gândire şi acţiune a spiritului critic, a iniţiativei, sârguinţei, responsabilităţii şi opţiunilor personale.
În viața de familie, copilul devine o problemă atunci când apar aspecte nedorite în comportament.
Copilului nu-i e suficient să-i pui în faţă mâncare, să-l îmbraci cu ce-şi doreşte, chiar dacă nu i se
potriveşte vârstei, să-i dai bani, uneori peste măsură.
Îi trebuie sa i se ceară, sa i se stabilească nişte restricţii de comun acord, sa fie urmărit din umbră.
Sunt copii ce vin la scoală foarte obosiţi deoarece nu au un program organizat şi normal pentru
vârsta lor, folosind prea mult calculatorul.
Minciuna, la început în proporţie mică, iertată, necorectat aspectul cu tact şi diplomaţie , poate
transforma copilul într-un mic tiran pentru părinţi. Teama de pedeapsa, privarea de anumite dorinţe duc,
de multe ori copilul la ascunderea adevărului, la modificarea lui. Cu timpul devine obişnuinţă diminuând
negativ caracterul copilului.
În societatea zilelor noastre, ne confruntăm, din păcate, cu diferite forme de violentă(izbucniri de
moment), manifestate prin vorbe sau fapte, prin constrângeri brutale cu încălcarea principiilor morale prin
folosirea forţei fizice.
Ne confruntăm din păcate şi în scoală cu forme de violență, fără îndoială cu consecinţe mai puţin
grave, când unul sau altul dintre copii caută sa rezolve unele dispute minore prin agresivitate, prin
violenţă. Cauzele sunt numeroase, amintim doar câteva: familii numeroase dezorganizate, lipsuri
materiale, autoritatea exagerată a părinţilor, anturajul cu prieteni, strada şi vârsta critica, mijloace de
informare nepotrivite vârstei lor, neînţelegerile dintre părinţi; conflictele dintre adulţi, generate de
consumul de alcool în cantităţi prea mari, ce duc la certuri deschise , la scene de violenta şi chiar la
agresiuni fizice.
Copilul care este martor al conflictului se simte dezamăgit, înşelat de către adulţi, nu poate cunoaşte
încrederea totală, nici bucuria întreagă. Cu timpul copilul se retrage într-o carapace de indiferenţă şi evită
913
să dezvăluie adâncimea rănirii, devenind astfel violent. Voi enumera astfel câteva mijloace pentru
prevenirea şi combaterea violentei : analiza comportamentului copilului, folosirea unui limbaj adecvat,
calm, liniştit; evitarea jignirii copiilor în faţa celorlalţi; renunţarea la duritate a părinţilor.
Educaţia nu poate fi amânată:„Lasă că o să mai crească şi o să înveţe ce e bine şi ce e rău”.
Copilul trebuie învăţat cum să facă , iar dacă a greşit i se arată unde, cum şi de ce a greşit, prin
metode ca discuţia etică, îndemnul, rugămintea, lauda şi încurajarea.
Comunicarea permanentă bazată pe încredere, prietenie, sinceritate, duce la corectarea
comportamentului copilului, la adaptarea lui, la situaţiile imprevizibile pe care i le oferă viaţa.
Formele educative trebuie să fie simple, diverse, pentru a forma copii calmi într-o viață zbuciumată.
Trăim o viaţă frământată, stresantă, dar trebuie să ne adaptăm şi sa recunoaştem că nu există
familie în care să nu existe nici o problemă.
Pentru a preîntâmpina aspecte nedorite în comportamentul copiilor trebuie să-i cunoaşteţi şi să-i
înţelegeţi foarte bine, să aveţi timp şi pentru ei şi să nu uitaţi că şcoala este un partener al familiei în
educarea copilului, un sprijin real în educarea, creşterea şi formarea personalităţii copilului.
Educația pornește de la ideea că vârstele mici constituie baza dezvoltarii personalitățtii și că pentru
reușita educațională a copilului, familia, instituțiile educationale și comunitatea sunt răspunzătoare de
realizarea obiectivelor educaționale.
Procedând cu tact şi respectând drepturile copilului, tratând cu consideraţie şi înţelegere, vom
modela şi personalităţi de care nu numai noi părinţii şi educatorii vom fi mândri, ci şi ei şi societatea în
care se vor integra cu succes.
Bibliografie:
Maria Voinea, "Familia si evolutia sa istorica", Ed. stiintifica si Enciclopedica, Buc.1978, p.5
http://www.ftk.ro/pagina-parintilor
914
PROF. MOCOFAN SIMONA ANDREEA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 20
DROBETA TURNU SEVERIN
acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
Potrivit psihologilor educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este
tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această
vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. De la
3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este
conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului
său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia
pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
915
Copilul- oglinda părinţilor
Modoianu Nadia-Lăcrimioara
Grădiniţa „Dumbrava Minunată” Reşiţa
Jud. Caraş-Severin
MOTTO: „Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare
măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”
Din Child’s Appeal
Schimbări în potenţialul educativ al familiei s-au produs continuu, în funcţie de schimbările
economice, culturale, politice şi sociale. Familia contemporană cunoaşte schimbări importante, uneori
dramatice, ce influenţează în mare măsură dezvoltarea echilibrată şi pozitivă a copilului. Însă, indiferent
de aceste schimbări, părinţii trebuie să conştientize importanţa pe care o au în educaţia copiilor, îndeosebi
în primii ani de viaţă.
În perioada preşcolară nu se poate vorbi de un copil că nu are maniere. Tocmai acum se pun bazele
unei educaţii sănătoase, de care va depinde ulterior adaptarea copilului în societate. Un copil educat din
punct de vedere al normativităţii sociale, al respectului faţă de ceilalţi se va adapta şi va evolua pozitiv în
anii şcolarităţii.
Colaborarea familiei cu grădiniţa este foarte importantă. Fără sprijinul activ al părinţilor, grădiniţa
nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii. Părinţii trebuie să
cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie
convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că
societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
La ora actuală se organizează foarte multe dezbateri despre cum să-ţi educi copilul. Din literatura de
specialitate am ales următoarele reguli pe care specialiştii le consideră esenţiale.
1. Să-ţi iubeşti copilul.
Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să nu-l descurajezi, să
nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.
2. Să-ţi protejezi copilul.
Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese.
3. Să fii bun exemplu pentru copilul tău.
Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste
şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască în cinste, adevăr, cu respectul bunurilor,
convingerilor şi al sentimentelor altora.
4. Să te joci cu copilul tău.
Să te joci cu copilul tău jocurile lui, să le iei în serios, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
5. Să lucrezi cu copilul tău.
Să obişnuieşti copilul să participe la treburile zilnice din gospodărie.
6. Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă.
Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul să acumuleze experienţe proprii, chiar dacă sunt legate de
anumite riscuri.
7. Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane.
Să înfăţişezi copilului posibilităţile extraordinare de desfăşurare ale omului în conformitate cu
talentul pe care îl are, dar, în acelaşi timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite limite în
faptele sale, chiar şi în familie, faţă de părinţi.
8. Să-l înveţi să fie ascultător.
Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acţiunile sale să nu genereze
suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii.
9. Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate
şi propriei experienţe.
10. Să-i ofei copilului trăiri cu valoare de amintire ( călătorii, excursii, vacanţe, serbări de
familie, manifestări sportive)
916
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi
de înclinaţia de a imita a copilului, se adresa părinţilor:
„Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite.”
Bibliografie: Revista înv. preşc. 3-4/ 2005
917
,,EDUCAȚIA ÎNCEPE DE ACASĂ,,
PROF. MODREA MIHAELA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 20
DROBETA TURNU SEVERIN
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un
regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină. În
băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de
vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi,
unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Educaţia este un
proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din
viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului. De ce să se
încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de deprinderi elementare pe
care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ
uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin
purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie
este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar. În
afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte
etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea
făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
918
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI IN FAMILIE
Profesor învăţământ preşcolar MOGÎLDEA MIHAELA

Gradiniţa cu program prelungit nr. 11 Iaşi
Familia este unul din cele mai importante elemente sau, mai bine spus, sisteme care contribuie la
dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. Părinţii furnizează „zestrea genetică”, iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice,
emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre
cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele
sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul familial.
Rolul familiei este foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, din punct de vedere
fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial şi spiritual-estetic.
 În cea ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului:
• familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana, îmbrăcămintea, trebuie să îl ferească de
pericole, să îi asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare, odihnă, mişcare şi să îi supravegheze
şi întreţină starea de sănătate optimă.
• familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza
primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul,
soarele) pentru bunăstarea organismului.
• familia trebuie să se preocupe de dezvoltarea capacităţii motrice a copilului, prin asigurarea unor
activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber. Dezvoltarea motricităţii şi coordonării mişcărilor are
un rol important şi în dezvoltarea activă a emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare,
adaptare şi emancipare relativă.
• familia are grijă să adapteze toţi factorii sus-menţionaţi la nevoile specifice ale diferitelor faze de
dezvoltare, la vârsta şi solicitările specifice fiecărei etape şi activităţi.
 În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului:
• familia este în primul rând mediul în care işi însuşeşte limbajul.Volumul, precizia vocabularului şi
corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi şi de restul familiei în această
direcţie.
• ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului şi aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte, mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile
oamenilor etc.).
• familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea trebuie să
le dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii trebuie să încerce să explice copiilor
sensul unor fenomene şi obiecte, pentru a le putea înţelege.
 Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului:
• familie constituie, de asemenea prima lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar
trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează
ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de
reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile.
• în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât
reuşita lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.
În viziunea lui Daniel Goleman, autorul cărţii “Inteligenţa emoţională”, cele mai inadecvate tipare
emoţionale pe care le utilizează părinţii şi ulterior, prin extensie, educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt
următoarele:
• Ignorarea tuturor sentimentelor – părinţii/educatorii tratează supărarea emoţională a
copilului ca pe un lucru neînsemnat sau enervant, peste care de-abia aşteaptă să treacă; ei nu
folosesc aceste momente ca pe o şansă de apropiere faţă de copil, astfel încât să-l ajute să asimileze lecţii
de competenţă emoţională.
• Indulgenţa exagerată – părinţii observă reacţiile emoţionale ale copilului, însă
consideră că este indiferent cum depăşeşte copilul furtuna emoţională.Ca şi cei care ignoră
sentimentele copilului, aceşti părinţi rareori încearcă să îi prezinte copilului o alternativă de reacţie
919
emoţională şi să îi arate unde greşeşte, dacă este cazul. Ei se străduiesc să calmeze toate supărările şi vor
folosi tocmelile sau mita pentru a-i impiedica pe copii să fie trişti sau supăraţi. Uneori, dacă cele două
mijloace de mai sus nu au efect, intervin cu ajutorul corecţiei fizice, aceasta fiind, în anumite cazuri, cea
mai la îndemână.
• Manifestarea dispreţului, lipsa de respect faţă de sentimentele copilului. Părinţii care
fac apel la această metodă de „educaţie” fac parte, de obicei, din categoria celor care veşnic nu sunt
de acord cu ce se întamplă, care sunt aspri atât în comentarii cât şi în pedepse. Ei pot să interzică chiar
orice manifestare a supărării copilului şi să pedepsească şi cel mai mic semn de irascibilitate.
 Pentru educaţie morală şi formarea caracterului:
• familia este de asemenea, primul mediu în care copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi
formează cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea,
decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea
acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru copil.Părinţii ar trebui să le spună
copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente
şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.
• ceea ce învaţă în familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului
său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun
coleg şi prieten.
 Educaţia estetico-artistica şi înţelegerea valenţelor spirituale ale
umanităţii trebuie să vină în completarea celorlalte tipuri de educaţie, pentru a stimula creativitatea
copilului şi a-l ajuta să treacă de la o înţelegere a lumii axată pe propriile nevoi şi plăceri la o înţelegere
mai completă a lumii, a universului şi a resorturilor profunde care guvernează viaţa, în anasamblul ei şi
societatea umană.Părinţii ar trebui să fie aceia care realizează primul contact al copilului cu o viziune
asupra sensului vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale,
tradiţii, obiceiuri etc.), cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică
sau ştiinţifică. Şi, la fel ca şi până acum, problema constă în nivelul cultural şi de înţelegere al părinţilor
faţă de importanţa acestor aspecte în formarea copilului şi stimularea dezvoltării creativităţii şi a
inteligenţei spirituale.
Aşa cum am arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu
numai în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă.
Există mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi,
din nefericire, nu toate familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil. Dacă
între membrii unei familii nu există relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, dacă membrii familiei
(nucleare sau lărgite) nu trăiesc în armonie, nu duc o viaţă cinstită, onestă, dacă opiniile celor doi părinţi,
şi ale celorlalte persoane care au în grijă copilul, referitoare la educaţia copilului nu sunt convergente,
dacă unul sau ambii părinţi nu constituie un bun exemplu, dezvoltarea copilului are de suferit. Lipsa
interesului sau concepţiile învechite despre modul de educaţie al copiilor, lipsa sau excesul de autoritate,
lipsa dragostei sau a manifestării corecte a afecţiunii faţă de copil, fenomenele de violenţă în familie,
situaţiile conflictuale, divorţurile din ce în ce mai frecvente şi multe alte disfuncţii apărute în cadrul
familial pot duce la apariţia unor probleme în dezvoltarea copilului şi constituie una din cauzele incidenţei
crescute a îmbolnăvirilor şi accidentelor în rândul copiilor. Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne,
atât datorită presiunilor economice, evoluţiei tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din
ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând
apoi, uneori în întregime, această responsabilitate sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.
920
– PIATRA DE TEMELIEI A FORMĂRII CA OM
PROF. Anca Mogoș - Colegiul Național ,,RADU NEGRU”, FĂGĂRAȘ
Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. Confucius

Educația ne-a făcut ceea ce suntem. Claude Adrien Helvetius
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate și a
devenirii sale ca om. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc ,,cei șapte ani de acasă”.
Vorbind despre ,,cei șapte ani de acasă”, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are ,,cei șapte ani de acasă” ne raportăm la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Conduita civilizată este piatra de temelie în educația comportamentului civilizat, un instrument
important de educare pe drumul vieții, poate cel mai important... Aceasta, însoțită de politețe, nu se poate
învăța ca o poezie, sau numai după un anumit ,,cod”. Niciun cod din lume nu poate cuprinde
complexitatea relațiilor dintre oameni, viața reală, cea de zi cu zi, oferind neîncetat noi situații ,,de
soluționat”.
Tocmai de aceea, consider că înțelepciunea și complexitatea ființei umane se dobândesc și se
construiesc în timp, pe îndelete, cu răbdare, dar au nevoie de rădăcini puternice pentru a fi susținute și
determinate să se dezvolte armonios.
Bazele formării individului se pun încă din primii ani de viață. Familia, în primul rând, este cea care
asigură climatul necesar educării copilului, un climat în care trebuie să domnească armonia, dragostea, o
atitudine corectă față de muncă, disciplină, ordine, cinste, adevăr etc.
Copilul va imita comportamentul părinților, va începe să înțeleagă ce e bine și ce e rău, iar ,,cei
șapte ani de acasă” vor deveni fundamentul conduitei lui ca viitor adult și educația primită acum îi va
marca întreaga viață. Rezultatele educației primite în acești ani se vor concretiza în fapte și acțiuni, ca
urmare a unor cerințe venite permanent din partea părinților. Imitația, sfatul, îndemnul, exercițiul se vor
transforma în deprinderi care îl vor însoți pe viitorul adult întreaga viață.
Salutul, politețea, igiena, prietenia, munca, voința, disciplina, ordinea, dragostea, educația artistică
sau grija de natură sunt doar câteva dintre treptele devenirii noastre ca om și sunt pietre de temelie ce se
fixează în ,,epoca de aur” a ,,celor șapte ani de acasă”.
Iată de ce interesul marilor cercetători ai psihologiei omului se îndreaptă astăzi cu precădere spre
studierea vârstei copilăriei ca fiind baza dezvoltării personalității omului adult. Psihologii, și nu numai, au
conștientizat faptul că de felul în care se va realiza educația copilului aflat în prima fază a dezvoltării
depinde viitorul societății de mâine.
De aceea consider că ,,cei șapte ani de acasă” au o importanță capitală asupra dezvoltării umane,
reprezentând ,,piatra de temelie a formării individului ca OM și închei aducând în atenție câteva citate ale
unor cunoscuți gânditori reprezentanți ai unor epoci diverse.
Citate despre educație:
1. Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat. B. F. Skinner
2. Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă
viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Aristotel
3. Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul este dulce. Aristotel
4. Educația este cea mai bună provizie pe care o poți face pentru bătrânețe. Aristotel
5. Educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas. Socrate
6. Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. Confucius
7. Scopul educației este transferul de flacără. Vasile Ghica
8. Nu ești suficient de tânăr pentru a ști tot. Edward A. Murphy
9. Educația ne-a făcut ceea ce suntem. Claude Adrien Helvetius
921
Bibliografie:
Marinescu, Silvia, Rodica Dinescu, Invitație la educație, Editura Carminis, 2007;
Ioan, Emilia, Cei șapte ani de acasă, Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
Cosma, Traian, Mereu politețea!, Editura Didactică și Pedagogică, 2008;
https://1cartepesaptamana.ro/40-de-citate-despre-educatie/
Prof. Mogoș Anca
,,Din suflet, pentru mama!’’
922
IN LUMEA CELOR SAPTE ANI DE ACASA
Prof. inv.prescolar : MOGOS VASILICA

G.P.N. BURDEA
Aceasta sintagma ,,cei sapte ani de acasa” este folosita inca din mosi stramosi pentru a descrie un
copil cu bun simt si cu un comportament civilizat.
Dintre cele trei medii educative, primul si cel ce pune baza formarii personalitatii copilului este
familia. Astfel ca familia are rolul decisiv, inca de la nastere parintii sunt datori sa impuna niste limite
celor mici, apoi cu cresterea in varsta a acestora, ei sunt responsabili cu impunerea de reguli. Acestea sunt
mai bine indeplinite daca sunt dinainte dezbatute si stabilite cu copiii.
Din familie copii sunt invatati sa vorbeasca frumos, folosind cuvintele magice ca (,,te rog frumos”,,,
iarta-ma”, ,,multumesc”), formulele de adresare (,,buna dimineata”, ,,buna ziua”, ,,buna seara”, ,,noapte
buna”, sarutmana” ), sa fie politicosi , civilizati, respectuosi cu persoanele din jur, sa ii ajute si sa ii
sprijine atat pe batrani cat si pe cei de varsta lor (odata cu intrarea in colectivitate).
Termenul folosit ,,cei sapte ani de acasa” porneste de la idea ca mult timp copilul, in loc sa mearga
de mic la gradinita, si-a petrecut copilaria doar in sanul familiei, intrand direct in clasa intai. De aici se
considera ca familia este direct responsabila de formarea unui caracter frumos, de un ins apt pentru
socializare, cu principia solide, corecte si personalitate puternica.
Institutiile scolare nu fac decat sa intareasca acest comportament civilizat al copilului , familia fiind
vazuta ca motorul principal al dezvoltarii corespunzatoare copilului prescolar / scolar, deoarece copii vad
in parinttii lor un adevarat exemplu de urmat. Cei mici invata cel mai mult prin imitatie, de aceea este
necesar ca in familie sa se vorbeasca frumos, fara tipete sau ridicari de ton si sa existe un climat propriu
pentru buna crestere si dezvoltare armonioasa a copiiilor, atat pe plan cognitive cat si afectiv.
Este demult confirmat ca copilul face ceea ce vede, isi insuseste cuvinte pe care le aude, se exprima
conform parintilor. Si la noi in gradinita se observa ca proverbul ,, aschia nu sare departe de trunchi” este
din ce in ce mai frecvent, asta insemnand ca copilul este o copie fidela a parintilor. Facand referire la
propria persona, am lucrat de-a lungul anilor cu copii dezechilibrati, timizi, cu probleme de comportament
si in urma relatarii parintilor, dintre care unii, de multe ori, si in fata mea sau a altor parintii, si-au lovit
copii sau le-au vorbit urat ( folosind si injuraturi) . Asadar am constatat ca degeaba le explic eu copiilor
in cateva ore petrecute cum trebuie sa se poarte, daca acasa in familie ( unde copiii isi petrec o foarte
mare parte din timp) se practica exact contrariu. Tocmai din aceste considerente profesorii (pentru
invatamantul prescolar in special) trebuie sa educe mai intai parintii, si apoi copiii acestora. Aceasta
munca de lamurire dusa cu parintii este cea mai dificila parte din intregul process instructive-educativ din
gradinita.
Daca parintii sunt responsabili de gradul de bun simt al copilului, institutiile scolare precum
gradinitele si scolile nu fac decat sa accentueze / dezabrobe aceste comportamente, datoria lor fiind aceea
de a-i inveta diverse materii care sa ii ofere cunostinte pentru urmarea unei cariere in viata. Se stie ca
timpul este pretios si tocmai din acest motiv, profesorii nu se pot ocupa indeapropape de implementarea
acestor valori ale expresiei ,,cei sapte ani de acasa”.
Insa, din pacate, in societatea noastra nu mai exista tineri care sa posede ,,cei sapte ani d-acasa”,
majoritatea dintre ei manifestand un comportament agresiv, un limbaj neadecvat, un stil de viata
dezordonat si incapabilitate pentru viata sociala,insa trebuie sa avem speranta ca lucrurile se vor schimba
in mai bine, vor urma vremuri bune pentru intraga omenire.
923
„ CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! ”
PROF. INV. PRIMAR SI PRESCOLAR
LUMINITA MOHOREA
Gradinita Nr.1 CIOLPANI-ILFOV
Danion Vasile
Cei 7 ani de acasa sunt piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fi
integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineateles iti poti ordona viata si stilul de viata
alaturi de cei dragi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
acasă.
etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt
din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor
cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei
şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru
modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne
plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii
căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine.
Psihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le
impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă,
atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i
adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, părinţii trebuie să impună un anumit „ritm al
familiei”, pe care toată lumea, inclusive părinţii, trebuie să îl respecte.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne)’’.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Copiii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită copiii de astăzi sunt
Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a
observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine
evident abia când copiii sunt adulţi.
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Nu există handicap pe care
părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica,
devenind modele bune pentru copiii lor.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale copilor şi să le fie încurajate
924
împreună gogoși/plăcinte!”). Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi
psihică, vindecând lenea, egoismul, cultivând astfel deprinderi si aptitudini de folosinta în viata de adult.
Multe se pot spune despre educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, specialistii
sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult si cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul
nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului.
Bibliografie;
925
~EDUCATIA PLEACA DE LA CEI SAPTE ANI DE ACASA~
Prof.Inv.Presc. Mois Marioara Victoria
Scoala Gimnaziala nr.5, Sighetu Marmatiei
Daca procesul de invatamant incepe cu prima zi de scoala,educatia incepe din prima zi de viata a
copilului. Educatia este un proces continuu,care se desfasoara treptat si care trebuie sa tina pasul cu
fiecare etapa de dezvoltare din viata copilului.
”Totul pleaca de la cei sapte ani de acasa!” Aceasta expresie defineste tot bagajul de
cunostinte,deprinderi,comportamente si atitudini acumulate in primii sapte ani de viata petrecuti in sanul
familiei. Aceasta perioada de timp este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare
psihica,deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii,de memorare si de
insusire a diverselor comportamente si atitudini. Copilul este pregatit sa primeasca informatii, de aceea
este important cum sunt transmise aceste informatii,de catre cine si mai ales ce contin aceste informatii.
Se numesc cei sapte ani de acasa deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia,iar membrii ei
au cea mai mare influenta asupra lui. De aceea familia reprezinta factorul primordial si decisiv in educatia
copilului si defineste in buna masura viitorul adult. Familia este nucleul in care copilul se formeaza ca
OM!
Parintii sunt primii educatori din viata copilului,fapt recunoscut in pedagogie inca de la
Comenius,care in prima carte de educatie a copilului,considera ca educatia primita de acesta pana la
varsta de sapte ani, este determinanta pentru dezvoltarea sa ulterioara. Incepand din primii ani de viata,
copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relatie a
copilului cu lumea exterioara este cea cu familia. Aceasta ii ofera copilului primele informatii despre
lumea care-l inconjoara, primele norme si reguli de conduita, dar si climatul socio-afectiv. Acest tip de
relatie este hotaratoare in dezvoltarea personalitatii, nu numai prin faptul ca ea este primordiala si se
mentine pe toata durata vietii, dar si prin faptul ca familia mediaza si conditioneaza comunicarea si
interactiunea cu celelalte componente sociale, in special cu scoala.
Copilul, in primii ani de viata este dependent de parinti, iar acestia nu trebuie sa fie preocupati doar
de latura fizica a ingrijirii lui,ci sa aiba in vedere educatia psiho-sociala, coreland posibilitatile fizice cu
cele psihice. Educatia in familie pune bazele dezvoltarii psihice a copilului, iar educatia sa la nivel psihic
trebuie sa urmareasca pas cu pas evolutia fizica,urmarindu-se concomitent educatia intelectuala, morala in
scopul formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a copilului il au exemplele pozitive
din familie, deoarece la aceasta varsta,rolul exemplului este foarte important. In familie copilul isi face
primele impresii despre lume si viata, despre fenomene din natura si societate. Astfel, prin comunicarea
continua cu membrii familiei, el isi insuseste limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltarii sale psihice. Parintii vor fi atenti la felul cum pronunta copiii cuvintele, le vor corecta
vorbirea,le vor imbogati vocabularul, ii vor invata sa se exprime corect si coerent. Parintii trebuie sa
acorde o mare atentie intrebarilor copiilor,semn sigur al dezvoltarii lor intelectuale, al manifestarii active
a setei de cunoastere,al curiozitatii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. In familie copiii isi insusesc
primele cunostinte,isi formeaza primele reprezentari si dobandesc experiente morale. Parintii ii invata de
timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce este"rau", ce este "permis"si ce este "interzis".Pentru
unele fapte si actiuni, copiii sunt incurajati si laudati, iar pentru altele sunt dojeniti de catre parinti.
Deprinderile de comportare civilizata, atitudinile copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera
morala in care el a fost crescut in familie,sfaturile si indemnurile pe care le-a primit de la parinti,
exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile si faptele lor de conduita. Unii parinti nu inteleg ca
adesea copilul este incorect nu pentru ca ar vrea sa se abata de la reguli, ci pentru ca nu stie cum trebuie
sa se comporte, nu dispune de experienta morala necesara, nu cunoaste cerintele fata de comportarea lui.
Desigur,parintii isi iubesc copii, le poarta de grija,muncesc pentru ei si participa la toate bucuriile si
supararile lor. Dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie oarba. Parintii care se manifesta astfel fata de copiii
lor, ii scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile,nu se bucura de nici un fel de respect si autoritate
in fata acestora. Experienta educatiei in familie arata ca acolo unde copii sunt scutiti de orice fel de griji si
eforturi, ei devin egoisti, nu-si iubesc cu adevarat parintii, se instraineaza de ei si nu le dau o mana de
ajutor atunci cand se intampla sa treaca prin unele incercari. Asa cum ne crestem si ne educam copii, asa
926
cum ne comportam noi, asa vor trai si se vor manifesta pe viitor acestia. Copii cresc si se formeaza in
viata intr-un univers pe care-l creeaza parintii.
In concluzie,familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasa a tuturor capacitatilor
fizice,mintale si afective ale copilului, trebuie sa canalizeze interesul si inclinatiile si sa-l ajute sa-si
formeze incetul cu incetul adevarata lui personalitate. De aceea cei sapte ani de acasa reprezinta oglinda
educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei si arata cat de manierat este copilul in
interactiunile cu ceilalti.
927
Prof. înv. preşc. Moisă Ana-Maria
ceilalţi.
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată „culmea achiziţiilor”,
limbaj, etc.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul işi petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebeluşul este
ataşat de mamă şi de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca
lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde
la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne dă mami.”
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însa va trebui sa ne
poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că, cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situatii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
928
„Cei 7 ani de acasă!”
Moisa Gabriela Lăcrimioara
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca
care, părinţii i-o dau. „A fi bine-crescut” nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
În principiu, se acordă mult prea multă importanţă unui concept ce datează din străbuni. În primul
rând, termenul e expirat. Se considera că, până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani
pleca la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniţă şi de
la 6 la şcoală.
Apoi, in cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi şi frustrări copilăreşti se derulau. Părinţii ţineau mult la acea
educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze copilul, care se încăpăţânează să accepte
încadrarea.
E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi au renunţat la standardele acestea, de voie sau de nevoie, dar a
rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat şi de ce nu, un fel de termen de comparaţie.
Cert este ca educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie. Astfel încât
la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă iar alţii...mai puţin. Concluzia ar putea fi însă, că nu trebuie să mai
facem comparaţii la vârsta de 7 ani.
929
EDUCAȚIA PRIMARĂ – IMPORTANȚĂ MAXIMĂ PENTRU EVOLUȚIA
ULTERIOARĂ A COPILULUI
Prof. Moise Emanuel Petrică

Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Familia contemporană este caracterizată de o mare varietate de situații dintre care unele nu pot fi
soluționate direct de membrii săi ci este nevoie de o intervenție externă, pe care de multe ori o fac
instituțiile de învățământ (de diverse niveluri: preprimar, primar, gimnazial sau chiar liceal), fiecare în
anumite etape ale vieții copilului.
„O familie este o cultură prin ea însăși, cu valori diferite și căi unice de realizare a viselor și
împreună familiile noatre devin sursa bogăției moștenirii culturale și diversității spirituale. Fiecare familie
are puncte tari și slăbiciuni, care variază în funcție de membrii individuali și de familie ca unitate.
Familiile noastre creează vecinătatea, comunitatea, statelor și națiunilor”
Se poate face afirmația că familia reprezintă instituția inițială de formare și educare a copilului.
Familia poate fi înțeleasă ca un grup uman de bază, social, de mici dimensiuni, cu relații speciale între
părinți și copii dar și cu un anumit tip de „cultură” care vine dintr-o succesiune de generații și din
caracteristicile vieții în comun, diferite de la o familie la alta.
Dacă ținem cont de orice definiție a familiei trebuie să ținem cont că între membrii săi se stabilesc
relații de rudenie, relații și legături sentimentale, că au aspirații și interese comune, că au o istorie
comună. Astfel, familia este primul grup social din care face parte un copil. și nu doar atât dar acest grup
social are cea mai mare importanță în viața copilului deoarece în perioada micii copilării se realizează
ceea ce se numește îndeobște „educația primară”, cea pe care sistemul de învățământ o folosește ca
fundament al educației secundare și pe care nu poate decât să o influențeze într-o măsură mai mică sau
mai mare, în funție de cât de permisiv este copilul și în funcție de deschiderea pe care o au față de
instituția școlară și ceilalți membri ai familiei din care provine micuțul.
Analizele făcute de psihologi referitoare la funcțiile familiei și la relațiile pe care membrii unei
familii le stabilesc între ei arată că pentru o familie sunt la fel de importante și funcția economică, și cea
biologică dar și cele care țin de diversele aspecte emoționale și sociale și anume: funcția de sprijin prin
siguranța afectivă (copilul, la fel ca fiecare membru al familiei, are nevoie să simtă că între membrii
familiei există dragoste dar și camaraderie), comunicare interpersonală (reală, față în față și nu în mediul
virtual cum, din nefericire se mai întâmplă: să dau un mesaj pe telefon /sau pe messenger/ membrilor
familiei să vină la masă...), culturală, de transmiterea unor valori sociale sau funția educativă și cea de
socializare (de introducere treptată în valorile sociale).
Familia reprezintă mai mult decât atât, acel mediu în care, în primii săi ani de viață copilul trăiește,
se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un instrument de reglare a interacțiunilor dintre
copil și mediul social.
Psihologii explică faptul că pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de
politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă va vedea că mama o salută şi o respectă
pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton
calm, şi copilul va vorbi calm.” Tot la vârsta micii copilării copilul învață și formulele de adresare. Modul
de adresare va deveni o rutină, un automatism. Dacă în familie se va merge pe varianta „tutuirii”, chiar și
la gimnaziu va fi greu pentru un copil să se dezobișnuiască de adresarea cu „tu” unor adulți din jurul lor,
fie ei profesori, părinți ai colegilor sau simpli necunoscuți.
Se poate considera că în familie copiii sunt crescuți, socializați, protejați. Aici ei își apropie valorile
culturii și ale moralei. În familie se realizează educația primară și integrarea socială primară, școala fiind„
responsabilă” de integrarea secundară a copilului. Modul de relaționare din familie, climatul afectiv și
modelul socio-cultural la care este expus copilul în primii săi ani de viață constituie verigi importante ale
formării personalității copilului. Prin relațiile pe care copilul le stabilește cu ceilalți membri ai familiei, el
se integrează în relațiile sociale, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să își formeze
imaginea de sine. Felul în care copilul se percepe în familie, se descoperă, încă din primii săi ani de viață,
reprezintă etape de bază în formarea personalității copilului. Învățarea comportamentelor sociale, prin
imitație și interacțiune cu cei din jur se produce în prima copilărie, în mediul familial și influențează
comportamentul copilului pentru totdeauna.
930
De aceea este important ca modelul pe care familia îl oferă copilului să se axeze pe valori morale
care să îi asigure copilului șanse la creșterea și dezvoltarea sa intelectuală, motivațională, estetică, să îi
ofere un cadru de dezvoltare a individualității dar și posibilitatea valorizării individuale datorită
încărcăturii afective care îi leagă pe membrii unei familii.
Există specialiști (A. Adler) care consideră că sentimentul social începe să se formeze pe măsură ce
se înfiripă raporturile dintre copil și familie, dintre frați și surori. La școală, sentimentul social este numai
pus la încercare și exersat.
Exersarea comportamentelor sociale de bază oferă copilului condițiile unei socializări efective și
eficiente.
Un copil cu atitudine bine cristalizată în raport cu ceilalți poate fi ajutat de școală să își consolodeze
comportamentele sociale de calitate. Un copil care provine dintr-o familie în care înțelegerea între
membrii săi este deficitară, va avea în perioada școlarității mari rezerve în a se deschide prietenește către
colegi, în a socializa cu ceilalți el având mai degrabă o „poziție” defensivă dacă nu cumva va simți
nevoia să „atace”.
De aceea consider că influența educației primite acasă, în acei primi 6-7 ani de formare este extrem
de importantă în viața școlarului. Pe rețelele de socializare circulă adesea mesaje care de asemenea
încurajează adoptarea unor atitudini pozitive față de provocările pe care ni le oferă viața dar de asemenea
atrag atenția asupra faptului că școala oferă în primul rând cunoștințe copilului în diverse domenii dar că
niciodată școala și profesorii nu au cum să înlocuiască în totalitate familia. Școala nu poate „șterge cu
buretele” ceea ce familia, din cauza diverselor constrângeri economice sau de altă natură, emoțională sau
socială, nu a realizat sau a realizat într-un mod deficitar și să „sădească” din nou tot ceea ce ar contribui la
formarea unui tânăr cu o personalitate integră, onestă, cu o mare stimă de sine care să îl ajute să
progreseze în fiecare zi. Așa cum se spune, important, inclusiv în formarea noastră ca personalități, este
„să nu ne oprim niciodată”din „învățat”, să ne ridicăm de fiecare dată când apar obstacole care aparent ne
doboară, să mulțumim celor care ne sunt aproape și, eventual, ne întind mâna ca să ne ajute să ne ridicăm.
Bibliografie:
1. Druță, Maria- Elena – Cunoașterea elevului, Editura Aramis, 2004
2. Vrașmaș, Ecaterina Adina – Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, 2002
931
Cei şapte ani de acasă !
Prof.Moisescu Iuliana
Grădiniţa cu P.P.nr.48 Brăila
Nu cred că există cineva care să nu cunoască semnificaţia expresiei “cei şapte ani de acasă”.De
multe ori auzim că unei anumite persoane îi lipsesc” cei şapte ani de acasă”.Când spunem asta? Atunci
când cineva are un comportament dezagreabil, adică nu salută,nu mulţumeşte pentru un lucru primit sau
un serviciu făcut ,vorbeşte urât, nu ştie să poarte o discuţie cu cei din jur etc.,cum se mai spune “nu are
maniere”.
Expresia ,,ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achizițiilor”şi este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate
foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Educaţia unui copil înseamnă mult mai mult decât a-i asigura toate cele necesare traiului,de a-l
supraveghea,de a-l duce la grădiniţă sau la şcoală,de a-l învăţa să scrie,să citesca,să calculeze.El trebuie să
ştie cum trebuie să se comporte cu cei din jur, să fie politicos, să aibă o bună creştere.Bunele maniere sunt
cheia către succesul lui social.
manierat se va descurca mai bine în relaţiile cu cei din jur,este mult mai bine acceptat de ceilalţi, se va
simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi şi, ulterior,ca tânăr,va avea mai mult succes în viaţă.
Educaţia porneşte din familie şi se continuă pe parcurs în grădiniţă,scoală,societate.Încă de la o
vârstă fragedă copiii pot învăţa cum să se comporte cu cei din jur, cum să spună”te rog” sau “mulţumesc”,
cum trebuie să se comporte la masă,mai apoi în vizită,la un spectacol, în discuţiile cu prietenii şi cu cei
din jur. Ei învaţă la început din ceea ce văd, prin imitaţie. De aceea trebuie să oferim un bun model
copiilor noştri. Oferim un comportament agreabil,copilul va învăţa şi va avea acest
comportament.Altminteri, degeaba îi vorbim copilului cum trebuie să se comporte, să facă un lucru sau
altul,dacă noi, adulţii contrazicem toate acestea prin ceea ce facem sau spunem.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, precum
şi climatul socio-afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o
Copilul trebuie să ştie ce se face şi ce nu se face în diverse situaţii de viaţă, trebuie să-l învăţăm ce
este politeţea,respectul,dar toate acestea se vor realiza şi obţine în timp cu multă răbdare , atenţie şi
înţelegere din partea adulţilor. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei
educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea,
afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării
umane. Educaţia se face acasă,cu discreţie şi nu în public.Copilul nu trebuie umilit sau jignit faţă de
străini.
Micuţul de 3 sau 4 ani poate fi ajutat, cu puțină creativitate, să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie
făcute într-un anume fel. Joacă este cel mai simplu mod. Jocurile de rol în care el să fie actorul principal
au un mare impact asupra copilului și înlesnesc însușirea unor norme și reguli de comportament.De
exemplu, în jocul « Primim musafiri » copilul va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Dacă ne
gândim la situațiile cu care ne confruntăm zi de zi vom găsi pentru el numeroase roluri: poate fi
vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat,medic si pacient, șofer sau prietenul
unei persoane importante pe care el o admira.Astfel vor exista beneficii de ambele părţi,copilul se va
distra, iar părinții își vor atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul
în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
932
Odată cu frecventarea grădiniţei,copilul devine mai independent.Deoarece părinţii nu mai sunt
alături de el trebuie să i se dezvolte mai mult capacitatea de a conversa cu cei din colectivitate, cu copiii şi
adulţii.Acum ar trebui să cunoască şi să respecte normele de comportare la masă,să poarte o conversaţie,
cum să facă sau să primească un compliment. Grădiniţă şi şcoală vor şlefui, vor continua sau completa
ceea ce s-a obţinut până acum.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. După cum susțin şi specialiștii, regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Bibliografie:
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
www.didactic.ro
933
COPILUL – VIITORUL NOSTRU
prof.înv.pr.Moldovan Anca-Daniela
Școala Gimnazială ”Zaharia Boiu” Sighișoara, județul Mureș
Motto:
,,Educaţia – darul cel mai frumos care poate fi făcut omului”
(Platon)
Ca şi o plantă, copilul creşte foarte diferit: în funcţie de hrană, de lumină, de ambianţa favorabilă
sau defavorabilă a mediului. Această ambianţă, acest climat poate să-l ajute sau să-l împiedice să se
dezvolte normal.
Dacă acceptăm ideea că a venit momentul să se treacă la o reînoire a educaţiei, că educaţia este pusă
astăzi în discuţie, că trebuie să regândim educaţia cu toţii şi în toate aspectele ei, atunci apare mai evident
ca niciodată până acum necesitatea unei colaborări temeinice între toţi factorii implicaţi în formarea
copilului: şcoala, familia şi societatea.
Şcoala, ca instituţie abilitată, reprezintă resortul principal care antrenează elevii în multiple şi
variate forme de activitate, facilitează accesul lor la viaţa socială a comunităţii locale şi sprijină familia în
efortul susţinut de afirmare şi împlinire a copiilor.
Debutul şcolarităţii are o importanţă covârşitoare. El trebuie să se realizeze sub auspicii favorabile
clădirii segmentelor următoare. În acest sens am implicat elevii şi părinţii clasei mele încă din primele
zile de şcoală în proiectul ,,Să-i sprijinim la început de drum”. Realizând un parteneriat activ şcoală-
familie, s-a monitorizat evoluţia copiilor, acordând sprijinul necesar, în funcţie de necesităţile fiecăruia.
Pentru a întări încrederea copiilor în puterea şi beneficiile şcolii, în dăruirea şi implicarea cadrelor
didactice, pentru a consolida relația cu familia, am organizat o serie de activități
Sărbătorile de iarnă au fost un prilej de bucurie, dar şi de muncă şi talent, îmbinate în produsele pe
care le-am realizat împreună cu elevii, părinţii şi bunicii şi care au fost oferite spre vânzare la târgul de
Crăciun organizate de Primăria Sighişoara.
Serbarea de Crăciun, care a fost transmisă şi pe postul local de televiziune a fermecat spectatorii şi
telespectatorii cu sceneta ,,Poveste de Crăciun”.
Cu mare emoţie şi bucurie au întâmpinat serbarea de 8 Martie. Cântecele şi recitările expresive ale
copiilor au luminat sufletele şi chipurile mamelor. Lucrările decorative realizate de ei, şiragul caldelor
cuvinte şlefuite pe felicitările multicolore, oferite în dar mamelor, au demonstrat toată dragostea şi
aprecierea de care trebuie să se bucure.
Colaborarea între elevii aceleiaşi şcoli sau din şcoli diferite lărgeşte mult orizontul copiilor, instituie
legături de prietenie ce se dovedesc durabile, îmbunătăţesc comunicarea verbală şi afectivă. Toate aceste
activități au fost realizate cu sprijinul și implicarea părinților.
Talentele plastice ale elevilor au fost surprinse în revista ciclului primar din zona Sighişoara,
intitulată „Clopoţel”.
Din numeroasele activităţi ale acestui an şcolar mai fac parte şi: vizionări de spectacole, concursul
de săniuţe, „Poveste de Unire” la 24 Ianuarie, acţiuni desfăşurate împreună cu biserica, întâlniri cu
medicul, acţiuni umanitare constând în donaţii pentru copiii aflați în dificultate, activităţi în cadrul
proiectului „Eco-Şcoala”.
Rezultatele în cadrul concursurilor denotă capacităţile elevilor, realizările înregistrate în cadrul
tuturor activităţilor desfăşurate de integrare şi mobilizare în cadrul cerinţelor educaţionale, solicitate de
cei trei factori: familia, şcoala şi societate.
Scurgerea timpului în viaţa omului nu este identică ritmului naturii. Dacă repetabilitatea este proprie
succesiunii fenomenelor naturale, în viaţa omului predomină ineditul.
Fiecare zi va aduce ceva nou, o faptă poate hotărî viitorul, o întâmplare poate schimba sensul
lucrurilor. Intervenţia facorului individual-subiectiv face ca dezvoltarea fiecărui om să se particularizeze.
Iată de ce nu există reţete în formarea omului, iar educaţia este mai înainte de toate o artă.
934
Importanța celor „ șapte ani de acasă”
Întocmit,prof. Moldovan Ancuța Diana

Școala Gimnazială Cuci, Mureș
„Românește am învățat din casa părintească, adecă din casa mamei, așa cum se vorbea:limpede,
frumos și, mai ales puternic și colorat, fără amestecul ziarului, discursului și cărții de succes-deși umbla
prin toate colțurile Dorul inimii-în casele boierești ale Moldovei de Sus. Dar când a fost vorba de slova
tipărită, cum s-a nemerit de am avut înaintea mea înseși Letopisețele de vechi și bun grai ale lui Mihail
Kogălniceanu.”(Nicolae Iorga-Cea dintâi învățătură)
Dintotdeauna mama și familia au fost primele surse de educație în viața copilului, primele repere în
viață, de la vorbitul limpede, frumos, puternic și colorat , așa cum afirmă Nicolae Iorga, la învățătura prin
intermediul cărților și într-un cadru organizat apoi, adică în școală.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care s-a
născut, în care crește și se dezvoltă.De aceea e foarte important respectul pentru moștenirea culturală a
fiecărei familii și valorificarea acesteia.
„Faptul că aveți un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveți un pian nu vă face
pianist”(Mihail Levine).Prin educație parentală părinții „se descoperă” ca parteneri ai copiilor lor, își
descoperă propriul potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul lor de părinte.
Rolul părinților este centrat asupra dezvoltării personalității și dezvoltării sociale, ca părți ale unui
întreg. Dezvoltarea este și ea analizată, exprimând impactul familiei și societății asupra copilului.
Experimentarea unor situații emoționale diferite în relații cu părinții oferă copiilor posibilitatea unei
exprimări emoționale diverse, ceea ce contribuie la înțelegerea situațiilor emoționale și la reacții adecvate
în diferite situații.
Crescând în și alături de familia sa, copilul asimilează roluri, comportamentele acceptate și așteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori și norme ale familiei- căldură și afecțiune, limite clare și bine
precizate, răspuns imediat la nevoile copilului, sancționare educativă, constructivă a comportamentelor
inacceptabile ale copilului, respect, deschidere și comunicare, recunoașterea calităților și a reușitelor,
confidențialitate și încredere reciprocă.În felul acesta, copilul capătă un model de relație pe care îl putem
regăsi în toate interacțiunile sociale pe care le inițiază în mediul său. Mediul de care au nevoie copii e
unul ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranță, stabilitate, căldură, protecție din partea
părinților.Programul zilnic induce coerență, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea
de organizare a unui stil de viață sănătos.
O bună oportunitate de a ne implica activ în dezvoltarea și educarea copilului nostru , de a fi un bun
exemplu pentru el, un adevărat model demn de a fi urmat este jocul, sub toate aspectele sale. Prin joc
punem temelia unei legături solide între noi și acesta, e un schimb de lumi, de roluri, o pătrundere a
fiecăruia în lumea celuilalt.Acceptarea din partea părintelui a oricărei provocări la joacă din partea
copilului e de fapt acceptarea implicării în viața, dezvoltarea și cunoașterea acestuia.Jocul e activitatea de
bază a copilului, activitate în cadrul căreia copilul se dezvoltă, învață, relaționează cu ceilalți, respectă
anumite reguli, iar rolul părintelui este decisiv în asimilarea acestor achiziții atăt de importante.Un copil
privat de joc va avea carențe în structura personalității, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme
de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înțelege nevoia copilului de educație, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de de
sensul pedagogic, didactic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept și să punem în lumină
adevărata semnificație a celor șapte ani de acasă.Fiecare intervenție pentru copil-contactul cu adulții,
obiceiurile de îngrijire, rutine alimentare-sau pe lângă copil-amenajarea spațiilor în care copilul își petrece
timpul acasă sau în comunitate- este bine să fie considerate intervenții educatuve, acestea devenind
intervenții împreună cu copilul: el le asimilează, le integrează ca modele relaționale în funcție de care își
structurează personalitatea.
Privind în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esențial în educația
copililui, esteeste locul în care se desfășoară experiența inițială de viață, socializare și de cultură a
copilului. Toate achizițiile pe care le dobândește copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacțiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăiește în primii ani de viață.
935
Formularea Cei șapte ani de-acasă definește tot bagajul de cunoștințe, priceperi și deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Nu e întâmplător faptul că această
perioadă este considerată culmea achizițiilor,o perioadă de intensă dezvoltare psihică, copilul absorbind
asemenea unui burete tot ceea ce există în jurul său, e o perioadă în care copilul deține o capacitate
extraordinară de a asimila informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente și
atitudini.Ține de fiecare părinte să cunoască aceste lucruri, să profite din plin de această șansă de a fi un
actor esențial în educația și devenirea copilului său, de a-i oferi un bun început în viață și de a-l pregăti
pentru o bună integrare în societate.
936
EDUCAȚIA- cartea noastră de vizită
Prof. Carmen Moldovan, Liceul Teoretic „Pavel Dan” Câmpia Turzii, Jud. Cluj
„Omul nu poate deveni om decât prin educație”, afirma Kant. În contextul actual, se observă o
preocupare firească și tot mai intensă pentru dezvoltarea personală. Astfel, se pare că omul modern
înțelege conceptul lifelong learning și simte tot mai acut nevoia de autoeducație, de perfecționare.
Educația este foarte importantă deoarece contribuie la definirea caracterului unei persoane.
Educația este un proces continuu de formare și dezvoltare personală. Ea începe în copilărie, de unde
sintagma cei 7 ani de acasă și se desăvârșește odată cu maturizarea ființei.
Discuția despre educație s-a desfășurat în două ore de consiliere și orientare, sub auspiciile motto-
ului: Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat. ( Burrhus Frederic
Skinner) În urma demersului educativ întreprins, elevii au înțeles că dincolo de informații, de cunoștințe,
rămâne OMUL cu caracterul său, cu personalitatea sa, cu educația sa.
De câte ori am auzit expresia “a avea cei 7 ani de-acasă”! Cei 7 ani simbolizează, de fapt, educația
primită în familie, primele principii dobândite în familie, care îl vor călăuzi pe copil în viață și în
formarea sa.
Am implementat tema propusă în cadrul orei de dirigenție, la clasa a XI-a și, mai întâi, le-am cerut
elevilor mei să-mi spună ce înțeleg prin sintagma „Cei 7 ani de acasă!” În etapa de brainstorming, de
evocare, am ajuns la concluzia că structura presupune: educație, civilizație, comportament maierat,
respect, adevăr, conduită exemplară, adică acele principii pe care le învățăm de la părinții noștri.
În a doua etapă a lecției, etapa realizarea sensului, le-am cerut elevilor să elaboreze un poster al
grupei, să facă o listă cu principii Așa DA! Așa NU!, să simbolizeze prin desen ideile și să prezinte
posterul.
Tot în etapa de învățare, elevii au prezentat principii ale educației în câteva locuri din lume. Iată
câteva exemple:
 în Africa părinții sunt autoritari, iar copiii trebuie să se supună părinților până la vârsta de
25 de ani;
 în cultura arabă, tatăl și persoanele mai în vârstă din familie se bucură de un respect
deosebit;
 în țările scandinave, părinții își respectă mai mult copiii, Suedia fiind prima țară care a
interzis violența fizică asupra copilului;
 în Japonia, copiii sunt educați să acorde o mare importanță curățeniei în spațiile unde își
desfășoară activitatea.
În etapa de reflecție am ajuns la concluzia că educația ne reprezintă, ne urmărește în viață, ne
definește principiile și e cartea noastră de vizită.
937
În loc de concluzie, le-am cerut elevilor mei să mediteze la cuvintele lui Dostoievski: Vi se vor
spune multe despre educaţia voastră, dar ştiţi că o oarecare amintire pe care omul o are din copilărie
este poate cea mai bună educaţie. Dacă omul ia cu sine multe din aceste amintiri, este salvat pentru toată
viaţa lui.
938
AUTOR: Moldovan Nicoleta

Primii ani de viata ai copilului reprezinta fundamentul sanatatii fizice, competentei sociale,
capacitatii intelectuale si emotionale. In primii sapte ani de viata, copilul are o capacitate uluitoare de
invatare si dezvoltare a abilitatilor mentale si fizice, motiv pentru care are nevoie de atentie si ingrijire
speciale..
Daca procesul de invatamant incepe cu prima zi de scoala, educatia incepe din prima zi de viata a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor parinti, de genul: „Lasa-l, e prea mic, nu
intelege, ce stie el, mititelul!“, „Cand va merge la scoala, se va cuminti“, pentru a „scuza“ purtarea urata
sau dezvoltarea neuropsihica nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ tradeaza, de fapt, greşelile
educative pe care le fac parinţii in primii ani de viata ai copilului.
"Cei sapte ani de acasă" este o expresie pentru educatia pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care ii petreci alături de parintii tai sunt cei mai importanti, mai ales primii,
când inveti ce este viata defapt și cum trebuie să treci prin ea.
In primul rand, orice parinte trebuie să invete sa-i acorde copilului, inca din primele zile de viata, o
atentie sporita. Cand acesta incepe să priceapa și sa aiba ratiune, parintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri fiintei nou nascute. Spre exemplu, mulți dintre copii baga in gura ce vad pe jos,
dar este părintele în spatele lor să spuna "nu e voie".
In al doilea rand, acesti sapte ani de acasa îi aratam in societate, cand vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportam cu ele, sau cand pur și simplu suntem pusi intr-o situatie mai delicata. Un
bun exemplu pentru o buna educatie este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în varstă ca
noi, sau deschidem usa unei femei si asteptam sa intre
limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informatii, de catre cine si in ce mod.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
– ordine
– igiena
939
diverse fapte, etc)
– spiritul de competitiv
– altruismul
– cooperarea
Bibliografie:
Brainly.ro - https://brainly.ro/tema/2482659#readmore
Michiela Poenaru- Cei sapte ani de acasa
940
CEI 7 ANI DE ACASĂ
MOLDOVAN VASILICA
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc,, ,
,,te rog,, , care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
acasă.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
aptitudini şi preferinţe. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi
şi se vor manifesta pe viitor.
BIBLIOGRAFIE
941
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Inv.Moldovanu Cristina
SC. GIMNAZIALĂ NR. 1 TODIRESTI
acasă.
BIBLIOGRAFIE
942
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Molnar Gianina, C.N. O. GOGA Marghita

acasă.
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
943
lumea.
BIBLIOGRAFIE
944
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Molnár Csilla-Gizella – profesor învăţământ primar

Şcoala Gimnazială Luna de Sus, jud. Cluj
„Cei 7 ani de acasă‟ cuprinde un set de valori morale, norme de comportament, abilităţi şi aptitudini
pe care copilul le însuşeşte de la membrii familiei, în general de la părinţi şi bunici, în primii ani de viaţă.
Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului primele
informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-
afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea este
primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează
comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Familia transmite valori, norme și opinii, astfel e o sursă de identitate și filozofie a vieții. Aceasta
acționează ca un grup de referință și de control. Într-un caz bun familia e factorul de creștere a capacității
emoționale, a abilităţilor de comunicare, a capacităţii de rezolvare a problemelor, a capacităţii de învăţare,
a capacităţii de relaţionare socială.
Familiile au suferit modificări radicale în secolul XXI (Gombocz, 2007), care au avut următoarele
rezultate:
• creșterea diviziunii forței de muncă între părinți în îngrijirea, creșterea și întreținerea copiilor (deși
sarcina femeilor este în medie mult mai mare decât cea a bărbaților);
• în timp ce mai demult părinții și-au informat copiii despre experiențele lor din trecut, copiii
îndreaptă acum atenția membrilor familiei spre lucruri noi (de exemplu, evoluțiile tehnice);
• membrii familiei au puține de făcut în gospodărie și timpul petrecut împreună adesea se reduce la
mesele principale și împărtășirea experiențelor exterioare;
• în prezent, o treime dintre familii sunt destrămate sau pe cale de destrămare, o treime dintre
familii au conflicte frecvente și doar o treime pot fi considerate familii cu raporturi armonioase, de
înţelegere între părinţi sau între părinţi şi copii;
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi. Climatul
socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă
În momentul înscrierii copilului la şcoală în clasa pregătitoare trebuie să aibă dezvoltate, în
principal prin educaţia primită în familie, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele,
să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
controla frica şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Dr. Tamás Vekerdy e foarte familiarizat cu nevoile sufletului unui copil, iar sfaturile sale utile
pentru educaţia copiilor și psihologia copilului au ajutat mii de părinți.
Iată câteva dintre sfaturile sale:
• Cunoaşte-ţi copilul şi iubeşte-l!
• Dă-i o copilărie fericită!
• Consolidează-i încrederea în sine!
• Să ai încredere în capacităţile lui!
• Să-l sprijini tot timpul!
• Învaţă-l că e normal să greşeşti!
Indiferent dacă suntem părinţi sau dascăli de ciclu preşcolar sau primar e important să oferim
copilului cei patru „A‟: afecţiune, atenţie, acceptare, aprobare, pentru că această perioadă este temelia pe
care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa
cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa se vor manifesta şi ei pe viitor.
945
Bibliografie:
Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Editura Didactica Publishing House.
http://eletrevalogyerek.hu/blog/vekerdy-tamas-10-legfontosabb-gyermeknevelesi-tanacsa-
szuloknek/
946
Prof. înv. primar MOLNAR RAMONA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 ABRAM
moş Ene.
şcolii.
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.... Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
947
raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
familie.
948
MOLNAR KOVACS EMESE

949
950
„Cei șapte ani de acasă - interacţiunile pozitive părinţi-copii “
Prof.înv.primar, Mondoacă Florin

Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face fata exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
sufletului omenesc.
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
suntem părinţi.
951
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
952
Puterea celor șapte ani de acasă
Prof. înv. preșcolar MORAR DIANA MĂDĂLINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”IOAN SLAVICI”ȘIRIA
”Copilăria e taina dezvăluirii viitorului”(Grigore Vieru)
În societatea actuală, cei șapte ani de acasă sunt cu greu însușiți în sânul familiei, deoarece timpul
dedicat copilului este absorbit de cu totul alte activități, din ce în ce mai mulți părinți considerând faptul
că libertatea de exprimare, necontrolatată, este o bună practică a educației de acasă. Însă, atunci când
vorbim despre cei șapte ani de acasă, de cele mai multe ori gândim la educația controlată, la formarea
personalității și a comportamentului copilului până în momentul parcurgerii ciclului primar. Expresia
“Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”,
limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
În cadrul nivelului de învățământ preșcolar, cadrele didactice investite în educarea și formarea de
deprinderi, priceperi și comportamnete, au rolul de a întării și menține comportamentele preșcolarului,
încercând să accentueze bunele maniere și regulile morale în cadrul unor activități interactive. Educația
primită de acasă, va trebui să cuprindă câțiva factori: relația societate-părinte-copil, valorile pe care se
bazeză familia respectivă, acestea fiind unele bine conturate și accentuate.În aceste vremuri asistăm la un
fapt greu de imaginat: educația este marginalizată şi, implicit, rolul ei nu mai este deloc unul fundamental
pentru modelarea societăţii contemporane.
sănătos.
În concluzie, o bună educație se exercită în mare parte în cadrul familiei, susțintă fiind de către
cadrele didactice din învățământul de masă. Cei șapte ani de acasă vor oglindi mereu eforturile, calitatea
și cantitatea timpului petrecut de către părinte împreună cu copilul său.
”Spun ”Bună dimineața” când mă trezesc,
După ce mănânc, spun: ”Mulțumesc”
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere,
Și atunci când plec, spun: ”La revedere!” ”(Cântec-7 ani de acasă)
Bibliografie:
*Șerbănescu, Dumitru-” Cunoașterea de sine și comportareaetică a elevului”, E.D.P., București;
*Ciofu, Carmen -”Interacțiunea părinți-copii”, Editura Medicală Amalta, 1998;
*www.didactic.ro
*www.cantecedecopii.com
953
SĂ FII OM!
Prof.înv.preşc. MORAR IOANA CIPRIANA

GPP NR. 3 SEBEŞ
Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi: rădăcini pentru a nu-şi uita originile şi aripi pentru a
zbura şi a se folosi de ceea ce au învăţat! Copiii de azi sunt adulţii de mâine; sunt cei care poartă şi
transmit mai departe învăţătura familiei.
De nenumărate ori auzim expresia ,,Nu are cei şapte ani de acasă!”. Este adresată, desigur, unor
persoane care nu se comportă adecvat sau care au un limbaj trivial. Psihologii spun că bazele adultului se
pun din primii ani de viaţă. Cei şapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o dau
copiilor lor, reprezintă viitorul adult, aflat în plină ascensiune pe scara socială. Regulile de comportament
şi educaţia primită în primii ani de viaţă sunt definitorii pentru viitorul OM.
Perioada cuprinsă între 0 şi 7 ani este considerată a fi ,,culmea achiziţiei”. Şi asta pentru că în
acest timp copilul absoarbe tot, asemenea unui burete. Este una dintre perioadele de intensă dezvoltare
psihică, în cadrul căreia copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi
de însuşire a diferitelor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul primeşte toate informaţiile care i se
oferă. De aceea este foarte important ce anume i se transmite, în ce mod şi de către cine. Se numesc cei
şapte ani de acasă deoarece copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului cu familia, iar membrii ei au
cea mai mare influenţă asupra lui.
Copilul are nevoie de modele. Modele cu care el se identifică, pe care le imită. Modelul este o
persoană foarte apropiată, cu care copilul intră în contact, de cele mai multe ori mama sau tata. De-a
lungul anilor am întâlnit copii care, datorită faptului că stăteau cea mai mare parte a timpului cu bunica,
aveau un comportament asemenea bunicii. Nu trebuie uitată nici asemănarea copiilor adoptaţi cu părinţii
adoptivi, în care puterea exemplului modelului este clară.
Ca şi părinţi nu trebuie să fim permanent stresaţi de cum vorbim, ne comportăm sau gestionăm
diferite situaţii. Trebuie însă să ne impunem anumite restricţii, conduite sau moduri de rezolvare a
conflictelor pentru a oferi copiilor posibilitatea de a învăţa atât din situaţiile şi întâmplările pozitive din
viaţa noastră, cât şi din cele negative. Conştientizarea faptului că de noi depinde comportamentul viitor al
copilului nostru va face întregul proces de educaţie mai uşor. Copilul ne observă în permanenţă, ne imită
şi îşi interiorizează comportamentele, care vor fi exteriorizate atunci când va întâlni situaţii similare.
Toate aceste comportamente vor duce la acceptarea sau respingerea lui în societate.
Deprinderile şi comportamentele însuşite în primii ani de viaţă sunt cele elementare, care ţin de
igienă, de curăţenie, de cooperare, de bune maniere, de respect, de limbaj corect, consecvenţă şi
perseverenţă în realizarea unei sarcini, de concentrare a atenţiei. Deosebit de important este că unele
dintre însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii, iar altele devin bazele
sau influenţează dezvoltarea altora.
Educaţia primită în primii ani de viaţă, în familie şi în cadrul grădiniţei, este completată cu
educaţia primită după aceea, pe parcursul şcolarităţii. Cu toate acestea, consider că educaţia primită în
primii şapte ani reprezintă fundamentul drumului pe care copilul păşeşte în viaţă. Un copil care este
educat frumos va fi un şcolar bun, va şti cum să se comporte la locul de muncă, va şti să îşi facă prieteni
de nădejde şi cum să îi menţină. Tot acum va pune bazele şi îşi va consolida abilităţile minime de
socializare care îl vor ajuta să se integreze uşor mai târziu în orice grup. În copilărie învaţă să vorbească
frumos, să fie cuviincios, să fie capabil să înţeleagă şi să respecte regulile din societate, învaţă să asculte
ce spune cineva, să arate că îi pasă şi să ajute atunci când i se cere ajutorul. Educaţia nu ţine doar de
etichetă, de cum să se îmbrace sau să mănânce, de cum să se comporte. Educaţia îl face pe copil să arate
că şi altul este important şi are valoare ca om.
Aşadar, proverbul ,,A fi domn e o întâmplare/ A fi OM e lucru mare” poate fi foarte uşor asociat cu
expresia ,,A avea cei şapte ani de acasă”. Calitatea de Om este asociată cu buna cuviinţă, cu un limbaj
decent, frumos, cu empatia, altruismul, mila şi ajutorul acordat celor aflaţi la nevoie, cu un comportament
civilizat, etc. Toate aceste aspecte îşi au bazele în prima copilărie, adică în cei şapte ani de acasă.
954
,, Cei şapte ani de acasă ”
Prof. înv. preşc. Morariu Mihaela Elena

Grădiniţa cu P. P. ,, Piticot Cîmpeni
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de grădiniţă, educaţia începe din prima zi de viaţă
a copilului. Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
ceilalţi.
Primele zile de grădiniţă sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Intrarea sa în colectivitate
este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie , dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
lămurirea unor probleme.
,,Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
într-un univers pe care-l creează părinţii .
El se va identifica cu mama sau cu tata . Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea
impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar controlul limbajului şi
comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc),
precum şi a dorinţelor şi nevoilor . Va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri
de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările
frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative.
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
955
BIBLIOGRAFIE :
- Negovan V. , Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003
- Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
- Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
956
Împreună clădim cei 7 ani...de-acasă
Prof. înv. preșc. Morgovan Bianca,Grădinița P.P. Toldi Salonta

,,Singurul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre.̋ Sydney Harris
În mod firesc, părinții sunt primii educatori ai copilului. Fără să conștientizeze, părinții își educă
copiii nu numai când vorbesc cu ei, ci în fiecare moment al vieții lor, chiar și atunci când nu sunt acasă,
felul cum se îmbracă, cum vorbesc cu alți oameni și despre alți oameni, cum se bucură și cum se
întristează, cum se comportă cu prietenii și cu cei care nu le sunt prieteni; toate acestea au o mare
însemnătate pentru copil. Părinții trebuie să cunoască, să devină conștienți de influența pe care o exercită
prezența lor în viața copilului, să fie convinși că educația ce trebuie dată copilului, pentru societatea
actuală este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul
trebuie pregătit corespunzător. Cu ajutorul familiei, grădinița devine un important mediu de socializare.
Grădinița îi ajută pe copii să interacționeze cu alți copii, dar și cu alți adulți și le oferă acestora un mediu
primitor, adecvat învățării. Când cei mici fac primii pași în viață, familia și grădinița reprezintă doi factori
primordiali în educația lor. Acum se pun bazele personalității lor. Grădinița trebuie să găsească o punte de
legătură cu familia, prezentând noi căi spre educație în beneficiul copiilor. Activitățile desfășurate în
parteneriat cu părinții sunt modalități propice pentru atingerea unor obiective comune în ceea ce privește
educația preșcolarilor, plăcerea de a fi alături de colegi, activitățile atractive care se desfășoară intr-o
atmosferă de voie bună. Relația părinți - educatoare se referă la construirea unor relații pozitive între
familie și grădiniță, la o unificare a sistemului de valori și cerințe referitor la copil ; efectele asupra
copilului vor fi benefice, putând contribui la rezolvarea unor probleme înainte ca acestea să devină
necontrolabile. Lipsa de informație, de comunicare între educatoare și părinți poate duce la situații în care
copilul este supus în familie unor cerințe de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de
performanțe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat, considerându-se că
această sarcină este exclusiv a grădiniței. Pentru a se putea păstra un echilibru, părinții trebuie să se
informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activități se vor desfășura la grădiniță, ce materiale se vor
folosi, ce priceperi, deprinderi și cunoștințe vor fi vizate. Dacă părinții și educatoare fac echipă atunci
copilul iese câștigător, esențial este ca cei doi factori să-și dirijeze acțiunile spre același scop. Numai
printr-o colaborare strânsă și susținută, familia și grădinișa pot pune în aplicare acest proces de educare a
micului adult în devenire. Participarea activă a părinților la activitățile din grădiniță le creează copiilor
sentimente de siguranță, înțelegere și bucurie. Copilul are ocazia să arate ce știe, ce poate iar părintele
este mândru de copilul său. Astfel pot să aprecieze împreună activitățile, faptele, evenimentele, rezultatele
obținute, iar părintele vede cum se raportează copilul față de cerințele respectivei activități dar și față de
colegi. Fiecare părinte este liber să aleagă la ce activități să participe alături de copil. Sunt multe
modalități de colaborare între familie și grădiniță: discuții zilnice, teme săptămânale de consiliere
parentală, ședințe și lectorate cu părinții, vizite la domiciliul copiilor, serbări, lecții deschise, plimbări,
cursuri ,,Educați așa!”, antrenarea părinților în derularea proiectelor tematice, implicarea in organizarea și
desfășurarea acțiunilor de voluntariat. Grădinița este partenerul educativ al familiei. Activitățile de la
grădiniță trebuie continuate și acasă. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că
ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie întrebat ce a făcut la grădiniță, ce i-a plăcut, ce nu i-a
plăcut, ce ar fi vrut să facă. Părintele trebuie să arate că este interesat de ceea ce a realizat el la grădiniță.
De cele mai multe ori ,,dialogul ” se rezumă la: ,,Ce ai făcut azi?” răspunsul copilului fiind ,,Bine!”, după
care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situații părinții pot începe prin a povesti ei ce
au făcut la serviciu. Familia și grădinița reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevărați
piloni ai educației. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente iar grădinița locul unde să
le dezvolte și să le pună în practică.
957
Bibliografie:
Maria Robu, ,,Empatia în educație-necesități pedagogice moderne”, București, 2008
Vrășmaș Ecaterina Adina, ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002
www.didactic.ro
958
Educația începe în familie
Prof. înv. Preșc. Morgovan Corina Grădinița P.P. Toldi Salonta

”Tratează copiii ca și cum sunt deja ceea ce ar putea fi și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să
fie” (Goethe)
Pledoariile oamenilor de ştiinţă vin să confirme relaţia strânsă între copil şi părinţii săi, felul în
care fiecare participant în cadrul acestei relaţii se transformă, îşi dezvoltă capacităţile, aptitudinile şi îşi
defineşte atitudinile în rolurile sale. Când vorbim de parentalitate, dar şi de bune practici în asumarea ei,
există câteva repere generale care trebuiesc urmărite şi care se reflectă în dezvoltarea copilului, în forma
de manifestare a acestuia, în obiceiurile pe care le are, în tipurile de interacţiuni în care intră, în modul în
care copilul face faţă situaţiilor problematice, în iniţiativele pe care le are. Pearce a descris relaţiile
pozitive şi negative care pot influenţa dezvoltarea copilului şi care constituie punctul de plecare în
modificarea unor comportamente ale părinţilor. Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi
comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli,
determină comportamente imprecise, agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate
pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii necondiţionate din partea copilului. Prin
atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la
stimuli. Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde calităţi dificil de atins. Însă există comportamente
inadecvate ale părinţilor care afectează dezvoltarea integrată a copilului. Iată câteva exemple:
• lipsa regulilor în familie (reguli şi limite înţelese, asumate şi aplicate de toţi membrii familiei);
• îngrijirea şi supravegherea inadecvate (copilul lăsat singur în faţa televizorului timp îndelungat,
recompensele materiale şi alimentare);
• disciplină rigidă şi pedepse inadecvate vârstei şi puterii de înţelegere a copilului (stabilirea
regulilor „pentru copil“ fără a consulta anterior opinia copilului);
• neimplicarea în experienţele copilului (absenţa momentelor în care părinţii petrec timp de joacă
împreună, dezinteresul pentru dezvoltarea copilului, neglijarea copilului);
• agresiuni în familie (utilizarea pedepselor care presupun traumatizarea emoţională sau fizică a
copilului, violenţă domestică);
• aşteptări nerealiste de la copil (dorinţa părinţilor de participare a copilului la multe activităţi
opţionale în raport cu vârsta şi opinia lui).
Trebuie să pornim de la premisa că toţi părinţii îşi iubesc copii, însă forma de manifestare a
fiecăruia este diferită şi mascată de forme personale de exprimare. Valorizarea copiilor şi încrederea în
forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în familie. Optimizând relaţiile dintre părinţi şi copii
vom da valoare relaţiilor din interiorul familiei şi părinţilor, ca persoane. Un părinte care va şti cum să
răspundă nevoilor copilului, îşi va dezvolta încrederea în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre
copil. Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al
adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în aceast cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi
interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile
iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli. Viaţa copilului
protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul 32
comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în
devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în
viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.
În primii ani de viaţă, copilul este strâns legat de mama sa, prin îngrijirile pe care aceasta i le acordă,
indiferent dacă vorbim de hrănire, igienă sau de momentele în care mama îi cântă sau îl adoarme.
959
Pe parcursul acestor momente, figura tatălui este uneori pasageră. Poate că prezenţa sa este simţită
mai mult sub raportul siguranţei afective pe care o resimte mama şi, prin urmare, şi copilul. Pe măsură ce
copilul creşte, dezvoltarea sa îi permite să se identifice cu mama sau cu tatăl său, având nevoie de timpi
de calitate petrecuţi atât cu mama, cât şi cu tatăl. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă
un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu
formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea,
este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în
spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se
bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune
condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se
simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi
realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în
eforturile lor de îngrijire, creştere şi educare a copilului. Este important pentru părinţi să simta că pot
controla şi influenţa dezvoltarea copilului lor şi pe perioada în care nu sunt alături de el. Este nevoie să
simta că au suportul educatorilor în dezvoltarea abilităţilor pe care le au ca părinţi, că grădiniţa este un
spaţiu deschis şi permisiv, un spaţiu în care le este respecată opinia şi, în egală măsură, în cadrul căreia
este respectată confidenţialitatea. Am înţeles că fiecare copil este unic, că el creşte şi se dezvoltă în ritmul
său, că are nevoie de sprijinul părinţilor, că trebuie să îi oferim un mediu sănătos şi adaptat nevoilor lui,
că trebuie să-l stimulăm şi să-l ajutăm să descopere lumea. Pentru cunoaşterea nivelului de dezvoltare al
copilului, un sprijin foarte important îl oferă educatorii. Aceştia, prin mijloace şi instrumente specifice,
realizează o evaluare autentică a celui mic, în care ţin seama de evoluţia copilului în raport cu el însuşi,
dar şi de anumite obiective precizate în Currilumulul pentru educaţie timpurie a copiilor de 3-6/7 ani.
Bibliografie
1. Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“,
editura Medicală, Bucureşti, 1989
2. Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002
William Crain, „Dreptul la copilărie“, editura LUCMAR, 2003
960
IMPORTANŢA CELOR CEI 7 ANI DE ACASĂ
Profesor înv.preşcolar: Morgovan Larisa

Unitatea de învăţământ: G.P.P. Nr.6 Ponoară
acasă.
961
BIBLIOGRAFIE
1. Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
2. Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti;
3. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi;
962
MORHAN ADINA MADALINA
acasă.
copilului.
Potrivit unor psihologi, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele
de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă
prin imitaţie.
Vârstele
963
Înv. Moroianu Doina

Școala Gimnazială COMENIUS, Brețcu
... reprezintă un concept prin care înțelegem un set de norme de conduită morală, de principii de
viață esențiale pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în cadrul familiei. Aceste norme ar trebui
să-l ajute mai tărziu la o cât mai bună integrare în societate, în viața socială.
Cei șapte ani de acasă înseamnă imitație și învățare. Până să educe copilul, până să-i ceară să
respecte anumite norme morale, ar fi bine ca părinții să fie primii care aplică aceste reguli de politețe, de
comportament în diferite situații. Degeaba părinții îi cer copilului să fie politicoși cu cei din jur sau să
respecte persoanele în vârstă, dacă ei, la rândul lor nu manifestă respect față de aceștia. Dacă vor ca cei
mici să nu arunce hârtii sau gunoaie pe jos, părinții trebuie să fie primii care manifestă respect și
responsabilitate față de mediul înconjurător.
Într-o familie nu trebuie doar să se vorbescă de bine, adevăr, frumos, dragoste sau respect. Copilul
trebuie să se simtă iubit, respectat, să aprecieze binele și frumosul, să fie obișnuit să spună adevărul și să
iubească. Acel copil va crește iubitor, tolerant, politicos, responsabil pentru că așa a văzut la familia sa.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă a acestuia cu familia.
Printre primele reguli pe care le învață copiii în cei șapte ani de acasă sunt cele referitoare la igiena
personală și sănătatea lor, regulile de servire a mesei, reguli de politețe, reguli de autonomie în raport cu
ceilalți, un limbaj care să-l ajute în inițierea și menținerea unui dialog, să ofere și să primească sprijinul
celor din jur, să fie iertător și responsabil pentru actele lui, să câștige, dar să știe și să piardă și să accepte
înfrângerea.
Copiii sunt un aluat bun ce trebuie modelat cu dragoste și răbdare. Depinde de noi ce ingrediente
adăugăm acestui aluat de-a lungul vieții, pentru că educația oferită de familie nu se oprește la împlinirea
celor șapte ani.
Familia este prima școală. În cadrul familiei, îndrumat de părinți, frați, bunici, copilul își formează
aptitudinile de care are nevoie pentru a se adapte în societate. Rolul familiei este unul fundamental,
aceștia transmițându-i copilului propriile valori pe care acesta urmează să le respecte.
964
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ, ȘCOALA ȘI EMOȚIILE
Prof. înv. primar: Moroșan Elena - Școala Mihail Sadoveanu- Grănicești, jud.
Suceava
Atât școala contemporană cât și familia trebuie să asigure, încă de la vârstele cele mai fragede,
formarea şi dezvoltarea, competenţelor socio-emoţionale, pe lângă cele de dezvoltare a competenţelor
cheie.
Vârsta școlară mică este momentul optim din viața copiilor când aceștia au nevoie de noi pentru a
învăța cum să relaționeze cu cei de lângă ei, cu respect față de nevoile lor și ale altora pentru a învăța cum
să găsească rezolvare la situații sociale cu care se confruntă zilnic, pentru a învăța cum să trăiască într-un
mod sănătos emoțiile de tristețe, frică, teamă, furie fără să-i facă să sufere pe ceilalți sau pe sine. La
aceasta vârsta se urmăreşte dezvoltarea următoarelor competenţe socio-emoţionale: recunoaşterea
emoţiilor, atât pe baza expresiilor faciale, cât şi a situaţiilor care provoacă emoţii, exprimarea şi
înţelegerea emoţiilor, simulare emoţională (modelarea trăirilor emoţionale şi de exprimare a lor în funcţie
de context), manifestarea empatiei, identificarea cauzelor emoţiilor.
Expresia ,,copiii învață în funcție de ce facem noi”, adulții - părinți și învățători, este foarte
adevărată. Deoarece copiii văd și imită comportamentele adulților și mai puțin fac din ceea ce le spunem.
Trebuie să conștientizăm faptul că avem o mare influență asupra comportamentului copilului. Este
necesar să-l instruim pe copil să coopereze sau să rezolve o divergență cu un coleg sau să știe să-și
gestioneze starea de bine, prin metode eficiente și nu doar folosind explicații și dând sfaturi. Copilul
învață din acțiunile noastre, iar comportamentul familie si a învățătorului este modelul prin care copilul
învață cum să relaționeze sănătos cu sine și cu ceilalți. Este mare nevoie ca toți copiii să beneficieze de un
standard de comportament extern, valoros și credibil.
Copilul învață să aibe încredere în el în funcție de ce face părintele sau învățătorul în relația cu el și
în funcție de ce emoții exprimăm noi, ca adulți, în interacțiunea cu copilul. Din relația cu părinții și
învățătorii copiii învață să acorde atenție emoțiilor și să știe să le gestioneze pe cele negative. Înțelegerea
cauzalității emoțiilor este un proces greu de înțeles pentru că oamenii consideră cauza emoției ca fiind un
eveniment sau o situație care este în afara lor. Gândurile sunt cele care provoacă stări diferite emoționale,
nu neapărat evenimentele în sine. Pentru a învăța copiii să identifice corect cauza emoției de tristețe, de
frică, de teamă sau de furie, pentru început este necesar să identificăm situațiile în care copiii trăiesc și
exprimă diverse emoții în timpul programului școlar și să le transformăm în oportunități de învățare.De
asemeni, este necesar să oferim copiilor un context adecvat de învățare prin prisma propriilor reacții și
mesaje atunci când se trăiește o anumită emoție.
În activităţile desfăşurate cu elevii clasei pregătitoare, de la începutul anului şcolar şi până în
prezent, am observat că aproximativ jumatate dintre aceştia au probleme în gestionarea propriilor emoţii.
Acest lucru se observă în faptul că unii dintre aceşti elevi nu reuşesc să se controleze şi devin agresivi
verbal sau chiar fizic cu ceilalţi colegi, iar alţii sunt izolaţi şi nu reuşesc să comunice eficient cu grupul.
Consider că pentru rezolvarea acestor probleme elevii trebuie implicaţi într-un program de activităţi care
să le permită dezvoltarea unor abilităţi de autocunoaştere şi creştere a stimei de sine. Prin intermediul
acestui program elevii vor fi puşi în situaţia de a recunoaşte şi denumi emoţiile, de a înţelege că acestea
sunt normale şi de a învăţa cum să se comporte în diferite situaţii când acestea apar.
Scopul programului: stimularea capacității de adaptare în fața emoțiilor negative a elevilor din
clasa pregătitoare
Activitățile propuse:
1. ”Cum mă simt/ cum m-am simțit?”
2. ”Ce culoare au emoțiile mele?”
3. Omul și curcubeul
4. ”Și eu și tu, unici și valoroși”
5. Morala boabelor de cafea
6. Cuvinte care înfloresc inimi
În continuare voi detalia doar o activitate din cele precizate mai sus deoarece numărul limitat de
pagini nu-mi permite prezentarea tuturor activitatilor în întregime.
Şedinţa II:
965
Tema: ”Ce culoare au emoțiile mele?”
Scop: dezvoltarea cunoștințelor despre exprimarea emoțiilor
Obiective: - Să recunoască propriile emoţii
- Să atribuie fiecărei emoţii o culoare, să enumere modalităţi de gestionare a furiei, a supărării.
Materiale: şablon în formă de inimă, hârtie colorată de mai multe culori, lipici, sfoară, coli mari de
hârtie, carioci, culori.
Desfăşurare:
Introducere: Astăzi vom face o hartă a sufletului nostru, pentru a ne cunoaşte mai bine emoţiile pe
care le trăim.
- Exerciţiu de spargere a gheţii: „Păianjenul” – Copiii sunt aşezaţi în cerc. Un copil primeşte un
ghem de aţă. El va păstra capătul firului şi va arunca ghemul unui coleg spunându-i: „Mihai, îmi place de
tine pentru că eşti ............”
Munca în grup:
Experiența: „Ce culoare au emoţiile mele?”
Orice culoare poate fi asociată cu una sau mai multe emoții, precum orice emoție poate să aibă
propria ei culoare. Fiecare poate atribui aceleiaşi culori emoţii diferite.
Voi ruga copii să se gândească la felul în care se simt şi să aleagă o culoare reprezentativă pentru
acea emoţie. Vor prezenta colegilor emoţia şi culoarea aleasă şi vor lipi pe inima şablon, hârtia de acea
culoare într-o zonă la alegere. Vom continua astfel şi cu alte emoţii, trăite în alte situaţii, le vom atribui o
culoare şi vom continua până vom colora inima în cât mai multe culori posibile.
Reflexia: Vom purta o discuţie în care copiii vor răspunde la întrebările următoare:
Cum vi s-a părut această activitate? Cum arată inimile voastre? Care sunt emoţiile care predomină?
Conceptualizarea: - Ce aţi învăţat din această activitate?
Acţiunea: Descrieţi pe rând paleta emoţiilor care vă colorează sufletul.
Încheierea: La sfârșitul activității, pe o foaie de hârtie, elevii vor desena în dreptul fiecărei culori
câte o microexpresie, care va fi expusă într-un colț al clasei.
966
COPII BINE CRESCUȚI!
Proiectul Educațional Național ”Cei șapte ani de acasă!”
Moșescu Valentina
Copiii ar trebui, de mici, mai exact de când încep să vorbească cât de cât coerent și să
înțeleagă mai multe lucruri – în jurul vârstei de trei ani – să fie în stare să aplice câteva reguli elementare
de comportament în societate. Dar trebuie să aibă și de la cine să învețe: ”instructori” buni, care să le
repete, să le reamintească, să-i felicite, de multe ori pe zi. Exemplul este o minunată modalitate de a
transmite aceste cunoștințe, care le vor permite să își găsească locul în societate și le vor fi de folos tot
restul vieții.
Se înțelege de la sine că tot ceea ce li se cere copiilor, părinților li se cere de două ori. Uneori și noi
am mai uitat pe drum anumite reguli pe care le știam atât de bine în copilărie:
 Cuvinte mici care fac minuni
De foarte devreme copiii trebuie să învețe aceste cuvinte magice. Orice copil este considerat prost
crescut dacă nu știe să spună ”te rog” și ”mulțumesc”.
 Bună ziua
Copiii rămași în camera lor atunci când avem musafiri nu dau dovadă de prea mare bună-cuviință.
La fel și părinții care tolerează o astfel de atitudine. Decizia aparține fiecăruia!
 Degetele în nas
Copiii sunt repede tentați să exploreze găurele mici, adesea pline comori. Faptul că nu știu să își
sufle singuri nasul până pe la trei ani contribuie la instalarea acestui prost obicei, care trebuie să ne atragă
atenția.
 A căsca
Căscăm uneori fără să ne putem reține; asta este. Dar mai sunt și unii care cască mereu. În timpul
orei, la școală, la masă sau într-o discuție cu un prieten, căscatul este un gest pe care ar trebui să ni-l
stăpânim. Dacă nu se poate, să învățăm măcar să nu facem zgomot și să ducem mâna la gură.
 Țipetele
Sunt momente în care copiii nu se pot stăpânii. Excitați de activitatea pe care o desfășoară, de vizita
unor musafiri sau dintr-o mie de alte motive, încep să țipe de bucurie, să se agite, să intre în delir. Dacă au
nevoie să-și descarce prea-plinul de energie, există anumite locuri în care o pot face: în parc, într-o sală de
jocuri, etc.
 A se băga în vorbă
Copiii de vârste mici, care de-abia au învățat să vorbească, pot cu greu să se abțină atunci când au
ceva de spus. În timp ce mama vorbește cu altcineva ei o bombardează cu ”mama, mama, mama”, până
când aceasta își îndreaptă privirea spre ei. Este foarte neplăcut să fii întrerupt tot timpul, mai ales într-o
conversație între adulți.
 Răspunsurile obraznice și necuviincioase
Se întâmplă uneori, punând o întrebare banală unui copil, să primești un răspuns atât de
necuviincios sau de neașteptat, încât rămâi cu gura căscată, de fapt, nu există o vârstă anume căreia să i se
poată asocia acest comportament.
 La masă
Înainte de a se așeza la masă, toată lumea trece pe la baie.
Bibliografie:
Chatelet, Sylvie-Anne, Ghidul bunelor maniere, Editura Niculescu, București, 2006.
967
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.Moţ Camelia Constantina

Grăd.P.P. „Sf. Nichita Romanul”Tulcea
. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa
cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul
măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi,
bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. . Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se
confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile
curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
acasă.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe
Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
968
moş Ene.
şcolii.
BIBLIOGRAFIE
969
CEI 7 ANI….DE–ACASĂ
Prof. înv. preşc. - Livia Motoaşcă

Grădiniţa cu PP, nr.35, Braşov
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de grădiniţă, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Expresia „cei 7 ani de acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată „culmea
achiziţiilor”şi este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în
special pană la varsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului îi revine familiei. Pentru copil,
familia reprezintă primul său univers afectiv şi social. Mediul familial este primul mediu educativ şi
socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copilul le datorează
vedere fizic, intelectual, moral şi estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea
care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele
şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-l ajute la învăţătură.
Copiii pot învăţa în primii şapte ani: deprinderi de autoservire şi ordine, reguli de igienă personală,
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atat pozitive, cat şi negative, bune maniere şi
comportament, limbaj corect transmis (fară greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de
vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte), consecvenţă în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţă în realizarea
uneri sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci cand vrea să facă ceva.
Unele dintre însusirile dobandite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii: spiritul de
competitive, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, iar altele influenţează
dezvoltarea de mai tarziu (un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii).
Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care familia si mediul
educaţional devin parteneri şi construiesc împreună, fiind conştienţi de importanţa fiecăruia şi urmărind
aceleaşi obiective – dezvoltarea şi educarea copilului.
970
CEI 7 ANI DE ACASA
Înv. MOTORA NARCISA

ŞC. GIMNAZIALĂ „NICODIM GANEA” BISTRA ,ALBA
„Eu sunt copilul. Tu ţii in mâinile tale destinul meu. Tu, determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă–mi te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă–mă, te
rog ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. ( The Child’s Appeal, de Mamie Gene Cole )
afective, motrice şi intelectuale. Copilăria, vârsta de aur a omului, este vârsta cu un statut special fată de
celelalte vârste. Abia ajuns în acest univers, copilul nu posedă nicio cunoştinţă cu care poate descifra
misterele lui, de aceea el rămâne în această etapă dependent de adult.
Când vorbim despre cei ,,7 ani de acasă” ne referim la educaţia pe care copilul o primeşte în
familie, acesta fiind primul mediu social-educativ cu care copilul intră în contact iar părinţii sunt primii
educatori din viaţa lui, primii mentori reali furnizându–i primele repere de orientare în lume, primele
informaţii şi învăţături despre lucrurile şi fenomenele din natură şi din societate. Părinţii sunt modele pe
care copiii, conştient sau inconştient, le vad cu ochii minţii şi le urmează. Marele pedagog, John Locke,
convins de puterea exemplului în familie, afirma „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu
vreţi să imite”. Această educaţie primită în familie depinde însă de câţiva factori: de relaţia afectiva dintre
părinte–copil (dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul ii permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forte), de specificul de dezvoltare al copilului, de valorile pe care se bazează
familia. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
• Spiritul de competiţie
• Altruismul
• Cooperarea
• Atitudinea pozitivă faţă de anumite sarcini
Mediul familial este cel în care copilul îşi formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în exprimare, şcoala şi alte medii
Părinţii realizează educaţia copiilor prin mai multe mijloace precum: reglarea directă a
comportamentului (supravegherea realizării unor sarcini şi aprecierea sau sancţionarea lor), comunicarea
cu acesta (exprimarea unor opinii), cooperarea, participarea la activităţi comune (jocuri, vizite).
BIBLIOGRAFIE
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Universitară, Bucureşti.
971
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.inv.presc.Motu Alina
Gradinita P.N.Silindia
acasă.
BIBLIOGRAFIE
972
ȘCOALA ȘI FAMILIA- ACELASI SCOP - FORMAREA PERSONALITĂȚII
UMANE INTEGRALE SI ARMONIOASE
Prof. pentru învățământul primar și preșcolar- Mucenicu Viorica

Școala Gimnazială nr. 1, comuna Bicazu Ardelean, jud. Neamț
Educatia este un fenomen social de transmitere a experientei de viata a generatiilor adulte si a
culturii catre generatiile de copii si tineri, in scopul pregatirii lor pentru integrarea in societate.
Factorii institutionali ai educatiei sunt scoala, familia, biserica, armata, s.a. Totul educa: oamenii,
lucrurile, fenomenele, dar in primul rand si in cea mai mare masura-oamenii.Intre acestia primul loc il
ocupa parintii si educatorii.
Scoala este institutia sociala in care se realizeaza educatia organizata a tinerei generatii.Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt sa contribuie la dezvoltarea societatii, sa ia parte activa la
viata, sa fie pregatit pentru munca. Procesul de invatamant este cel care confera scolii rolul decisiv in
formarea omului.Misiunea scolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de
cerintele vietii sociale. Procesul de educatie din cadrul scolii este indrumat si condus de persoane
pregatite in mod special pentru acest lucru. Menirea scolii nu este numai de a inzestra elevii cu un bagaj
de cunostinte cat mai mare, ci si de a le stimula calitatea de om.Ora de dirigentie este cea in care ne putem
apleca asupra acestei laturi. Tot in aceasta ora, se urmareste valorificarea abilitatilor de interrelationare,
de asumare a responsabilitatilor, de cultivare a capacitatii de a lua o decizie corecta,de descoperire a
propriilor interese si aspiratii spre formarea scolara si profesionala ulterioara. Scoala a ramas punctul de
pornire al orientarii scolare si profesionale prin actiuni de informare asupra posibilitatilor de continuare a
studiilor, de detectare a intereselor profesionale si a aptitudinilor, de discutare a criteriilor dupa care
elevii isi decid viitorul si a ponderii de implicare a parintilor in alegerea scolii si a profesiei pe care copiii
lor o vor urma, daca profesia aleasa este cea dorita de copil si daca acesta din urma are disponibilitati
intelectuale.
Ajungem astfel la un alt factor care contribuie la educarea copiilor si care este familia. Familia
exarcita o influenta deosebit de adanca asupra copiilor. O mare parte despre cunostintele despre natura,
societate, deprinderile igienice, obisnuintele de comportament, elevul le datoreaza educatiei primite in
familie. Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic, s.a. Ca prim factor educativ, familia ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele
uzuale ( despre plante, animale, ocupatiile oamenilor, obiectele casnice ), familia este cea care ar trebui sa
dezvolte spiritul de observatie, memoria si gandirea copiilor. Copilul obtine rezultatele scolare in functie
de modul in care parintii se implica in procesul de invatare. Parintii trebuie sa asigure copilului cele
necesare studiului, trebuie sa-si ajute copilul la invatatura. Acest ajutor insa trebuie limitat la o indrumare
sau sprijin, nefiind indicat sa efectueze tema copilului. Cu timpul parintii se vor limita la controlarea
temei de acasa si a carnetului de note. Deci, atitudinea parintilor trebuie sa fie una de mijloc: sa nu-l ajute
prea mult pe copil, dar nici sa ajunga sa nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot in familie se
formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea,
decenta in vorbire si atitudini, ordinea, cumpatarea, grija fata de lucrurile incredintate. Toate acestea
reprezinta de fapt ilustrarea cunoscutei expresii "a avea cei 7 ani de-acasa". Un elev fara "cei 7 ani de-
acasa" va crea mereu probleme chiar si ca viitor adult. Aici trebuie reamintit ca, in general, elevii nu
primesc in cadrul scolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influentandu-l in afara scolii. Din
cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la scoala 5-6 ore, de restul timpului fiind responsabila familia
elevului. Uneori parintii uita ca trebuie sa faca front comun cu profesorii, deoarece si unii si altii nu
doresc decat dezvoltarea armonioasa a elevului, educarea si imbogatirea cunostintelor acestuia.
Dezvoltarea personalitatii copilului si a formarii lui in conformitate cu idealul social si cel personal
este influentata de diferentele de ordin economic, social, cultural care exista intre familii. Familia insa , in
ciuda acestor diferente, prezinta anumite insusiri comune. Conditiile de viata ale copilului sunt influentate
de comportamentul parintilor. Familia trebuie sa aiba disciplina ei. Toate problemele vietii se pot rezolva
mai usor intr-un climat de prietenie si de intelegere.
Una dintre cele mai importante preocupari ale familiei si un punct comun pe care il are aceasta cu
scoala este orientarea scolara si profesionala. Cei mai multi parinti sunt bine intentionati in alegerea unei
scoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lui. Dar, de multe ori, buna intentie si buna credinta sunt
973
tocmai sursele greselilor lor deoarece acestea nu tin loc de
competenta si de pricepere. Greselile parintilor decurg uneori si
din prea marea dragoste pe care o poarta copiilor.Iata cateva
dintre ele:
Neincrederea in copil. Exista parinti care isi considera
copiii mai copii decat sunt in realitate si aleg viitoarea scoala si
viitoarea profesie in locul lor,chiar fara a-i consulta. Copiii au
insa si ei capacitatea sa aleaga.
Copii tratati ca proprietate personala de care parintii
dispun dupa bunul lor plac. Argumentul acestor parinti suna
cam asa:"eu il imbrac, eu il hranesc, eu hotarasc ce sa fie si ce sa
nu fie". Personalitatea, sentimentele, aspiratiile si dorintele
copiilor nu conteaza in fata parintilor.
La polul opus se afla o alta categorie de parinti, a neutrilor.Acestia se complac in situatia de
neamestec in treburile copiilor si isi motiveaza atitudinea cam asa:"este destul de mare ca sa poata judeca
ce face"sau :"are si mai multa scoala decat mine asa ca ce sa-l mai invat eu?"Fara indoiala ca fiul este
destul de mare pentru a sti ce e bine si ce e rau, dar fiind fara experienta simte nevoia unui sfat, a unui
sprijin. Chiar daca sunt mai putin instruiti decat copiii, parintii au mai multa experienta, au "scoala vietii".
Categoria parintilor "revansarzi" alege pentru copiii lor profesiunea pe care viata i-a impiedicat pe
ei sa o practice.
Parintii orgoliosi fac din alegerea profesiunii pentru fiul lor o problema de ambitie:"vreau sa-i arat
lui cutare ca si fiul meu face o facultate". Acesti parinti nu se intreaba daca fiul lor vrea sa faca o
facultate, daca are aptitudini pentru profesia aleasa de ei.
Grija pentru copii ii face pe unii parinti sa doreasca pentru fii o profesiune banoasa si de aceea fac
eforturi ca fiii s-o apuce pe drumul unei asemenea profesii.
Toate situatiile de mai-nainte trebuie evitate. De aceea intre familie si scoala trebuie sa existe o
permanenta colaborare ce se poate realiza prin vizite reciproce, sedinte si lectorate cu parintii.
In concluzie, trebuie spus ca cei doi factori educativi, scoala si familia, trebuie sa aiba acelasi scop -
formarea personalitatii umane integrale si armonioase. Pana la cuprinderea intr-o unitate de invatamant,
rolul primordial in educatie il are familia. O data cu inscrierea intr-o unitate de invatamant ponderea se
schimba, rolul mai mare il are scoala, dar nici actiunea educativa a familiei nu este de neglijat. Intre
actiunile educative ale celor doi factori exista mai degraba un raport de complementaritate decat de
rivalitate, actiunea fiecaruia venind s-o completeze pe a celuilalt.
974
Cum înţelegem expresia „cei şapte ani de acasă“?
Aminteşte-ţi că
Întocmit: Director prof. Müller Monica Bianca tu trebuie să-ţi
Grădinița cu program prelungit Nr. 35 Brașov
educi copilul.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general,
pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă,
psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici
au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.

familie.
ceilalți.
Regulile celor 7 ani de acasă și etapele de dezvoltare a copilului
„Nu are cei 7 ani de acasă” replicăm deseori atunci când facem referire la un copil nepoliticos, care
nu și-a însușit regulile de comportament civilizat în societate. Această expresie definește tot ansamblul de
cunoștințe, deprinderi și achizitii acumulate în primii 7 ani de viață. Este perioada în care copilul
memorează și asimilează rapid informații, dezvoltându-și limbajul și gândirea. În copilăria mică, o
influență puternică o are familia și abia mai târziu, în perioada școlară, intră în rol anturajul, iar părerea
părinților contează din ce în ce mai puțin. Un copil bine-crescut se va adapta mult mai ușor în societate
Ce pot învață copiii până la vârsta de 7 ani?
Deprinderile de comportament civilizat se învață în timp, printr-o atitudine pozitivă, evitând critica,
pedepsele dure și devalorizarea copilului. Copilul își însușește deprinderi de autoservire, igienă, curațenie,
limbaj corect, respectarea celorlalți și a mediului înconjurător, altruismul, cooperarea, autocontrolul,
recunoștința, spiritul de echipa etc.
Cum putem crește un copil civilizat și respectuos?
 Atașamentul sănătos
Legătura intima care se creează între mamă și bebeluș încă de la naștere reprezintă o bază sigură, de
la care copiii se vor raporta la mediul înconjurător. Atașamentele sănătoase și sigure se formează atunci
când cei mici se bucură de dragostea necondiționată a părinților și de o comunicare empatică focalizată pe
nevoile lor. Un copil iubit și apreciat de părinții săi se va simți în siguranță și va fi mai deschis către
învățarea și experimentarea regulilor de comportament civilizat. Ele vor fi mai ușor de asimilat într-o
atmosferă caldă, bazată pe respect și încredere, decât într-una în care disciplina este impusă într-un mod
dur și autoritar.
 Respectarea etapelor de dezvoltare a copilului
Învățarea bunelor maniere este un proces de durată care implică multă răbdare și respectarea
ritmului de dezvoltare a copilului. Un copil de 2 ani nu realizează ce e bine și ce e rău și nu poate vedea
dincolo de propriile nevoi. Îi va fi greu să împartă jucăriile cu alt copil. De aceea, nu este potrivit să îl
obligăm să fie generos, deoarece nu este încă pregătit.
975
10 reguli esențiale în educața și creșterea copilului până la 7 ani
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și
copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
conversației!
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund"
și concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
tine! Copilul imitaă ceea ce vede și aude în jurul lui!
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.
Cât contează azi cei 7 ani de acasă
și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil,educat,politicos,care ştie să
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie,prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori,cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care
discută,că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de bună
creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Tu îi dai exemplul
Încă din primii ani de viaţă,cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de respect,mai
ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă scuzaţi“. Nu
uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere,când va creşte,toate aceste lucruri de bun-
simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se învaţă
treptat,tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos:respectându-i
pe alții va fi,la rândul său,respectat.
Paşi mici pentru a deveni om mare
Tot în primii şapte ani de viaţă,îi poţi oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoştinţa,începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care
le-a primit de ziua lui de naştere şi până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau
copiii cu care se joacă în parc. Învaţă-l să fie deschis,să aibă o atitudine plăcută și să îşi exprime
recunoştinţa faţă persoanele care l-au ajutat într-o anumită situaţie.
Bunele maniere sunt cartea lui de vizită
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“,ori să
salute şi să răspundă la salut,pe măsură ce va creşte,odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere îl
ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari,ci sunt importante în viața de zi cu
zi,în orice situație.
976
Politețea se învață și la masă
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în
familie. În aceste momente,trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă,pentru a nu-i
deranja pe cei de lângă el,că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă,că nu
este politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu
tacâmurile de nerăbdare,oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Aminteşte-ţi că
tu trebuie să-ţi
educi copilul.
977
CEI 7 ANI DE ACASA!
Educatoare Muncila Ana Alina

copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de
manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Incă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
Fiecare copil este o fiinta unica. Chiar in aceeasi familie, fiecare copil este diferit de fratii si
surorile sale, iar diferenta incepe inca de la nastere, fiecare are comportamente specifice in ceea
ce priveste hrana, somnul, are reactiile sale proprii la ceilalti. Are deci, “un stil de viata “ al sau.
Daca parintii inteleg, accepta si respecta tot comportamentul legat de somn, mancare, schimbarile
de dispozitie, temperamentul celui mic, vor putea intelege si respecta mai usor individualitatea
copilului, asa cum se manifesta ea in etapele de varsta ulterioare. Toti copiii trec prin aceleasi
stadii de dezvoltare, doar ca o fac in chip specific. Aceste stadii includ schimbari esentiale in
primii cinci ani de viata; este evident, de exemplu , ca la 3 ani copilul se deosebeste enorm de
ceea ce va fi el pe la 7-8 ani. Pe masura ce copilul se maturizeaza, se observa cum se dezvolta
si se structureaza el ca individ unic: devine din ce in ce mai independent, are propriul sau bagaj
de cunostinte, atitudini, valori, si credinte ( care evolueaza si ele si pe care le exprima intr-un stil
ce-i apartine ). Pentru a pleca spre orizontul maturitatii, copilul are nevoie de cinci activitati
conducatoare: comunicare emotionala afectiva nemijlocita cu cei din jur, explorarea concreta a
lumii care il inconjoara, diversificarea jocurilor, invatatura, implicarea creativa, dobandirea initiativei,
a responsabilitatii, comunicarea sociala in grupul celor de aceeasi varsta - ca deprindere de baza
pentru viata matura de mai tarziu.
Un alt aspect al dezvoltarii sociale a copiilor il constituie interactiunile lui cu adultii. Stabilirea
unor relatii pozitive, bazate pe incredere, ascultare si respect se poate realiza implicand fiecare copil in
parte. Pentru ca cerintele adultului sa fie respectate de copii, acestea trebuie sa fie formulate clar, pe
intelesul lor. Copiii sunt mandri atunci cand li se solicita ajutorul, dar trebuie acordata atentie sarcinilor
emise, pentru ca acestea sa nu depaseasca puterea de realizare a copiilor. In comunicarea cu copiii este
recomandabil ca adultul sa se aseze la nivelul lor, prin aceasta transmitandu-le o atitudine de deschidere si
de colaborare . Unii copii intrerup mereu conversatia celorlalti fie pentru ca nu au fost invatati, fie pentru
ca doresc sa fie in centrul atentiei. Pe acestia trebuie sa-i ajutam sa constientizeze ca nu e nici bine, nici
frumos sa nu-i lasi si pe altii sa-si exprime ideile, caci in final se vor supara si nu vor mai vrea sa
comunice cu ei.
Ca parte fireasca a procesului de comunicare cu cei din jur, pot aparea conflictele. Acestea, pe langa
starea de agitatie si disconfort pe care le genereaza, pot duce la deteriorarea relatiilor de prietenie. Astfel
se impune sa –i ajutam pe copii in descoperirea modalitatilor de a depasi conflictele, fapt ce le va fi de un
real folos si mai tarziu, in viata de zi cu zi.
978
– ordine
– igiena
diverse fapte, etc)
– spiritul de competitie
– altruismul
– cooperarea
Greşeli
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi
inventeze jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a
nu-i îngrădi experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot
pasul.
Traim intr-o lume in care ne confruntam cu o multime de probleme, in care stresul isi pune
amprenta nu doar asupra adultilor, ci chiar si asupra tinerei generatii si mai grav, asupra copiilor.
979
Prof. Înv. Preşcolar Muntean Anamaria

Unit. de înv. G.P.P. “Pinochio” Rădăuţi
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.

Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la
Komenschi, care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la
vârsta de şase ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară .
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează viitorul adult. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a
persoanei adulte.
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul,
exemple de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia.
Aceasta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli
de conduită, dar şi climatul socioafectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea
personalităţii nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar
şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte
componente sociale, în special cu şcoala.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct,
prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către
membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită
oferite de părinţi – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale
constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în
familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii,
precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
modalitate de a oferi şi de a primi iubire. Cînd copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de
format decât atunci când simte instabil emoţional. Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată.
Iubirea necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută
părinţii să-şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul. Iubirea necondiţionată înseamnă a
iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face.
Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în
mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tip de informaţii. Dacă iubirea va fi
alimentată aşa cum se cuvine, copilul va înflori şi va binecuvânta lumea prin frumuseţea sa; fără iubire va
deveni o floare veştejită.
Învăţarea morală, pe lângă exemplul oferit de părinţi şi alţi factori adiacenţi, trebuie însoţită de
analize, de explicaţii, oferite cu calm, de pe poziţii principiale.
A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce îşi doreşte .
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste .
980
PLEDOARIE PENTRU UN START BUN IN VIAȚĂ
Prof.Muntean Cioclov Adela Fabiana

Grădinița Floare de Colț- Băile Herculane
Responsabilitatea pentru viața copiilor face parte din viața noastră cotidiană și, cu cât știm mai
multe despre copii, cu atât mai bine îi sprijinim să se dezvolte și să devină adulții pe care ni-i dorim în
societate.
În perioada copilăriei mici copii se dezvoltă rapid și chiar spectaculos. Dacă procesul de dezvoltare
este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil și mai costisitor să compensezi mai târziu piederile
acumulate acum.
În acest context, este bine cunoscut și evident faptul că alegerile făcute acum și acțiunile
întreprinse de părinți și de societate în copilăria timpurie au o puternică și mai de durată influență
asupra progresului individual al copilului și asupra progresului națiunilor în sens larg. De aceea,
spunem că investiția în copii cât mai de timpuriu ne conduce, pe termen lung la dezvoltare socială.
Conștientizarea importanței acestei perioade pentru devenirea ulterioară a individului a făcut ca la
nivel internațional, și în ultimul timp și în România, să se acorde o atenție specială copilăriei și alocării de
resurse pentru îngrijirea și educarea copiilor în această perioadă.
Concepția despre copil și copilărie a fost și este determinată de noile cuceriri științifice și
influențează modul în care este concepută educația. Perspectiva asupra dezvoltării copilului este tributară
contextului cultural, socio-economic, politic al unei țări, dar și tradiției (uneori necosolidate sau
neinfluențate de noi infuzii teoretice și argumente ale teoriei aplicate). Această concepție despre copil și
despre copilărie reprezintă un complex de idei, valori, modele, norme, practici, așteptări despre cum sunt
copiii, respectiv despre cum să îi creștem, cum să îi educăm, cum să îi socializăm.
Cercetările atrag atenția asupra corelației despre dezvoltarea copilului și calitatea nutriției, îngrijirii,
educației și, implicit, asupra vulnerabilității copilului în timpul acestei perioade formative, considerată
critică sau sensibilă. Mai corect, din punct de vedere al dezvoltării în perioada 0-6/7 ani, următoarele
aspecte sunt foarte importante:
• evoluția fizică, mentală, socială și emoțională este distinctă de cea a copiilor mai mari sau a
adulților, îmbrăcând faze, stadii, ritmuri și repere de evoluție specifice;
• în societățile moderne se petrec numeroase transformări progresive în ceea ce privește
competențele fizice, mentale, cognitive și social-emoționale ale copiilor, în perioada micii copilării până
la intrarea în școală, transformări care marchează formarea competențelor și a capacităților, a modurilor
de relaționare, comunicare, învățare, joc etc.;
• în perioada timpurie, ființa umană reprezintă cel mai mare grad de dependență de relațiile cu
ceilalți (părinți, frați, co-vârstnici, alți adulți) nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru securitate
emoțională, integrare socială, formarea competențelor cognitive și achiziții culturale;
• dezvoltarea copilului este foarte sensibilă la impactul negativ al malnutriției, al îngrijirii
neadecvate și al lipsei afecțiunii parentale, ca tratamente deformate care îl afectează decisiv;
• dacă nevoile de bază ale copilului nu sunt satisfăcute, dacă este maltratat sau abuzat, efectele se
resimt în toată perioada copilăriei și, în funcție de durata și gravitatea tratamentului la care a fost supus, și
în perioada maturității;
• deși putem vorbi de o serie de principii generale universale, contextele și experiențele ce
marchează dezvoltarea sunt foarte variate, fiind marcate, în special, de capacitățile individuale ale
copilului, de nevoile lui speciale, de gen, de apartenență etnică, circumstanțe economice, sociale și
culturale.
În acest sens, două dintre documentele promovate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și
Sportului în ultimii trei ani, respectiv Curriculumul pentru educație timpurie ( care conține Curriculumul
pentru copiii de la 3 la 6/7 ani, promovat prin OM 5233/2008, precum și Reperele Fundamentale în
Învățarea și Dezvoltarea Timpurie a Copilului de la naștere la 7 ani- OM 3851/2010) oferă familiilor și
profesioniștilor cadrul pentru crearea unor oportunități de învățare pentru copiii cu vârste cuprinse între
naștere și 6/7 ani, oportunități care să le favorizeze obținerea succesului școlar și, implicit, a succesului în
viață prin:
981
1. înțelegerea unitară a conceptelor specifice și utilizarea unui limbaj comun de către toate
persoanele din jurul copilului;
2. împărtășirea unui nuvel comun de responsabilizare privind crearea și menținerea stării de
bine a copilului, în perioada educației timpurii;
3. cunoașterea și înțelegerea complexității dezvoltării copilului în această etapă;
4. înțelegerea conexiunilor între diferitele stadii ale dezvoltării ființei umane, din punctul de
vedere al experiențelor de învățate: de la naștere la 3 ani, de la 3 ani la 6 ani, de la 6 la 18 ani și
învățarea de-a lungul întregii vieți.
Noi, adulții, educatori și părinți, le dăruim încredere copiilor prin ceea ce facem.
Modul prin care ne exprimăm emoțiile, cum reacționăm față de comportamentul copilului.
Acestea sunt momente cheie în dezvoltarea sănătoasă a copilului din punct de vedere emoțional și
social.
Copilul își dezvoltă propria identitate atunci când primește atenția, grija protecția și sprijinul nostru.
Copilul învață cine este și cum este el ca persoană în primii ani de viață. În funcție de mesajele pe
care noi i le transmitem.
Când se simte apreciat, valorizat, ascultat și înțeles, copilul are curajul de a învăța lucruri noi și
dificile.
Când se simte inferior, insuficient, rău, copilul învață să-i fie teamă de critică, de eșec și va evita
multe situații în care se poate dezvolta.
Cum putem sprijini copilul în dezvoltarea lui?
Oferindu-i atenție, grijă față de emoțiile lui, învățându-l autonomia, amânarea recompenselor și
controlul asupra propriului coportament.
Copilul are nevoie de rutine, de structură, de limite.
Așa îl învățăm controlul asupra propriului comportament.
Ori de câte ori reacționăm ferm și blând în loc de critică și pedeapsă, copilul învață regulile
sănătoase de comportament. Și învață empatia- atenția față de nevoile emoționale ale celuilalt.
.În concluzie, societatea de azi și mai ales cea de mâine, precum și toate argumentele adunate în
ultimele decenii în plan teoretic și practic privind politicile publice, programele sociale/educaționale/de
igienă și sănătate, avantajele și implicațiile impactului intervenției noastre asupra copiilor în perioada
copilăriei timpurii, ne obligă să ne adaptăm modul de a privi această perioadă din viața individului
în scopul asigurării celui mai bun start în viață.
982
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI TIMPURII A COPILULUI
Prof. MUNTEANU ELENA, Colegiul Naţional Mircea Eliade Reşiţa

Toţi învăţăm pe parcursul vieţii. Acest process începe din ziua în care ne+am născut. Este
recunoscut ayi faptul ca anii timpurii ai vieţii noastre sunt cei mai importanţi pentru învăţare. Atunci se
pun bazele vitorului nostrz şi când începem să ne drumul ce ne va duce prin copilărie, anii de adolescenţă
şi ulterior anii maturităţii. Care sunt anii timpurii? Oamenii folosesc sintagma “ cei 7 ani de acasă” în
moduri diferite. Pentru unii, aceasta înseamnă anii de la naştere până la vârsta de 7-8 ani, pentru alţii
înseamnă anii de dinainte de şcoală, în timp ce alţii se concentrează în principal pe primii trei ani din
viaţă. Toate aceste perioade sunt critice pentru viaţa unui copil. Lucrul cel mai important este ca noi sa
oferim oportunităţi reale pentru ca acel copil să se simtă bine în cursul acestor ani.
Primii cinci ani joacă un rol cheie în viaţa unui copil, deoarece acestaabsoarbe lumea din jurul lui
şi se dezvoltă în consecinţă. Aceste experienţe pe care le are copilul timpuriu afestează dezvoltarea lor
fizică, cognitivă, emoţională şi socială. Cea mai bună investiţie care asigură succesul unui copil este cea
în educaţia lui. Copiii se dezvoltă cel mai sănătos atunci când trăiesc într-un mediu în care ei pot saă
exploreze lumea din jurul lor, să se joace cu alţii şi să înveţe să vorbească şi să îi asculte pe alţii.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. " Educaţia primită în cei 7 de acasă
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea
de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de
sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
Dr. Augusto Cury).
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii
şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte totalitatea de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
Şcoala, la rândul ei, este chemată în sprijinul familiei şi societăţii în ultimă instanţă, să modeleze
drumul copilului în viaţă, să şlefuiască bruma de cunoştine şi deprinderi formate în anii copilăriei, să
modeleze caractere şi să întărească principii născute în sînul familiei. Dacă familia şi şcoala colaborează
983
în mod constant să modeleze parcursul unui copil, atât psihologic, cât şi cognitiv şi social, acesta se va
dezvolta armonios şi frumos, în perfect acord cu dezideratele societăţii pentru care acesta se formează şi
al cărei cetăţean de bază va junge la anii maturităţii.
BIBLIOGRAFIE:
1. www.happyheartsfund.org/importance early childhood education
2. jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului
3. https://www.timpul.md/articol/baza-educaiei-in-cei-7-ani-de-acasa
4. www.desprecopii.com/info-id-4098-nm-cei-7-ani-de-acasa
984
CURCUBEUL CELOR SAPTE ANI DE ACASA!
MUNTEANU ANI
moş Ene.
şcolii.
985
CEI SAPTE ANI DE ACASA!
Prof. inv. primar: Munteanu Elena

Scoala Gimnaziala “Vasile Voiculescu”
Com. Parscov, Jud. Buzau
Intr-o lume tot mai grabita si ocupata, gasim din ce in ce mai putin timp pentru copiii nostri. Ne
simtim vinovati, dar ridicam neputinciosi din umeri cand trebuie sa intreprindem ceva concret. Singurul
lucru pe care il putem face este sa folosim cat mai bine timpul care ne mai ramane pentru ei si sa le
aratam cat de mult ii iubim.
Dar cum le putem demonstra cat mai bine, astfel incat sa stie ca, de fapt, ei sunt cele mai importante
fiinte pentru noi, centrul lumii noastre?
Spunandu-le pur si simplu? Uneori nu este de ajuns. Iata cateva “secrete” care ne pot scoate din
impas:
- Rasplatiti-le si laudati-le orice efort, nu numai rezultatele. Amintiti-le ca un competitor nu
inceteaza niciodata sa incerce.
- Invatati-l sa gandeasca pozitiv, fiind chiar voi un exemplu. In loc de remarci critice la intoarcerea
de la joaca, spuneti: “Se vede ca te-ai distrat de minune!”
- Cititi-i o poveste, chiar daca este tarziu si sunteti obosit. Si nu uitati sa cititi si celor mai mari chiar
daca au invatat alfabetul. Este o ocazie minunata pentru a schimba impresii.
- Petreceti catva timp cu fiecare dintre copii, singur, pentru a arata ca fiecare este special pentru
dumneavoastra.
- Lasati-l sa-si aleaga singur hainele. Acest lucru arata ca le respectati capacitatea de a lua decizii.
- Ascultati-i cu atentie cand vi se adreseaza. Lasati deoparte ziarul, inchideti televizorul si priviti-i
in ochi.
- Din cand in cand, laudati-i in fata altor persoane.
- Incercati sa nu faceti nimic din cele ce v-au facut parintii vostri si nu v-a placut.
- Imbratisati-i, sarutati-i si spuneti-le “Te iubesc” cel putin o data pe zi. Copiii au nevoie de
reafirmarea dragostei parintesti. Pusculita lor sentimentala va fi astfel mereu plina!
Educatia cere dragoste, dar cere si judecata limpede. Calitatile copilului trebuie
cunoscute si apreciate, dar la fel de limpede trebuie vazute si neimplinirile si greselile acestuia spre
a sti cum poate fi ajutat. Trebuie sa descopere de asemenea, cu simtul raspunderii, propriile greseli, ca om
si ca educator, caci si aceste greseli il dezorienteaza pe copil.
“A da copilului totul” nu inseamna si nici nu poate sa insemne a revarsa asupra lui o ploaie de
avantaje si libertati care, oferite fara discernamant, nu fac altceva decat sa-i deformeze cresterea.
In educatie, ca si in medicina, e mai usor sa previi decat sa indrepti. Copilului trebuie sa i se
pretinda nu mai mult decat poate el da, insa nici mai putin. Sa dam copilului o libertate adecvata
capacitatii sale de a se orienta si actiona, de a se devolta ca o personalitate autonoma.
Familia este mediul care satisface (sau ar trebui sa satisfaca) cat mai multe dintre nevoile membrilor
ei. Ea este universul care produce (si intretine) dragostea, atentia, aprobarea, respectul, admiratia. Pe
parcursul existentei sale, se creeaza obiceiuri, rutini, dragalasenii, ritualuri prin care membrii familiei isi
satisfac nevoile individuale si pe cele comune. Se creeaza o atmosfera de siguranta si de colaborare,
necesara stabilitatii si bunastarii ei.
Oricat ar fi de necesar si de valoros pentru evolutia (pe parcursul vietii) copiilor, participarea
parintilor in relatia cu ei nu se restrange (si nu se poate restrange) doar la calitatea atasamentului. Prezenta
si actiunile lor sunt mult mai complexe si mult mai bogate. Unii fac foarte putin, altii putin, iar altii se
implica cu tot ce stiu, cu tot ce pot si cu tot ce au mai bun.
In perioada primei copilarii sunt impuse anumite exigente:
- manifestarea unei atentii constante fata de copil;
- perfectionarea conduitei igienice;
- stimularea dezvoltarii limbajului – adultul trebuie sa-i vorbeasca mult si corect copilului;
- educatia intelectuala (cunoasterea partilor corpului, a culorilor, insusirea cuvintelor ce exprima
actiuni, nume de plante sau animale)
986
- parintii nu trebuie sa evite raspunsurile la intrebarile incomode, sa minta, dar nici sa dea prea
multe amanunte;
In cea dea doua copilarie, incepe sa se cristalizeze caracterul si constiinta morala. Aici
trebuie sa se urmareasca eliminarea minciunii. Copilul mic are tendinta minciunii. Copilul mic are
tendinta minciunii de aparare, de independenta, de compensatie. Solutia in acest sens este puterea
exemplului personal.
Copilul incepe sa caute izvorul cald al sigurantei, al relationalizarii cu cei din jur. De aceea, e
nevoie sa i se raspunda cu calm si rabdare la toate “De ce-urile” adresate necunoscutelor pe care viata i le
pune in fata. El asteapta rabdare, asteapta intelegere, asteapta dragostea celor din jur.
Exista parinti care considera ca educatia se rezuma la actiunea de a deprinde pe copil cu “maniere
alese”. Dragostea parinteasca – factor indispensabil pe care se sprijina dezvoltarea copilului – poate fi
sursa de erori care dauneaza prestatiei de educator. Este si cazul parintilor care investesc in copiii lor
propriile idealuri, pe care nu au avut puterea sa le realizeze singuri si care silesc copiii sa adopte orientari
cu totul straine de chemarea lor.
Cand dragostea parintilor pentru copiii lor este o dragoste adevarata, ei nu-i pot parasi. Cat vor fi
parinti, nu au si nu vor avea nicio scuza: nici macar lipsa acuta de bani. Se va gasi intotdeauna sa lucram
si sa fim si impreuna cu copiii nostri. Pentru ei, niciodata si nimic nu poate inlocui prezenta si sufletul
parintilor lor. Dupa cum pentru parinti, nimic si nimeni nu poate inlocui prezenta si sufletul copiilor lor.
987
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI TIMPURII A COPILULUI
Prof. MUNTEANU ELENA, Colegiul Naţional Mircea Eliade Reşiţa
Toţi învăţăm pe parcursul vieţii. Acest process începe din ziua în care ne+am născut. Este
recunoscut ayi faptul ca anii timpurii ai vieţii noastre sunt cei mai importanţi pentru învăţare. Atunci se
pun bazele vitorului nostrz şi când începem să ne drumul ce ne va duce prin copilărie, anii de adolescenţă
şi ulterior anii maturităţii. Care sunt anii timpurii? Oamenii folosesc sintagma “ cei 7 ani de acasă” în
moduri diferite. Pentru unii, aceasta înseamnă anii de la naştere până la vârsta de 7-8 ani, pentru alţii
înseamnă anii de dinainte de şcoală, în timp ce alţii se concentrează în principal pe primii trei ani din
viaţă. Toate aceste perioade sunt critice pentru viaţa unui copil. Lucrul cel mai important este ca noi sa
oferim oportunităţi reale pentru ca acel copil să se simtă bine în cursul acestor ani.
Primii cinci ani joacă un rol cheie în viaţa unui copil, deoarece acestaabsoarbe lumea din jurul lui şi
se dezvoltă în consecinţă. Aceste experienţe pe care le are copilul timpuriu afestează dezvoltarea lor
fizică, cognitivă, emoţională şi socială. Cea mai bună investiţie care asigură succesul unui copil este cea
în educaţia lui. Copiii se dezvoltă cel mai sănătos atunci când trăiesc într-un mediu în care ei pot saă
exploreze lumea din jurul lor, să se joace cu alţii şi să înveţe să vorbească şi să îi asculte pe alţii.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. " Educaţia primită în cei 7 de acasă
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea
de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dr. Augusto Cury).
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii
şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând
situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte totalitatea de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
Şcoala, la rândul ei, este chemată în sprijinul familiei şi societăţii în ultimă instanţă, să modeleze
drumul copilului în viaţă, să şlefuiască bruma de cunoştine şi deprinderi formate în anii copilăriei, să
988
modeleze caractere şi să întărească principii născute în sînul familiei. Dacă familia şi şcoala colaborează
în mod constant să modeleze parcursul unui copil, atât psihologic, cât şi cognitiv şi social, acesta se va
dezvolta armonios şi frumos, în perfect acord cu dezideratele societăţii pentru care acesta se formează şi
al cărei cetăţean de bază va junge la anii maturităţii.
BIBLIOGRAFIE:
5. www.happyheartsfund.org/importance early childhood education
6. jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului
7. https://www.timpul.md/articol/baza-educaiei-in-cei-7-ani-de-acasa
8. www.desprecopii.com/info-id-4098-nm-cei-7-ani-de-acasa
989
EDUCATIA TIMPURIE
PROF.MUNTEANU HERMINA
Educația are rolul de a forma , dezvolta personalitatea copilului prin acțiunea pedagogică . Așa vom
pregăti oameni capabili și cu performanțe pe tot parcursul vieții . Acest lucru se poate realiza în mod
dirijat și numai prin acțiuni la nivelui instituției de învățământ , în parteneriat cu famila și comunitatea . O
implicare a celor trei factori duc către un succes pe termen lung.
Ioan NICOLA spune că “educatia este o activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant
nesfârsit de actiuni exercitate în mod constient ,sistematic si organizat, în fiecare moment un subiect –
individual sau colectiv – actionând asupraunui obiect – individual sau colectiv, în vederea transformarii
acestuia din urma într-o personalitate activa si creatoare, corespunzatoare atât conditiilor istorico-sociale
prezente si deperspectiva, cât si potentialului sau biopsihic individual “. Nicola I. – Pedagogie, E.D.P.
Bucuresti, 1994 (1994, 21) “Natura si educatia sunt asemanatoare. Într-adevar,educatia îl
transforma pe om si, transformându-l îi da o a doua natura” (Democrit)
Educatia este un fenomen extrem de complex ce poate fi studiat din numeroase perspective, fiecare
dintre acestea dezvaluindu-i noi sensuri si întlesuri.
Una dintre acceptiunile termenului, identificata si conceptualizata de fondatorul sociologiei
educatiei E.Durkheim, este cea de socializare : “Educatia este socializarea metodica a tinerei generatii.;
este actiunea exercitata de catre generatiile adulte asupra celor care nu sunt coapte înca pentru viata
sociala…. Ea are ca obiect nu omul asa cum l-a creat natura, ciomul pe care îl vrea societatea, iar ea îl
vrea asa cum îi cere structura sa interioara : pentru a exista, orice societate are nevoie de omogenitate
iar educatia este mijlocul prin care societatea îsi reânoieste treptat conditiile prorpriei sale existente,
sadind în sufletul copilului „similitudinile esentiale”care sunt cele mai adecvate tipului respectiv de
societate.Rolul educatiei este acela de pregăti individul prin construirea ființei sale sociale corespunzând
celei individuale“.( E.Durkheim, 1980). 6. Durkheim, E., (1980) : Educatie si sociologie, Bucuresti,
E.D.P., “Educaţia timpurie , fiind primă treaptă de pregătire a educaţiei formale , face trecerea către
intrarea copilului în sistemul de învăţământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani) , prin căpatarea
aptitudinilor de a învăţa . Pornind de la o educație cât mai timpurie vom avea o rentabilitate foarte mare ,
deoarece roadele se vor cunoaste pe parcursul formării elevului dar ș a adultului de mai târziu . Învăţarea
timpurie favorizează oportunităţile de învăţare de mai târziu . Cu cât deprinderile şi cunoştinţele sunt
asimilate de timpuriu ,se favorizează dezvoltarea altora ulterior . Educaţia copilului începe de la naştere.
“ ( *** , 2008 , 4 )
Pornind de la educaţia timpurie , în România, dar și în întreaga lume, cuprinde educaţia copilului în
intervalul de vârstă de la naştere până la intrarea acestuia la şcoală. Mediul educational al grădiniței ,
asigură sănătatea , siguranța , ținând cont de caracteristicile psihologice ale acestora .În cadrul educational
al grădiniței pe lânga cadrele didactice și cele auxiliare sunt implicate atât familia cât și comunitatea .
Cele mai importante caracteristici ale educației timpurii sunt:
Unicitatea copilului , individualizând dezvoltarea acestuia .
Îngrijire, nutriţie şi educaţie în acelaşi timp sunt cheia dezvoltării copilului ;
Cadrul didactic satisfice nevoile acestuia , de cunoastere și un partener de nădejede în cadrul
jocurilor .Pe tot parcursul actului educațional activităţile sunt adevărate ocazii de învăţare . Familia
se implică în acest cerc educaţional, jucând un rol important în educaţia copilului. În anul 2002 este iniţiat
programul „Generalizarea grupei mari pregătitoare în învăţământul preşcolar românesc” şi, în cadrul
acestuia, în conformitate cu modificările şi completările la Legea învăţământului (stabilirea duratei
învăţământului obligatoriu de 10 ani şi coborârea vârstei de şcolarizare de la 7 la 6 ani), este revizuită
Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii şi sunt realizate corelările cu programa
claselor I-IV.Acest lucru s-a pus în practică în anul 2012 .
Realizarea unui sistem coerent de educaţie timpurie a copilului în România este o necesitate care
decurge din priorităţile educaţiei la nivel mondial şi naţional .” (*** ,2008 , 4 )
Accesul la educație se bazează pe dezvoltarea fizică , psihică , spiritual , social , afectivă , cognitivă
şi culturală a copiilor constituie o prioritate naţionala şi global ;
Părinților le revine sarcina de a întreține și asigura necesarul copilului pentru a se dezvolta . În
cadrul Sesiunea Specială a Adunării Generale a Naţiunilor Unite , unde România a participat s-a stabilit
990
planuri de acțiune , politici și planuri de acțiune pentru protectia copilului . Organizațiile , guvernele care
sunt la putere , trebuie să continue reformele pentru a consolida cât mai mult societatea .
Dragan , I., Probleme ale modernizării învăţământului preşcolar (1990) în Revista învăţământului
preşcolar , Nr 1-2/1990 , Bucuresti : Editura Coresi
*** Revista de pedagogie , nr. 12/1990 , Bucuresti : Editura Coresi
*** (2008) Curriculum pentru învăţământul preşcolar (2008), (3-6/7 ani), http: //proiecte.pmu.ro-c-
document_library .
Muster , D ., (1990) , Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ , Bucureşti : Editura Litera
Ionescu , M ., (1998) , Educaţia şi dinamica ei , Bucureşti : Editura Tribuna Învăţământului
Todea , I ., (1991) , Căi şi modalităţi de optimizare a tehnologiei didactice în învăţământul primar ,
Bucuresti : Editura Publistar
Colceriu , L ., 2008 ,Psihopedagogia învațământului preșcolar ,http forum.portal.edu.ro/index?
991
Ed. Munteanu Laura

Prin definiție, ”Cei șapte ani de acasă” s-ar înțelege că înseamnă educația primită de copil în sânul
familiei. Este vorba de fapt despre toți factorii educaționali implicați în ”buna creștere” a acestuia și
despre totalitatea experiențelor la care aceștia îl supun. Sintagma se referă mai mult la faptul că până la
șapte ani copilul își formează majoritatea deprinderilor de comportament și de personalitate pe care le
posedă un individ adaptat social. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un
copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii.
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Pe lângă familie, grădinița vine cu experiențele pe care le
oferă din punctul de vedere al relaționării cu indivizii de vârste apropiate, în mediul diferit de cel al
familiei, cu un spectru mult mai larg.
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei
care, de foarte multe ori , înseamnă doar persoane adulte. Instituțiile de învățământ de nivel preșcolar
introduc copilul într-un mediu diferit de cel al familiei, îi oferă oportunitatea de a asimila reguli de
comportare în cercul mai larg al grupei de copii și de a participa la experiențe și metode de învățare noi și
mai complexe. Jocul împreună cu alți copii de vârste apropiate îi dezvoltă abilitățile de relaționare și de
adaptare socială.
Tot în această perioadă, grădinița poate interveni cu un real sprijin informațional pentru părinte,
intervenind în mod indirect în educația copilului și punând la dispoziția părintelui resurse importante, atât
de ordin teoretic cât și cu caracter practic. În era informației digitale s-ar crede că oricine are acces la tot
tipul de informații dar, experiența pe care o poate împărtăși un cadru didactic este de neprețuit.
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale și sunt completate sau de multe ori chiar corectate
în grădiniță.
„Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
într-un univers pe care-l creează adulții.
BIBLIOGRAFIE
Petrovai, D., Preda, V., Petrică, S., Brănișteanu, R., (2012), Pentru un copil sănătos emoțional și
social, Editura V&I Integral, București
992
Copilul, rod al muncii familiei
MUNTEANU OANA
Individul este format și educat pentru a deveni un membru al societății în care trăiește și pe care
urmează să o dezvolte. În formarea omului ca element principal al societății , un rol important îl are, pe
lângă școală, grădiniță sau alte instituții culturale, familia. În cadrul acestor instituții omul dobândește
anumite valori care îl pregătesc pentru asumarea anumitor roluri în societate.
Familia este primul contact al individului cu societatea. Aici au loc primele contacte sociale,
primele experiețe de viață. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie
(deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun
amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea
vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia
interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor
sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în
diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e
nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Cei ,,șapte ani de acasă” reprezintă temelia conduitei unui tânăr. Relațiile pe care le dezvoltă familia
cu copilul sunt importante, deoarce un tânăr care a trăit în armonie va dezvolta relații armonioase cu cei
din jurul său, pe când un individ care a crescut într-un mediu ostil va dezvolta, la rândul său, relații ostile
cu ceilalți. Un copil căruia i se va zâmbi, va zâmbi și el. Un copil căruia i se va spune ,,Mulțumesc!” va
ști să mulțumească, pe când, un copil căruia i se va spune lucruri urâte, într-un mod neplăcut, va proceda
întocmai.
În ceea ce ține de ideile sănătoase de viață, acestea sunt deprinse în familie încă din primii ani de
viață. Dacă un copil va fi responsabilizat, el va ști că trebuie să îndeplinească anumite sarcini care îi vor
aduce beneficii. De exemplu, atunci când se joacă copilul se va folosi de numeroase jucării. După ce
termină de jucat, el trebuie să știe că jucăriile au locul lor și este necesar să le așeze cum se cuvine.
Libertatea este necesară în evoluția copilului, dar copilul trebuie să știe ce are voie să facă, când
trebuie să profite de libertate sau când e nevoie să îi fie limitată. Comportamentul copilului este o mostră
a educației primite în familie. Copilul este oglinda familiei, de aceea este importantă educația primită
acasă.
Relațiile care iau naștere între părinți și copil sunt foarte importante. Legăturile strânse cu mama, cu
tatăl vor face din copil un extrovertit. Dacă se comunică mult cu copilul, acesta va ști să poarte un dialog,
va ști să se destăinuie, să comunice și să se comunice. Omul, ca ființă socială, are nevoie de comunicare.
Atâta timp cât se va discuta deschis cu copilul, acestuia îi va fi foarte ușor să poarte un dialog, să creeze
situații de comunicare. El va deveni un bun receptor, dar și un bun emițător.
De asemenea, în familie are loc primul contact al copilului cu elemntele de cultură. Dacă unui copil
i se citește, el va ști să asculte. Dacă unui copil i se narează diverse povești, el va deveni un bun narator.
Vocabularul copilului se dezvoltă încă din primii ani de viață. Copilul va afla despre tradiții, port,
obiceiuri în familie.
Un om cu gândire sănătoasă este acel copil care a avut parte de educație sănătoasă. Este copilul
căruia i s-a vorbit despre simț civic, despre reguli, despre legi, despre buna conduită. Atâta timp cât în
familie se creează un climat afectiv sănătos, copiii vod deveni adulți sănătoși, oameni de bază ai
societății, oameni pe umerii cărora se va clădi o societate demnă.
Așadar, cei șapte ani de acasă reprezintă perioada în care individul ia contact cu ceea ce va
deveni esența vieții sociale, educația. Dacă vom crește copii educați, vom trăi într-o societate educată,
civilizată. Copiii sunt produsele familiei, iar comportamentul acestora este rodul muncii părinților.
993
CEI 7 ANI DE ACASĂ
– Eseu –
MUNTEANU PAULA ALEXANDRA

„ Pomul când e mic se îndreptează!”
Pornind de la acest proverb românesc despre educație, deducem faptul că bazele educației se pun
încă de la o vârstă timpurie, astfel comportamentul individului poate fi modelat mult mai ușor în
copilărie.
În societatea modernă și nu numai, întotdeauna s-a pus accent pe educația individului. Fiecare
persoană primește o etichetă în funcție de comportamentul pe care îl dezvoltă. Dacă comportamentul are
la bază respectarea normelor moral – civice scrise, dar și cele nescrise, atunci apare eticheta pe care toată
lumea și-o dorește, aceea de a avea cei 7 ani de acasă. În cazul în care nu sunt respectate acele norme,
comportamentul este catalogat ca fiind indezirabil, apărând astfel eticheta de a nu avea cei 7 ani de acasă.
Odată ce această etichetă a fost pusă, aceasta parcă este pusă-n frunte și toată lumea se ferește să nu fie
asociată cu o astfel de persoană, potrivit altui proverb românesc „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți
spun cine ești?!”
Dar totuși ce sunt cei 7 ani de acasă? O întrebare pe care oamenii și-o pun des! Evident răspunsurile
pot fi variate, depinde de perspectiva din care sunt privite lucrurile. Însă eu consider că aceștia reprezintă
bazele educației, baze care sunt puse în cadrul familiei încă de când copilul se află în stadiul inteligenței
preoperatorii (cuprins între 2 și 7 ani). Conform lui Jean Piajet în acest stadiu copilul poate fi asociat
metaforic cu un burete, acesta absorbând absolut toate comportamentele văzute la persoanele din jur.
Pentru o dezvoltare armonioasă din toate punctele de vedere, este imperios necesar să îi fie asigurate
copilului condițiile necesare pentru un trai decent, să îi fie satisfăcute nevoile de bază, nu doar cele
fiziologice, ci și nevoia de securtiate și cea de afecțiune. Părinții sunt prima instanță responsabilă pentru
formarea educației. Grădinița și ulterior școala reprezintă locul unde deprinderile formate acasă sunt
consolidate cu ajutorul activităților dirijate. Dar să nu uităm și de celelalte persoane cu care copilul
interacționează și care îi pot influența într-o anumită măsură comportamentul: prietenii covârstnici,
colegii, membrii familiei extinse ș.a.m.d.
Un comportament dezirabil, indiferent de vârsta unei persoane, atrage după sine și anumite
câștiguri, spre exemplu simpatia și respectul celorlalți, dornița celorlalți de afiliere, stima de sine ridicată,
practic factori care contribuie la sănătatea inteligenței emoționale ale individului. La polul opus se află
comportamentul indezirabil, care la rândul lui atrage după sine respingere, antipatie, stimă de sine
scăzută, frustrare și singurătate.
În urma celor enumerate anterior, se poate spune că cei 7 ani de acasă reprezintă produsul finit și
anume comportamentul individului care s-a format în urma tuturor experiențelor pe care acesta le-a trăit și
care au avut un impact covâșitor fie el pozitiv, fie negativ asupra lui. Este evident faptul că în educația
unui om își pun amprenta atât educația formală, cât și cea nonformală și nu în cele din urmă cea
informală.
În concluzie a avea cei 7 ani de acasă este foarte important pentru fiecare persoană deoarece
societatea cere acest lucru, iar pentru a ne integra în societate trebuie să respectăm normele impuse.
Sursă webografică:
1. http://www.proverb.ro/proverb-romanesc-despre-educatie/ accesat la data de 12.03.2018,
ora 20:30
994
STUDIU DE CAZ – IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA
PROF.ÎNV.PRIMAR MUNTEANU ȘTEFANIA CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ HANGU, NEAMȚ
Cei șapte ani de acasă sunt mai importanți decât cei douăzeci de școală, deoarece un copil pășește
pe un drum în viață cu cunoștințele și educația ce a primit-o în cei șapte ani,nu ce învață la școală.
Vorbim despre drumul cunoașterii, studiilor cu ajutorul cărora poate deveni un om capabil și realizat în
viața, dar după cum știți la orice lucru cel mai important este baza, iar în cazul acesta după cum vedeți
baza o reprezintă educația primită în familie.
M.I provine dintr-o familie dezorganizată. Mama lui este depresivă, are 37 ani și provine dintr-o
familie săracă. Ea lucrează ca femeie de serviciu. Tatăl vitreg este alcoolic, are 45 ani și este șomer. Nu
are loc de muncă stabil deoarece merge beat la serviciu.
M.I are 2 frați mai mari. Unul de 18 ani, lucrează la o benzinărie, iar al doilea are vârsta de 16 ani și
lucrează ca manipulant la o firma de materiale de construcții. Deși cei 2 băieți au loc de muncă stabil, nu
contribuie la cheltuielile familiei căci observă că banii prea puțin se duc pe cele necesare existenței, pe
lucrurile cu adevărat folositoare.
Scopul evaluării: Aceasta evaluare are la bază un scop didactic. A fost făcută pentru a evalua
nivelul de neglijența al copilului în cadrul familiei și pentru a evalua daca există și un tip de abuz fizic și
emoțional asupra copilului.
Prezentarea problemei: M.I a fost lăsat la un centru de plasament de la vârsta de 3 ani. Mama lui
îl vizita destul de rar, iar tatăl adevărat nu a prezentat niciodată interes față de copil, el dispărând din viața
copilului înainte ca acesta să se nască. Copilul a fost luat acasă la vârsta de 7 ani când împlinea vârsta
necesară pentru a merge la școală. Se considera că motivul pentru care copilul a fost adus acasă este
alocația primită lunar.
Copilul merge la școală foarte prost îmbrăcat, nespălat, neîngrijit. Se poate observa pe el că în
familie nu are parte de îngrijire, nivelul de neglijență fiind ridicat.
Din datele preluate din dosarul asistentului social, în urma discuțiilor avute de acesta cu diriginta
băiatului rezultă faptul că băiatul are un comportament deviant. Acest comportament deviant este tradus
prin limbaj vulgar față de colegi și profesori, de asemenea un comportament violent, impulsiv. În urma
analizei mediului familial în cazul lui MI, asistentul social a constatat faptul că băiatul în vârstă de 12 ani
prezintă simptome create de neglijarea din cadrul familial.
Rezolvarea cazului: Scoaterea copilului din mediul familial nefavorabil și reintegrarea acestuia
într-o familie cu asistent maternal. Copilul, fiind supus abuzului fizic, emoțional, fiind foarte afectat de
neglijarea la care este supus are nevoie de o schimbare a mediului familial. Plasarea copilului la o noua
familie cu asistent maternal ar contribui mult la dezvoltarea sa normală.
Obiective urmărite: copilul să frecventeze școala, să aibă instrumentele necesare studiului, să se
ridice nivelul notelor, copilul să fie hrănit, spălat, îmbrăcat, să i se ofere un mediu protector, afectivitate,
să aibă parte de activități recreative.
Concluzie: Deși se observă la băiat un comportament deviant, asistentul social descoperă că dacă I
s-ar oferi condiții mai bune acesta e dispus să le accepte și să devină mai bun cu colegii, dar fără a uita de
mama lui. La școală, o persoană resursă o reprezintă diriginta, care cunoaște bine situația. Diriginta a fost
mereu deschisă față de copil cu scopul de a-l ajuta să avanseze la școală.
Recomandări: Mediul în care trăia M.I era unul negativ pentru dezvoltarea sa. Nu avea în cadrul
acestei familii un exemplu bun, care să-l facă să observe că trebuie să aibă un comportament liniștit față
de colegi pentru a-și face prieteni. El a recurs la un comportament pe care l-a învățat în mediul familial,
considera că acesta era cel normal și că trebuia să se impună să obțină respect. Neglijența de care a suferit
încă de mic se simte foarte accentuat acum când are cea mare nevoie de afectivitate, îngrijire, înțelegere și
din punct material, îmbrăcăminte, hrană și minime condiții pentru a învăța.
Plasarea lui la o familie cu asistent maternal îi este foarte prielnică.
De aici tragem concluzia că familia a fost cea care a distrus educația propriului copil, și mai mult,
dacă nu se intervenea la timp, acest copil era o cauză pierdută.
995
De ce ”cei șapte ani de acasă”?
Prof.înv.primar Muntenița Carmen

Școala Gimnazială ”Ene Patriciu”
com.Smulți, jud. Galați
Ce înseamnă expresia ”Ai/ Nu ai cei șapte ani de acasă.”? Am adresat această întrebare elevilor
mei de clasa a IV-a. Sunt cadru didactic în mediul rural. Elevii mei provin din familii cu resurse
financiare reduse. Răspunsurile lor s-au orientat către ceea ce înseamnă să ai cei 7 ani de acasă poate și
pentru că tocmai am terminat la disciplina educație civică acel capitol care se referă la normele morale.
Am învățat că educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească ci și să devină
un bun exemplu la școală și în societate. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă etc. Această educație începe în familie. Părinții sunt un model pentru
copil. El imită ce vede, ce aude și nu ce i se impune. Primii 2-3 ani copilul îi petrece mai mult cu familia.
Ulterior, el interacționează cu alte persoane deoarece este înscris la grădiniță. Aici învață reguli ale bunei
relaționări în cadrul unui grup.
Un elev m-a întrebat de ce se spune ”cei 7 ani de acasă” și nu ”cei 3 ani de acasă”(elevul meu are
o soră de 4 anișori care de la 3 ani merge la grădiniță). ”De ce?” – o întrebare logică din punctul lui de
vedere. Am încercat să-i explic pornind de la însemnătatea cifrei 7.
care înseamnă încheiere şi un nou început. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori
umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. In credința creștină în evul
mediu, cifra șapte simboliza liniștea, milostivirea și pacea, aceasta era interpretată astfel deoarece șapte
este suma dintre cifrele trei (care reprezenta pe Dumenzeu) și cifra patru (simbolul celor patru elemente,
patru vânturi, sau cele patru puncte cardinale).
Cifra apare frecvent în basme(fiind una din cifrele magice) ca „Albă ca zăpada” sau putem vorbi de
„Cele șapte minuni ale lumii”, „Cei șapte arhangheli”, „Zilele săptămânii”, „Facerea lumii”.
Numărul șapte apare sub diverse forme și sensuri în multe tradiții ale lumii.
La mayași, ziua a șaptea era sub semnul jaguarului, întruchipare a forțtelor lăuntrice ale pământului.
Această zi era plină de fast. În Islam, șapte este un număr fast, un simbol al desăvârșirii: se vorbește de
șapte ceruri, șapte tărâmuri,șapte diviziuni ale iadului,șapte porți.
Tătarii din Altai se mândresc cu sanctuarele lor de baștină, folosind expresia ”Țara mea cu șapte porți și
apele mele.” Pentru turco-mongoli numărul șapte este un număr sacru și cosmic, după cum arată Jean-
Paul Roux. În India, tradiția hindusă îi atribuie soarelui șapte raze: șase corespunzand direcțiilor spațiului,
iar a șaptea centrului.Și în Africa, numărul șapte este un simbol al perfecțiunii și al unității. Numărul
șapte, suma a numerelor patru și trei, este semnul omului întreg.Șapte este semnul lumii complete, al
creației încheiate, al creșterii naturii.
Spre uimirea mea, elevii au făcut imediat corelații cu ceea ce am învățat: la arte vizuale și abilități
practice am desenat curcubeul – are 7 culori, la muzică și mișcare am învățat notele muzicale- 7 la număr,
la geografie am vorbit despre continente și despre mări care sunt și ele (fiecare)tot șapte, dar și despre
constelații: constelaţiile Carul Mare şi Carul Mic sunt formate din câte şapte stele, la științe am învățat
despre insecte – buburuza are șapte buline de culoare neagră, la istorie am amintit de grupul de 7 stele
denumit “Pleiade” care este singura constelație cunoscută în fiecare cultură de pe Pământ, actuală sau
dispărută, datând de cel puțin 40.000 de ani; în mitologia greacă, Pleiadele erau șase surori care împreună
cu mama lor au fost fugărite prin păduri de Orion Vânătorul până ce Zeus s-a îndurat de ele și le-a
transformat în stele;la religie le-a prezentat domnul profesor cele șapte virtuți ale omului (smerenia,
dărnicia, bunătatea, răbdarea, modestia, abstinența și sârguința),dar și cele 7 pacate capitale (lăcomia,
desfrâul, avariția, invidia, mânia, lenea, trufia).
Am încercat să concluzionăm: ”De ce cei șapte ani de acasă?”....pentru că cifra șapte are o
mulțime de interpretări, deci este foarte important ceea ce învață copilul până la șapte ani acasă, în sânul
familiei. Această educație este temelia dezvoltării lui ulterioare ca om ce aparține societății. La vârsta de
șapte ani un copil este înscris în clasa I, primește calificative pentru ceea ce învață, are responsabilități
școlare. E vârsta la care asociază cunoștințele acumulate acasă cu acele cunoștințe primite la școală. Este
996
vârsta când copilul trece de la spațiul cunoscut al casei la cel necunoscut și mai greu de acceptat al
școlii(mai ales atunci când copilul nu a urmat o grădiniță până la această vârstă).
Bibliografie:
https://www.armonianaturii.ro/blog/numerologie/semnificatiile-numarului-sapte
https://ro.wikipedia.org
997
Educația începe și se termină acasă
Prof. Murariu Cezara

Colegiul Național Pedagogic,,Ștefan cel Mare,, Bacău
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Când ne referim la cei 7
ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne
gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
copilului. Dezvoltarea armonioasă a copilului este dată, pe lângă asigurarea nevoilor de bază
zilnice, de consolidarea sentimentelor lui de iubire și siguranță. Acestea din urmă sunt cele care
permit copilului să devină o persoana sigură, puternică și prosperă. Dragostea cu care părinţii îşi
înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi
asumarea regulilor de comportament.
Familia este așadar grupul cel mai important dintre toate grupurile
s o c i a l e d e o a r e c e e a influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai
departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte
grupuri sociale. Acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar multă vreme e şi singura având
pe deplin monopolul, fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preşcolară.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă
îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem
de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de
cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul
trebuie pregătit corespunzător.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Copiii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. De asemenea unii adulți în calitate de părinți consideră că se acordă
mult prea multă importanta unui concept ce datează din străbuni-cei 7 ani de acasă. În primul rând,
termenul e expirat...se considera că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca
la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradiniță și de la 6 la
școală. Deci modele pot găsi peste tot. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de deviere de la viaţa cuviincioasă. Înainte de a-i cunoaşte pe idolii muzicii, filmului, modei,
copilul ar trebui să aibă mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă:
părinţii.
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să
facă față tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se
află în preajmă. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească și nici
timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat, respins în
aşteptările sale. Lucrurile importante se învață mai mult prin copierea părinților decât din predici și
povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici.
Ambii părinți sunt, la fel de importanți și îi ingrijesc pe copii în mod constant în primii ani de viață.
Dar înregistrarea și învatarea comportamentelor de către copil are loc mai ales în relație cu mama. Ea
reprezintă un teritoriu de refugiu, de ajutor pe care copilul le așteaptă. Ce pot învăţa copiii în cei şapte
ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi ; exteriorizarea
trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative ; bune maniere şi comportament ; limbaj
corect transmis; modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit
998
pentru diverse fapte, etc) ; consecvenţă în realizarea unei sarcini ; concentrare a atenţiei ; alegerea
motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
În concluzie educaţia începe în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume –
omul de caracter" –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi "ucenicia" pentru viaţă iar școala si alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
999
Importanța celor șapte ani de acasă în realizarea programului terapeutic-
recuperator al elevilor cu cerințe educative special
Profesor educator, Murariu-Diaconescu Alexandra

Școala Gimnazială Specială „Constantin Păunescu” Iași
În calitate de profesor-educator în școală gimnazială specială, am menirea de a desfășura activități
de terapie educațională complexă și integrată, conform Planului-Cadru pentru clasele/grupele/ unitățile de
învățământ special care școlarizează copii/elevi/tineri cu deficiențe grave, severe, profunde sau asociate,
în cazul de față, elevi care, pe lângă deficiența mintală severă au și tulburări asociate precum Sindrom
Down sau Tulburări din Spectrul Autist.
Programul de terapie cuprinde următoarele tipuri de activități educaționale: Formarea autonomiei
personale, Stimulare cognitivă, Ludoterapie, Terapie ocupațională și Socializare. Aceste activități au un
caracter integrativ, ele se găsesc într-o interdependență reciprocă, fiind centrate pe elev și oferind o largă
deschidere spre normalitate. Realizarea lor se face prin elaborarea și adaptarea programelor de intervenție
în funcție de etapa de dezvoltare a copilului, gradul de deficiență și capacitățile copilului, pentru a forma
comportamente de: autoservire, autoîngrijire, sociale, adaptare la viața cotidiană, a facilita înțelegerea
fenomenelor, lucrurilor, persoanelor și situațiilor de viață, a forma deprinderi și abilități pierdute sau cu
un nivel redus de funcționare care să le compensenze pe cele care au dispărut din diverse motive. Cu alte
cuvinte, scopul nostru este să sprijinim acești copii speciali în obținerea unui grad de autonomie personală
și socială care să le faciliteze modul de a trăi și percepe viața. Succesul programului de terapie
educațională complexă și integrată depinde foarte mult de bagajul cognitiv, comportamental și aptitudinal
cu care vine copilul de acasă. Aici intervine importanța celor sapte ani de acasă.
Părinții sunt considerați a fi primii și principalii educatori ai copilului. Dezvoltarea copiilor se face
pe etape, perioade, cicluri de dezvoltare, foarte diferite sub aspect biologic, fiziologic, psihologic și
educațional. Se parcurge fiecare etapă, fără a se sări peste nici una, iar fiecare etapă reprezintă oportunități
pentru apariția unor deprinderi și achiziții cognitive în condiții optime. Copilăria este etapa/perioada cea
mai propice pentru a modela trăsăturile pozitive în atitudinea și comportamentul copiilor. Prin urmare,
Gherguț (2013), consideră familia ca fiind „primul mediu de socializare caracterizat prin securitate
afectivă, susținere, sprijin, cooperare, viață comună, aspirații și interese comune”. Percepția socială a
copiilor cu deficiențe nu este întotdeauna constantă, ea diferă de la o societate la alta iar rolul părinților
este de a interveni între copil și persoanele străine pentru a facilita adaptarea la relațiile interpersonale.
Când copilul intră în colectivitatea școlară, părinții joacă un rol important prin parteneriatul cu cadrele
didactice în a oferi climatul psihologic favorabil creării unor relații de acceptare care vor duce treptat la
adaptarea școlară, formarea unor relații de prietenie, și realizarea cu succes a procesului terapeutic-
recuperator.
Implicarea părinților în educația copiilor aduce beneficii tuturor factorilor implicați: părinți, școală,
elevi, comunitate. Pentru a înțelege mai bine legătura dintre cei șapte ani de acasă și școlarizarea
copilului, vom trece în revistă câteva aspecte ale Teoriei psihosociale a lui Erikson, unul dintre
continuatorii lui Freud, cu referire doar la stadiile încredere/neîncredere (naștere-un an),
autonomie/ruține și îndoială de sine (un an-trei ani) și inițiativă/ culpabilitate (trei-șase ani), specifice
perioadei în care copilul primește educația din familie. În primul stadiu, de la naștere la un an, are loc
percepția bebelușului asupra mediului. Copilul va percepe mediul ca fiind unul sigur, dezvoltând astfel o
atitudine fundamentală de încredere față de acesta, doar dacă va primi o îngrijire constantă, permanentă,
în care îi sunt satisfăcute nevoile pe măsura apariției lor, iar părinții sunt afectuoși, protectivi, se joacă și
vorbesc cu acesta. Consistența în îngrijire îi permite copilului să învețe să tolereze frustrările și să amâne
recompensele imediate, deoarece el are încredere în adultul din jurul lui. Pe de cealaltă parte,
neîncrederea față de lume apare atunci când copilul nu primește o îngrijire constantă. În cel de al doilea
stadiu, denumit autonomie/rușine și îndoiala de sine (de la un an la trei ani), copilul încearcă progresiv să
își controleze propriul comportament („Fac eu!”) și apare încrederea sau neîncrederea în sine, în funcție
de atitudinea și permisivitatea adultului față de activitățile copilului. În cazul în care părinții sunt
permisivi, copilul învață să fie autonom, să acționeze independent, își utilizează cu plăcere și intensitate
musculatura prin activități fizice de alergare, cățărare apucare etc. Pe de altă parte, neîncrederea în
propriile capacități este determinată de intervențiile permanente ale adulților, care sunt neîncrezători,
1000
nerăbdători și fac ei în permanență lucrurile pe care și le doresc copiii. Este foarte important ca în acest
stadiu, părinții să nu îi provoace copilului rușinea de a se simți incompetent, incapabil. Cu atât mai mult
cu cât vorbim despre copiii cu deficiențe, a căror dezvoltare nu se realizează în același ritm cu a unui
copil fără deficiențe. Iar de cele mai multe ori, din sentimente de vinovăție față de deficiența copilului,
părinții intervin mereu în satisfacerea nevoilor înainte ca acestea să fie anunțate. Astfel, ajungând la
școală, copil va fi un elev pasiv, neîncrezător, care va aștepta mereu ca altcineva să îi ofere apă, să îi
încheie/descheie haina/papucii etc, va refuza activități cognitive pe motiv că nu poate, ceea ce va duce la
eșec școlar și la o muncă suplimentară din partea profesorului/terapeutului. În cel de al treilea stadiu,
inițiativă/culpabilitate (de la trei la șase ani), conform lui Erikson, este perioada în care copilul este avid
de a învăța. Copilul adresează permanent întrebări, inițiază acțiuni riscante, îndrăznețe și în funcție de
răspunsul părinților la aceste provocări copilul va avea o atitudine de culpabilitate sau își va asuma
inițiative. Când părinții nu au răbdare pentru a răspunde la întrebările adresate de copil sau îl fac pe acesta
să creadă că acțiunile sale nu sunt adecvate, copilul va adopta o vinovăție în raport cu propriile interese și
impulsuri pe care le va considera dezagreabile. Însă, dacă părinții sunt dispuși să acorde libertate copilului
pentru angajarea în activități dinamice, îi vor răspunde cu calm și interes la fiecare întrebare, copilul va
tinde să își asume din ce în ce mai frecvent inițiative.
De asemenea, calitatea celor șapte ani de acasă este influențată și de reacțiile părinților în fața
copilului cu deficiențe. Părinții reacționează prin supraprotecție, acceptare, negare sau respingere. Prin
urmare, avem de-a face cu mai multe categorii de părinți, care pot influența viața viitorului școlar: părinți
echilibrați (acordă atenție copilului cu nevoi speciale, știu ce și cât este necesar, când și cum trebuie oferit
și îi ajută pe proprii copii să depășească jena și tensiunile ce pot apărea în relațiile interpersonale,
încurajează activitățile de autoîngrijire, stimulează abilitățile fizice și sociale ale copilului), părinții
indiferenți (demonstrează copiilor o lipsă de afecțiune, de interes și de îngrijire, îi pedepsesc sau îi ignoră,
astfel, copiii ajung la sentimente de inferioritate, renunță ușor la eforturi și de cele mai multe ori ajung la
abandon școlar), părinți exagerați (sunt o sursă de dependență și supraprotecție, împiedică copilul să își
dezvolte propriul control, independența, inițiativa și respectul de sine; astfel, copilul va deveni un școlar
singuratic, lipsit de posibilitatea de a-și manifesta propria personalitate), părinți autoritari
(hiperprotectivi, care impun reguli ce trebuie respectate întocmai, iau copilului capacitatea de decizie și
acțiune, le refuză libertatea; astfel, copilul ajunge un școlar violent, plin cu frustrări) și părinți
inconsecvenți (cei care oscilează de la severitate la permisivitate, copilul devenind nesigur și ușor de
influențat de persoane rău intenționate).
De asemenea, atunci când vorbim de cei șapte ani de acasă la copilul cu deficiențe, trebuie să
punctăm și importanța intervenției timpurii în corectarea anumitor disfuncții/ deficiențe. Vârsta preșcolară
este cea mai favorabilă pentru acțiunea terapeutică, pentru ca tulburarea să nu se transforme în deprindere.
Depreinderile deficitare se înlătură mai greu și într-un timp mai îndelungat. De asemenea, la vârste mici,
capacitatea copiilor de a învăța este mult mai mare și șansele de recuperare cresc.
În concluzie orice achiziție a copilului este foarte importantă în atingerea cu succes a activităților
terapeutic-recuperatorii. Cei șapte ani de acasă, au o amprentă decisivă în perioada de școlarizare a
copiilor cu nevoi educative speciale, în felul lor de a percepe și rezolva sarcinile școlare/problemele, în
obținerea unui grad de autonomie personală și socială, în dezvoltarea elementelor de psihomotricitate
precum și în antrenarea în activitățile ludice (nu doar joacă, care în lipsa unor achiziții ajunge a fi o
simplă manipulare de obiecte).
1001
Bibliografie:
1. Albu, A.; Albu, C. (2000), Asistență psihopedagogică și medicală a copilului deficient
fizic, Editura Polirom, Iași.
2. Condrea, M.; Farzikhosroushahi, C. (2005), Terapia educațională complexă și integrată.
Ghid metodic pentru învățătorii și profesorii-educatori din școlile speciale (deficiență mintală), Editura
Tehnopress, Iași.
3. Cucoș, C. (coord.) (2008), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice, Editura Polirom, Iași (ediția a II-a).
4. Gherguț, A. (2013), Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și
examene de obținere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iași (ediția a III-a).
5. Popovici, D.V., (2000), Dezvoltarea comunicării la copii cu deficiențe mintale, Editura Pro
Humanitate, București.
6. Sălăvăstru, D. (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
1002
Primii și cei 7 esențiali ani de acasă
Prof. Murea Roxandra Mirela

“Cei 7 ani de acasă”- o expresie bine cunoscută, impunătoare și de impact. După cum știm, această
sintagmă se referă la educația pe care un copil o primește în anii de dinaintea începerii școlii, menită să-l
călăuzească toată viața. Acești ani sunt cu adevărat decisivi în formarea caracterului, personalității și
comportamentului.
Când auzim această expresie folosită cu o valență pozitivă, automat ne gândim la o persoană
manierată, cuviincioasă și respectuoasă, care nu se sfiește să spună “mulțumesc” și “te/vă rog”. Însă,
varianta negativă a acestei ziceri este destul de problematică. Adaptarea și integrarea unei persoane într-
un anumit mediu social depind de educație, bune maniere și reguli morale. În lipsa acestor 3 elemente
fundamentale, riscul ca societatea să-l expulzeze nu este mic.
Factorii cei mai importanți în clădirea unui comporament adecvat încă din primii ani de viață sunt
relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează
familia și pe care le transmite copilului. Deci, părinții și mediul în care se dezvoltă sunt predominante.
Copiii au tendința să adopte, mai mult sau mai puțin voluntar, modele. Primele modele sunt cele din
imediata sa vecinătate. Un copil spune sau nu spune “mulțumesc”și “te rog”, împarte sau nu jucăria sau
bomboanele după cum îl învață sau mai ales după cum vede la cei din jurul lui.
Modul de rezolvare a stărilor conflictuale este de asemeni “importat” de către copii. O încercare de
tranșare violentă a unei dispute sau dimpotrivă o încercare de “negociere” a situației sunt de multe ori
oglindiri ale unor evenimente la care a fost martor.
Acestea sunt considerații generale despre educația căpătată în familie dar care este semnificația lor
relativ la comportamentul real al copiilor? Două studii ale Organizaţiei Salvaţi Copiii din 2013 și 2015
privind violența școlară, bullying-ul și cyberbullying-ul ne relevă date statistice îngrijorătoare 1:
Aproximativ 47% dintre copii afirmă ca au fost deranjaţi/ jigniţi în ultimul an (studiul 2015) în
mediul offline, iar 45% afirmă că acest lucru s-a întâmplat în spaţiul virtual. Comparativ cu studiul
omonim, realizat de Salvaţi Copiii în 2013 cyberbullying-ul a crescut cu aproximativ 13 procente.
Majoritatea afirmă că au fost deranjaţi sau jigniţi în mediul virtual prin reţele sociale sau chat prin
trimiterea de mesaje jignitoare, ameninţări, excluderea din diverse activităţi sau prin postari online -
inclusiv imagini sau videoclipuri - defăimătoare despre persoana în cauză.
Unde ne situăm pe harta Europei?

Iată un grafic care prezintă o situaţie comparativă a fenomenelor prezentate mai sus dintr-un alt
studiu internațional 2:
Bullying şi cyberbullying – comparativ

într-un studiu internațional
În studiul Salvați Copiii 2015 un procent de 17% dintre copii afirmă ca au jignit ei înşişi pe cineva,
cu aproximativ 5 puncte mai mare comparativ cu 2013. 45% spun că au făcut acest lucru faţă în faţă
1
Studiu privind utilizarea internetului în familie - cercetare socială de tip cantitativ; Coordonare cercetare
şi elaborare raport: Ciprian Grădinaru, Sociolog, Organizaţia Salvaţi Copii 2015
2
Sonia Livingstone, Giovanna Mascheroni, Kjartan Ólafsson and Leslie Haddon, with the networks of
EU Kids Online and Net Children Go Mobile (November 2014)
1003
(similar cu 2013), iar aproximativ 32% prin telefonul mobil (procent cu aproximativ 10% mai ridicat
comparativ cu 2013).
Evoluția creionată de aceste studii citate este îngrijorătoare: suntem țara europeană cu unul dintre
procentele cele mai mari de violență infantilă (41% studiul internațional, 47% studiul Salvați Copiii), cu
una din cele mai mari cresteri a violenței prin intermediul tehnologiei (6% studiul internațional, 13%
studiul Salvați Copiii).
Rezolvarea stărilor conflictuale printr-un comportament asertiv –o combinație reușită între
fermitate și bun simț- o ținută fermă, cu respect pentru sine și pentru interlocutor este comportamentul
dezirabil al copiilor nostri. Pentru aceasta trebuie ca parteneriatul școală-familie să fie efectiv.
NOTE
1. Într-un studiu UNICEF realizat în 2006, Aurora Liiceanu si Doina Săucan au căutat să dea o
definiţie operaţională a violenţei şcolare, pentru a putea analiza fenomenul:
Violenţa în şcoală este „orice formă de manifestare a unor comportamente precum:
- exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare, ameninţare,
hărţuire;
- bruscare, împingere, lovire, rănire;
- comportament care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri, vandalism –
provocarea de stricăciuni cu bună ştiinţă, furt);
- ofensă adusă statutului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de
cadrul didactic);
- comportament şcolar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în
şcoală şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare”. 3
2. Cercetătorul Ken Rigby propune o definiţie operaţională a bullying-ului:
O dorinţă de a agresa + o acţiune agresivă + un dezechilibru de forţe + repetiţie (de obicei)
+ nejustificată utilizare a forţei + plăcerea evidentă a agresorului + senzaţia de opresiune din partea
victimei. 4
3. Cyberbullying-ul este definit ca fiind o agresiune intenționată, repetitivă, care are loc prin
mijlocirea unei tehnologii, cum ar fi internetul sau telefonul mobil.
3
Violenţa în şcoală - INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI (Bucureşti) / Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, UNICEF – Buzău; Ed.
Alpha MDN, 2006 p.22
4
Bullying at school - California Department of Education:
http://www.cde.ca.gov/ls/ss/se/documents/bullyingatschool.pdf preluată din: Ken Rigby- Defining
Bullying: A New Look at an Old Concept. University of South Australia, Underdale Campus, July 2003.
1004
„CEI 7 ANI DE ACASĂ”
MINCIUNA ÎNCOTRO, PÂNĂ CÂND, PÂNĂ UNDE?
Prof. înv. primar MUREŞAN CRINA-MARIA

“Minciuna este un adevăr cu rădăcini strâmbe.”
G. HAUPTMANN
Când sunt mici, copiii mint pentru că nu fac clar diferenţa dintre bine şi rău.
De multe ori este vorba de o dorinţă sinceră („Nu eu! N-am spart eu vaza!”). Când mai cresc, o fac
ca să iasă din încurcătură, ca să impresioneze, ca să manipuleze.
Părintele, aflat uneori la capătul unui lanţ lung de minciuni, se teme că, devenit adult, copilul lui va
deveni un om necinstit. Îl supără faptul că nu poate avea încredere în propriul lui copil. Ştie că dacă nu
poate obţine un răspuns sincer la o întrebare simplă, de genul „Cine a vărsat laptele?”, de la un băieţel de
3-4 ani, atunci va fi cu siguranţă în încurcătură, când îşi va întreba fiul adolescent de ce maşina familiei
este cu roţile-n sus, în şanţ.
Este foarte important pentru copil, să-şi dea seama că în familie, ca şi în viaţa de toate zilele,
minciuna complică lucrurile.
Un mod simplu de a reuşi, este ca, după un avertisment, să-l pedepsiţi (o zi fără TV, de
exemplu).
Dacă îl prindeţi cu minciuna, întrebaţi-l de ce a simţit nevoia să ascundă adevărul. Trebuie să ştiţi
dacă motivul a fost frica de furia dumneavoastră, teama că aţi putea să nu-l mai iubiţi sau că îl veţi
pedepsi şi mai tare.
Aveţi grijă să nu-l pedepsiţi atât de rău, încât, copilul să prefere să facă orice, numai să evite
pedeapsa. Asta îl va determina să spună şi mai multe minciuni.
Determinaţi-vă copilul să aibă încredere în dumneavoastră, indiferent de ce ar face.
Ajutaţi-l să găsească o soluţie la problema în legătură cu care a minţit.
Străduiţi-vă să câştigaţi încrederea copilului într-o asemenea măsură, încât, să simtă că orice
problemă – de la vărsatul laptelui pe jos, până la spargerea bolului de cristal - se poate rezolva fără
pedepse aspre.
Înainte de toate, arătaţi-i că îl iubiţi orice ar face. Nu reacţionaţi exagerat la ceea ce a făcut sau la
minciună şi, mai ales, evitaţi urletele şi ameninţările.
Discutaţi calm şi prieteneşte despre greşeala făcută. Fiţi cât de înţelegători puteţi.
Recompensaţi-l când spune adevărul, admirându-i curajul.
Trebuie să înveţe că adevărul este mai puternic decât minciuna. („Îmi pare bine că mi-ai spus
adevărul. Acum pot avea încredere în tine. Mâine, nu-ţi dau voie cu bicicleta pentru ceea ce ai făcut, dar
dacă ai fi minţit, pedeapsa ar fi fost de două zile.”)
Întrebaţi-vă cu toată sinceritatea dacă sunteţi un părinte căruia i se pot da fără probleme şi veşti
proaste. Reacţiile dumneavoastră nu sunt cumva prea violente? Dacă este aşa, dumneavoastră sunteţi în
măsură, responsabil pentru această situaţie.
Nu faceţi pe detectivul: „Aşa! Care dintre voi mi-a stricat casetofonul, nemernicilor?”
În schimb, spuneţi ceva de genul: „Văd că mi-aţi stricat casetofonul. Ce-ar fi să discutăm despre
asta?” E greu să discuţi calm despre aşa ceva, dar există o consolare: dacă învăţaţi s-o faceţi, cu timpul, o
s-o faceţi din ce în ce mai rar.
Nu-i insultaţi, numindu-i pe copii mincinoşi. Copiii interiorizează adesea această „palmă verbală”
şi încep să se considere ei înşişi drept nişte mincinoşi. Asta va mări posibilitatea ca minciunile să se
repete.
Minciuna poate începe devreme în viaţă. Copiii mint adesea în privinţa vârstei lor (adaugă câţiva
ani, aşa cum adulţii tind să facă invers). Uneori, mint ca să vă prostească sau (într-o luptă pentru putere)
pur şi simplu să vă înfrunte. De obicei, însă, mint ca să n-o „încurce” pentru vreo poznă.
Pentru ei, este forma creativă de a rezolva problemele.
Cu cât pedeapsa aşteptată de copil este mai severă, cu atât creşte şansa ca el să inventeze o poveste
care să-l scape de necazuri.
1005
Este foarte important să faceţi distincţie între poveştile creative şi minciunile grosolane. În timp ce
minciuna reprezintă, în general, o încercare de a evita problemele, scopul copilului care inventează
poveşti este să atragă atenţia. Dacă minciuna nu este acceptată în familie, copilul se va abţine şi în faţa
celorlalţi, temându-se de urmări.
Este important să ai un copil care învaţă să aprecieze onestitatea şi are curajul să-şi
recunoască şi să-şi înfrunte propriile greşeli.
Lăudându-l, pentru că şi-a recunoscut greşeala, îi dovediţi că slăbiciunea lui este mult mai puţin
importantă decât sinceritatea. Iar el va aprecia acest lucru, deşi are de îndurat o pedeapsă.
Se va simţi respectat şi iubit pentru tot ceea ce este, chiar şi pentru greşeli.
“Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi.
Prin minciună, ajungem la adevăr!
Sunt un om fiindcă ştiu să mint.”
DOSTOIEVSKI
1006
Prof. înv. preșcolar: Mureșan Daria-Mădălina

Grădinița P.P. Piticot, Arad
Copiii sunt unul dintre cele mai mari daruri ale vieții, dar creșterea unui copil care să dăruiască
fericire și să fie fericit, în societatea modernă, poate fi o provocare pentru orice părinte. Auzim des
expresia: ‘’Nu ai cei șapte ani de acasă!’’, care, din păcate, în ziua de astăzi, este tot mai prezentă pe
buzele noastre. Ce înseamnă, de fapt, cei șapte ani de acasă?
Încă din primele zile, și până la maturitate, omul învață neîncetat. Învață să vorbească, să meargă, să
citească, să scrie, să socotească, dar cel mai important lucru pe care îl poate învăța este acela de a ști cum
să se comporte în societate, calitatea omului de a fi om. Și pentru a ajunge la acestă finalitate, copilul-
adolescentul-adultul are de trecut prin mai multe etape anevoioase, dar care, dacă au fost parcurse așa
cum trebuie, atunci vor conduce la formarea lui ca om și personalitate.
Copilul reprezintă fără dar și poate amprenta părinților săi! Ei sunt pentru acesta primul model, fie
el bun sau rău. Din fericire pentru unii și din nefericire pentru alții, copilul imită tot ce aude, tot ce vede,
fără a conștientiza dacă ceea ce face este bine sau nu.
În viața cotidiană, educația, buna creștere și buna purtare sunt doar niște concepte demult apuse, ele
nemaifiind prioritare. Părinții nu mai au timp de propriii copii, fug dintr-o parte-n alta, de la un job la
altul, sunt într-o continuă cursă contra timp. Puținul timp pe care ‘’îl au la dispoziție’’ pentru copilașii lor,
din păcate, nu este utilizat așa cum se cuvinte. De aici și nu numai, provine expresia ‘’timp de calitate’’
pe care încercăm să o promovăm fiecare în viețile și sufletele noastre. Și ne mai mirăm de copii, că nu
știu saluta, că nu știu să se comporte civilizat și adecvat în orice împrejurare, că nu folosesc cuvintele
potrivite în conversațiile cu ceilalți, ba chiar folosesc exprimări vulgare față de părinți, familie, cadre
didactice, ajungând să fie chiar și agresivi.
Dragi ‘’șapte ani de acasă’’, unde sunteți voi când lumea întreagă are o așa mare nevoie de voi?
Totuși, eu cred și sper în același timp, că acolo, undeva, vă vom (re)găsi. După care vă vom răspândi cu și
mai multă încredere, ardoare și dragoste către toți acei copii care o să vă poarte în gândire și
comportament, iar o dată pătrunși în inimile și în sufletele acestor minuni, îi veți călăuzi în toată viața lor!
1007
Familia – Primul factor educațional
Lavinia Mureșan, Colegiul Național ”Petru Rareș” Beclean, BN

Cercetarea academică și studiile realizate de organizații internaționale educaționale au demonstrat
multitudinea de factori și interacțiunile acestora care contribuie la succesul educațional și progresul
școlar. Complexitatea educației sugerează necesitatea de a adopta o abordare sistemică. Toate studiile
concluzionează că unul dintre cei mai importanți factori care influențează rezultatele școlare este
implicarea părinților. Este vital ca principalii factori educationali- familia, școala și autoritățile – să aibă
aceeași direcție. Trebuie, de asemenea, să contribuie pentru a facilita, promova și susține această cauză
precum și să elimine barierele existente în calea unei comunicări eficiente între ele.
Pentru a arunca o lumină asupra relațiilor dintre familie și școală, Asociația Europeană a Părinților
(AEP, 1992) a stabilit o cartă a drepturilor și îndatoririlor părinților, care este rezumată în ceea ce
urmează.
Părinții au dreptul:
- la recunoașterea întâietății lor ca educatori ai copiilor lor;
- la accesul deplin al copiilor lor la sistemul educațional formal bazat pe nevoile, talentele și
meritele lor;
- la accesul la toate informațiile din instituțiile de învățământ referitoare la copiii lor;
- să facă alegerea cea mai apropiată de convingerile și de valorile lor pentru educația copiilor;
- să exercite influență asupra politicii pe care o are școala;
- să fie consultat în mod activ cu privire la politica autorităților publice din domeniul educației la
toate nivelurile.
Părinții au datoria:
- să crească copiii într-o manieră responsabilă și să nu îi neglijeze;
- să se angajeze ca parteneri în educație la școala copiilor lor;
- să ofere școlilor copiilor lor toate informațiile relevante pentru atingerea obiectivului educațional
la care lucrează împreună;
- să fie bine și conștiincios informați asupra alegerilor făcute privind educația pe care copiii lor ar
trebui să o primească;
- să fie implicat personal în școală, ca o parte vitală a comunității locale.
(Compilare din CERI,1997)
Relația dintre familie și școală poate fi cooperativă și complementară cu condiția recunoașterii
reciproce a responsabilităților educaționale ale fiecăreia, stabilind limite de acțiune și evaluând și
respectându-și reciproc activitatea. Acest lucru implică comunicarea bazată pe dialog între ambele părți și
participarea în educație, văzută ca un proces continuu care depinde nu numai de școală sau numai de
familie, ci de ambele.
Familiile și obligațiile de bază ale acestora constituie principalul punct de referință în materie de
sănătate si siguranță, supravegherea, disciplina și orientarea, precum și condiții pozitive la domiciliu care
susțin comportamentul adecvat pentru fiecare etapă educațională. Nu există nici o îndoială că profesorii
au nevoie de colaborarea familiei în aceste domenii pentru ca munca lor să fie eficientă. Încrederea
reciprocă și schimbul de informații și puncte de vedere constituie baza pentru elaborarea unui cadru
comun în care obiectivele sunt bine înțelese și responsabilitățile sunt comune.
Bibliografie:
CERI (1997). Les parents partenaires de l´école. OCDE. París.
López Rupérez, F. (2001). Preparar el futuro. La educación ante los desafíos de la globalización.
Ed. La Muralla. Madrid.
1008
SĂ FIM PRUDENȚI LA DRUM!
Educatoare Mureșan Maria

Învățământul preșcolar românesc se numără printre subsistemele de învățământ cu cea mai lungă
tradiție, care încă de la începuturi a răspuns prompt noutăților din domeniul educației copiilor mici. Din
ce în ce mai des în ultimii ani, societatea noastră este influențată major de schimbări survenite atât în
mediul educațional, cât și în cel social. Reorganizarea învățământului pe baze noi, democratice, este o
problemă de interes național iar rezolvarea acesteia nu poate fi decât rezultatul gândirii și acțiunii
colective a întregii societăți.
Tot mai des, părinții acordă timp limitat creșterii și dezvoltării copiilor, apelând la diferite forme
educaționale de la vârste tot mai fragede. Mediul familial este mediul în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, iar vârsta primei copilării este esențială pentru conturarea și achiziționarea
comportamentelor sociale corecte. Înrolarea timpurie a copiilor în programe educaționale constituie
așadar un dezavantaj în dezvoltarea acestora. Grădinița și alte medii educaționale nu pot decât să constate,
să confirme și să consolideze aptitudinile deja deprinse în familie.
Părinții reprezintă modele de comportament pentru copiii lor, iar în urma observării acestor modele,
copiii vor prelua anumite modalități de exprimare emoțională și implicit o relaționare socială.Părinții care
obișnuiesc să pedepsească copiii pentru exprimarea emoțiilor, în special a celor negative: furie sau reacții
de nemulțumire (“dacă începi să plângi mergi în camera ta”), de minimalizare a emoțiilor negative (“nu
mai plânge pentru că nu ai de ce”) sau de descurajare (“ești prea mică”), vor amplifica reacțiile
emoționale ale copiilor. Pe de altă parte, părinții care exprimă non-verbal cu frecvență mai mare emoții
negative influențează modul în care copiii lor își exprimă emoțiile. Acești copii sunt percepuți ca fiind
mai puțin abili din punct de vedere social, stabilind cu mai multă dificultate relații cu ceilalți copii,
comparative cu cei care exprimă preponderant emoții pozitive. Părinţii sunt modele pentru
copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi, sau
acest cuvânt.
părinţi, la consolidarea unui patern comportamental stabil și la formarea personalităţii acestuia (până în
punctul înrolarii în școală). Afirmația “copilul are cei 7 ani de acasă” duce cu gândul la un copil bine
crescut; cu alte cuvinte, acesta ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii.
Bunele maniere, educația și regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
de acasă. "Dar educaţia primită în familie depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
spune psihologul Oana-Maria.
Elementul central al consolidării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă
cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul reprezintă o ancoră de siguranță pentru acesta
și astfel, copilul este liber să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se
simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea
regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Mai mult, el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce
face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
să nu se transforme în disciplină de fier.
Un rol important în echilibrarea acestor comportamente îl are grădinița. Educatoarea este personajul
cheie în dezvoltarea competențelor emoționale și sociale ale copiilor, datorită faptului că începând cu
vârstă preșcolară, timpul pe care copiii îl petrec la grădiniță este în multe cazuri mai mare decât cel
petrecut cu părinții. Relația educator-copil este foarte importantă, calitatea relației fiind substratul oricărei
interacțiuni pozitive. Atitudinea educatoarei față de disciplină, precum și consecvența cu care aplică
recompensele și pedepsele este extrem de importantă.Educatorii care nu obișnuiesc să le explice copiilor
regulile și nu aplică consecvent consecințele stabilite în legătură cu încălcarea regulilor, favorizează lipsa
sentimentului de control și împiedică dezvoltarea autonomiei copiilor. Astfel, copiii care trăiesc într-un
1009
mediu pe care nu-l percep ca fiind controlabil și predictibil au mai multe dificultăți în reglarea emoțională
și integrarea în grup.
Atât dezvoltarea cognitivă, cât și cea emoțională și cea socială sunt încă în dezvoltare în
acești primi ani de viață. De aceea, deseori, copiii nu interpretează corect diferite situații sociale. De
exemplu, probabil că un copil de 2-3 ani se așteaptă ca, atunci când mama vine acasă, să îi acorde
atenţie și să se joace împreună, fără însă a se gândi la oboseala pe care o simte mama după o
zi întreagă de muncă. Cu toate acestea, chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti
ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice.
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorințelor/recompenselor. Aceasta este vârsta oportună pentru a învăţa – prin imitație -
formulele de politeţe și alte comportamente dezirabile.
În grădiniţă, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
În grupele mari, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îşi dezvolte tot mai mult capacitatea
de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
familie, să vorbească la telefon, încurajându-l să se exprime, lăsându-l să termine ce are de spus şi nu îi
faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
recompensa socială - exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată atunci când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte ca este bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
De asemenea, trebuie să amintim și despre rolul crucial al educatoarei. Despre rolul educației
preșcolare în dezvoltarea copiilor se poate vorbi mult fără a avea pretenția de a epuiza subiectul. Doar
lucrând în grădiniță poți observa transformările copiilor sub influența educației. Modul în care
educatoarea influențează însă dezvoltarea copiilor se realizează printr-o activitate bine stucturata și
organizată. În acest sens, rolul educatoarei devine deosebit de însemnat, iar printre cele mai importante
atribute ale acesteia se numără : cunoașterea fiecărui copil în parte și cunoașterea caracteristicilor
grupului ca tot unitar; amenajarea spațiului educativ care să răspundă interesului copiilor, să-și exercite
libertatea de explorare și de dezvoltare în ritm propriu; corelarea programei educative cu particularitățile
de vârstă și individuale; adaptarea procesului de instruire la particularitățile tipologice și individuale ale
copiilor, depistarea la timp a intereselor și aptitudinilor copiilor și realizarea obiectivelor pedagogice de
către toți copiii, ceea ce facilitează realizarea idealului educațional.
Învățarea eficientă este dependentă de mediul de învățare. Un mediu eficient pentru învățare la
vârste mici este un mediu care favorizează jocul liber ales, în direcția dezvoltării globale a personalității
copilului. Dacă amenajăm optim și adecvat spațiul educațional, oferim sprijin adecvat nivelului individual
de dezvoltare. Rolul modelelor – a părinților și a educatorilor – este, deci, de a asigura un mediu flexibil
și stimulant pentru copii, care să favorizeze invațarea constantă. Relația de atașament securizant dintre
copil și educator, îi oferă copilului surse suplimentare de adaptare la mediu și de compensare a posibilelor
relații insecurizante cu părinții. Educatoarea poate furniza copilului un model alternative de relaționare și
atenuează efectele negative ale relației de atașament dintre părinte și copil. Acest lucru îi permite
copilului să dezvolte relații sociale adecvate cu alți adulți sau copii de aceeași vârstă.
1010
“Personalitatea umană se construiește prin experiențe continue; depinde de noi să pregătim
pentru copii, pentru adolescent și pentru tineret o ambianță, o lume adaptată lor, în care să li se dea
putință de a face experiențe formative”
- Maria Montessori -
1011
PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL DINTRE GRADINIŢA SI FAMILIE
PROF.MURESAN ROLICA
GRAD.P.P.nr.5 LUGOJ
„Creşterea copiilor , de la naştere şi pâna la maturitate , se realizează conform unor etape succesive
şi unitare ,care sunt ca nişte capitole distincte ale aceleasi istorii” arata M.Debesse în lucrarea sa „Etapele
educaţie”.În lumina acestei idei fiecare etapă a educaţiei are rolul de a pregăti copilul pentru etapa
urmatoare , care continuă şi desăvârşeşte prin forme , mijloace şi conţinuturi specifice educaţia din etapa
precedentă .
Învăţământul preşcolar, ca primă treaptă a învaţământului nostru, are rolul de a pregăti copilul de
vârstă preşcolară pentru următoarea treaptă- şcoală şi, implicit, pentru viaţă.
În acest sens invaţământul preşcolar adoptă importante sarcini în procesul formării personalităţii
copiilor .Atât sub raportul obiectivelor ,conţinutului , formelor de organizare şi de desfaşurare cât şi
modalităţilor de evaluare ,procesul formativ educativ la vârsta preşcolară este conceput unitar îmbinând
pe parcursul intregii perioade învaţarea sociala cu cea perceptiv-cognitiva si cu jocul .
Mediul în care copilul se naşte şi trăieşte primii ani ai vieţii sale, se dezvoltă şi se formează este
familia, care este considerată de unii ca fiind prima “şcoală” care îl formează pe copil. Învăţarea primelor
comportamente sociale, prin imitaţie şi prin interacţiune, se produce în mica copilărie şi e dependentă de
tipul relaţiilor din familie. Aşadar, familia îi oferă copilului atmosfera necesară echilibrului personalităţii
sale; valoarea acesteia este recunoscută şi apărată îndeosebi în familie.
Comunicarea grădiniţă-familie trebuie în primul rând să existe şi trebuie să pornească de la aceste
adevăruri. Părinţii preşcolarilor sunt, în mod necesar, partenerii educatoarei, în cadrul parteneriatului
grădiniţă-familie, pentru că ei îşi cunosc cel mai bine copilul, au fost martorii principaleor evenimente din
viaţa lor şi, uneori, au făcut sacrificii pentru el (nopţi nedormite, investiţii, etc.)
Între grădiniţă şi familie trebuie să existe o colaborare, o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate
de cerinţe şi actiuni, în interesul copilului. Părinţii trebuie implicaţi permanent în viaţa grădiniţei, nu
numai atunci când se ivesc probleme.
Grădiniţa, prima treaptă a educaţei pentru copii, reprezintă atât pentru el, da şi pentru părinţi un
spaţiu în care se simte şi este în siguranţă. Aici are un climat specific copilului, are un regim stabilit în
conformitate cu principiile igienei şi cu recomandările psihologice dezvoltării, are o activitate pe care unii
o au deja formată din familie iar alţi nu. Acest regim de viaţă al preşcolarului, îl face pe copil să se
obişnuiască cu o viaţă ordonată, exersarea capacităţii de implicare a copiilor, facilitează formarea de
deprinderi şi obişnuinţe legate de activităţile importante ale zilei, înlesneşte elaborarea unui stil raţional
de viaţă şi de activiate.
Educatoarea apare pentru copil un adult semnificativ (pentru calităţile sale deosebite) în care paote
avea încredere, cu care poate uşor comunica şi cu care se poate „juca” mai bine ca acasă. Comunicarea
educatoarei şi mediul stimulativ al grădiniţei îl face pe copil să se adapteze uşor la noul său statut. Copilul
la rândul său acceptă regulule impuse de educatoare, atenţia şi aprecierea educatoarei şi îi recunoaşte
foarte bine autoritatea absolută.
Preşcolarul are înclinaţia de a imita şi atunci educatoarea trebuie să dea dovadă de unele calităţi care
trebuie să le găsim şi în personalitatea lui.
Activităţile desfăşurate de educatoare cu copii în timpul programului la grădiniţă favorizează
iniţierea unor raporturi de interacţiune între copii, după cum urmează: raporturi de comunicare şi de
influenţare, raporturi de cooperare şi de competiţie, raporturi de indiferenţă sau de respingere.
Complexitatea relaţiilor interindividuale creşte pe măsura înaintării în vârstă, odată cu conturarea, în
linii mari, a personalităţii proprii şi cu dezvoltarea capacităţii de control şi de exprimarea emoţiilor şi
trăirilor afective. Tot acest ansamblu de relaţionări interpersonale realizate datorită grădiniţei va pune
amprentă asupra activităţii şi dezvoltării copiilor preşcolari. Dar toate aceste preocupări ale educatoarei
trebuie transmise şi făcute cunoscute părinţilor sub diferite forme, în aşa fel ca această relaţie educatoare-
familie să nu dăuneze copilului, ci el să aibă numai beneficii.
Educatoarea are un rol important în viaţa copilului şi acesta trebuie să informeze familia periodic
sau de câte ori este nevoie despre starea de sănătate a copilului, despre unele probleme de comportament,
1012
despre preocupările, despre evoluţia copilului. În acest fel se poate continua educaţia începută la grădiniţă
şi acasă, în familie, şi va fi mai uşor pentru părinţi să ia decizii privind viitorul copilului.
Părinţii, la rândul lor, trebuie să informeze educatoarea despre problemele pe care le întâmpină în
familie, în educarea copilului. Pentru că acest triunghi educatoare-familie-copil să aibă parte de o
rezoluţie bună pentru fiecare, educatoarea trebuie să cunoască mediul familial al copilului.
Vizitele în familia copilului deschide prilejul de discuţie cu părinţii pentru a se informa asupra
copilului. Educatoarea va urmării printre altele, condiţiile de igienă, regimul alimentar, programul de
somn, de joc, jocul cu fraţii, jocul cu adulţii din casă, implicarea părinţilor în jocul copiilor, comunicarea
dintre părinţi şi copil, etc.
Cunoaşterea de către părinţi a obiectivelor activităţii instructiv-educative şi a mediului unde copilul
îşi petrece o parte a timpului său, evoluţia copilului prin vederea portofoliului, casete video, fotografii din
timpul activităţilor desfăsurate duce la o comunicare trainică si durabilă cu efecte pozitive pentru toţi trei:
familie, educatoare, copil.
Activităţile desfăşurate în faţa părinţilor, serbările, excursiile, drumeţiile, vizitele, plimbările, etc.
pot ţine foarte bine acest triunghi unit şi poate da roade pe care le fructificăm toţi.
Bibliografie:
• Programa activităţii instructiv-educative în grădiniţa de copii, , Bucureşti, 2008
• Vrăsmaş, Traian, Şcoala şi educaţia pentru toţi, Editura Miniped, Bucureşti, 2004
• M.Debesse “Etapele educatiei “ ,Bucuresti 1992
1013
FAMILIA, CEI 7 ANI DE ACASĂ ȘI IMPACTUL ASUPRA SUCCESULUI
ȘCOLAR
PROF. ELENYS-MIHAELA MUȘAT

ȘCOALA GIMNAZIALĂ RUGINEȘTI
Copilul învaţa încă de la o vârstă fragedă ce este respectul, ca mai târziu, în perioada şcolarizării să
întreţină şi să dezvolte spiritul de respect pentru insitutia şcoalara, profesori şi colegi. Dacă un elev
provine dintr-o familie dezorganizata, cu un trai de viaţă precar, unde atitudinea părinţilor faţă de şcoală
este una indiferentă, atunci copilul va împrumuta aceleaşi dezinteres pentru şcoală.
Pregătirea omului pentru viaţă, dezvoltarea sa socială şi personală începe încă din primele luni de
viaţă şi primii care pun bazele educaţiei sale sunt părinţii, familia. În prima etapă, cea a prescolaritatii, în
special, părinţii vor observa că întreaga responsabilitate faţă de reuşită în procesul educaţiei copiilor poate
fi formulată printr-o singură norma de acţiune: să asigure acestora nu numai condiţiile materiale necesare
dezvoltării psihofizice, ci şi bazele trainice ale întregii formari, temelie pentru viitoarea personalitate
adultă.
A educa încă din primii ani de viaţa presupune a ajuta copilul să se adapteze la mediul social al
adulţilor, ţinând seama de natură sa proprie, de capacităţile sale individuale de asimilare, presupune
utilizarea mijloacelor, metodelor şi procedeelor care corespund interesului personal al copiilor. Copilul
trebuie să cunoască regulile morale de la o vârstă fragedă. Părinţii trebuie să îi privească ca pe nişte fiinţe
active, înzestrată cu diferite calităţi şi nu ca un „recipient vid„ care trebuie încărcat. Doar făcând acest
lucru vom reuşi să obţinem mai târziu performanta şcolară şi succesul şcolar.
Este necesar ca orice copil să primească susţinere din partea familiei. Astfel, primind acest imbold
el este în stare să adauge ceva nou la tipul uman obişnuit; interacţiunea sferelor de dezvoltare a copilului
şi câteva procese care îi permit să cunoască realitatea se axează pe trei direcţii ce conduc, mai târziu la
succes şi în sfera şcolarităţii. Astfel, copilul va deveni capabil să se cunoască pe sine (dezvoltarea
percepţiilor, sentimentelor, a gândirii. El va fi capabil să se adapteze la propriile nevoi, să intre în relaţii
cu alţii (să cunoască realităţile sociale), să intre în relaţii cu mediul social apropiat (să se apropie de
informaţii).
Părinţii şi familia reprezintă pentru copil un organism reglator prin intermediul căruia acesta îşi
trăieşte copilăria. Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este aşa de sensibilă la exprimarea
trebuinţelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potenţialului dezvoltării copilului fiindcă nici o altă
instituţie nu cuprinde fiinţe legate atât de direct , de vital, de copil, ca mama şi ca tata.
Familia reprezintă un mediu afectiv, social şi cultural. Din punct de vedere afectiv, mediul familial
se transformă într-o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul
trăieşte în familia să o gamă variată de relaţii interindividuale, pe care le copiază în propria conduită..
Familia indeplinseste astfel mai multe funcţii: reglatoare, socializatoare şi individualizatoare, contribuind
la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil.
Părinţii au responsabilitatea socială de educare a copilului în spiritul idealului de viaţă. Autoritatea
părinţilor nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziţii date copiilor şi nici sancţiuni
(mergând uneori chiar la bătaie), ci o stare de ierarhizare a modalităţilor de procedura care începe cu
"ascultarea" cerută de părinţi şi sfârşeşte cu "înţelegerea" dorită de copii. De modul în care părinţii ştiu să
folosească autoritatea cu care sunt investiţi depinde şi ascultarea din partea copiilor lor. Aceasta ne
îndreptăţeşte să acordăm modului de folosire a autorităţilor părinţilor, rolul de metodă a metodelor în
procesul educativ familial.
Prin educaţie, copilul îşi defineşte propria personalitate fără a-şi neglija însă însuşirile fizice şi
psihice. Copiii trebuie priviţi ca personalităţi individuale, înzestrate cu un bagaj de calităţi şi defecte. Este
important să nu comparăm copiii între ei, chiar dacă avem impresia că aceştia seamănă foarte mult,
deoarece unicitatea este ceea ce ne diferenţiază şi ne face mai speciali.
1014
Bibliografie:
1. Adler, A., (1991): Cunoaşterea omului, (trad.), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
2. Bălan, B., Boncu, St., Cosmovici, A., Cucoş, C. (2005): Psihopedagogie, Ed.Polirom,
Iaşi
3. https://dokumen.tips/documents/rolul-parental-in-aplanarea-socului-educational.html
4. http://didacticanova.blogspot.ro/2009/02/
1015
RELAȚIA FAMILIE – ȘCOALĂ
Prof. Mușat Mariana

Liceul Tehnologic ”Sfântul Mucenic Sava”
Berca , Județul Buzău
Ciclul primar constituie pentru orice copil o perioadă fundamentală pentru cimentarea unor noţiuni
care, daca sunt însuşite în bune condiţiuni, vor uşura comunicarea şi rezolvarea unor posibile probleme in
următoarele trepte de învăţământ.
O atenţie cu totul aparte trebuie acordată în ciclul primar însuşirii primelor reguli de citire şi scriere
la limba română, la care învăţătorul, prin natura profesiei şi pentru aplicarea metodicii de învăţare, începe
prima clasă a copilului-şcolar cu înlăturarea stângăciei lui de a scrie acele beţişoare şi cârlige şi ajunge in
clasa a IV-a, să scrie corect, cu ortograme puse la punct, să citească cu o intonaţie plăcută, să vorbească şi
să povestească din litetatură sau să compună lucrări proprii. Exprimarea corectă, orală şi scrisă, este un
obiectiv important al învăţării în acest ciclu şi reprezintă unul dintre instrumentele de bază ale muncii
intelectuale, fără de care dezvoltarea intelectuală viitoare a elevilor nu poate fi concepută.
Relaţiile dintre şcoala, elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi
colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influienţe pozitive asupra
comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală-elev-
familiecomunitate, este nevoie de abordarea unui stil empatic de comunicare între părţi, trebuie transpus
in psihologia mentală a elevului astfel încât să se produca o apropiere între părţi, păstrând însă o
neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv. Educaţia moral-civică deţine un rol însemnat îm
educaţia adulţilor prin normele de conduit şi valorile naţionale şi regionale ale statului, prin multiple
funcţii de învăţare care pot ghida elevul spre cunoaştere şi autocunoaştere, spre dezvoltarea unor funcţii
critice şi autocritice. Prin însuşirea normelor de conduită moral-civică, elevul va fi obişnuit să-şi cunoască
limitele şi calităţile, va putea trece peste stările momentane de impulsivitate, va fi creativ şi responsabil,
comunicativ şi adaptabil la schimbare.
În baza cercetărilor efectuate în şcolile din Europa, a reieşit faptul că, atunci când şcolile, familiile
şi comunitaţile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii. Parteneriatul are un rol
deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate realiza astfel:
-ajută învăţatorii in munca lor; perfecţionează abilitaţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţesc
programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunataţesc abilităţole educaţionale ale părinşilor elevilor;
dezvoltă abilitaţi de lideri ale părinţilor;
facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunităţii; oferă servicii şi suport
familiilor; creează o atmosferă de lucru mai sigură in şcoală, ajută la managementul şcolii.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţinărezultate
bune în acumularea cunoştinţelor la şcoala, ca să poată reuşi să păşeasca pe treptele superioare ale
învătăturii şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine
pus la punct.Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în
scoală şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă
de natura relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie se pot ivi dificultăţi de ordin comportamental, intâlnite atât la părinti, cât şi
la învăţători şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi timp. Aceste dificultăţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copliilor, libertatea de alegere a şcolii de către
părinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din scoală.
Aici poate fi vorba de atitudine. Se presupune existenţa a trei etape în evoluţia relaţiei familie-
şcoală:
-a) Etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie inchisă, care nu influenţează
mediul familial şi nu se lasă influenţată de acest mediu.
1016
Particularităţile acestei etape rezidă în fapt că: întâlnirile cu părinţii sunt rare, formale; părinţii
acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în şcoală; administraţia şcolii alege
şcoala pentru copii; părinţii nu participă la consiliile de administraţie, asociaţiile de părinţi nu sunt
încurajate, formarea învăţătorilor neglijează releţia intre familie şi şcoală.
-b) Etapa de incertitudine profesională: învăţătorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali
asupra reyultatelor şcolare, dar părinţii continua să creadă că scoala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a creşte acuzarea acuzarea familiei pentru rezultatele slabe
ale elevilor; administraţia are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară; contactele formale,
de rutină, cu părinţii continuă; apar experienţe localizate privind comunicarea cu părinţii; apar organizaţii
voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care rolul părinţilor este unul minor,
nedecizional; învăţătorii abordează relaţia familie-şcoală ca pe o problemă secundară.
-c) Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi învăţătorii descoperă împreună că
neîncrederea este înlocuită, gradual, cu încrederea unora faţă de alţii.
Caracteristicile etapei: relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajată de şcoală; consiliul şcolar
include reprezentanţi ai părinţilor; cu rol decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de
părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară; profesorii consilieri tratează problemele
excepţionale ale colaborării cu familia; corpul profesoral recunoaşte statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi;
se organizează cursuri pentru profesori si părinţi.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element
esenţial în cadrul serviciului facut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţă,
servirea clienţilor, un cod de etică profesională. Din această perspectivă, se pune întrebarea ce câstigă
învăţătorul intr-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest câştig poate fi un statut revalorizator in
ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte
din datoria profesională a învăţătorulio deoarece:
-părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţămantului evaluată la şcoală şi învăţător poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie;
-părinţii sunt responsabili de educaţia copiilor lor şi pot evalua cu exigenţa rezultatele activităţii
scolare.
În mai multe ţări din Europa există profesori specializaţi (consilieri) care răspund de această
problemă. Soluţia cea mai eficace ar fi ca toţi învăţătorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu
familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi pentru cazurile
dificile.
În relaţiile dintre şcoală-părinţi, profesori-părinţi, se pot ivi conflicte din anumite motive:
-comunicarea defectuoasă, din cauza neînţelegerilor sau a numărului mic de contacte directe pe
parcursul unui an şcolar;
-conflictul de valori şi lupta pentru putere: părinţii au prejudecăţi în legătură cu cadrele didactice, nu
le este clar care este rolul cadrului în viaţa copiilor.
Îmbunătăţirea relaţiilor cu părinţii prin diminuarea posibilitătilor apariţiei unor conflicte
ireconciabile se poate realiza prin:
-informarea periodică a părinţilor, în scris sau verbal referitor la realizarea obiectivelor
educaţionale, cu evidenţierea progreselor înregistrate de copilul lor;
-creşterea numărului de contacte directe în care se solicită părinţilor sugestii si opinii pe care
învăţătorul trebuie să arate că le acceptă cu plăcere;
-acomodarea cu ideile diferite ale părinţilor despre desfăşurarea procesului de învăţământ şi
explicarea pe înţelesul acestora a demersului educaţional care a generat diferenţele de opinii;
-în ceea ce priveşte acordarea notelor şi a calificativelor (fiecare părinte vrea note mari pentru
copilul său), trebuie precizat de către învăţător ca indulgenţa de a acorda note mari, nemeritate, elevului,
nu-l avantajeaza cu nimic, pentru ca nu-l stimulează să muncească pentru a-şi îndrepta greşelile sau lipsa
cunostinţelor.
Se prevede să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia in care accentul să fie pus pe
un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi şi profesori pe un contract parental privind copilul
individual; contractul dintre familie şi şcoală nu se poate considera doar un drept optional ci un sistem de
obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu şcoala. La şcoala unde lucrez este organizată legătura
1017
scoală-familie care funcţioneaza sub denumirile de comitete de părinţi pe scoală şi comitete de părinţi pe
clase. Şcoala are aportul comunităţii mai ales in domeniul culturii.
Există reprezentant al comunitaţii (din partea primăriei de exemplu) în consiliul de administraţie şi
din partea părimţilor, prezenţa lor deocamdată fiind sporadică la întrunirile consiliului.
Bibliografie:
, ,Tribuna învăţământului’’ 2006-2008;
,,Empatia în educaţie şi necesităţi pedagogice moderne’’, Maria Robu
1018
ROLUL CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. psihopedagog MUȘAT STELIANA-VASILICA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ BRĂILA
Vedem de multe ori copii, tineri și vârsnici care au diverse manifestări, în divese situații. De multe
ori nu ne place ceea ce vedem, nu agreem comportamentul lor, spunem despre ei că sunt needucați, că nu
au cei șapte ani de acasă. Și atunci ne punem întrebări ca: ”De ce oamenii se comportă așa? Oare ce
modele de urmat au avut?”.
Cei șapte ani de acasă reprezintă perioada de debut din viața unui om, dar și perioada în care
normele și valorile esențiale sunt însușite, pentru a asigura succesul viitorului, sunt normele de conduită
ce se învață acasă, în familie, prin modelele pe care copilul le are în perioada de până la șapte ani, acestea
influențează în sens pozitiv sau negativ conduita, caracterul, personalitatea viitorului adult.
Fiecare părinte spune că odrasla lui este cea mai cuminte, că se comportă frumos, că vorbește
frumos, că este un exemplu. Dacă toate acestea sunt reale, atunci părintele spune că în familie au fost
învățate, iar dacă apare contrariul, toate acele manifestări de proastă creștere părintele sau familia le pun
pe seama altor persoane sau pe seama altor medii din afara familiei, cum ar fi grădiniță, parc, spațiu de
joacă etc.
Influiența familiei și a celor ce se află în preajma copilului ce oferă modele educative, joacă un rol
important în dezvoltarea copilului, a viitorului tânăr și adult. Calitatea achizițiilor comportamentale este
cea care pune eticheta, dar și cea care trimite copilul către marginalizare sau către interiorul societății, a
comunității. Inserția socială își are abc-ul în achizițiile pe care le face copilul în primii șapte ani de viață.
Pornind de la latinescul educo-educare (care înseamnă a crește, a îngriji), putem considera că ”cei
șapte ani de acasă” reprezintă perioada de timp cea mai importantă, în care trebuie să tratăm cu cel mai
mare interes și cu cea mai mare atenție, tot ceea ce ține de creșterea și îngrijirea unui copil.Trebuie să
ținem cont de faptul că ceea dăm, aceea vom primi. Vom da lipsă de interes, exemple negative,
respingere, vom primi tristete și păreri de rău.
Imitația este forma de bază prin care copilul învață comportamentele pe care le vede în mediul
existențial, acasă, la grădiniță, pe stradă. El vede și pune în practica personală. Dacă vedem un
comportament greșit, corectarea imediată este necesară, astfel se pot evita instalarea unor tulburări de
comportament, chiar și minore fiind, care ar putea duce la degenerarea viitorului adult.
Oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în primii ani de viață, este reprezentată prin ”cei
șapte ani de acasă”. Această oglindă este un set de reguli, iar acestea sunt:
1.Învață-l pe copilul tău să se comporte frumos, să cunoască bunele maniere;
2.Comunicarea directă cu copilul, trebuie să fie permanentă, pe înțelesul copilului, iar subiectele
abordate, corespunzător vârstei acestuia;
3.Stabilește și impune reguli pe care copilul să le poată respecta;
4.Folosește disciplina pozitivă, evită orice fel de abuz: emoțional, fizic, verbal;
5. Învață-l să se joace, să înțeleagă jocul și să se joace cu copiii din jurul său;
6.Acordă-i timp și ascultă-l până la capăt, astfel nu va crește frustrat;
7. Formează personalitatea copilului, dezvoltându-i astfel o multitudine de interese;
8.Spune-i prin vorbe și prin fapte că este totul pentru tine și că-l iubești necondiționat;
9. Învață-l elemente de autonomie personală și socială, acestea îi vor fi necesare până la șfârșitul
vieții, indiferent de context.
10.Să știe să piardă, dar să și câștige .
Educația permanentă nu este doar un concept, este o realitate, este o condiție umană, iar cei șapte
ani de acasă reprezintă o bucată din ea. Este prima cărămidă și cea mai importantă, pentru că ea reprezintă
temelia personalității umane și a conduitei.
Comenius spunea că, ”pentru fiecare om, viața sa este o școală, care pleacă din leagăn și merge
până la mormânt”. Și tot el consideră că ”tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim și
posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a
ajunge cât mai sus, fără însă să atingem vreodată suprema treaptă”.
1019
Bibliografie:
1. CUCOȘ, C., ”Pedagogie”, Editura Polirom, Iași, 1996
2. FAURE, E., ”A învăța să fii”, Editura Didactică și Pedagogică, București
1020
CEI ṢAPTE ANI DE-ACASĂ
Prof.ȋnv.preşc.Muscalu Oiţa
Grǎdiniţa cu pp nr.33 Ploieşti/Prahova
"Eşti mai fericit de fericirea copiilor tǎi decât de fericirea ta."(Honore de Balzac)
Cine este pǎrinte şi trǎieşte emoţiile,bucuriile,teama,ȋngrijorarea alǎturi de copilul sǎu,ȋşi
doreşte,mai presus de orice,fericirea acestuia.În acest sens,pǎrinţii devin ȋnca de la naşterea
copilului,adevǎraţi"artişti"ȋn modelarea personalitǎţii acestuia aşa cum şi-l doresc,"picteazǎ"ȋn sufletul
lui valori morale utile pe tot parcursul vieţii."Opera" lor de artǎ vor sǎ fie unicǎ,sǎ fie perfectǎ,sǎ fie
admiratǎ de ȋntreaga societate,copilul sǎ fie fericit şi abia atunci pǎrintele trǎieşte
mulţumirea,bucuria,fericirea cǎ şi-a ȋndeplinit menirea pe acest pǎmânt.
Nu este suficient sǎ dai viaţǎ unui copil pentru a-ţi ȋnsuşi calitatea de pǎrinte.Acest lucru implicǎ
foarte multǎ responsabilitate.Alǎturi de asigurarea condiţiilor materiale,educaţia ocupǎ rolul primordial
care influenţeazǎ foarte mult viaţa copiilor,dar conteaza modul de realizare a acesteia,educaţie ce
implicǎ foarte multe cunoştinţe şi abilitaţi necesare zi de zi,cunoştinţe ce nu sunt ȋnnascute,ce nu apar
atunci când devii pǎrinte,ci le dobândeşti.
Familia este mediul afectiv ȋn care creşte şi se dezvoltǎ copilul,pǎrinţii fiind primul model al
acestuia ȋn formarea socialǎ,eticǎ şi emoţionalǎ a acestuia.Aici se formeazǎ cele mai importante
deprinderi de comportament(respectul,politeţea,cinstea,sinceritatea,ordinea,prietenia,generozita-
tea,empatia),primele cunoştinţe si priceperi.Este cunoscutǎ sintagma:"Cei 7 ani de acasǎ",foarte
adevǎratǎ,cǎci puiul de om pleacǎ la drum cu o zestre hotǎrâtoare ȋn procesul de adaptare si integrare ȋn
viaţa şcolarǎ si socialǎ.
Între factorii educaţiei,familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial
deoarece,ȋn ordinea firească a lucrurilor, educaţia ȋncepe din familie.
Educaţia făcută de primii educatori-părinţii,se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului ȋn
funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.
Întotdeauna,ca pǎrinte,sǎ te reȋntorci la copilul care ai fost cândva,cu temeri şi visuri,pentru a-ţi
ȋnţelege propriul copil.
Din dorinţa de a oferi copilului totul,ceea ce n-au avut pǎrinţii ȋn propria copilarie,de a cauta sǎ-i
implice ȋn cât mai multe activitǎţi educative(muzicǎ,dans,limbi strǎine,artǎ teatralǎ,judo,s.a.),aceştia uitǎ
cǎ excesul dǎuneazǎ copilǎria.Pǎrintele trebuie sǎ ȋnţeleagǎ cǎ activitatea de bazǎ a copilului este
jocul,activitate ȋn care acesta se manifestǎ liber,fǎra inhibiţii,restricţii,program, ȋnvaţǎ sǎ cunoascǎ
succesul,dar şi eşecul,ȋnvaṭǎ sǎ se bucure de viaţǎ.
Meseria de pǎrinte este cea mai grea meserie care se dobândeşte farǎ susţinerea vreunui
examen,dar ulterior pǎrinţii sunt supuşi unui examen neȋntrerupt din partea societǎţii cât şi a propriilor
copii,existând totdeauna teama de a nu face greşeli,de a nu primi reproşuri mai tarziu atât din partea
copilului,a familiei cât şi a societǎţii.
Ca pǎrinte,trebuie sǎ fii ȋn pas cu societatea care este ȋn continuǎ schimbare,sǎ ȋnveţi pe tot
parcursul vieţii,pentru a putea fii un bun artist ȋn educarea copilului tǎu.
Pǎrinţii doresc o educaţie corespunzǎtoare copiilor sǎi,dar sunt lipsiţi de o pregǎtire
psihopedagogicǎ,de experienţǎ şi atunci cooperarea ȋntre factorii educaţionali grǎdiniţa-scoalǎ-familie
devine necesarǎ pentru a veni ȋn sprijinul lor si mai mult ȋn beneficiul copilului.
De-a lungul carierei mele de educator am observat un interes crescut al pǎrinţilor ȋn educaţia
copiilor prin participarea acestora la activitǎţile desfaşurate la grǎdiniţă(lectorate,activitǎţi curriculare
si extracurriculare,ȋntâlniri cu diverşi psihologi,medici,s.a.).
Pǎrinţii au ȋnţeles cǎ"arta de a fi pǎrinte"se ȋnvaţǎ continuu şi a fi pǎrinte nu este doar o calitate,ci
o mare responsabilitate care cere cunoştinţe si competenţe.
Modul ȋn care pǎrintele ȋşi educǎ propriul copilul este specificǎ,unicǎ,originalǎ reflectând nivelul
de cunoştinţe,atitudini,concepţii de viaţǎ,experienţe trǎite ȋn mod concret,starea materialǎ şi socialǎ.
1021
Familia - un rol important în învățarea primelor norme de conduită
Prof. înv. primar Muscoi Georgeta

Școala Gimnazială „Grigore Moisil” Năvodari
Educaţia timpurie își lasă amprenta asupra comportamentului copilului, dar și obiceiurile familiei,
nivelul de educaţie al părinţilor, limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în
ceea ce priveşte acordul gramatical deficitar, anumite cuvinte şi moduri de exprimare.
familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi
desluşesc tainele acestei minunate lumi.
Cei şapte ani de acasă ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
Astfel, în educaţia copiilor, părinţii trebuie să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte un copil
care să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte își dorește un
copil care să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în
mediul familial şi până la conduita acestuia la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
În zilele noastre, nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, dar rămâne ideea de bază a acestei expresii:
primele norme de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde
deprinse în familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră. De ei depinde
ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Definiţia celor şapte ani de-acasă este determinată atât de contextul
cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi de standardele subiective ale fiecărui părinte.
Mă voi referi, în continuare, la câteva caracteristici care conturează „buna-creștere” a unui copil.
Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin gesturi şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public arată dacă un copil este „bine crescut”. El ştie să răspundă la întrebări şi
să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor, ci mai ales între prieteni sau colegi de
joacă. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc
pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente
corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor
jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale deține, de asemenea, un rol important. La început prin imitaţie şi mai
apoi prin practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce e bine şi ceea ce nu e bine să facă în
societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care
trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul când vrem să răspundem sau să ieșim la tablă, când mergem la
magazin, la medic sau la leagănul din parc. Spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în timpul activităților educative,
O bună creştere presupune să avem maniere corecte în timpul mesei, să folosim eficient tacâmurile,
să respectăm comesenii sau pe cei care ne servesc masa. Copiii trebuie să învețe aceste lucruri de la cei
responsabili cu creșterea lor.
Cuvintele magice „Îmi pare rău!”, „Te rog!”, „Iartă-mă!” își ating întotdeauna scopul. Pentru a le
folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
Un copil „bine crescut” ar trebui să învețe în primul rând de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne dezonorează în primul rând pe noi. În timp, va face
diferența între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Astfel, îl va evita
pe cel din urmă.
1022
Totuși, să nu uitam cât de important e ca independența copiilor să fie stimulată. Dacă în mica
copilărie e mereu altcineva care să ia deciziile în locul lui, copilul va tinde spre una din cele două
extreme: ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență.
Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui și
Toate aspectele menționate mai sus sunt rezultatul multor ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi, bineînţeles, există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
1023
CONSIDERAȚII TEORETICE ASUPRA EDUCAȚIEI TIMPURII SAU ”CEI
7 ANI DE ACASĂ”
Prof. MUSTACĂ Delia

Școala Gimnazială Nr 17 ”Ion Minulescu” Constanța
Încă de la începuturile psihologiei ca știință, acum aproape un secol, cercetătorii au fost unanimi în
a aprecia rolul educației timpurii în formarea personalității copilului și a adultului. Cu atât mai mult în
cazul copiilor cu nevoi speciale, acei copii care necesită o atenție specială în ceea ce privește educația și
relaționarea cu familia și cu societatea 5. În această privință, studiul dedicat psihologiei școlarului greu
educabil, al lui Alfred Adler este unul reprezentativ și încă actual prin prisma aprecierilor privitoare la
modul în care trebuie abordată comunicarea, relaționarea și rolul familiei în acest context 6.
În cadrul dezvoltării umane, copilăria joacă un rol decisiv, „cei 7 ani de acasă” acoperă etapele
primei copilării (1-3 ani) şi celei de-a doua copilării (3-6 ani). Aceste etape le sunt caracteristice anumite
procese precum identificarea, dezvoltarea psihică şi cognitivă, debutul cunoaşterii şi învăţării, dezvoltarea
afectivă şi comunicarea afectivă. Fiind o etapă marcată de dezvoltarea comunicării, o etapă în care copilul
stă mai ales cu familia, comunicarea şi educaţia în familie devin elemente fundamentale ale dezvoltării
copilului 7. De remarcat că, în etapa celei de-a doua copilării, copilul îşi începe educaţia preşcolară, în
viaţa lui intervine sistemul, actorii educaţionali se multiplică, el vine în contact cu alţi copii şi cu
educatori ceea ce determină o evoluţie accelerată marcată de achiziţii cognitive şi de dezvoltarea
imaginaţiei 8.
Un rol important în dezvoltarea copilului în primii ani de viață este jucat de familie. Psihologia
modernă pune accent, în contextual familial,pe inteligența emoțională și cum aceasta poate fi folosită în
ceea ce se numește ”munca de părinte”. Educația bazată pe inteligența emoțională trebuie să țină cont atât
de caracteristicile copilului cât și de presiunile la care sunt supuși părinții în fiecare zi. Timpul părinților
este din ce în ce mai puțin și mai prețios de aceea educația bazată pe inteligență emoțională apelează la
tehnici specifice, simple, care pot contribui la crearea unei atmosphere de bine și de pace în familie,
atmosferă cu rol decisive în creșterea armonioasă a copilului 9.
Psihologii au arătat că, în copilărie, are loc procesul de formare a conștiinței. De la 4-5 ani se văd
semnele unei guvernări interioare a personalității copilului. În acest proces de formare a conștiinței, rolul
părinților este foarte important, ei sunt cei care impun conștiința, ”agentul” care veghează procesul, un
factor care determină caracterul copilului de mai târziu. Copilul va dobândi o bună conștiință, una care
poate reglementa și controla instinctele primare în conformitate cu cerințele societății, cu norma. Ea este
depozitara valorilor morale, a idealurilor, a standardelor comportamentale și cea care îi dă individului
posibilitatea de a se judeca și de a se critic ape sine. O conștiință eficientă și bună se comportă asemeni
unui părinte eficient și bun 10.
În primii ani de viață, copilul dobândește și o serie de valori morale. În acest cadru, exemplul oferit
de părinți este cel mai eficient, mai eficient decât acțiunea disciplinară care pedepsește ascunderea
adevărului, în cazul onestității de exemplu, sau decât o predică despre uciderea unei ființe vii 11.
În cele mai multe cazuri, părinții transmit copiilor lor, direct sau indirect, experiențele prin care au
trecut ei înșiși în copilărie, alături de părinții lor. Modul în care au fost iubiți sau admirați, pedepsiți sau
neglijați în copilărie, înfluențează modul în care adulții în cauză se poartă cu propriii lor copii. De aceea,
5
Alfred Adler, Psihologia școlarului greu educabil, Editura IRI, București, 1995, passim.
6
Ibidem.
7
Ursula Şchiopu, Psihologia modernă. Psihologia vârstelor, Editura România Press, Bucureşti, 2008, pp. 72-116.
8
Ibidem, p. 104.
9
Maurice J. Elias, Steven I. Tobias, Brian S. Friedlander, Inteligența emoțională în educația copiilor, Editura Curtea Veche,
București, 2007, pp. 20-21.
10
Selma H. Fraiberg, Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura Trei, București, 2009, pp.
329-330.
11
Ibidem, pp. 357-358.
1024
psihologii, români și străini, sunt de accord că scopul educării copilului este acela de a-l transforma într-o
ființă independentă și autonomă, care să se descurce singură 12.
Dacă un copil are nevoie de satisfacerea unor nevoi pentru o dezvoltare echilibrată, nevoi precum
aceea de siguranță, de a fi apreciat de către părinți, de a simți mulțumirea părinților, de a fi admirat de
părinți și de a fi acceptat de părinți, se conturează de aici idea comună de respect pe care părintele îl
acordă copilului. Copilul trebuie să știe ce se așteaptă de la el dar și să poată îndeplini acest lucru 13.
Conform celor prezentate mai sus, se evidențiază un numitor comun, respectiv comunicarea în
familie, precum și rolul ei decisiv în formarea caracterului copilului. Un copil cu care se comunică, cu
care se vorbeşte, va fi un copil care va comunica, un spirit deschis, cu o minte clară, deschisă la critici şi
cu o atitudine constructivă. Această atitudine se încadrează în ceea ce se numeşte stil democratic sau
echilibrat de educaţie în familie (unul din cele 5 stiluri educative în familie, alături de cel de
respingere/neglijare, cel autoritarist (dominant de-a lungul timpului) şi cel permisiv) caracterizat prin
dragoste ridicată şi limite înalte 14. În acest stil de educaţie în familie, disciplina este folosită pentru a
învăţa sau ghida, nu pentru a pedepsi sau manipula şi controla iar copilului i se acordă independenţă şi i
se cere responsabilitate. Tot ceea ce se obţine sau ce se cere se face prin negociere între părţi, comunicare
clară şi respect reciproc 15.
Pedagogia modernă arată că scopul educaţiei în familie este de a minimiza concepţia centrală, de
autoapărare a părinţilor, preluată de la părinţii lor şi de a ajunge la o ”filozofie de educare mai realistă şi
tolerantă” 16. Tangenţial, alte scopuri constau în reducerea tendinţei de învinovăţire a altora pentru ceea
ce este greşit în creşterea copiilor, însuşirea unor tehnici de îngrijire a copiilor menite a rezolva eficient
problemele care pot apărea în viitor şi ”modelarea părinţilor pentru a fi prpriul lor educator în
manipularea abilităţilor de educare familiară” 17.
În opinia Francinei Ferland, rolul familiei este unul dificil şi complex iar ”a fi părinte nu este o
ştiinţă exactă, ci o artă pe care o descoperim zi după zi şi care se practică zilnic” 18. Nu există copii
identici sau situaţii identice, de aceea nu există nici o metodă universală de educare, potrivită pentru toţi,
cu atât mai puţin reguli care să poată fi urmate de către toate familiile în aceeaşi situaţie. Părinţii trebuie
să fie ”destul de buni” nu să încerce să fie perfecţi 19. Concluzia care se desprinde este aceea că un copil
va învăţa din faptele şi comportamentul părinţilor şi nu din principiile enunţate de aceştia. De aceea cea
mai bună modalitate de a transmite valori copiilor, mai ales la vrste preşcolare, este exemplul propriu şi
atenţia faţă de mesajele transmise prin comportament 20.
Din prezentarea acestor repere teoretice și practice se poate desprinde ideea, îmbrățișată de
teoreticieni dar și de practicieni ai psihologie și educației, din România dar și din lume, că ceea ce este
cunoscut prin expresia ”cei 7 ani de acasă”, respectiv educația timpurie a copilului, constituie
fundamentul evoluței acestuia și baza caracterului adultului care va deveni.
12
Georgeta Pânișoară (coord.), Psihologia copilului modern, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 17.
13
Ibidem, p. 18.
14
Adina Florentina Băran-Pescaru, Stiluri educative în familie, în Georgeta Pânişoară (coord.), Psihologia copilului modern,
Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 98.
15
Ibidem, p. 107.
16
Adina Florentina Băran-Pescaru, op. cit., p. 97.
17
Ibidem.
18
Francine Ferland, Copilul nostru de zi cu zi. Din leagăn la şcoala primară, Editura Minerva, Bucureşti, 2011, p. 27.
19
Ibidem, p. 28.
20
Ibidem, p. 35.
1025
Bibliografie selectivă
Adler, Alfred, Psihologia școlarului greu educabil, Editura Iri, București, 1995
Elias, Maurice J., Tobias, Steven I., Friedlander, Brian S., Inteligența emoțională în educația
copiilor, Editura Curtea Veche, București, 2007
Dumitrana, Magdalena, Cum crește un pui de om. Etape și repere psihologice în dezvoltarea
copilului, Editura Compania, București, 2011
Ferland, Francine, Copilul nostru de zi cu zi. Din leagăn la şcoala primară, Editura Minerva,
Bucureşti, 2011
Fraiberg, Selma H., Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor, Editura
Trei, București, 2009
Pânișoară, Georgeta (coord.), Psihologia copilului modern, Editura Polirom, Iași, 2011
Şchiopu, Ursula, Psihologia modernă. Psihologia vârstelor, Editura România Press, Bucureşti,
2008
1026
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
Prof. Mustata Mihaela-Maria

GPP”Floare de Colt”-Pitesti
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai
comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
1027
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 ;
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
5. www.copii.ro;
6. www.scribd.com;
7. www.didactic.ro.
1028
Prof. Mustăți Liliana

Liceul Teoretic „Tata Oancea” , Bocșa
Multă lume e de părere că educația copilului începe atunci când acesta păseste prima oară pragul
unei instituții de învățământ, atunci când își pune pentru prima oara coatele pe banca ce-o să-i fie
„prietenă” pentru mulți ani ce vor urma,când ține pentru prima oară stiloul în mână și învață prima literă
din alfabet. Este cu totul greșit.
Educația unui copil începe exact din primii ani de viață, atunci când începe să scoată primul sunet,
când îl înveți să pronunțe corect anumite litere,când îl înveți să lege cuvinte, sau să nu facă anumite
gesturi, atunci când îl înveți ce consecințe pot avea faptele pe care le face și încerci să îi arăți calea cea
dreaptă în viață.
Expresia românească „cei șapte ani de acasă” ne duce mereu cu gândul la o educație bună. Când
cineva spune despre o persoană că are „cei șapte ani de acasă” se referă la faptul că persoana respectivă
este o persoană manierată,decentă și educată.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasă” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, în
Educația unui copil nu depinde doar de parinți, ci de toti cu care acesta interactionează. Contează
foarte mult dragostea pe care familia i-o arată, mediul ân care trăiește, acțiunile pe care cei din jur le fac,
gesturile și discuțiile pe care acesta le vede și aude. Încă de la naștere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, acești
factori fiind menționți mai sus.
Această expresie, „cei șapte ani de acasă” se poate referi și la perioada celor 7 ani petrecuți în sânul
familiei, sunt oglinda educației pe care acesta a acumulat-o înainte de a intra cu pași repezi într-o
instituție unde va acumula cunostințe ce îi vor determina viitorul. Până la vârsta de 7 ani va învăța să
vorbească și să se poarte politicos, să aibă bune maniere și să facă diferența între ce e bine și ce e rău.
Educația în familie constă în impunerea unor reguli de la vârste fragede, observarea în de aproape a
comportamentului acestuia, să îl înveți să spună mereu adevărul indiferent de consecințe, și un factor
foarte important în educația acestuia fiind comunicarea. Trebuie învățat că parinții sunt cei mai de
încredere oameni, că orice problemă ar avea ei îl vor ajuta mereu, îi vor arăta calea cea dreaptă și vor găsi
o soluție pentru orice situație. Cum spuneam și mai sus, foarte important este mediul în care acesta se
dezvoltă atât fizic,cât și psihic. Trebuie să fie iubit și să se simtă protejat alături de familie, să știe mereu
să-si exprime sentimentele față de aceștia. Să fie învățat să aibă un comportament pașnic, să știe că
agresivitatea nu e o soluție, ci calmul va rezolva totul. Nu trebuie abuzat fizic sau verbal, trebuie doar să îl
înveți atunci când greșește.
1029
Nu trebuie să fie stresat și să fie pusă presiune asupra acestuia. Trebuie lăsat să se bucure de
copilărie, să se distreze și să se joace. Nu trebuie să învețe să atingă mereu perfecțiunea, trebuie să și
greșească pentru a conștientiza că nu mereu va reuși în viață, dar va găsi mereu o soluție pentru tot.
1030
Prof. Mustăți Silviu

Lic .Ter. Tata –Oancea, Bocșa
Una dintre expresiile cele mai folosite de români, în viața de zi cu zi, o reprezintă ”cei șapte ani de
acasă”. La ce ne referim atunci când folosim această sintagmă? Când spunem că un copil are cei șapte ani
de acasă, evidențiem faptul că acesta a primit o educație bună de la părinți, comportamentul său fiind unul
armonios; știe să salute, știe să se comporte cuviincios, știe să spună ”te rog” și ”mulțumesc”.
Totuși, de ce întâlnim situații zilnice în care cât mai mulți copii dau dovadă de lipsă de bun simț sau
de lipsa bunelor maniere? Următorii factori sunt cei care pot influența educația de acasă a copilului:
1. Dragostea părinților
La baza formării comportamentului unui copil, se află afecțiunea primită de la părinți. Copilul care
nu primește afecțiune, este un copil neglijat. Copilul care primeste atenție, dar nu afecțiune, este și el la
rândul său tot un copil neglijat. De ce? Deoarece prezența fizică nu este suficientă. Implicarea unui
părinte în viața copilului său trebuie să fie emoțională, dar moderată, pentru buna creștere a acestuia.
2. Modele din viața copilului
Părinții reprezintă modelele pentru copiii săi. Degeaba i se spune unui copil să nu mai țipe în casă,
atunci când aude doar certuri în fiecare zi. Degeaba copilul este certat când nu spune cuiva ”mulțumesc”,
”te rog” sau ”poftim”, dacă în familie nu aude acest cuvânt. Lipsa unui bun model în viața copilului poate
duce la diferite probleme de comportament.
1031
3. Pași mici azi, pentru un pas mare mâine
Fiecare copil învață în propriul său ritm: un părinte nu se poate aștepta ca al său copil să învețe ceva
la prima vedere. De exemplu, pentru a învăța bunele maniere la masă, este nevoie de practică. La fiecare
mic-dejun, prânz sau cină în familie, copilului trebuie să îi fie explicat faptul că nu trebuie să facă
mizerie, nu trebuie să fie gălăgios și nu trebuie să scuipe mâncarea dacă nu o apreciază. El trebuie să
învețe de la părinții săi că înainte de fiecare masă se spune ”poftă bună”, să învețe cum să folosească
tacâmurile în mod corespunzător, etc.
Copilul care primește afecțiune din partea părinților, are niște modele bune în viață, cunoaște bunele
maniere, reprezintă un copil fericit și cu cei șapte ani de acasă.
1032
CEI 7 ANI DE ACASĂ
MUSTEȚA ELISAVETA
acasă.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa
încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
1033
Sfatul psihologului
1034
Educaţia in vederea dezvoltării celor 7 ani de acasă!
PROF.ÎNV.PREŞC.MUŢULESCU LUCIA-ANGELICA
GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL ŞOŞDEA
O educaţie adevărată,reală se fundamentează în familie,apoi se continuă la grădiniţă şi şcoală.În
primul rând ea se realizează prin puterea exemplului şi abia apoi prin cea a cuvântului.Tot ceea ce se
săvârşeşte sub privirea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare.
Prima şi cea mai importantă nevoie a copilului este aceea de a fi iubit.De aceea copilului trebuie să i
se arate dragoste.Copilul are nevoie să fie alintat,mângâiat şi îmbrăţişat,să se simtă aproape de părinţi,să i
se ofere căldură şi confort emoţional,să se simtă dorit şi înţeles.
Familia , in orice societate , joaca rolul cel mai important in formarea şi socializarea copilului ,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental in interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi
sociale şi implinite etapele intregului său ciclu de creştere .
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului ,
educaţia primită de copil până la şapte ani , fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară , fiind , in
primul rând , cadrul existenţei biofizice al dezvoltării copilului . Principalul obiectiv al familiei trebuie sa
fie păstrarea sănătăţii şi creşterea normală . Părinţii reprezintă primii mentori reali in viaţa copilului ,
furnizandu-i primele repere de orientare in lume , primele informaţii şi invăţături despre lucrurile şi
fenomenele din natură şi din societate , primele sfaturi , norme şi reguli de conduită .
Educaţia ,regulile morale şi bunele maniere sunt cheia către adaptarea copilului în
societate.Influenţele educative pe care famila le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct,prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect,prin modele de conduită oferite de membri
familiei.Aici se formează cele mai importante deprinderi de
comportament:respectul,politeţea,cinstea,sinceritatea,ordinea,decenţa în vorbire şi
atitudini,cumpătarea,grija faţă de unele lucruri încredinţate.
dezvoltare în care se află el,fără a-l solicita prea timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor
lui,cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatoare şi
pedagogii din şcoală ,aceştia având datoria de a şlefui ceea ce a realizat familia,să completeze golurile
care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor pobleme ,prin
întreg procesul instructiv-educativ pe care îl desfăşoară.
Grădinița îi ajută pe copii să interacționeze cu alți copii, dar și cu alți adulți și le oferă acestora un
mediu primitor, adecvat învățării. Când cei mici fac primii pași în viață, familia și grădinița reprezintă doi
factori primordiali în educația lor. Acum se pun bazele personalității lor.
Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, prezentând noi căi spre educație în
beneficiul copiilor. Activitățile desfășurate în parteneriat cu părinții sunt modalități propice pentru
atingerea unor obiective comune în ceea ce privește educația preșcolarilor, plăcerea de a fi alături de
colegi, activitățile atractive care se desfășoară intr-o atmosferă de voie bună. Relația părinți - educatoare
se referă la construirea unor relații pozitive între familie și grădiniță, la o unificare a sistemului de valori
și cerințe referitor la copil ; efectele asupra copilului vor fi benefice, putând contribui la rezolvarea unor
probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile.
Participarea activă a părinților la activitățile din grădiniță le creează copiilor sentimente de
siguranță, înțelegere și bucurie. Copilul are ocazia să arate ce știe, ce poate iar părintele este mândru de
copilul său. Astfel pot să aprecieze împreună activitățile, faptele, evenimentele, rezultatele obținute, iar
părintele vede cum se raportează copilul față de cerințele respectivei activități dar și față de colegi.
Fiecare părinte este liber să aleagă la ce activități să participe alături de copil. Sunt multe modalități de
colaborare între familie și grădiniță: discuții zilnice, teme săptămânale de consiliere parentală, ședințe și
lectorate cu părinții, vizite la domiciliul copiilor, serbări, lecții deschise, plimbări, cursuri ,,Educați așa!”,
antrenarea părinților în derularea proiectelor tematice, implicarea in organizarea și desfășurarea acțiunilor
de voluntariat.
1035
Activitățile de la grădiniță trebuie continuate și acasă. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte
importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
În concluzie „cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos, cu bună-cuviință pe tot
parcursul zilei, de a avea maniere frumoase în orice situație și cu toată lumea: colegi, frați, părinți, bunici,
vecini, profesor şi persoane cu care relaţionăm. Politețea, buna-cuviința și bunele maniere se învață mai
întâi în familie și mai apoi în grădiniță şi școală .
BIBLIOGRAFIE:
Vrășmaș Ecaterina Adina, ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002
Revista Învăţământului Preşcolar 1-2/2006
1036
FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI MIC ÎN MEDIUL FAMILIAL

Educatoare NAGY ANA GPN ACĂŢARI –ROTENI Jud:MUREŞ
Copiii sunt bucuria părinţilor,al familiei ,prezentul şi viitorul unei societăţi.Cu toţii ne dorim copii
bine pregătiţi care să-şi găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce în ce mai competitivă în care orice
cunoştinţă în plus poate face diferenţa.De aceea un rol important ocupă învăţarea şi educaţia care încep de
la naştere.Perioada de la naştere până la intrarea copilului la grădiniţă,apoi la şcoală,este perioada în care
se pun bazele dezvoltării ulterioare a copiilor.În contextul acesta ,o educaţie şi o îngrijire timpurie de
calitate asigură succesul integrării sociale şi personale.
În primii ani de viaţă copilul are un potenţial foarte mare de receptare a informaţiilor şi
cunoştinţelor şi de formare a deprinderilor care-i vor folosi în viitor,pe tot parcursul vieţii.Alături de
asigurarea sănătăţii şi îngrijirea cu dragoste părintească,educaţia are un rol primordial în dezvoltarea
armonioasă a copilului.Ca să înveţe,copilul trebuie să experimenteze,să se mişte,să exploreze ,să se
joace,să fie el însuşi.
Un vechi proverb chinezesc spune:
Când aud ,uit.Când văd ,îmi aduc aminte.Când fac,învăţ. Pornind de la acest proverb copiii trebuie
să fie liberi să se implice în mod activ în procesul învătării.Între activităţile de învăţare desfăşurate în
familie şi cele din grădiniţă există diferenţe atât în ceea ce priveşte conţinutul,cât şi forma de organizare.
Indiferent de locul în care învaţă copilul ,trebuie să ştim că activităţile sunt benefice numai dacă
corespund nivelului şi nevoilor sale de dezvoltare.
Ştim cu toţii –copiii sunt diferiţi,şi totuşi câteva lucruri îi fac să fie asemenea:toţi au nevoie de
dragoste ,de securitate ,de hrană bună şi stimulare,toţi simt nevoia de
siguranţă,acceptare,recunoaştere.Toţi copiii caută sprijin în adult,şi au nevoie de acesta pe măsură ce îşi
dezvoltă încrederea în sine şi îşi dobândesc propria independenţă.Omul trăieşte şi se dezvoltă în
societate,iar societatea infuenţează sau îşi lasă o amprentă definitorie asupra acestuia .Omul este în
permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale.În această interacţiune el asimilează normele
şi valorile societăţii,modelele de comportament,mijloacele sociale de comunicare umană.Prin aceasta ,el
este pregătit pentru viaţa socială,pentu asumarea unor roluri şi responsabilităţi.Acest proces se realizează
de-a lungul diferitelor etape de viaţă,în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul
specific al unor instituţii sociale:familia,grădiniţa,şcoala,instituţiile culturale, mijloace moderne de
informare şi influenţare.Primul cadru cu care se întâlneşte este familia.Influenţa familiei nu se opreşte
niciodată.
Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în
proporţie de 70,63% de către familie.Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate
părinţilor,care îi oferă îngrijirile de bază ,siguranţă,căldură emoţională,înţelegere,îndrumare.
Psihologul Nicolae Mitrofan a sintetizat funcţiile educative al familiei,după cum urmează: funcţia
instituţional formativă realizată prin influenţe directe(răspunsuri la întrebări ,explicaţii şi informaţii
despre lumea înconjurătoare),dar şi în mod indirect prin mediul informaţional din familie(copierea
rolurilor pe care le regăseşte în familie,asumarea unor tipuri de relaţii între mamă şi tată,între fraţi etc.
Funcţia psihomorală realizată prin modele de conduită oferite de părinţi,prin discuţii şi intervenţii
pe marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor.
Funcţia sociointegrativă realizată prin implicarea copiilor în activitatea familială,prin acordarea
autonomiei de acţiune,dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc.
Funcţia cultural –integrativă realizată prin implicarea copiilor în viaţa culturală şi prin mediul
cultural al familiei.
Tot în familie copilul îşi însuşeşte limbajul.Volumul,calitatea vocabularului,corectitudinea
exprimării depind şi de modelele oferite de părinţi în această direcţie,de felul în care aceştia
interacţionează şi îi solicită pe cei mici.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament –respectul,cinstea
,politeţea,sinceritatea,ordinea,răbdarea etc.În concluzie mediul familial ocupă un loc central în mulţimea
factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului.Familia este primul univers afectiv ,social şi cultural al
1037
fiecărui copil,atitudinile părinţilor având o influenţă importantă asupra personalităţii copilului în
devenirea sa ca adult.
Bibliografie: Psihopedagogia Învăţământului Preşcolar,Wikipedia,
Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurie,Bucureşti,2014
1038
Bazele educației
Nagy Ioana Veronica

Educația primită în primii ani de viață, în familie, definește în mare măsură viitorul oricărui adult.
Normele de conduită se învață în familie, cel mai adesea prin imitarea comportamentului celor din jur. A
fi bine-crescut nu înseamnă peste tot același lucru, deci definiția celor 7 ani de acasă cunoaște mari
fluctuații de la o zonă la alta și de la o generație la alta.
Cei șapte ani de acasă au rămas totuși un standard minim, dar oarecum obligatoriu pe care un
copil ar trebui să-l atingă înainte de a merge la școală deoarece părintele este cel mai bun educator, fără
îndoială. Anton Moisin subliniază faptul că acesta are cea mai eficientă pârghie educativă: exemplul
personal, singurul care poate asigura rezultate durabile.
În fața unei crize fără precedent a educației au apărut nenumărate cărți de parenting care au totuși
câteva idei directoare pe care mi-am propus să le prezint în acest studiu.
Astfel, iubirea și emoția sunt cei mai importanți factori educativi pentru că, așa cum afirma John
Medina, inteligența și echilibrul unui copil nu se dezvoltă în creuzetele unor aparate, ci în brațele unor
oameni calzi și iubitori. Evoluția unui copil se produce în prezența unei puternice legături de atașament
cu un adult pentru că învățarea umană este în primul rând un exercițiu relațional. Nathalie de Boisgrollier
arată că o legătură de atașament se consolidează prin activități în familie, alintare, conversații, îmbrățișări,
lectură, joc, deci timp de calitate.
Trebuie subliniat faptul că procesul de invățare nu este unul firesc, așa cum firească este, de
exemplu, curiozitatea. Creierul este interesat de supraviețuire, și în acest scop, doar ca un produs
secundar, accidental, al unei forțe mult mai profunde: dorința arzătoare, sfâșietoare de a trăi și mâine,
își dezvoltă capacitatea de a învăța limbi străine, de a crea obiecte artizanale, de a memora informații
variate. Noi nu supraviețuim ca să putem învăța, ci învățăm ca să putem supraviețui, motiv pentru care
orice părinte implicat trebuie să-i creeze copilului un mediu securizant. Dezvoltarea unui copil are nevoie
de patru ingrediente-cheie care pot susține învățarea: alăptarea la sân (amplificator real al creierului),
discuțiile variate cu copilul (care este deja pregătit pentru asta la 42 de minute după naștere), activitatea
deschisă de joacă (dezvoltă creativitatea, inteligența, memoria, abilitățile sociale și combate stresul) și
efortul, munca deliberată pe care o face de mic.
Viitorul succes al copilului depinde de relațiile interumane pe care este capabil să le susțină,
deoarece numai acestea sunt în măsură să creeze un copil echilibrat și fericit. Astfel, copiii au nevoie de
supraveghere emoțională echilibrată. Este foarte important efortul părinților de a eticheta emoțiile copiilor
pentru a-i calma. Acest obicei este considerat de John Medina un calmant neurologic, întrucât simplul
fapt de a sta de vorbă are efect calmant asupra sistemului nervos atât la copii, cât și la adulți.
75 de ani de cercetări serioase pe tema fericirii au dus la un singur element important: până la vârsta
maturității, prietenii sunt singurul factor predictiv în ceea ce privește fericirea. S-a constatat, de asemenea,
un alt element important: este posibil să existe și o componentă genetică a fericirii.
Acei părinți care își lasă copiii să-și exprime liber orice emoție, oriunde și-au abandonat de fapt
responsabilitățile parentale și vor crește cei mai dificili copii. Un moment de criză este de fapt cel mai
propice moment al învățării, deoarece tot ceea ce doare, educă, atât în familie, cât și în politică. O criză
este întotdeauna o lecție potențială, iar cea mai bună reacție este empatia. Empatia, numită și
sincronizare psihologică (abilitatea de a înțelege motivațiile și comportamentul unei alte persoane),
calmează nervii.
Un alt element important ce rezultă din cercetările în domeniu este existența unui simț moral
universal.
Steven Pinker, specialist în științele cogniției, afirmă că ne-am născut cu o gramatică morală
universală ce cuprinde distincția dintre corect și greșit, reacțiile împotriva violenței sociale și empatia,
psihologul Paul Bloom vorbește despre sentimentul justiției, despre răspunsurile emoționale la altruism și
la grijă și despre dorința de a judeca comportamentul altei persoane, iar psihologul Jon Haidt vorbește
despre rănire, corectitudine, loialitate, respect pentru autoritate și puritate spirituală.
Laurance Kohlberg, psiholog la Harvard, afirmă că treapta cea mai de sus pe scara tuturor
raționamentelor morale este o conștiință sănătoasă pe care unii o consideră înnăscută, iar alții o
consideră o construcție socială. Asumarea interioară (sau controlul inhibitor) definită drept rezistența la
1039
tentația de a sfida o normă când posibilitatea de a fi prins și pedepsit e nulă este considerată de obicei
măsura cea mai importantă a conștientizării morale, obiectivul principal al dezvoltării morale care
coincide cu o funcție executivă foarte bine dezvoltată. John Medina subliniază faptul că această funcție
executivă este un mai bun factor predictiv al succesului academic decât IQ-ul. Dezvoltarea acesteia
necesită mult timp, răbdare, empatie și un anumit tip de ghidare.
Creșterea unui copil echilibrat, moral, cu un comportament dezirabil (un copil cu cei șapte ani de-
acasă) are nevoie de:
• Reguli și recompense clare și consistente, rezonabile (realiste), vizibile pentru toți, aplicate în
siguranță;
• Explicarea regulilor;
• Pedepsire rapidă.
Fiecare părinte trebuie să învețe consolidarea pozitivă, adică să ofere o recompensă de fiecare dată
când copilul respectă regulile. Procedeul mai este numit și modelare și este foarte eficient. Cel mai bun
argument în acest sens îl aduce Skinner care a reușit să învețe o găină să întoarcă paginile unei cărți în
mai puțin de douăzeci de minute. Părinții pot să recompenseze și lipsa unui comportament urât care
aduce, de asemenea, beneficii educației.
Alte două strategii importante pentru disciplină sunt consolidarea negativă (alinăm durerea
copilului imediat pentru a fi uitată) și pedeapsa care poate să fie prin aplicare (lași copilul să greșească și
să simtă consecințele – ușa de la sobă) și prin înlăturare (părintele scade ceva, înlătură permanent sau
temporar un beneficiu.
Pedeapsa poate aduce schimbări importante în comportament, dar trezește mereu emoții negative și
resentimente. Ea trebuie să fie fermă, fără excepție (după modelul sobelor fierbinți – te arzi de fiecare
dată când pui mâna) și promptă. Cu cât pedeapsa este mai apropiată de momentul greșelii, cu atât mai
repede survine învățarea. Pedeapsa trebuie să fie administrată într-o atmosferă calmă, de siguranță
emoțională și trebuie să fie urmată de justificare (de ce există regula respectivă și consecințele). Doar
acest algoritm poate fi identificat cu parentingul inductiv și poate forma copii morali, educați.
BIBLIOGRAFIE
• Anton Moisin, ”Călăuza părinților în educarea copiilor”, Ediția a II-a, Editura Aramis Print,
București, 2017.
• Nathalie de Boisgrollier, ”Fericiți la școală. Totul începe acasă. Ghid practic pentru părinți”,
Editura Niculescu, București, 2017.
• John Medina, ”Secretele inteligenței copilului. Cum să crești un copil isteț și fericit de la zero la
cinci ani”, Editura Globo, București, 2013.
1040
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 PETROȘANI

Prof. Nagy Monica
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea in jur. Tot acum - sau
chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt
lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează
locul unei persoane în vârstă, va învăța că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o
respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi
pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se
vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
spună tu“.
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul. .
percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul
care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de
propoziţiifraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni),
programe şi permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului..Se
consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice
și terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual deși majoritatea sunt percepute
ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia
psihica de mai târziu.”
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care s-a
născut, în care crește. De aceea este foarte important respectul pentru moștenirea culturală a fiecărei
familii și valorificarea acesteia.
„Faptul că aveți un copil nu vă face părinți, precum faptul că aveți un pian nu vă face părinte”
(Mihail Levine). Prin educație parentală părinții „se descoperă”ca parteneri ai copiilor lor, își descoperă
propriul potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul lor parental.
Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil în timpul jocului. Când se
implică activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi și el. Noi pătrundem în lumea
lor, iar ei intr-a noastră.
1041
BIBLIOGRAFIE:
Ion Holban, Ana Giugiuman: Puncte de sprijin în cunoașterea individualitatii elevilor, E.D.P.,
Bucuresti, 1972
Vlady Flo: Șapte ani de-acasă. Ceea ce ar trebui să aflăm în timpul și după perioada celor Șapte ani
de-acasă, Ed. Flomarco, 2001.
1042
Az első hét év: az élet alapjainak kialakulása
Nagy Orsolya
Liceul Reformat Structura G.P.P. Nr.24
Satu Mare
Az első hét év a legfontosabb, hiszen az élet alapjai ekkor alakulnak ki.
Ezért ragaszkodik annyira minden egyház ahhoz, hogy mielőbb megkaparintsa a gyermeket. A
zsidók például körülmetélik a kisfiúkat. Micsoda marhaság! Azonnal megbélyegzik a gyermeket,
megjelölik, hogy ő zsidó – ez pedig elég primitív dolog.
Az állatokkal is ezt teszik, csak azt kibogozásnak hívják. Minden tulajdonos billogot üttet az
állataira, nehogy összekeverjék őket. Ez egy rendkívül kegyetlen módszer, hiszen forró acéllal kell égetni
az állat bőrét. Így viszont valakinek tulajdonává válik, és utána már nem lehet olyan könnyen ellopni. És
mi a körülmetélés? Ugyanaz, ami a billogozás. Csak épp itt nem állatokról, hanem gyerekekről van szó. A
hinduknak is megvannak a módszereik. Tulajdonképpen minden vallásnak megvan a maga módszere.
Ilyen a világ: tudni kell mindenkiről, hogy melyik csordához tartozik. Kinek ki a pásztora? Jézus? Mózes?
Vagy épp Mohamed?
Az emberek nem a maguk urai. Az élet első hét évében folyamatosan idomítanak, mindenféle
eszmével és ideológiával tömnek tele, ami aztán egész életedben kísérni fog, és teljesen elvonja a
figyelmedet a valódi képességeidről, megfertőz, és végképp megakadályoz abban, hogy tisztán láss. Mint
valami örökké a szemed előtt lebegő fátyolfelhő, mindent elhomályosít.
A dolgok kristálytiszták, a lét tökéletesen átlátható – de a te szemedet vastag porréteg borítja, és ezt
a port az első hét évben szórták a szemedbe. Akkor, amikor még annyira ártatlan és bizalommal teli
voltál, hogy bármit mondtak neked, azt igazságként fogadtad el. És ami még ebben az időszakban ivódott
beléd, azt később nagyon nehéz lesz megtalálnod, mert az már a véredbe is bekerült, a csontvelődig
elhatolt. Ezer más dolgot kétségbe vonsz, de a hited alapjait soha nem kérdőjelezed meg.
Ha tényleg szereted a gyermeked, legyen ennek az első megnyilvánulása az, hogy hétéves koráig
békén hagyod. Engedd meg, hogy ez a hét év teljes ártatlanságában, feltételektől mentesen, vadon és
pogány módon telhessen el. Ha hétéves koráig hagyod, hogy a gyerek ártatlan maradjon, ha nem engeded,
hogy mások eszméi megrontsák, akkor később már nem lehet eltéríteni attól, hogy a saját útjára lépjen.
Ha van gyermeked, védd meg magadtól és Óvd mindenkitől, akik befolyásolhatnák: legalább
hétéves koráig tedd meg ezt! A gyermek olyan, mint egy kis növény: még nagyon zsenge és lágy, egy
erős szél is elpusztíthatja, vagy bármelyik vadállat felfalhatja. Támaszd meg és óvd, de ne börtönözd be!
Amikor a növény már nagyobb lesz, a támasztékot is el lehet majd távolítani.
Védd meg a gyermeket minden elképzelhető külső befolyástól azért, hogy valóban önmaga
lehessen. Ez az időszak csak hét évig tart – ha ennek a ciklusnak vége, akkor már elég erős és
kiegyensúlyozott lesz. El sem tudod képzelni, mennyire erős tud lenni egy hétéves gyerek! Nem tudod
elképzelni, mert még nem láttál érintetlen hétévest. Mindenütt csak tönkretett, meghamisított gyerekekkel
találkozol. Apjuk, anyjuk, egész családjuk félelmeit és gyávaságát cipelik tovább magukkal. Ezek a
gyerekek nem tudnak önmaguk lenni.
Ha a gyereket hét évig nem törik meg… Meglepődnétek, ha találkoznátok egyszer egy ilyen
gyermekkel. Úgy vág az agyuk, mint a borotva! A tekintetük tiszta, és mindent azonnal átlátnak. Ráadásul
olyan hihetetlen belső erő lakozik bennük, amit még egy hetvenéves átlagember is megirigyelne.
Valójában nincs mit csodálkozni ezen, hiszen egy átlagembernek – mivel már az alapok is inognak –
egész lénye csak egyre bizonytalanabbá válik a kor előrehaladtával.
Ha szülő vagy, rendkívüli bátorságra lesz szükséged, hogy ne avatkozz közbe. Nyisd meg az
ismeretlen irányok felé vezető ajtókat, hogy a gyermek elindulhasson rajtuk és felfedezhesse őket! Nem
tudja még, mi rejtőzik benne – de hát ezt senki nem tudhatja. A sötétben kell tapogatóznia. Ne hagyd,
hogy féljen ettől a sötéttől, ne hagyd, hogy féljen a tévedéstől, ne hagyd, hogy féljen az ismeretlentől.
Támogasd! Amikor ismeretlen útra indul, útravalónak add neki minden segítséged, szereteted és áldásod!
Ne hagyd, hogy a te félelmeid korlátozzák őt! Neked biztosan lesznek félelmeid, de azokat tartsd meg
magadnak! Ne pakold őket a gyerek vállára, mert azzal csak összezavarod!
1043
Importanṭa “Celor şapte ani de acasă!” în educaṭia copilului
Profesor Naneş Daniela

Colegiul Naṭional “Radu Negru”, Făgăraş
Când vorbim despre copii sensibilitatea noastră, cea a adulṭilor creşte ṣi întrucât puritatea
sufletelor ṣi naivitatea copilărească ne fac responsabili în mod indirect la păstrarea ṣi protejarea lor pe
perioadă cât mai îndelungată, trebuie să investim în ei şapte ani valoroşi de educaṭie , bune maniere ṣi
reguli de moralitate religioasă ṣi socială .
Cei şapte ani de acasă trebuie să fie fundamentali conduitei copilului ce va deveni adult. Dragostea
ṣi grija părintească în primii ani de viaṭă oferă copilului stabilitate emoṭională ṣi încredere în propriile
forṭe. Pentru copil, părinṭii sunt modele de urmat iar educaṭia primită de ei în aceşti ani , precum ṣi
bunele maniere primite dar si regulile de moralitate imprimate în firea copilului, sunt caracteristici
esenṭiale pentru adaptarea copilului în societate. Mediul în care creşte copilul, armonia din casă,
comunicarea părinṭilor cu copilul, organizarea programului zilnic de către părinṭi sunt câteva aspecte
necesare copilului pentru dobândirea resurselor necesare pentru a face faṭă universului exterior casei.
De asemenea un rol esenṭial îl deṭine comunicarea părinte-copil, modalităṭile părinṭilor de
comunicare care sunt în funcṭie de conṭinutul informaṭional, particularităṭile de vârstă ṣi individuale ale
copiilor. Coopererea ṣi interacṭionarea eficientă, mediul familial plin de sensibilitate ṣi caldură
sufletească, influenṭează puternic caracterul copilului în creştere.
Un copil ce a primit cei 7 ani de-acasă a primit în acest timp ṣi o inteligenṭă emoṭională ce-l va ajuta
să-ṣi controleze ṣi să-ṣi gestioneze singur emoṭiile, ajutându-l pe parcursul vieṭii să se descurce mai bine
în relaṭiile sociale ṣi să se simtă mai confortabil în prezenṭa celorlalṭi. Importanṭa părinṭilor în viaṭa
emoṭională a copiilor este esenṭială, întrucât cei şapte ani de acasă este perioada în care părintele î-ṣi ajută
copilul să-ṣi gestioneze singur emoṭiile care nerezolvate se vor transforma în frustrări tot mai mari ṣi tot
mai greu de gestionat. Competenṭele emoṭionale sunt strâns legate de cele sociale. Legarea prieteniilor
depinde de abilitatea copilului de a-ṣi gestiona propriile emoṭii ṣi pe ale celor din jurul lui, fiindu-I
necesare la menṭinerea unei prietenii ṣi de integrare în grupul de prieteni.
Comunicarea copilului prin intermediul desenului este de asemenea foarte esenṭială întrucât toṭi
copii au inclinaṭia de a desena ṣi asta chiar înainte de a învăṭa să scrie. Părinṭii pot comunica usor prin
desen cu copilul, întelegându-i dorinṭele ṣi frustrările printr-o simplă imagine, deşi cu trecerea timpului
desenul rămâne adesea abandonat, modul de comunicare ṣi de transmitere a informaṭiilor fiind preluat de
alte mijloace mai directe ṣi cu conṭinut mai clar.
Desenul la vârsta copilăriei este important în formarea personalităṭii ṣi a comportamentului, dar ṣi la
dezvoltarea inteligenṭei emoṭionale dobândite prin capacitatea copilului de a –ṣi aşterne pe hârtie scene
imaginare dar ṣi reale, oferindu-i o stare de bine, una relaxantă, devenind o adevărată terapie a sufletului
ṣi a ochiului, chiar dacă rezultatele finale nu sunt spectaculoase .
Desenul ṣi culoarea ajută copilul să vadă într-un alt mod formele, culorile, spaṭiile, lumea din jurul
lui, învaṭă să transforme o imagine mintală într-una palpabilă, îi dezvoltă îndemânarea ṣi coordonarea
dintre minte ṣi corp având posibilitatea de a-ṣi construi propria poveste prin intermediul imaginilor dar ṣi
posibilitatea de a se descoperi pe el înşuşi ṣi lumea ce-l înconjoară.
Sensibilitatea copiilor este în acelaşi timp ṣi sensibilitatea adulṭiilor, sensibilitate ce ne modelează
comportamentul reciproc în societate ṣi ne învaṭă ce înseamnă respectul între generaṭii diferite. Iar copii
respectuoşi vor fi tratati cu respect într-o lume în care bunele maniere este o caracteristică pentru
adaptarea copilului în societate .
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la adevărate valori moştenite de la părinṭi ṣi
transmise mai departe altor generaṭii ce vor apărea într-o lume în care politeṭea ṣi bunul simṭ sunt pe cale
de dispariṭie.
1044
Comunicarea în cei 7 ani de acasă
Prof. Nicoleta Năsăudean

Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca
Dacă vorbim despre cei 7 ani de acasă, gândul ne duce la anii petrecuți cu familia, la normele de
conduită pe care le deprindem în acești ani. Armonia și înțelegerea între părinți, comunicarea,
desfășurarea în comun a unor activități contribuie extrem de mult la dezvoltarea copilului. Bunele
maniere: ce să faci, cum să faci, lucruri de genul așa da, așa nu, observarea comportamentului celor din
jur ne vor conduce la sintagma cei 7 ani de acasă.
În primul rând faptele părinților sunt chiar mai importante decât vorbele lor, astfel că părinții le
vor transmite copiilor valori precum: sinceritatea, credința, dragostea, curajul. Dacă părintele îi va spune
copilului să nu mintă, adultul încălcând acest principiu, atunci cu siguranță rezultatul va fi altul decât cel
așteptat. Pentru a li se educa atenția, copiii trebuie atrași în treburile casei, nu pentru că ne-ar fi necesar
acest ajutor, ci pentru că numai așa vor învăța să muncească, să se descurce singuri, să lupte pentru
atingerea unui scop în viață.
Fiecare familie este unică, precum fiecare copil este unic și nu se cunoaște o rețetă a succesului, un
mod singular de abordare pentru a obține cele mai bune rezultate în educarea copilului. Dacă în acestă
perioadă în care se pun bazele pentru viitorul adult, familia nu îi este aproape, se va realiza un
dezechilibru în educația copilului. În lumea modernă acesta este „uitat” în fața televizorului sau
telefonului, comunicarea defectuoasă sau inexistentă duce la perturbări grave ale comportamentului care
duc apoi la dificultăți de învățare și la apariția hiperactivității. Televiziunea nu va ajuta la elaborarea
gândirii abstracte, ci va încetini sau va bloca acest proces. Experiența TV nu este una interactivă, ci ea
pasivizeză total forța de gândire ale omului. Aceasta nu este o experiență vie deoarece copilul nu se
implică în dialog, nu caută soluții, comunicarea cu TV fiind una monologică și impersonală. Cert este că
ceea ce sădești în cei 7 ani, va dăinui în viața copilului, adolescentului, adultului.
Părinții trebuie să se implice în viața copilului, să îl sprijine în acțiunile lui, să îl încurajeze în
orice situație, mai ales în cazul unui eșec, să îl învețe să își depășească limitele. Susținerea copilului din
partea familiei în orice situație, îi creează o stare de siguranță cu care se va obișnui și astfel va răzbi
atunci când va merge la școală și va fi singur. Copilul le va povesti părinților situațiile dificile pe care le-a
avut de înfruntat la școală, cum a trecut prin ele, ce tactică a abordat. Părintele va fi alături de copil, îl va
corecta sau îl va lăuda pentru acțiunile sale, tot timpul întreținându-se comunicarea.
Bibliografie
Gheorghe, V.,- Efectele micului ecran asupra minții copilului, Editura Prodromus, Asociația Pentru
Apărarea Familiei și Copilului, București, 2007.
1045
Cei șapte ani de acasă și importanța figurii materne
Prof. Nastasia Savin

Liceul Teoretic Emil Racoviță, Techirghiol
,,Cei șapte ani de acasă” repreintă o expresie des întâlnită pentru educația pe care părinții o dau
copiilor lor. În plus, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
Orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită.
Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse
lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe jos, dar pentru
asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună ,,nu”. Acești șapte ani de acasă
îi arătăm în societate, atunci când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau
când pur și simplu în momentul în care suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu, pentru o
bună educație, este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa
unei femei și așteptăm să intre.
Totuși, ce sunt cei șapte ani de acasă?! Trecând peste realitatea societății actuale românești,
respectiv că nu mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie.
Indiferent de mediul în care crește, acesta reprezintă ansamblul în care copilul deprinde principalele
familie. Așadar, mama, de cele mai multe ori, dar și tatăl, bunica sau bunicul își pun amprenta asupra
educației copilului din cele dintâi clipe. Adică, concret, cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a
educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Educaţia unui copil nu constă numai
în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Aceasta se reflectă în toate domeniile
de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Iubirea maternă reprezintă întâia formă de
afectivitate pe care un copil o percepe. Prin intermediul mamei, copilul reușește să descopere lumea,
aceasta oferindu-i siguranța din primele sale zile de viață. Mama reprezintă prima autoritate cu care se
confruntă copilul deoarece, în relațiile cu ea, el cunoaște primele reguli, primele obligații, primele forme
morale. Rolul mamei, în viaţa copilului, este fundamental. Mai ales prin natura relaţiei care se dezvoltă
între ea şi copil. Medicii, psihologii şi sociologii spun că mama asigură o stabilitate fizică, sufletească şi
emoţională copiilor ei pentru toată viaţa. Aşadar, părinţii, dar în particular mama, au o foarte mare
influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte, să și le asume sau să construiască noi reguli și ei odată cu integrarea în societate.
Bibliografie:
Ciofu Carmen, 1998, Interacţiunea părinţi-copii, București: Editura Medicală Amaltea.
Vrăsmaş, Ecaterina Adina, 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, București: Editura Aramis.
http://fatitimp.blogspot.ro/2013/02/dezvoltarea-copilului-rolul-mamei.html
1046
COMUNICAREA PROFESOR – ELEV
CHEIA SUCCESULUI ÎN ACTUL EDUCAȚONAL
Prof. Raluca-Otilia Năsui

Liceul Tehnologic „O. Goga”, Rozavlea
Maramureş
Deschiderea umană generică spre informare, spre cunoaștere, se constituie actualmente într-o
condiție obligatorie a surselor de satisfacție, entuziasm, bucurie, ajutor material. În familie, colectivități,
singuri ori la serviciu, oamenii transmit idei, gânduri, sentimente, își cunosc semenii și își rezolvă
problemele comunicând. Sistem cu ”intrări și ieșiri”, comunicarea – înțeleasă ca parte componentă a vieții
psihice, dar și sociale – trebuie prezentată ca o condiție sine qua non pentru relațiile umane.
Faptul că omul poate contribui personal la orice situație de comunicare este un lucru deosebit. El
are idei, sentimente, o valoare ca om și reacții, răspunsuri senzoriale, motrice pe care le scoate la iveală în
momentul în care simte nevoia de a intra în interrelație cu ceilalți.
Evoluția umană din punct de vedere cultural și material a fost posibilă datorită faptului că oamenii
au reușit să vorbească, să asculte, să scrie și să citească. Comportamentele verbale constituie una dintre
cele mai importante segmente socio – umane.
În practica școlară comunicarea este vehicularea mesajului de la transmițător/ profesor, la
receptor/elev. Comunicarea profesor – elev de vârstă școlară utilizează o multitudine de canale, aspectele
verbale împletindu-se cu aspectele nonverbale ale comunicării. Și în actul de comunicare care îl
reprezintă predarea – învățarea în ciclul primar, comunicarea profesor–elev se construiește simultan, de
cel care emite mesajul și de cel care îl receptează. Emițătorul modifică starea receptorului prin mesjul
emis, iar interlocutorul modifică starea emițătorului printr-un răspuns care se constituie într-un nou mesaj.
Profesorul și elevul sunt pe rând locutor și interlocutor într-un dialog, într-o succesiune de secvențe, ca:
emiterea unui mesaj, transmiterea printr-un anume canal, receptarea sau feed-back-ul. Mesajul se
construiește atât în cuvinte cât și în limbajul gesturilor, dar pentru construirea lui interlocutorii au nevoie
de un cod interiorizat comun care este în mod curent limba, împreună cu mijloacele nonverbale de
exprimare: mimica, gesturile, mișcarea și atitudinea corpului. Profesorul, mai mult ca alt inițiator de
dialog, este solicitat să ia act de aceste condiții ale comunicării, deoarece este foarte important să
cunoaștem, ca educatorii, căile prin care se dezvoltă procesul de comunicare.
Nu este deloc întâmplătoare atenția care se dă comunicării profesor–elev. Elevii sunt pregătiți în
primul rând pentru viață și în viață, în primul rând, ei comunică. Ca să îndrume elevii în procesul
comunicării, profesorul trebuie să cunoască el însuși acest proces și să-l stăpânească foarte bine.
Dacă profesorul stăpânește bine informațiile în legătură cu actul comunicării, poate asigura
formarea la elev a capacității de a vorbi, de a purta un dialog, de a transmite și primi un mesaj. Formarea
acestor capacități trebuie să fie o preocupare constantă pentru profesor. Pentru realizarea acestor
obiective, elevul trebuie pus să vorbească, să-și exerseze exprimarea ori de câte ori simte nevoia fără a
lăsa să se genereze o stare haotică în clasă. Lipsa unei astfel de posibilități duce la stări de interiorizare,
de frică și abținere în exprimarea opiniilor, ceea ce creează personalități introverte și lipsă de comunicare.
O să mă refer în cele ce urmează la un caz concret în care lipsa de comunicare dintre părinte și copil
creează mari probleme de adaptare și de integrare a acestuia în colectiv.
Andrei este elev în clasa a V-a. Provenea dintr-o familie cu cinci copii. Îmi amintesc că au trecut
mai multe săptămâni în care nu i-am auzit deloc vocea. În rest stătea retras în banca lui refuzând orice
contact verbal cu mine sau cu ceilalți copii. La multe insistențe din partea mea începea să plângă. Nimic
nu îl mișca: nici jocurile organizate cu ceilalți, nici recompensele primite după unele activități, nu îl
făceau pe Andrei să spună ceva. Am discutat binențeles cu familia, încercând să aflu cât mai multe despre
comunicarea copilului cu membrii familiei sau cu eventualii prieteni, aceștia răspunzând că Andrei este
un copil tăcut, căruia nu îi place să vorbească și că se joacă mai mult singur.
M-am gândit la o modalitate de a-l face să vorbească și i-am dus într-o zi niște cărți cu poze. I le-am
pus pe bancă fără să spun nimic. A stat un timp fără să le atingă. După o vreme, în timp ce vorbeam cu
ceilalți copii am observat că a început să le atingă, să le mute dintr-un loc în altul, să le răsfoiască. După
ce am terminat orele l-am rugat pe Andrei să rămână puțin. A acceptat tacit. După ce a ieșit și ultimul
1047
elev, am auzit o întrebare: ”Mi le dai mie?” Nu îmi venea să cred! Andrei mi s-a adresat, fără să-l solicit.
Am încercat să vorbesc de atunci cu el între patru ochi și am observat că era mult mai deschis când eram
numai noi doi. De aproape doi ani urmăresc atent comportamentul lui Andrei. Încet, încet s-a integrat în
colectiv, după ce i-am rugat pe colegi să îl accepte și să încerce să fie cât mai apropiați de el. Există
momente când Andrei comunică la fel ca orice copil, dar în momentul în care este supărat sau are unele
probleme, se interiorizează și cu greu pot să-mi dau seama despre ce este vorba.
Toate acestea sunt efectele lipsei de comunicare în familie. După ce am efectuat câteva vizite la
domiciliul elevului, am observat că grija părinților pentru alimentație, haine, viața de zi cu zi, primează în
fața comunicării cu copiii.
Părinții vorbesc și transmit enorm copiilor în perioada micii copilării, îi învață nu numai să
vorbească efectiv, dar și să participe la dialog. Nu este de ajuns ca părinții să asigure nevoile zilnice ale
copiilor, dacă nevoia de comunicare este neglijată din cauza problemelor și a stresului cotidian. Andrei va
avea mult timp de aici încolo probleme de adaptare la grupuri noi și va fi mereu reținut, tocmai datorită
lipsei de comunicare. De aceea este foarte important ca încă din primele zile de viață să comunicăm cu
copii, pentru ca aceștia să se integreze ușor și să nu fie complexați și interiorizați. După familie, primul
căruia îi revine acest rol este educatorul.
Profesorul care își gândește actul educațional, drept un act de comunicare, bazat pe un ”contract
social” și având o ”miză socială”, va fi orientat spre a-și gândi emiterea mesajului în cadrul lecției ca o
secvență a unui subtil ”joc de influență socială”, în care îprofesorul și elevii sunt interlocutori influențați
de specificul modalităților de comunicare.
Ca să se realizeze corect comunicarea, este necesar ca elevul să fie pregătit pentru această activitate.
În cazul comunicării verbale, elevul trebuie să se pregătească pentru ascultare, să accepte ascultarea
mesajului până la capăt. În plan mental, ascultătorul trebuie să se gândescă de fiecare dată ce ar putea
reține din mesajul respectiv.
În concluzie, este ușor de presupus că, atunci când educatorul și elevul știu să comunice, întâlnirea
celor doi parteneri va fi în profitul amândurora. Câștigul va fi, în aceste condiții, mai mare decât cel
aparent, dat fiind că, pe lângă satisfacerea scopurilor care-i aduce laolaltă, el asigură și o doză crescută de
satisfacție personală și interpersonală. Pentru contemporaneitate, a fi pedagog înseamnă, înainte de toate,
a şti să explici, să etalezi clar în faţa elevilor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini
didactice.
BIBLIOGRAFIE:
1. Faber A, Elaine Mazlish, Comunicarea eficientă cu copiii, acasă şi la şcoală, București, Editura
Curtea Veche, 2002
2. Orosan, D., Factori favorizanţi şi factori perturbatori în comunicarea didactică, Conferinţa
Ştiinţifică Internaţională. Tradiţionalism şi modernism în educaţie: realitate şi deziderate – Chişinău,
28-30 martie 2003,
3.Orosan, D., Comportamente comunicative ale învăţătorului în raport cu dificultatea formării unor
deprinderi la elevi, Revista Învăţământului Primar, , București, Editura Miniped nr.2-3-4/2003
4. Orosan, D., Problema competenţelor comunicative în pedagogia contemporană la elevul de
vîrstă şcolară mică, Revista „Târnava – Revistă de Filosofie şi Literatură” nr. 4-5-6, Tg.Mureş, 2003,
5. Stroe Maarcus, Teodora David, Adriana Predescu, Empatia şi relaţia profesor-elev, Bucureşti,
1987
1048
Respectul în afaceri și cei șapte ani de acasă
Profesor: Nazare Violeta

Colegiul Tehnic “ Nicolae Titulescu” Medgidia
Începând cu 1 ianuarie 2007, România este țară membră, cu drepturi depline, a Uniunii Europene.
Am pornit de la această informație deoarece consider că indiferent de locul în care ne naștem și trăim
trebuie să respectăm regulile unui comportament civilizat. În Austria si Germania spunem Guten tag, în
Bulgaria – Dobar den, în Ungaria – Jo napot, în Italia – Buongiorno, în Franța – Bonjour, în Spania –
Buenos dias deci, ne salutăm cu politețe. Aceasta reprezintă prima regulă pe care o respectăm, și pe care
ne-o insuflă familia: Fii politicos cu cei din jurul tău !
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult, dar și mediul social poate avea un impact
semnificativ asupra motivaţiei sale viitoare. Trebuie să ţinem seama că educaţia este un proces continuu,
care se desfășoară treptat și care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare. Deprinderile,
comportamentele și atitudinile acumulate ȋn primii ani de viaţă reprezintă bagajul de educaţie cu care
pornim la drum.
Societatea ne acceptă așa cum suntem, dar educația primită în primii ani de viață ne ridică sau ne
coboară la un anumit nivel de adaptare la lumea ce ne înconjoară. O persoană educată se va descurca mai
bine în relațiile sociale, va socializa mai ușor și își va asuma responsabilitățile cu mai multă implicare, va
ști să piardă, dar și să câștige cu eleganţă.
Abraham Maslow a ȋncercat să identifice motivaţiile ce stau la baza acţiunilor umane. Piramida lui
Maslow ne indică nivelul la care o persoană ȋși dorește să ajungă. Pornind de la nevoile elementare,
parcurgând etapa de apartenenţă și siguranţă unii indivizi se opresc aici. Ceilalţi ȋşi doresc recunoaştere
socială şi autorealizare. Dar totuşi, omul nu este blocat pe un anumit nivel al piramidei, ci ȋncearcă să
acceadă pe o treaptă superioară, chiar dacă nivelul anterior poate fi ȋmbunătăţit.
În viața economică, în afaceri, trebuie sa fi capabil să iei decizii, nu să aștepţi să vină norocul la
tine, ci trebuie să iei iniţiativă, să ȋţi pui ȋn practică ideile. Oamenii de afaceri au fost și ei copii, iar acum
sunt persoane motivate, cu un anumit grad de independenţă, practici și perseverenţi, aplicând ȋn societate
ceea ce au ȋnvăţat ȋn cei șapte ani de acasă.
O ţară dezvoltată economic are la bază cetăţeni educaţi, care respectă regulile simple de
comportament civilizat. Ȋn acest mod, fiecare individ ajută societatea ȋn care trăieşte şi ȋşi desfăşoară
activitatea să evolueze, să se adapteze la cerinţele unei societăţi moderne, intens tehnologizate.
Ȋn mediul de afaceri, încălcarea regulilor de comportament te costă. O afacere se bazează pe respect
între parteneri, pe o relaționare eficientă și pe multă seriozitate din partea celor implicați. O comunicare
insuficientă și inadaptarea la cerinţele colaboratorilor generează o evaluare subiectivă a situaţiei, care va
conduce la pierderi financiare.
Așa cum a fost ȋnvăţat ȋn copilărie, ȋntreprinzătorul trebuie să ȋși susţină părerile și să ȋși apere
interesele fără ȋnsă a-i deranja pe cei din jurul său. Orice lipsă de respect afectează afacerile. Ȋn primul
rând, prin pierderea partenerilor, dar și prin diminuarea profitului, fapt ce va conduce treptat la faliment.
Ȋn concluzie, așteptările din anumite etape ale vieţii indivizilor au la baza eficienţa cu care au
aceștia au gestionat la un moment dat cunoștinţele asimilate ȋn cei șapte ani de acasă.
„ Tot ceea ce n-avem de la naștere și de care avem nevoie când suntem mari, ne este dat prin
educaţie. Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.”
(Jean Jacques Rousseau)
1049
Prof.înv.primar: Neacsu Ioana Mihaela

Școala Gimnazială ,,Dumitru Udrescu’’ Sapata
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
1050
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea )
toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Bibliografie:
4.www.didactic.ro
1051
Neag Maria
Școala Gimnazială Botiza
Dăcă nu ai aripi, degeaba întinzi mâinile!

Pornind de la acest citat, am putea spune că cei șapte ani de acasă constuie aripile necesare unui
zbor lin sau, mai bine zis, temelia construcției comportamentului și personalității fiecărui tânăr. Când
vorbim de cei șapte ani de acasă, ne ducem cu gândul la primii ani de viață petrecuți în familie, când
copilul învață să fie “om”, învață normele elementare de comportament și limbajul adecvat. Primii ani
petrecuți în familie pun, de altfel, bazele unor atitudini, unor norme morale și ale unui comportament
potrivit, care vor duce la adaptarea în societate, în mediul social.
Prima normă de conduită este salutul, urmată de comportamentul public adecvat, comportamentul
în cercul de prieteni, înțelegerea anumitor norme sociale, recunoașterea propriilor greșeli, tactul și
toleranța. Pentru a putea bazele acestor comportamente, familia trebuie să ofere dragoste, înțelegere,
reguli de exprimare și atitudine, disciplină. Fără acestea, doar oferind îngăduință, nu vom avea niciodată
copii educați, ci doar niște răsfățați mofturoși și impertinenți, catalogați veșnic „fără cei șapte ani de
acasă”. Astfel, de noi, părinții, depinde ca adolescentul, tânărul să-și asume în acești primi ani de viață
toate comportamentele unei bune creșteri.
Chiar dacă societatea de azi nu pune aceentul pe așa-numiții cei șapte ani de acasă, ci pe alte forme
educaționale oferite de anumite instituții, lăsând astfel totul în seama altora, consider că normele nescrise
ale unei societăți considerate învechite sunt mult mai bune și mai eficiente decât moda zilei de azi, în ce
privește educația. Nu inseamnă că a educa este similar cu a oferi libertate nemăsurată propriului copil, ci
a-l învăța că a fi educat însemnă a respecta și nevoile celuilalt, nu numai pe ale sale. Că a avea bun-simț e
mai important decât a avea orice, că a vorbi frumos are o valoare mai mare decât a fi respectat forțat, că a
ști să răspunzi potrivit unui semen, e mai important decât a fi teribil în exprimare și impertinent. Că vorba
frumoasă și zâmbetul îl vor conduce mai degrabă la succes decât alte mijloace pe care le are la îndemână.
Am putea spune, la final, că timpul alocat propriilor copii e mai important decât darurile oferite
pentru a suplimenta lipsa noastră. Comunicarea permanentă, prezența zilnică în viața lor, oferirea unor
modele comportamentale în familie și respectarea unor reguli sunt mai valoroase decât” abandonarea”
copilului într-un sistem educațional de la vârste foarte fragede, trăind astfel cu impresia că vor primii o
educație aleasă și fără prezența noastră în viața lor.
1052
Prof. înv.primar: NEAGA GABRIELA ELENA

Şcoala Gimnazială Nr.1 MARCA, Sălaj
sănătos.
1053
Dr. Augusto Cury)
-Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
-Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
-Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
-Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
-Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
-Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
-Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde;
-Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
DESPRE CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
Sunt copil şi vreau să pornesc în viaţă,

Dar ce-nseamnă să am “şapte ani de-acasă”?
Îl întreb pe tata când soseşte seara,
N-are timp să-mi spună că-i gata mâncarea.
“ -Du-te tu mai bine, să-ţi explice mama!”
O întreb pe mama când masa o strânge.
“- O să vezi tu singur când OM vei ajunge!”
Rămân dus pe gânduri…cum să plec în lume
Şi să ajung OM când nimeni nu-mi spune
Ce cale să iau, lungă sau întoarsă,
Ca să ştiu că am ŞAPTE ANI DE–ACASĂ?
(Maria Tudorache)
BIBLIOGRAFIE
1054
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Inv. Prescolar Neagoe Anca

Gradinita nr. 53, sector 5, Bucuresti
acasă.
BIBLIOGRAFIE
1055
Prof.inv.primar Neagoe Irina

Liceul Teroretic Cujmir, judeţul Mehedinţi
copilului.
copilului.
Platon definea educaţia ca fiind ,, arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelor care depind de ele’’.
Pentru a putea ajunde la o educaţie desăvarşită, trebuie ca baza să fie construită treptat, dar
temeinic. Astfel, încă de la primele clipe de viaţă, omul este menit să acumuleze în scopul formării sale.
Primul pas în acest sens îi constituie cei şapte ani de acasă. Asemenea unui pom ce are nevoie de un
sol fertil şi de grija permanentă pentru a-i putea fi culese roadele, tot aşa şi unui copil trebuie să îi fie
oferite condiţiile, educaţia şi îngrijirile necesare. Totul porneşte de la celula de bază a societaţii-familia.
Parinţii reprezintă primele persoane cu care un copil intră în contact şi de la care urmează să
împrumute gesturi, comportament, mod de a gândi şi a acţiona. Ei sunt principalele modele pe care copiii
le urmează. Drept consecinţă trebuie manifestată o grijă deosebită în ceeace priveşte cadrul
familial. Încep să se contureze astfel primele deprinderi din lungul şir ce va urma.
În primii şapte ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi
emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o
recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune.
Următorul pas face referire la perioada în care copilul intră în contact cu un alt mediu, alti oameni-
şcoala. Cunoştintele avute se completează cu altele noi, un rol semnificativ avandu-l învătătorul.
Dacă în primii ani din viaţă , aceste elemente nu se îmbină, atunci rezultatul poate fi unul precar,
necorespunzător. Ele sunt necesare în vederea pregătirii copilului de azi, adultului de maine în vederea
integrării în societate , tocmai pentru a-i face faţă fără probleme.
Cei şapte ani de acasă reprezintă temelia, fundamentul fără de care nu poate exista o dezvoltare
armonioasă.
1056
Neagoe Nicolița
Gradinița cu PP nr 3, Drobeta Turnu Severin
acasă.
Vârstele
1057
Sfatul psihologului
1058
Prof. Ioan Adrian NEAGU

Școala Gimnazială Slatina-Timiș, Jud. Caraș-Severin
În primii ani de viaţă, mişcarea este importantă pentru dezvoltarea unui copil: aşa învaţă cum să
„lucreze“ cu corpul lui, îşi formează muşchii şi descoperă lumea. Un sfert de oră pe zi este suficient
pentru exerciţiile care le întăresc musculatura, cum ar fi jocul cu mingea sau înotul.
De mic copilul trebuie pus să facă treabă, chiar dacă e doar o mână de om. Sarcinile uşoare sub
formă de joacă pe măsura puterilor lui,o să îi facă plăcere şi îl responsabilizează. În primii 7 ani de-acasă,
e foarte bine să înveţe lucrurile de bază, care îi vor fi de folos pe viitor.
Încă de la un an şi jumătate copilul trebuie lăsat să încerce să mănânce singur. Se poate observa că
nici nu-şi nimereşte gura şi murdăreşte totul în jur, însă trebuie lăsat cât mai des si o să reușească să se
descurce singur, la masă.
De la 2 ani, trebuie învățat să se îmbrace singur, părinţii acordându-i doar ajutor şi indicaţii. De
asemenea, spălatul pe dinți este o activitate obligatorie pe care trebuie să si-o însușească , făcând din asta
o activitate plăcută, distractivă. E bine să i se formeze şi un reflex din a se spăla pe mâini înainte de masă,
sau când vine de afară.
Până la trei ani, înotul este foarte indicat . Copiii adoră să se bălăcească, iar dacă îi obișnuim de
mici bucuria va fi cu atât mai mare.
Bicicleta de echilibru, adică aceea fără pedale, este, de asemenea, o modalitate perfectă de a
încuraja un copil de doi-trei anișori să facă mișcare.
La 3 ani, învaţă-l să-şi lege singur şireturile, să se spele pe corp la baia de seară. Chiar dacă el nu se
poate spăla bine, e important măcar să încerce, apoi continui tu. Tot de la această vârstă, el trebuie să fie
responsabil cu ordinea printre jucăriile din camera lui şi, după ce le-a folosit, să le ducă la locul lor, va
deveni ordonat pe viitor.
De la trei ani, copiii sunt pregătiți și pentru sporturi mai complexe, ei încep să înțeleagă cât de cât
regulile, capătă îndemânare. Putem opta pentru gimnastică, dans sportiv, escaladă – în funcție de
temperamentul și preferințelor copilului nostru.
La 4 ani, ia-l la cumpărături şi implică-l în alegerea alimentelor pentru acasă. Ca să fie o sarcină
frumoasă, la sfârşit, ca răsplată pentru munca lui, cumpărându-i ceva dulce.
De la 4-5 ani, dă-i sarcini uşoare, în casă. Lasă-l să te ajute la gătit, să pună tacâmurile pe masă.
Mulţumeşte-i pentru ajutor şi se va simţi important şi mândru de el. De asemenea, acum ar putea să
participe, alături de părinţi, la curăţenia în casă. Dă-i şi lui o lavetă să şteargă praful şi vei vedea cât de
mult îi va plăcea să «aibă de lucru, ca oamenii mari».
De la 5-6 ani copiii pot practica cam orice sport își doresc ei. Scrimă, arte marțiale, fotbal, volei,
ping pong, squash, orice sport îi place și este potrivit pentru temperamentul lui.
La 6 ani e suficient de mare încât să poată avea grijă de animalul de companie. Roagă-l pe copil să-i
schimbe apa, să-i dea de mâncare, să-l plimbe afară (sub supravegherea voastră, bineînţeles).
De la 7 ani, copilul va începe deja să aibă grija şcolii şi va avea sarcini legate de învăţătură.
1059
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Neagu Nicoleta

Liceul tehnologic ”Iordache Golescu” Găești
„Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
acasă.
1060
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
ceilalti.
Iubește necondiționat și arată-i zilnic asta copilului tău! Iubește-l indiferent de note, de cum arată,
de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și
spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori,
îmbrățișări astfel încât copilul tău să prindă curaj și încredere în sine.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul
copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii
straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri
sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt
educaţi.
1061
„Pentru copii este esenţial exemplul faptei“
“Cei 7ani de-acasa” –referat
PIP.Antoniu-Marisoiu Violeta –Doinita

Scoala Gimnaziala Nr. 5
Alexandria, jud. Teleorman
Indiferent de stadiul de dezvoltare al omenirii, expresia “Cei 7 ani de-acasa” apartine exclusive
educatiei.
Prin educatie intelegem procesul, actiunea constienta de a forma deprinderi, de a pregati omul ca
element activ al vietii sociale.
Referindu-ne la temporalitatea expresiei, aceasta ne plaseaza in primii ani de viata ai copilului
perioada ce se caracterizeaza prin prezenta familiei in dezvoltarea acestuia.
E drept ca, de foarte multe ori auzim “e prea mic sa invete ceva”. Cu toate acestea, observam
diferentieri in cadrul comportamenntele copiilor. De unde vin acestea? Simplu! Din mediul familial.
Copilul, fara a constientiza “actiunea educativa” copiaza tipurile de comportament existente in viata
lui.
Copilul zgomotos, nerabdator, agitat se afla la polul opus al copilului calm, care isi asteapta randul
si care respecta norme simple de comportament.
E aevarat ca nativitatea este un aspect important in aceasta diferentiere majora. Echilibrul il putem
realiza prin a da expresiei “cei 7 ani de-acasa” valoarea cuvenita.
Normele simple de comportament –salutul- sau expresii de de genul “multumesc”, “imi pare rau”
sau “te rog frumos” sunt asa-zisele “carti de vizita” ale copilului.
Ele se invata in familie si cu cat sunt mai des folosite in cadrul acesteia, cu atat mai mult copilul va
intelege valoarea lor in societate.
Civilizatia presupune respect si toleranta, presupune iertare si ajutor, presupune intelegere si
compasiune. A pregati copilul pentru societate inseamna a-i pune la dispozitie exact aceste instrumente pe
care el sa le utilizeze in relatiile cu ceilalti.
Interactiunea sociala insa, va schimba perspective obiectivelor conturate prin educatia din familie.
Ea se va cristaliza in modul in care copilul este perceput de ceilalti. Abia aici, valorificarea “celor
7 ani de-acasa” va exprima stabilitatea si trainicia “educatiei”.
Simpla cunoastere nu presupune atingerea scopurilor prevazute in educatie, ea impune interiorizare
si valorificare in fapte a tuturor normelor intr-o maniera intrinseca, launtrica, de “simtire” a educatiei
primate in mediul familial si dezvoltat de societate.
1062
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROFESOR NECHITA GABRIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION ROTARU” VALEA LUI ION
,,Cei 7 ani de acasă” sunt importanţi pentru dezvoltarea fizică şi intelectuală ulterioară a unui copil.
Încă din primele luni de viaţă bebeluşul poate fi supus unor stimulări senzoriale şi intelectuale astfel el
poate descoperi că lumea este un loc minunat şi fascinant. Aceste stimulări, adăugându-se libertăţii de
explorare propriului univers favorizează dezvoltarea precoce a capacităţilor lui intelectuale, acumulând o
doză mare de încredere faţă de lume şi el însuşi, aceasta formând lentila celui mai important sistem optic,
conştiinţa de sine.
Un moment important în dezvoltarea copilului este acela când începe să meargă, devine un
explorator. Principiul esenţial, de unde decurge toată educaţia, este acela că în toate explotările, copilul
trebuie să fie liber să-şi fortifice încrederea în sine, dar dacă drumul său este blocat de un flux constant de
interdicţii, acesta va constitui ruina spiritului său de inţiativă şi a dinamismului la vârsta adultă.
Este important să vorbim cât mai mult cu copilul, astfel i se dezvoltă limbajul, prin repetiţie
îmbogăţindu-şi vocabularul ceea ce îl va ajuta să comunice cu semenii săi, să înveţe mai târziu.
Discuţiile între mamă şi copil, care intervin în orice moment al vieţii cotidiene constituie cel mai
important ,,bagaj de cunoştinţe” pe care un copil îl poate primi. Aceste cunoştiinţe, aceste ore practice, se
pot numi ,,introducere în misterele lumii”.
Trataţi cu respectul cuvenit unei inteligenţe în plină dezvoltare, copilul şi întrebările sale. Interesul
şi atenţia de care daţi dovadă împărtăşindu-i din cunoştinţele dumneavoastă despre lume şi mistere, este
unul dintre cadourile cele mai frumoase pe care i le puteţi face.
Aparent, autorităţile ştiinţifice cele mai serioase spun că în ciuda defectelor evidente ale
televiziunii, aceasta are o sănătoasă influenţă educativă. Fără nici o îndoială, dacă programele ar fi
ameliorate, televiziunea ar putea aduce şi mai multe avantaje.
Să nu trageţi concluzia din toate acestea că aş sfătui copii de vârstă preşcolară să se uite nelimitat la
televizor. Din contră, sunt de părere că dezvoltarea copilului trebuie stimulată prin activităţi variate, acasă
cât şi în exterior. Copilul trebuie să alerge, să sară, să meargă cu bicicleta, să se joace în nisip, să
construiască, să deseneze, să asculte muzică şi poveşti.
Pentru a avea un copil sănătos din punct de vedere psihologic, trebuie să le dăm posibilitatea să-şi
exprime sentimentele, deoarece sentimentele reprimate favorizează o sănătate mintală defectuoasă.
Deoarece suntem o societate ce evoluează permanent concepţia despre cei 7 ani de acasă, care nu
prea mai sunt 7 ani, pentru că deseori copii de aproximativ 2 ani merg în diferite instituţii specializate, se
modifică.
Astfel, ei ar putea însemna:
- Să îşi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. ( Trebuie să ştie ce-i place, ce-i
trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.).
- Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur. ( Să
folosească un limbaj politicos, să exprime ceea ce simte, nu să evite să-şi spună părerea).
- Să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial
periculos şi, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul persoanelor cunoscute,
continuând cu atenţia acordată traficului, pietonilor...).
- Să ştie să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să câştige cu
eleganţă (fără a-l umili pe cel care a pierdut).
1063
Orice părinte îşi doreşte ca fiul/fiica lui să nu dea dovada de proastă creştere, acasă sau în societate.
Părintele ar vrea ca acesta/aceasta să fie un exemplu de bună purtare, începând de la comportamentul în
familie, până la conduita la şcoală, teatru, terenul de sport sau vizite.
Părinţii au parte de o adevărată provocare în dorinţa de a oferi copilului "cei şapte ani de acasă".
Scopurile tuturor părinţilor comerg înspre acelaşi reyultat indiferent de convingeri, experienţe sau
aptitudini, copii bine pregătiţi, care să-şi găsească locul într-o lume din ce în ce mai competitivă în care
orice cunoştinţă în plus face diferenţa.
Copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale de la vârste fragede, nu prea mai există cei şapte
ani de-acasă, rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă în familie.
Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea si achiziţia normelor unui comportament social corect.
Copilul deprinde principalele reguli de bună purtare mai mult prin imitare decât printr-un comportament
constient.
său. Regulile care formează ansamblul educațional trebuie să fie clare, concrete, constante, coerente și
consecvente.
Un copil "bine crescut" ştie să salute, ştie să răspundă la întrebări, să susţină o conversaţie, îşi
respectă partenerii de joacă şi se conformează regulilor jocurilor, ştie ce "se face" şi ce "nu se face" în
societate.O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor,
recunoaşterea greşelilor care nu înseamnă slăbiciune, ci respect si demnitate.Copilul "bine crescut" dă
dovadă de tact şi toleranţă, face diferenţa între spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
Exemplul personal, perseverenţa şi eforturile susţinute ale părinţilor nu vor întârzia să dea roadele
aşteptate.
Cei şapte ani de acasă înseamnă: să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie (îi place,
îi trebuie, nu vrea să facă etc.), să ştie să îşi susţină părerile şi să-si apere interesele fără a deranja pe
ceilalţi, să fie implicat în ceea ce se întâmplă în jur ca să poată evita situaţiile cu potenţial periculos sau să
poată oferi ajutor la timp cuiva, să ştie să piardă dar şi să câştige cu eleganţă. Foarte importantă este
stimularea independenţei copilului. Obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să faca alegeri îi va fi mai
uşor să ia hotărâri în ceea ce-l priveşte.
Şcoala nu poate ulterior decât să consolideze normele deja deprinse în familie.
1064
Autor: NECULAI MIORIȚA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV - BRĂILA
Educația dată de părinți copiilor până la vărsta de șapte ani înseamnă baza, temelia existenței lor,
înseamnă totul pentru acei copii care au primit și însușit educație.
De ce șapte ani? Pentru că, mai întâi copilul învață cum să meargă, apoi să vorbească și vorbește
cum l-am educat, cum l-am învățat să se exprime.Părinții sunt modelele de conduită pe care copiii le
preiau prin imitaţie şi învăţare.Nu trebuie să facem în fața copilului nimic din ce nu vrem să imite.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare ale copilului pentru că el înţelege lumea în mod
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Până la trei ani poate învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm
cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Tot părinții sunt cei care formează cele mai importante deprinderi de comportament copilului:
respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea. A-l învăţa
bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon, să știe adresa unde locuiește, etc.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate,
determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor,
comportamentul lor socio-moral. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului și din punct
de vedere: fizic, intelectual, moral, estetic.
Prin menţinerea unor legături cu şcoala, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe
care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări
rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea
personalităţii acestuia.
Raportându-ne la cei șapte ani de acasă…toți trebuie să-i avem și să diseminăm corespunzător
ceea ce am primit ca moștenire spirituală.Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea
de a fi integrat mai bine în societate.
În concluzie, acești șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții pe viitor.
BIBLIOGRAFIE
-Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie.Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006
-Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
-http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa
1065
Cei 7 ani de acasă pe rețelele de socializare
Prof. informatică Gabriela Neculcea

Școala Gimnazială Grigore Tabacaru Hemeiuș Jud. Bacău
Școala Gimnazială Ioniță Sandu Sturdza Săucești Jud. Bacău
Trăim în lumea tehnologiei digitale, iar în ultimii ani social media face parte din viața noastră zi de
zi. Rețelele de socializare reprezintă un aspect important în viața adolescenților, de cele mai multe ori
având impact direct asupra percepției acestora în ceea ce privește propriul statut social, relațiile cu colegii
și prietenii, lumea în care trăiesc și cel mai important: stima de sine și imaginea despre propria persoană.
Se vorbește mult despre impactul social, relațional și de statut al educației primite în copilăria
timpurie, însă e important să urmărim și impactul emoțional al celor 7 ani de acasă. De cele mai multe ori
inteligența emoțională a părinților este un factor determinant în formarea inteligenței emoționale a
copilului, iar comportamentul acestora în familie vine să completeze acest aspect atât de important, dar
deseori neglijat. Până de curând erau considerate importante alte aspecte ale formării caracterului
copilului, din care perseverența și dorința de succes ca elemente definitorii în a-și construi un viitor cât
mai luminos.
În lumea actuală viața virtuală care se desfășoară în mod foarte dinamic în social media tinde să
suplinească la nivel emotional relațiile interumane din realitatea curentă, elevul hrănindu-și latura afectiv-
emoțională cu aprecierile din mediul online, devenind tot mai dezinteresat în a depune efort să-și
construiască propriul cerc social. În acest context, echilibrul emoțional construit în cei 7 ani de acasă sau
lipsa acestuia devine decisiv în comportamentul său pe rețelele de socializare.
Sunt câteva arii majore prezente în mediile sociale virtuale unde se poate observa impactul educației
primite de utilizator în cei 7 ani de acasă ai săi:
#1. Discuțiile contradictorii
La ora actuală aceste discuții sunt din ce în ce mai numeroase, pe Facebook sau pe blog-uri de
exemplu, unde toată lumea are câte o părere despre un anume subiect, care este în majoritatea cazurilor
neavizată, ceea ce îi crește gradul de subiectivism în asemenea măsură încât noi ca observatori ajungem
să vedem de fapt nu conținutul ei, ci mai curând modul de exprimare a sa, limbajul folosit, ceea ce ne
dezvăluie caracterul personei care și-o exprimă.
#2. Lipsa delimitării dintre profilul personal și cel profesional
Această delimitare se poate observa cu ușurință la acei utilizatori interesați de statutul propriu în
mediul social online, în care își expun afacerea proprie, uneori cu reclamă agresivă, ceea ce denotă o
competitivitate excesivă formată încă din copilărie.
#3. Postări agresive pe profilurile cunoscuților
În încercarea de a se face remarcați, unii elevi utilizatori ai rețelelor de socializare fac postări
diverse pe profilurile cunoscuților, însă acestea nu sunt întotdeauna adecvate situației sau a subiectului
expus. De cele mai multe ori, aceste manifestări agresive nu au loc exclusiv în mediul online, ci se
regăsesc și în clasă, școală, unde comportamentul acestora ia forma de agresiune verbală sau, în cele mai
grave cazuri, fizică. Dacă în cei 7 ani de acasă copilul nu a fost învățat despre empatie și respect față de
semeni, atunci acestea sunt o parte din consecințe.
#4. Postări intime despre viața personală
Adolescenții suplinesc de cele mai multe ori lipsa de comunicare din viața de zi cu zi cu
comunicarea excesivă pe rețelele sociale, acestea conferindu-le un sentiment de apartanență la un grup
sau în comunitate. Astfel se ajunge la comunicarea celor mai ascunse gânduri, sentimente și emoții
reprimate, lucru care nu este mereu unul benefic, existând riscul ca aceste postări să ajungă la mai mulți
utilizatori decât cei estimați inițial. De aceea, comunicarea și încurajarea copilului în a-și exprima
emoțiile și a vorbi despre acestea capătă o importanță majoră.
#5. Postări despre locul de muncă
Este un lucru deja cunoscut faptul că angajatorii verifică profilului candidatului pe rețelele sociale
înainte de etapa interviului, acesta fiind un factor decizional de angajare în majoritatea cazurilor.
Atitudinea și echilibrul personal și emotional sunt acele trăsături care contează la fel de mult ca și
pregătirea profesională dintr-un anumit domeniu. Copilul care în cei 7 ani de acasă nu a învățat cum să-și
gestioneze diplomația în exprimarea opiniei, devenit adult acum, va prezenta un risc mai mare de a-și
1066
exprima în social media emoțiile negative despre fostul agajator sau despre foștii colegi, ceea ce îi va
impacta viitorul.
Cu siguranță sunt multe alte arii în care educația celor 7 ani de acasă joacă un rol important, acest
subiect fiind unul larg și demn de discutat și în alte articole ulterioare. Ca adulți educația primită în
copilărie este definitorie în trăsăturile noastre de caracter, dar în același timp trebuie să conștientizăm că
aceasta se modelează continuu și trebuie să fim mereu deschiși la feedback-ul celor din jurul nostru,
pentru a ne integra și a ne simți bine atât în societate, cât și cu noi înșine.
1067
COMUNICAREA CU COPILUL
NEDELCU ADINA VALENTINA

GRĂDINIȚA NR. 53, BUCUREȘTI
Atunci când comunicăm cu un copil trebuie să fim conştienți în primul rând desprerelația
inegală dintre noi ca adulți şi copii. Ca adulți avem o poziție de putere şi puterea de adefini situația. În
relație cu asistentul social, copilul poate resimți mai puternic această relație de inegalitate pentru că acesta
este perceput ca o autoritate. Din acest motiv este important să secreeze o relație de încredere.
Această relație de încredere poate fi creată atunci când noi, adulții, dovedim respect față de unicitatea
copilului din fața noastră.
O modalitate de a dovedi respect este să apreciem unicitatea copilului. Aceasta
înseamnă să înțelegem ce simte el în situația sa şi cum vede acesta relațiile cu adulții, precum şi
să sprijinim copilul în găsirea unei soluții atunci când copilul are nevoie de aceasta sau este în pericol. A
aprecia nu înseamnă a fi autoritar, ci a‐ți menține autoritatea într‐un mod respectuos față de persoana cu
care comunici.
Putem spune că cele mai importante ingrediente în comunicare sunt:
a) abilitățile interpersonale: ascultarea cu atenție şi încurajarea interlocutorului, înțelegerea
sentimentelor şi a opiniilor sale
b) respectul față de interlocutor
c) capacitatea de a înțelege opinia şi situația acestuia.
Comunicarea adaptată la copil presupune:
• Atunci când vorbiți cu un copil, este important să folosiți un stil de comunicare prietenos față de
copil, să fiți conştienți de limbajul trupului şi de faptul că trebuie să folosiți un limbaj adaptat nivelului
de înțelegere al copilului.
• Folosiți întotdeauna un limbaj simplu luând în considerare vârsta, gradul de maturitate şi
dezvoltarea intelectuală a copilului din fața dumneavoastră.
• Asigurați‐vă că mesajul şi cuvintele dumneavoastră sunt înțelese corect de copil.
1068
Darul cel mai de preţ…Cei şapte ani de acasă
Profesor Nedelcu Ana Maria Cleopatra

Liceul Teoretic Negru Vodă, Constanţa
,,Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă”
,, Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele... la casa părintească din
Humuleşti...” sunt doar câteva dintre vorbele pline de duh ale marelui povestitor Ion Creangă care mi-au
marcat copilăria, viaţa, întrucât ceea ce suntem, ceea ce vom deveni datorăm părinţilor noştri, acelora
care, cu ale lor creneluri, au încercat, din răsputeri, să ne facă OAMENI.
Se spune că toată viaţa înveţi, că clipă de clipă intrăm în contact cu oameni şi informaţii care au ca
prim scop formarea noastră, clădirea caracterului nostru. Dar oare cum se poate construi ceva fără
temelie? Cum pot să mă metamorfozez ... cum pot deveni un fluture... dacă nu am fost învăţat cum să ies
din cocon?
Prima piatră din temelia devenirii noastre este pusă de părinţii noştri, de bunici, chiar de fraţii mai
mari în primii ani de viaţă când, cu glas dulce sau autoritar, ne îndrumă paşii, ne sfătuiesc ce şi cum să
facem.
Atunci când afirmăm că o persoană are cei 7 ani de acasă ne gândim la cineva care ştie să se
comporte în societate, care este cuviincios cu cei din jurul său, care ştie să mulţumească sau să spună- te
rog... cineva care se respectă pe sine şi pe toţi cei care călătoresc cu trenul vieţii sale... cineva care este
sau care va deveni OM.
Cei şapte ani pot fi o metaforă a vieţii, o metaforă a sufletului, căci ei sunt cei datorită cărora
individul este mai bun, are reale calităţi de comunicare, de asumare a succesului în egală măsură cu
eşecul, de socializare etc.
Educaţia este cartea noastră de vizită, este plusul pe care mulţi îl au, este avantajul care face
diferenţa, este cea care ne deosebeşte de necuvântătoare. Mama, tata sunt primii care îmi îndrumă paşii în
viaţă, primii care mă ţin de mână atunci când cad, dar şi atunci când mă tem, sunt aceia care au încredere
în mine şi care nu mă judecă atunci când greşesc.
Consider că viaţa poate fi comparată, fără doar şi poate, cu un labirint al cunoaşterii, din care vor
putea ieşi cu fruntea sus doar aceia care deţin secretul suprem, cele trei lucruri magice cu ajutorul cărora
vor putea să deschidă noi capitole şi să pună punct altora. Aceste trei tichete fermecate sunt-
RESPECTUL, POLITEŢEA, IUBIREA şi ele sunt primite de la părinţii noştri şi consolidate, an de an,
până în momentul în care putem să părăsim cuibul şi putem să ne asumăm propriile decizii.
Astfel, consider că respectul, politeţea, iubirea sunt doar trei dintre frumoasele lucruri pe care le
,,învăţăm” şi le ,,primim” pe parcursul existenţei. Ele sunt cele care ne vor defini ca oameni, care ne vor fi
atuuri ori de câte ori vom avea nevoie să trecem peste obstacolele vieţii.
Primii 7 ani sunt esenţiali în crearea unor punţi, în stabilirea unor principii morale, în definirea
personalităţii, întrucât 7 este o cifră magică. 7 sunt minunile lumii, 7 sunt tainele creştinismului instituite
de Iisus Hristos, 7 sunt zilele săptămânii, în a 7-a zi s-a odihnit Dumnezeu după ce a creat universul, iar
lista ar putea continua la nesfârşit.
Aşadar, cei şapte ani de acasă sunt, aşa cum am zis încă din titlu un dar al divinităţii, cel mai de preţ
dintre toate, deoarece sunt anii de ucenicie, sunt clipele în care noi luăm lecţii de zbor, fără teama că
vom pica, fără emoţia eşecului, dar încrezători în victorie.
1069
1070
Prof. pentru înv. Primar, Nedelcu Iuliana

Am crescut în perioada când cei şapte ani de acasă erau piatra de temelie pentru viitoarea educaţie a
tinerei generaţii, dar acum trăim într-un vârtej în care nu mai ştim care ne sunt valorile şi priorităţile.
Nu mai reuşim să păstrăm un echilibru în sânul familiilor noastre. Nu mai reuşim să arătăm copiilor
ce înseamnă o educaţie sănătoasă. Un copil bine educat riscă să nu se integreze în colectiv.Rolul nostru, al
educatorilor, este sa echilibrăm un pic situaţia, dar cum?
Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru
un motiv oarecare.
Se spune ca un copil este oglinda familiei. Încercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească
frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va
întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos.
Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât de mare încât suprimă înțelegere emoție.
Ce este călduţ, obişnuit zi de zi nu se păstrează în sertăraşul minţii copilului. Dar ce este negativ,
rău rămâne întipărit pentru ani şi ani.
Cum să înveţe un copil ce reprezintă adevărata cultură când boxele părinţilor vibrează pe melodiile
de manele. Ce putem face? Să ducem părinţii şi copiii la spectacole de balet, de teatru de operetă. Poate
vor aprecia măcar câţiva. Poate vor înţelege ce înseamnă cultură. Nu toţi, dar dacă unul iese cu zâmbetul
pe buze şi spune că a i-a plăcut , e lucru mare.
Expresia celor “7 ani de acasa”, pe care omul ii are sau nu-i are, reflecta tocmai importanta pe care
aceasta perioada o are in evolutia psihica a copilului. Copilul se integreaza tot mai activ in mediul social
si cultural din care face parte asimiland modele de viata si experiente.
Solicitarile complexe si diversificate ale mediului social determina dezvoltarea bazelor personalitatii,
dezvoltarea capacitatii de cunoastere si acomunicarii. Integrarea copilului in colectivitate devine o
conditie esentiala a stimularii si folosirii optime a potentialului sau. Gradinita devine astfel unul din
factorii cheie ai dezvoltarii copilului in aceasta perioada de varsta. Copilul se descopera din ce in ce mai
mult pe sine, realizand ca nu este identic cu ceilalti. Tot in aceasta perioada constientizeaza ca propriile
actiuni (comportamente) produc anumite reactii in mediul lui de viata sau altfel spus avem de a face cu o
prima forma de responsabilitate.
Sarcina educatorului este sa încercăm să îndreptăm comportamentele deviante. Să responsbilizăm
familiile să dea educaţia cuvenită.
1071
Prof. Nedelcu Mihaela, Liceul Tehnologic Petrol, Moreni,

Limba şi literatura română
Expresia „cei şapte ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
de acasă.
-Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
- Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
-Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
- Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
- Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
-Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, care să le ofere
sănătos.
lumea lor, iar ei într-a noastră. Astfel, un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar
dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, la teatru
sau în vizită la rude sau prieteni.
1072
muzică. Intenţia este minunată, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
Bibliografie
Bucureşti, 2006
1073
Transmiterea valorilor creștine
Prof. Negoiasa Lenuța

Colegiul Național Carol I, Craiova
Educaţia constituie o importantă componentă a procesului de spiritualizare a omului, o modalitate
eficientă de cunoaştere şi autocunoaştere. Copilul trebuie ajutat de părinții săi să-și caute singur calea, să
se formeze ca om, nu să-i impună modelul părintesc ca standard de viață, pentru că așa cum este învățat
de mic așa va fi și când va fi adult.
Pentru educaţia acordată copilului părintele va răspunde în faţa lui Dumnezeu, iar copilul zidit de
părinte va continua să se desăvârşească până când va fi necesar să răspundă pentru actele sale în faţa
familiei, în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu. Copilul este „puntea” care îi apropie pe părinţi de
Dumnezeu, dar şi liantul care-i uneşte pe soţi, le intensifică iubirea şi le-o înnobilează, iar părinţilor le
revine rolul impetuos de a-l creşte în dragoste şi de a-l educa încă de la început, pentru a avea un
„fundament bun şi frumos, tare, cuviincios şi cu bună rânduială”.
Un copil educat, în adevăratul sens creştinesc al cuvântului, este o binefacere pentru societate,
comunitatea creştină, şi o mândrie pentru părinţii care s-au ostenit cu educarea lui. Atunci, „el va rămâne
o oglindă fidelă a strădaniilor părinţilor lui”. Ceea ce deosebeşte educaţia copiilor creştini de a celor
păgâni este „virtutea sufletului”, care conferă imaginea sfinţeniei copiilor, ei devin „icoane minunate ale
lui Dumnezeu”.
Educaţia are menirea de a dezrădăcina ceea ce este vătămător în copil. Unii părinţi consideră că
minciuna, egoismul, mofturile etc. sunt doar nişte ştrengării, însă acestea prind rădăcini şi iau forme bine
conturate.
Necesitatea deprinderii la copii cu rugăciunea, ascultarea, evlavia în faţa lui Dumnezeu, sinceritatea,
răbdarea, lepădarea de sine şi dreptatea, vor continua la maturitate să-l săvârşească în mod conştient.
♦ Educarea evlaviei
,,Dacă ai nenumărate păcate adunate în conştiinţa ta, atunci născoceşte o iertare a păcatelor tale, şi
anume: creşte un atlet pentru Hristos”,adică să înveţi copilul să trăiască cu evlavie în lume de când este
mic. Dacă evlavia îşi găseşte loc în educaţia din timpul copilăriei timpurii, iar mai târziu copilul s-a dedat
viciului, de cele mai multe ori , reînvie în copil cu o putere deosebită amintirea vremurilor nevinovate în
care asculta sfaturile mamei, lecţiile simple. Nostalgia acelor clipe inocente deseori îl întorc pe copil în
sânul Bisericii renunţând de bună voie la calea rătăcirilor. Mama este datoare să-i dea copilului primele
îndrumări religioase, să-l înveţe primele rugăciuni.
Educarea în duhul evlaviei cere ca mama să fie evlavioasă în viaţa cotidiană şi în rugăciune, acest
exemplu va fi urmat şi de copil.
♦ Educarea ascultării
Mulţi părinţi se plâng de neascultarea copiilor, însă puţini recunosc în aceasta o educaţie incorectă,
incompletă, ori exemplul rău dat de părinţi. Ascultarea presupune reprimarea egoismului din pruncie,
înfrânarea voinţei lor. Sunt momente când se impune a fi refuzate cererile copiilor, deoarece: fie sunt spre
vătămarea lor sau nu pot fi îndeplinite, fie sunt permise dar uneori nu i se dau pentru a-l obişnui să-şi
stăvilească voia şi să se abţină, să se obişnuiască cu neajunsurile şi cu lepăda de sine.
Referitor la respectul faţă de părinţi, este de remarcat că acesta nu se câştigă prin crize de nervi ale
părinţilor, prin bătaie, blesteme, certuri. În modul acesta se insuflă numai frica, care îl poate obliga pe
copil să asculte pe moment, însă nu va fi ceva de durată. Copii îşi dau seama că părinţii, în momentul în
care nu vor mai fi supăraţi, nu vor insista la fel de mult să le fie respectat cuvântul.
Respectul copilului faţă de părinţi se diminuează ori se pierde în situaţia în care părinţii lor vorbesc
sau de poartă necuviincios cu bunicii lor, ajungând de cele mai multe ori şi ei în această postură. Dacă
părinţii se ceartă sau se bat în faţa copilului şi mai cu seamă dacă aceste scene se repetă, ajungând să
spună copilului că are neajunsurile unuia sau altuia dintre ei , atunci respectul copilului faţă de părinte se
stinge întru totul. Aceasta se întâmplă şi în cazul în care părinţii povestesc în prezenţa copiilor despre
evenimentele negative din propria tinereţe sau dacă părinţii sunt dedaţi unor vicii vizibile ca: furtul, beţia,
desfrâul, bârfa etc..
Ascultarea trebuie să fie un act cu desăvârşire liber, nu din teamă, ci din iubire. Acest lucru
presupune ca severitatea să mergă până la hotarul cu iubirea şi împreună să fie oferite educaţiei copilului.
1074
În tot ceea ce întreprinde părintele, se cuvine să fie un model, să respecte Biserica şi ţara, să-şi
îndeplinească cu supunere obligaţiile duhovniceşti şi lumeşti .
♦ Educarea dreptăţii şi a dragostei de adevăr
,,Dacă minciuna este rădăcina tuturor viciilor, dreptatea este începutul şi temelia a aproape tuturor
virtuţiilor”. Se impune ca părinţii să fie cu desăvârşire sinceri şi deschişi faţă de copil şi să le demonstreze
că are încredere deplină în ei. În situaţia în care copilul nu spune adevărul părintele verifică acest lucru şi
apoi discută sever, dar cu dragoste, despre urâţenia minciunii în faţa lui Dumnezeu. Sentimentul de ruşine
îl va determina să destăinuie minciuna şi să ia întâmplarea ca lecţie pentru viitor.
Părintele să manifeste în compania copilului mai ales, dragoste de adevăr şi evlavie faţă de el,
nefăţărnicie, deschidere faţă de credinţă, religie şi adevăr dumnezeiesc. Dacă părinţii vor fi mincinoşi şi
ipocriţi aşa vor deveni şi copii, care vor prelua exemplul.
În cazul în care copilul a destăinuit greşeala va fi iertat, dacă minte atunci se va găsi o formă
potrivită pentru a fi pedepsit acest comportament. Se va clarifica faptul că minciuna se pedepseşte într-un
mod, iar fapta într-altul. Dacă bârfeşte pe cineva, atunci este necesar să declare că a minţit în faţa celor
care l-au auzit bârfind, aspect cerut şi de morala creştină.
♦ Educarea înfrânării
Copilul trebuie să se deprindă cu munca cinstită pentru că prin aceasta îşi păzeşte sănătatea
sufletului şi întăreşte trupul. Obişnuindu-l pe copil cu obligaţia de a participa la treburile casnice, el va fi
protejat de lenevire. El va fi cooptat în acest scop potrivit cu timpul său liber, cu vârsta şi cu puterile sale,
evitând a-i pune în pericol sănătatea, timpul destinat odihnei sau învăţatului şi mai ales evitând a-i
provoca dezgustul faţă de muncă.
Munca şi ordinea sunt surori. Vor exista ore fixate pentru somn, învăţat, joacă, muncă şi de asemeni
un loc destinat lucrurilor copilului. Copii vor fi obişnuiţi cu măsura la mâncare şi la băutură.
♦ Educaţia contra invidiei
Invidia poate foarte uşor să denatureze relaţiile dintre fraţi, prin urmare părinţii au datoria de a-i
trata şi iubi în mod egal, de a-i învăţa să se mulţumească cu ce primesc. Trebuie să înţeleagă şi să accepte
că alţii pot avea mai mult sau mai bun, fără să se supere pentru că nu sunt la acelaşi nivel, şi să ştie că nu
au voie să-i bârfească sau să-i nedreptăţească pe acei copii. Nu-i este permis părintelui să-i cumpere
diverse lucruri sau să-l îmbrace în mod deosebit pe unul dintre copii, iar pe ceilalţi fraţi să-i neglijeze.
Părinţii vitregi nu se vor dovedi mai ataşaţi de copii proprii, în detrimentul copiilor vitregi.
Cel mai de seamă antidot îl constituie sădirea în inimile copiilor a virtuţii potrivnice invidiei, adică
a dragostei, prin implicarea prin cuvânt şi faptă în viaţa celor din jur, cu prietenie şi dorinţa de a fi de
folos.
1075
Dezvoltarea proceselor şi capacităţilor cognitive în şcolaritatea mică
Prof.: Negoita Eugenia

Declanşând un proces de adaptare la un mediu şi la un sistem de solicitări foarte diferit – ca
structură, climat, funcţionare – de cel din familie şi din grădiniţă, şcoala îşi exercită de fapt calitatea ei
formatoare asupra evoluţiei psihice a copilului.( 1U. Şchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor, E.D.P.,
1987,p.57)
Cunoaşterea începe prin senzaţii şi percepţii. Deşi maturizarea organelor de simţ se termină
timpuriu, dezvoltarea senzaţiilor este în continuă transformare.
La vârsta de 6-7 ani se lărgeşte câmpul vizual şi se observă o creştere a preciziei în diferenţierea
culorilor, progrese ale capacităţii de autocontrol a propriilor emisiuni vocale.
Copilul poate să precizeze auditiv distanţa dintre obiecte, după sunetele sau zgomotele care se
produc. În această perioadă senzaţiile se subordonează noului tip de activitate, învăţarea. Aceasta se
desfăşoară sub forma unor acţiuni distincte : scris, citit, aritmetică, desen, de observare a mediului
înconjurător. Senzaţiile şcolarului mic se vor modela în funcţie de solicitările specifice acestor acţiuni.
Pe parcursul micii şcolarităţi percepţia evoluează, căpătând noi dimensiuni. Dacă în perioada
preşcolară perceperea întregului este o caracteristică, fenomenul începe să dispară la şcolarul mic.
În perioada preşcolară percepţia este neorganizată, în clasele primare percepţia este dirijată spre un
scop şi se realizează în urma unei instrucţii şi educaţii adecvate.
,,Spre sfârşitul acestei perioade, percepţia se afirmă ca activitate, ca proces orientat şi dirijat spre un
scop. Învăţătorului îi revine sarcina de a dirija procesul observării, de a indica elevilor procedee de
examinare ( vizuală, tactilă, auditivă ) a ceea ce percepe. Pe lângă observaţie apar şi alte fenomene psihice
: atenţie, memorie, gândire.” ( Cosmovici A. )
Un rol important în dezvoltarea percepţiei îl au jocul didactic şi materialul intuitiv.
În perioada micii şcolarităţi înţelegerea presupune reprezentare, intuiţie. Când vine la şcoală, copilul
posedă reprezentări despre obiectele din jurul său, însă acestea sunt confuze, nesistematizate. Sub
îndrumarea învăţătorului, în activitatea de învăţare, reprezentările suportă modificări esenţiale . Ele devin
mai clare, mai sistematice şi mai coerente.
Copilul devine capabil să folosească voluntar fondul de reprezentare existent şi, uneori, copilul
reuşeşte să descompună reprezentarea în părţi componente cu care va opera în diferite situaţii.
Astfel, reprezentarea va ajuta la realizarea proceselor imaginaţiei, gândirii şi a diferitelor forme de
activitate creatoare. Se formează şi reprezentări noi. Copilul capătă cunoştinţe despre obiecte şi fenomene
pe care nu le-a perceput niciodată în mod direct, cunoştinţe despre plante şi animale din alte ţări, despre
aspectul unor zone geografice pe care nu le-a văzut niciodată. Copilul înţelege toate acestea apelând la
reprezentări, dar nu cele create pe baza percepţiei directe, ci pe seama perceperii unor înlocuitori : schiţe,
tablouri, mulaje, cuvântul învăţătorului care relatează, explică, descrie, povesteşte.
La şcolarul mic volumul atenţiei este încă redus, copiilor fiindu-le încă greu să prindă simultan în
câmpul atenţiei explicaţiile verbale şi tablourile intuitive, acţiunile pe care le fac ei şi cele făcute de
colegii lor, desfăşurarea acţiunii şi rezultatul ei. ,,Şcolarii mici întâmpină greutăţi în a-şi comuta voluntar
atenţia de la ceea ce este superficial, imediat, situativ, spre ceea ce este esenţial, la obiect. Slab dezvoltată
este şi priceperea de a-şi distribui atenţia în mai multe direcţii.” ( Gogu P. )
Sarcinile prea numeroase, oboseala fizică şi nervoasă, ascultarea pasivă a lecţiei fără a efectua
acţiuni personale, duc automat la neatenţie.
Starea nu prea bună a sănătăţii, procesele psihice lente, pot lipsi atenţia de supleţe şi flexibilitate.
Pentru a limita aceste efecte este necesară o organizare corectă a activităţii de învăţare, solicitarea cât mai
frecventă a elevilor, operarea cu diferite obiecte, alternată cu activitatea pe plan mental, controlul
intensităţii vocii.
Respectând aceste tehnici de lucru, învăţătorul poate să facă trecerea de la o atenţie spontană la o
atenţie voluntară. Copiii devin capabili să urmărească o explicaţie timp îndelungat fără a avea un suport
material.
,,Specific vârstei şcolare mici este creşterea volumului memoriei. În fondul memoriei pătrunde un
mare volum de informaţii. Comparativ cu clasa I, la clasa a IV-a se memorează de 2-3 ori mai multe
cuvinte”. ( Verza E. )
1076
J. J. Rousseau considera învăţarea ca un act natural ; el compara mintea omului cu un mugure care,
dacă e raţional cultivat, se transformă într-o floare.
1077
Prof. Înv. Primar Negoiță Mihaela

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ION HARALAMBIE”, GORGOTA
JUD. DÂMBOVIȚA
sănătos.
1078
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
1079
Les sept années de chez nous
Auteur: Negraia Marta Cristiana, professeur de FLE, Ecole numéro 28 Galati

La famille a une influence particulière pour les enfants, qui acquièrent vite certains
comportements, certaines coutumes, un style de vie, de la société, de la nature et de ses proches, qui ont
de l’autorité dans leur vie. Les relations d’affection en famille (parents, frères, soeurs, grands-parents etc.)
et l’enfant doit se baser sur l’autorité et sur le respect.
Les résultats de bien des études montrent que les élèves qui sont entourés par l’amour et l’aide des
membres de leurs familles ont des résultats meilleurs que les élèves dont les parents travaillent du matin
jusqu’au soir et qui ne passent pas de temps de qualité avec eux.
Au pôle opposé c’est l’amour bruyant, manifesté à tout pas par des embrassements et des bisous
qui comblent l’enfant. Celui-ci est l’amour plein de faiblesses des parents qui cèdent toujours au moindre
caprice de l’enfant pour lui démontrer combien ils l’aiment. En traitant l’enfant de cette manière, il va se
transformer dans un tyrane qui croit que tout est à lui et il va acquérir des traits négatifs de caractère,
comme l’égoïsme, la véhémence, la manque du respect, des traits qui vont le mettre en conflit avec le
milieu social.
Certains parents font des erreurs dans l’éducation de leurs enfants par le changement fréquent de
l’attitude: quand ils sont trop sévères, quand ils sont trop maléables. Ce sont peu de situations dans
lesquelles les deux parents sont en même temps trop durs ou trop doux. Souvent, les deux parents peuvent
avoir des attitudes différentes face à leur enfant. L’un trop sévère, l’autre trop protectif, prêt à le défendre
quant aux excès imposés par l’autre parent. La manque de surveillance, le désintérêt pour ce que l’enfant
pense est une autre grande faute éducative, qui conduit à la perte du contrôle, celui-ci en devenant un
enfant-problème du point de vue social.
Dans les familles désorganisées les enfants souffrent et présentent des troubles nerveuses, de
sommeil, d’envie de manger, ils sont triste ou inquietés. Ce sont des réactions des enfants le cas où les
parents se querrellent très souvent, ils ne se comprennent pas, et particulièrement dans les familles
incomplètes (par le déces, divorce ou la manque très longue d’un des deux parents). Le psychique d’un
enfant est sensible dans des situations anormales qui se passent dans la famille. Il sent les moindre
échanges d’affection envers lui et entre ses parents, il est fort troublé des querrelles, des incertitudes et
des malentendus.
Pour un bon développement de l’enfant, pour former une personnalité harmonieuses, ce sont la
chaleur d’une maison, l’affection des parents et la compréhension en famille qui sont essentielles. Pour
bien grandir nos enfants, il est besoin de beaucoup de tacte, d’un mélange correcte de la compréhension et
de l’affection des parents, pour qu’il travaille disciplinairement, mais avec joie et plaisir, en aimant et
donc respectant ses parents. Si les enfants n’obéissent parfois à ses parents, il faut mieux les expliquer
avec du calme et fermement ce qu’il ont fait de mauvais, en leur parlant comme à nos amis, qui nous
comprennent et que nous aimons. Ne pas insulter, frapper l’enfant qui a fait une faute, puisqu’il s’effraye,
il ne va plus nous respecter et avec le temps, il va s’accoutumer à notre attitude et il va s’éloigner de nous
certainement.
Quand il s’agit des conseils, il y en a beaucoup, mais il faut tout de même les rappeler: Dis, s’il te
plait, ne parle pas la bouche plaine, dis bonjour quand on rencontre quelqu’un!
C’est mieux quand on reçoit de tels conseils. Dans la majorité des cas, les enfants en tiennent
compte. Mais, il peut se passer qu’on fasse aussi des fautes. Et quand cela arrive, on n’est pas très joyeux,
parce qu’il y a toujours quelqu’un qui nous fasse des observations. Heureusement, ce problème a une
solution: la politesse. Si on est poli, à travers la journée, on échappe aux observations. En plus, on sera
apprécié et les autres seront, à leur tour, polis avec nous. Notre vie sera meilleure, plus harmonieuse et
même plus gaie.
C’est un petit secret ici: quand on fait des fautes, il ne faut pas s’effrayer, mais il faut se corriger.
Et de plus, il faut demander toujours lorsqu’on ne sait pas comment réagir dans une certaine situation,
parce que la politesse s’apprend.
,,Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe
lângă viață, dăruiti copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.’’ (Aristotel)
1080
Bibliographie et sitographie:
1. Cei sapte ani de acasa, Michiela Poenaru, ed. Coresi, Bucuresti, 2005.
2. Importanta celor 7 ani de acasa, articol prof. Tanase Marga
3. https://naitreetgrandir.com/fr/etape/5-8-ans/ecole/fiche.aspx?doc=ecole-lecons-devoirs-
accompagner-son-enfant
4. http://www.douglas.qc.ca/expert_advices?category_id=5
5. http://www.enfant-encyclopedie.com/divorce-et-separation/selon-experts/comment-les-
parents-peuvent-aider-leurs-enfants-faire-face-au
1081
NEGREA DOINA
1082
1083
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar Negrean Monica-

Mariana
Şcoala Gimnazială Nr.1 Agrij
acasă.
BIBLIOGRAFIE
1084
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof.înv.primar Negrilă Marcela

Liceul Teoretic ”Callatis” Mangalia-Constanța
acasă.
1085
BIBLIOGRAFIE
1086
COPIII ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF.NEGRU LOREDANA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ COŞTEIU ,TIMIŞ
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
.Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pâna la vârsta de 3 ani. Din motive
didactice şi terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual deşi majoritatea sunt
sale?
procedeze la fel.
Când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât sã atragã
atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie sã îi explici celui mic cã nici lui nu i-ar plãcea sã fie
public.
însă că purtarea copilului tău,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
1087
Cei şapte ani de-acasă reprezintă abilitățile minime de socializare,care ajută un adult să se integreze
şi să fie acceptat. Bineînţeles,în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism,adică cel mic să
arate că îi pasă de ceilalţi,că ştie să asculte ce spune cineva,că e gata să sară în ajutor atunci când este
rugat. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el,că are valoare ca om.
1088
CEI 7 ANI DE ACASA
Scoala Gimnaziala ,,Alexandru cel Bun” Berzunti, Bacau

Gradinita cu P.N. Buda
Prof. Inv. Presc., Negru Tatiana
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
faptă bună.
1089
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
Bibliografie:
1998.
1090
Prof. Neguţi Ramona Gabriela,

Colegiul Tehnic „ Henri Coandă”, Tg-Jiu
care înseamnă încheiere şi un nou început. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori
umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar, aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, rude,
educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, copilul îşi întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar
are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce
pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie
să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile
curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că
„există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul
unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii
care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung
delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor
forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre”. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În
educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă
mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul
contrar.”
Este adevărat ca nu prea mai exista cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse
forme educaţionale înca de la vârste mult mai fragede. Astfel, rămâne ideea de bază că normele de
conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
care noi, părinţii, i-o dăm. <<A fi bine-crescut>> nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul
cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia
celor „şapte ani de-acasă”.
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu„bună ziua”.
1091
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare
parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul
tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
„Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se
dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să
creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se
descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul
un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”
BIBLIOGRAFIE
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos,
Ed. Bizantină, 2005;
Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari
duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011;
Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea
Ortodoxă, Bucureşti, 2009.
1092
NEICU GEORGETA
Pe parcursul etapelor de dezvoltare din viaţa indivizilor descoperim că aceste reguli se îmbunătăţesc
pe parcursul vieţii, dar definitoriu este modelul oferit de familie. Un copil are drept model părinţii în al
căror mediu familial se dezvoltă până la vârsta de 3 ani , când intră în treapta preşcolarităţii.
La această vârstă un copil ar trebui să ştie să salute, să respecte anumite reguli de igienă sau reguli
de comportament la masă, în vizită, la locul de joacă, în magazin , etc.
Timpul de calitate acordat copiilor în cadrul familiei duce la achiziţii majore în primii ani de viaţă ai
copilului. Părinţii conştienţi de aceste lucruri încearcă să formeze copiilor o conduită civilizată şi ei înşişi
se comportă ca atare pentru că modelul matern este primul imitat de copil
Cei mai mulţi dintre părinţii zilelor noastre consideră că şcoala are rolul de a introduce reguli şi de a
forma tipuri de comportamente, dar nu este oare mai simplu ca fiecare copil să vină deja cu un bagaj de
cunoştinţe?
Educarea tinerelor generații ar fi mai ușoară dacă respectul pentru cel de lângă noi ar veni de acasă
și nu am încerca să spunem mereu că ni se cuvine totul. Suntem ființe unice , dar trăim într-o societate ce
presupune a lucra sau a colabora cu alții de aceea părinții ar trebui să acorde atenție acestor aspecte și să
nu considere că tot ce se făcea odată trebuie aruncat.
În mod firesc, orice părinte se întreabă: ”Sunt un părinte bun pentru copilul meu?” sau ”Ce
înseamnă să fii un părinte bun?” Educatia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: sociala,
psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu
ceilațti. Când copilul este pregătit să primească informații este foarte important modul în care vor fi
transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece
copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea
mai mare influență asupra lui.
Consider că dezvoltarea morală corectă este extrem de importantă pentru viitorul copilului.
Aducerea pe lume a unui copil, încarcă părinții cu o dublă obligație: să le asigure binele material și o
dezvoltare morală corectă. Ambele responsabilități trebuie asumate și îndeplinite în ordinea importanței.
Nevoile dezvoltării fizice sunt cele primare, dar ele nu trebuie să degenereze în răsfăț. Un mai mare
efort ar trebui să depună părinții, mai ales în anii aceștia în care societatea pare a fi în derivă, pentru
formarea sa intelectuală și morală.
În concluzie, până la vârsta preșcolară sau școlară responsabilitatea educației copilului revine
parinților. De felul în care ei înțeleg să se preocupe de buna creștere și educarea acestuia oferindu-se ,
înainte de toate, pe sine ca exemplu depinde consistența celor șapte ani de acasă.
1093
,,Importanța celor șapte ani de-acasă"
Realizat de, Prof. Nela Nicoleta Ghiorghiță

C.S.E.I ,,ELENA DOAMNA" FOCȘANI, JUD. VRANCEA
,,Copilul nu datorează părintelui viața, ci creșterea" Nicolae Iorga
Familia de astăzi trăiește o realitate de zi cu zi total diferită de cea a generațiilor anterioare. Timpul
pe care-l petrec părinții cu copiii lor este din ce în ce mai puțin, marea lor majoritate confruntându-se cu
realizarea tuturor atribuțiilor din cadrul familiei, la care se adaugă și cele de la serviciu. Părintele trebuie
totuși să își facă timp pentru copilul său, deoarece educația acestuia nu se limitează doar la a-l învăța să
scrie, să citească și să calculeze ci și la modul în care trebuie să se comporte cu ceilalți. Realizarea acestui
lucru este răspunderea directă a familiei, copilul trebuind să fie obișnuit de mic cu bunele maniere, fapt
care-i va fi cheia spre succesul lui social. Copilul care va fi educat de familie în acest sens va dezvolta
mai ușor relații sociale și se va simți comfotabil în prezența celorlalți față de cel care nu are cei șapte ani
de acasă.
Modalitatea cea mai bună de a obișnui un copil cu bunele maniere constă în modelul pozitiv oferit
de părinți. Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, și
climatul socio-afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o
influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor de viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Încă de la cele mai fragede vârste copilul trebuie
să învețe să salute, să spună ,,te rog" sau ,,mulțumesc", însă buna creștere nu trebuie să se oprească aici.
Pe măsură ce crește, el trebuie să învețe în diferite situații, la masă, în vizită, la o petrecere, etc. Bunele
maniere au rolul important de a-i modela copilului comportamentul în societate, un copil respectuos va
primi la rândul său întotdeauna respectul cuvenit.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și caldă afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor lui,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.
Procesul de învățare a bunelor maniere este de lungă durată și trebuie să se facă treptat cu vârsta
copilului, părintele manifestând răbdare cu cel mic. Astfel dacă a greșit de câteva ori nu trebuie să fie
etichetat ca fiind prost crescut ci e bine să fie ajutat cu răbdare și să i se explice încă o dată modalitatea
de comportare în situația dată. Părintele trebuie să fie înțelegător și să-i accepte greșelile, el nefiind încă
suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se manifeste în anumite situații, mai ales că și adulții
pot greși uneori. Educația trebuie să se facă acasă, cu discreție, în familie, nu prin prelegeri și critici aduse
în public.
În cadrul familial se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorința sa de participare la
viața socială, culturală și politică a țării sale. În familie se formează primele deprinderi de viață sănătoasă,
de conduită igienică individuală și colectivă și de altruism, componente majore ale moralei elementare a
indivizilor societății, constituind bagajul educativ al ,,celor șapte ani de acasă". Viața copilului acasă,
alături de părinții săi, toate activitățile care se desfășoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și protecția lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitațiilor, comparațiilor și își
însușește modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. După ce ajunge la vârsta
preșcolară, educația copilului se împarte între familie și dascălii și pedagogii din școală; cei din urmă vor
fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ
care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în înțelegerea și lămurirea unor probleme.
,,Cei șapte ani de acasă" își pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu și
anume –OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădește o ființă cu
diverse aptitudini și preferințe, cu un comportament normal sau deviant. Așa cum ne creștem și educăm
copiii, așa cum ne comportăm noi, așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor.
Copiii cresc și se formează în viață într-un univers pe care-l creează părinții.
1094
Bibliografie:
-Golu M. (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de mâine, București
-Vrășmaș Ecaterina,(2002),Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București
-P.Emil, R. Iucu, (2002), Educația preșcolară în România, Editura Polirom, București
-Negovan V.(2003), Introducere în psihologia educației, Editura Curtea Veche, București
1095
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Nemeth Elisabeta,
Școla Gimnazială ,, Benkő Ferenc” Dămăcușeni
Copiii sunt cele mai minunate daruri pe care ni le dăruiește viața. A fi părinte este o mare
responsabilitate deoarece comportamentul părinților își pune amprenta asupra personalitătii
copiilor.Primele persoane din viața unui om care pun bazele unei bune educații sunt părinții înșiși.,,O
mamă bună face cât o mie de profesori” este părerea renumitului psiholog german Johann Friedrich
Herbart, fondatorul pedagogiei ca disciplină academică.
Familia reprezintă primul univers al copilului, atmosfera din familie îl va influența pentru toată
viața.Să fii părinte este una dintre experiențele cele mai provocatoare. Creșterea și educarea unui copil
cere o mare responsabilitate deoarece copilul trebuie să devină un adult sănătos,echilibrat, un viitor
membru al generația următoare.
Primii ani din viața unui copil este hotărâtor in dezvoltarea personalității copilului. În acești ani
copilul descoperă, înțelege prin intermediul familiei principiile și regulile lumii în cadrul căruia trăiește.
Este foarte important, chiar necesar ca părinții să utilizeze metode pozitive de creștere și educare a
copiilor.Un părinte trebuie să cunoască ce anume ajută la progresul copiilor, și ce le împiedică
dezvoltarea armonioasă. Trebuie să fie un bun model pentru copiii lui pentru că la această fragedă vârstă -
primii ani de viată-copilul asimilează totul asemeni unui burete care se îmbibă din mediul care îl
înconjoară.Pentru un copil, părinții lui sunt cele mai dragi și importante ființe într-o lume străină și
necunoscută.Comunicarea dintre părinți și copil trebuie să înceapă chiar din prima zi din viața copilului.
Fiecare om deci și copilul este unic. Părintele în primul rând trebuie să-și cunoască copiii, să-i
înțeleagă cât mai bine nevoile lor, să dezvolte o relație de atașament sigur cu copiii lor, să adopte forma
cea mai eficientă de creștere și de educarea a acestora. Copiii necesită timp.În lumea actuală, din ce în ce
mai agitată se ajunge de multe ori la concluzia că timpul nu este deajuns pentru îndeplinirea tuturor
obligațiilor.Nu de puține ori în fruntea priorițăților nu sunt copiii, ci cariera sau alte necesități care par
foarte importante.Dacă copilul va ajunge o prioritate secundară dezvoltatea lui emoțională și psihologică
va fi plină de impedimente.
Nevoia esențială a copilului constă în faptul că vrea să fie iubit, vrea să simtă iubirea părintească.
Majoritatea părinților își iubesc copiii dar mulți nu reușesc să își exprime afecțiunea în așa fel încât să
satisfacă nevoile copilului. Părinții responsabili înțeleg că nevoile copiilor sunt prioritare și doresc să
aibă copii responsabili, cu un caracter solid.
Exprimarea consecventă a iubirii trebuie să capete formă precisă și trebuie să se adapteze vârstei
șin nivelului de dezvoltare a copilului.
La baza unei educații eficiente din familie stă consecvența părinților în satisfacerea nevoilor
emoționale a copilului, asigurarea unei protecții fizice și emoționale pentru copil, formarea unei discipline
a copilului .
1096
DESPRE COMPORTAMENT
prof. înv. preșcolar NEO SIMINA ILEANA

Grădinita PP 38, Timișoara, Structură PN 19
Timișoara, Jud Timiș
Copiii învaţă faptul că modul în care acționează şi se comportă generează efecte şi consecinţe
asupra acţiunilor/ comportamentelor celor din jur. Felul în care adulţii reacţionează la comportamentul
copiilor le menţine sau nu acestora un anumit comportament.
De cele mai multe ori părinţii întăreasc fără voia lor un anumit tip de comportament problematic al
copilului: acordă atenţie unui comportament problematic zâmbind sau comunicând verbal sau non-verbal
cu copilul oferindu-i copilului jucării sau bomboane.
Dacă adultul râde după ce copilul a spus un cuvânt vulgar, râsul întărește accidental
comportamentul verbal al copilului (a spune cuvinte vulgare) și astfel ce creşte probabilitatea ca, cel mic
să repete din nou cuvântul vulgar cu dorința de a obține aceeași reacţie din partea părintelui.
Ignorarea comportamentelor pozitive, dezirabile ale copilului de către părinţi creşte frecvenţa
apariţiei comportamentelor negative, nedezirabile.
Când învaţă un comportament nou, copii au nevoie de întăriri sau feedbackuri din partea părinţilor.
Dacă aceştia ignoră comportamentele pozitive, nu fac decât să întărească convingerea copiilor că ei pot
atrage atenţia numai prin comportamente indezirabile/ negative.
Copii învaţă mai degrabă din feedback pozitiv, când părinţii le spun ce au făcut bine dintr-o acţiune
sau comportament. Este incorectă opinia conform căreia un comportament se învaţă când arătăm copiilor
ce au greşit!
Cei mici, de cele mai multe ori observă comportamentul celor apropiați lor – părinţi, bunici,
fraţi/surori, alţi copii, educatoare. Multe din comportamentele sociale şi emoţionale ale copilului se învaţă
prin imitare şi modelare; adeseori adulţii nu verbalizează regulile de comportament pentru copil. Astfel,
copilul învaţă implicit acele comportamente care nu au fost verbalizate de către adulţi. Această învăţare
implicită este uneori o una eronată şi limitativă, care nu îi permite copilului să cunoască multe din
modalităţile de comportament în diverse situaţii concrete. Dacă copilul nu este învăţat cum să facă faţă
furiei/frustrării într-un mod sănătos, el va recurge la acele comportamente pe care le-a învăţat implicit din
interacţiunea cu ceilalţi.
Cele mai frecvente comportamente problematice ale copilului, cum ar fi ţipatul, înjuratul, lovitul,
sunt rezultatul acestui proces implicit de învăţare: copilul nu ştie cum să reacţioneze în diverse situaţii
problematice pentru el şi recurge la acele comportamente pe care le-a observat la ceilalţi.
Modul în care părintele formulează o instrucţiune influenţează comportamentul copilului. Cele mai
frecvente bariere în formularea instrucţiunilor de către părinţi sunt:
a) instrucţiuni formulate vag: copiii au dificultăţi în a urma instrucţiunile: care nu sunt clare, de
felul „Maria, fii cuminte!” sau „George, nu fii obraznic!”;
b) instrucţiuni prea dificile pentru nivelul de dezvoltare cognitivă, socială şi emoţională a copilului:
uneori aşteptările părinţilor sunt nerealiste în raport cu nivelul de dezvoltare iar copiii manifestă
comportamente problematice pentru că nu pot realiza comportamentul aşteptat;
c) instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de momentul în care sunt formulate: dacă unui copil obosit
şi aproape adormit i se spune cum ar trebui să se comporte când merge în vizită, este puţin probabil ca el
să reţină ceea ce s-a explicat;
d) instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de modul în care sunt comunicate: modul în care părintele
exprimă o instrucţiune trebuie să fie congruent cu ceea ce spune; de exemplu, dacă zâmbeşti atunci când
îi spui copilului că a folosit un cuvând nepotrivit la masă, îi produci confuzie şi poate să înţeleagă greşit
mesajul.
BIBLIOGRAFIE
Ştefan C.A., Kallay E. (2007) – Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari. Ghid
practic pentru educatori, p.26. Editura ASCR, Cluj-Napoca.
1097
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ !
Prof. Netejoru Reluta

Scoala Gimnaziala Nr. 1 Videle
propriile sale forţe. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi
ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele
norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
„Cei 7 ani de acasă” , este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne
educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se
formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
BIBLIOGRAFIE
1098
Importanta implicarii parintilor in educatia copiilor
Profesor invatamant prescolar: Nibu-Gican Monica

acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Vârstele
1099
MODELE.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
1100
Educația în familie
Prof. Înv. primar: Nica Alina Carmen

Şcoala Gimnazială Roşcani
vederea integrării lor în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil a unor valori morale, pozitive, este de
asemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
faptă bună.
Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii
acceptă adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea
multe reguli însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva
copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să
înțeleagă.
1101
Dacă îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
1102
CEI … APROAPE 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Nica Daiana – Cristina

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.4
RÂMNICU VÂLCEA
Este adevărat că nu mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămane ideea de la baza acestei expresii: normele de
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de ei depinde ca
care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până în momentul când merge la şcoală.
Atunci când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
acasă.
„Dar educaţia primită în primii ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care aceasta le
transmite copilului”, spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului
Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu”.
a. Dragostea părinţilor
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare:
„Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi
a aruncat-o pe jos” şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart
mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine
şi ce e rău.
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este
1103
b. Vârstele
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează
familie, să vorbească la telefon. El trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi nu
trebuie să i se facă observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti” sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
c. Modelele
d. Recompensa și pedeapsa
În opinia psihologilor părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
BIBLIOGRAFIE:
 Publicația ,,Copilul meu merge la școală”, editor MEC prin WYG Internațonal, 2006.
 Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti.
 Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
1104
Primii ani de viaţă
Prof. inv. primar Nichita Elisabeta

Şcoala Gimnazială Cheţani, jud. Mureş
Maria Montessori a observat cum, încă de la naștere, copilul prezintă elemente ale unei vieți
psihice, prin manifestarea unei minți funcționale. Scopul copilului, credea Maria Montessori,
„este construcția omului în plinătatea puterii sale și a vieții sale”.
În primii 6 ani de viață, copilul trece prin mari transformări fizice și psihice, de la sugar cu mișcări
haotice la un copil activ în mod inteligent. Specific acestei perioade este mintea ”absorbantă” ce le
permite copiilor adaptarea la mediul în care trăiesc. Copiii absorb mediul necondiționat, fără prejudecăți,
fără a deosebi binele de rău, absorb imagini, ritualuri și comportamente, atitudini, limbaj, gusturi si valori.
De aceea, în acești ani, este nevoie ca noi să acordăm o atenție deosebită informației pe care vrem să o
transmitem și modului în care o facem. Este vorba despre modelare. Copiii observă și absorb informația
exact așa cum este transmisă.
Mediul de acasă, mai ales în primii doi ani de viață, influenţează în mod evident dezvoltarea fizică
și psihică, dar mai ales dezvoltarea cerebrală. În primul an de viață, creierul copilului se dezvoltă cel mai
mult: de la aproximativ 350 de grame la naștere, la 850 grame la un an. Lucrul acesta este posibil datorită
noilor legături neuronale ce se formează, precum și procesului de mielinizare care se desfășoară rapid în
primul an de viață.
Ca aceste procese să aibă loc, e nevoie de un mediu armonios, dar și de suficientă interacțiune cu
mediul. E vorba de nevoia de ordine și de mișcare a copilului. Mintea umană funcționează după
principiile ordinii universale: zi/lumină, activitate/repaos, succesiunea anotimpurilor, ritualuri, secvențe
de lucru, etc. Ordinea fizică a mediului aduce cu sine ordine psihică pentru copil, îl calmează, îi dă puncte
de reper și de orientare, îi dă siguranță și posibilitate de explorare.
Copiii descoperă lumea prin explorarea senzorială: o ating, o privesc, o ascultă, o gustă, o pipăie și
o reconstruiesc în mintea lor, într-un mod inconștient, utilizându-și toate simțurile. Educația specifică
acestor primi ani de viață este o educație indirectă, purtând denumirea de „educația simțurilor”.
Cunoscând modul în care funcționează învățarea la cei mici: explorarea senzorială, nevoia de
ordine și puncte de reper în mediu, nevoia de mișcare, e necesar ca noi, ca adulți, să construim un mediu
ofertant și să conectam copilul cu acest mediu.
Acasă, asigurăm copilului un spațiu sigur, securizat, eliminând pericolele fizice, oferindu-i în
acelați timp echilibru emoțional. Mediul de acasă va fi un mediu frumos, estetic, simplu, ordonat care
vine în întâmpinarea nevoii copilului mic de mișcare.
Tot în primul an de viață, vocea umană îl atrage pe sugar. El urmărește cu mare atenţie fața
adultului, gura și buzele în mod special. Simțul vizual, deși slab dezvoltat la naștere, îl ajută să focalizeze
exact fața mamei, atunci când este alăptat. Putem ajuta acest interes al copilului pentru limbaj, încă din
primele momente, vorbindu-i clar, folosind un limbaj corect, povestindu-i despre ceea ce facem în acel
moment, citindu-i din cărți și fredonându-i cântecelele favorite. Armonia sunetelor din natură și muzica
ajută mult la procesarea informațiilor de către ambele emisfere. De asemenea, părinții pot stimula
dialogul cu bebelușul,imitând inițial sunetele pe care cel mic le emite.
Copilul mai mare va dori să exerseze doar o anumită abilitate, va cere să i se citească doar o
anumită carte sau va vrea să se joace minute în șir cu un lucru. Acest fapt face parte din procesul său de
învățare, iar el va repeta acest lucru până va învăța ceea ce are nevoie, trecând apoi mai departe la un alt
aspect. Exercițiile de viață practică pot oferi din belșug oportunități de exersare și concentrare: să ude
florile, să șteargă praful sau să dea cu mopul, să așeze hăinuțele pe uscător sau să pregătească o salată de
fructe. Aceasta este munca copilului, activitatea care implică atât mintea, cât și corpul și simțurile sale,
având un scop care îl ajută pe copil să se simtă împlinit. Protejându-i concentrarea din timpul lucrului său,
copilul va fi mulțumit, calm și din ce în ce mai implicat în mediul și în viața sa.
La 3 ani manifestările comportamentale sunt nediferenţiate şi implică stări afective confuze: copilul
râde şi plînge în acelaşi timp sau râde cu lacrimi pe obraz. Între 4 si 6 ani, copiii încep să-şi stăpâneasca
emoţiile, nu mai plâng, de exemplu, atunci când se lovesc. Tot acum copilul poate sa aprecieze prin
frumos sau urât anumite trăsături ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc. Cuvântul condiţionează şi
1105
dezvoltarea acestui proces psihic. Prin cuvânt, copilul îşi poate exprima bucuria, tristeţea, supărarea.
Copiii stresaţi, frustraţi, abuzaţi emoţional pot prezenta tulburări ale fluxului vorbirii (logonevroze).
Interacţiunea dintre părinţi şi copii este complexă la această vârstă. Relaţiile pozitive dintre copii şi
părinţi permit dezvoltarea pozitivă a personalităţii copilului, în timp ce relaţiile defectuoase dintre părinţi
şi copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viaţa adultului prin
agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate.
Copilul înţelege şi resimte tot ceea ce se întâmplă în familie. El trebuie protejat de abuz şi neglijare
în toate aspectele vieţii lui. Copiii expuşi la violenţă sau educaţi prin metode violente, verbale sau fizice,
pot dezvolta probleme emoţionale şi comportamentale care îi împiedică să dezvolte relaţii sănătoase cu
ceilalţi şi care le vor afecta viaţa relaţională ca adulţi.
Atunci când părinţii asigură experienţe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc şi îmbogătesc
dezvoltarea corespunzătoare a creierului. Este recomandat să râdem cu copilul, să îl lăudăm, să vorbim şi
să ne jucăm cu el.
Pentru a alege metodele educaţionale adecvate, părinţii trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul, să
ştie ce presupune fiecare vârstă, şi care sunt caracteristicile ei, să ţină cont de părerea educatorului, a
psihologului sau a medicului. Atât părinţii, cât şi educatorii au nevoie să fie susţinuţi şi încurajaţi pentru a
fi implicaţi în mod activ în vieţile copiilor.
1106
Educația începe acasă
NICOARA ANA
Educaţia timpurie este prima treaptă de pregătire pentru educaţia formală şi se adresează copiilor
de la naştere la 6-7 ani, oferind condiţii specifice pentru dezvoltarea deplină, în funcţie de evoluţia
individuală şi de vârstă a acestora.Educaţia timpurie încorporează ideea că vârstele mici constituie baza
personalităţii, iar pentru reuşita educaţională a copilului e necesar să fie antrenaţi toţi agenţii cu influenţe
asupra copilului, pornind de la familie, instituţii de educaţie până la comunitate. În această perioadă
educaţia este un proces holist, care se centrează atât pe dezvoltarea fizică, cât şi pe cea cognitivă, socio-
emoţională şi constă în activităţi şi experienţe care influenţează dezvoltarea plenară a copilului.
Dezvoltarea reprezintă un proces continuu de schimbare în cadrul căruia nivelul de mişcare,
gândire, simţire şi interacţiune al copilului cu persoanele şi obiectele din lumea înconjurătoare devine din
ce în ce mai complex. Dezvoltarea este un proces multidimensional; o dimensiunea; o dimensiunea
cognitivă; o dimensiunea socio-emoţională. Dezvoltarea este un proces integrator, toate dimensiunile
dezvoltării sunt interdependente, se află într-o strânsă determinare şi relaţionare reciprocă, se influenţează
şi se dezvoltă simultan. Dacă un copil se confruntă cu stări de stres emoţional şi nu poate face faţă
stresului vor fi afectate capacităţile lui de a se dezvolta fizic şi de a învăţa. Această interacţiune dintre
dimensiuni, distincte din punct de vedere conceptual dar interdependente organic, solicită o atenţie asupra
“copilului în întregime”. Tot ce se întâmplă în primii ani de viaţă ai copilului este esenţial, atât
pentru progresul său imediat cât şi pentru viitorul său. De aceea educaţia timpurie are în vedere această
perioadă fundamentală pentru dezvoltarea creierului, ce determină progresele în formarea capacităţilor
fizice, cognitive, lingvistice, sociale, emoţionale ale copilului. Toate modificările ce au loc asupra
domeniilor de dezvoltare ale copilului au la bază interacţiunea acestuia cu oamenii, lucrurile din jur. Un
copil care se bucură de atenţie, grijă, răbdare, joc, comunicare va manifesta dorinţa şi încrederea de a
învăţa repede, de a-şi dezvolta capacităţile de relaţionare.Dezvoltarea umană este determinată de
interacţiune dinamică şi continuă a factorilor biologici şi a experienţei, copiii trecând prin procese
succesive de asimilare şi acomodare. Cultura influenţează toate aspectele dezvoltării umane şi este
reflectată în tradiţiile şi regulile de creştere a copiilor; Formarea abilităţilor de autoreglare constituie
piatra de temelie în dezvoltarea copiilor mici sub toate aspectele; Copiii sunt participanţi activi la procesul
de dezvoltare a lor, reflectând dorinţa proprie fiinţei umane de a explora şi stăpâni mediul; - Relaţiile
umane şi impactul lor asupra individului constituie elementele unei dezvoltări sănătoase. - Dezvoltarea
copiilor se produce pe căi individuale, traiectoria lor este caracterizată prin continuitate şi discrepanţe,
precum şi prin contexte culturale semnificative; Timpul în care copilul trece prin experienţe proprii are
importanţă, dar el rămâne vulnerabil în faţa riscurilor şi este predispus să accepte influenţele protectoare
din primii ani de viaţă până la maturitate. - Dezvoltarea poate fi influenţată în copilăria timpurie prin
intervenţii eficiente, care schimbă echilibrul dintre riscuri şi factorii protectori, conducând la prevenţia
unor probleme sau deficienţe. Educaţia timpurie are un efect pozitiv asupra abilităţilor copilului, asupra
carierei sale şcolare (note mai mari, repetenţie scăzută). Copiii dobândesc atitudine pozitivă şi motivaţie
pentru activitatea şcolară, se îmbunătăţeşte abilitatea intelectuală a copilului pe termen scurt, se schimbă
percepţia celorlalţi asupra potenţialului copilului; Educaţia timpurie dezvoltă abilităţile sociale ale
copiilor, independent de mediul de provenienţă, atunci când mediul educaţional şi interacţiunea adult-
copil promovează calitatea şi incluziunea. Frecventarea unei instituţii şi durata acestei frecventări
reprezintă o condiţie esenţială pentru înregistrarea unor progrese în dezvoltarea copilului. Educaţia
timpurie are efecte pozitive asupra integrării sociale a adolescentului şi adultului. Copiii proveniţi din
medii socio-economice defavorizate, care au beneficiat de o educaţie timpurie adecvată, parcurg un traseu
şcolar mai lung, se reduce comportamentul delicvent, rate mai scăzute de abandon şi o dorinţă mai mare
de a fi integraţi în societate. În concluzie, educaţia timpurie îşi pune amprenta pe tot parcursul vieţii
copilului şi de aceea programele de înaltă calitate depind în mod direct de: - calitatea pregătirii
personalului; - mediul educaţional adecvat; - practici de grupare eficientă a copiilor; - un program zilnic
ştiinţPrintre mijloacele folosite în activitatea cu copilul, jucăria ocupă un loc important, ea fiind necesară
pentru a face acţiunile copiilor reale: „şoferul” are nevoie de un „ automobil” , „ aviatorul” – de un „
avion” . Toate acestea sunt legate de o particularitate psihologică interesantă şi anume aceea ca trăirile
celor antrenaţi în joc sunt întotdeauna adevărate, sincere, acţiunile lor sunt reale. Menirea fundamentală a
1107
jucăriei este aceea de a oferi copilului posibilitatea să acţioneze, exprimându-si ideile şi sentimentele.
Jucăriile reuşite îl stimulează pe copil să gândească, ridică în faţa lui diferite probleme şi acest fapt
contribuie la dezvoltarea proceselor cognitive. Copiii folosindu-se de cunoştinţele anterioare, tind în
acelaşi timp să obţină informaţii suplimentare, aşa se nasc nenumăratele întrebări, ale căror răspunsuri
copiii le rezolvă prin explorare (care se realizează prin încercare şi eroare şi implicarea tuturor simţurilor).
Explorarea presupune încercările şi tentativele copilului de a cunoaşte şi de a descoperi lucruri noi. Este
una din acţiunile fundamentale ale dezvoltării copilului. Ea permite cucerirea lumii înconjurătoare şi
stimulează motivaţia de a cunoaşte, oferind bazele dezvoltării potenţialului psihofizic şi aptitudinal al
copilului. De pildă, o jucărie mecanică, demontată, spre disperarea părinţilor, oferă un anumit răspuns în
legătură cu mecanismul unei maşini, cu modul ei de funcţionare
. De aceea, trebuie acordată o atenţie deosebită folosirii unei mari varietăţi de jucării care au o
însemnătate imensă în dezvoltarea cognitivă a copilului, căruia îi stimulează gândirea, îi face cunoscute
calităţile şi însuşirile diferitelor materiale, cunoscând-o prin simţurile sale. Deşi jucăriile sunt necesare
copiilor chiar şi la vârsta şcolară mică, caracterul acestora trebuie să rămână specific fiecărei vârste. În
cazul copiilor mici, este important să acţioneze ei înşişi, adică să se transforme în automobil sau
locomotivă, să alerge, să fluiere. Ei au nevoie de o maşină pe care să o tragă cu o sfoară, să o încarce, să o
descarce. Pentru cei mai mari prezintă interes mai ales jucăriile care conţin mecanisme. Rolul educativ
general al jucăriilor nu numai ca antrenează mişcările, exersează organele de simţ, dar ele au şi altă
valoare, dezvoltă gândirea, operaţiile prematematice (grupare, seriere, clasificare etc.), relaţiile cauzale şi
spaţiale dintre obiecte şi multe alte cunoştinţe, deprinderi şi capacităţi.
1108
… 7 ani de acasă!!!
Prof. Ştefan Nicoară

Şcoala Gimnazială „Aurel Sebeşan” Felnac
Motto:
Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate,
şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile
„Așa spunea bunica, la fel și mama, iar acum spun și eu la fel „Cei 7 ani de acasă se cunosc o viață!
sau Pe unde treci în viață, cei 7 ani se văd!””.
Pare o banală frază, dar, de fapt, esența ei ascunde atâta adevăr. Sensul ei, îl particularizează pe
fiecare individ, făcându-l unic și de neconfundat. De ce? Pentru că se presupune că „în băgăjelul celor 7
ani”, în care copilul vede și copiază tot ce fac adulții, adică ce spune mama, ce face tata, cum se joacă
frații, cum povestesc sau cum ne povățuiesc bunicii, așa va acționa și așa se va comporta și el, ca OM, în
viața lui de zi cu zi. Și tot o vorbă spune că „dacă ai cei 7 ani de acasă”, ești un individ binecrescut, un tip
cu mult bun simț sau mai pe scurt spus, ești un „OM de caracter”. De ce de caracter? Pentru că, îți
formezi caracterul din primii ani de viață, în funcție de mediul social din care provii și în funcție de
familia care te-a crescut și te-a educat, punându-ți astfel bazele, „OMULUI, care vei fii mâine”, știi să
spui un „bună ziua!” sau un „sărut mâna”, folosești un „te rog frumos” sau un „mulțumesc!”, denotă
existența celor „7 ani de acasă”, știi să vorbești și ce să vorbești atunci când trebuie sau să taci când e
nevoie, denotă „cei 7 ani de acasă”, știi să oferi sau să dai ajutor atunci când trebuie, la fel, denotă „cei 7
ani de acasă”, sau știi ă privești omul în ochi sau să-ți pleci privirea, când e cazul, de asemenea ai cei 7
ani de acasă, știi să fii bun și generos, umil, dau nu ostil, omenos, cinstit și drept cu cei din jurul tău, de
asemenea sunt calități pe care le dobândești tot în primii ani de viață, în familia din care provii și lângă
exemplele vieții tale viitoare.
De aceea, familia în care copilul, deschide prima dată ochii, în care spune primul „mama”, în care
vede primul surâs al mamei și în care simte căldura părintească, trebuie să fie și cel mai de preț exemplu
al „OMULUI de MÂINE”, care ori pe unde ajunge și trece, să fie mereu catalogat ca o persoană cu „cei 7
ani de acasă!!!”
În cei 7 ani de acasă e bine să fie susținute micila pasiuni ale copiilor și încurajate aptitudinile: de a
confecționa diverse obiecte, de a cânta, de a recita poezii, de a face sport, etc. De asemenea este foarte
important ca părinții să își solicite copiii la treburile esențiale ale casei. Prin urmare, familia reprezintă o
biserică atunci când părinții își cresc copiii așa cum trebuie, cu atenție, afecțiune, dar și cu multă
responsabilitate.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea și integrarea armonioasă a
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai ușor și bine în relațiile cu cei din jurul
său decât unul căruia îi lipsesc „cei 7 ani de acasă”
Voi concluziona prin faptul că „cei 7 ani de acasă” reprezintă oglinda educației pe care părinții o
oferă copiilor în prima etapă a copilăriei.
1109
GRESELILE PARINTILOR ,,LIBERALI” IN CEI 7 ANI DE ACASA
Prof. inv. Prescolar Nicolae Florica, GPP ,,JUNIOR” SLOBOZIA

Pornind de la premisa ca educatia este cea care desavarseste fiinta umana:,,omul nu poate deveni
om decat prin educatie”, spune Imanuel Kant, educatie pe care copilul o primeste, desigur, in familie, in
gradinita-scoala si de la comunitate, educatoarele intotdeauna au fost primele care au semnalat si corectat
greselile de educatie sesizate la venirea in gradinita.
Cu fiecare serie de copii am avut un parteneriat cu parintii in cadrul caruia am urmarit obiective
clare, cum ar fi:
- dezvoltarea dorintei de implicare a parintilor, intr-un demers formativ-educativ-coerent;
- identificarea greselilor de educatie si gasirea celor mai eficiente metode de corectare a acestora
atat in comportamentul copiilor, cat si al parintilor;
- implicarea nemijlocita a parintilor in cunoasterea surselor de documentare existente in clasa si
puse la dispozitia lor, tocmai in scopul usurarii muncii de parinte, evitarea greselilor si transformarea
acestei munci in una de succes.
Cu totii vrem sa fim parinti ideali, sa nu ne suparam copiii, sa corespundem standardelor moderne
de educare a copilului. Dar, nu toti stim ca nu tot ce e modern, ,,la moda”, este si sanatos, eficient si ce-i
trebuie copilului nostru. De exemplu, dependent de telefon, tableta poate ruina copilaria, provoaca in timp
lipsa de rabdare, capacitate de ascultare, de a tine cont de reguli, reduce capacitate de concentrare.
Dependenta de tableta, televizor, telefon limiteaza creativitatea, provoaca insomnia, distruge relatia
parinte-copil, Copilul ester exact cum ne comportam noi cu el. Parintele care utilizeaza des telefonul,
internetul, e perceput ca un parinte ocupat care nu are timp de copil. Asa ca el, copilul, va face acelasi
lucru: se va refugia, se va calma in lumea data de telefon sau tablet. Il va folosi ca o metoda de
respingere cand va fi chemat la masa, la lucru, sa se imbrace, sa iasa afara si va refuza sa le comunice
parintilor problemele cu care se confrunta. Aceasta ar fi una din marile greseli facuta de parintii moderni.
Alte greseli facute de parintii moderni care formeaza copii rasfatati rebeli, isterici, needucati, cu care ne
confruntam din ce in ce mai des la gradinita in ultimii ani:
1. parintii sar prea repede sa-i indeplineasca mofturile copilului. Daca nu vrea sa manance
ceva, i se ofera altceva, nu vrea sa bea lapte decat in cana preferata, imediat i se adduce. Este o greseala
mare pentru ca el trebuie invatat sa fie adaptabil, flexibil, sa fie recunascator pentru ce are, sa nu fie atasat
de lucruri sis a nu manipuleze orice situatie.
2. Cand este rebel acasa sau in public, cei apropiati ii gasesc scuze de genul;,,e doar un copil,
are voie sa-si fac de cap”. Scuzele acestea au sa ruineze atat viitorul copilului, cat si imaginea parintilor.
3. Alta greseala: parintii se simt deranjati si nu le permit altora sa-ai faca observatie copilului
lor, chiar se cearta cu cei ce isi permit: ,,E copilul meu, il cresc cum cred eu!”, sunt replici frecvente, in
loc sa fie recunoscatori pentru ajutor si implicare in educarea si formarea copilului.
4. O alta greseala este aceea de a-l pune pe primul loc p[e copil, ele devine ,,bossul casei”, il
dadacesc, cocolosesc pana la 18 ani, dar acesta sufera ca n u se mai poate adapta societatii fara ajutorul
parintilor.
,,Lasati-va copilul sa se descurce singur, aveti grija si de voi, astfel o sa invete sa se descurce
singur, sa munceasca singur, voi incurajandu-l doar la nevoie!”
1110
EDUCAȚIA, OGLINDA FIECĂRUIA
NICOLAE GEORGETA, profesor la Colegiul Național,, Iulia Hasdeu,, Lugoj

Politeţea - oglinda familiei, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de
politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani),
se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu
greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în
gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost
învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să
aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează
psihologul. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi
pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
1111
BIBLIOGRAFIE
1112
Cei 7 ani de-acasă-succesul in viață
Prof.inv.primar:Nicolai Angela
Prof.inv.primar: Crăciun Marcela
Consider că educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul
capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă
copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în
educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Educaţia, bunele maniere,
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în
cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a
copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, să fie lăsat să termine ce are de spus şi să
nu i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti"
sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
familie.
frumosului și adevărului. De acești ani depinde cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi
agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.
Un adult care are „cei șapte ani de acasă” poate merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
BIBLIOGRAFIE:
 Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

 Echipa parinti.com
 http://www.atelierulcudetoate.ro/cei-sapte-ani-de-acasa-4412/
 Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
 Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche,
Bucureşti.
 Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
1113
Consilier școlar Silvia NICOLESCU

C.M.B.R.A.E.-C.N. „Emil Racoviță”
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este utilizată, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, din punct de vedere psihologic, educaţia din primii ani de care cei mici au
parte în familie și defineşte în mare măsură viitorul adult. Familia este instituția în care se pun bazele
educației copilului, se face educația primară, de aici derivând importanța celor șapte ani de acasă. Familia
este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială,
dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie ca fiind fundamentală şi exclusivă a
familiei. Este vorba de cea de socializare primară a copiilor, cu scopul integrării corespunzătoare a
acestora în societate, dar, la fel de fundamentală şi exclusivă, este și cea de asigurare a securităţii
emoţionale.
Cei şapte ani de acasă, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărei ființe umane. Este deosebit de
important ca micuțul să se simtă iubit, înțeles, încurajat. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr,
bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să
manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi
tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acesta va creşte iubitor, politicos, tolerant,
responsabil. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia și chiar realizează că părinţii îi acordă atenţie,
că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe
iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină cazonă.
Prin natura sa, mediul familial implică diversitatea, aici fiind implicaţi agenţi determinanţi ca tipul
de familie, structura acesteia, statutul socio-economic şi cultural, statusul şi credinţele sale. Diversitatea
mediului familial ajută atât la socializarea copilului, prin descoperirea comportamentelor sociale de
bază, cât şi la individualizarea acestuia, oferindu-i posibilitatea de a se defini şi preciza pe sine ca
adolescent. Pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului, este de dorit ca
mediul familial să îndeplinească anumite condiții. Astfel, în afară de satisfacerea trebuinţelor sale de
ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte), copilul are nevoie de un anumit climat
familial, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface
trebuinţele copilului. De asemenea, relațiile de afecțiune dintre familie și copil trebuie să se bazeze pe
autoritate și respect.
Expresia „cei șapte ani de-acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și
atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioadă de timp este considerată „culmea
achizițiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
limbaj etc. Copilul este pregătit să primească informații, motiv pentru care este important cum sunt
transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece
copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii acesteia au cea mai mare influență asupra lui.
Realizarea cu succes a educației primare presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe
familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din
familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de
îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui. Se va spune astfel despre copil că „are cei șapte ani de-
acasă”.
1114
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră, de ei depinzând ca
unei bune creşteri. De asemenea, expresia „bună creştere” nu este un standard general, ci are forma forma
pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru și, atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia
celor şapte ani de-acasă.
1115
Prof. Curteanu Nicoleta Camelia

Școala Gimnazială Nr.1 Ghidigeni, jud. Galați
Oricine crește și educă copii poate fi asemuit cu un arhitect, un constructor. De ce? Pentru că atât
la casă cât și la educația unui copil importantă este temelia, baza. Dacă temelia este bine turnată, temeinic
construită și primii ani de viață a unui copil sunt decisivi în ceea ce privește formarea lui ca om.
Auzim de multe ori sintagma „nu are cei șapte ani de-acasă”, sau „îi lipsesc cei șapte de-acasă”, dar
mereu cu sensul negativ. Auzim rar, chiar foarte rar de faptul că „uite are cei șapte ani de-acasă”. Suferind
eu de curiozitate, ușor maladivă, am facut un soi de cercetare printre elevii mei să vad ei ce cred,
consideră ei că au cei șapte ani de acasă, mai este necesară educația și dacă da, cine e responsabil cu
educația și cu implementarea lucrurilor de bază, mama sau tata?
Concluzia, deja previzibilă, a fost că MAMA este cea „însarcinată” mai in toate familiile cu
predarea si consolidarea noțiunilor legate de viața socială a copilului.
Mama are un rol important, iar relația mamă-copil este esențială pentru dezvoltarea socială a
copilului, prezența mamei fiind vitală pentru întreaga evoluție a copilului. Așa cum aprecia pedagogul
german J. Fr. Herbart „o mamă bună face cât 100 de profesori”.
Copilul, în primii ani de viață are nevoie de exemple, are tendința de a imita. De aceea adulții
trebuie să aibă grijă cum se comportă în prezența lui.
aude frecvent certuri între părinţi.
Familia are rolul de a-l ajuta pe copil, de a-l sprijini , de a-i insufla de mic simțul responsabilității,
dorința de a face lucurile corect, de a-l determina să fie un om în adevăratul sens al cuvântului.
Încă de mic copilul învață să se aprecieze pe sine și pe ceilalți, întră în contact cu valorile și normele
societății.
În primii ani de viață, în familie, copilul trebuie să-și însușească concepte precum responsabilitate,
normă, datorie, interdicție. Cu cât înțelege mai devreme că alături de drepturi are și responsabilități, cu
atât mai ușor îi va fi să se integreze în societate, iar acceptarea lui de către ceilalți va fi mai rapidă.
1116
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. ȋnv. primar Nicula Emilia Adriana

Şcoala Gimnazialã „Andrei Şaguna” Deva
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți.
acasă.
1117
BIBLIOGRAFIE
1118
,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF.ÎNV.PRIMAR NICULEA MARIANA CAMELIA

LICEUL TEORETIC JEAN LOUIS CALDERON TIMIȘOARA
acasă.
Vârstele
1119
Sfatul psihologului
BIBLIOGRAFIE
Oana-Maria Udrea, psiholog
Mihaela Găișteanu, Psihologia copilului
Jurnalul.ro
1120
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ, cartea de vizită a viitorului adult
Prof. NICULESCU SOFIA

Şcoala Gimnazială “Angela Gheorghiu” Adjud
Judeţul Vrancea
Nu de puţine ori auzim, în diverse contexte ale existenţei noastre: “Are cei şapte ani de-acasă.” sau
“ Nu are cei şapte ani de-acasă.” Cât de importanţi sunt, cu adevărat, aceşti primi ani de viaţă ai fiinţei
umane, pe care şi-i petrece în mediul familial ori, în situaţii excepţionale, într-un cadru instituţionalizat?
Se spune că fiecare copil este o investiţie, pentru viitor, a familiei şi a societăţii. De aceea, creşterea
şi educarea lui trebuie să devină o responsabilitate comună. Cu certitudine că cea mai mare parte a
responsabilităţii le revine părinţilor, cadrul familial fiind decisiv în dezvoltarea psihică şi fizică normală a
copilului. Totuşi, nu trebuie ignoraţi factorii externi, precum şcoala, comunitatea, cercul de prieteni,
mass-media, impactul lor asupra formării copilului ca viitor adult.
Până la vârsta de şapte ani, copilul relaţionează, în principal, cu membrii familiei, părinţi şi fraţi mai
mari. Cercul în care se învârte este relativ redus. Neavând la dispoziţie o diversitate de stimuli, de modele,
copilul încearcă să copieze din comportamentul celor din jurul său, să împrumute din personalitatea
acestora. Adulţilor din familie, în special părinţilor, le revine, în acest moment, obligaţia de a-i cultiva
copilului anumite deprinderi, obişnuinţe sănătoase, pe care să se construiască, ulterior, propria
personalitate. În familie, copilul învaţă să-şi coordoneze anumite mişcări, îşi dezvoltă vocabularul,
pronunţia, spiritul de observaţie, anumite abilităţi manuale, răbdarea, puterea de concentrare, toate
ajutându-l să se integreze mai târziu în comunitate.
Odată cu depăşirea vârstei de şapte ani, copilul îşi lărgeşte orizontul de cunoaştere, îşi diversifică
relaţiile interpersonale, vine în contact, în cadrul şcolii, cea mai mare provocare pentru el, îndeosebi, cu
persoane de aceeaşi vârstă şi cu adulţi din afara familiei. În acest sens, adaptarea la noile condiţii şi la
noul statut trebuie să se realizeze firesc, în prealabil copilul achiziţionând- din universal familial- un bagaj
minim de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi. Mulţi consideră că educaţia unui copil se realizează în
şcoală, omiţând faptul că aceasta reprezintă doar latura formala. Educaţia informală, deprinsă în familie,
este esenţială.
Încă de timpuriu, copilul trebuie încurajat să-şi extindă relaţiile dincolo de cercul familial. Prietenii
îl ajută să devină mai sociabil, mai tolerant, mai generos, mai cooperant. Îl ajută, în egală măsură, să
încerce experienţe noi, să trăiască sentimente diverse, îl determină să se adapteze mai uşor la existenţa în
comunitate, căci viaţa socială capătă o importanţă deosebită odată cu vârsta.
Prin urmare, baza personalităţii viitorului adult se construieşte în familie, în cei şapte ani. Copilul
este, de cele mai multe ori, oglinda celor care l-au format. Principiile şi valorile morale, corecte şi profund
înrădăcinate în mentalul copilului, se vor regăsi, mai târziu, în faptele bune, constructive ale adultului.
Cine va avea de câştigat? Societatea.
1121
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘC. NICUȚARU VIORICA

GRĂDINIȚA P.P. “ARLECHINO” GALAȚI
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Specialiștii
susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult, ca om. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Primul contact pe care copilul îl are cu societatea este prin intermediul familiei. Familia reprezintă
un partener foarte important în educația copilului. Educația este o obligație a familiei, a statului, a fiecărui
individ în parte. De toți acești parteneri depinde formarea personalității copilului și devenirea lui ca om de
mâine. Relațiile din sfera familiei sunt de tip special, având la bază sentimente de dragoste și respect
reciproc. În dezvoltarea sa, copilul, ia ca și model, mai întâi, părinții. Aceștia le spun copiilor ce e bine, ce
e rău, ce e drept sau nedrept, ce e urât și ce e frumos în comportament. Tot în familie, în primii ani de
viață, copilul primește primele modele comportamentale: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea,
decența în vorbire și atitudini, ordinea, grija față de lucruri și multe altele. Influența educativă pe care o
exercită familia este implicită și face parte integrantă din viață.
Copilul se naște, trăiește în primii ani ai vieții și se formează ca om în mijlocul familiei. Acesta își
însușește primele comportamente sociale, prin imitație și prin interacțiune, mica copilărie e dependentă de
tipul relațiilor din familie. Familia îi oferă copilului atmosfera necesară dezvoltării fizice, cognitive și
psiho-sociale. Părinții sunt cei care cunosc cel mai bine copilul, sunt martorii principalelor evenimente
din viața lui și fac sacrificii pentru el.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună„te rog”,
„mulţumesc”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere,
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Deoarece copiii învață prin imitare, cel mai bun mod de obișnui copilul cu bunele maniere este ca
părinții să reprezinte un model pozitiv pentru acesta. Astfel, lucruri simple precum “te rog”, “mulțumesc”,
salutul trebuie să fie printre primele exemple de bune maniere pe care copilul și le însușește în cadrul
familiei. De asemenea, copilul trebuie să știe ce se cuvine și ce nu în diferite situații precum: la o masă,
când avem musafiri, într-o vizită, la o petrecere, la școală, pe stradă, în mijloacele de transport în comun
etc. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Învață că
așa cum se poartă el cu oamenii din jur, la fel se vor purta și ceilalți oameni cu el, copiii respectuoși sunt
tratați cu respect.
Comunicarea, timpul petrecut alături de copil, activitățile desfășurate împreună cu acesta sunt
esențiale pentru dezvoltarea armonioasă, pentru modelarea comportamentului acestuia. Copilul iubește
jocul, învață prin joc așa că părinții pot “profita” de acest aspect, și prin joc îl pot învăța norme de
comportament, exemple de bune maniere. Astfel, copilul se poate bucura de copilărie, jucându-se, fără a
se simți constrâns să se maturizeze, să învețe lucruri care, poate, i se par complicate. În această perioadă
(cei 7 ani de acasă) copiii trebuie să învețe să își exprime sentimentele, emoțiile, și să își rezolve
problemele, conflictele în mod pașnic, violența nu este niciodată o soluție. Părinții trebuie să fie
consecvenți, să respecte ei înșiși regulile pe care copilul trebuie să le respecte, dar atunci când copilul
încalcă una din aceste reguli involuntar să înțeleagă și să il ierte, pentru ca nimeni nu este perfect, până și
cei mai buni oameni greșesc.
1122
Părinții sunt modele pentru copii așa că aceștia trebuie să fie foarte atenți la ceea ce fac sau spun
pentru că pot influența negativ dezvoltarea copilului. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate
- în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se
spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj
dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social
În concluzie, pentru a i se dezvolta toate aceste deprinderi, copilul trebuie să simtă că este iubit,
apreciat, și să nu fie mințit, ca și el la rândul lui să iubească, să aprecieze și să fie sincer, să spună
adevărul.
Bibliografie:
- “Cei 7 ani de acasă – Codul bunelor maniere pentru copii”, Michiela Poenaru, Ed. ePublishers,
2013;
- “Psihopedagogie”, Constantin Cucoș, Ed. Polirom, 2009;
- “Laborator metodic”, Ed. Miniped, 2006;
- “Revista învățământului preșcolar”, 3-4/2010, Ed. Arlequin, 2010;
- “ Revista învățământului preșcolar”3-4/2014, Ed. Arlequin, 2014;
Webliografie:
http://www.suntparinte.ro/cei-7-ani-de-acasa-sfaturi-pentru-parinti
http://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-
marcheaza-totdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index.html
1123
”Cei șapte ani de acasă”- baza formării morale și spirituale a copilului
Profesor:NINU T.IRINA
Școala gimnazială ”Ștefan Ciobotărașu”
Localitatea Lipovăț, județul Vaslui
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se
dezvoltă și se formează pentru viață. Primul instrument de stabilire și reglare a interacțiunilor dintre copil
și mediul social este familia. Din familie, copilul își însușește și conștientizează importanța discernerii
dintre ”a fi bine să facă...” și ” a nu fi bine să facă...”. De asemenea, condițiile necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza conturării personalității copilului, respectiv a
viitorului adult, sunt asigurate de familie.
Am putea spune că prima școala pentru copil este viața în familie. Este ”școala emoțiilor”. În
familie învățăm să ne recunoaștem propriile emoții dar și reacțiile celor din jur față de acestea, învățăm
cum să ne exprimăm aceste emoții, cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile.
Familia este prima școală care pregătește copilul pentru viața socială. Ea oferă garanții de
moralitate, este mediul prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Familia îl
învață pe copil să își împlinească datoria față de societate, să-și disciplineze voința, îl învață ce înseamnă
respectul, demnitatea, libertatea interioară. În același timp, mediul familial oferă siguranță, liniște,
afecțiune, seninătate- condiții necesare constituirii unei atmosfere prielnice pentru o dezvoltare normală și
echilibrată.
Familia este ”cea mai necesară școală de omenie”. În cadrul familial, copilul deprinde disciplina,
spiritul de inițiativă, ideea de demnitate, dreptate, iubire, respect, sacrificiu – elemente de bază ale vieții
sociale. Școala are rol informativ în special, familia are un profund rol formativ. La vârsta școlară, cele
două instituții( familia și școala) continuă, pe un drum comun, formarea copilului ca om plecând de la
bazele puse de familie în cei ” șapte ani ” premergători acestei perioade. Copilul ”absoarbe”din mediul
familial primele impresii, formându-și conduite și comportamente prin mimetism și contagiune directă.
Copilul, prin excelență, imită comportamentul părinților. În zilele noastre, foarte multe familii necesită o
educație solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material și spiritual. ”Modelul familial
este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea
exterioară din care face parte la școală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze pentru a nu-și petrece
copilăria la periferia grupului. ”(Marie-Claude, Beliveau)
Familia este cea care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin securizare materială,
dragoste și educație. Dacă legăturile dintre membrii unei familii nu sunt de dragoste și respect, atunci
aceasta nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și, prin urmare, de dezvoltare
umană. Un copil care se naște și vede în primii ani de viață violență în familie, va percepe această situație
ca fiind una normală și va proceda la fel dacă este baiat, sau va accepta ,ba chiar va căuta în subconștient
același tratament când va fi adult, dacă este fetiță. Excepțiile sunt foarte rare. Copiii privați de o reală
asistență din partea familiei reprezintă, în majoritatea cazurilor, viitorii delicvenți.
Pentru orice persoană, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea
și afirmarea copilului, asugurând condiții de securitate și de protecție atât fizică, cât și psihică, în orice
perioadă a vieții. Cei ”șapte ani de acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie
nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a și simțit cum e să
fii iubit, a fost obișnuit să dăruiască iubire celor dragi, să-i respecte pe cei în vârstă, să spună adevărul,
știind că va fi apreciat pentru asta și tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, acest copil va
crește iubitor, politicos, tolerant și responsabil.
1124
Cei șapte ani de acasã
Prof.pt.inv.prescolar Nistor Andreea Alexandra

Gradinita Parava, Com. Parava
Judetul Bacau
Cei șapte ani de acasã sunt o oglindã a educaţiei pe care pãrinţii o oferã copilului în prima parte a
copilãriei.
Atunci când ne referim la cei șapte ani de acasã, ne gândim la educaţia pe care copilul o primește de
la pãrinţi, la formarea personalitãţii și a comportamentului pânã la 7 ani.
Spunem că un copil are cei șapte ani de acasă atunci când acesta este bine crescut, știe să salute,
spune mulțumesc, te rog ,se comportă frumos cu cei din jur.
În familie copilul deprinde principalele reguli de bunã purtare în special prin imitare.
Copilăria este perioada esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social.
Familia este cea care oferă primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de
conduitã, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale.
Modul în care se comportă părinții reprezintă primul model social important asupra copiilor, privind
formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și de relaționare în raport cu diferite norme
și valori sociale.
Până la 3 ani copilul învață bunele maniere în familie.
După această vârstă, când se înscrie la grădiniță, își formează noi comportamente.
La grădiniță copilul învață încă de la intrare să salute colegii si pe doamnele educatoare.La masa ei
învață reguli de igienă, poziția corectă a corpului.
În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate a vieții sociale.
Activitățile prin care se pot forma cei șapte ani de acasă în grădiniță sunt diverse: povestiri, poezii,
cântece, jocuri de rol, dramatizări.
Pentru a forma cei șapte ani de acasă am decis să aleg la grupă opționalul “Codul bunelor maniere
pentru cei mici”
În cadrul acestui opțional copiii învață reguli de bază ale salutului, cum trebuie să se comporte în
familie, la masă și în diferite medii, să folosească formule de politețe, să respecte reguli de igienă
personalã, să recunoască reguli de circulație.
Foarte important pentru construirea celor șapte ani de acasă este realizarea unui parteneriat cu
părinții.Parteneriatul dintre grădiniță și familia duce la o educație solidã. Acesta are o mare importanţã în
creșterea și dezvoltarea copilului.
Grădinița este cea care completează și lărgește educația din familie.
1125
ROLUL PĂRINŢILOR ÎN EDUCAŢIA COPIILOR
Prof. înv. primar Nistor Liana – Monica

Şcoala Gimnazială ,,Ioan Vlăduţiu” Luduş, jud. Mureş
,, Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o
dai copiilor”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Părinții reprezintă un model pentru copii, de la naștere și până la vârsta maturității. Rolul părinților
în educația copiilor este esențial, copiii fiind modelați de părinți încă de la vârste fragede. Nu degeaba se
vorbește de cei ,,șapte ani de acasă”, aceștia fiind cei mai importanți ani în care copiii învață principiile
după care se vor ghida în viață. Părinții trebuie să se implice în educația copiilor, în primul rând pentru că
este obligația lor morală. În momentul în care concepi un copil, îți iei responsabilitatea că îl vei crește așa
cum trebuie și că îi vei oferi educația necesară. Rolul părinților în formarea copiilor, dezvoltarea lor ca
personalități și pregătirea lor pentru viață este unul decisiv de cele mai multe ori. În funcție de educația pe
care o primește în familie, un copil va ști să se descurce de unul singur în viață sau nu.
Rolul de părinte nu este deloc ușor pentru că trebuie să alegi ce este mai bun pentru copilul tău și să
te asiguri că el se va dezvolta sănătos, într-un mediu plăcut. Mai mult decât atât, părinții trebuie să fie
prezenți oriunde, la orice oră pentru copiii lor și să vegheze asupra lor chiar dacă acest lucru pare uneori
imposibil din cauza treburilor casnice sau a stresului de la locul de muncă.
Familia este privită de multe ori ca o instituție socială, este prima școală prin care trece copilul și în
care învață regulile de bun simț și ce înseamnă responsabilitatea și respectul. În acest sens, rolul părinților
în educația copilului este acela de-ai îndruma, de-ai ocroti și de a le oferi mediul propice învățării.
Desigur, nu există reguli în educarea copiilor. Fiecare părinte își va educa copilul după cum va
crede de cuviință. Există anumiți părinți permisivi, în acest caz rolul părinților în educarea copiilor fiind
destul de neînsemnat, caracterizat de o implicare scăzută în activitățile copilului și inexistenta unor norme
sau conduite după care copilul se poate ghida. Cea de-a doua categorie de părinți sunt cei autoritari, aceia
care consideră că rolul părinților în educația copilului este extrem de important și stabilesc tot felul de
reguli și norme rigide pentru a se asigura că cel mic va primi educația necesară. Ultima categorie de
părinți sunt cei autorizați, care combină normele rigide cu libertatea. Mai exact, acest tip de părinți
încurajează dialogul deschis, luarea deciziilor importante prin consultare și autonomia de acțiune.
Despre educaţia primită în familie se pot creiona anumite generalizări. Printre principalele ingrediente
care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul: este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „Bună ziua!”.
 Comportamentul în public: un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
 Comportamentul cu prietenii: manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale: prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
magazin, la medic sau la leagănul din parc; spunem cuvintele magice: „Te rog!”, „Mulţumesc!” şi „Cu
plăcere!”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de
linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă: o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
 Recunoaşterea greşelilor: „Îmi pare rău!” este, la fel ca şi „Te rog!”, o expresie magică.
1126
demnitate.
 Tact şi toleranţă: un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
cel din urmă.
Toate acestea sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că
există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi
zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău
au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este perseverenţa şi exemplul
personal, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
BIBLIOGRAFIE:
• Mitrofan, I., Mitrofan, N.- Familia de A la Z, Mic dicţionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991;
• Ionescu, M., Negreanu, E.- Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. CarteaUniversitară,
Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro
1127
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PREŞCOLARULUI
Inv.prof.preșcolar Nistor Marcela

Grădiniţa cu P.P. „Voinicel” Zemeş, Bacău
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius,
care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase
ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât
de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare
a persoanei. Noi, adulţii, suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem
aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost.
de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin
faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi
condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum şi
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că
strategiile educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în
mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
socio-moral.
“Atâta timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în faţa măreţiei copilului; atâta timp cât nu
vor înţelege că vorba COPIL nu este decât o altă expresie pentru ideea de MAIESTATE; atâta timp cât
nu vor simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi sub înfăţişarea copilului, că la picioarele lor se joacă
istoria, nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe, pe
cât n-au puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor…” (Ellen Key)
modalitate de a oferi şi de a primi iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de
format decât atunci când simte că rezervorul său emoţional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna
necondiţionată. Iubirea necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în
întuneric şi ajută părinţii să-şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul.Iubirea
necondiţionată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să
fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-şi asume şi răspunderea formării
lor mentale şi sentimentale.
1128
în ea.
Fiul lui Dumnezeu.
tinerilor.
Dumnezeu.
care vine.
1129
vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac,
inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie,
prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
BIBLIOGRAFIE
1.Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
1130
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”
Prof. înv. primar: NISTOR MARIA

Șc. Primară Nr. 1 Oșand
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe
copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu
de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor
vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la
grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
în ea.
Fiul lui Dumnezeu.
tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de
nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din
toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor
când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea
poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se
explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de
Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă
în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu.
daruri din ce în ce mai diversificate, în funcție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de
asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un
chip ierarhia valorilor!
care vine.
1131
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o
Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi,
sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai
acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de
desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care
să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele
văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la
cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru
totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii
sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un
ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o
zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
BIBLIOGRAFIE
1132
CEI 7 ANI DE ACASA
Prof. NISTOR MARIA

Grădinița cu P.P. ”O lume minunată” Curtea de Argeș
În zilele noastre nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
familie.
Astfel, printre principalele comportamente care compun un copil „bine crescut” regăsim:
1. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
2. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
3.Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
4.Inţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
5. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
7. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
1133
Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie individualizat,
iar parintii terbuie sa depuna eforturi pentru educarea copilului in primii 7 ani de viata.
1134
Cei sapte ani de acasa!
Prof.înv. preşcolar: Nistor Mihaela

Grădiniţa Nr.1 Slănic Prahova
problema timpului alocat familiei. În momentul în care un copil depăşeşte mediul familial şi intră într-o
colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii copilului, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o schimbare a programului zilnic ceea ce duce la diferite
comportamente ce reflecta educatia si atitudinea membrilor din mediul familial si apropiat. Daca
prescolarul este obisnuit cu normele de conduita, atunci adaptarea in gradinita sau in alte situatii este mult
mai usoara.
Educatia primita acasa care defineste bagajul educativ – comportamental
“ Cei sapte ani de acasa” se poate creiona prin: salut, comportament in public, comportament cu
prietenii de joaca, intelegerea normelor sociale, recunoasterea greselilor, tact si toleranta.
Bagajul educativ – comportamental “ Cei sapte ani de acasa” nu se dobandeste peste noapte ci in
timp si cu rabdare. Copiii mai intai copiaza comportamentul adultilor in societate dar si mediul familial,
apoi il transpun in propriul sau coportament si atitudine. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului
doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de
zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia
să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a
copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
In mediul prescolar se incearca insusirea acestui bagaj dar trebuie sustinut si de catre familie.
Munca personalului didactic este in zadar daca nu are sustinerea parintilor. Deoarece mai mult timp este
petrecut acasa in cazul in care copilului care frecventeaza gradinita cu program scurt.
Mediul familial este exemplul cel mai important pentru copil / prescolar. In primii sapte ani de
viata se formeaza deprinderile de baza ce vor caracteriza un adult “bine crescut” cu atitudine morala si
comportamentala civilizata.
Bibliografie:
1135
CEI 7 ANI DE ACASĂ
NIȚĂ ANDA-ELENA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA VÎLCĂNEȘTI
acasă.
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000;
Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
1136
Editura Esențial Media
Esenţial În Educaţie
 Prof.Înv.Preşc. Niţă Frusina Dănuţa

 Grădinița P.P. nr.42, Constanța
„Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” Valeria Mahok
Celebra metaforă prin care caracterizăm o persoană este tradiționalul „cei 7 ani de acasă”. Așa cum
se și specifică în zicala noastră, este vorba de cei 7 ani petrecuți în sânul familiei de un copil, ani care își
pun amprenta în formarea personalității lui ca om în societate. Acest fragment din existența oricărui copil,
din strămoși era parcurs acasă, deci responsabilitatea în totalitate, pentru instruirea și educarea lui,
aparținea părinților. În zilele noastre copilul nu-și mai petrece această perioadă din viață, numai acasă cu
familia, ci, în mare parte la grădiniță. Acestă „mare parte” cum am numit-o poate deveni foarte mare parte
în cazul în care copilul frecventează grădiniță cu orar prelungit, iar dacă este preșcolarul unei grădinițe cu
orar normal, un timp mai redus. Această reorganizare contemporană și modernă a vieții sociale, prin
oportunitatea de a beneficia de instrucție și educație specializată pentru copiii din cea mai fragedă vârstă,
încă de la un an, prin folosirea de către părinți a creșelor, schimbă puțin înțelegerea semnificației
metaforei din titlul nostru. Adică, mulți dintre cei de acasă, implicați în formarea copilului, tind să
transfere această sarcină de educație a individului, instituțiilor de învățământ. Acest fenomen se
perpetuează chiar și după vârsta de 7 ani a copilului. În acest referat voi aborda câteva reguli esențiale în
creșterea și educația copilului, făcând o paralelă între atribuțiile familiei și ale instituției de învățământ, nu
ca o comparație ci ca o modalitate colaborativă care să se completeze una pe cealaltă, în folosul copilului.
10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
treptat, lasă-l pe el sa le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l sa se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoțional, verbal, etc.; evită educația cu "palma la fund"
și concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
9. Petrece cat mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de
zilnic ca îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, îmbrățișări,
etc.
„Copiii sunt bucuriile părinților, când aceștia nu le moștenesc viciile.” Valeria Mahok
Bibliografie:
1. Breban, S., Gongea, E., Ruiu, Ge., Fulga, M., (2002), Metode interactive de grup, Editura
ARVES, Craiova
2. Claparède, É., (1975). Psihologia copilului şi psihopedagogia experimentală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
1137
Prof. Niţă Marinela Valerica

Grădiniţa cu PP Inocenţa-Găeşti
moş Ene.
şcolii.
1138
Cei 7 ani de acasă
Prof. Nițu Andreea

Grădinița cu p.p.nr.13, Focșani
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul
îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor
de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu
este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie
că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3
ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De
la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este
conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului
său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia
pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
1139
În concluzie, pentru a nu fi puși în situații delicate, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are
voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă
nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama
îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
1140
Responsabilitatea celor 7 ani de acasă
Prof. înv. primar NOROCEA CAMELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GH. DIBOȘ”, COMUNA MĂNEȘTI
acasă.
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod
poate înţelege că mama a avut o zi grea, el ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
cuvine şi ce nu, la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent.. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul
să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt
modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri
între părinţi sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu
aude niciodată acest cuvânt.
Astfel, responsabilitatea celor 7 ani de acasă cade, în mare măsură, pe umerii părinților, pe răbdarea
cu care aceștia își modelează copiii, pe grija și atenția cu care îi înconjoară și îi educă pentru viitor.
1141
Cei șapte ani de-acasă
Prof. Norocel Marcela

Școala Gimnazială ,,George Voevidca”, Câmpulung Moldovenesc
Când rostim cuvântul ,,acasă” ne gândim, de obicei la familia noastră, la câminul nostru, la locul
cel mai apropiat unde omul întotdeauna se întoarce; este locul în care omul primește prima educație, în
care doarme, mănâncă, bea, în care se simte în siguranță; este locul în care copilul se formează ca om
având o familie. Familia este celula vieții pe pământ, fiind întemeiată de Dumnezeu în Rai, când a zis:
,,Nu este bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18).
Din punct de vedere creștin, familia este o comunitate de viață și iubire; ea este o ,,mică biserică”
sau ,,biserica de acasă” în măsura în care părinții își cresc așa cum trebuie copiii, cu atenție și
responsabilitate. Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței
personale, se dezvoltă și se formează pentru viață. Orice părinte își dorește să aibă copii frumoși, sănătoși,
bine educați. Dacă frumusețea și sănătatea sunt daruri oferite de Dumnezeu, de educația copiilor, de
modelarea lor, de trebuințele lor elementare, răspunde familia, răspund părinții.
Dostoievski spunea: ,,Suprema pedagogie este casa părintească”.
De aceea, ,,cei șapte ani de acasă” reprezintă anii cei mai importanți din viață în care ne creem un
caracter și un comportament și suntem cu toții ,,modelați” de către părinți pentru a ajunge la un ideal,
precum olarul se îngrijește și modelează cu atenție și migală lutul, spre a obține ,,opera” perfectă. Primii
ani sunt ,,temelia” noastră și, cu cât această temelie este mai solidă, cu atât ea este și mai rezistentă.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își
petrec timpul, din ce în ce mai puțin alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problemele de la
serviciu și, din dorința de a le oferi cât mai mult copiilor, ca să nu ducă lipsă de nimic material neglijează,
de cele mai multe ori, ceea ce este mai important, comunicarea cu ei. Se bucură când stau cuminți în fața
calculatorului sau televizorului și își pot face treburile, de multe ori uitând să-i mai verifice ce urmăresc
sau ce fel de jocuri practică și cumpărându-le ce doresc, numai să nu-i deranjeze. Însă, degeaba le
cumpără toate bunătățile, toate jucăriile, copiii au nevoie de părinți care să-i iubească, să-i înțeleagă și cu
care să comunice, să fie prieteni.
,,Copilul nu este o jucărie, el este crucea care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, și de felul
în care părinții duc această cruce, depinde calitatea de creștin adevărat a viitorului adult!” 1
De aceea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, deoarece caracterul fiecărui om se
conturează și se formează în această perioadă, iar educația nu înseamnă doar a-l învăța să vorbească, să
mănânce, să scrie, să citească sau să socotească, ci să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Educația,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Nu e ușor să oferi educație unui copil, dar e obligatoriu. Amprenta acesteia se va vedea ulterior în
evoluția și personalitatea copilului. Educația copiilor constituie ,,cea mai mare artă, pentru că, în timp ce
toate celelalte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educația creștină a copiilor are ca scop dobândirea
bunurilor viitoare și veșnice.” 2
Părinții sunt modele pentru copil. Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul
va reacționa așa cu a văzut la mama sau tatăl său în cuvinte, gesturi, expresii și comportamente. Degeaba
îi spunem celui mic să nu țipe, dacă părinții se ceartă de față cu el; degeaba îl certăm când vorbește urât,
dacă părinții folosesc cuvinte urâte și înjurături. Bunele maniere se predau prin puterea exemplului. De
aceea, este foarte important ca aceștia să fie crescuți într-un mediu de credință, în care să domnească
iubirea și pacea, unde să simtă cât de importantă este pentru părinții lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi
vor vedea rugându-se, vor spune și ei rugăciuni; dacă părinții îi vor duce de mici la Biserică, vor iubi casa
lui Dumnezeu, se vor uni cu Hristos, vor cunoaște viețile sfinților și bucuriile spirituale, care au un rol
important în formarea personalității lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur are ca model de educație următoarele deprinderi: ,,Pune deci numaidecât
copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se
bată. Când îl vezi că-ți calcă legea, pedepsește-l, uneori printr-o căutătură aspră și severă, alteori prin
1
Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii. Canon de rugăciune pentru copilul bolnav, Editura Sofia, București, 2002, p. 33.
2
Pr. Prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia creștină - școală a iubirii și desăvârșirii, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 146.
1142
cuvinte usturătoare, iar alteori, prin cuvinte de mustrare; deșteaptă-i uneori ambiția prin cuvinte
măgulitoare de a fi mai bun decât alții, alteori făgăduiește-i răsplată pentru o purtare bună. Nu-l bate
mereu și fără socoteală, ca să nu-l obișnuieștisă fie crescut prin bătaie. Dacă se va obișnui să fie educat
numai prin bătaie, va învăța să disprețuiască bătaia.” 3
În cadrul familial se cultivă și sentimentul dreptății, al demnității, al iubirii și respectului,
sentimentul sacrificiului, al dragostei de neam și țară, care sunt esențiale în viața socială. Un copil care nu
a primit o educație corectă din toate punctele de vedere, va avea de suferit la maturitate sau, poate chiar
toată viața, dacă nu are un caracter puternic și nu poate să se autoeduce.
După ce ajunge la vârsta preșcolară educația copilului se împarte între părinți și dascălii din
școală, care trebuie să șlefuiască ceea ce au început cei din familie și să completeze golurile existente,
ajutându-l pe copil să înțeleagă și să lămurească problemele. Numai cu multă stăruință și cu ajutorul lui
Dumnezeu putem fi cu toții, dascăli și părinți, modele de urmat și să cunoaștem bucuria mărturisită de
prorocul Isaia: ,,Iată, eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Isaia 8, 18).
Bibliografie:
• Cucoș, Constantin, Teoria și metodologia evaluării, Editura polirom, Iași, 2008.
• Danion, Vasile, Cum să ne creștem copiii. Canon de rugăciune pentru copilul bolnav, Editura
Sofia, București, 2002.
• Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.
• Teșu, Pr. Prof. dr. Ioan C., Familia creștină - școală a iubirii și desăvârșirii, Editura Doxologia,
Iași, 2011.
3
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, în volumul Despre feciorie. Apologia vieții
monahale, traducere din limba greacă și note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, p. 404.
1143
CEI ȘAPTE ANI DE ACASA
Nume și prenume: Nurali Emel

Unitatea de învățământ: Școala gimnazială Nr.1 Mangalia
Disciplina: Biologie
Nivel de învățământ: Gimnazial
Perioada copilăriei este una fascinantă, marcantă,
educativă, plină de experiențe si descoperiri pentru
majoritatea copiilor. Curiozitatea este sentimentul ce
primează în acestă perioadă, iar copii absorb conștient dar
mai ales inconștient informații de la părinți, persoanele din
jurul lor si practic imită comportamentul acestora. Având în
vedere aceste lucruri putem spune că „cei șapte ani de acasă”
reprezintă imaginea în oglindă a persoanelor din jurul
copilului. Alături de adulți si în special alături de părinții lor,
copii descoperă lumea înconjurătoare, sentimentele, regulile nescrise ale societății și își formează
atitudinile de bază care ulterior vor defini comportamentul lor.
Consider că în zilele noastre expresia „Cei șapte ani de acasă” deși este utilizată destul de des, nu
mai corespunde cu realitatea prezentului. Societatea actuală încurajează relația dintre mamă și copil dar
pentru o perioadă scurtă de timp, pe parcursul primilor doi ani de viață. Ceea ce nu se conștientizează este
faptul că perioada copilăriei cuprinsă între doi si șapte ani este la fel de importantă și definitorie pentru
educația copilului.
Societatea actuală sprijină mamele și educația copilului prin grăbirea procesului de școlarizare,
astfel că putem întâlni în cadrul grădinițelor copii de 3 ani sau în cadrul școlilor copii ce au doar 5 ani.
Deși acest lucru pare favorabil pentru educația copiilor, are și dezavantaje legate de faptul că acești copii
nu mai petrec suficient timp alături de părinții lor și în acest fel expresia „cei șapte ani de acasă” își pierde
semnificația. Educarea copiilor revenind exclusiv instituțiilor școlare iar părinții asigură resursele
materiale, punând mai puțin accent pe educație.
1144
STUDIU DE SPECIALITATE-CODUL BUNELOR MANIERE LA COPII
Prof.înv.primar Nuțaș Bianca Ioana

Școala Gimnazială Nr.1 Abram
copilul s-a născut și în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
Însă, realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii
îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.
Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate
de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe
Politețea este „ceva” care se învață, și se învață ușor. Primele reguli de politețe le învățăm de la
părinți și bunici, apoi învățăm de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare și apoi de la toți
profesorii noștri. Toți acești oameni din jurul nostru ne dau zilnic sfaturi referitoare la modul cum trebuie
să ne comportăm în societate, referitoare la codul bunelor maniere.
SCOPUL ȘI OBIECTIVELE STUDIULUI DE SPECIALITATE
Pornind de la aceste considerente am realizat un studiu de specialitate având ca scop: Verificarea și
îmbogățirea nivelul de cunoștințe al elevilor referitor la cei „șapte ani de acasă” prin studierea codul
bunele maniere.
În cadrul acestui studiu de specialitate au fost urmărite următoarele obiective:
O1: Identificarea nivelului de cunoştinţe al elevilor privind codul bunelor maniere;
O2: Planificarea şi promovarea unor modalități de îmbogățire și îmbunățățire a bunelor maniere a
elevilor în societate.
Pentru colectarea datelor am aplicat un chestionar unui număr de 13 de elevi din clasele CP-I-II.
PRELUCRAREA, ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR STUDIULUI
În urma prelucrării, analizei și interpretării datelor obținute prin chestionarul aplicat s-a evidențiat
nivelul de cunoştinţe al elevilor referitor la bunele maniere, precum și lacunele existente la unii elevi.
S-a constatat că elevii din clasele simultane CP-I-II cărora li s-a aplicat chestionarul au dat
răspunsuri corecte în procent de 77%, ei vor spune cuvintele magice „te rog” și „mulțumesc” atât
membrilor din familie dar și prietenilor lor, însă 23% nu conștientizeză importanța acestor cuvinte.
Elevii în procent de 69% știu că este politicos să saluți persoanele cunoscute pe care le întâlnești pe
stradă chiar dacă au impresia că nu îi vede, știu de asemenea, în procent de 79%, că atunci când intră în
sala de clasă trebuie să-și salute toți colegii din clasă, în timp ce 21% din acești elevi îi salută doar pe
colegii lângă care stau.
Un procent de 77% din elevii chestionați cunosc bunele maniere care impun că, atunci când
vorbește cineva, în acest caz profesorul, ei nu vor vorbi cu colegii lor, și vor cere să tacă celor care
vorbesc.
Referitor la bunele maniere la masă, atât în familie cât și atunci când sunt în vizită, un procent de
54% din elevi știu că nu au voie să-și sprijine coatele pe masă când mănâncă, 38% cred că sprijinirea
coatelor nu este o problemă, iar 8% nu cunosc răspunsul. De asemenea, în procent de 85% elevii știu că
nu se vorbește atunci când se mănâncă, nu se bea apă cu gura plină și totodată nu se sorbește când se
mănâncă supa. Există însă și un procent de 15% din elevi care nu și-au însușit aceste bune maniere și ca
urmare este necesar stabilirea unor măsuri de remediere a acestor lacune.
1145
Politețea nu trebuie uitată, însă nici pe stradă și nici în mijloacele de transport în comun, elevii în
procent de 92% știu că atunci când văd un loc liber nu se vor repezi să ocupe acel loc, bunele maniere ne
obligă să cedăm locul persoanelor mai în vârstă, să păstrăm curățenia și nu aruncăm nimic pe jos, iar dacă
am lovit accidental o persoană pe stradă sau din cauza unei frâni bruște ne-am dezechilibrat și am lovit-o
este important să ne cerem scuze de la persoana respectivă.
CONCLUZII
În urma analizei și interpretării răspunsurilor date de elevi, corecte, greșite sau la care au răspuns cu
„nu știu”, s-a constatat că în procent de 73 % elevii au cei „șapte ani de acasă”, însă există și elevi la care
lipsesc acești importanți ani, părinții lor nu au fost preocupați să le insufle aceste reguli de politețe, astfel
că noi dascălii avem datoria de ai ajuta să cunoască aceste bune maniere, trebuie să îi învățăm să fie
politicoși.
Răspunsuri elevi
Nu știu
Greșite 13%
24%
Corecte
73%
Prin urmare, în orele de dezvoltare personală, voi planifica anumite activități de îmbogățire a
cunoștințelor cu privire la codul bunelor maniere, atât pentru elevii care au lacune în cunoștințe cât și
pentru ceilalți. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectos și cu bună-cuviință tot
timpul, în orice situație și cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu prietenii, cu vecinii etc.
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată „culmea
achiziţiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
BIBLIOGRAFIE:
1. Poenaru Michiela, (2012), Cei șapte ani de acasă-codul bunelor maniere pentru copii,
Editura Coresi, București.
2. Munteanu Delia, (1992), Politețe și bună cuviință, Editura Ramida, București.
1146
Prof. NUȚAȘ CRISTINA , ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 ABRAM

persoane, ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, ,,Nu are cei şapte ani de
ori norme de politeţe.
Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
1147
,,culmea achiziţilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare , de informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj.
Mai putem spune ca educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Părinţii au o
foarte mare influienţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile
valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îsi vor asuma alte
obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi
necesare şi care îi vor ajuta, sa devină un oameni respectoşi şi demni de respect la rândul lor.
Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne imaginăm un copil bine crescut care ştie să
salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Mai
putem adăuga că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt ceia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca în relaţiile cu cei din jur, de cât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă. Dar educaţia primită în ceo şapte ani de viaţă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinte, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Cei şapte ani de acasă cuprind şi o anumită învăţătură pentru viaţă. Pentru mulţi, cultura înseamnă
acumularea unui bagaj de cunoştinţe teoretice în diferite domenii în care pot prinde un post de răspundere
în cadrul societăţii. Am întâlnit persoane renumite prin cultura lor şi care m-au dezamăgit datorită viciilor
pe care le afişau în public sub pretextul că lor le este permis orice. Când cultura nu te ajută să pui frâu
viciilor, să-ţi pui ordine în viaţă, să respecţi pe aproapele tău indiferent de poziţia socială sau culturală,
într-un cuvânt să fii om, la ce-ţi folosesc cunoştinţele? Cultură fără morală? Cultura, în întregul ei
înseamnă acumularea unor cunoştinţe prin care îţi întăreşti puterile fizice şi psihice spre a stăpâni fiinţa
umană, în totalitatea ei şi a încerca să o dirijezi spre a atinge cotele cele mai înalte ale desăvârşirii, ale
sfinţeniei.
1148
Cei șapte ani de-acasă – între familie și școală
Prof. Elena-Mirela Nuțu

Colegiul Național ,,Ștefan cel Mare” Tg. Neamț
Probabil că toată lumea are impresia că știe sensul expresiei ,,cei șapte ani de-acasă” pe care o
auzim în diverse împrejurări, astfel încât a scrie despre ea poate părea redundant; despre cei șapte ani de
acasă, înțeleși drept perioada educației minimale, se vorbește mai ales în învățământul preșcolar și în cel
primar.
Ținând cont de situația actuală, în care comportamentul multor liceeni lasă de dorit, revenirea la
expresia „cei șapte ani de-acasă” este justificată. În general, când observă un comportament inadecvat (cu
limbaj vulgar, gesturi indecente sau agresivitate) la un tânăr sau un grup de tineri, un adult tinde să-l
justifice prin lipsa celor șapte ani de acasă. Ceea ce mi se pare interesant, din perspectiva profesiei, este
faptul că, deși acuză absența celor șapte ani de-acasă, din ce în ce mai multe persoane aruncă vina asupra
cadrelor didactice și nu asupra părinților. Ca profesor, am observat că aproape de fiecare dată când un
adolescent se comportă nepotrivit toată lumea are tendința de a da vina pe școală; putem remarca apariția
altor expresii care au intrat sau vor intra în limbajul curent, de tipul: „Așa vă învață la școală?!” sau
„Școala nu mai este ce era!”, iar lista rămâne deschisă. Părinții înșiși, responsabili de „cei șapte ani de-
acasă” ai unui copil, nu-și asumă vina absenței acestora; dimpotrivă, dacă li se comunică abaterile de la
bunul simț, de la normele de comportare civilizată ale propriului copil, din ce în ce mai mulți susțin că
sub nicio formă copilul lor nu ar putea face așa ceva (indiferent care ar fi greșeala sau greșelile copilului).
În cazul în care sunt puși în fața evidenței, unii părinți se apără, arătând că ei nu l-au învățat așa ceva, iar
alții se declară neputincioși, depășiți de situație, eventual dând vina pe vârstă, anturaj, televizor și,
inevitabil, pe școală. Am întâlnit puțini părinți care să-și asume vreo vină legată de felul în care se
comportă copilul lor, în ciuda faptului că recunoașterea propriilor greșeli ar putea reprezenta un prim pas
în rezolvarea problemelor copilului; am întâlnit puțini părinți care să nu găsească justificări și scuze
pentru greșelile copilului lor (care nu sunt niciodată la fel de grave ca ale altora); am întâlnit puțini părinți
care să se intereseze în legătură cu situația școlară a copilului lor din proprie inițiativă, în afara clasicelor
ședințe cu părinții, fără să fie chemați la școală. Aș putea numi părinții care s-au interesat și de alte
aspecte legate de copilul lor, în afară de note, absențe sau relația cu profesorii; prin „alte aspecte” mă
refer la comportamentul copilului în afara orelor, atitudinea lui în anumite situații, felul în care
relaționează cu colegii, disponibilitatea de a comunica, interesul arătat față de anumite domenii,
eventualele pasiuni ale copilului, eventualele „pozne” ale copilului. Părinții care au depășit zona notelor și
absențelor mi-au cerut părerea despre copilul lor tocmai pentru nu se cred atotștiutori în ceea ce-l privește,
pentru că-și acceptă eventualele scăpări sau greșeli. Departe de mine gândul de a-i judeca pe părinți, nu-
mi permit să judec pe nimeni și îmi place să cred că cei mai mulți sunt bine intenționați, indiferent cum
procedează. Am considerat însă că este necesar să semnalez o problemă pe care am observat-o. În loc de
încheiere, îmi amintesc replica unei mame de la finalul unei ședințe: „Doamna, dirigintă, ar trebui să
faceți și cu noi niște ore de dirigenție!”
1149
Autor: Oana Ifrim

Profesor limba engleza, Sc. Gimn. “Ion Rotaru”
Valea lui Ion
Cei sapte ani de acasa reprezinta o baza a educatiei.
Pentru a fi cat mai bun pentru sine si pentru ceilalti, copilul trebuie invatat si educat inca de mic.
Educatia copilului porneste de la mediul familial, adica este aceea pe care o primeste de la parinti.
El isi insuseste comportamentele si valorile insuflate de cei apropiati lui, lucruri ce vor sta la baza pornirii
sale pe calea educatiei si a intrarii sale in contact cu societatea. Nu stim ce vom fi, cum vom fi sau cum
vom reactiona in proxime situatii, insa un lucru este cert: totul se construieste pornind de la baza. Cei
apropiati copilului – parintii, fratii, bunicii etc. – contribuie la formarea acestuia in primii ani de viata,
acestora urmand a li se alatura scoala, profesorii, colegii, prietenii si toate persoanele cu care copilul se va
intersecta pe parcursul vietii.
Nu trebuie sa uitam faptul ca, pentru cei mici foarte importanta este puterea exemplului. La inceput
copilul doar vede si imita, fara a fi in stare sa analizeze si sa discearna intre bine si rau. El imita
comportamentele vazute la membrii familiei, adopta de la acestia gesturile, conceptiile, felul de a fi,
imprumuta involuntar limbajul folosit de cei din jurul lui. Acest lucru ar trebui luat in considerare de
adulti si ar trebui sa constituie un motiv in plus de a-i oferi celui mic posibilitatea de achizitionare a tot
ceea ce este mai de pret, pentru a porni la drum cu un bagaj factual, emotional si comporatmental cat mai
bun.
Caracterul omului incepe sa prinda contur in perioada celor sapte ani petrecuti acasa. Se poate
observa insa ca educatia pe care o primesc copiii in perioada ante-prescolara este una care incepe sa
paleasca din ce in ce mai mult ( asa cum am remarcat in experienta mea de cadru didactic la o scoala de la
tara ). Parintii muncesc din greu, unii sunt plecati in strainatate, pentru a incerca sa asigure familiei un trai
cat mai decent, altii sunt afundati si coplesiti de grijile cotidiene; dar intotdeauna cei care sufera de pe
urma acestor situatii sunt copiii. Multi dintre acestia nu stiu ce inseamna sa ai un parinte care sa iti fie
alaturi, sa te indrume, sa iti ofere dragoste si sprijin sau sa iti indeplineasca visuri. Din aceasta cauza unii
copii se izbesc de un zid al ignorantei si au uitat sa mai zambeasca, altii devin rebeli la o varsta mult prea
frageda, deoarece nu sunt ascultati si intelesi de cei care ar trebui sa le fie aproape. Treptat, acesti copii se
pierd, ajung sa nu mai frecventeze scoala, intra in anturaje total nepotrivite pentru ei, fapt ce va conduce
la un esec in atingerea unui viitor luminos si cu finalitati pozitive pentru ei.
Este important ca de mici copiii sa invete ca trebuie sa fie respectuosi atat cu cei in varsta cat si cu
cei de o seama cu ei, sa stie ca, incet-incet, in viata lor trebuie sa isi faca loc si un set de reguli si de
indatoriri, pe care sa incerce sa le respecte. Pe viitor acestea au scopul de a conduce la responsabilizarea
copilului si la formarea lui ulterioara ca elev, adolescent si apoi ca adult.
Abia la maturitate realizam ca toate experientele si situatiile de viata pe care le-am trait in copilaria
de odinioara s-au sedimentat, caramida cu caramida, si-au adus aportul la conturarea educatiei celor sapte
ani de acasa si au contribuit la intregirea personalitatii noastre.
1150
CEI 7 ANI DE ACASĂ ?!
prof. înv. primar: OANA OANA-REBECA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13 BRAȘOV
Moto:„Fiecare posedă un potenţial ascuns: trebuie doar să-l dezvoltăm”! Rene de Lassus
Când auzim expresia „Cei 7 ani de acasă” bineînțeles ne gândim că normele de conduită trebuie să
fie învățate în familie. Școala și alte medii educaționale nu ar trebui ulterior decât să confirme și să
Însă să nu uităm că, cei mici sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede. Așa că noi, cadrele didactice, devenim astfel parte din familia lor. Noi educăm elevi pentru o
societate în continuă schimbare. Suntem conștienți de influența și responsabilitatea noastră în viața
acestora. Consider că expresia „Cei 7 ani de acasă” nu mai este actuală. Noi, profesorii trebuie să
dezvoltăm în primul rând inteligența emoțională a elevilor dacă dorim să avem tineri plini de succes.
În viaţa de zi cu zi, se întâmplă ca oameni cu un coeficient de inteligență ridicat să nu facă faţă
greutăţilor în timp ce alţii cu un coeficient de inteligență modest să se descurce surprinzător de bine.
Unul dintre factorii care face diferenţa dintre ei poate fi inteligenţa emoţională, care include
autocontrolul, zelul, perseverenţa şi capacitatea de automotivare. Toate aceste abilități pot fi insuflate
copiilor (deci pot fi învaţate), fapt care dă o şansă mai mare de reuşită în viaţa individului, sporind
potențialul intelectual primit pe linie genetică.
Dinamica socială impusă de societatea contemporană formulează cerințe noi față de
comportamentul omului, cerințe care să răspundă printr-o inserție pozitivă și o adaptare activă la ritmul
rapid al transformărilor sociale. Din această perspectivă, noile tendințe în formarea atitudinilor prosociale
se orientează spre instrumentarea individului cu abilități de analiză și spre dezvoltarea creativității sociale
în sensul progresului social.
Promovând gândirea creativă, folosirea diverselor modalităţi de comunicare în situaţii reale, ajutăm
şcolarul mic să îşi formeze o cultură comunicaţională care să îl ajute să înţeleagă lumea, să comunice şi să
interacţioneze cu semenii, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, formându-şi şi
consolidându-şi o scară justă de valori.
În acest scop, consider că introducerea în şcoala primară a unui opțional care își propune să schițeze
primele direcții în atitudinile sociale ale copiilor este o soluție în formarea conștiinței sociale de
apartenență la un sistem axiologic și social promovate, ca primă treaptă în integrarea activă a individului
în mediul social.
Mi-am propus modalităţi de exersare a controlului emoţiilor pentru a-i învăţa pe cei mici să se
exprime, să-şi gestioneze trăirile emoţionale, să devină, să devină personalităţi echilibrate, armonioase.
Nu trebuie să lasăm aceste mari resposabilități doar pe seama părinților!
În paralel cu acest opțional este foarte important să demarăm cursuri cu părinții elevilor implicați în
opțional. Numai prin colaborare cu părinții putem obține ceea ce ne dorim!!!
Inteligenţa emoţională împreună cu asertivitatea joacă un rol foarte important în viaţa noastră.
Aceste abilităţi permit accesul la resursele interne de care avem nevoie pentru a atinge succesul şi pentru
a ne crea viaţa pe care o dorim. Acestea ne permit să preluăm controlul asupra vieţii noastre personale şi
profesionale, să gestionăm schimbarea şi să facem faţă eficient mediului înconjurător şi oamenilor din jur.
În linii mari acestea sunt abilităţile de care cu toții avem nevoie pentru a putea fi fericiţi, sănătoşi şi
plini de succes.
1151
IMPORTANŢA FAMILIEI ÎN EDUCAŢIE
prof. înv. primar MIHAELA OARCEA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” ARAD
Familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. Acesata exercită o influenţă
deosebit de adâncă asupra copiilor.
O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de
comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. (utilizarea în limbajul comun a expresiei:
„A avea cei şapte ani de acasă”).
Ca prima verigă a sistemului educativ familia are responsabilităţi clare şi diverse.
1. Fizic
fereste de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
2. Intelectual
În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea
exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie. Ca prim factor de educaţie,
oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor.
Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor
fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
3. Moral
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu
pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportament. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
4. Estetic
Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul
florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc.).
Părinţii trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului, cât şi
emisiunile pe care le urmăreşte. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipseşte cu
desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini şi nici plăcere pentru
diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinţii trebuie să respecte opţiunea copilului.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu
toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent responsabilităţile educative faţă de copii,
acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ.
Părinţii trebuie să-şi fundamenteze relaţiile pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinţa
lor ca aceştia să aibă performanţe şi succes în viaţă. Aceasta nu se poate realiza dacă părinţii nu cunosc
personalitatea propriului copil. Educaţia copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui.
În activitatea de educaţie în familie un rol important îl are ,,climatul” care este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi caracterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”
(favorabil) sau ,,climatul negativ” (nefavorabil) educaţiei, adică formarea copilului ca cetăţean, ca om.
În concluzie, putem admite că familia are un rol important în conturarea personalităţii, având în
vedere faptul că educaţia oferită de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului.
1152
PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ-FAMILIE,
BAZA UNEI LEGĂTURI CONSTRUCTIVE ȘI DE DURATĂ ÎNTRE COPIL-
PROFESOR-PĂRINTE
Prof. Obreja Doruța Mihaela

Grădinița cu Program Prelungit „1-2-3” Suceava
Motto:„Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal
ARGUMENT
Marea provocare pentru educatorul de azi o reprezintă propunerea şi derularea unor activităţi în
parteneriat, care necesită creativitate şi imaginaţie în iniţiere, dinamism în organizare şi desfăşurare,
toleranţă şi flexibilitate în luarea deciziilor şi responsabilitate în evaluare.
Pentru a desfăşura un proiect de succes în parteneriat cu actorii comunitari (familie / comunitate),
trebuie să cunoaştem arta de a şti să răspundem, în egală măsură, nevoilor comunităţii.
În realizarea acestor tipuri de activităţi sunt antrenaţi cei mai importanţi factori în actul educaţional:
copiii, familia, grădiniţa şi comunitatea locală, iar prezenţa sistematică a părinţilor şi a comunităţii în
„viaţa grădiniţei“ sporesc interesul pentru educarea integrală a copiilor.
În toate tipurile de activităţi în parteneriat, un factor important, îl constituie climatul vieţii de grup
şi al relaţiei grădiniţă–familie–comunitate. Este absolut necesar un climat stimulativ pentru fiecare, de
încredere şi prietenie, care să facă posibilă comunicarea liberă.
Unele activităţi au efecte imediate, pe plan cognitiv, emoţional, relaţional, dar trebuie subliniat
faptul că influenţa acestor activităţi nu se exprimă în activităţi singulare, ci prin sisteme de activităţi de
diferite tipuri, într-o succesiune gradată. Această influenţă sistematică, de durată, îşi poate găsi expresia în
planurile de activităţi educative în parteneriat ale grădiniţei urmărind dezvoltarea armonioasă a copiilor,
vizând toate dimensiunile personalităţii acestora.
Se poate pune problema: „De ce unele grădiniţe au succes în activităţile cu diferiţi parteneri, iar
altele nu?“ Un argument important este cel al modului în care grădiniţa înţelege să comunice cu partenerii
educaţionali. Eficienţa tuturor formelor de comunicare depinde de folosirea adecvată şi inventivă a
canalelor existente de comunicare. O bună parte a teoriilor despre comunicare utilizate în relaţiile publice
se sprijină pe ideea lui Carl Hovland că, pentru a schimba atitudinile, trebuie mai întâi să schimbăm
opiniile, iar încercarea de a face acest lucru se bazează pe comunicare. Pentru a obţine eficienţă în
comunicare, obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenţie comunicării, să o înţeleagă, să o
accepte şi să şi-o amintească.
Astfel, împreună cu părinţii, am elaborat o planificare orientativă în care am trecut toate problemele
pentru care ei, părinţii, solicitau soluţii. Acest gen de activitate se bucură şi acum de succes deplin,
mizând, împreună cu părinţii copiilor, pe necesitatea cunoaşterii şi educării copiilor prin influenţa pozitivă
a celor doi factori educaţionali: grădiniţa şi familia.
Beneficiile parteneriatului familie-grădiniță:
I. Dialogul şi conlucrarea facilitează schimbul de idei între părţi!
II. Parteneriatul anticipează şi previne unele probleme!
III. Parteneriatul oferă o alternativă la anumite acţiuni pe care trebuie să le realizeze instituţiile
specializate.
IV. Parteneriatul încurajează inovaţia!
V. Parteneriatul stimulează participarea activă şi responsabilă a tuturor în viaţa comunităţii!
SCOP: Eficientizarea relaţiei grădiniţă - familie , printr-o colaborare coresponsabilă între aceste
două părţi, în vederea implicării, cât mai active, a familiei în procesul de formare a
personalităţii preşcolarului.
OBIECTIVE
• Cunoaşterea individuală a copiilor, urmărind manifestarea lor în familie şi grădiniţă;
• Folosirea unor metode eficiente pentru dezvoltarea psiho-afectivă;
1153
• Iniţierea unor acţiuni comune, prin contactul direct al grupului de părinţi cu persoane abilitate
să desfăşoare un proces educaţional;
• Găsirea unor soluţii comune în educaţie;
• Studierea unor cărţi, documente, reviste de specialitate în vederea realizării unor dezbateri
pe teme date;
• Valorificarea unor experienţe personale;
• Exprimarea opiniei participanţilor cu privire la acţiunile întreprinse în cadrul acestui
parteneriat
• Încurajarea părinţilor în a face propuneri menite să aducă înbunătăţiri actului educaţional din
grădiniţă/familie.
PĂRŢI IMPLICATE: părinţi, bunici, copii, educatoare, consilier educaţional, anturajul social al
copilului.
ÎNDATORIRILE PĂRŢILOR
 Educatoare şi profesor consilier:
- să participe la fiecare întâlnire pentru a direcţiona dezbaterile şi a stimula prezenţa părinţilor;
- să consilieze problemele care se ivesc în educarea copiilor, studiind cărţi şi alte materiale de
specialitate de ultimă oră;
- să îndemne la lectură/studiu, familiile copiilor, recomandându-le cele mai accesibile materiale de
specialitate.
 Familia
- participă benevol, dar are obligaţia de a contribui la asigurarea bunului mers al parteneriatului şi al
materialului utilizat;
- părinţii sunt invitaţi să împrumute sau să cumpere cărţi de specialitate;
ÎNDATORIRI COMUNE
- pregătirea şi asigurarea materialului de lucru (fişe, chestionare, cărţi etc.);
- implicarea directă în cadrul activităţilor desfăşurate şi găsirea unor soluţii în scopul rezolvării
situaţiilor de natură educaţională.
DURATA: un an şcolar
GRUP ŢINTĂ: familiile copiilor
LOCUL DE DESFĂŞURARE: Grădiniţa cu Program Prelungit
RESURSE
 UMANE:
- Coordonatori : prof. Obreja Doruța Mihaela ; prof. Mironesei Anymaria
- familiie copiilor.
 MATERIALE: cărţi, reviste, pliante, calculator, CD-uri, cameră video, ecusoane, aparat
foto, creioane colorate, carioci, creioane cerate, foi albe ;i colorate, carton colorat, costume ;
 FINANCIARE: bugetul minim alocat derulării parteneriatului, care provine din
sponsorizările realizate de părinţii copiilor.
MODALITĂŢI DE REALIZARE
 Şedințe cu părinţii;
 Lectorate pe diverse teme;
 Activităţi, la grupă, desfăşurate împreună cu părinţii;
 Vernisaje cu lucrări ale copiilor;
 Expoziţii cu vânzare, având drept exponate lucrări realizate de către copii, împreună cu
părinţii lor, în cadrul unor activităţi organizate la grădiniţă;
 Sărbătorirea zilei de naştere a copiilor/onomasticii acestora;
 Vizite, excursii, drumeţii;
 Serbări tematice.
IMPLEMENTAREA PROIECTULUI:
Cu ocazia desfăşurării şedinţei cu părinţii, am pregătit un material vizând câteva particularităţi de
vârstă ale copilului preșcolar. Părinţii au ascultat cu interes expunerile şi şi-au exprimat dorinţa de a
organiza întâlniri pe teme similare. În acest sens am realizat o planificare orientativă a temelor desfăşurate
pe parcursul parteneriatului, mizând pe cunoaşterea şi educarea copiilor prin influenţa pozitivă a celor doi
1154
factori educaţionali: grădiniţa şi familia. Am distribuit invitaţii pentru fiecare părinte, precizând data şi
locaţia desfăşurării primei întâlniri.
MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA PROIECTULUI
Întâlnirile cu părinţii se desfăşoară lunar, cu o durată de aproximativ două ore, timp în care se
transmit informaţii cu specific educaţional, se dau exemple de bune practici, se împărtăşesc experienţe
proprii. La finele fiecărei întâlniri prezint tema viitoare pentru a oferi părinţilor posibilitatea de a medita
şi de a aduna informaţii din sfera cotidiană , din experienţele personale, de a-şi aşterne pe hârtie
nelămuririle şi „de ce-urile” şi a încerca să facem lumină, împreună, în această zonă atât de neclară pentru
unele familii.
Activităţile cu părinţii îmbracă, de fiecare dată, o haină interactivă. În afară de discuţiile libere, pe
tema propusă de ei, aceştia primesc, spre rezolvare, chestionare, anumite fişe de evaluare pentru copii,
precum şi fişe de autoevaluare pentru părinţi. De asemenea, „Biblioteca pentru copii şi părinţi (cumulând
Biblioteca Educatoarelor și Biblioteca Copiilor)” stă, permanent, la dispoziţia copiilor şi a familiilor
acestora. Această bibliotecă, aşa cum reiese şi din denumirea pe care i-am dat-o, cuprinde
cărţi/documente de specialitate de ultimă oră, pe care, le aducem spre dezbatere împreună cu părinţii
interesaţi. Părinţii copiilor împrumută materiale din această bibliotecă şi, dacă este cazul, solicită sprijin
în înţelegerea anumitor lucruri.
De fiecare dată, întâlnirile cu familiile copiilor, în cadrul acesta organizat al parteneriatului se
încheie cu evaluări specifice.
DISEMINAREA REZULTATELOR
Pentru a imortaliza întâlnirile, am realizat înregistrări video şi foto. De asemenea, avem, în derulare,
realizarea unui album. Beneficiarii proiectului au propus iniţierea unui ,,Jurnal al părinţilor” în care, cine
doreşte, să consemneze unele dintre problemele lor, modalităţi prin care au reuşit să depăşească anumite
situaţii dificile pe care le-au întâmpinat în educaţia copiilor lor, lucrurile care i-au impresionat, în mod
deosebit, în cadrul proiectului, anumite amintiri legate de activitatea desfăşurată împreună cu proprii lor
copii, precum şi cu ceilalţi copii şi familiile acestora.
Parinții împărtăşesc experienţa pozitivă rezultată în urma activităţii împreună de la grupa
„Steluțele” , în cadrul parteneriatului cu familiile copiilor, a întregii grădiniţe, şi, ori de câte ori avem
prilejul, într-un cadru organizat– mese rotunde, dezbateri şi comunicări etc.
FINALIZAREA PARTENERIATULUI
La sfârşitul anului şcolar, părţile implicate în parteneriat se întâlnesc pentru a evalua activitatea
derulată de-a lungul întregii perioade, reliefându-se aspectele pozitive, realizările de care s-au bucurat
beneficiarii proiectului – părinţii/copiii - şi, nu în ultimul rând, concluziile şi propunerile pe care le fac
părinţii copiilor pentru perfectarea acestei forme de activitate: parteneriatul coresponsabil cu partenerul
educaţional care se numeşte familia.
Convingerea noastră este că, împreună cu familia copilului, urmărind scopuri/obiective comune,
grădiniţa reuşeşte să contureze personalitatea omului în devenire, în cele mai optimiste culori.
Parteneriatele organizate de grădiniţe pot conduce la formarea unei reţele de sprijin comunitar,
complementar grădiniţei, pentru realizarea unor obiective; cunoaşterea specificului cultural, a valorilor
mediului comunitar; antrenarea membrilor comunităţii în luarea unor decizii privitoare la dezvoltarea
grădiniţei; oferirea unui suport material şi cultural copiilor din grădiniţă; invitarea membrilor comunităţii
la momentele festive sau la evenimentele importante ale grădiniţei; participarea copiilor din grădiniţă la
unele manifestări festive organizate de comunitate; stimularea continuă a învăţării şi introducerea
copilului în ambianţa şcolii prin formarea reprezentărilor despre şcoală.
FINALITĂȚI MATERIALE
Părinții preșcolarilor de la grupa noastră achiziționează materialele din lista de rechizite prezentată
la începutul anului școlar, sprijină grădinița cu materiale necesare în vederea desfășurării unor proiecte
tematice, educaționale sau/și extracurriculare (cărți de colorat, creioane colorate și cerate, bloc de desen,
carioci, plastelină, tempera, pensoane, lipici, hârtie A4 colorată și pentru xerox, carton colorat, carton
format A1, bandă adezivă, materiale reciclabile,ornamente sezoniere, cărți pentru biblioteca preșclarilor,
puzzle, jocuri educative, soft-uri educaționale, jucării, publicarea revistei anuale a grădiniței, tablă
magnetică flipchart etc) .
1155
BIBLIOGRAFIE:
Abrujdan, Anamaria Bianca „Dezvoltarea copilului de la întrebări şi nelinişti, la sprijin”
Jitariu, Alina Codruţa Editura Diana, Piteşti, 2010
Dolean, Ioan; „Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Dolean, Dacian Dorin
Littauer, Florence „Personalitate plus – Cum să-i înţelegi pe ceilalţi
înţelegându-te pe tine însuţi”
Editura „Business Tech International Press, Bucureşti, 2004
„Personalitate plus – Ghid pentru părinţi”
Editura „Business Tech International Press, Bucureşti, 2007
Linvigstone, Tessa „Copilul vremurilor noastre – Învăţarea timpurie”
Editura Didactica Publishing House, Bucureşti, 2009
Minulescu, Mihaela „Relaţia psihologică cu copilul tău” Editura Psyche, Bucureşti, 2006
Preda, Viorica „Grădiniţa altfel”, Editura V & I INTEGRAL, Bucureşti, 2003
Tătaru, Lolica-Lenuţa „Educaţia timpurie” – ghid metodic pentru aplicarea
Glava, Adina curriculumului preşcolar
Pocol, Maria Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2009.
Cărăuș, Diana; Lungu, Valentina ”Ședințele cu părinții – eficiente și antrenante”Editura ARC 2008
1156
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. preşcolar: Obreja Magdalena

Şcoala Gimnazială ,, Ion Barbir” Capu Câmpului, jud. Suceava
,, Copii sunt mâinile cu care ne prindem de cer..”, ei sunt viitorul nostru ,cei care vor construi o
lume nouă care, pentru a fi mai bună trebuie să se bazeze pe educaţie, moralitate, empatie. De aceea tot
ceea ce învaţă acum , în şcoală sau familie este extrem de important .
Realitatea de zi cu zi este cu totul alta decât cea a generaţiilor trecute si, deci şi soluţiile pe care le
găsim pentru o educaţie de calitate sunt multiple.
părinţi, la formarea comportamentului copilului până merge la şcoală ; cei 7 ani de acasă sunt oglinda
educaţiei primite în prima parte a copilăriei.
Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii ani de viaţă ai copilului
Bunele maniere, educaţia, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate . Procesul
educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune , fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri
ce-l depăşesc şi sunt peste capacitatea lui de de înţelegere.
În familie se conturează primele deprinderi de viaţă sănătoasă , de conduită igienică individuală şi
colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii.
Întotdeauna ambianţa, climatul din familie, prin elementele sale concrete, componente, influenţează
în raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Părinţii trebuie convinşi că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al
membrilor acesteia, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de ei
copilului este o practică greşită. Nu numărul de cadouri, nu orele de prezenţă fizică alături de copil în
familie este edificator în munca de educaţie ( deşi au şi acestea rolul lor) , ci conţinutul activităţii şi al
tuturor acţiunilor desfăşurate în familie.
Tonalitatea în care sunt purtate discuţiile, conţinutul acestora, gesturile cotidiene, chiar şi cele mai
simple ( salutul, formulele de adresare între membrii familiei) , respectarea de către adulţi a unui program
zilnic, toate acestea alcătuiesc ambianţa familială propice unei bune educaţii.
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie , de ambianţa şi climatul acesteia
şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: ,,Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic
din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept
greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va
pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i
îndrepta cum trebuie greşeala”
Dorinţa copilului de a fi băgat în seamă, atât de specifică copilului – se construieşte pe o serie de
nevoi ale acestuia, indiferent că are 18 luni, 7 ani sau mai mult. De multe ori nevoia se identifică cu cauza
care stă la baza unui comportament. Astfel, cunoscându-i nevoile, părintele ar putea să-şi construiască
răspunsuri adecvate situaţiei. Printre nevoile care motivează comportamentul copilului sunt:
-Dragoste- copiii au nevoie să fie iubiţi si acest lucru înseamnă să-ţi asculţi copilul atunci când
acesta îşi exprimă gândurile şi sentimentele, să-i acorzi atenţie atunci când are nevoie, să-l îmbrăţişezi, să-
l mângâi.
-Onestitate-copiii au nevoie să cunoască şi de aceea neadevărul sau adevărul spus pe jumătate îi
creează o stare de confuzie.
-Înţelegere- copilul are nevoie să fie înţeles, trebuie să fie lăsat să spună ce are de spus pentru a
înţelege lucrurile şi din perspectiva lui.
-Acceptare- chiar şi atunci când comportamentul copilului este greu de tolerat, este bine să
înţeleagă că nu îl respingeţi pe el ca şi persoană, ci comportamentul lui.
-Răbdare- învăţarea, la copiii mici, presupune încercare şi eroare, exerciţii şi explicaţii repetate.
-Constanţă- comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp şi în diferite situaţii.
Timp- copilul are nevoie deopotrivă de timp din partea adultului dar, mai importantă decât atât, de
o stimulare adecvată în cadrul intracţiunii.
1157
-Corectitudine- copilul are nevoie şi de restricţii ferme, de reguli, de legi însoţite de constanţă în
respectare şi aplicare.
Grădiniţa are şi ea un rol important în formarea copiilor în primii ani de viaţă prin colaborările
sistematice, parteneriale cu părinţii, prin activităţile de consiliere şi prin activităţile zilnice desfăşurate la
grupă.Putem să-i determinăm pe copii să-şi însuşească anumite norme etice, de igienă, comportamentale
prin intermediul unor activităţi atractive, moralizatoare, raportate la nivelul lor de înţelegere, de
percepere:poezii, jocuri desfăşurate împreună cu părinţii, cântece, teatru de păpuşi.
Ar trebui să ascultăm ,, vocea” copilului care ne transmite prin toate acţiunile sale:
- Nu mă răsfăţa;
- Nu te teme să fii ferm cu mine;
- Nu folosi forţa cu mine;
- Nu mă face să mă simt mai mic decât sunt;
- Nu-mi menaja ,, relele obiceiuri”;
- Nu mă corecta în public;
- Nu mă pedepsi prea tare nu uia că-mi place să experimentez;
- Nu mă feri de consecinţe;
- Nu mă respinge când îţi pun întrebări;
- Nu trebuie neapărat să petrecum tot timpul împreună dar să-l petrecem cu folos;
- Nu face în locul meu nimic din ceea ce aş putea să fac singur;
- Nu uita că eu nu pot creşte fără o grămadă de încurajări şi înţelegere;
- Şi în afară de asta, te iubesc foarte mult...te rog , iubeşte-mă şi tu!
1158
Dictatura emotiilor pozitive. Si copiii, si parintii au de suferit
Prof. Loriana Ochetan

Școala Gimnazială ,,Alexandru Ștefulescu” , Tg-Jiu/ Gorj
In ultima perioada, se discuta foarte mult despre emotii, despre importanta lor si despre inteligenta
emotionala. Autorul Daniel Goleman a demonstrat, in cartea sa „Inteligenta emotionala”, ca un copil cu
un nivel ridicat al inteligentei emotionale va avea relatii mai frumoase si mai mult succes in viata.
In acelasi timp, parintii isi doresc sa-si vada copiii fericiti sau, cel putin, cat mai aproape de starea
de fericire. Asta inseamna ca, atunci cand copilul simte o emotie de tristeste, suparare sau furie, singurul
lucru pe care si-l doreste marea majoritate a parintilor este ca cel mic sa se linisteasca, sa nu mai planga,
sa nu mai sufere. Si, pentru a calma copilul, de regula, ii spun explicit sa se calmeze, poate reduc
importanta motivului supararii copilului, spunandu-i ca nu merita sa planga pentru atata lucru sau
distragandu-i atentia catre altceva. Asadar, atunci cand copilul simte o emotie negativa, cei mai multi
dintre parinti nu-i permit sa si-o manifeste.
Iata ca, in ciuda faptului ca specialistii au ajuns la concluzia ca reprimarea emotiilor este daunatoare
psihicului si chiar fizicului uman (bolile aparute prin somatizare), totusi, foarte multe persoane continua
sa respinga emotiile pe care le considera a fi negative. In viziunea acestor persoane, este in regula ca
oamenii (inclusiv copiii lor) sa simta emotii precum bucurie, veselie sau entuziasm si nu este in regula sa
simta emotii ca furia, supararea, enervarea etc.
Daca analizam situatia obiectiv, din afara, emotia este o reactie interna a persoanei la un stimul
venit din exterior. Este un simtamant care apare atunci cand persoana se regaseste intr-un anumit context.
De altfel, pe parcursul vietii, reactia emotionala a persoanei la unul si acelasi stimul extern se poate
modifica si este firesc sa se intample acest lucru, avand in vedere ca persoana evolueaza, se schimba.
Privite din exterior, emotiile sunt niste reactii interne ale persoanei. Persoana este cea care face
diferentierea in emotii pozitive si negative, dupa criteriul „imi place, ma face sa ma simt bine” sau „nu-mi
place, ma simt rau, simt suferinta”. Si, facand aceasta catalogare a emotiilor in bune si rele, persoana
decide inconstient sa le permita doar emotiilor pozitive sa se manifeste, iar pe cele pe care le considera
negative sa le excluda prin ignorare sau reprimare. In realitate, insa, emotiile sunt, dupa cum explicam
mai sus, un tot intreg. Din acest punct de vedere, oamenii nu pot exclude, extirpa pur si simplu o parte din
manifestarile lor emotionale fara sa afecteze echilibrul emotional. Si, cu cat o persoana incearca mai mult
sa respinga o emotie pe care o simte, cu cat se lupta mai tare cu ea, cu atat isi face mai mult rau. Din acest
punct de vedere, persoanele care isi impun sa simta anumite emotii pe care le considera pozitive, folosind
principiul autosugestiei, cele care vor sa vada in sufletul lor doar partile frumoase, linistite, ignorand
partile intunecate, aleg, sub masca gandirii pozitive, o cale sigura de a-si forma dificultati emotionale. E
una sa stim ca simtim si furie, stres si enervare, sa constientizam aceste emotii, sa le gasim cauza si sa
lucram cu noi insine pentru a evolua, pentru a accepta ce avem de acceptat si pentru a integra ce avem de
integrat, astfel incat, la finalul acestui proces, sa ne simtim in echilibru si in armonie. Si cu totul altceva
este cand persoana stie ca simte furie, suparare, vede ca uneori se manifesta cu violenta, insa alege sa
ignore aceste manifestari, spunandu-si in minte o autosugestie pozitiva. Emotiile reprimate nu vor
disparea de la sine. Este un lucru greu de acceptat pentru persoanele pentru care confortul emotional de
moment, zona de confort, este mai importanta decat evolutia si schimbarea in bine. De altfel, medicii au
constatat ca, in ultimii ani, in Romania, a crescut numarul copiilor si in special al adolescentilor care
sufera de depresie. Este un fenomen ingrijorator, cauzat inclusiv de neexprimarea emotiilor, a suferintelor
de catre copil.
Acceptarea emotiilor este primul pas spre echilibru. Daca observi la copilul tau o emotie de
frustrare, de tristete, de furie sau o alta emotie care nu iti place, asta nu inseamna automat ca esti un
parinte rau sau o mama rea. Fiecare persoana are propria sa calatorie emotionala si are nevoie sa invete
sa-si gestioneze propriile emotii, inclusiv frustrarea, furia etc. Asadar, daca al tau copil simte furie,
trebuie sa stii ca nu este vina ta si nu este responsabilitatea ta sa-l linistesti. Daca ai o responsabilitate,
aceasta este sa-l ajuti sa inteleaga ce simte, sa invete despre aceasta emotie si sa-l ajuti sa si-o exprime
intr-un mod constructiv. Rolul tau este mai degraba de ghid in educatia emotionala a copilului tau. Si
primul pas este sa-ti ajuti copilul sa-si accepte propriile emotii. De abia cand copilul devine constient de
1159
ce simte si crede ca ceea ce simte este firesc, de abia atunci putem vorbi de pastrarea unui echilibru
emotional si sufletesc.
In concluzie, nu reprimarea emotiilor copilului este solutia, pe nimeni nu il ajuta cu nimic sa se
prefaca a simti o stare de fericire, in vreme ce, in suflet, simte o durere crunta. Solutia este sa venim in
intampinarea emotiilor noastre, sa ne acceptam propriile noastre emotii si sa-i invatam si pe copii sa si le
accepte pe ale lor.
1160
PROF.OCHIAN IULIA-MARINELA
COLEGIUL AUTO”TRAIAN VUIA”TG-JIU-GORJ
sănătos.
1161
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
1162
Prof. Ogrinjea Maria-Magdalena

De fiecare dată când aud sau folosesc această formulare, mă duc inevitabil cu gândul la copilărie!
La copilăria mea... La timpul în care căutăm să fiu veșnic în preajma mamei și a tatălui meu, pe care i-am
luat ca modele pentru viața mea de-atunci și de acum.
Casa părintească, acest loc încărcat cu dragoste curată, sinceră și necondiționată, este pentru fiecare
dintre noi locul unde ne aflăm rădăcinile, locul în care ne întoarcem mereu încărcați de emoție. Peste ani,
când creștem, când zburăm spre văzduhurile necunoscute ale vieții, ne amintim cu nostalgie de anii
petrecuți acasă, alături de părinți, de frați, de bunici...
Oare de ce asociem aproapre inconștient cei șapte ani de-acasă cu primele noastre amintiri, cu
primele evenimente trăite care, într-un fel sau altul, ne-au marcat până târziu?
Consider, cu toată convingerea, că această sintagma nu este întâmplător formulată! Primii șapte ani
ai vieții copilului sunt fundamentali în educarea acestuia, în mediul familial punându-se baza educării și a
formării lor că viitori tineri și apoi adulți. În acești primi ani, copiii asimilează cele mai bune deprinderi,
atitudini și de ce nu, sentimente, copiind sau preluând ceea ce văd și ceea ce primesc. De aceea, este
esențial ca în preajma copiilor de vârstă mică să fim noi, părinții, extrem de atenți în ceea ce privește
limbajul, gesturile, atitudinea, comportamentul. Copilul înconjurat de toate acestea va deveni un tânăr
încărcat de virtuți, de principii morale care îl vor situa pe o treaptă superioară a scării valorilor.
Un copil crescut în armonia familiei, în liniștea căminului și înconjurat de iubire părintească va
oferi și el, peste ani, aceleași sentimente...
„Șapte ani de-acasă”... Ce frumos sună!
Acasă... acest cuvânt magic, aproape imposibil de explicat!
Când spui acasă, spui familie, acei oameni cărora le datorezi identitatea, credința, educația,
dragostea și, de ce nu, viața!
Așadar acasă poate avea sensuri infinite, depinde de fiecare individ în parte cât de mult s-a legat
sufletește de acest spațiu sfânt, acest „sanctuar” al copilăriei noastre!
Dacă vorbim din punct de vedere al evoluției societății, aflăm din surse istorice că încă din
antichitate familia a reprezentat nucleul educării și modelării fiecărui copil. În societatea timpului, mama
era cea care se ocupa în mod deosebit de buna creștere a copiilor, de trasarea primelor reguli de conduită
și de comportament, cu scopul de a oferi cetățeni demni, capabili, principiali. În cazul familiilor mai
înstărite, educația primită în sânul familiei era completată și desăvârșită la școli unde elevii mai primeau
cunoștințe din domeniul științelor, artelor, filosofiei. Erau cazuri în care profesorii realizau aceste acțiuni
chiar la domiciliul elevilor lor.
Primii șapte ani ai vieții sunt hotărâtori în devenirea noastră de mai târziu. Copilul mic este receptiv
și învață tot ceea ce i se transmite, asimilând, însușindu-și comportamente, atitudini, așa cum „a văzut la
mama și la tata”. În formarea personalității copilului, mediul psiho-afectiv de acasă este determinant. De
aceea ei au nevoie de liniște, de dragoste, de armonie încât „să-și trăiască copilăria”, și să se evite pe cât
posibil o maturizare forțată și timpurie.
În societatea modernă ne confruntăm, din păcate, cu o neglijare din ce în ce mai accentuată a tuturor
acestor aspecte. De la vârste extrem de fragede mulți copii se confruntă cu lipsuri materiale, cu greutăți
care sunt mult peste puterile lor de a le duce dar mai ales, de a le înțelege...
Personal, am fost întrebată de către un elev, de ce mama a trebuit să plece la muncă în străinătate, el
fiind lăsat în grija bunicilor... „Mi-e foarte dor, doamnă!”, mi-a spus într-o zi... Pe moment nu am știut ce
să-i răspund, cum să-i dau explicații, cum să-i spun că dorul de părinți este cel mai chinuitor sentiment
atunci când suntem copii și avem nevoie de ei mai mult ca de orice!!??
Trăim situații triste, constatăm de la an la an, aproape din zi în zi, că valorile familiei nu mai sunt
aceleași... Se încearcă suplinirea afecțiunii părintești prin lucruri materiale, sentimentele pure și frumoase
care legau cândva familia, acum aproape că nu mai există, iar responsabilitatile sunt cu ușurință uitate...
Nu ne dăm seama că această ființă mică are atâta nevoie de mama, de tata, de frații mai mari și
ajungem mult prea ușor să rupem legăminte, să ne mințim, să ne prefacem... Dar copilul suferă! El știe
doar atât: că ii este bine, cel mai bine, lângă mama și lângă tata!
1163
Așa a fost să fie! Așa a lăsat Natura, Dumnezeu, ca noi, părinții, să oferim copiilor noștri, în cei
șapte ani de-acasă, tot ce avem mai pur și mai nobil în sufletele noastre. Este o responsabilitate fără egal,
este o datorie, este o onoare și un dar sfânt să fii părinte.
Așadar, ce să mai așteptăm?
Să ne implicăm cu toată ființa în viața copiilor noștri! Să-i îndrumam, să-i ocrotim, să-i dojenim cu
blândețe, să-i iubim! Dacă nu le suntem noi alături, atunci cine să le fie?!
În încheiere, pot să concluzionez că cei șapte ani de-acasă sunt datoria noastră și dreptul copiilor
spre o viață frumoasă și împlinită!
1164
CEI 7 ANI DE ACASA
SCOALA GIMNAZIALA ,, IEREMIA IRIMESCU``

LOC. BRUSTURI
JUD. NEAMT
INV OLARIU MARIANA
În evoluția unei persoane, primordială este educația din primii ani de acasă, care în mare parte
definește viitorul adultului.
Fiecare etapă din viața unui copil își pune amprenta asupra dezvoltării sale active, motrice și
intelectuale
Exista factori care țin strict de mediul familial.
În primele luni din viață copilul plânge pentru ai fi satisfăcute nevoile, vrea în brațe pentru a explora
mai ușor tot ceea se îl înconjoară, apoi apare nevoia de autonomie care din nou trebuie satisfăcuta iar
dorința de a vedea și locurile interzise din jurul lui este tot mai mare și atunci cel mai bine este să îl lași să
vadă ce este acolo, în acest fel, pe viitor nu i se va mai părea interesant.
După vârsta de un an apare imitația. Atunci mama trebuie să vorbească cu copilul clar și dacă
uneori se mai alintă, imediat trebuie intervenit cu expresiile corecte. Tot acum apar și crizele de
personalitate, care de multe ori se manifestă în public fiindcă el știe că aici îi sunt satisfăcute dorințele,
dar, cu calm trebuie să-i explicăm de ce nu are acces la acea jucărie sau acel dulce.
Daca nu i se explică, atunci pe viitor vom avea un copil cu crize dese și apoi un răsfățat pe termen
lung.
Pe parcursul creșterii apare conștientizarea identității și trebuie să ne axăm pe jocuri de rol pentru
dezvoltarea lui intelectuală și socială.
Dexteritatea se exersează de la vârstele de 2 -3 ani atunci când încearcă creioanele colorate pe
canapele sau pereți. Aici este bine să aibă un colț al lui de perete, fără a i se opri această exersare, mai
mult trebuie și lăudat, încurajat.
Spre vârsta de 4-5 ani copiii trebuie să se învețe cu rutina și lăsați să se spele singuri dimineața și
de cate ori este nevoie, să înceapă să se îmbrace singuri dar supravegheați și lăudați de cate ori o fac,
chiar și curățenie la locul lor de joaca și nu numai.
Nu trebuie să ne scape din vedere că în această perioadă apare și frica. Uitându-ne împreună la
televizor și pe calculator explicându-i ceea ce trebuie să vadă mai puține filmele de groază, desene cu
violențe sau alte programe interzise.
Apoi dacă ceva au făcut greșit li se demonstrează că din greșeli înveți încurajați mereu să nu-și
piardă increarea în ei pentru a nu se instala frica de eșec.
Tot acum, este indicat (după unii psihologi) să înlocuim preșcolarului, sentimentul de milă față de
ființele lipsite de apărare. Exemple : poeziile ,,Gândăcelul`` si ,,Cățelușul șchiop`` de Elena Farago sau
,,Fetița cu chibriturile`` de Hans Christian Andersen si ,,Cuore, inima de copil``de Edmondo de Amicis.
Numai așa vom reuși să formăm un caracter sentimental, iubitor de adevăr și de semenii lui si nu un
caracter sadic și plin de ură care ar putea avea probleme cu justiția, devenind adult.
Un alt deziderat primordial este scoaterea in evidenta a efectelor negative, chiar letale ale
consumului de tutun, alcool, droguri. Însa și aici vom obține rezultate pozitive prin ,,puterea exemplelor``
Regulile de politețe și regulile de adresare sunt și ele un factor important care se învață implicit prin
imitație văzând la cei din jur.
Dacă în familia lui se va vorbi pe un ton calm și acel copil va vorbi la fel. În general, copii care
țipă sunt cei care provin din familii unde se vorbește pe un ton răstit.
Dacă acasă au o anumita conduită, cu greu vor învăța la școală să se schimbe și din păcate sunt
mulți copii care ajung în clasele mari fără a putea să se adreseze profesorilor cu ,, dumneavoastră`` pentru
că în familie li se spune la toți ,, tu``.
Până la vârsta de 7 ani un copil educat, trebuie să aibă, dezvoltate prin educația primită ,, acasă``
un grad de autonomie, un nivel dezvoltat de politețe, anumite reguli de bună purtare, un limbaj adecvat și
dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, dezvoltarea emoțională să-i dea posibilitate să-și
controleze emoțiile și fricile.
1165
Fiecare dintre noi e unic și avem ,,Eul`` nostru interior și o puternica motivare pentru a ne exprima
acest caracter, fiecare persoană este demnă de respect.
Sarcina noastră, a educatorilor, este aceea de a ajuta copilul să-și dezvolte capacități și, mai
puțin, să ne atingem propriile obiective.
Dacă în urmă cu 20 – 30 de ani cei 7 ani de acasă se refereau strict la bunele maniere, unde un
copil bine crescut nu răspunde obraznic, nu ieșea din vorba părinților, unde în multe cazuri era un soi de
,,păpușă vie``, altele sunt cerințele pentru copilul actual. Așadar până la vârsta de 7 ani el trebuie să știe
deja să citească și să facă calcule aritmetice simple, să rupă câteva cuvinte din engleză, germană, franceză
sau să fi luat lecții de înot, pictură, instrumente muzicale și copilul e forțat să comunice în diferite moduri
într-o mare viteză.
Copilul modern are un computer la 2 – 3 ani iar la 4 – 5 ani joacă joculețe interactive. Copilul
de astăzi nu mai este acea ,,păpușă vie`` care se potrivește în decor, e un copil ,, conectat`` la multe medii
și lumi ( unele virtuale) încurajat să se exprime să fie creativ și să iasă învingător.
Civilizația și mediul înconjurător au contribuit în mare măsură la dezvoltarea copilului
superhero. In acest sens mai contează cei 7 ani de acasă?
Totuși este o diferență mare dintre ,, copilul cu cheia de gât``din anii 70 - 80 si copilul modern,
rapiditatea cu care s-au petrecut aceste schimbări a expus avalanșe de stimuli precum tulburările de
atenție și produc confuzie și derută.
Apariția timpurie a unor discuții și întrebări legate de subiecte ,,tabu`` pe care părinții le așteptau
,, la vârsta potrivită`` îi cam sperie.
Sunt însă părinți care se plâng că nu pot împărtăși cu copii lor aceleași sentimente despre filme,
muzica, cărți și multe altele de pe vremea părinților. Mulți copii nu mai citesc socotind cărțile învechite și
plictisitoare dar preferă în schimb jocul și materialele interactive.
Aceste transformări au atras o dezvoltare precoce a planului intelectual care pune o pasiune
extremă asupra planului emoțional.
Cred că avem o generație inteligentă dar săracă emoțional, deoarece totul este concentrat pe
gândire, ne întâlnim des cu nenumărate probleme de relaționare și adaptare spre disperarea părinților.
Dacă măsuram dezvoltarea lor intelectuală uni copii sunt pregătiți pentru școală la vârsta de 5 ani
iar dacă măsuram dezvoltarea emoțională nu sunt pregătiți nici la 7 ani. Instituțiile educaționale păstrează
stereotipi și nu au ținut cont de nevoile în continuă schimbare ale copiilor preșcolari.
Eu cred că educația primită în cei 7 ani de acasă constă în ai învăța pe copii să socializeze și să
creeze legături interactive printr-o ,, informare`` dar si o formare adecvate.
1166
Cei șapte ani de acasă sau
Primele șapte trepte spre împlinirea unui om
Prof. Mihaela Olariu, C.N. ,,Ștefan cel Mare’’ Târgu Neamț

Ființa umană are nevoie de împlinire, are nevoie de afecțiune, cum are nevoie de reguli, de
coordonare spre a deveni, ulterior, liberă în gândire, spre a putea discerne între bine și rău. Din totdeauna
s-a impus respectarea unor reguli, altfel nu s-a putut realiza civilizarea omenirii, de aceea astăzi, ca în
orice moment, educarea generației de copii și tineri presupune norme de conduită, care să-l ajute pe
copil, viitorul adult, să se integreze în viața societății. Din păcate, în societatea actuală, normele par să
devină confuze, iar ceea ce e moralitate stă sub semnul relativizării, al așa-zisei ,,eliberări de prejudecăți’’
în numele ,,toleranței’’. Depinde până unde pătrunde această toleranță, până la ce barieră a abaterii de la
normele etice ajunge. Nu putem fi ,,toleranți’’ la nesfârșit cu josnicia, cu vulgaritatea, cu anormalul
trecând drept normalitate, cu lipsa bunului-simț. Această ,,eliberare’’ a pătruns în artă, în cinematografie,
în viața socială, și chiar în școală, în lumea educației. Lipsa de respect pentru normele de bun-simț și
lipsa de respect pentru decență se transformă în ,,drepturi’’. Evident, că drepturile omului, drepturile
copilului sunt sfinte, gândindu-ne că au fost atâtea persoane care au murit, s-au jertfit pentru o cauză în
care credeau, pentru drepturile lor, dar înainte de toate, aceștia aveau conștiința morală, porniseră în viață
cu niște principii general-valabile. Și care ar fi principiul esențial pentru copilul de oriunde și de oricând,
dacă nu ,,cei șapte ani de-acasă’’? Atunci, în primii ani, este învățat copilul să fie politicos, să se
comporte civilizat, să se comporte cavalerește, dacă este băiat, să se comporte delicat, dacă este o fetiță.
Dea tunci, I se spune să nu fie violent, să nu lovească, să nu folosească un limbaj indecent. Nu credem că
este greșit să spunem: ,,Nu-i frumos să faci aceasta!’’, ,,Nu este bine să faci aceasta!’’, chiar dacă
psihopedagogia modernă având la bază descoperirile lui Freud, ar putea spune că este o formă de cenzură
impusă de societate. De mic, copilul trebuie învățat că valorile clasice – Binele, Adevărul și Frumosul -
nu mor niciodată, că respectându-le vor fi ei niște oameni respectați, și așa ar fi societatea mai așezată.
Problema care se pune este aceea a schimbării percepției privind relația dintre familie și școală, în
actualitatea noastră, dat fiind dinamismul în care trăim. În familia tradițiaonală, mama era figura care se
ocupa, în primul rând, de a face educația primară copilului, ea îl ajuta pe copil să urce primele șapte
trepte în formarea acestuia. Astăzi, în societatea românească (de-altfel nu singura) există, potrivit
statisticilor peste 80 000 care au părinții plecați la muncă în străinătate. De educarea lor se ocupă bunicii
sau unchii și mătușile. În asemenea situație alarmantă și nefirească - pentru că nu au rămas orfani în urma
unui război, nu au rămas singuri în urma vreunei catastrofe, ci sunt singuri pe timp de pace – cum se
gestionează ,,cei șapte ani de-acasă’’, cine îl ajută pe copil să urce treptele inițierii în ceea ce înseamnă
bun-simț? Acești copii poartă în ei rana, revolta și înstrăinarea, chiar dacă se bucură de anumite bunuri
materiale precum Iphone, Ipode sau consolă. Ei nu se bucură, așa cum ar fi în firescul existenței și pe cât
ar trebui de prezența și de îmbrățișarea mamei, de sfaturile ei, de mustrările sau sancțiunile ei. O
convorbire telefonică, o postare pe Facebook sau o convorbire pe Skype ori WhatsApp, oricâte sfaturi ar
transmite, nu suplinesc prezența fizică, privirea în ochi. Este ceva ce lipsește. Părintele trăiește
sentimentul vinovăției și nu are aceeași putere de a-l mustra prea mult pe copil, iar copilul poate simți o
atitudine acuzatoare sau o formă de răceală. De aici, ruptura cu efectele acesteia.
Există celalaltă situație în care părinții sunt acasă, dar muncesc foarte multe ore, fiind acaparați de
ritmul cotidian; ajunși acasă nu mai reușesc să stea prea mult de vorbă cu copiii lor. Se întâmplă ca atât
mama, cât și tatăl să petreacă la rândul lor mult timp în fața calculatoarelor sau cu gadgeturile în mână.
Aici apare o altfel de înstrăinare, aceea din propria casă. Poate ar fi bine ca să se ia masa în familie, toți
împreună, măcar seara, măcar la sfârșit de săptămână. Poate ar fi bine ca atunci când părinții și copiii iau
masa să lase deoparte telefoanele, tabletele, poate ar fi bine ca alături de gadgeturi să se găsească o cât de
mică bibliotecă în casă. Dacă părintele îi oferă copilului încă de la vîrste mici, de ziua acestuia, drept
cadou o cărticică, atunci există mai multe șanse să plece către școală și către lume înarmat cu ,,cei șapte
ani de-acasă’’. Doar astfel mai putem spera să avem o generație puternică sufletește și responsabilă...
1167
,,Calea regală a copilăriei’’- imagine recurentă în autobiografismul lui Octavian
Paler
prof. Olariu Oana, Liceul Tehnologic ,,Iuliu Moldovan’’- Arad
„Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o
deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.” (Georges
Bernanos)
Octavian Paler se naşte în comuna Lisa, „satul cu nume feminin” din judeţul Braşov, în 2 iulie
1926, lângă munţii Făgăraşului care-i vor fi mereu dor de înalt şi libertate. Satul se configurează ca spaţiu
al siguranţei, situate înafara istoriei, cu ritmuri de neclintit şi de neînchipuit pentru civilizaţia citadină.
Copilăria reprezintă în ochiul matur veşnicia pierdută. Existenţa dură a oamenilor de munte s-a împăcat
cu natura romantică a scriitorului, mărturisind adeseori că pământul „zgârcit” i-a format caracterul. De la
mamă preia firea introvertiă; aceasta putea să tacă ore întregi dacă nu era întrebată nimic. Singurul sfat al
mamei este de face doar ceea ce se cuvine, rămânându- i stăină religiozitatea acesteia. În ciuda îndoielilor
recurente va declara ulterior că „Dumnezeu e o absenţă de care nu ne putem dispensa”, iar „o lume
profană e o lume profanată”. Credința e poate căutarea şi dorinţa de a crede, acel gând- rugă sublimă,
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Tatăl, Alexandru Paleriu, este modelul său declarat. De la acesta
moşteneşte memoria foarte bună pentru care primea supremul compliment din partea sătenilor – „Are cap
bun, ca taică-său”. N-a citit poveşti cu zâne, n-a avut jucării, dar citea la patru ani Biblia, o carte de
rugăciuni a mamei şi poveşti cu Alexandru Macedon. Mitologia satului are ca repere concrete casa,
munţii şi Calea Secii, un drum banal care prin retrospecţie devine „Calea Regală a copilăriei”.
Amintirile de la trei - patru ani sunt episoade de bravură sau „năzdrăvănii” ale copilului universal,
un amestec de inocenţă şi curiozitate infantilă. La această vârstă era să dea foc modestei case părinteşti.
După cearta mamei îşi aminteşte că tatăl i-a dat o palmă, amuţind isprava. Copilăria izolată de lume, ruptă
dintr-o altă substanţă a timpului reprezenta lipsă resemnată a oamenilor care pălesc prin vraja
rememorării. Sărbătorile în Lisa „erau o stare”, chiar dacă nu exista brad de Crăciun şi cadouri. Se
configurează pe de o parte acest spaţiu real, deloc idilic, iar pe de altă parte acelaşi topos încărcat de
copilăria trăită şi de copilăria amintită. Amintirea a ceea ce a fost este mai importantă decât realitatea.
Sinceritatea este o convenţie a scriiturii, un pact autobiografic. Realitatea devine o anexă a trecutului.
„Dar toate acestea îmi par azi neverosimile. Şi îmi dau sentimentul că sunt indiscret. Mă uit parcă, prin
gaura cheii la un copil care-mi e pe jumătate, străin”. Vraja copilăriei e mai greu de explicat decât
moartea. Octavian Paler e supravieţuitorul unei lumi ireale, iar conştiinţa acestui fapt îl determină să scrie,
să ţină conferinţe, chiar moliilor, întrucât a apăra ceva dă substanţă singurătăţii.
Explicația pentru ceea ce a devenit ireversibil, scriitorul o regăsește în zona eredităţii. E un mister în
modul de metamorfozare a rădăcinilor în epidermă, în ceea ce are omul mai profund. De la tată,
Alexandru Paler, a moştenit memoria foarte bună şi inteligenţa care merge la detalii, iar pe linie maternă
i-au fost înscrise definitoriu interiorizarea, spiritul taciturn, melancoliile. Cărţile lui Octavian Paler sunt
subordonate confesivului decantat cultural, nu intimismului. Devierile în subiectivism şi revenirea la
dilemele personale vor contura un stil inconfundabil, o „subiectivitate onestă”. Textele sale sunt, în cheia
terminologică a criticului literar Eugen Simion, eseuri morale, romane eseistice, eseuri biografice, eseuri
despre confesiune. Romanele nu au substanţă epică fiind mai mult romane de idei, jurnalul în sens clasic
este pretext pentru contrajurnal, mitologia generală nu este întâmplătoare preocupare, ci refugiu şi orizont
al umanităţii.
1168
Autorul nu-şi idealizează satul în care s-a născut. Lisa era în egală măsură „frunză de nuc şi rachiu
prost”, mii de mirosuri ale ierbii şi greu al vieţii. Copil fiind, lucrurile stăteau altfel. Iubirea
necondiţionată a părinţilor, lipsa complexelor majore, sublimul munţilor au conturat un spaţiu al
siguranţei. Aura mitică e rezultatul interpretării târzii a „paradisului pierdut”. Nostalgia recuperării prin
memorie a preistoriei personale nu are nimic din idilismul tradiţionaliştilor. „M-am născut demodat. Prea
sentimental pentru Lisa. Şi prea conservator pentru Bucureşti”. Evidenţa de a se simţi „nicăieri întreg” şi
eşecul în a deveni „om de lume” sunt compensate de „aromele copilăriei chiar dacă ea n-a fost idilică”.
1169
Rolul părinților în viața copiilor
Învățător, Olaru Florentina

Școala Gimnazială nr. 6, Rîmnicu Sărat
Unii oameni îşi pun întrebări legate de rolul pe care-l vor avea în viaţa copilului, înaintea sosirii
acestuia sau după ce devine un membru important în familie. „Ce trebuie să fac eu pentru el?”, „Ce rol joc
eu în viaţa sa?”… Plecând de la ideea că cel mic este dorit, rolul esenţial al părinţilor va fi să-i dăruiască
multă dragoste, atenţie şi educaţie.
Îl ajută să socializeze. Părinţii sunt primele persoane care-şi vor pune amprenta asupra formării
copilului. La fel de importante sunt şi şcoala şi societatea, dar totul porneşte din familie, aceasta fiind cea
care-i va transmite valori, informaţii şi comportamente ce-i vor fi utile ulterior în viaţă. Un rol esenţial îl
joacă şi capacitatea părinţilor de a-l ajuta să socializeze. Practic, ei sunt primii factori din viaţa sa care-l
pot impulsiona şi învăţa să comunice, să se adapteze la situaţiile oferite de mediul exterior încă de la o
vârstă fragedă.
Familia reprezintă o verigă importantă între copil şi lume. Am adus în discuţie acest subiect,
deoarece sunt destui copii timoraţi de contactul cu alte persoane adulte sau cu alţii de vârsta lor. Unii nu
ştiu să socializeze, să împartă jucăriile, devenind agresivi cu posibilii „intruşi”. Aici intervine rolul
părinţilor. Ei trebuie să le explice şi să le exemplifice cum trebuie să se comporte în diverse situaţii.
Astfel, cei mici vor învăţa cum să reacţioneze când un alt copil doreşte să se joace cu jucăriile lor şi cum
să le împartă cu alţii fără să stea cu teama că vor rămâne fără ele.
În concluzie, mama şi tatăl reprezintă veriga cea mai importantă ce face legătura între micuţ şi
mediul înconjurător şi care asigură o educaţie bună şi solidă. Ţineţi cont de faptul că cei mici sunt ca un
burete, absorb cu multă uşurinţă toate informaţiile pe care le primesc de la persoanele din jurul lor, mai
ales de la familie şi de la părinţi.
Rolul tatălui este:
• de a construi structura familiei și de a o intreține, de a asigura siguranță și stabilitate, organizare;
• tata este modelul masculin de urmat, eroul fiului;
• pentru fiu – tatăl este modelul de soț și tată de urmat;
• tata este figura masculină, modelul după care fata își creionează profilul viitorului partener;
• pentru fiică – comportamentul tatălui în familie, față de mamă reprezintă tiparul de urmat, de
„așteptat” de la viitorul partener.
Rolul mamei este:
• de a menține unită familia, de a da viață familiei, structurii familiale;
• mama îngrijește, iubește, acceptă, empatizează, mediază;
• mama este modelul feminin de urmat pentru fiică;
• mama este figura feminină, modelul după care fiul își va alege partenera;
• pentru fiică – este un model de urmat începând de la feminitate, autoîngrijire, apsect profesional;
• pentru fiu – mama este modelul de soție / parteneră pe care o va cauta, modelul de comportament
pe care îl va aștepta de la acesta;
Nimic nu-l ajută mai mult pe copil ca un părinte dedicat rolului său. Fiecare părinte dorește ca
propriul copil să reusească la școală. De aceea nu trebuie subestimat aportul pe care mama sau tatăl
îl au în formarea celor mici. În școală, ca și în viață, continuu, susținerea părinților este crucială pentru o
viață împlinită. Iată care sunt cele 4 roluri pe care fiecare părinte trebuie să și le asume.
1. Să încurajeze continuu. Este la fel de important să încurajezi un copil cu performanțe mai slabe
cât și să-l feliciți pe cel care obține rezultate. Adevarata învățare nu se bazează pe recompensa, ci pe
valorile pe care copilul le descoperă. Este esențial să tragem concluzii pozitive dintr-un esec. Aceasta îl
va ajuta să înțeleagă cât e de important să încerce din nou pentru a reuși în cele din urma.
2. Să fie un prieten. Să învețe să citească și să socotească nu sunt singurele lucruri cu care un copil
se confruntă la școală. El poate avea probleme cu un profesor, cu un grup de prieteni sau cu alți copii la
locul de joacă. Câteodată chiar au nevoie de cineva care să îi asculte cu adevarat – și acel cineva este
părintele. Fără cineva în care să aibă încredere, copilul va fi mai stresat, iar acest lucru poate diminua
încrederea în sine și motivația. Încercați să vă amintiți problemele cu care v-ați confruntat când erați
1170
copii. E momentul să transmiți copilului tău o experiența pozitivă. Dacă tu îți vei lua copilul în serios este
foarte probabil ca și el își ia propria educație în serios.
3. Să fie un bun profesor. Nu puteți lăsa toată educația în seama învățătorilor și profesorilor de
școală. Este treaba lor, desigur, dar chiar și cel mai stralucit profesor nu se poate adresa unui singur elev
din clasă. Copiii au nevoie de atentie personală și e sarcina părinților să le-o acorde. Așa că fiți la curent
cu temele, proiectele și testele copilului. Lasați ceva din timpul dvs. ca să îi puteți oferi ajutorul. Fiți
disponibil și entuziast: copiii au nevoi.
4. Să nu uite că fiecare copil este special în felul lui. Nu există un ghid al educației pe care părinții
să îl poată aplica asupra copiilor lor pentru că fiecare copil este diferit și învață în felul lui. Așa că, evită
să îți compari copilul cu copiii prietenilor tăi, cu colegii lui de grădiniță sau școală pentru că nu este cazul.
Fiecare copil este unic în felul lui, iar comportamentul lui diferă în funcție de etapa de dezvoltare în care
se află, dar și de evenimentele din viața sa. Rolul părinților în educarea copiilor este unul hotărâtor pentru
viitorul copilului, așa că asigură-te că cel mic are condițiile necesare pentru o dezvoltare armonioasă.
După cum știm, familia este o instituție socială, prima școală în care copilul învață bunele maniere,
învață să fie responsabil, să se respecte pe sine și să îi respecte pe cei din jurul lui, să ia propriile decizii și
să și le asume, și lista poate continua la nesfârșit. Toate aceste reguli în educație nu se învață în cadrul
unor cursuri, ci din mers, din plimbările cu părinții, joaca de weekend sau prin observarea
comportamentului acestora. Există câteva momente cheie care pot avea un impact asupra educației
copiilor, cum ar fi plimbările de weekend (și nu numai) și mesele în familie. Poți transforma aceste două
activități în rutina familiei pentru că în cadrul lor copiii pot învăța multe. Spre exemplu, mesele în
familie duc la consolidarea unor relații, la promovarea unui dialog deschis, la un comportament familial
sănătos și de ce nu, la adoptarea unui stil de viață sănătos.
Fiecare părinte își va educa copilul după cum va crede de cuviință. Există anumiți părinți permisivi,
în acest caz rolul părinților în educarea copiilor fiind destul de neînsemnat, caracterizat de o implicare
scăzută în activitățile copilului și inexistenta unor norme sau conduite după care copilul se poate ghida.
Cea de-a doua categorie de părinți sunt cei autoritari, aceia care consideră că rolul părinților în educația
copilului este extrem de important și stabilesc tot felul de reguli și norme rigide pentru a se asigura că cel
mic va primi educația necesară. Ultima categorie de părinți sunt cei autorizați, care combină normele
rigide cu libertatea. Mai exact, acest tip de părinți încurajează dialogul deschis, luarea deciziilor
importante prin consultare și autonomia de acțiune
În concluzie, părinții ( indiferent din ce cadegorie fac parte) sunt obligați (cel puțin moral) să îi
ofere copilului o educație, cei ”șapte ani de acasă”, să îl pregătească pentru viață și să îi contureze
comportamentul și să îi dezvolte personalitatea. Rolul părinților în educarea copiilor este unul deosebit de
important, hotărâtor pentru viitorul celui mic.
1171
“DE CE”-urile empatiei cadrului didactic
Olaru Ioana, Colegiul Naţional „Dimitrie Cantemir”, Oneşti

Empatia a fost definită drept o intuire a realităţii prin identificare afectivă, sau drept o formă de
cunoaştere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiţie, cu alte cuvinte o interpretare
a eului altora după propriul nostru eu (potrivit dexonline.ro).
Deoarece este binecunoscut faptul că fiinţa umană este dependentă din punct de vedere social de
semenii săi, care îi facilitează interacţiunile şi funcţionează unori ca o oglindă a propriilor manifestări şi
acţiuni, am dorit sa verific în ce măsură sunt oamenii afectaţi de atitudinea şi comportamentul pe care
ceilalţi le adoptă în cadrul relaţiilor interumane. Fiind deseori martora unor dezvăluiri ale colegilor, care
mărturiseau că „ Nu se implică emoţional” sau că „Elevul este doar obiectul muncii”, am avut tendinţa să
îi contrazic, însă am descoperit că nu posed dovezi concrete, ci doar propria mea experienţă ca dascăl, ce
s-ar putea dovedi la un moment dat irelevantă pentru adepţii unei astfel de teorii. Pe parcursul primului
semestru din anul şcolar 2013-2014, am realizat un experiment menit să evidenţieze rolul empatiei şi a
implicării emoţionale a dascălilor în cadrul orelor de curs. Începând predarea la un nou ciclu liceal,
respectiv două clase a noua, ce vor fi numite generic clasa A şi clasa B, am folosit abordări complet
diferite pentru a transmite şi receptiona mesaje, dar şi pentru a dezvălui anumite stări cum ar fi
mulţumirea, bucuria, satisfacţia, tristeţea, iritarea. Clasele erau asemănătoare din punct de vedere al
raportului dintre numărul de fete şi cel de băieţi, precum şi din acela al mediilor de admitere si mediilor
sociale din care elevii proveneau, astfel încât să nu existe prea multe variabile.
În prima parte a semestrului I, mai precis în perioada septembrie-noiembrie, clasa A a avut în faţă
un profesor zâmbitor, întotdeauna bine-dispus, înţelegător, care i-a susţinut şi încurajat constant. Clasa B,
prin contrast, a făcut cunoşinţă cu un dascăl serios, uneori încruntat, ce îşi desfăşura activitatea după litera
şi normele legii, fără excepţii sau concesii. În toată această perioadă, formele de evaluare şi baremele de
notare au fost aceleaşi, iar clasa A nu a fost favorizată niciodată. Primul efect observat: în clasa A nivelul
pregătirii elevilor era uniform, toţi fiind dispuşi ţi dornici să se implice în activităţi sau să răspundă
întrebărilor, fără teama de a greşi. Notele erau si ele peste 7 în cazul tuturor elevilor clasei. În contrast, în
cadrul clasei B, s-a putut observa crearea unei „prăpastii” între două categorii de elevi: cei ce înregistrau
un progres constant şi totodată note foarte mari (9 şi 10), care participau activ la ore şi ceilalţi, şovăitori şi
uneori temători, care evitau contactul vizual de teama de a nu fi solicitaţi să dea răspunsuri şi care nu
dovedeau niciun progres (notele lor situându-se în intervalul 5-7). La finalul perioadei de trei luni, am
aplicat elevilor celor două clase un chestionar menit să reflecte percepţia lor asupra prestaţiei profesorului
şi asupra calităţii orelor predate. În cazul clasei A, profesorul a fost perceput ca „inimos”,”pasionat”,
„atent”, „corect”, „dinamic”, „amuzant”, „eficient”. Elevii clasei B au văzut în el un om „serios”,
„exigent”, „strict”, „rigid”, „distant”, dar totuşi „corect” şi „cu explicaţii clare”. Perioada următoare,
lunile decembrie şi ianuarie, au adus o schimbare. De această dată am inversat abordările, urmând ca
elevii clasei A să cunoască stilul serios şi supus normelor, iar cei ai clasei B să ia contact cu stilul
zâmbitor şi relaxat. Modificările de atitudine s-au lăsat aşteptate, deoarece niciunuia dintre elevi nu i-a
fost uşor să înţeleagă ce se întâmplă. Cei din clasa A m-au privit zâmbitori şi apoi din ce în ce mai
confuzi, până când surâsul si voia bună au dispărut, instalându-se în loc o acalmie aparent depresivă. Şi
performanţele şcolare au înregistrat un vizibil regres. Surpriza reală însă a constituit-o clasa B, deoarece
schimbarea adusă stilului de predare şi de abordare a orelor în general nu a fost uşor asimilată de membrii
colectivului. Zâmbetele şi glumele ocazionale nu şi-au găsit ecou, elevii continuând să afişeze seriozitate
şi o dedicare completă asupra materiei predate. Atmosfera era una apăsătoare pentru mine ca dascăl,
având permanent senzaţia că sunt privită cu suspiciune. Această situaţie a continuat timp de câteva
săptamâni, până când am decis că este timpul să dezvălui şi să justific schimbarea de atitudine. Uşurarea
şi relaxarea de pe chipul lor a fost evidentă, însă uimitoare a fost reacţia unui băiat care a întrebat
nevinovat: „Şi totuşi, dumneavoastră sunteţi bună sau rea?”. Se pare că rolul meu a fost jucat cu talent,
astfel încât adevărata mea natură a fost mascată în totalitate. Au recunoscut însă că cel de-al doilea
„chip”al meu este mai agreabil.
În concluzie, deşi foarte mulţi dintre dascăli refuză să accepte importanţa unei legături afective cu
„educabilii”, ea este cu siguranţă esenţială pentru crearea unui climat propice învăţării şi predării.
1172
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Olea Daniela Camelia

GRĂDINIȚA NR. 272 - București
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasaă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale de la varste mult mai fragede,dar când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
adulţii.
acasă.
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate.
În jurul copilului se află sau ar trebui să se afle toți cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi,
bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, copilul întinde mânuţele şi îşi revarsă
iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să
dea la o parte norii ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este
esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor
creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
1173
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004  
2002  
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002  
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998  
1174
”Reguli de aur„
Profesor învățământ primar: Olșac Milca

Școala Gimnazială nr. 2 Bogei
Politețea este ceva care se învață și spre norocul nostru se învață destul de ușor. Primele reguli de
politețe le învățăm de la părinți și bunici. Apoi, învățăm de la doamna educatoare, de la doamna
învățătoare și de la profesorii noștri. Există și oameni care nu au avut norocul să aibă parte de educație în
copilărie, din diverse motive, dar niciodată nu este târziu să învețe ceva bun de la persoanele din jur.
Dar cu atâtea reguli care trebuie respectate, oare ce se întâmplă atunci când copiii noștri greșesc?
Am realizat că, întotdeauna, există cineva care are grijă să le facă observații. Nu e deloc plăcut pentru
copii să primească observații și reproșuri deoarece cu toții greșim. Important este să știm cum să ”ne
reparăm” greșeala.
Deoarece lumea este într-o continuă schimbare, bunele maniere trebuie adaptate și ele acestor
schimbări. Dar din păcate, în goana aceasta, uităm multe lucruri esențiale vieții: să gândim pozitiv, să ne
respectăm copiii și mai ales, uităm să fim oameni.
De foarte multe ori greșim și noi părinții față de propriii noștri copii. Nu știm cum să ne comportăm
cu ei, deoarece ne credem ”proprietarii lor”. Dacă stăm și reflectăm puțin, realizăm că au fost momente
în care le-am spus și le-am făcut copiilor noștri niște lucruri pentru care, dacă altcineva le-ar fi făcut, am
fi vrut să fie băgat la pușcărie. Ținem foarte mult ca oamenii să ne respecte copiii, să le vorbească frumos
și să nu le facă rău, atât din punct de vedere emoțional cât și din cel fizic. Ca să nu mai greșim față de
copiii noștri, ar trebui să ne ghidăm după următoarea regulă: ”Poartă-te cu copiii tăi așa cum ți-ai dori să
se poarte alții cu ei”.
Buna creștere se dobândește în mai multe feluri. O regulă care ar ajuta foarte mult în
comportamentul copiilor noștri, ar fi aceea de a-i învăța, atât pe copiii cât și pe elevii noștri, să își
exprime sentimentele. Foarte mulți copii au probleme în a-și identifica corect sentimentele. Pentru ei,
supărat și furios înseamnă același lucru, la fel și nemulțumit și trist sau mândru și bucuros. De ce este
important acest lucru? Deoarece o dată ce copiii noștri sunt capabili să-și recunoască sentimentele, adică
să le deosebească, au șanse mult mai mari să se controleze și implicit să știe cum să se comporte în
diverse situații. Foarte mult contează și felul nostru, al adulților, de a fi, deoarece acest lucru influențează
mult ceea ce facem: când suntem triști avem tendința de a ne interioriza iar când suntem fericiți, avem
tendința de a răspândi voie bună în jur. Dar dacă nu știm ”ce simțim”, nu vom fi siguri de ceea ce vrem
să facem, iar prin urmare, nu vom ști cum să ne purtăm.
Altă regulă, atât pentru părinți cât și pentru învățători, ar fii aceea, să-i învățăm pe copii să fie
empatici, deoarece acest lucru îi ajută pe copii în comportamentul lor față de ceilalți. Empatia este
capacitatea de a împărtăși sentimentele celorlalți. Ceea ce este interesant, este faptul că, o dată ce ne vom
cunoaște mai bine propriile sentimente, vom cunoaște mai bine și sentimentele celorlalți, iar acest lucru
este parte importantă în dezvoltarea sensibilității față de oamenii din jurul nostru, în special în zilele
noastre, când fiecare e preocupat doar de el însuși. Singurul fel în care putem înțelege punctul de vedere
al persoanelor din jurul nostru, atunci când sunt într-o anumită situație, este să cunoaștem regula: ”Nu-i
judeca pe alții până când nu te pui în pielea lor.” Această combinație este esențială și ne ajută să ne
definim deplin ca ființe umane.
A înțelege punctul de vedere al celorlalți ne oferă acces la gândurile lor, în felul în care privesc și
definesc o situație și la ceea ce au de gând să facă. Televizorul, desenele animate și jocurile pe laptop sau
tabletă, le oferă copiilor false perspective asupra sentimentelor celorlalți, pentru că par a fi reale, dar, de
fapt, ele sunt născocite și puse la cale de scenariști, regizori, actori, etc. Noi credem că în ziua de azi
copiii se comportă mai matur decât ar trebui la vârsta lor, dar, în realitate, ei copiază într-un mod
superficial, comportamentul personajelor lor favorite din mass-media deoarece copiii mici (și adulții
imaturi), au tendința de a privi lumea prin prisma dorințelor și a nevoilor lor. Pe măsură ce vor crește, în
jurul vârstei de 7 – 8 ani, devin mai capabili să negocieze, să accepte compromisuri și să fie toleranți. Dar
în adolescență, acest proces își are suișurile și coborâșurile lui. Cu toate acestea, ca părinți, educatori sau
profesori, putem face foarte multe pentru a-i învăța pe copii și elevi să privească lucrurile din diverse
perspective și să se comporte cum trebuie în diferite situații.
1175
Având în vedere mass – media, internetul și cultura timpurilor noastre, ce ne transmit atâtea mesaje
derutante și contradictorii, este foarte important, ca părinții și profesorii să dețină un rol semnificativ în
dezvoltarea și educarea comportamentului copiilor, astfel încât aceștia să își găsească drumul potrivit în
viață. Pentru aceasta, exemplul părinților și al cadrelor didactice nu este suficient; ei trebuie să le explice
comportamentul și stările lor emoționale, pentru ca aceștia să înțeleagă mai bine ”de unde vin” și să
accepte faptul că a te comporta frumos contribuie la formarea noastră ca ”oameni”, la bucuria de a trăi
printre semeni civilizați, și nu care cumva să creadă că vin din același loc cu personajele mediatizate.
Există oameni care, din păcate, cred că bunele maniere sunt inutile și se întreabă dacă mai merită să
ne preocupăm de ele. Răspunsul pentru aceștia ar fi unul singur: buna creștere nu este și nu va deveni
niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine, iar apoi pe ceilalți.
Bunele maniere sunt apanajul omului care își cunoaște exact locul în lumea în care trăiește.
Bibliografie:
1. Marinescu, Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, București, 2005.
2. Nica, Sorin, Consiliere și orientare școlară, Curs intern, 2014.
3. Gîgă, Michiela, Cei șapte ani de acasă, Editura Coresi, București, 2003.
1176
Cei şapte ani de acasă – Puterea exemplului
Profesor: Oltean Iulia Maria

A fost odată ca niciodată, o pereche de gemeni, care semănau ca două picături de rouă. Pe unul ȋl
chema David şi era definiţia cuminţeniei, saluta respectuos pe toată lumea, vorbea frumos, niciodată răstit
şi iubea pe toată lumea şi toată lumea ȋl iubea pe el. Pe celălalt ȋl chema Adrian şi era opacoste de copil:
vorbea urât, nu saluta pe nimeni şi ura pe toată lumea, deoarecce toţi ȋl comparau cu fratele său.
Părinţii lor erau disperaţi: ȋncercaseră orice metodă imaginabilă ca să-l cuminţească pe băiat, dar
nimic nu mersese. În curând, gemenii aveau să ȋmplinească şapte ani şi să meargă deci la şcoală, aşa că
situaţia trebuia să se schimbe!
Ideea salvatoare veni de la mama, care propuse ca pentru o zi, să-l trateze pe Adrian aşa cum el ȋi
trata pe toţi: cu indiferenţă şi lipsit de bun simţ. Zis şi făcut, dar pentru Daniel acest lucru fu imposibil,
atât de bine crescut era; aşa că, atunci când fratele lui veni la el ȋn cameră plângând, acesta ȋi explică ce se
ȋntâmpla:
- Părinţii noştri sunt supăraţi că nu ai cei şapte ani de acasă şi vor cu orice preţ să-ti schimbi
purtarea!
- Ce sunt ăia ˝şapte ani de acasă?˝ Noi ȋncă nu am avem şapte ani, cum să ȋi am eu?
- Cei şapte ani de acasă ȋnseamnă bunul simţ şi buna purtare, adică exact opusul aceea ce tu faci.
Azi au vrut să te ȋnveţe o lecţie, să-ţi arate cum ne simţim noi când tu ne vorbeşti urât.
O fi fost ceci doi gemeni,dar Daniel era mai ȋnţelept, iar vorbele sale i-au atins sufletul frăţiorului
său. Din acea zi, au fost de nedespărţit şȋ imposibil de deosebit căci erau amândoi nişte copii cuminţi cu
˝cei şapte ani de acasă˝ şi au trăit fericiţi până la adnâci bătrâneţi!
1177
Clubul Sportiv Școlar Caracal

Prof. Olteanu Larisa Claudia
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface însă orice capriciu.
Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de
rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copii şi părinţii împărtăşesc acelaşi
nivel de exigenţă.Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi
apaține.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:fizic,
intelectual, moral și estetic. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi
îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de
odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive
asupra dezvoltării sale fizice. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul
îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de
munca depusă de părinţi în această direcţie.Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cele mai multe
cunoştinţe uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.).
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor.
Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor
sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor
de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute
preamult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. În familie se formează cele
mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire
şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce eurât în
comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului săuşi a
celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Familia
fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca
sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori psiho-pedagogici, cu
efect cauzal negativ. Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi
învăţare precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul
model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă,a modului
de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate,
determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor,
comportamentul lor socio-moral.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, de aceea şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.
Bibliografie:
Stănciulescu E., Sociologia educației familiale vol. I, Ed. Polirom Iași, 1998;
1178
IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA
Prof. Olteanu Mariana
”Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Copilul trăiește faptele părinților
(care-i vor servi de model) și mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conștientului în situații similare de viață cu cele în care au fost date. Felul in care un
parentale, îi vor pecetlui destinul (și numai un miracol îl poate schimba)” – cum spunea Eric Berne.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
acasă.
Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forte. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează
deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament .Copilul care se simte apreciat de
părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Ba chiar el realizează că părinții îi acordă
atenție, că sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire și încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înțelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine și ce e rău și nu e
tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Așa cum copilul de 2 ani nu poate înțelege că mama a avut o zi grea. El știe că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenție, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a ști ce e bine și ce e rău, asta nu înseamnă să i se facă toate poftele sau să fie
lăsat să facă orice. Este necesar să i se fixeze limite, întrucât copilul trebuie să învețe ce înseamnă
așteptarea, amânarea dorințelor. La această vârstă poate învăța formulele de politețe.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, își dezvoltă simțul binelui și al
răului, este conștient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacțiile părinților în fata
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conștientizează și semnificația pedepsei.
1179
Între 5 și 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniță, stă cu bunica și, pentru că
nu va mai fi tot timpul alături de părinți, este necesar să li se dezvolte mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii și adulți. Acum ar trebui să poată purta o conversație cu adulții, să își
argumenteze punctul de vedere în discuțiile cu copiii de aceeași vârstă, să intervină în discuțiile din
familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus și să nu i se
facă observații în public. Replicile de genul "taci din gură, că ești mic și nu ai dreptul să vorbești" sau
prelegerile ținute în public nu fac decât să umilească și să inhibe copilul.
familie.
Bibliografie:
1. Educația timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educația preșcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
1180
Prof. Înv.preșcolar Olteanu Simona- Claudia

Școala Gimnazială Ocna de Fier, Structură Grădinița P.N.,
comuna Ocna de Fier, Județul Caraș - Severin
Motto: ”Orice om primește două feluri de educații :una dată de alții și alta , mult mai importantă, pe
care și-o face singur.” (Gibbon)
părinţi,ne gândim la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Expresia
„cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care
copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei, și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se
integreze în viața socială.
mici propriile valori pe care aceștia urmeazã sã le respecte.Comportamentul socio-relațional al viitorului
adult depinde de modul în care familia influiențează dezvoltarea copilului în primii ani de viață. Părinții
ar trebui să mediteze la responsabilitatea pe care o au în formarea personalității copilului, deoarece
familia este cea dintâi școală în care copiii învață cum să se comporte în viață și societate.
Acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a
copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică. În primii ani de viață copilul este
foarte maleabil astfel încât sub influiența condițiilor de viață, dar și a educației, el poate fi ușor dirijat în
direcția dorită.
Părinții pot contribui la dezvoltarea psihologică a copilului. Până la 7 ani, pentru copil, părinții
reprezintă unicul model de viață, de comportare, cu cea mai mare influență asupra sa. Copilul trebuie să
învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună ”te rog”, ”poftim” și ”mulțumesc”,”cu
plăcere”. Buna educație nu se rezumă doar la câteva cuvinte frumoase. Copilul va trebui să învețe ce se
cuvine și ce nu se cuvine la masă,cum să se comporte într-o vizită, la un spectacol sau chiar la o
petrecere , dar și atunci când discută cu cineva. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate
și îl învață ce înseamnă respectul, iar copiii respectuoși vor fi tratați la rândul lor cu respect.
Referitor la puterea exemplului părinților în educația copilului , L. Lock spunea: ” Nu trebuie să
faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite.Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârșiți vreo
faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală, când ați comis-o, el cu siguranță că se va apăra, invocând
exemplul dat de dumneavoastră ți se pune în așa măsură la adăpostul acestui exemplu , încât greu vă veți
atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greșeala respectivă.”
În perioada preșcolară părinții trebuie să acorde o atenție deosebită formării deprinderilor. Mai
târziu apare sentimentul de vinovăție sau de mulțumire, când copilul înțelege că faptele lui sunt apreciate
sau dezaprobate, aici intervine recompensa și pedeapsa. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
este cea materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă.
Tot de la vârste foarte mici se manifestă și sentimentul de compasiune care apare atunci când
părintele îi citește sau îi spune copilului o poveste care îl impresionează. Acest sentiment se răsfrânge
asupra întânplărilor prin care trec frații, prietenii și mai târziu colegii săi. Astfel, având o educație aleasă ,
își va manifesta dorința de a-i ajuta pe cei aflați în încurcătură.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, ba chiar va atrage admirația acestora, în
timp ce unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă va fi marginalizat de colegi și se va afla în conflict
pemanent cu cei din jur..
Când copilul este antrenat în diferite activități gospodărești (aranjarea mesei, udatul florilor, ștersul
prafului), părintele îl învață de fapt primul abecedar al muncii.
Tot în această perioadă copilul manifestă sentimentul de iubire, de dragoste prima oară față de
părinți.Familia este cea care pune bazele formării unor trăsături de caracter cum sunt: modestia,respectul,
cinstea, recunoștința,sinceritatea, prin exemplul personal.
1181
Datorită faptului că părintele reprezintă un model în educația copilului, dar și faptul că la această
vârstă copilul are înclinația de a imita, A.S. Makarenko se adresa părinților astfel:”Să nu credeți că
educați copilul numai atunci când vorbiți cu el, când îl povățuiți sau îi porunciți. Îl educați în fiecare
moment al vieții voastre chiar și atunci când nu sunteți acasă. Felul cum vă îmbrăcați, cum vorbiți, cum
vă bucurați sau vă întristați, cum vă purtați cu prietenii sau cu dușmanii, felul cum râdeți sau citiți ziarul –
toate au pentru copii mare însemnătate.Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton;orice
subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observați.”
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. În orice
familie, copilul are nevoie de multă iubire, grijă și atenţie. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul
îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Un copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit. Copilul are nevoie de un mediu cald, liniștit. Acțiunile prin care părintele își descarcă
supărările asupra copilului , care de fapt nu înțelege de ce părintele este furios, lasă urme adânci în
personalitatea copilului, ducând la cazuri în care devin copii inadaptabili social.
Așadar, atitudinea părinților în munca educativă este hotărâtoare pentru formarea viitoarei
personalități.
Rolul hotărâtor al familiei și al celorlalți factori în educație este subliniat și de A.S.Makarenko care
sunea că:” Bazele educației se pun până la 5 ani – și ceea ce ați făcut până la 5 ani, reprezintă 90 % din
întregul proces educativ;după aceea educația omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar, în
general, voi începeți să gustați roadele , căci florile pe care le-ați îngrijit au fost pânâ la 5 ani.”
Un copil care este educat bine va şti cum să se poarte la şcoală, atunci când este copil, dar și la
locul de muncă,atunci când va deveni adult; va ști cum să lege prietenii şi cum să le menţină. Cei şapte
ani de-acasă reprezintă abilități minime de socializare,care mai târziu ajută copilul devenit adult să se
integreze şi să fie acceptat.
Pe om îl creează natura, dar îl educă și îl dezvoltă societatea!” ( V. G. Belinski)
copilăriei. Școala și alte medii educaționale nu pot decat să confirme și să consolideze normele deja
Bibliografie:
2. A.S.Makarenko.....”Opere pedagogice alese”, vol.1, E.D.P., București , 1960
3. Revista învățământul preșcolar, nr.1, 1991
1182
Profesor învăţământul preşcolar Omeag Cornelia

Timpul petrecut acasă cu părinţii este foarte important pentru un copil deoarece acesta îşi pune
amprenta asupra modului de viaţă al acestuia. Cei 7 ani de acasă reprezintă educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţii lui şi care îl poate influenţa într-un mod pozitiv sau negativ pe acesta pe viitor.
Toată lumea ştie că educaţia unui copil se începe de când este foarte mic , însă depinde şi modul în care
este educat acesta. Există două tipuri de educaţii situate la poli opuşi ,care după părerea mea sunt extrem
de negative, dar din păcate aşa înţeleg unii dintre părinţi să îşi educe copiii. Astfel unii dintre părinţi cu o
situaţie materială precară înţeleg că trebuie să-şi educe proprii copii prin agresiuni fizice, care au impact
emoţional extrem de negativ asupra lor. Preşcolarii care sunt agresaţi fizic într-un mod violent şi
extrem de des ajung să fie cuprinşi de teamă închizându-se în ei şi fiindu-le teamă să comunice şi îşi vor
exprima cu greu sentimentele faţă de cei din jur.
Pe de altă parte, alţi părinţi cu o situaţie materială extrem de bună, consideră că trebuie să-i educe
pe preşcolarii lor acordându-le o libertate prea mare şi a obţine tot ce vor de la părinţii lor. De aceea, de
multe ori aceşti copii ajung la grădiniţă să facă ce vor şi nu mai ascultă de nimeni nici măcar de părinţii
lor, devenind foarte greu de a le fi modelat comportamentul.
Normele de comportare pe care copiii le-au deprins de acasă fac diferenţa între ei. Un copil
acasă. Copiii trebuie să înveţe să respecte nişte reguli în viaţa de zi cu zi. Părintele trebuie să aibă un stil
de comportament autoritar,în aşa fel încât copilul să-l şi iubească pe copil, dar să-l şi certe atunci când
este nevoie. Părintele trebuie să comunice foarte mult cu copilul explicându-i ceea ce este bine sau ceea
ce este rău. Degeaba părintele îi spune copilului : „ Nu este voie să faci ...” , dacă nu îi oferă explicaţiile
necesare, sau dacă copilul l-a văzut pe părinte că a făcut acel lucru despre care copilului i-a spus că nu
este voie. De exemplu : „ Tata îi spune copilului cu vârsta de 5 ani nu este voie să baţi copiii la grădiniţă,
trebuie să te porţi frumos cu ei. Copilul îi spune tatălui :
- Cum să mă port frumos ?
- Cum te-am învăţat ?
- ? ....
- Dar tu de ce o baţi pe mami ?
- Nu te interesează/ Sau tatăl îl pocneşte pe copil,deoarece nu ştie ce să răspundă.
Concluzia este că modelul oferit de familie este de mare valoare în viaţa copilului. Educaţia, bunele
maniere, sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
În cei 7 ani de acasă se formează comportamentul şi personalitatea copilului înainte de a merge la
şcoală. În această perioadă petrecută acasă dar şi la grădiniţă, copilul învaţă care sunt regulile de
politeţe,învaţă să salute, să se prezinte, să spună mulţumesc, te rog frumos, învaţă să se comporte cu cei
din jurul lui, învaţă să comunice cu cei din jur, învaţă să-şi împartă lucrurile cu ceilalţi, învaţă regulile de
igienă, învaţă modul de utilizare al tacâmurilor şi îl ajută pe copil să se integreze în mediul social.
Familia este cea care împlineşte nevoile copilului şi îl protejează , exercitând o foarte mare
influenţă asupra acestuia. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e
bine şi ce e rău. Familia este cea care îl învaţă pe copil despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi mediul educativ ,
grădiniţa îi pot influenţa comportamentul. Acestea reprezintă primele modele educaţionale cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea conduitei şi relaţionarea în raport cu diferite norme şi valori
sociale.
Responsabilitatea părinţilor este să le asigure acestora bunurile materiale de care au nevoie şi să-i
înveţe cum trebuie să se comporte în societate. În familie, copilul se formează din punct de vedere
cognitiv, social şi emoţional.
Pentru a le asigura o bună creştere celor mici familia, grădiniţa şi şcoala au datoria să colaboreze
împreună spre a le oferi ceea ce au nevoie: afecţiune, înţelegere, sfaturi şi încurajări şi să înveţe să se
descurce singuri.
1183
Pledoarie pentru cei șapte ani de acasă
Prof.ec.Ona Mihaela, Liceul Tehnologic Marmația,

Sighetu-Marmației, Maramureș
‘‘Bunul simț este geniul umanității.‘‘-Goethe
Încă de la naștere, oamenii dispun de capacitatea specific umană de a-și însuși experiența socială a
înaintașilor, de a se modela, deci de a accepta educația și de a se autoeduca. Un început pozitiv în viață îl
ajută pe fiecare copil să se dezvolte la maxim și este esențial pentru avansarea unei întregi societăți.
Primii ani sunt cei mai importanți în viața fiecărui copil, deoarece pun bazele succesului general în viață.
Ei sunt, de asemenea, foarte importanți pentru fiecare societate, deoarece aceaștia sunt cea mai bună șansă
de a influența prosperitatea, incluziunea și stabilitatea socială viitoare. Dezvoltarea timpurie a copilului
este considerată a fi cel mai puternic instrument pentru abordarea inechităților, o șansă de a oferi
oportunități tuturor copiilor de a-și dezvolta întregul potențial. Putem spune că, fiecare copil este necesar
pentru societate și fiecare copil are dreptul de a obține un start bun în viață. Perioada copilăriei timpurii
este cea mai importantă perioadă de dezvoltare a vieţii, când se pun bazele cognitive, emoţionale şi
sociale pe care se construieşte viitorul. Toţi ne dorim copii sănătoşi, dezvoltaţi normal, fericiţi, dornici de
a învăţa, plini de energie, care să ne umple de satisfacţie prin ceea ce ştiu, prin ceea ce pot să facă, prin
felul în care se poartă şi gîndesc. Totul depinde în cea mai mare măsură de noi, adulţii. Noi suntem primii
în care ei au cea mai mare încredere şi care le decide startul în viaţă!
Ca părinți știm cu toții că, investiția timpurie în copiii noștri, înseamnă nu doar să le dăm hrană și
haine: înseamnă să le dăm atenție și dragoste. Achiziţiile din perioada copilăriei timpurii sunt precum
fundaţia unei case, de soliditatea acesteia depinde stabilitatea casei şi numărul de etaje ce se pot ulterior
construi; de soliditatea achiziţiilor din copilăria timpurie depinde atingerea potenţialului maxim al fiecărui
copil. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat în perioada copilăriei timpurii, este mult mai dificil şi mai
costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Acţiunile întreprinse de părinţi şi de societate în
copilăria timpurie au o puternică şi mai de durată influenţă asupra progresului individual al copilului şi
asupra progresului naţiunilor în sens larg.
În calitate de părinți suntem cu toții convinși că fiecare leu cheltuit în dezvoltarea copilăriei timpurii
merită. În schimb, toate aceste investiții sunt transformate într-o alegere mai bună a vieții și o societate
mai bogată.
Conduita civilizată, politicoasă se învață mai întâi din familie, din fragedă copilărie, începând cu
”cei șapte ani de- acasă”, care sunt piatra de temelie în educația comportamentului civilizat, un instrument
important de orientare pe drumul vieții. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru
a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de
acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Copilăria timpurie
trebuie înțeleasă drept perioadă critică în viața copilului și drept urmare, este necesară promovarea unei
noi abordări a politicii copilului și familiei în cadrul unei strategii integrate pentru dezvoltarea copilăriei
timpurii. Consider că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar
obligativitatea a devenit perimată, așa că la 7 ani, unii copii sunt manierați, se descurcă mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât cei cărora le lipsesc cei 7 ani de acasă. Cred însă că nu trebuie să mai facem
comparații la vârsta de 7 ani. Pentru că fiecare copil este unic, pentru că fiecare grup de copii este unic,
pentru că fiecare cadru didactic este unic, pentru că fiecare familie este unică în educaţie. Există
experienţă acumulată, există idei şi teorii bazate pe noi cercetări, există practici confirmate în timp care
şi-au demonstrat avantajele, există valori, principii, reguli, însă nu există reţete.
Prin urmare, investiţia în copii cât mai degrabă ne conduce, pe termen lung, la dezvoltare socială şi
la realizarea susţinută a drepturilor copilului.
BIBLIOGRAFIE
http://www.utilecopii.ro/articole/
1184
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ONCEA MARIA

GRĂDINIȚA P. N. ȘTIUCA
acasă.
BIBLIOGRAFIE
1185
Ce pot face părinții și învățătoarea la trecerea de la grădiniță la clasa
pregătitoare
Prof. învățământ primar CARMEN ONCESCU

Școala Gimnazială I.H.Rădulescu, București
Atunci când copilul depăşeşte sfera familiei şi intră într-o nouă colectivitate, începe o nouă etapă a
vieţii lui, dar şi a părinţilor. Când începe școala, programul zilnic cuprinde repere bine delimitate nu
numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la școală, pentru
a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între învățător şi părinţi poate conduce la situaţii
în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii. Pentru ca părinţii să se asigure că
există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la școală, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot
solicita învățătoarei informaţii despre cum decurge o zi la școală, cum sunt organizate activităţile, cum
este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi învățătoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este
„Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata,
modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot
organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte
diferite ale vieţii cotidiene.
Ce pot face părinţii?
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în
bucăţele folosind cuţit de plastic, să îi ajute la șters vase.
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
școală
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la școală. Cu
acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de
învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt
direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă
etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce
îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut
azi la școală?”, de obicei, răspunsul copilului este „Bine!”, după care să refuză să mai comunice pe
Bibliografie:
1. www.copii.ro
2. www.didactic.ro
3. www.scribd.com
4.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
1186
Prof. Oncescu Liana Cristina

Liceul Teoretic Național, București
Cei șapte ani de acasă!" Câți dintre noi nu știm această formulă, des auzită și folosită la adresa
copiilor . Această formulă nu s-a referit niciodată la faptul că un copil și-a petrecut primii șapte ani din
viață lângă familia lui, ci la educația pe care a primit-o în cadrul ei. Deprinderile de comportament, stimă
de sine, atitudinea față de ceilalți și față de școală, se formează în primii 6-7ani.
Iată câteva reguli de educație prin care pot fi învățate bunele maniere de către copii de la proprii
părinți:
1. Așteaptă-ți rândul pentru a vorbi!
2. Fără porecle și jigniri!
3. Fii politicos!
4. Spune, "Te rog" și "mulțumesc"cât mai des!
5. Fă curăț după ține!
6. Fii fair-play!
7. Primește complimentele politicos!
8. Fii tolerant!
Copiii sunt impulsivi și de multe ori întrerup persoană cu care poartă o conversație, deoarece sunt
nerăbdători să se facă auziți. Însă nu este politicos să o întrerupi când această vorbește cu cineva. Copilul
nu o percepe încă ca pe o greșeală ci ca pe o respingere. Pentru a evita o asftfel de situație trebuie să
vorbim cu copilul și să îi și explicăm cât de important este să îi asculte pe ceilalți până la capăt, apoi să-și
spună punctul de vedere. Copilul trebuie ascultat cu atenție atunci când are ceva de spus. Este un prim pas
în dobândirea unei bune maniere de a-și aștepta rândul și de a vorbi la momentul potrivit.
”Nu porecli și face haz de numele sau prenumele persoanelor” în față copilului. În loc de etichetă,
copilul poate fi învățat cum poate el să-și exprime sentimentele față de cei din jur, însă fără a jigni.
Politețea. Întotdeauna toți membrii familiei trebuie să salute când cineva intră în casă. În funcție de
nivelul de formalitate, copilul poate fi învățat să dea mână cu adulții cunoscuți, dar nu este necesar să dea
mână cu alți copii. Cu toate acestea, copilul ar trebui să spun întotdeauna, "salut" , bună" sau "sărut-
mână", atunci când vine cineva în vizită.
Aceste forme de politețe exprimă respect și apreciere. Să lăudăm copilul atunci când le folosește
pentru a-i încuraja acest comportament pozitiv.
Atunci când este acasă, în vizită sau la școală, copilul va căpăta deprinderea de a-și strânge
jucăriile sau să arajenze acolo unde a făcut dezordine
Copiii, de obicei, după ce s-au jucat un joc, dacă rezultatul nu este în favoarea lor se supără și nu
se mai joacă în continuare. Indiferent de rezultat, joacă cu prietenii sau colegii trebuie să fie o activitate
cât mai plăcută. Elevul trebuie să învețe să îi felicite pe câștigători și totodată să se bucure într-un mod
civilizat că a câștigat.
Dacă cineva îl laudă, trebuie să spună mulțumesc, fără a spune"nu e adevărat!" și să nu își expună
defectele. Acest comportament pozitiv îl învață pe parcurs de la părinți și din anturajul său.
Când oamenii fac lucrurile diferit din cauza diversității în cultură, rasă sau religie trebuie explicat
copilului că nu este nimic greșit în comportamentul niciuneia dintre părți și că oamenii acționează diferit.
Este interesant este modul în care familii sunt diferite și fac lucruri diferite. Oamenii au propriile lor
tradiții sau ritualuri iar elevul va învăța să fie tolerant cu cei din jurul său.
Bibliografie:
1. www.didactic.ro
2. www.scribd.com
4.www.qbebe.ro
1187
CEI ŞAPTE ANI DE ACASẮ
PROFESOR GABRIELA ONDU - ŞCOALA GIMNAZIALẮ

,,GENERAL NICOLAE ŞOVA’’ PODURI
,,Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă’’ Valeria
Mahok (decembrie 2014)
Numãrul şapte este unul dintre numerele considerate magice de-a lungul istoriei omenirii, care
continuã sã ne fascineze şi astãzi.
Existã o multitudine de ,,şapte” care au existat de-a lungul timpului, existã şi astãzi ,,controlându-ne
existenta. Aşadar, în Vechiul Testament cifra 7 este numãrul lui Dumnezeu prin care a stabilit reguli pe
pãmânt şi a hotãrât vremuri pentru împlinirea multor evenimente în viitor. Exista 7 minuni ale lumii
antice, 7 minuni ale evului mediu, 7 continente, 7 culori ale curcubeului, 7 pãcate capitale, 7 virtuţi ale
omului, grupul celor 7 stele numite ,,Pleiade”, 7 zile ale sãptãmânii, 7 este numãrul norocos pentru multe
culturii (de exemplu în Japonia, mitologia vorbeşte despre cei 7 zei ai Norocului), Roma a fost construitã
pe 7 coline, 7 note muzicale şi nu în cele din urmã ,, cei 7 ani de acasã’’.
,,A avea cei 7 ani de acasã’’ este un concept cu care s-au confruntat stãbunicii, bunicii şi pãrinţi
noştri şi îl întâlnim astãzi folosit aproape în fiecare zi. Conform dex-ului ,,a avea cei 7 ani de acasã’’
înseamnã ,,a fi bine crescut, a fi bine educat”. Pentru a se ajunge la aceasta definiţie se adaugã copilului
urmãtoarele ingredientele: folosirea salutului, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, a
înţelege normele sociale, manierele la masã, recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţã.
Ȋn ecuaţia ,,celor 7 ani de acasã’’un rol important, esenţial îl are familia, pentru cã ea constituie
mediul în care copilul se naşte, este cel dintai cadru social de care are nevoie fiecare copil. Ȋn familie
omul trãieşte primii ani ai exstenţei personale, aici se dezvoltã şi se formeazã pentru viaţã. Ȋn familie
copilul învaţã cum sã se comporte în diferite relaţii, cu prietenii, colegii sau necunoscuţii. Tot în familie
copilul îşi gãseşte primul sprijin în aş atinge succesul în viaţã. Familia este cea care pune ,,piatra de
temeile” a celor 7 ani de acasã, ea este cea care participã alãturi de şcoalã la procesul de transformare a
copilului în adolescent, apoi în tânãr şi în cele din urmã într-un adult responsabil. Ea oferã garanţii de
moralitate, este prima şcoala care pregãteşte copilul pentru viaţa socialã, învãţându-l sã-şi îndeplineascã
datoria, sã-şi disciplineze voinţa, învãţându-l scara valorilor şi dându-i simţul ierarhiei şi al ordinii. Dacã
mediul familiar oferã sigurantã, linişte, afecţiune, seninãtate atunci ea constituie o atmosferã prielnicã
pentru dezvoltarea normalã şi echilibratã a copilului, pentru ,,temelia’’celor 7 ani de acasã.
,,Cei 7 ani de acasã’’ reprezintã o oglindã a educaţiei pe care pãrinţii o oferã copiilor în prima parte
a copilariei. Copilãria nu este o întrecere pentru a vedea cine ştie mai bine sã citeascã, sã scrie, sã
socotescã .Copilaria este o mica fereastrã în timp pentru a învãţa şi a modela mintea fiecarui copil în
ritmul sãu propriu.
După cum menționa Paul Osterrieth în lucrarea ”Copilul și familia”, viața părinților ”constituie o
aventură întotdeauna originală și unică”. Acesta determină 6 principii după care se ghidează relația
părinți-copil:
1. Familia trebuie să depășească rolul de creștere și dobândire a deprinderilor elementare. Ea
constituie ”mijlocul prin care copilul este introdus în viața umanã și în cadrul în care se elaboreazã
personalitatea sa proprie”.
2. Atitudinile pãrinților determinã formarea unei personalitãți unice, particularitãțile copiilor
manifestându-se clar și coerent în comportamentul curent. Altfel spus: ”atitudinile pãrintești au
consecințe” durabile.
3. Acceptarea copilului, ca termen larg, semnificând dragoste și atenție la posibilitãțile și
slăbiciunile acestuia, care ”să respecte fundamental persoana în formare și să fie conștientã de scopul spre
care ea se îndrumã”.
4. Atitudinea de acceptare să fie în măsurã egalã spontanã și raționalã.
5. Pãrinții se implicã în mod egal în procesul educativ familial. ”Orice neînțelegere dintre părinți,
ale căror roluri sunt strâns complementare, pune în pericol sentimentul de siguranțã al copilului și deci
armonia dezvoltării personalitãții sale.”
1188
6. Rolul familiei va fi cu atât mai determinant și mai durabil cu cât se va pãstra ”numeric la
proporții mijlocii”, nici prea restrânsã, nici prea numeroasã.
Asadar, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile, informațiile și să-și
demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas – integrarea optimă în mediul școlar- succesul și
performanța sã fie asigurate.
In concluzie, consider cã ,,cei şapte ai de acasã ‘’ este un lucru de bun simt, dar si o problema care
ne poate marca o viatã întreagã, de aceea familia are un rol esential , iar şcoala vine sã completeze ceea ce
familia a pus la ,,temelie’’.
Bibliografie ;
”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973
1189
Sunt politicos de mic
Prof. Înv. Primar Ondu Oana – Danusia

Școala Gimnazială Scorțeni, jud. Bacău
Școala și alte medii educaționale consolidează normele deja deprinse din familie. Primele reguli de
politețe le învățăm de la părinți, dar și de la persoanele care trăiesc în comunitate cu noi (bunicii, rudele
aropiate).
Educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului, chiar dacă astăzi mai sunt părinţi, de genul:
„Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, aceștia
pentru a se „scuza“ de purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului său găsesc
„scuze“ care de fapt trădează, greşelile educative pe care le fac în primii ani de viaţă ai copilului. Această
expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în
primii șapte ani de viață.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit să
primeasca informatii, de aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de către cine și în ce
mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
Totodată pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde
își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în felul cum vorbesc, nici în ceea ce simt şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceştia este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
De aceea din primii ani de viaţă, învață-l pe cel mic noţiunea de respect, mai ales dacă îl înveţi să
folosească des cuvinte precum „te rog“,„mulţumesc“,„bună ziua“,„mă scuzaţi“. Învăţându-l bunele
maniere, când va creşte, toate aceste lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa
personalitatea. Politeţea se învaţă treptat, tocmai de aceea e important să îi explici copilului de ce trebuie
să fie respectuos: respectându-i pe alții va fi,la rândul său,respectat.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani sunt lucruri care se pot dezvolta pe întreaga perioadă a
școlarului mic, dar și în devenirea lui ca viitor cetățean de mai târziu. Toate acestea precum: deprinderi de
autoservire, ordine, igiena, curățenie și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor
și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fară
greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre părtile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalți și de a
răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt
copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei
sarcini, concentrarea atenției, perseverența în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor
atunci când vrea să facă ceva, devin însușirile stabile dobandite în aceasta perioada care îi va ajuta
pentru tot restul vieții.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa
particulară.
"Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală".
Albert Einstein
1190
Importanţa celor 7 ani de acasã
Prof. Onete Adriana

Şcoala Gimnazialã Dragomireşti, Judeţul Dâmboviţa
Educaţia copiilor trebuie sã înceapã de la cele mai mici vârste în familie, în mediul imediat şi
cunoscut de copii şi ulterior la şcoalã, în alte instituţii cu activitãţi formale sau nonformale şi sã devinã un
scop permanent pentru orice experienţã informalã.
Imediat ce copilul a început sã facã paşi sau sã rosteascã cuvinte, chiar şi izolat fãrã integrarea
cuvintelor în propoziţii trebuie educat, instruit de pãrinţi ce sã spunã, cum sã spunã, cum sã se mişte, sã se
comporte, arãtându-i-se modele de comportament, de limbaj deoarece copilul imitã de la vârste mici şi
apoi ceea ce a imitat va deveni pentru el un reper ulterior. Aşadar, pãrinţii şi cei din jurul copilului au o
mare responsabilitate în formarea primelor comportamente ale copiilor şi a unui limbaj civilizat.
Cei 5-7 ani (uneori copiii frecventeazã timpuriu grãdiniţa) petrecuţi de copil împreunã cu pãrinţii
constituie baza comportamentului copilului ulterior în societate. Pãrinţii trebuie sã îi înveţe pe copii sã fie
politicoşi, sã fie respectuoşi şi recunoscãtori prin cuvinte precum ,,Bunã ziua!”, ,,Sãrut mâna!”, Vã
mulţumesc!”, ,,Vã rog sã-mã iertaţi!”etc.
De asemenea, comportamentul civilizat şi responsabil se învaţã în familie: sã fim matinali, ordonaţi
în camerã, cu lucrurile noastre, sã avem grijã de igiena dintilor şi a corpului, preferinţa pentru mâncãruri
sãnãtoase, preparate în casã, aprecierea cadourilor îndiferent de valoare etc., fiecare jucând un rol foarte
important.
Atitudinea pe care pãrinţii o afişeazã faţã de semeni, este atitudinea pe care copiii o vor imita şi şi-o
vor însuşi. Copiii trebuie învãţaţi sã fie modeşti, sinceri, creativi, curioşi, dar în acelaşi timp sã respecte
regulile, interdicţiile, sã se multumeascã cu cât pãrinţii le pot oferi, sã munceascã de mici potrivit vârstei
şi greutãţii lor, lucruri mici şi poate nesemnificative, dar prin care sã îndrãgeascã munca.
Educaţia trebuie sã fie fãcutã în orice moment, orice experienţã trebuie sã fie exploatatã de pãrinţi
ca o posibilitate de învãţare realã pentru copil.
Dacã educaţia în primii ani petrecuţi în familie este solidã, educaţia ulterioarã din şcoalã îl va ajuta
pe elev sã se dezvolte armonios, multilateral, sã fie sociabil, responsabil, politicos, responsabil cu viaţa sa
şi a celor din jur. Dacã educaţia în primii 7 ani este deficitarã, i-a oferit elevului modele negative de
comportament sau un limbaj necivilizat, adaptarea în grupul şcolar va fi dificilã, va necesita un timp
îndelungat pentru remediere.
Aşadar, consecinţele educaţiei în familie pot fi grave pentru evoluţia ulterioarã a copilului în şcoalã
şi societate, dacã pãrinţii nu îi învaţã pe copii modele pozitive de comportament, limbaj, norme etice şi
valori.
1191
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – O PERSOANĂ EDUCATĂ
Prof. ONIȘOR ANDREA

LICEUL TEORETIC ”SAMUIL MICU”
SĂRMAȘU, JUDEȚUL MUREȘ
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
de acasă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, în familia din care provine, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge
la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de
manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Educația pe care un copil o primește în cei 7 ani de acasă depinde de anumiți factori: relația
afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile și principiile pe care le cultivă
și pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Deseori se întâmplă ca părinții să aibă două orientări:
- fie să aibă comportamentul propriilor părinți drept model;
- fie procedează exagerat, opus modului în care au acționat proprii părinți din dorința de
a evita nemulțumirile pe care ei le au.
Frecvent se întâmplă ca oricare dintre cele două orientări să nu fie în favoarea copilului, a
dezvoltării lui firești. Este foarte dureros pentru părinți să simtă că fac eforturi susținute, iar rezultatul nu
e pe măsură. Metodele folosite de părinți pentru socializarea copiilor diferă , iar strategiile utilizate in
familie pentru educarea copiilor se pot restrange la două mari categorii:
1. Educația represivă – face apel la constrângere, ca atitudine parentală favorită față de copil și este
orientată spre obedinență și umilință. Se realizează prin: pedepsirea comportamentelor indisciplinate,
recompensare materială sau pedeapsă, umilirea copilului, comunicare nonverbală, discernământul
copilului față de dorințele părinților. Inhibă curiozitatea și spontaneitatea nativă a copilului, induce
obediența, respectul exagert față de autoritate și controlul extern.
2. Educația participativă – promovează atitudinile pozitive, de stimulare și apreciere necondiționată
a manifestărilor de independență a copilului. Este îndreptată spre câștigarea participării copilului la
propria sa educație. Se realizează prin: recompensarea comportamentelor dizerabile, recompensarea
simbolică și pedeapsa, autonomia copilului, comunicarea ca interacțiune, socializarea centrată pe copil,
discernământul părinților față de nevoile copilului. Acordă copilului libertatea de a gândi și de a explora
lumea conform propriilor lui tendințe. Adultul are doar rolul de a supraveghea și de a stimula atitudinile
independente ale copilului.
Dragostea și afecțiunea parentală joacă un rol fundamental în procesul de socializare. În primul
rând, copilul dorește să aibă de partea sa aprobarea părinților și suferă la cel mai mic semn de slăbire a
dragostei din partea unui părinte până atunci iubitor. Acesta este un motiv pentru care formele aspre de
disciplină nu sunt eficiente. Amenințarea cu retragerea dragostei oferă mai puține șanse să devină un
mecanism de socializare atunci când este folosit de părinți ostili, care nu au de fapt ce sentimente de
afecțiune să anuleze.
Părinții și familia exercită puternice influențe asupra copilului în prima sa parte a vieții. O mai
bună cunoaștere a relațiilor dintre comportamentele parentale și trăsăturile de personalitate ale copiilor și
mai târziu ale adulților care devin aceștia, nu poate genera decât efecte pozitive asupra practicilor de
educare a copiilor și asupra dezvoltării ulterioare a personalității acestora.
1192
BIBLIOGRAFIE:
Chișiu Carmen Maria, Școala părinților, Editura Universității ”Lucian Blaga”, Sibiu, 2013
Bătrânu E., Educația în familie, București, Editura Politică, 1980
1193
Importanta,,celor sapte ani de acasa,, in procesul educative
Prof. Onita Sorina

Scoala Gimnaziala Birda
Trebuie să ştiţi că educaţia, bunele maniere, regulile morale sînt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decît unul căruia îi
lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de cîţiva factori:
relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează
familia şi pe care le transmite copilului.
Daca procesul de invatamant incepe cu prima zi de scoala, educatia incepe din prima zi de viata a
copilului. Din nefericire, mai sunt si replici din partea unor parinti, de genul: „Lasa-l, e prea mic, nu
intelege, ce stie el, mititelul!“, „Cand va merge la scoala, se va cuminti“, pentru a „scuza“ purtarea urata
sau dezvoltarea neuropsihica nesatisfacatoare a copilului. Aceste „scuze“ tradeaza, de fapt, greselile
educative pe care le fac parintii in primii ani de viata ai copilului.
Primele zile de scoala sunt un moment de schimbare in viata copilului. Daca nu a mai fost intr-o
colectivitate (camin, gradinita), intrarea sa in scoala este prima largire importanta a mediului sau social,
mediu in care trebuie sa se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare si in activitatea lui scolara. De la un
regim de joaca, de activitate libera, el trece dintr-o data la un regim de activitate dirijata, de disciplina.
In bancile din clasele I se insiruie fetite si baieti, toti cam de aceeasi varsta, dar diferiti din multe
puncte de vedere. Sunt copii si mai mari, si mai mici, si mai voinici, si mai Atunci cînd vorbim despre cei
şapte ani de acasă, ne gîndim la educaţia pe care voi o primiţi de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului vostru pînă mergeţi la şcoală. Cînd spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne
imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună delicati, si mai galagiosi, si mai tacuti, unii
chiar retrasi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici in ceea ce stiu, nici in ceea ce simt, nici in felul
cum vorbesc si nici in felul cum se poarta. Fiecare dintre acesti copii este imaginea vie a educatiei primite
acasa, educatie a carei amprenta se observa cu usurinta in comportamentul copilului in noul sau mediu
scolar.
Educatia este un proces continuu, care se desfasoara treptat si care trebuie sa tina pasul cu fiecare
etapa de dezvoltare din viata copilului. Tot ceea ce se omite sau se greseste in educatie este in dauna
copilului. De ce sa se incarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia sa si le fi insusit deja acasa?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibila, dar ea se face mai anevoios la varsta
scolara, intr-un moment in care copilul trebuie sa faca oricum fata unor cerinte cu totul noi pentru el, cum
sunt invatarea si adaptarea la viata de scolar.
Practica arata ca majoritatea copiilor se adapteaza relativ usor la viata scolara. Totusi, exista si
copii care se adapteaza anevoios, tulburand activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivita sau prin
neputinta lor de a tine pasul cu ceilalti copii la invatatura. Aceasta situatie este in mare masura rezultatul
unor greseli educative din primii ani de viata a acestor copii. Iata de ce socotim util sa va prezentam pe
scurt ce conditii trebuie sa indeplineasca mediul familial pentru a asigura dezvoltarea armonioasa fizica si
neuropsihica a copilului anteprescolar si prescolar.
In afara de satisfacerea trebuintelor sale de ordin material (hrana, somn, conditii de locuit,
imbracaminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, in care dragostea ocupa primul loc.
Ingrijirea facuta fara participare launtrica nu poate satisface trebuintele copilului.La polul opus se situeaza
dragostea zgomotoasa, manifestata la tot pasul prin imbratisari si sarutari care coplesesc copilul. Aceasta
este dragostea plina de slabiciune a parintilor care cedeaza la cel mai mic capriciu al copilului ca sa-i
demonstreze cat de mult il iubesc.
Copilul tratat astfel se va transforma intr-un mic tiran, care crede ca totul i se cuvine, ca vrerea sa
este suverana pentru toti cei din jurul sau si va capata trasaturi negative de caracter (egoism, vehementa,
lipsa de respect etc.), trasaturi care, daca nu se corecteaza, il vor pune in conflict cu mediul social.
Relatiile de afectiune dintre familie (parinti, frati, surori, bunici, etc.) si copil trebuie sa se bazeze pe
autoritate si respect
Ca si adultul, copilul are nevoie de pauze, atat de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin pana la refuz, nu vom crea in jurul lui o atmosfera de
1194
vesnica incordare. In mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul sau sau pentru a-si
limpezi neplacerile care survin in chip firesc in procesul educat. Aceasta atitudine a educatorilor
presupune mult tact, rabdare si o buna cunoastere a posibilitatilor de manifestare ale copilului. Daca este
impins de la spate in tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru in functiile neuropsihice, stanjenind
dezvoltarea copilului si transformandu-l intr-o fiinta irascibila, nervoasa.Realizarea tuturor cerintelor
enumerate mai sus presupune existenta unui camin armonios, a unei ambiante familiale echilibrate, bazate
pe dragoste, intelegere, respect intre parinti si copii. In functie de relatiile din familie se constituie diferite
atitudini generale ale copilului fata de oameni, fata de obiecte, fata de indatoriri si se formeaza conduita si
caracterul lui.
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lasat sa si zburde nestingherit, sa se joace, sa-si
inventeze jocurile, pentru a nu-i stanjeni posibilitatile de formare si implinire a personalitatii si pentru a
nu-i ingradi experienta de viata. Activitatea lui va fi supravegheata, dirijata, fara insa a-l dadaci la tot
pasul.
1195
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
Întocmit, Inst. ONOFREI IULIANA – ROXANA

Intr-o eră în care tehnologia primează, iar gadgeturile sunt la mare căutare , ne întrebăm dacă cei 7
ani de acasă mai au vreo importanţă în societatea în care trăim. Primul model al unui copil din punct de
vedere al comportamentului este familia : părinţi, fraţi sau surori mai mari, bunici, etc. , de aceea ,când
vorbim de cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia primită de un copil de la părinţi, înainte de vârsta
şcolarizării. Părinţii sunt , de obicei, bombardaţi cu sfaturi din partea tuturor în ceea ce priveşte o educatie
aleasă, dar de fiecare dată , ne-a fost demonstrat faptul că există situaţii diferite, familii care se ghidează
după reguli diferite şi că nu există o “Metodă Minune” pe care să o folosească toată lumea şi să ofere şi
rezultatele aşteptate.
Educaţia , bunele maniere, regulile morale încă sunt cheia către adaptare a unui copil în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine şi va lăsa o impresie deosebită, atât el cât şi familia lui ,
celor din jur şi celor cu care intră în contact comparativ cu un copil căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Nici un părinte nu doreşte ca fiul sau fiica sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Evident că, fiecare părinte vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale: familie, şcoală,activităţi din timpul liber (antrenament sportiv, teatru, vizită la rude). Perioada
copilăriei este cea mai bună perioadă a vieţii pentru a primi educaţie şi pentru formarea unui caracter
psiho-social adecvat. Influenţele educative care pot fi exercitate de familie asupra copiilor se pot
manifesta direct prin acţiuni dirijate dar şi indirect prin modele de comportament ale membrilor familiei şi
ale persoanelor adulte cu care copilul intră în contact. Educaţia de acasă a copilului trebuie făcută şi
condusă cu grijă, cu afecţiune dar în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află copilul. Este
necesar să îi oferim dar să îi şi cerem copilului ceea ce nu depăşeşte capacitatea lui de înţelegere de la
momentul sau perioada respectivă.
Se pot creiona numai generalizări, dar principalele componente ale unui copil “bine crescut” ,
putem regăsi :
1) Salutul care este prima normă de conduită desprinsă din familie.
2) Comportamentul în public care constă în faptul că un copil „bine crescut” ştie să răspundă
la întrebări şi îşi aşteptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
3) Comportamentul cu prietenii ↔bunele maniere pot fi demonstrate şi în preajma celorlalţi
copii, ai prietenilor lor. Jocurile copiilor sunt o ocazie de a învăţa şi de a exersa comportamente corecte.
Un copil cu cei 7 ani de acasă îşi respectă partenerii, respectă regulile specifice şi le înţelege.
4) Înţelegerea normelor sociale ↔ copilul capătă deprinderea , cu ajutorul părinţilor, ceea ce
“se face” şi ceea ce “nu se face” în societate. O bună creştere implică cunoaşterea şi aplicarea unor reguli
nescrise: trebuie să aşteptăm rândul la magazin sau la medic, spunem „te rog” , „mulţumesc” , nu facem
zgomot, respectăm simbolurile, etc.
5) Manierele la masă ↔ o bună creştere presupune folosirea tacâmurilor, respectul oferit
celui care serveşte masa cât si colegilor de la masă, comesenilor.
6) Recunoaşterea greşelilor este o etapă importantă şi sensibilă. Expresia “îmi pare rău” este
o expresie magică, dar un copil o va folosi numai dacă la rândul său o va auzi din partea adulţilor din
jurul lui. Nu este un semn de slăbiciune ci un semn de respect.
7) Tact şi toleranţă ↔un copil “bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice alt tip de dizabilitate, ne descalifică ca oameni. În timp, copilul va face diferenţa
între spiritul de glumă, râsul sănătos şi râsul care jigneşte.
Cei 7 ani de acasă îşi pun amprenta în ceea ce devine un copil mai târziu si anume OM. Perioada
celor 7 ani de acasă este temelia, baza unui comportament normal sau deviant. Copiii cresc şi se formează
într-un univers creat de părinţi. Dacă unui copil nu i se oferă confort fizic şi afectiv atunci el va avea un
sentiment de neîncredere, teamă şi îndoieli de sine. Familia este cea care oferă climat socio – afectiv
optim trebuinţelor şi dorinţelor unui copil.
Viaţa copilului alături de părinţi consolidează anumite deprinderi ce contribuie la independenţa
copilului, sănătatea lui, igienă şi protecţie. Datorită grijilor de zi cu zi ale părinţilor, copiii sunt din ce în
ce mai rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii trainice. Părinţii angajează, foarte repede şi
uşor, bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei înţeles.
1196
Bunele maniere au fost, sunt şi vor rămâne adevărate “scrisori de recomandare”.
1197
Cei șapte ani de-acasă!
Înv. Oprea Cristina-Ioana

Exemplu:

număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor
de solicitare etc.
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de
la grădiniţă
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat lagrădiniţă şi pe
1198
Exemplu:
nesigur pe sine.
a) În natură:
5. să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
6. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
7. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul
apelor etc.
8. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc,
despre gustul lor ş.a.
frunze etc.)
b) În gospodărie:
1199
tăbliţele maşinilor”)
- să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe
drum…”)
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
1200
Să construim împreună cei 7 ani...de acasă!
Prof.înv.primar Oprea Emilia Florența

Școala Gimnazială Nr.156, București
În procesul devenirii sale, ființa umană străbate un traseu care îi pune în valoare competențele,
aptitudinile, dar mai ales amprenta primilor ani de viață concretizată-n normele morale pe care și le-a
interiorizat, cultivarea respectului în raport cu sine și ceilalți.Pe lânga nevoile de bază specifice fiecare
etape de viată, se identifică nevoia de educație a copilului, aducându-ne aminte de importanța celor 7 ani
de acasă, unde mediul familial este cel care oferă primele modele de conduită, este locul manifestării
primelor emoții și sentimente, dar și al formării unor trăsături pozitive de caracter, precum: ordine,
politeţe, hărnicie, cinste, respect .
Trăind într-un mediu securizat, presărat cu nenumărate explicații și exemplificări, caracterizat de
cuvinte alese și gesturi de politete, copilul va conștientiza că bunele maniere trebuie să facă parte din
programul său de educație.Așadar, pe măsură ce copilul pătrunde în universul școlar identifică o serie de
diferențe individuale, comportamente agreabile, civilizate ce reprezintă rodul interiorizării bunelor
maniere, dar și gesturi inadecvate ce intră în dezacord cu moralitatea.Treptat, va înțelege că o persoană
care vorbeşte şi se comportă politicos va fi tratată cu mai multă bunăvoinţă şi va fi acceptată mai uşor
într-un grup.
Imediat după familie, şcoala este cea care se ocupă cel mai mult de educația unui individ, nu este
doar o instituție de învățătură, ci un templu ai cărui preoți sunt profesorii, ce prin ținuta morală reprezintă
adevărate modele de caracter.Exemplul persuasiv, pozitiv, adaptat particularităților de vârstă și
individuale, însoțit de cuvintele magice și formulele de salut, reprezintă doar câteva dintre dovezile
celor șapte ani de acasă, care vor facilita adaptarea copilului în societate, pregătindu-l pentru etapele
viitoare ale vieții.
Impulsionați de aceste argumente și dorințe, “ micii învățăcei” au răspuns acestei provocări, reușind
să deslușească codul bunelor maniere pe parcursul unei săptămâni.Orientați de rețetele personale privind
obiceiurile acceptate moral și social , elevii au experimentat diferite forme de conduită, au aflat câte ceva
despre istoricul bunelor maniere, au desfășurat activități în comun care se vor concretiza în vizitele și
excursiile organizate cu școala , cât și în ieșirile la restaurant alături de familie.
Activitățile desfășurate au îmbrăcat forma unor dezbateri ce au surprins comportamentele permise
în sălile de teatru, concerte sau cinema, vizite și în mijloacele de transport în comun.
Prin jocurile de rol ”În vizită”, “La restaurant”, școlarii și-au exersat formulele de salut și politețe,
au adoptat atitudini specifice normelor de comportare civilizată.Au exersat bucurosi comportamente,
unele dintre ele fiind rarităti chiar și pentru noi, adulții.Un viitor mai bun se naște datorită acestor copii,
atât de dornici să contribuie la clădirea unei societăti mai bune.
Fiecare elev s-a străduit să realizeze o prezentare cât mai reușită, surprinzând comportamente
uzuale din viața cotidiană, dar și idealuri despre ce înseamnă bunele maniere.Astfel, “copacul ideilor” a
sintetizat calitățile unui om manierat, iar petalele unei flori ne invitau să reflectăm ori de câte ori
intenționăm să comunicăm ceva.Micuții și-au demonstrat originalitatea prin scenariile create,
interpretarea unor maxime și cugetări ce subliniază un comportament civilizat.
Împinși de curiozitate, dar și de dorința de a demonstra că au devenit pentru o zi cavaleri și domnite,
au răspuns invitației de a fi personajele cheie ale unei vizite.Într-o ținută vestimentară adecvată au pus în
scenă momentele esențiale ale organizării unei vizite și au pregătit o masă festivă.Cu acest prilej și-au
putut exersa și consolida abilitățile sociale și bunele maniere într-un cadru festiv.Au fructificat ocazia de a
conversa, de a schimba impresii și păreri , de a se bucura de un moment petrecut împreună, altul decât în
sala de clasă.Au fost un real exemplu.
Bucuroși , cu siguranță mai politicoși , s-au întors acasă entuziasmați, împărtășind și celor dragi
noutățile aflate prin intermediul acestei teme.
Participând la această activitate , școlarilor li s-au sedimentat cei 7 ani de acasă, astfel încât cei
mici să pășească încrezători în viitor.
Misiunea actuală a școlii , respectiv a cadrului didactic este să dezvolte tineri responsabili, cu o
comportare cuviincioasă, toleranți, sociabili , dornici de a trăi în deplin echilibru cu ei înșiși și ceilalți.
1201
1202
“CEI 7 ANI DE ACASĂ”
“Unde şi cât se greşeşte?”
Prof. înv. preşcolar Oprea Marinela

Grădiniţa “Muguri de Anin” Aninoasa
Faptul că în fiecare familie vine la un moment dat un copil este un prilej de maximă bucurie. De la
această fragedă vârstă orice părinte îşi doreşte ca acesta să crească şi să devină un adult responsabil. Dar
aşa cum spune binecunoscutul proverb “Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” trebuie să ne
gândim că în destinul fiecăruia poate să intervină sau nu ceva. Este bine de ştiut ca părinţi că educaţia
începe din prima zi de viaţă a copilului şi prin urmare să ne întrebăm “ce putem face pentru a le forma un
comportament menit să ajute sistemul de învăţământ în dezvoltarea copiilor noştri, ca indivizi
responsabili ai societăţii viitoare.
Fiecare dintre aceştia este astfel oglinda familiei, a educaţiei primite acasă, amprentă ce se poate
observa cu uşurinţă la intrarea în colectivitate, într-un mediu social nou, diferit de cel familial. Copiii sunt
total diferiţi, iar în ceea ce priveşte educaţia, aceasta este un proces continuu care trebuie să se desfăşoare
treptat şi în strânsă legătură cu FAMILIA. Fără o bună colaborare dintre mediul şcolar şi cel familial nu va
exista o dezvoltare armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului.
Trebuie să se intervină printr-un program de consiliere a părinţilor, de informare privind
modalităţile concrete prin care pot participa la educaţia copilului preşcolar, deoarece lăsând ca sarcină
formarea şi educarea acestuia numai în responsabilitatea grădiniţei, aceasta nu îşi va putea atinge
scopurile educaţionale, la standardele propuse, indiferent de calitatea serviciilor oferite şi în acest scop
noi, cadrele didactice, gândim şi proiectăm an de an parteneriate educaţionale GRĂDINIŢĂ-FAMILIE
1203
Bibliotecar: Oprea Raluca

Colegiul Tehnic „TRAIAN VUIA” Oradea
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este
organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este
„Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata,
modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot
organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte
diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce
învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului
un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele, exersează număratul,
exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare
etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să
scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi,
părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează deprinderile
igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze
împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un
panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l
susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze
munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul
de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea
imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar
fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime
emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi
afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice,
1204
considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze
copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se
întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să
refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această
temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară,
adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au
încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a
făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care
părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să
alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe
desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i
încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i
implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor
ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane
din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze
îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare,
formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în
funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a
musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent
maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al
acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace,
atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.
Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,

2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P.,
Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
1205
Importanța celor 7 ani de-acasă
Școala Gimnazială Nr.3 Lăceni

Prof. înv. primar: Oprea Valentina
”Diploma celor 7 ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinților”
Valeria Mahok
Când vorbim despre cei 7 ani de-acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până când acesta merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui dar şi cu adulţii.
Este adevarat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
Consider că dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Un copil iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce el face. Totodată, educarea
Un copil trebuie atat recompensat cât și pedepsit de către părinți. Cea mai preţioasă recompensă
pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care
părintele i le arată când face o faptă bună. Este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine
crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege,
ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau
dezvoltarea nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le
fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
În concluzie dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia în familie începe
din prima zi de viaţă a copilului.
Bibliografie:
Citate Valeria Mahoc;
Psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă
pentru Copii "Grigore Alexandrescu;
http://www.gds.ro/Sanatate/2007-09-28/Educatia+incepe+cu+cei+sapte+ani+de+acasa/
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
1206
EFICIENȚA EDUCAȚIEI PĂRINȚILOR IN BENEFICIILE COPIILOR
Prof. înv. preșc.:OPREA-ROESCU MARIA-MIRELA

Școala Gimnazială/ Structura: G.P.N.Șirineasa
Comuna Șirineasa/Județul Vâlcea
Evoluția rapidă a vieții sociale de astăzi , modificarea statutului familiei , atribuțiile crescute ale
femeii fac ca rolul grădiniței să fie pregnant nu numai in ceea ce privește educația copilului ci și a
părințiilor. Grădinița , fiind puntea de legătură cu familia , are și menirea de a asigura părințiilor asistență
de specialitate , informandu-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în sprijinul celor ce
întâmpină dificultăți în înțelegerea rolului de părinți și în îndeplinirea cu succes a educării copiilor.
Chiar pentru reușita actului educațional derulat la grupă , munca educatoarei trebuie continuată de
familie . Educarea părințiilor în educarea și instruirea copiilor se poate concretiza în discuții libere cu
părinții , consultații , participarea acestora la unele activității din grădiniță.
Metoda „Educați așa!”are la bază o modalitate de lucru cu părinții inițiată de Institutul Olandez
pentru Bunăstare . Aceasta presupune organizarea sistematică , consecutivă și unitară a unor ședințe cu
părinții , fiecare ședință abordând o temă de mare interes în educația copilului în familie .Prin exerciții
diverse la care părinții participă direct se obține conștientizarea acestora asupra puternicei influențe pe
care experiențele din copilărie le au asupra dezvoltării personalității viitoare a copilului . Deoarece copilul
petrece cea mai mare parte a timpului in familie , părinții au influența cea mai mare asupra modelării
psihicului copilului .
Cursul pentru părinții „Educați așa !”este un mod de informare educațională preventivă și de
sprijin acordat părințiilor. El se adresează lucrului cu părinții , în general , dar mai ales cu părinții în
situații precare. Prin „părinți în situații precare „ se ințeleg acei părinții care întâmpină greutății în
educarea copiilor din diverse motive.Aceste motive pot fi : lipsa timpului fizic de a se ocupa de copii ,
nivelul de instruire redus , venituri modeste , familii numeroase ,cartiere cu puține locuri de joacă , șomaj
, loc de muncă nesatisfăcător , alte probleme sociale .
Scopul educației și informației preventive are in vedere realizarea unei bune relații intre părinți și
copil , prevenirea unor greșeli de educație și a consecințelor manifestate în compotamentul copilului
,însușirea de către părinți a abilitățiilor de bază prin care pot influența comportamentul copilului
,evidențierea unor procedee eficiente de educație constând în atenție pozitivă din partea părințiilor , mai
multe aprecieri pozitive , recompense , restricționarea pedepselor fizice .
În cursul pentru părinți „Educați așa!”sunt abordate următoarele aspecte :
Tema „Acordarea atenției”:
-să-i facă pe părinți să înțeleagă rolul atenției acordate copilului și al lipsei acesteia;
-să-i facă pe părinți să ințeleagă că pot acorda atenție într-o manieră pozitivă sau în una negativă;
Tema „Aprecierea” :
-îi convinge pe părinți că laudele îi pot stimula pe copii să se comporte într-un anumit fel .
Tema „Stabilirea limitelor” :
-părinții ințeleg că in orice situație există diverse modalități de a stabili limite pentru
comportamentul copilului și că ei sunt aceia care vor alege care este cea mai potrivită modalitate .
Tema „A spune NU și a interzice”:
-părinții învață să fixeze limite verbal;
-părinții învață cum să formuleze cât mai clar o interdicție.
Tema „Ignorarea „:
-înțeleg care comportamente ale copiilor lor pot fi sau nu ignorate și ce efect are ignorarea;
Tema „Izolarea”:
-părinții înțeleg în care situiații trebuie separat copilul ;
-părinții află regulile ce însoțesc izolarea(să pună la colț copilul pentru 5 minute ,să nu discute , să
considere incidentul terminat odată cu terminarea pedepsei ).
Tema „Pedepsirea”:
-părinții înțeleg că dacă ei „iau”ceva care face plăcere copiilor (jocul), copiii consideră aceasta o
pedeapsă.
1207
Toate etapele programului au urmărit scopuri convergente ,iar dăruirea tuturor celor implicați ,
colaboratori , instructori , părinți , a reușit să aducă un rezultat ce a depășit așteptările și a deschis calea
unei noi colaborări în vederea materializării altor inițiative.
BIBLIOGRAFIE
Revista Învățământului Preșcolar , nr.3-4/2006
INA ,BEKEER ;HANS , JANSSEN ,”Educați așa!”, București ,2001.
1208
Influența climatului familial asupra dezvoltării personalității morale a elevilor
din ciclul primar
Profesor învățămant primar, Oprea-Șomtelecan Ligia Alina

Școala Gimnazială Nicolae Iorga, Cluj-Napoca
În orice societate, familia constituie factorii primordiali ai formării şi dezvoltării individului,
reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfacute nevoile sale pshihologice şi sociale şi
împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare. În calitatea sa de mediu natural şi de grup
primar, familia exercită cele mai penetrante şi cele mai persistente influenţe în viaţa copilului, oferindu-i
acestuia protecţie, afecţiune şi modele adecvate de socializare şi integrare socială.
Constituind principalul factor al dezvoltării fizice şi intelectuale a populaţiei, familia influenţează în
mod direct şi semnificativ, mai ales prin intermediul funcţiei sale de socializare, nivelul şi profunzimea
conştiinţei morale a descendenţilor în acord cu normele şi valorile societăţii. Ea este aceea care
modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei atitudini pozitive faţă de viaţa şi valorile
sociale.
Evoluţia favorabilă a procesului de dezvoltare a conştiintei morale a copilului depinde, în cea mai
mare măsură, de climatul afectiv familial, de modelele educative promovate în familie şi, implicit, de
calităţile şi comportamentele morale ale părinţilor. De regulă, influenţa negativă educativă asupra copiilor
se exercită în virtutea înţelegerii de către părinţi a obligaţiilor lor morale împletite cu doze de afecţiune şi
grijă pentru asigurarea viitorului. De aceea, atitudinea părinţilor e mai des necritică decât critică în raport
cu alternativele de evoluţie ale propriilor lor copii. Aceasta diferă în funcţie de nivelul de instruire şi de
calificare al părinţilor, de mediul familial. Într-un climat familial definit prin echilibru, prin dragoste şi
coeziune, educaţia morală a copiilor are cele mai puţine dificultăţi, deoarece stimulentul afectiv şi
unitatea funcţională a vieţii de familie constituie cele mai favorabile condiţii pentru o socializare morală
adecvată.
Bibliografie
Adriana Băban, Consiliere educațională, Cluj-Napoca, 2001
Ann Vernon, Dezvoltarea inteligenței emoțional prin educație rațional-emotivă și comportamentală,
Editura ASCR,2004
1209
Cei 7 ani de acasă - esențiali în definirea caracterului copilului
Educator prof. Oprescu Iuliana Adriana

Liceul Tehnologic, Pucioasa
Grădinița cu P. N. Nr 7, Diaconești
copilului.
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în defavoarea
copilului.
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios odată
cu înaintarea în vârstă, deoarece copilul va trebui să facă faţă și altor cerinţe cu totul noi pentru el, de
exemplu învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
copilăriei.
Cei 7 ani de acasă reprezintă norme și valori esențiale pentru succesul viitorului copilului. Aceste
normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Bineînțeles aceste norme nu sunt neapărat impuse de către adult, ci, de cele mai multe ori sunt
autoimpuse de către copil, luând exemple din modul de comportament și acțiune, în special, ai membrilor
familiei.
Cei 7 ani de acasă sunt reprezentați, mai ales de modul în care copilul, trecut de această perioadă,
este capabil să își folosească coeficientul de inteligență socio-emoțională. Astfel că în primii ani de viață ,
în brațele familiei, el își va contura cele mai importante trăsături de caracter cum ar fi: empatia, stima de
sine, capacități de gestionare a sentimentelor, adaptabilitate și integritate, automotivarea, respectul,
gândirea pozitivă, optimism etc. Acestea sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă
ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. În familie
copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte
modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
OM.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor
manifesta pe viitor.
1210
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Profesor înv.preşcolar Oprescu Lenuţa

Grădiniţa „Floare de Colţ” Băile Herculane
acasă.
BIBLIOGRAFIE
1211
OPRIS ANCUTA
,,Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor,,.
Valeria Mahok
raportează la lumea din jur. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,
apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Acest fapt va pune bazele unei relații de mai târziu:
copil- mamă.
sale?
Fii tu un exemplu
ambalajele la coș,sau alte gesture negative.
suprins cât de inteligent este copilul tãu la o vârstã fragedã. Toate aceste aspecte par a fi simple ,dar în
timp ele își pun amprenta asupra psihicului copilului.
Deci educaţia porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, vreau să spun că ar fi indicat obișnuirea
cu ceea ce înseamnă invitarea la masă a unor musafiri, ca un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu numai
politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi emoţia
firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din urmă,
susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia
bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai
bine pentru constituirea zestrei educaționale a copilului și a vieții lui.
BIBLIOGRAFIE
Andrei, Cristian; Ciolompea, Teodora; Niculae, Ioana; Stoica, Denisa;
Şerban, Mihai –„Manual pentru părinţi”, Bucureşti, 2002, broşură organizaţia „
Salvaţi Copiii.
Băban, Adriana –„Consiliere educaţională”, Imprimeria „Ardealul”, Cluj napoca,2001.
Rudică, Tiberiu –„Familia în faţa conduitelor greşite ale copiilor”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 .
1212
Grădinița cu Program Prelungit Nr. 14, Timișoara

Grupa: Mare
prof. înv. preșc.: Oprișor Mădgălina
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Ȋn primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării
copilului îi revine familiei iar pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv şi social,
trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită
în mod direct , nemijlocit, de copil, în mediul familial, iar atitudinile părintilor au consecinţe durabile
asupra personalităţii în formare a acestuia. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe
care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului
cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit.
vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme
chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un
exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii.
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
cei șapte ani de acasă.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Procesul educativ al copilului trebuie condus
cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de
1213
capacitatea de înţelegere. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri,
jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De
aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai
bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Educația unui ccopil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
ceilalți. Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii din
şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
lămurirea unor probleme. Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentinumai așa va reuși să
rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Să ne
învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a făcut! Este
necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și devotăm,
iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Copilul trebuie iubit
necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul indiferent de note, de cum
arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
BIBLIOGRAFIE
www.copii.ro
www.didactic.ro
1214
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ”
Prof. Orăşanu Daniea-Rodica

Școala Gimnaziala Dudeşti/
Structura Școala Gimnazială Tătaru, jud. Brăila
Ceea ce trăiesc familiile de azi este total diferit cu ceea ce au trăit părinţii sau bunicii noştri. Părinţii,
stresaţi de activitatea la locul de muncă, împovăraţi de grija zilei de mâine, îşi petrec din ce în ce mai
puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema atribuţiilor din cadrul familiei cu
cele de la serviciu.
Atunci când un copil păşeşte dincolo de mediul protector al familiei şi intră într-o colectivitate,
începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La grădiniţă are loc o reorganizare a programului zilnic,
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care
copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este
exclusiv a grădiniţei.
Părinţii trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate, putând solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile. În acest
demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în
citirea acestuia.
facă, cu cine s-a jucat cel mai mult, ce l-a făcut să fie trist etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie,
copilul începe să prezinte un comportament care ar putea fi confundat cu alintare, sau se închide în sine,
refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge
la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele, talentele, aptitudinile şi particularităţile copiilor.
Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător
spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu
adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
minuţioasă ar putea fi: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aţi ascuns”, „De-a Baba-Oarba”, să-i lase
să se plimbe desculţi, să simtă iarba, pământul, nisipul, apa, să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor,
ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor, să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al
florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor, să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care
dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de
1215
elemente), să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din
natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din
seminţe, frunze etc.)
În gospodărie, mama îşi va găsi un veritabil aliat dacă va solicita copilului: să sorteze îmbrăcăminte
şi încălţăminte după criterii diferite, să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,
miros, aspect, să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
În drum spre grădiniţă, putem face plimbarea mai atractivă dacă cerem copilului: să numere
maşinile de o anumită culoare, să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat
o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la
numerele de pe tăbliţele maşinilor”), să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana,
colega ta şi ne întâlneam pe drum…”)
implica pe cei mici în activităţile de învăţare.
Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Bibloigrafie:
1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Emil, P., Iucu, R., Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3..www.copii.ro
4.www.didactic.ro
1216
EDUCATIA MORAL-CIVICA LA PRESCOLARI
PROF. ORBAN ANDREEA- G.P.P. ARLECHINO

O coordonată importantă a formării personalităţii o constituie educaţia moral-civică care se
manifestă printr-un anume fel de a acţiona, de a gândi, de a se comporta. Educaţia morală este un
proces complex şi neîntrerupt care trebuie început de la cea mai fragedă vârstă, când copilul, imitând îşi
formează deprinderi de comportare civilizată.
Fiecare activitate sau joc dispune de multiple valenţe specifice pentru educarea moral-civică a
preşcolarilor. Copiilor li se formează reprezentări simple despre bine şi rău, despre cinste şi necinste,
despre adevăr şi minciună, despre muncă şi lenevie, despre disciplină şi indisciplină, , li se transmit
emoţii şi sentimente, devin sensibili la acţiunile morale.
Sarcina noastră a educatoarelor, este de a forma şi modela caracterul copiilor din fiecare nouă
generaţie, astfel încât fundamental personalităţii viitorului tânăr să fie unul corect şi solid, nu alterat de
influenţele nocive ce apar inerent într-o societate democratică.
Educaţia moral-civică trebuie continuată şi acasă, în familie. A creşte şi educa un copil ar trebui să
fie pentru toţi părinţii o datorie însă nu întotdeauna este aşa.
Societatea contribuie la educarea copiilor, fie prin mediul socio-cultural local, fie prin instituţiile
specializate care impart cu familia atribuţiile de supraveghere şi educare a copiilor.
În ceea ce priveşte calitatea educaţiei morale am constatat deficienţa dialogului educatoare-familie
în educaţie.
În cadrul activităţilor extracurriculare, a parteneriatului cu părinţii se pot desfăşura acţiuni cu
ocazia cărora pot avea loc mese rotunde, dezbateri la care participă copii, educatoare, părinţi.
Prin intrarea în grădiniţă, copiii sunt integraţi într-un sistem unitar de învăţământ, care urmăreşte
îndeplinirea unor obiective ştiinţifice stabilite ce decurg din scopul învăţământului în actuala etapă şi din
necesitatea de a respecta particularităţile psiho-fiziologice ale copiilor. Împlinirea menirii unui părinte se
dovedeşte atunci când împreună cu grădiniţa şi şcoala, reuşesc să educe copilul astfel încât în viaţă el să
aprecieze munca, să fie util în societate. Diversele teme dezbătute în cadrul parteneriatului cu părinţii sunt
un prilej deosebit de a discuta probleme educative.
La intrarea în grădiniţă, copilul cunoaşte impunerea unor restricţii în privinţa tendinţelor pe care le
manifestă, se loveşte de impunerea unor norme de convieţuireîn grup care îi sunt noi. Găndirea lui este
caracterizată, printre altele, de egocentrism ceea ce îi marchează direct comportamentul. Pe parcursul
anilor de preşcolaritate achiziţiile fundamentale şi particulare evidenţiază începutul unei socializări ce
trebuie corect susţinută şi ghidată atât de către educatoare, cât şi de către familie, în calitate de iniţiator,
apoi de continuator şi exersant zilnic al muncii de formare caracterială.
Primele reguli de politeţe trebuie să se înveţe de la părinţi şi bunici, apoi de la doamna educatoare.
Copiii ţin sau nu cont de aceste sfaturi. Când greşesc nu sunt bucuroşi pentru că ştiu că cineva le va face
observaţii însă se pot corecta. Dacă sunt politicoşi vor fi apreciaţi, lăudaţi şi vor fi răsplătiţi tot cu politeţe.
Copiii pot astfel învăţa cum şi pe cine să salute, cum să se îmbrace, cum să se comporte la şcoală, într-o
vizită, la teatru, la cinematograf, în tren, în autobus, în avion sau acasă, cum să mănânce, cum să facă
cadouri etc.
Nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale
încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de bază: normele de conduită se învaţă din familie. Acest
mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect.
1.să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte,
2. să nu vorbeşti cu gura plină,
3. să te speli pe mâini dupăce ai fost la toaletă.sau când vii de undeva,
4. să spui adevarul,
5. să nu fii agresiv,
6. să dai bună ziua/la revedere
1217
7.să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci,
8.să respecţi pe cei din jur,
9. să nu scuipi pe stradă,
10. să nu vorbeşti urât,
11. să nu te întinzi pe masă când mănânci,
12. să nu te urci cu picioarele încălţate în pat,
13.să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici/distrugi),
14.să spui mulţumesc,
15. să te spelli pe dinţi seara/dimineaţa,
16 să nu te scobeşti în dinţi/ori alte părţi când vorbeşti cu cineva/public. (autor: Michelle-USA)
A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot
timpul, în orice situaţie, cu toată lumea părinţi, profesori, colegi, prieteni, vecinii etc.
1218
EDUCATOAE SI PARINTI IMPREUNA PENTRU EDUCATIA COPIILOR
Prof. ORBAN MARIA si NAGY RODICA

GPP 42 ORADEA
La varsta prescolara un factor important este gradinita care desfasoara un amplu proces instructiv-
educativ aplicand metode si procedee stiintifice. Pentru reusita actului educational munca depusa de
cadrele didactice in gradinita trebuie continuata, sustinuta si intarita de familie.
Functia de parinte este o,,meserie,,si, ca orice meserie, ea trebuie invatata. Notiunea de parinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmas, dupa cum notiunea de educator nu poate exista separate de cea
de educat. Parintii trebuie sa cunoasca, sa devina constienti de influienta pe care o exercita prezenta lor in
viata copilului, sa fie convinsi ca educatia ce trebuie data copilului, pentru societatea actuala este diferita
de cele precedente, ca societatea viitoare va fi diferita de cea actuala, iar copilul trebuie pregatit
corespunzator. Gresesc acei parinti care le interzic copiilor sa se,,atinga de anumite obiecte,, sau sa se
deplaseze cat de mult pot. Tendinta copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucarii, de a le pipai, de
a le privi, chiar de a le izbi pentru a vedea daca se sparg sau nu, nu trebuie oprita. Un copil sanatos, bine
alimentat si crescut in conditii igienice, manifesta un activism care trebuie stimulat, dar si supravegheat si
indrumat.Curiozitatea acuta, de a cerceta tot cel inconjoara trebuie incurajata.
Unitatea de actiune a celor doi factori (gradinita-familie) in opera de formare a copilului este
conditionata de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si o buna cunoastere reciproca. Interesul
comun al celor doua institutii trebuie sa determine o miscare cu dublu sens, familie-gradinita, gradinita-
familie, in vederea unei suficiente cunoasteri a ambelor parti.
In procesul educatiei rolul coordonator il are gradinita, iar mai apoi scoala, insa familia este aceea
care contribuie prin sustinerea si continuarea a ceea ce unitatile de invatamant se straduiesc sa faca.
Din punct de vedere pedagogic coordonarea presupune, pe de o parte, selectarea si valorificarea
influientelor pozitive ce se exercita in familie, iar pe de alta, indrumarea familiei in vederea exercitarii
unor actiuni educative care sa fie in concordanta cu idealul educativ. Ca institutie care dispune de cadre
pregatite in acest sens, gradinita poate asigura aceasta coordonare.O prima consecinta ce rezulta de aici se
refera la necesitatea cunoasterii de catre educatoare a trasaturilor si potentialului educativ al familiei.De
un real folos pentru valorificarea influientelor familiei si indrumarea ei sunt informatiile ce se refera la
incadrarea parintilor in procesul muncii, la structura si tipul familiei, la relatiile interpersonale dintre
membrii sai ( intre parinti, intre parinti si copii, intre copii si bunici, etc.), la climatul educativ din familie,
la responsabilitatile pe care copilul le indeplineste in familie, la autoritatea parintilor si metodele
educative pe care acestea le folosesc etc. Cunoscand asemenea aspecte, educatoarea poate trece la
stabilirea unui progam comun de educatie-al gradinitei si al familiei- in care actiunile ce se intreprind sa
se completeze reciproc. Numai in acest fel se poate contura un sistem unitar de cerinte. Odata stabilite
aceste lucruri, urmeaza aplicarea lor. Si in acest proces educatoarei ii revine sarcina sa indrume si sa
orienteze modalitatile de aplicare si mai ales sa urmareasca rezultatele. In acest sens, ea trebuie sa-i
familiarizeze pe parinti cu anumite cunostinte psihopedagogice si sa-i initieze in folosirea unor metode si
procedee de educatie in concordanta cu particularitatile de varsta si individuale ale copilului.
Principalele aspecte asupra carora educatoarea trebuie sa insiste se refera la regimul zilnic din
familie, la relatiile dintre parinti si la unitatea de cerinte dintre ei, la importanta climatului afectiv pentru
dezvoltarea personalitatii copilului, la necesitatea cunoasterii copilului, la semnificatia stilului de viata
care trebuie sa domine in familie, la jocurile si jucariile copilului, intr-un cuvant la tot ceea ce s-ar putea
repercuta,intr-un fel sau altul , asupra dezvoltarii copilului.
Familia reprezinta un element cheie in dezvoltarea sanatatii, competentei si activitatii copilului insa
ea nu poate exercita aceasta functie fara colaborarea cu gradinita, care asigura resurse suplimentare.
Pentru a realiza un parteneriat efficient gradinita-familie, educatoarea poate implica familia in anumite
activitati instructive-educative. Astfel, parintii trebuie sprijiniti sa isi cunoasca copii, sa le identifice
nevoile si sa sprijine dezvoltarea si cresterea lor armonioasa. Parteneriatul familie-gradinita, cu tot ceea ce
presupune el, prezinta avantaje pentru toti factorii implicati: educatoare, parinti, copii.
In privinta formelor concrete de colaborare dintre gradinita si familie, trebuie spus ca ele se
deosebesc in functie de scopul urmarit si modul concret de realizare. Un exemplu ar fi conferintele si
referatele prezentate in fata parintilor cu anumite prilejuri. In cadrul acestor conferinte am abordat teme
1219
pe baza de fapte si date concrete. Ex: “Influienta familiei asupra personalitatii copilului”, “Despre noi si
copiii nostri”,”Cum sa contribuim la dezvoltarea limbajului copiilor nostril”, etc.
De asemenea, organizarea unor expozitii cu lucrari executate de copii, prin care parintii au
posibilitatea sa-si cunoasca copilul prin prisma rezultatelor muncii sale. Participarea parintilor la anumite
activitati demonstractive ii ajuta sa cunoasca metodele si procedeele folosite, le sugereaza anumite
modalitati concrete de indrumare a jocurilor, de folosire a jucariilor, etc. In cadrul acestor participari,
parintii observa modul de comportare al copilului in colectivitate, precum si modul si gradul de implicare
al prescolarului in activitati.
Un alt mijloc eficient de colaborare intre gradinita si familie sunt convorbirile cu familia.Asemenea
convorbiri au loc spontan ori de cate ori se iveste prilejul, sau organizat, din initiativa educatoarei sau a
parintilor. Avantajul lor consta in posibilitatile pe care ni le ofera de a analiza diferite situatii concrete si
de a ajunge la un consens asupra masurilor ce se vor intreprinde in continuare.Educatoarea are prilejul sa
cunoasca mai bine copilul prin intermediul parintilor, sa-i cunoasca pe acestia din perspectiva calitatii pe
care o au.O varianta a acestor convorbiri imbraca forma consultatiilor individuale. Cu acest prilej sunt
analizate unele manifestari concrete mai dificile sau iesite din comun, cauzele care le genereaza, si in
colaborare se ajunge la initierea unor masuri concrete. Convorbirile si consultatiile presupun mult tact
din partea educatoarei.
Vizitele constituie o alta forma de colaborare. Includem aici ambele variante, vizitarea familiei de
catre educatoare si vizitarea gradinitei de catre parinti. Cu acest prilej educatoarea are posibilitatea sa
cunoasca structura si climatul educativ din familie, relatiile si valorile morale ale acestui microgrup, locul
pe care copilul il ocupa in interiorul sau. Vizitand gradinita, parintii au posibilitatea sa-si cunoasca mai
bine copilul si sa-si vada propiile rezultate, observand si informandu-se asupra atitudinii si comportarii
copilului. De asemenea la nivelul grupei si al gradinitei, se constituie comitetul de parinti. Acesta are
rolul de a-i antrena pe toti parintii la organizarea si desfasurarea in bune conditii a muncii in gradinita.
Pentru atragerea unor surse extrabugetare, am organizat si desfasurat impreuna cu copiii si parintii
progame artistice cu taxa simbolica pentru parinti, banii obtinuti folosindu-se pentru a achizitiona jucarii
sau alte materiale necesare grupei de copii. Ex:”Sarbatoarea toamnei”. Lucrarile executate impreuna ca
copiii au fost: peisaje din seminte de dovleac, jucarii din castane, coji de nuci, etc., sau “8Martie”,
martisoare, felicitari.De asemenea am atras parintii la realizarea unor lucrari in gradinita: reparatii
mobilier, zugraveli, etc.
O alta forma de colaborare intre gradinita si familie sunt serbarile copiilor, un prilej de cunoastere
reciproca, dar si de satisfactie reciproca pentru realizarile copiilor. Am organizat activitati
extracurriculare, organizate si desfasurate impreuna cu parintii. De exemplu: vizite organizate la patiserie,
la croitorie, la muzee, la biserici, la gradina botanica, astfel incat copiii sa aiba parte de o educatie
culturala solida . In vederea eficientei parteneriatului gradinita-familie, educatoarea trebuie sa mobilizeze
parintii, in participarea la aceste actiuni.
In cadrul formelor de colaborare mai sus mentionate educatoarele vor observa”pe viu”relatia dintre
copii si parinti, vor putea observa anumite hobby-uri, preferinte sau talente ale familiei, precum si modul
in care parintii isi cunosc copiii. Adevaratii beneficiari ai acestui parteneriat sunt copiii, ei simt dragostea
si apropierea parintilor, nu numai prin bunavointa si bucuriile ce li se ofera acasa, ci si din interesul pe
care parintii il acorda in realizarea activitatilor din gradinita; copiii sunt mai siguri pe sine, sentimentul de
siguranta fiindu-le atat de necesar dezvoltarii si echilibrului interior; totodata ei traiesc mandria de a-si
vedea parintii in situatii apropiate lor si de a-i aprecia si mai mult.Parintii au sansa de a deveni participanti
la educatie, prin implicarea afectiva si prin emotiile traite alaturi de copiii lor ; au prilejul de a sta foarte
aproape de copii, de ai intelege mai bine, au posibilitatea sa-i observe, sa vada cum se compoarta acestia
in colectiv.Participand afectiv si efectiv la viata gradinitei, parintii nu vor mai vedea doar functia sociala a
acesteia, de supraveghere a copiilor atunci cand ei lipsesc de acasa, ci vor constientiza ca ea desfasoara un
proces instructiv-educativ bine fundamentat si organizat.
In concluzie, dezvoltarea psihica si fizica a copilului la aceasta varsta depinde in mare masura si
de cadrele didactice, dar si de parinti si de aceea e nevoie stringenta de in parteneriat educational in
favoarea cresterii adecvate a copiilor.
1220
INFLUENȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. Oriță Florentina, Școala Gimnazială Nr.4, Turnu Măgurele, Teleorman

,,Cei șapte ani de acasă″ simbolizează educația și modul în care se va comporta un om în anumite
situații în societate. Transformările rapide din societate datorate ritmului alert de dezvoltare economică și
modificările sistemului de învățământ au făcut ca perioada pe care o petrec cei mici în familie să scadă.
Părinții trebuie să lucreze, iar timpul petrecut cu copiii este mai mic.
Responsabilitatea educației copiilor este împărțită între familie și grădiniță sau școală. Rolul
grădinițelor și al școlii este să asigure educația copiilor într-un cadru instituționalizat. Este important să se
familiarizeze cu anumite lucruri care le vor ușura ulterior asimilarea de cunostinte (povești, câtecele,
numară, forme, culori, dimensiuni). Sunt totuși mulți copii care nu se pot adapta programului și
programelor școlare, se izolează în colectivul de copii, nu au condiții să poată merge zilnic la program,
părinții sunt nevoiți să plece cu ei la muncă în străinătate unde nu îi înscriu la școală.
În primii ani de viață copilul , aflat de regulă sub supravegherea mamei, deprinde o serie de
comportamente importante ce îl vor ajuta în viitor cum ar fi cele motrice, comunicarea,cele legate de
alimentație. Părinții, frații, bunicii, sunt modele pe care un copil le are în jurul său și el va imita
comportamentul celor din jur. Valorile familiei se răsfrâng în educația copilului, acesta pornind la drum
cu un bagaj de cunoștințe și deprinderi insuflate de familie. Un copil apreciat și încurajat să facă diverse
lucruri utile va deveni un adult cu un limbaj politicos,atent şi implicat în viața de familie și în societate, va
putea să evite situaţiile cu potenţial periculos să ofere ajutor,să piardă şi să câştige cu eleganţă.
Foarte important în creșterea unui copil este modul în care părinții stabilesc și aplică în mod
constant reguli. El va percepe acrste reguli și le va aplica doar dacă părintele se va conforma regulilor.
Copilul va învăţa ce este drept, corect, cinstit dacă adultul este la fel, va dori să vadă dacă adultul se ține
de cuvânt, dacă aplică sancţiunile promise, dacă traversează prin locuri nepermise, dacă salută, dacă
respectă regulile de igienă. Aplicate haotic aceste reguli vor duce la o debusolare a copilului, iar când
acesta va crește va aplica regretabilul citat ,, Merge și așa!″. Pedepsele și recompensele trebiue aplicate cu
discernământ.
Educația primită de copil în primii ani ai copilăriei reprezintă baza dezvoltării sale ulterioare până la
definirea lui ca adult independent. Dragostea părintească este primul lucru de care el ar trebui să devină
conștient și dacă noi avem pretenția ca el să se comporte frumos trebiue să avem răbdarea de a-l face să
înțeleagă acest lucru. Dacă noi ca părinți nu ne comportăm frumos, nu suntem politicoși, nu comunicăm
deschis, atunci copilul va imita același comportament.
Unele reguli de comportament pot fi descoperit prin jocuri, atât cu obiecte reale cât și cu cele
improvizate. Copiii apreciază să ,,meargă la cumpărături″, ,,să fie învățători″, ,, să fie doctori″,
comportamentul din timpul jocului dezvăluind situații din viață, fiind nevoiți să fie politicoși, să salute, să
mulțumească. Participarea la diverse activități comune copii-părinți duce la însușirea unor reguli de
conduită frumoasă, la dezvoltarea unor abilități de viață.
Odată cu evoluția societății au evoluat modul de gândire al oamenilor și comportamentul în viața de
zi cu zi. Cu toate acestea, bunele maniere sunt impregnate adânc în conduita oamenilor civilizați.
1221
Prof. Oriță Florin, Colegiul Tehnic General David Praporgescu, Turnu

Măgurele, Teleorman
Cei șapte ani de acasă constituie deucația pe care copilul o primește de la părinți, educație ce îl va
ajuta să-și dezvolte calitățile și personalitatea în perioada copilăriei, înainte de a intra într-o unitate de
învățământ, modul de a descrie comportamentul unei persoane într-o situație anume sau în viața de zi cu
zi.
Pentru o dezvoltare armonioasă este demonstrat că este necesară satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului imediat după naştere, realizarea acestor cerințe ducând la mulțumire atât pentru familie cât și
pentru copil care va avea șansa să se dezvolte sănătos. De regulă, o mare parte din satisfacerea acestor
nevoi cad în sarcina mamei și duc la crearea unei legături puternice între mamă și copil. Părinții ajută
copiii să descopere lumea din jurul lor pas cu pas și, dacă în primele luni de viață copilul nu are
autonomie, acesta începe să-și capete autonomia în jurul vârstei de 9 luni când începe să se și deplaseze
singur sau susținut.
Este importantă comunicarea cu copiii, aceștia dezvoltându-și limbajul și ajutând la exprimarea
sentimentelor. Lipsa comunicării poate duce la întâtzierea apariției limbajului, la închiderea în sine a
copiilor, lucruri care îi vor marca mai târziu. Este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui stimuli,
în special jucării, şi să fie încurajat să exploreze mediul înconjurător sub supravegere.
Copiii pot reacționa destul de rău în momentul în care părinții impun reguli de conduită, de aceea le
trebuie explicat continuu rolul acestor reguli până și le însușesc. După o anumită vârstă anumite regului
pe care și la-au însușit devin rutină sau lucruri pe care le fac cu plăcere. Baia, trezirea de dimineață,
mersul la grădiniță sau la școală, masa, timpul petrecut în parc, se încadrează ca etape ale vieții zilnice la
care se vor adapta și care le vor face plăcere.
Încă din trecut, bunele maniere și modul în care te comportai în societate au jucat un rol foarte
important în viața cotidiană. Copilul are în primul rând exemplul familiei, el imitând inițial
comportamentul persoanelor din jurul lui. Învață să fie politicos, să vorbească cu calm, să aprecieze ce i
se oferă, să împartă cu frații mai mari sau mai mici lucrurile pe care le are, să fie ordonat și atent .
Uneori, regulile impuse de familie, fiind contradictorii sau aplicate fără coerență duc la un limbaj
slab dezvoltat care nu-i permite copilului să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să
nu-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
În trecut, copiii celor avuți erau educați acasă și apoi în școli special create pentru ei, nu erau
integrați în școlile în care erau și copiii de rând. În prezent în țătile din occident se manifestă fenomenul
de a educa acasă copii, deoarece au probleme de adaptare la şcoală într-un sistem competiţional sau
locuiesc în zone izolate, mediul din şcoli le este neprielnic, modul de predare al profesorilor sau lipsa de
implicare a profesorilor în dezvoltarea fiecărui elev în parte face ca școala să fie o povară.
Copilul ar trebui să învețe acasă să salute, să spună mulţumesc, te rog, însă uneori deși șie că trebuie
să facă acste lucruri intervine un blocaj în exprimare, o timiditate față de situația de a saluta un străin și
refuză să facă aceste lucruri. Este important că le știe, chiar dacă are perioade când nu le aplică, deoarece
mai târziu acestea îl vor ajuta să stabilească relații cu cei din jur. Copiii au nevoie să audă de câteva zeci
de ori un lucru până să îl perceapă și să îl înțeleagă, uneori din cauza exprimării defectuoase a adultului,
alteori datorită faptului că nu au capacitatea de a înțelege mesajul transmis.
1222
La intrarea în contact cu diverși factori de natură socială, politică, religioasă, omul trebuie să aibă
un comportament moral adecvat și să dețină cunoștințe despre bunele maniere care să devină
automatisme.
Educația depinde de mai mulți factori printre care valorile familiei, bugetu familiei, relațiile care se
stabilesc între membrii familiei. Dacă în casă este înțelegere, copilul va avea un temperament deschis,
încrederea în el va fi sporită, se va adapta mai ușor.
Există și cazuri de copii care nu beneficiază de sprijinul părinților sau al bunicilor, sarcina
transmiterii regulilor unui comportament adecvat în societate revenind persoanelor în grija cărora se află.
Șansele de a deveni adulți responsabili sunt mai mari dacă acești copii merg la grădiniță, sunt
supravegheați mai atent de adulții din jur, li se oferă atenție și îndrumare.
Dacă părinții încearcă, ei vor reuși să insufle copilului o educație bună în ciuda condiției sociale, ,,
Cei 7 ani de acasă″ relevând atât caracterul părinților cât și implicarea acestora în oferirea unei bune
educații pentru copil.
Bibliografie orientativă:
https://www.google.ro/search?q=educatia+copiilor+acasa&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0a
hUKEwirke2Av-
LZAhUDDiwKHVkHBvoQ_AUICigB&biw=1366&bih=613#imgrc=NTSC5aSiQANScM
http://adevarul.ro/educatie/scoala/educatia-acasa-versus-educatia-de-scoala-de-opteaza-parintii-
pentruhomeschooling-1_553e78f5cfbe376e359de880/index.html
1223
Proiect educational National
“Importanta celor 7 ani de acasa”
(Studiu de specialitate)
Profesor inv. Prescolar: Oros Monica

“Dupa cum o zi bine intrebuintata ne da un somn linistit, tot altfel o viata bine folosita ne da un
sfarsit fericit”. (“Leonardo Da Vinci”)
Atunci cand vedem un copil , se poate sa ne dam seam a de mediul lui de acasa, de educatia sau
atmosfer familiala cat si despre cei 7 ani de acasa dupa modul lui de comportament sau modul de gandire.
Dezvoltarea copiilor din toate punctele de vedere a devenit un scop pentru parintii din zilele noastre.
Foarte multi parinti cu care eu sunt de aceasi parere considera ca cei 7 ani de acasa reprezinta fundatia pe
care se cladeste viata copilului lor si investeste toate resursele psihice cat si fizice sau material pentru a a
da un start bun in viata copiilor.
Dezvoltarea și educația copiilor noștri au devenit unele din prioritățile vieții noastre, balansând într-
o utilă măsură jobul și hobby-urile dezvoltatate in familie.
educația primită în scoală, acasă și pe stradă reușește să le dezvolte doar inteligență cognitivă, nu și
inteligență emotională, care este esenţială în armonioasa și sănătoasa dezvoltare a copiilor.
“Încă din timpul grădiniţei și al școlii primare, copiii sunt ghidați de sistemul de învăţământ
exclusiv către partea informaţională și tehnică a lucrurilor. Această metodă dezvoltă, într-adevăr, funcțiile
psihice sau intelectuale și cele motorii sau instinctive, însă dacă aceste funcții nu sunt bine coordonate de
emoții, există riscul major ca acești indicatori de performanţă să acționeze în cel mai bun caz, deficitar,
iar în cel mai rău caz, haotic, respectiv distructiv. În sistemul românesc nu este inclus, cum de altfel, este
util viitorului adult, dezvoltarea funcțiilor emoționale, respectiv: observarea, înțelegerea, toleranţa,
responsabilitatea proprie a stărilor sentimentale
Exemplul este cea mai buna cale de a-I invata pe copii sa urmeze anumite reguli, sa indeplineasca
anumite lucruri sau sa-si dezvolte inclinatiile si pasiunile. Ceea ce vad la parintii lor, devin exmplu pentru
ei, ei imita, copiaza si fac ceea ce vad si ceea ce aud.
“Copiii învaţă prin imitare. Îi observă pe adulții din jurul nostru și le imită gesturile, atitudinile,
comportamentele. Când ei vor vedea adulți nefericiți, vor deduce faptul că acesta este modul corect de a
trăi, iar fericirea nu este un obiectiv în viaţă. Din nefericire, noi, adulții, îi învăţăm să spună, prin imitare,
dar fără să simtă sau să dorească, să spună “Mulţumesc” sau “Bună ziua”. Conceptul de “Cei 7 ani de
acasă” nu mai are același înțeles ca pe vremuri, deoarece în cei 7 ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul
competiției cu orice preț, cu idei de genul “dacă pierzi, ești un ratat” sau “Băiatul vecinei a luat note mai
mari ca tine”. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru
copiii noștri, deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta. Astfel, toate sugestiile pe care cei
mari le dau celor mici, nu fac decât să stopeze și să înlăture posibilitatea copilului să se implice emoțional
într-un anumit aspect.
Cei 7 ani de acasa pot sinsemna si emotiile pe care copiii le dezvolta in urma atitudinii familiei fata
de el. Daca este mereu incurajat si ajutat la fiecare pas el dezvolta emotii constructive si folositoare in
viitorul lui, dar in cazul in care in families au in cercul de priteni este mereu certat sau respins el poate
simtii rusine, frica sau chiar isi poate dori sa se izoleze astfel se distanteaza de familie dar si de multe
lucruri pe care ar putea sa le faca sip e care ar dori sa le faca dar nu are curaj.
Orice se intampla acasa cu copilul are efect constructiv sau negativ asupra lui. Un copil ori poate sa
se deschida in fata familiei ori poate sa se fereasca de membrii familiei lui pentru ca din alte intamplari
anterioare el stie ca se poate intampla ceva rau ceva ce pe el nu il face sa se simta bine si prefer sa ascunsa
anumite lucruri de familie. De aceea cei 7 ani de acasa ar fi ideal sa devina punctual in care mereu copiii
sa poata ajunge cu oice problema sau situatie si sa nu fie judecati.
Cea mai importanta misiune a parintilor este aceea de a da copiilor lor mai multa invatatura si
incerede decat au ei, in ei insusi sau mai multa educatie decat au avut ei in timpul copilariei lor. Nu este
atat de greu sa ii dai unui copil de mancare, cum este de dificil sa ii explici anumite lucruri si sa fii sigur
ca in capusorul lor a ajuns mesajul exact asa cum ai vrut ca parinte sau cum ar trebui sa il faci sa se simta
dar in acealsi moment sa si inteleaga importanta situatie.
1224
Parintii contribuie la formare personaltatii celor mici cu fiecar vorba si cu fiecare gest pe care il
exprima in fata copiilor.
„În societatea noastră se obișnuiește să se spună că mamei îi revin cele mai dificile sarcini în
familie. Probabil așa și este, de vreme ce mamele sunt acel liant care ține familiile unite sufletește, în timp
ce tații, care de multe ori petrec mai puțin timp alături de cei dragi, sunt mai curând acei piloni care
asigură buna „funcționare” a familiilor. Totodată, îmi dau seama că relațiile în familii sunt atât de diverse
încât ar fi mai relevantă o abordare individuală atunci când vorbim despre rolul mamei și cel al tatălui. În
familia mea, de exemplu, soția are un rol-cheie. Îmi dau însă seama că și rolul meu, ca soț și tată, este la
fel de mare. Cred că tatăl zilelor noastre trebuie să fie un bun manager al timpului, care să știe a delimita
cât mai bine timpul orelor de lucru de timpul necesar pentru consolidarea familiei.
In opinia mea consider ca un rol foarte important in dezvoltarea copiilor pe parcursul primilor 7 ani
din viata copiilor il are mama. Pentru un copil mama este universul in jurul careia se creaza tot. daca un
om isi aduce aminte de copilarie lui cu darg cu siguranta isi aduce aminte si de mama, ori daca povesteste
o intamplare din copilarie lui cel putin intr-una din amintiri apare si eroina tuturor copiilor: MAMA.
1225
Légy résen az első 7 évben!
Orosz Anikó
Liceul Reformat Structura G.P.P. Nr. 24 Satu Mare
„A gyermekkor évei azok az esztendők, amikor a szív a legérzékenyebb, leghajlékonyabb.

Amit oda elültetnek, azt aligha lehet valaha is onnan kipusztítani.”
J. F. Oberlin
Vajon a fiam megállja a helyét az életben? A kislányom szeretni fogja a munkáját?
Kiegyensúlyozott boldog felnőttek lesznek? Mivel segíthetném őket mindebben? Ezek azok a kérdések
melyek minden apának, és anyának gyakran eszébe jutnak. Ezek a problémák egyre többször merülnek
fel, ahogy telnek az évek. Az idő pedig nem véges. Az első 7 év kiemelt fontosságú a gyermeki fejlődés
szempontjából. Ebben az időszakban a gyermek különleges érzékenységgel rendelkezik ahhoz, hogy
bizonyos képességeket, tulajdonságokat fejlesszünk, és kialakítsunk nála. Az iskolába lépésig el kell
érnie egy meghatározott érettségi, és fejlettségi szintet ahhoz, hogy jól teljesítsen a tanulmányai során. A
gyermekünk sikeres iskolai szereplése persze nem mindig jár együtt azzal, hogy boldog,
kiegyensúlyozott felnőtt lesz, de az iskolázottság szintje mindenképpen egyik fontos összetevője a
munkahelyi érvényesülésnek, a fizikai egészségnek is. Az elsajátított készségek a gyermek egész későbbi
életében hasznosulnak. Hozzásegítik, hogy kiteljesedjen hivatásában, jó házastárs legyen, és szülőként
továbbadja a tanultakat saját gyermekeinek.
A gyereknevelés akkor kezdődik, amikor a szülőben megfogan a gyermekvállalás gondolata. A
gyermek világrajöttével elindul a testi és a lelki-szellemi fejlődés, először a fizikai testi formálódása,
majd fokozatosan egyre nagyobb hangsúlyt kap a lelki-szellemi fejlődés.
Gyermekeink optimális fejlődéséhez szükséges körülmények a mi lelki jóllétünkhöz is
hozzájárulnak, hiszen rákényszerítenek minket a rendszerességre, következetességre, és a kreativitásra. A
szétszórtságra, impulzivitásra hajlamos szülők számára nincs jobb terápia, mintha önmaguk helyett a
gyerekre koncentrálva, az ő igényeit figyelemmel kisérve valósítják mindazt, ami a saját maguk számára
nehézséget jelent. Fontos azonban észben tartani, ne jelentsen számunkra újabb stresszforrást gyermekünk
boldogulásának megalapozása. Ha semmi mással nem törődünk csak azzal, hogy szerető, biztonságos
környezetet biztosítunk, már akkor jó szülők vagyunk.
Semmilyen foglalkozás, fejlesztés, dicséret nem ér semmit, ha hiányzik a kiegyensúlyozott családi
élet. Az, hogy a gyerek nagykorában miként boldogul majd akár az emberi kapcsolatok, akár a karrier és
az egzisztencia terén, illetve egyáltalán képes lesz-e beilleszkedni a társadalomba, már élete első hét
évében eldőlhet. Ez az időszak ugyanis kiemelt jelentőséggel bír a személyiség fejlődésében.
A hétéves gyermekben már olyan erők dolgoznak, amelyek nem a mozgás-, hanem a lelki-szellemi
fejlődésért felelősek,
Tehát a gyermekkor célja, az hogy a kicsi korának megfelelően élje át a testi-lelki fejlődés
legfontosabb korszakát - a saját tempójában, szeretettel-biztonsággal teli légkörben. Persze talán nem is
annyira tudatosan, de minden gyermek érzi, hogy életének célja a felnőtté válás. Azonban ezt nekünk,
felnőtteknek nem szabad siettetnünk, hiszen az egészséges felnőttkor alapjait éppen az első hét évben
rakjuk le.
Mi szülők felelősek vagyunk gyermekünk tanulmányi előmeneteléért, még akkor is, ha sokszor
saját gondjainkkal, lelki feszültségeinkkel vagyunk elfoglalva.
1226
ROLUL ACTIVITĂȚILOR ÎN PARTENERIAT CU MAMA / BUNICA ÎN
FORMAREA PERSONALITĂȚII COPIILOR DE VÂRSTĂ PERȘCOLARĂ
prof. înv. preşc. OROSZ ELENA
Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 7
Structură Grădiniţa cu Program Normal ,,POPA LUPU ’’
loc. Sighetu Marmaţiei
jud. Maramureş
„În spatele povestii tale se afla intotdeauna povestea mamei tale, deoarece povestea ei este
începutul tău.” ( Mitch Albom)
Grădinița este locul cel mai propice în care orice copil își manifestă cunoștiințele,emoțiiile și
sentimentele. Primii pași în această FACULTATE A COPILĂRIEI sunt făcuți (în cele mai multe ori )
alături de mamă sau bunică .
Ca primă autoritate cu care se confruntă copilul ( deoarece el cunoaşte primele reguli,
primele obligaţii, primele forme ale moralei) mama îl aduce în grădiniță pentru ca el să -și complec-
teze cunoștiințele în acest sens și de a se putea adapta la cerințele societății.
Bunica este un sprijin complementar al mamei , care vine a susține copilul în formarea și
dezvoltarea sa , totodată și un factor în educație și instruire.
Grădinița, prin toată paleta de activități, preia de la primii educatori ai copilului informațiile
despre lume și viață. În grădiniță copilul este pus în situația de a prezenta ,,eul” în devenire și de a asi-
mila alte aspecte ale lumii încojurătoare. Cunoştinţe despre anotimpuri şi despre transformările ce au
loc în această perioadă în natură, precum și regulile de convieţuire normală cu natura sunt componen-te
ale procesului de educație.
Educatoarea, ca a doua mamă, devine autoritatea prin care cel mic își asimilează informațiile și
secretele mediului în care trăiește, devinind ghidul care îl conduce pe acesta pe traseul spre viața de
adult. În activitățile organizate educatoarea îl învață pe copil cum să-și organizeze timpul pentru a explo-
ra, a se juca, a interacționa cu colegii, de a găsi cât mai ușor și în mod distractiv orice lucru nou.
Fiecare copil este îndrumat de către educatoare, nu conduși într-o direcție care-l interesează.
Din ipostaza de ghid, educatoarea îi va permite celui mic să se manifeste, să învețe noțiunile
abstracte, să-și formeze și dezvolte deprinderile și abilitățile pe care mama sau bunica nu le are în
arsenalul lor ( de exemplu: noțiunea de număr, mulțime, mototolire, dactilo-pictură, elemente de
deplasare într-un spațiu dat, etc.)
,,Copiii au nevoie de ceva mai mult decât iubirea și protecția adulților pentru aduce la capăt
această dublă sarcină de adaptare și construire. Au nevoie de ajutorul lor activ. ”( Maria Montessori,
Educațion for Human Development, Cap.1,p.6)
Cultivarea copilului, indiferent din ce familie provine, este realizată în grădiniță din toate aspectele
legate de dezvoltarea sa: socială, emoțională, cognitivă și fizică. Aceste aspecte sunt mai bine realizate
dacă educatoarea realizează un parteneriat între mamaă / bunică. În proiectarea unor activități,
pregătirea unor materiale sau accesorii, organizarea unor activități opționale, activități re-creative,
serbări tematice, dar chiar și la amenajarea spațiului educațional ; educatoarea poate chema ca și
partener mama sau bunica pentru a contribui la procesul de creștere și dezvoltare al celui mic.
Ce poate fi mai plăcut pentru mamă sau bunică să vadă cum cel mic este ,,isteț”, dar și pentru
acesta să-și etaleze cele asimilate. În acest sens pot fi organizate:
- activități recreative (realizarea de: colaje, desene, activități de decupat, modelaj având teme
diferite, în funcție de evenimentele sociale , religioase sau istorice. De exemplu: Semn de carte
,,ciucurel";,, Felicitare handmade";,,Insigna personalizată"; ,,Diploma de excelență" ; ,, portretul mamei"
;,,breloc-amprenta din plastilină");
1227
- activități opționale (la propunerea educatoarei sau a familiei) (De exemplu:,,Pușculița
fermecată”; ,,Mici și talentați”; ,,Micul creștin”);
- serbări tematice (De exemplu:,,De ziua mamei mele”;,Cu bunica, la taifas ”;,,Carnaval,
carnaval”);
- activități practice /artistic-plastice pentru ,,Ziua Mamei”( De exemplu: ,,O inimioară pentru”
mămica mea!; ,, Un buchețel pentru mămica mea”;,, O felicitare deosebită”; ,,Tabloul fermecat”.
O echipă foarte bună fac educatoarea - mama/bunica pentru organizarea și desfășurarea
oricărei altei activități care îi poate încuraja creativitatea, întreaga personalitate în devenire a celui
mic.
Pentru ca prichindelul să simtă plăcerea de a fi prezentă mama sau bunica putem realiza diferite
jocuri și activități educative care starni creativitatea atât în prima parte a zilei (JALA1) , cât și
în partea jocurilor și activităților recreative (JALA2) . În această ideie putem avea spre exemplu
urmă-toarele teme: ,,Desenăm și colorăm”; ,,Pictăm scoici, pietre, pe lemn”; ,,Facem puzzle”; ,,Cine
pune primul degetul pe culoarea ..." ; ,, Ne jucăm "De-a v-ați ascunselea” ; ,, Ne jucăm "rece, cald,
fierbin-te” ; ,, Am făcut decoruri pentru bradul de Crăciun” ; ,,Desenăm cu degetele”.
Prin urmare și activitățile în parteneriat cu mama sau bunica contribuie , așa cum afirma și Victor
Hugo, la acestă acțiune: ,,Cu fiecare copil pe care-l educăm, câştigăm un om”.
prof. înv.preșc. OROSZ ELENA

loc. Sighetu Marmației
martie 2018
1228
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. înv. Preșc. Oțelea Oana Loredana,

Școala Gimnazială NR.3/ Grădinița P.P. NR. 3 Mangalia
Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură,
dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre
fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie
Gene Cole)
conformitate cu finalitățile stabilite în prealabil, are un sens intențional care vizează un rezultat bine
conturat. Educatorul ajută la formarea și conturarea caracterului copilului, venind în sprijinul părinților.
El continuă printr-un demers didactic ceea ce a început părintele, și corectează sau continuă dezvoltarea
psiho socială a copilului.
faptă bună.
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.Modul în care ne
creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect este de o
importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia
despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii
acceptă adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea
multe reguli însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva
copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să
înțeleagă.
1229
BIBLIOGRAFIE:
• ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
• ,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.
1230
Valorile importante pentru ,,cei şapte ani de acasă”
Prof. Păduraru Comănoiu Mihaela

Şc.Gimnazială nr.2, Comarnic, Prahova
De când am citit povestioara Ochii, mi-am tot pus întrebarea ,,cât de valoroasă este ascultarea
activă, cea făcută ,,cu ochii” pentru dezvoltarea copilului mic”? Pentru cei care nu cunosc acesta
povestioară-pildă, anonimă, o voi reda pe scurt: O tânără mamă pregătea cina în bucătărie absorbită cu
totul de mâncarea pe care o facea.
Mezinul de patru ani avusese o zi intensă la grădiniţă şi-i povestea mamei ceea ce văzuse şi făcuse.
Mama îi răspundea neatentă, monosilabic, ca pentru ea.
La câteva clipe după aceea, se simţi trasă de fustă şi auzi: ,,Mamă...!”
Femeia dădu din cap afirmativ şi bolborosi câteva cuvinte. Dar din nou se simţi trasă de fustă şi
auzi din nou: “Mama...!”. După cinci minute, se agăţă de fusta mamei şi începu s-o tragă din toate
puterile. Femeia fu constrânsă să se aplece spre copil. Copilul îi luă faţa între mânuţele lui, o aduse în
dreptul feţei lui şi-i spuse: ,,Mamă, asculta-mă cu ochii!”
Am înţeles rolul imens al ascultării active şi am înţeles de ce propriul meu copil îmi tot întorcea
capul către el când vorbeam. A asculta pe cineva cu ochii înseamnă să-i spui cât de importantă este
persoana aceea şi cât de importante sunt vorbele ei.
De atunci, am încercat să descopăr şi alte valori care au acelaşi rol covârşitor în dezvoltarea
copilului, pe lângă petrecerea a cât mai mult timp cu acesta.
Înainte de a vorbi de valoarea celor şapte ani de acasă, aş vrea să fac câteva precizări, ce par de
actualitate. Prima ar fi aceea că expresia cei şapte ani de acasă, ar trebui înlocuită cu cei şase ani de
acasă, deoarece din 2012 şcoala a devenit obligatorie încă de la 6 ani prin clasa pregătitoare, deci familia
pierde un an....din copilăria şi din educaţia în familie a copilului. O altă precizare ar fi aceea că, expresia
referitoare la cei şapte ani de acasă, din vremuri foarte vechi, e cel mai adesea folosită cu conotaţii
negative. Copilul ,,obraznic”, aşa cum era văzut de adulţi, era catalogat ca ,,neavând cei şapte ani de
acasă”. Niciodată sau foarte rar nu era ( şi încă nu este nici în prezent) lăudat, el şi implicit familia lui,
pentru un comportament care ar fi considerat dezirabil, printr-o expresie de genul ,,ai cei şapte ani de
acasă!”, pozitivă şi încurajatoare. Astfel, comportamentele considerate de societate anormale, ieşite din
comunul situaţiilor, uşoarele abateri de la anumite norme morale sunt des sancţionate cu ,,nu ai cei şapte
ani de acasă!”, expresia reflectându-se astfel asupra unei educaţii greşite în familie. Odată cu copilul este
sancţionată şi familia acestuia care nu s-a preocupat îndeajuns de educaţia lui.
Pornind de la aceste consideraţii, am văzut ca fiind necesare sublinierea câteorva aspecte asupra
valorilor care pot da importanţă deosebită expresiei ,,pozitive” ...ai cei şapte ani de acasă. E clar ca
valoarea educaţiei timpurii este covârşitoare în dezvoltarea ulterioară a copilului. Ca această educaţie să
fie una cu adevărat valoroasă, se cer a fi enumerate măcar, (dacă nu şi dezbătute pe larg), câteva din
condiţiile necesare unei baze solide de educaţie timpurie, cât şi pe durata întregii copilării.
Am considerat astfel, că cele mai importante valori pentru dezvoltarea intelectuală şi mai ales
emoţională a copilului, care pun accentul pe valoarea ,,celor şapte ani de acasă” ar putea fi:
COMUNICAREA continuă familie – copil, ca fiind cel mai important
mod de interacţiune a copilului cu mediul;
ÎNCREDERE în părinţi, pentru a avea încredere în cei din jur;
IUBIRE necondiţionată şi nelimitată;
ASCULTARE ,,cu ochii” , nu pasivă;
MAMA, prezenţa interactivă cu copilul ei;
RESPECT reciproc părinte – copil;
RUTINĂ, obiceiuri- care induc copilului o stare de stabilitate;
LIBERTATEA de a se juca, de a se dezvolta, de a creşte;
RABDARE ,, nelimitată” din partea părinţilor;
ÎNGRIJIRE, alinare şi alintare;
SATISFACEREA trebuinţelor şi nevoilor copilului;
INDULGENŢĂ , dar cu limite şi cu puterea de a spune ,, nu” din
partea părinţilor;
1231
SECURITATE în sânul familiei, linişte şi sprijin;
ADAPTARE progresivă la mediu;
APRECIERE, laudă, răsplată sau dimpotrivă pedeapsă meritată;
EMPATIE cu ceea ce simte copilul şi reacţie activă la nevoile lui;
RESPONSABILITĂŢI diverse, care cresc independenţa copilului;
DEZVOLTAREA ÎNCREDERII ÎN SINE şi a STIMEI DE SINE;
Nu întâmplător, am pus la sfârşit dezvoltarea încrederii în sine şi a stimei de sine, ci tocmai pentru a
sublinia valoarea dezvoltării acestui aspect la copilul mic. Ca părinţi, e foarte important să dezvoltăm
acestea, pentru a putea spune ulterior, că în cei şapte ani de acasă, nu l-am crescut numai fizic, hrănindu-
l, ci l-am crescut şi educat din punct de vedere intelectual, moral şi emoţional, cu o încredere deosebită în
el însuşi, să putem spune că darul cel mai mare pe care l-am făcut ca mame a fost bucuria de a trăi
împreună.
Când un părinte se bucură de copilul lui, este imposibil să nu reuşească în a ,,dansa pe aceeaşi
muzică”.(Killen, 2006).
1232
MUZICA SI CEI 7 ANI DE ACASA
Sorina Păduraru
Cei 7 ani de acasă nu înseamnă numai educația primită de copil în primii ani ai copilăriei de la
părinti,aici ne putem gândi și la educația primită în unitățile de învățământ,la toți factorii care duc la
formarea personalității și comportamentului sau.Este adevărat ca primul pas în dezvoltarea bună a
copilului îl au părinț,ii dar odată cu intrarea acestuia în colectivitate un rol important în dezvoltarea
acestuia îl va avea cadrul didactic.În primii ani acest rol îi revine educatorului ,învățatorului și apoi
profesorului.
Putem considera că un copil cu „cei 7 ani de acasă ”nu înseamnă numai faptul că știe să citească ,să
scrie , să ne salute respectuos și să ne spună mulțumesc ,el trebuie sa dobândească o educație care să se
reflecte în toate domeniile de dezvoltare :psihologică ,intelectual-cognitivă, socială și afectivă. Pot spune
că una dintre materiile care poate influența dezvoltarea psihologică și afectivă a copilului este educația
muzicală. Încă din cele mai vechi timpuri, de când a apărut lumea, muzica și-a făcut simțită prezența. În
mitologia greacă muzica era întruchipată de o muza . În jurul muzicii sa format o lume fascinantă a
legendelor , cu personaje imaginare și fabuloase .
Muzica a avut un rol important în viața societății. Această artă miraculoasa ,putem spune de origine
divină, are o putere fabuloasă de a modela cele mai frumoase trăsături morale ,psihice și intelectuale ale
oamenilor.
„ Vraja muzicii izbutește adesea să facă din rău bine.” William Shakespeare
De acea putem spune asemenea marelui nostru compozitor George Enescu, că
„Muzica este oglinda sufletului .Ea pornește din inimă și se adresează inimii.”
1233
Rolul familiei în formarea copilului
Prof. înv. preșcolar Păduraru Lenuța

G.P.P. Lizuca Bacău - Structură Școlala Gimnazială Ion Creangă Bacău
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.
Atunci când copilul are comportamente dezirabile, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu
laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, să nu exagerăm răsplata,
acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică. Vom obţine în acest fel modificarea în rău a
comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna
educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de
înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se
află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când
starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-acorde respect,
afecțiune, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem
rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de
atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “dependenți de mama”; în acelaşi timp însă,
devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei,
între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la
rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici,
aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt
nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă
din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din
prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi
1234
parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească
apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie
determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
BIBLIOGRAFIE
Bucureşti, 2006
1235
Rolul familiei în dezvoltarea morală a copilului
Educ. Pagubă Cosmina,
Grădiniţa P.P. “Piticot”, Arad
O coordonată importantă a formării personalităţii copilului o constituie educaţia morală, care se
manifestă printr-un anume fel de a acţiona, de a gândi, dar mai ales de a se comporta în familie, la
grădiniţă şi în societate. Educaţia morală este un proces complex şi neîntrerupt care trebuie început de la
cea mai fragedă vârstă, când copilul, imitând îşi formează deprinderi de comportare civilizată. Succesul
educaţiei morale la vârsta preşcolară nu vine de la sine, ci este rezultatul unei munci stăruitoare,
migăloase, desfăşurate cu responsabilitate de către familie şi continuate de către educatoare. Deci, în
familie se pun bazele acestei educaţii, de aicea rezultând importanţa covârşitoare a “celor şapte ani de
acasă”.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului. În acest sens, Sfântul
Ioan Gură de Aur spunea că: “Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci
buna creştere pe care o dai copiilor”.
Direcţia în care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Un
copil care nu a primit o educaţie corectă, din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, în
cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Responsabilitatea unui părinte în
ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială au ca
substrat lipsa celor şapte ani de acasă, adica a unei educaţii corecte.
Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
actiuni mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduita oferite de catre membrii
familiei, precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduită oferite de părinti-
pe care copiii le preiau prin imitatie si invătare-precum si climatul socioafectiv in care se exercită
influentele educationale (“cei sapte ani de acasă” ), constituie primul model social cu o influenta
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si
relationare in raport cu diferite norme si valori sociale. Este unanim recunoscut faptul ca strategiile
educative la care se face apel in familie, mai mult sau mai putin constientizate, determină in mare măsură
dezvoltarea personalitătii, precum si rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
In urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuala in primii ani de viată, climatul
emotional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), incurajarea si suportul
parental continuu, sunt factori determinanti in dezvoltarea personalitătii copilului. Astfel, Fraser 1959 – a
constatat, in urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, ca exista o corelatie pozitiva puternica intre
coeficientii de inteligenta (QI) inalti si nivelul incurajarii parentale, atmosfera familiala generala si
numarul cartilor citite in familie.
cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să
se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe
care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
1236
sănătos.
În concluzie, perioada celor şapte ani de acasă este definitorie pentru întreaga dezvoltare
ulterioară a copilului. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un
rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de
cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Bibliografie:
M.GOLU, “Dinamica personalitatii”, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R.VINCENT,” Cunoasterea copilului”, EDP Bucuresti 1972.
1237
Ataşamentul- în cei 7 ani de acasă şi la şcoală
Prof. PAL Delia, Şcoala Gimnazială Specială – Centru de de Resurse şi

Documentare
privind Educaţia Incluzivă/Integrată
Ataşamentul este “o primã construcţie a relaţiei sociale”, comportând douã dimensiuni:
- un rãspuns la solicitudinea exprimatã de pãrinţi sau alte persoane adulte, ce devin
“persoane semnificative”, când acestea satisfac trebuinţele fizice (fiziologice) ale copilului; -
dimensiunea afectivã, pornind de la simbioza afectivã mamã-copil, ataşamentul generând
apoi noi legãturi socio-afective
Între un an şi trei ani dominã ataşamentul faţã de mamã, dar copilul manifestã
ataşament selectiv şi faţã de alţi membri ai familiei (tatã, bunici, fraţi). Acest ataşament
multiplu îi conferã sentimentul de securitate, reducându-i anxietatea, frica faţã de persoanele
strãine. Dupã vârsta de trei ani copilul poate simţi starea de confort şi sentimentul de
siguranţã şi în compania unor persoane strãine, pe care le acceptã, fãrã a se manifesta
anxietatea de separare
Atunci când creştem şi educăm copii, le modelăm creierul într-un mod care fie le va
dezvolta, fie le va distruge capacitatea de a-şi conduce viaţa. Relaţiile timpurii sănătoase permit
copiilor să gândească pozitiv despre ei însăşi, să aibă încredere în ceilalţi, să îşi regleze emoţiile şi să
îşi folosească inteligenţa şi inteligenţa emoţională în timpul luării de decizii.. Rezultatele studiilor din
diverse discipline arată toate către aceeaşi concluzie: cei care sunt ingrijiţi cel mai bine, învaţă şi
supravieţuiesc cel mai bine
Ataşamentul sigur este capacitatea de a fi sprijinit de către ceilalţi şi de a te simţi în siguranţă
printre aceştia. Ȋn clasă, ataşamentul sigur faţă de profesori şi faţă de alţi elevi optimizează
capacitatea de învăţare. Această, legătură biologică a fost modelată de evoluţie în interiorul
reţelelor neuronale dedicate învăţării, stresului si relaţiilor sociale
Comportamentul lipsit de afecţiune îi învaţă pe copii că lumea este un loc periculos, îi avertizează
să evite explorarea, asumarea de riscuri şi încrederea în ceilalţi. Aceşti copii cresc cu gânduri,
dispoziţii, emoţii şi funcţionare imunologică incongruente cu bună starea fizică şi mentală
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are copilul şi din
acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din timpul copilăriei au un rol esenţial în
dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile din copilărie precum şi modalităţile de reacţie a
copilului la acestea definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, profesorilor,
ale colegilor sau prietenilor contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Cunoaşterea, comunicarea, intimitatea dintre elevi favorizează stabilirea unor interacţiuni care pot
amplifica, prin cooperare, forţa lor creativă, le poate modifica viaţa afectivă şi atitudinile. Relatiile
interpersonale dintre elevi au o influenţă directă asupra formării şi dezvoltării personalităţii fiecăruia
Valorile sociale ale respectului reciproc, cooperării şi grijii care ne-au modelat creierele
sociale de-a lungul a nenumărate generaţii au fost eliminate stau la baza unor metode de lucru
mai eficiente în „recuperarea” ataşamentului sigur. De exemplu, un cerc de lucru (work-around)
este acea strategie prin care este activată dinamica într-un grup mic, sunt încurajate instinctele
sociale primitive şi este securizat
Clasa ar trebui să fie un cerc de lucru de succes, dacă reuşim să creem suficient timp pentru
relaţii pentru a le permite elevilor şi profesorilor să facă schimb de experienţă şi să se concentreze
asupra proiectelor comune- provocări valoroase şi activităţi pline de sens.
De asemenea, dacă ţinem seama şi de factori precum personalitatea, punctele tari şi experienţa
putem crea grupuri de învăţare prin cooperare care să faciliteze învăţarea şi să maximizeze succesul
grupului.
1238
Cozolino, L. (2017), Predarea bazată pe ataşament, Editura TREI, Bucureşti
1. Preda, V. (2000). Ataşamentul. In: M. Ionescu, V. Chiş (coord.) Studii de Pedagogie.
ClujNapoca, Presa Universitară Clujeană
2. Ulrich,C. (2011), Sociologia Educaţiei, suport de curs-program de conversie profesională
pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, Bucureşti
1239
Prof. înv. primar Pal Emeșe

Școala Gimnazială Papiu Ilarian
Politețea este „ceva” care se învață. Și se învață ușor.
Primele reguli de politețe le învățăm de la părinți și bunici. Apoi, învățăm de la doamna educatoare,
de la doamna învățătoare și de la toți profesorii noștri. Toți acești oameni din jurul nostru ne dau sfaturi.
Și ne dau sfaturi zilnic:
• „Spune Bună ziua când te întâlnești cu cineva cunoscut!” – spune mama;
• „Nu vorbi cu gura plină!” – spune bunica;
• „Pune-ți batista la gură când strănuți!” – spune tata;
• „Spune te rog când ceri ceva!” – spune doamna învățătoare; și multe, multe alte sfaturi.
Este foarte bine că primim atât de multe sfaturi. De cele mai multe ori ținem cont de ele. Dar, se
întâmplă să mai și greșim. Când greșim, nu suntem tocmai bucuroși pentru că, întotdeauna, cineva are
grijă să ne facă observații. Și nu e deloc plăcut să primim observații și reproșuri. Aceasta este o problemă
pentru noi. Din fericire, problema are o soluție: POLITEȚEA.
Dacă suntem politicoși cu toată lumea, în tot cursul zilei, scăpăm de observații. Ba mai mult, vom fi
apreciați și lăudați. Ceilalți vor fi, la rândul lor, politicoși cu noi. Viața noastră de zi cu zi va fi mai bună,
mai armonioasă și chiar mai veselă. Așadar, merită să ne străduim să fim politicoși. Când greșim nu
trebuie să ne speriem, ci să căutăm să ne corectăm. Când nu știm cum să ne comportăm într-o situație,
trebuie să îi întrebăm pe cei mari cum să procedăm, fără să ne fie frică sau rușine. Pentru că, să ne
reamintim, politețea se învață.
A avea „cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință în tot cursul
zilei, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Salutul este primul semn al politeții. Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată: „Bună ziua căciulă,
că stăpânul n-are gură!”
Pe cine salutăm?
• Salutăm orice persoană cnoscută, indiferent de locul în care o întâlnim: pe stradă, la piață, în
magazin, în parc etc.
• Salutăm chiar dacă nu suntem siguri că persoana căreia îi adresăm salutul ne-a văzut. Dacă nu ne
răspunde la salut nu ne supărăm. Probabil că nu ne-a observat.
• Salutăm întotdeauna la intrarea sau ieșirea din lift, în compartimentele de tren, stewardesele care
ne întâmpină la urcarea într-un avion, vânzătorii din magazinele mici.
Cine salută primul?
• Băieții salută primii fetele; bărbații salută primii femeile; copiii și persoanele mai tinere salută
persoanele mai în vârstă;
• Când intrăm într-o încăpere, îi salutăm pe cei aflați deja acolo.
• Când ne alăturăm unui grup, salutăm primii. După ce salutăm, nu întrerupem discuția în care sunt
antrenați membrii grupului.
• Întotdeauna salută cel care merge pe cel care stă pe loc, cel care se află într-o mașină pe cel care
este pieton.
Dar ...
Nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutați. A saluta este o
dovadă de politețe. A aștepta să fii salutat dovedește impolitețe.
Așadar, nu trebuie să fim zgârciți cu salutul.
Cei șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne
comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru
o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem
ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e
ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
1240
Cei șapte ani de acasă-bază a formării personalității copilului
Profesor gr.I Palamariu Cornelia-Valeria

Școala Gimnazială,,Leon Dănăilă,, Darabani/ Botoșani
Familia este prima școală, tatăl și mama sunt primii educatori ai copilului. În orice societate, familia
are rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul
fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele
întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și,
de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și
morale. La vărsta cănd copilul începe școala, el a învățat deja din cadrul familiei, din interrelațiile
membrilor ei, cum să reacționeze la unele cerințe inevitabile ale vieții în colectivitate, cum să se
controleze, să pună frână dorințelor.
Familia reprezintă principala structură protectoare oricând și întotdeauna primitoare absolut
necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă
un prim model de învățare.Ea este o lume care, în anumite împrejurari trebuie să-și organizeze apărarea
față de agresiunile exterioare, pentru a-i proteja pe acei membri ai săi care sunt înca prea slabi pentru a le
suporta fără prejudicii. În aceste situații, ea nu trebuie să se limiteze numai la acest rol, de "cetate
întărită", sarcina familiei consta și în pregatirea membrilor săi pentru viață, nu să-i condamne la
"închisoare".
După A. Berge, fiecare copil este oglinda mediului său familial, astfel încât, "mediul familial
acționează concomitent printr-un fel de osmoza și prin imaginile pe care le prezintă copilului pentru a-l
ajuta să se încadreze în existență și să se dezvolte dupa modelul celor care-l înconjoară și cu care el este
în mod firesc înclinat să se identifice. Într-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ să-
și găsească unitatea interioara”.
Nu toate familiile îsi înteleg rolul în același fel. De aceea, diversitatea tipurilor de familii nu
depinde numai de activitatea părinților, ci rezultă, de asemenea și din structura mediului. Toate
preocuparile, frământările, ambițiile părinților - uneori susținute de bunici, unchi și mătuși - converg spre
copil, îl copleșesc, îl strivesc. "Când prea multa lume se amesteca să-și dea cu părerea asupra felului cum
trebuie crescut un copil, rezultatul este și mai rau decât dacă nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar dacă printre
aceste numeroase păreri, sunt și unele întru totul raționale”. În același timp, mediul familial nu acționează
numai prin compoziția sa numerică. În interiorul unei familii se contureaza curenții afectivi cărora fiecare
dintre membrii care o compun le suportă efectele. Ceea ce primează și ceea ce imprima mediului familial
trăsătură sa specifică este calitatea legăturii dintre părinți.Ținând cont de faptul că părintele este
principalul manager al relației filiale, el trebuie să asigure evoluția acestor relații atât în conținut, cât și în
formă, modificându-si așteptările, cerințele și comportamentele în concordanță cu dezvoltarea fizica și
psihica a copilului. În îndeplinirea funcțiilor lor, părinții trebuie să țină seama de o serie de principii ale
"părintelui model": să dai copilului un sentiment de securitate, să dai copilului sentimentul că este dorit și
iubit,să eviti amenințările, pedepsele fizice exagerate, să-l înveți pe copil cu independența, să-l determini
să-și asume responsabilități, să ramâi calm și să nu te șocheze manifestările instinctuale ale copilului, să
fii tolerant și să eviți conflicte, să eviți să-l faci pe copil să se simta inferior,să nu-l împingi pe copil
dincolo de ceea ce este natural, să respecți sentimentele copilului, să răspunzi cu franchețe la întrebările
copilului,să te intereseze activitățile copilului, chiar dacă nu consideri că e ceva util, să tratezi dificultățile
copilului fără să-l consideri anormal. să-i favorizezi creșterea, progresul, fără să-l hiperprotejezi.
Cred că nu există o altă relație interpersonală cu o încărcătură psihologică atât de puternică și de
complexă ca relația părinți și copii. Amprenta pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului
spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața.
1241
Bibliografie:
Mihai Golu, Dinamica personalității, Ed. Geneze, București, 1993
Maurice Debesse,Psihologia copilului –de la naștere la adolescență, Ed. Didactică și Pedagogică
,București, 1970
Iolanda Mitrofan, nicolae mitrofan, Familia de la A la Z, Ed.Științifică, București, 1991
A.Berge, citat de Maurice Debesse,Psihologia copilului –de la naștere la adolescență, Ed. Didactică
și Pedagogică,București, 1970
1242
Cei șapte ani de acasă-esențiali în formarea caracterului copilului
prof. înv. primar Palamariu Mariana

Școala Gimnazială Nr. 3 Lupeni, jud. Hunedoara
„Copiii sunt educați de faptele unui adult, nu de vorbele lui.”
(Carl Gustav)
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să
deprindă obiceiuri sănătoase și maniere elegante.
Educația este piatra de temelie a oricărei societăți civilizate, iar aceasta trebuie făcută copiilor încă
din primii ani de viață, cunoscuți ca „cei șapte ani de acasă”. Aceasta nu este doar o sintagmă, primii ani
de viață sunt cei mai importanți și esențiali în formarea caracterului unui viitor adult. În acești ani trebuie
insuflate copiilor principii morale solide, deoarece o educație riguroasă își va lăsa amprenta pe întreaga sa
viață.
Normele de conduită se învață din familie Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
familie.
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o
responsabilitate majoră: de părinți depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în
aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri.
Iată câteva reguli de care orice părinte trebuie să țină cont și să le respecte pentru a le clădi copiilor
o bază solidă, „cei şapte ani de acasă”, în ceea ce privește educația.
1. Părinții trebuie să le arate copiilor cât de mult îi iubesc și să le spună lucrul acesta. Așa copiii vor
câștiga încredere în ei, simțindu-se protejați și iubiți. Oferindu-le dragostea părintească, ei vor învăța la
rândul lor să ofere dragoste și afecțiune.
2. Învățați-i pe copii, încă de mici, să fie toleranți cu cei din jur, în cazul lor este vorba despre
ceilalți copii. Să îi trateze frumos pe toți copiii cu care intră în contact și învățați-i că toți oamenii trebuie
respectați, indiferent de rasă, culoare sau religie. Insuflându-le aceste valori ei vor deveni niște adulți
toleranți, iar discriminarea, care este cauza multor probleme în această lume, va produce mai puține
victime.
3. Învățându-i să dăruiască, sau cel puțin să accepte să împartă jucăriile cu ceilalți, îi învățați de fapt
să nu cunoască egoismul. Copiii au tendința de a fi egoiști, de a nu-i lăsa pe alții să se joace cu ce este al
lor. Este o mare greșeală să nu interveniți, explicându-le, ori de câte ori este necesar, că acest lucru este
unul greșit. Dacă veți face asta în mod constant, ei vor înțelege că normalitatea constă în a fi bun, darnic
și a ajuta, în felul acesta își vor dezvolta această calitate.
4. Când rostesc cuvinte rușinoase, chiar dacă ei nu le cunosc sensul, oricât de haios vi s-ar părea, nu
vă amuzați și nu râdeți, ci fiți cât se poate de ferm, spunându-le că este un lucru urât. În caz contrar,
copilul va repeta, știind că părinții se amuză pe seama lui. În timp va dezvolta un obicei din a folosi astfel
de cuvinte. Despre un copil care are acest nărav se spune că îi lipsesc „cei şapte ani de acasă”.
5. Când greșește, oricât de mult vă iubiți copilul, dacă nu luați măsuri pedepsindu-l, el va repeta
greșeala. Chiar dacă vă doare să-l pedepsiți văzându-l mic și firav, amintiți-vă de cei șapte ani de acasă și
de faptul că acum se formează caracterul. Luând măsuri, el va înțelege că nu este voie și în timp nu va
repeta greșeala. Dumneavoastră veți forma astfel un om corect și veți câștiga ascultarea lui.
6. Învățați-l ce înseamnă asumarea greșelilor și faptul că, atunci când greșește față de cineva, trebuie
să-i prezinte scuze. De asemenea, trebuie să fie sinceri şi să ştie că şi omisiunea este tot o minciună, iar
astfel de greșeli se pedepsesc. Aşa va învăța să fie onest şi sincer.
1243
7. Nu deveniți subiectiv când copilul dumneavoastră este implicat într-un conflict. Dacă el este cel
care a greșit, trebuie să-i atrageți atenția şi să-l mustrați, chiar cu prețul orgoliului și eventual să luați
măsuri pentru a nu se repeta.
8. Nu țipați la copii, altfel și ei vor adopta aceeași strategie. Este suficient să le luați jucăria
preferată și neapărat să le explicați de ce ați făcut lucrul acesta. Astfel, vor înțelege unde au greșit.
9. Învățați-i să-i respecte pe cei mari, începând cu membrii familiei. Bunicii au adesea tendința de a-
i răsfăța și a le permite copiilor să se simtă egalii lor. Este greșită o astfel de abordare. Ei trebuie să
înțeleagă de mici ce înseamnă respectul față de cei mai în vârstă. Doar așa vor deveni cetățeni ai unei
societăți civilizate.
10. Nu recurgeți la bătaie drept pedeapsă și nici nu impuneți educația prin violență. Vor proceda la
fel, pedepsindu-și adversarii sau încercând să-și impună punctul de vedere prin același mod. De
asemenea, învățați copiii să nu răspundă violenței prin violență. Explicați-le că orice divergență poate fi
rezolvată printr-un dialog civilizat, spunându-și fiecare nemulțumirea, prin conciliere și adoptând o
atitudine tolerantă față de ceilalți.
11. Oferiți-le recompense din când în când pentru a-i stimula, însă nu faceți un obicei, astfel încât să
creadă că orice se face contra cost. Învățați-i că anumite lucruri trebuie făcute fără a aștepta vreo
recompensă, acestea reprezentând obligații morale cu care fiecare om este dator față de cei din jur și față
de societatea în care trăiește.
De educația primită în familie depinde caracterul și comportamentul unei persoane care este
rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la
tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că
totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără
să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea
unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia
să dea roadele mult-aşteptate.
Clădirea unei societăți civilizate începe cu educația propriului copil, prin transmiterea celor mai
bune principii morale. Fiecare dintre noi este răspunzător de asta și fiecare are obligația morală să o facă
în cel mai bun mod cu putință. Când toți vom înțelege și respecta aceste lucruri, educându-ne copiii după
aceste principii, nu mânați de orgoliu și egoism, vom fi pe drumul de a forma o generație de oameni mai
buni și o societate mai civilizată. Vom forma oameni despre care se va spune că au „cei şapte ani de
acasă”.
Dacă fiecare părinte i-ar insufla copilului principiile morale, cu siguranță am putea să sperăm la o
societate și o generație viitoare mai bună.
1244
prof. în înv. primar Pálfi Tünde

Șc. Gimn. „Tompa László”, Odorheiu Secuiesc
Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei şapte ani de acasă sunt oglinda educaţiei pe care părinţii
o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului. O
importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani de viaţă. Carenţele
afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a copilului. Un alt factor cu o
mare influenţă asupra dezvoltării copilului este atitudinea educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu
copilul.
Pedagogul american Zig Ziglar precizează că: “Singura cale de a forma copii buni este să devenim
mai întâi părinţi buni”. El scrie că formarea copilului este un efort de echipă, că disciplina reprezintă
cheia măreţiei copilului bun.
În educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani, părinţii oferă puterea exemplului în formarea
comportamentului etic, în formarea bunelor maniere, stabileşte şi impune reguli, norme şi limite de
comportare. Comunică cât mai mult cu el, îl iniţiază în arta conversaţiei, petrec cât mai mult timp cu
copilul, limitând timpul petrecut în faţa televizorului, îl învaţă să iubească lectura şi cărţile încă de când
este bebeluş, citindu-i poveşti, apoi, treptat, îl lasă pe el să le exploreze până când învaţă să citească si,
astfel, să se bucure singur de ele.
Este foarte bine ca în această perioadă copilul să simtă că este copil, să se joace cât mai mult, să fie
lăsat să se manifeste liber, să își exprime emoţiile şi sentimentele, să fie obişnuit să spună adevărul. Chiar
dacă se face vinovat de unele lucruri făcute “ greşit” trebuie utilizată “disciplina pozitivă”, nu trebuie
abuzat fizic, emoţional, verbal etc. Copilului trebuie să i se arate cât mai des afecţiune prin gesturi tandre:
îmbrăţişări, sărutări pe frunte şi obraji şi să i se spună că este iubit.
În lucrări de specialitate această educaţie primită de copil până la intrarea în şcoală este numită
“educaţie timpurie”. Este perioada în care au loc transformări profunde şi se produc achiziţii
fundamentale în dezvoltarea copilului.
Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se
face la vârste mai mici.
Realitatea dură oferită de actuala societate, de a lupta pentru asigurarea traiului de zi cu zi, face ca
familia să fie foarte ocupată cu sarcinile zilnice şi să limiteze foarte mult timpul petrecut cu propriul
copil.
Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt normele de
conduită ale copiilor. Fiecare copil va trebui să aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Şansele de a
influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, prin aceste dezbateri, lectorate,
activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a afla lucruri noi despre dezvoltarea şi
comportamentul tipic al copilului.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
În concluzie, calitatea educaţiei primită în familie, reprezintă baza devenirii umane, într-o lume
morală, civilizată şi plină de respect faţă de copil. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o
permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
1245
Bibliografie
5. Savin, Ana, (2005) – Totul se întâmplă înainte de 6 ani , Psihologia copilului
6. Ziglar, Zig (1989) – Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, București
7. XXX – Didactica, revistă de comunicări ştiinţifice, nr.17, noiembrie 2010, pp 14 – 17;
8. XXX – Didactica, revistă de comunicări ştiinţifice, nr. 19, februarie 2011, p. 21.
1246
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
Prof. PALI LĂCRĂMIOARA

Școala Gimnazială C-tin Tomescu Pleșești,
structura Valea Glodului,
comuna Vulturești, Județul Suceava
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că
termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită
acestei schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice
societate, este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de
căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”
(Mitrofan, I, 1998, p. 17).
financiar.
cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține
rezultatele școlare in functie de modul in care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie
să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din
punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată
substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe acesta
să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” cu
autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante poate
conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din contră, la unul extrem de timid
și foarte temător.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt sursa greșelilor
lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
1247
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor,
motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.
BIBLIOGRAFIE
1248
Prof. înv. primar, Pálkó Erika-Éva-Școala Gimnazială ”Kun Kocsard”, Ojdula

De mai multe ori auzim enunțul ”Îi lipsește cei șapte ani de acasă.” Oare la ce ne gândim?
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia copiilor oferită de părinţi, la formarea
comportamentului copiilor, la bunele maniere, regulile morale generale însușite de copii acasă, în mediul
lor natural. Copiii trebuie învățați să se poarte frumos, să asculte și să însușească regulile stabilite de
părinți. Ar fi ideal că în acești șapte ani familia să dea copilului primele informații despre lumea
înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor sale.
Dacă un copil are cei 7 ani de acasă, atunci este un copil ”bine crescut”, care ştie să salute, care se
comportă cuviincios și este politicos atât cu adulții, cât și cu cei de vârsta lui, se adaptează mai ușor în
societate, are relații bune și se descurcă bine cu cei din jurul lui, se dezvoltă echilibrat atât fizic, cât și
psihic. Dar educaţia primită în primele șapte ani al vieții depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
valorile transmise copilulului din partea familiei şi specificul de dezvoltare a lui. Dacă există o relație
afectivă între copii și părinți, copilul va avea un comportament corespunzător. Cel mai important este
dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul, permitându-i dezvoltarea acestuia și încrederea în
propriile forţe. Copilul crescut într-o atmosferă deschisă, armonioasă, iubit, îmbrățișat și apreciat de
părinţi, se simte îngrijit, protejat, în siguranţă, ceea ce îi creează deschiderea spre învăţarea în mod
pozitiv, utilizarea corectă a regulilor de comportament. Acest copil știe că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face și au încredere în el.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea altfel la
diferite vârste. Când e foarte mic nu înțelege ce e bine şi ce e rău. El ştie că mama și tata trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună cu el. Dar totuși trebuie să fixăm limite, copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea sau amânarea dorinţelor. La această vârstă copilul trebuie să însușească formulele de
politeţe și de salut, învățând prin imitaţie.
De la împlinirea vârstei de 3 ani, copilul începe să fie capabil de a împărți jucăriile, să-şi dezvolte
simţul binelui şi al răului, să observe și chiar să înțelege reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său,
să aprecieze recompensele, să conştientizeze scopul pedepsei. Familia poate să-l înveţe copilului
obiceiuri, reguli sănătoase și bune maniere, să-și dea copilului o îndrumare în direcţia cea mai corectă.
Sunt multe ocazii pentru dezvoltarea copilului, precum masa alături de familie, mersul la cumpărături,
vizita la cunoștințe, jocul cu membrii familiei.
La împlinirea vârstei de 7 ani, copilul devine tot mai independent. Merge la școală, rămâne departe
de părinți, stă cu bunica, se dezvoltă și capacitatea de comunicare cu cei din jur, își argumentează opinia
în discuţii cu copiii de aceeaşi vârstă și în discuţii familiale, vorbesc la telefon, folosesc internetul. E
important să-l încurajăm copilul la exprimarea sentimentelor, trăirilor, punctelor de vedere, să-l lăsăm să
termine ce are de spus şi să nu îi facem observaţii în public, să nu-l umilim. E folositoare comunicarea
cât mai multă cu copilul, deoarece ”comunicarea este secretul unei relatii solide între părinți și copii”
care limitează timpul petrecut la televizor sau calculator.
Pentru copil părinţii constituie modele principale de urmat. De aceea părinții trebuie să aibă grijă la
comportamentul lor mai ales în fața copilului.
Un alt factor prețios este recompensa. Pentru copii recompensa materială nu are valoare, cel mai
efectuos este exprimarea bucuriei de către părinți când copii fac o faptă bună.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste şi
să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respect, amândoi părinți fiind consecvenţi în educarea
copilului. Părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii au
fost copiii odată, ala cum afirma și Alexandru Vlăhuță: ”Noi, cei mari, uităm adesea că am fost copii. și
lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor.”
În perioada celor șapte ani de acasă copilul trebuie să aibă dezvoltat un anumit grad de autonomie:
să se îmbrace singur, să se spele, un nivel corespunzător de politeţe, un limbaj dezvoltat, o dezvoltare
emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie, să socializeze, să se distreze și relaxeze, să se joace cum
vrea el. Trebuie învăţat să-şi strângă singur jucăriile, să-și asumă responsabilităţile, să rezolve
1249
sarcinile foarte simple, atingând un nivel corespunzător de dezvoltare pentru a nu avea eșecuri și greutăți
în școală.
Educația oferită în primii șapte ani de viață ai copilului e definitorie pentru formarea lui ca adult.
Cei șapte ani de acasă arată cât de manierat este copilul în relațiile cu ceilalți. Un copil ”bine crescut” își
respectă partenerii de joacă, jucând cu toleranță, se conformează regulilor specifice vârstei lui. Deci
familia, fiind primul mediu bio-psiho-social, influențează dezvoltarea fizică, intelectuală și socială a
copilului.
BIBLIOGRAFIE
1. Danion, Vasile (2012). Cum să ne creștem copiii?, București: Editura Sophia
2. http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
3. McDermott, D. (2002). Parenting education from k-12: Theoretical and empirical
background and support
4. Popescu, Cristina, Bucinschi, Mihaela (2009). Să construim împreună cei 7 ani… de
acasă, București: Educația 2000+
1250
,,Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de
ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.,, A.S.Makarenko
Familia și importanța celor șapte ani de acasă
profesor învățământ primar, Páll Mária,

Școala Gimnazială” Kun Kocsard”, Ojdula
„Cei șapte ani de acasă!" Câți dintre noi nu știm această formulă, des auzită si folosită la adresa
copiilor noștrii. Această formulă nu s-a referit niciodată la faptul că un copil și-a petrecut primii șapte
ani din viață lângă familia lui, ci la educația pe care a primit-o în cadrul ei.
Deprinderile de comportament, stima de sine, atitudinea față de ceilalți si față de școală, se
formeaza în acești 7ani.
Primii șapte ani cruciali ai vieții copilului joacă un rol esențial în determinarea felului în care se
dovedește a fi adult. Este într-adevăr interesantă conștientizarea că acești ani inițiali sunt atât de
importanți pentru creșterea copilului. Mai mult ca niciodată, părinții sunt supuși unui stres extraordinar de
a crea un mediu care declanșează dezvoltarea pozitivă, emoțională și fizică a copiilor lor.
Educatia unui copil nu constă numai în a-l invăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
ceilalți.
Iată câteva reguli de educație prin care pot fi invățate bunele maniere de către copii de la proprii
părinți:
1. Așteaptă-ți rândul pentru a vorbi!
Copiii sunt impulsivi și de multe ori întrerup persoana cu care poartă o conversație, deoarece sunt
nerăbdători să se facă auziți. Însă tu ca părinte trebuie să îi explici pe un ton calm si răbdător că nu este
politicos să intrerupi pe mami când aceasta vorbește cu cineva. Nu este cazul să-i atragi atenția copilului
imediat ce acesta a greșit si niciodata să nu țipi (de ex. "Lasă-mă, nu vezi că vorbesc cu cineva!?")
deoarece el nu o percepe încă ca pe o greșeală , ci ca pe o respingere din partea ta. Pentru a evita o asftfel
de situație vorbește cu fiul sau fiica ta acasă si explică-i cât de important este să îi asculte pe ceilalți până
la capăt, apoi să-și spună punctul de vedere. Ascultă copilul cu atenție atunci când are ceva de spus, ba
poți să il ții de mânuță, pentru a-i dovedi cât de interesată ești de ceea ce povestește el. Este un prim pas
in dobândirea unei bune maniere de a-și aștepta rândul și de a vorbi la momentul potrivit.
2. Fii politicos!
Invață copilul să fie politicos. Întotdeauna toți membrii familiei trebuie să salute când cineva intră
in casă. In funcție de nivelul de formalitate, iți poți invăța copilul să dea mâna cu adulții cunoscuți, dar nu
este necesar să dea mâna cu alți copii. Cu toate acestea, copilul ar trebui să spună întotdeauna, "salut" ,
bună" sau "sărut-mâna", atunci când vine cineva în vizită. Precizează-i celui mic că numai procedând
astfel oaspeții se simt bineveniți.
3. Spune, "Te rog" și "mulțumesc"cât mai des!
Aceste forme de politețe exprimă respect si apreciere. Laudă copilul atunci când le folosește pentru
a-i încuraja acest comportament pozitiv. Astfel, vei avea un copil educat si cu bunele maniere învățate de
acasă.
1251
4. Fii fair-play!
Copiii, de obicei, după ce s-au jucat un joc (sport, cărți, table, șah etc.) dacă rezultatul nu este în
favoarea lor se supără și nu se mai joacă în continuare. Tu, părintele, va trebui să-l educi într-o manieră
pozitivă să învețe să-și accepte succesul dar si eșecul. Indiferent de rezultat, joaca cu prietenii sau
colegii trebuie să fie o activitate cât mai placută. Copilul trebuie să învețe să îi felicite pe câștigători și
totodată să se bucure într-un mod civilizat că a câștigat.
5. Primește complimentele politicos!
Dacă cineva îl laudă pe copilul tău, este bine să-l înveți să spună mulțumesc, fără a spune " nu e
adevărat!" și să-și expună defectele. Acest comportament pozitiv îl învață pe parcurs de la părinți și din
anturajul său.
6. Fii tolerant!
Când oamenii fac lucrurile diferit față de cei din familia ta, din cauza diversității în cultură, rasă sau
religie trebuie explicat copilului că nu este nimic greșit în comportamentul niciuneia dintre părți și că
oamenii acționeaza diferit. Subliniează cât de interesant este modul în care familiile sunt diferite și fac
lucruri diferite. Oamenii au propriile lor tradiții sau ritualuri iar cel mic va învăța să fie tolerant cu cei din
jurul sau.
se dezvoltă Omul.
Bibliografie:
Cei șapte ani de acasă, de Michiela Poenaru
1252
Prof. Pană Rodica Daniela

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău
De foarte multe ori, în situaţiile în care ne deranjează atitudinea sau comportamentul unei persoane
ori a unui copil folosim expresia „nu are cei şapte ani de-acasă”, gândindu-ne că nu este educat corect
sau că nu este politicos. Această expresie defineşte însă tot ansamblul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă.
Este o perioadă importantă de timp, de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate
foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj etc.
Când se vorbeşte despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care orice copil o primeşte
de la părinţii săi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia până merge la şcoală. Dacă
învăţarea începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului.
Învăţarea începe acasă, în copilărie, şi continuă de-a lungul vieţii. Familia joacă un rol important în
a-i învăţa pe copii să înveţe. Părinţii şi ceilalţi membri ai familiei sunt primii şi cei mai importanţi
profesori. Acasă, un copil învaţă să comunice, începe să gândească şi începe să relaţioneze cu ceilalţi din
jur şi nu în ultimul rând îşi însuşeşte normele de conduită. Şcoala şi celelalte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se
adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a
ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea
emoţiilor sunt câteva dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei şapte ani de acasă.
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial”, în care dragostea ocupă primul loc.
Trebuie impuse anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât
copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţă, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic
supraveghează, analizează, interiorizează ceea ce fac părinţii, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în
diverse situaţii şi va fi judecat sau acceptat în societate.
1253
Profesor inv. preșcolar : Panait Elena

Școala Gimnazială Perieți / Grădinița cu Program Normal Fundata,
Județul Ialomița
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, acel „bagaj”, acea „vibrație” cu care copilul pleacă din familie.
Expresia „cei șapte ani de acasa” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume. Cumva, un set de reguli de bună-purtare, nescrise, transmise oral, ajustabile și la
latitudinea autorului expresiei. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot și pentru toată lumea același lucru.
Depinde foarte mult de particularitățile fiecărei familii și de standardele subiective ale fiecărui părinte. De
asemenea, contextul cultural-istoric obiectiv al societății, factorii de mediu (comunitatea din care face
parte, zonă, grup, cultură etc) contează. ''Copilul salută toți oamenii întâlniți pe strada în drum spre
scoală'' - e o normă socială care ar putea defini conceptul celor șapte ani de acasă intr-un sat foarte mic,
dar nu și în București, de exemplu.
În linii mari, acasă este locul unde copilul :
• își însușește un limbaj dezvoltat care să îi permită să comunice eficient;
• atinge un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla trăirile,
sentimentele și capacitatea de relaționare socială (de exemplu, atunci cand este furios, trebuie învățat să
gestioneze aceasta stare astfel încat să nu se rănească sau să îi rănească pe cei din jur);
• își însușește deprinderile autonome (îmbrăcat, folosirea toaletei, folosirea tacâmurilor, legarea
șireturilor etc);
• învața să fie politicos (să folosească în limbajul său formule de politețe, saluturi: Bună
ziua/seara/dimineața!, Te rog frumos, Îmi cer scuze, Mulțumesc etc);
• deprinde norme de comportament civilizat în societate (ascultă atunci cand cineva îi vorbește, nu
vorbește cu gura plină, nu aruncă gunoiul pe jos etc);
• își modelează personalitatea și comportamentul (își formează și însușește trăsături precum
corectitudinea, solidaritatea, respectul, punctualitatea, empatia etc).
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social. Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta
atât direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, cât și indirect, prin modele de conduită oferite de
către membrii familiei. Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și
învățare, și climatul socio-afectiv în care se exercită influențele educaționale reprezintă primul model
social cu o amprenta decisivă asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de
comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Un copil crescut cu iubire,
încredere, respect și educație va știi să ofere și să primească aceste lucruri, exact cum și le-a însușit în
familie, dar și în altă parte decât acasă, la gradiniță, la școală, în diferite locuri și contexte. Acestea sunt
cheia adaptării copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din
jur decat unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasa.
Psihologii sunt de părere ca educația din primii ani de viața, de care cel mic are parte în familie,
definește în bună măsură viitorul adult.
Bibliografie : www.desprecopii.com
1254
,,IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ…”
PROF. ȊNV. PRIMAR PANAIT NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CRICOV VALEA LUNGĂ
LOC. VALEA LUNGĂ, JUDEȚUL DÂMBOVIȚA
Mulți oameni, devenind pǎrinți, ȋși doresc cu ardoare sǎ reușeascǎ ȋn acest rol extrem de important.
Doresc sǎ ofere copiilor lor o viațǎ mai bunǎ decȃt au avut-o ei. Ȋn acest scop, ȋncearcǎ sǎ le asigure orice
avantaj material, educațional și cultural posibil. Programeazǎ nerǎbdǎtori ore de fotbal, muzicǎ, artǎ,
ȋncearcǎ sǎ se mute ȋn zone ȋn care existǎ școli bune și oameni cumsecade, ȋși umplu casele cu jucǎrii,
cǎrți, televizoare sau computere. Și totuși, se pare cǎ nu este suficient…
Venirea pe lume a unui copil este un prilej de mare bucurie ȋntr-o familie. Dar sǎ ai copii ȋnseamnǎ,
ȋn același timp, sǎ-ți asumi o mare rǎspundere ȋn ce privește delicata misiune de a-i crește și de a-i
educa.Copilul poartǎ ȋn germene toate potențialitǎțile vieții sale de adult, pe cele bune și pe cele rele.
Primii ani de existențǎ vor fi decisivi pentru ȋntreaga sa viațǎ. Cei șapte ani de-acasǎ vor simboliza
fereastra deschisǎ cǎtre cei din jur, vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul
de însușire a valorilor moral-civice.
Ca sǎ educi un copil, trebuie sǎ fii tu ȋnsuți educat. Cȃnd spun educat, nu mǎ refer la faptul de a ști
sǎ saluți și de a ști sǎ mǎnȃnci corect sau de a avea studii superioare, ci la acea științǎ (artǎ) de a crește un
copil. Existǎ copii prost crescuți proveniți din mediile cele mai rafinate și copii cu un comportament de
invidiat, educați ȋn familii dintre cele mai modeste.
Cȃnd trebuie ȋnceputǎ educația unui copil? Cu douǎzeci și cinci de ani ȋnaintea nașterii lui,
rǎspunde un psiholog, rostind un adevǎr esențial. De ce citește copilul, de ce iubește florile și animalele,
de ce nu minte? Pentru cǎ și noi facem la fel, este de obicei rǎspunsul pǎrinților. Copilul, mai ales cȃnd e
mic, nu este vinovat. Pe parcurs intervin greșeli de educație.
Din milǎ și din dragoste prost ȋnțelese, aceștia uneori sunt scutiți de orice efort și sunt lǎsați sǎ facǎ
tot ce vor. Cȃnd ne este milǎ de copil, sǎ ne gȃndim la consecințe.
,,Faptul că aveţi un copil, nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu vǎ face pianist”
(Mihail Levine). Prin educaţie, părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. De la vȃrste fragede, cei mici ȋși fac idoli
din pǎrinți. Feriți-vǎ sǎ ȋi dezamǎgiți! Gȃndiți-vǎ numai la ce cruntǎ deziluzie ȋi veți supune cȃnd,
devenind mai mari, vor realiza cǎ numai ei nu au voie sǎ mintǎ, doar ei trebuie sǎ vorbeascǎ frumos. Dacǎ
pǎrintele nu face el ȋnsuși tot ceea ce ȋi pretinde copilului, nu poate fi vorba de educație.
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Deprinderile muncii intelectuale și fizice se cultivǎ la copil
ȋncǎ de la vȃrste fragede. Celui mic ȋi este ,,greu“ sǎ citeascǎ și, atunci, adultul va recurge la un mic
șiretlic: ȋi va citi el și va lǎsa intenționat povestea neterminatǎ ȋn momentul cel mai interesant. Dupǎ cum
ȋi va da ȋn grijǎ mici treburi ȋn casǎ (de exemplu sǎ spele farfuriile), pe care copilul le va face la ȋnceput
din amuzament, iar apoi din obișnuințǎ.
Unui copil trebuie sǎ i se mulțumeascǎ dupǎ ce a fost rugat sǎ facǎ un serviciu oarecare. Dacǎ
pǎrinții neglijeazǎ aceastǎ datorie, copilul nu va ȋntȃrzia sǎ conchidǎ cǎ politețea se ȋmparte ȋn mod ciudat
ȋn aceastǎ lume și nu se va ȋndrǎgosti niciodatǎ cu adevǎrat de cuvintele magice: ,,Te rog frumos!
Mulțumesc foarte mult!”. Și cȃt de greu ȋi va fi fǎrǎ ele ȋn viațǎ!
Pentru a pǎtrunde ȋn mintea și ȋn inma unui copil, cea mai bunǎ cale este sǎ ne imaginǎm cǎ
suntem de vȃrsta lui. Acest efort ne va permite sǎ ȋnțelegem mai bine problemele ce ȋl frǎmȃntǎ, sǎ avem
rǎbdare ȋn fața nevoii lui de a pune neȋncetat ȋntrebǎri și sǎ motivǎm cȃt mai logic sfaturile pe care i le
dǎm. Ȋntr-adevǎr, ca toate treburile serioase, educația este o sarcinǎ foarte dificilǎ, dar plinǎ de satisfacții
cȃnd reușești. Dacǎ nici noi n-am fost tipul copilului model, sau chiar dacǎ am fost, n-avem dreptul sǎ
luǎm ȋn tragic micile pozne inerente ale copilǎriei. Trebuie, dimpotrivǎ, sǎ ne spunem cu ȋnțelepciune cǎ
ele caracterizeazǎ aceastǎ vȃrstǎ. Bineȋnțeles cǎ vom lua mǎsuri dacǎ obrǎzniciile merg prea departe, dar
chiar și ȋn acest caz, vom miza pe puterea de ȋnțelegere a copilului ( metodǎ infinit mai eficientǎ decȃt cea
1255
dictatorialǎ): ȋi vom explica ȋn cȃteva cuvinte ce a greșit. Dacǎ nu l-am convins din prima ȋncercare,
revenim altǎ datǎ cu mai multe argumente.
Pǎrinții care se preocupǎ de viitorul copiilor lor nu le permit niciodatǎ sǎ treacǎ ușor peste
problemele ce țin de onoare, cinste, curaj. Ȋncǎ de la vȃrsta școlarǎ micǎ se disting foarte bine cei care se
ȋmping cu tot dinadinsul ȋn fațǎ, cei care lingușesc. Acestea sunt defecte grave, ce se vor amplifica ȋn
timpul vieții. Este ideal sǎ le observǎm la timp și sǎ le corectǎm cu tact. Realitatea este cǎ de copil se ,,
prinde” ȋntotdeauna ceva, cu condiția ca pǎrinții, profesorii sǎ se gȃndeascǎ la viitorul lui și, mai ales, sǎ
fie consecvenți și perseverenți cȃnd ȋi pretind un efort intelectual sau comportamental. Toate lucrurile se
fac cu rǎbdare și la timpul lor. Rǎbdare trebuie sǎ avem și cȃnd ȋi angajǎm un profesor de limbi strǎine, de
pian sau de orice altceva. Dacǎ renunțǎm la aceștia, deoarece copilul se revoltǎ cǎ este ȋntrerupt de la
joacǎ, nu putem avea pretenția cǎ l-am educat, iar reproșurile lui, cȃnd se face mare, sunt justificate.
Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu? Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
salturile în dezvoltarea acestuia, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte, astfel, tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
considerată “culmea achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Dacă fiecare dintre noi nu ne-
am mai pune întrebarea ,,cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să
răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de
caractere şi personalităţi. Cred cu tǎrie cǎ nu este corect să dăm vina pe alţii, să nu acuzăm părinţii care nu
se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi, să nu acuzăm nici
dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia, să
ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor:
părinţi, bunici, învăţători, profesori. ,,Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei
care le dau viață; de aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i”.(Aristotel)
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei ,,cei şapte ani de acasă”.
Bibliografie:
Gilbert M. Roberta, Cum sǎ fii prieten cu copilul tǎu, Editura Teora SRL, București, 2005.
Marinescu Aurelia, Codul bunelor maniere astǎzi, Editura Humanitas, București 2002.
1256
ȘAPTE ANI DE ACASĂ VIN DIN FRUMOSUL LUMII ÎNCONJURĂTOARE
PROF. PANAIT PETRONELA

GRĂDINIȚA P. N. NR.2
VALU LUI TRAIAN, CONSTANȚA
Posibilitatea educației estetice la vârste foarte fragede este fondată pe manifestarea unor dispoziții
artistice și pe dezvoltarea întensă a proceselor psihice care favorizează apropierea copiilor de frumos.
Sentimentul frumosului apare, într-o formă elementeră,foarte de timpuriu la copil, odată cu
perceperea frumosului sub diferite aspecte ale realității obiective. Copilul reacționează față de ceea ce este
frumos datorită culorilor, formelor, proporțiilor, simetriei și ritmicității.
Este forte important mediul ambiant în formarea gustului pentru frumos, fie în mod pozitiv în cazul
în care copilul a fost învățat de mic cu lucruri armonios executate ți așezate în jurul lui, fie în sensul lipsei
de gust, când ceea ce-l înconjoară n-a depășit linia mediocrității din punct de vedere artistic.
Viața înconjurătoare, ambianța plăcută influiențează nemijlocit și permanent copilul, sub aspect
estetic și comportamental.aspectul exterior frumos și îngrijit al persoanelor din jurul copilului, acșionează
puternic asupre procesului de formare a simțului estetic a copilului.
Cadrul în care se desfășoară activitatea copilului, trebuie să se remarce prin simlitate și bun gust.
Aspectul curat și îngrijit al spațiului unde trăiește copilul, formează caracterul acestuia pentru a devenii
omul curat, îngrijit, liniștit și ecucat de mai târziu.
Educația copiilor în familie nu mai este astăzi o problemă particulară, cum a fost în trecut. Astăzi
fiecare om îsi dă seama că educația și bunul simț dezvoltă copiii în asa fel încât lumea de mai târziu va
arăta mai frumoasă, mai liniștită și armonioasă pentru toți.
Educația morală, alături de cea estetică, joacă un rol important în formarea caracterului copiilor.
Teoria și practica științifică au demonstrat că educația morală trebuie începută încă din primii ani de
viață ai copilului și continuată în mod sistematic în tit cursul vieții. Aceasta cu atât mai mult cu cât la
vârsta preșcolară copilul este receptiv la diverse influiențe care se exercită asupra lui, decât în alte
perioade de dezvoltare.
Faptul că unii copii manifestă însușiri morale asemănătoare cu ale părinților, nu poate fi justificat
prin ereditate, ci prin puterea de imitație care caracterizează copilul, prin munca educativă susținută
depusă de părinți în acest sens, prin tradiția sănătoasă care există în familie de a cultiva anumite însușiri.
Necesitate de a începe educația morală cât mai de timpuriu este justificată de faptul că la vârsta
preșcolară se formează cu cea mai mare ușurință automatismele ce stau la baza deprinderilor de
comportare. Proverbul românesc ,,îi lipsesc cei șapte ani de acsă” referitori la acei oameni care nu știu să
se comporte în împrejurări obișnuite de viață, reflectă o realitate constatată de popor și anume că pânăla 7
ani se formează principalele deprinderi de comportare civilizată. Activitatea sistematică de educație
morală din grădiniță ți familie contribuie la formarea acestor deprinderi însușite și la transformarea lor în
obișnuințe. Printr-o muncă educativă continuă, aceste comportamente ale activității copilului se
transformă treptat în trăsături relativ stabile ale personalității sale.
Deprinderea de a mulțimi ori de câte ori primește câte ceva, de a saluta, de a asculta pe ceilalți când
vorbesc, fără a-i întrerupe, sau de a îndeplini cerințele lor fără comentarii și discușii inutile au derpt
urmere, apariția unei atitudini constante de politețe și respect față de oamenii din jur.
BIBLIOGRAFIE:
Pedagogia preșcolară-manual pentru liceele pedagogice de educatoare, editura Didactică și
pedagogică- București, 1970-1971
1257
Prof. de psihopedagogie Pancu Gabriela

Şcoala Profesională Specială ‘’Sf.Stelian,,-Botoşani
Copilăria reprezintă perioada cea mai sensibilă din viaţa omului, când prin educaţie, putem modela
şi dezvolta predispoziţii latente(moştenite genetic), astfel incat să formăm o sumă de trăsături pozitive în
atitudinea şi comportamentul copiilor.
Copilaria este acea perioadă în care copilul se dezvoltă sub influenţa celor trei factori :ereditate,
mediu şi educaţie.Aceşti factori condiţionează şi influenţează sub aspect calitativ şi cantitativ dezvoltarea
oricărei persoane.
Factorul ereditar generează un anumit tip de conduită , acesta având o mare importanţă în procesul
de structurare a personalităţii,dar acesta nu se poate explica independent de acţiunea celorlalţi factori.
Interacţiunea copilului pe tot parcursul existenţei sale, dar mai ales în copilaria timpurie, cu elemente ale
mediului familial, mediului inconjurator,mediului pedagogic sau a celor care influenţeaza în mod
semnificativ progresele şi calitatea achiziţiilor necesare evoluţiei şi dezvoltării sale normale.
Cel din urmă factor , dar poate cel mai important , educaţia, reprezintă activitatea specializată,
specific umană, desfăşurata în mod deliberat, prin care se mijloceşte raportul dintre om şi factorii de
mediu, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul omului.De
asemenea , educaţia este dependentă de ereditate şi calitatea factorilor de mediu şi nu dispune de puteri
nelimitate.
Aşadar ,educaţia copilului sau “cei şapte ani de acasă” depind foarte mult de cei trei factori care
condiţionează dezvoltarea copilului încă de la naştere. Un copil se poate naşte perfect sănătos , cu gene
foarte bune ,dar dacă el traieşte într-un mediu ,,defect “ şi nu primeşte o educaţie corespunzătoare atunci
el va prezenta semne evidente de retard intelectul sau social.
familie, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită morala
autonomia copilului, convieţuirea lui socială.În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se
definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod
După varsta de 7 ani educaţia copilului este împărţită între şcoală şi familie, pedagogii urmând să
şlefuiască ceea ce familia a realizat până la vârsta şcolarităţii. Insă , din pacate, în secolul în care trăim
educaţia nu mai este continuată în familie , aceasta bazându-se doar pe dascalii din şcoală.
“Cei 7 ani de acasă “ îşi pun accentul pe copil , pe ceea ce va deveni el ca OM. Cei 7 ani de acasă
reprezintă temelia pe care se cladeşte o fiinţă cu aptitudini şi preferinţe, cu comportament normal sau
deviant.
Cum ne creştem copiii aşa îi avem.
1258
BIBLIOGRAFIE
Gherguţ,A.(2007), Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi.
1259
PĂRINTELE CONTEMPORAN
PANCU PETRUȚA
GRĂDINIȚA NR. 53, BUCUREȘTI
Atunci când vorbim despre ce înseamnă a fi un bun părinte, apar o diversitate de opinii despre acest
concept. Credințele, normele şi standardele comportamentale, care definesc ce înseamnă a fi un bun
părinte, se transmit din generație în generație. Pe măsură ce societatea progresează şi familiile se
schimbă, normele care odinioară defineau ce înseamnă un bun părinte se schimbă şi ele. Nu mai
există un model ideal, iar consensul asupra conceptului de bun părinte este acum mai deschis şi mai fluid,
cu mai puține reguli şi limite bine definite.
De exemplu, în trecut, mamele stăteau acasă şi aveau grijă de copii şi de gospodărie. În zilele
noastre, multe mame lucrează şi contribuie la venitul familiei în aceeaşi măsură ca şi bărbații. Acest
lucru nu le face neapărat să fie părinți mai puțin buni. Pe lângă grijă şi afecțiune, să fii părinte
contemporan presupune şi socializarea copilului. În creşterea modernă a copilului şi cercetările despre
viața de familie se observă o tendință spre un model de socializare caracterizat prin reciprocitate. În acest
model, copilul participă la problemele care îl privesc în mod activ şi competent, iar părinții sunt atenți şi
receptivi față de nevoile şi părerile copilului.
Încă de la cea mai timpurie vârstă, copiii participă la propria lor creştere şi sunt priviți ca
participanți şi pregătiți pentru interacțiunea socială. Noul concept sau construct al copilului ca fiind
competent şi activ înseamnă de asemenea că raportul de putere între adult şi copil este echilibrat, astfel
încât copiii şi părinții să poată lucra împreună pentru construirea unor relații de respect reciproc şi
devenire, în care ambele părți învață, iar părinții negociază şi adoptă decizii prin prisma propriilor
experiențe, fără a renunța la calitatea de lideri.
Viața de familie contemporană a fost de asemenea martora unor schimbări, de la o relație de
autoritate, la una de încredere.
Activitatea parentală actuală presupune ca trăsături: căldură, acceptare, sensibilitate, deschidere,
implicare pozitivă şi susținere, standarde clare, program ordonat, limite rezonabile şi adecvate, fără
violență fizică sau psihică.
Dacă se caută corectarea unui comportament inacceptabil, aceasta trebuie să se realizeze într‐o
manieră care respectă demnitatea copilului şi se referă strict la comportamentul respectiv. Stabilirea
unei relații caracterizate prin demnitate şi implicare.
Părintele contemporan îi oferă copilului posibilitatea de a‐şi spune cuvântul şi de a juca un rol activ
în viața de familie şi în procesul de luare a deciziilor. El are în vedere sporirea punctelor forte ale
copilului şi respectarea capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, dezvoltarea comportamentului
şi a ideilor pe măsură ce copilul creşte şi se dezvoltă, conştientizarea faptului că dezvoltarea nu este
lineară şi că poate exista o pendulare a copilului între dependență şi autonomie.
Astfel, părinții se îndreaptă de la modelul autoritar, în care creşterea copilului se baza
mai mult pe forță şi control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldură şi coerență în
stabilirea şi aplicarea regulilor, a limitelor şi aşteptărilor adecvate. În acest din urmă caz,
comunicarea, bazată pe o relație de demnitate şi recunoaştere reciprocă, joacă un rol crucial.
Cum îi pot ajuta cadrele didactice pe părinți să devină „părinți mai buni”?
Cadrele didactice, precum şi alte categorii profesionale care interacționează cu copiii şi părinții lor
pot ajuta părinții să‐şi dezvolte un comportament pozitiv, oferindu‐le îndrumare atunci când aceştia nu
reuşesc să satisfacă nevoile de bază ale copiilor şi îndreptându‐i către metodele alternative care pot fi
folosite pentru educarea copilului. Când oferă asemenea informații, profesioniştii trebuie să fie atenți la
tonul pe care îl folosesc, să manifeste respect față de demnitatea părinților şi față de eforturile pe care le
fac pentru a‐şi îngriji copiii. Aceştia nu trebuie să aibă o atitudine acuzatoare şi trebuie să dovedească
înțelegere pentru situația fiecărei familii în parte.
Bibliografie:
Manualul participantului în domeniul protecției şi promovării drepturilor copilului, realizat de
cătreAutoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, 2006
1260
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF.PANTIRU CLAUDIA
SC.GIM.,,M.EMINESCU”-ROMAN,JUD.NEAMT
familie.
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte
Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă?
Limbi străine? Engleză, germană sau chineză? Nu sunt atât de importante.
1261
Putem să-l iniţiem în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate
orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate,
așa că nici asta nu va conta aşa de mult.Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie
tolerant. Însă nici asta nu e suficient.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să
fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din
calităţile lui.
Bună- cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai
copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou,
pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să
lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am
dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim. Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în
următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o
mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată
(dacă îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook).
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte
optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm
măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în
timp.
Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un
text de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare
adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii.
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce
e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.
1262
Prof.înv. primar Panțu Denisa

Școala Gimnazială „Mihai Viteazul” Craiova
Când rostim expresia „Cei șapte ani de acasă”, ne gândim la un copil bine educat, care se comportă
cuviincios, respectuos cu cei de vârsta lui și cu adulții cu care interacționează.
Un copil cu cei șapte ani de acasă se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jurul său, decât
un copil căruia îi lipsesc cu desăvârșire. Această responsabilitate le revine, însă, părinților.
Ocuparea timpului liber cu povești și activități educative care să-i modeleze plăcut personalitatea
trebuie să fie prioritară și nu tehnologia așa cum observăm la tot mai des, întrucât baza formării unui
comportament corespunzător al copilului, o constituie relația sa afectivă cu părinții.
Felul în care părinții își manifestă afecțiunea față de copil, îi dă acestuia încredere în forțele proprii.
Prin iubirea primită de la părinți, el înțelege protecție, îngrijire, siguranță.
Până la vârsta școlarității, copiii își aleg modele din familie, împrumută limbajul acestora, de aceea
manifestărilor, comunicărilor, desfășurate în prezența copiilor, trebuie dată o atenție deosebită.
În ceea ce privește procesul educativ al copilului trebuie condus cu sârguință și afecțiune în
concordanță cu etapa sa de dezvoltare, oferindu-i și cerându-i lucruri care nu depășesc sfera sa de
înțelegere.
În familie, copilul își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, de conduită igienică
individuală, să rostească cuvintele magice :„ mulțumesc, te rog”.
Ajuns la vârsta preșcolară, copilul îți îmbogățește educația. În sprijinul familiei, apar dascălii care
vin să șlefuiască, să modeleze ceea ce a realizat familia.
Vorbim de perioada cea mai importantă din viața unui om, copilăria, temelia, fundamentul pe care
se clădește o ființă, o personalitate cu aptitudini și preferințe diferite care să răspundă nevoilor societății
pentru a putea desfășura, mai apoi, o activitate, o meserie menită să-i asigure traiul de zi cu zi.
Copiii cresc și se dezvoltă în umbra părinților, în universul creat de aceștia.
Manifestările noastre se vor reflecta în manifestările lor, în comportamentul lor.
Relațiile de afecțiune dintre părinți și copil trebuie să se bazeze pe autoritate și respect.
Concluzionând, pentru a deveni o personalitate armonioasă în societate, educația copilului trebuie
urmărită, îndreptată, îndrumată încă din primele zile de viață. Cu toții ne dorim copii cu o conduită și un
caracter ireproșabil.
Bibliografie:
1. Sălăvăstru, D.,(2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
1263
( Încă e valabilă expresia! )
Prof. Cristina PARASCHIV

Şcoala Gimnazială Şipote; structura Hălceni, Iaşi
dinamism total.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant - Dicţionar de simboluri).
Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6
zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă.
Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură,
de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului.
Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa
cum zilele săptămânii curg una după alta.
rude, educatori, vecini ... OAMENI.
Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de
,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura
privirea senină şi creşterea întru împlinire.
Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru
că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii, vine oranjul strălucitor al dimineţii
melodios. Veşnic neastâmpărat, suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
respectat. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă”
în iubire.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi
înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci
când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru
simplu, dar dureros - nu e bine să fii singur.
plictisitoare.
De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la
gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo
învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa
scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7, de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă
sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt ...rilă! E lumea copilăriei!
Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele
mângâiate de moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică - lumea cărţilor şi a
şcolii.
încheiat un ciclu - ce va aduce următorul?”. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant - Dicţionar de simboluri).
1264
EDUCAŢIA ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ
Profesor învăţământ preşcolar: Paraschiv Lenuța

G.P.N. Bălăceanu, Comuna Bălăceanu, jud. Buzău
Ce sunt cei 7 ani de acasă ?

familie
ceilalţi.
supus în familie unui regim de
suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera
cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această
sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se
informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre
cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest
demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în
citirea acestuia.
1265
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la
grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor,
părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie
potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile
propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi
particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de
care au nevoie, să-
i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea ,„De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-
Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre
cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie
diferite roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,

- ordine
- igienă
- exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
(este certatde cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
1266
competiţie,altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
Bibliografie:

2002
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
1267
Cei șapte ani de acasă-rolul familiei în educarea copilului
Prof.Paraschiv Mirela-Magda
Șc.Gimn.,,Dimitrie Sturdza”-Tecuci
Copiii care ajung astăzi la clasa pregătitoare sunt total diferiți față de cei care ajungeau acum zece
ani în clasa I.Se pune întrebarea de ce s-au schimbat atât de mult copiii?Parcă nu mai au respect și interes
de nimic din jurul lor. Parcă le lipsesc cei șapte(sau șase)ani de acasă.
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Primele zile de şcoală sunt un moment
de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în
şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas
cu pas.Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
În băncile din clasele pregătitoare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi
din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai
gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici
în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
educative din primii ani de viaţă a acestor copii. Iată de ce socotesc util să vă prezint pe scurt ce condiţii
trebuie să îndeplinească mediul familial pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a
copilului antepreşcolar şi preşcolar.
Atmosfera de acasă joacă un rol foarte important în formarea copilului, sub toate
Aspetele.În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Cei 7 ani de acasă reprezintaăo oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament si educație oferite în primii șapte ani de viată ai
Educața unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească si a deveni un bun exemplu la
ceilalti.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de ei, părinţii, depinde ca
care ei, părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
1268
1269
Educatia la scoala si acasa!
Prof.inv.presc.SILVIA ANA PARASCHIV

Scoala Gimnaziala “Constantin Gavenea”-Tulcea
Mulți părinți cred că întreaga educație se face la școală, dar uită că aceasta începe în familie.
Este foarte important să îi oferi copilului tău cei ”șapte ani de acasă”, dar și sprijinul și exemplul tau
și mai târziu.
”Școala reprezintă numai o felie din educație copilului”, observă psihologul Cristina Ion-Rădulescu.
Este adevărat că este însa una reprezentativă datorită modului structurat și organizat în care se prezintă
procesul de învățare. Așa că mulți părinți au impresia este că tot ce are nevoie coInfluentele educative pe
care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin actiuni mai mult sau mai putin
dirijate, fie indirect, prin modele de conduita oferite de catre membrii familiei, precum si prin climatul
psihosocial existent in familie. Modelele de conduita oferite de parinti-pe care copiii le preiau prin
imitatie si invatare-precum si climatul socioafectiv in care se exercita influentele educationale (“cei sapte
ani de acasa” )constituie primul model social cu o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea
conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si valori
sociale. Este unanim recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai mult sau
mai putin constientizate, determina in mare masura dezvoltarea personalitatii, precum si rezultatele
scolare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral.
In urma cercetarilor, s-a ajuns la concluzia ca stimularea intelectuala in primii ani de viata, climatul
emotional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), incurajarea si suportul
parental continuu, sunt factori determinanti in dezvoltarea personalitatii copilului. Astfel, Fraser 1959 – a
constatat, in urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, ca exista o corelatie pozitiva puternica intre
coeficientii de inteligenta (QI) inalti si nivelul incurajarii parentale, atmosfera familiala generala si
numarul cartilor citite in familie.
Trebuie sa mentionam ca strategiile educationale utilizate de unii parinti, chiar daca sunt bine
intentionate, chiar daca au avut efecte pozitive in anumite cazuri particulare, nu duc intodeauna la
obtinerea unui optim educational, care sa favorizeze dezvoltarea personalitatii. Cazurile particulare,
exemplificarile ocazionale, nu pot fi intotdeauna utile. Ceea ce intr-o familie a avut efecte deosebit de
eficiente, in alta poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului
educational din familie dupa niste parametrii unici, precum si cunoasterea consecintelor unui anumit
comportament al parintilor, contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor.
Necunoscand suficient urmarile educative, fiind convinsi ca ceea ce fac este spre binele copilului, unii
parinti si chiar educatori, se afla in fata unei situatii oarecum paradoxale, pe de o parte, eforturile
sustinute, interesul manifestat pentru copil, etc si , pe de alta parte, rezultatele efective obtinute, sub
asteptari.
Analizand situatiile concrete in care se manifesta actiunile educative in familie, putem identifica
mai multe tipuri de parinti: unii inteleg sa-si armonizeze sistemul lor de actiuni educative cu cele ale
scolii, ale specialistilor in domeniul muncii educative; altii nu constientizeaza efectele negative ale
strategiilor educative utilizate, sau, si mai grav, refuza sa recunoasca faptul ca relatiile lor educationale cu
copiii sunt deficitare. Acestia din urma sunt convinsi ca nereusitele educationale, rezultatele slabe la
invatatura, comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori straini, ori
necunoscuti familiei. Actiunile educative ale scolii nu trebuie sa neglijeze asemenea aspecte. Intrunirile
cu parintii, mai mult sau mai putin organizate, trebuie sa fie un prilej de a constientiza consecintele
imediate si de perspective ale strategiilor lor educationale.
Comportamentele educationale ale parintilor, chiar daca sunt bine intentionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvarii lor, a particularitatilor de varsta si individuale, la situatii
concrete de actiune, la sistemul de cerinte adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerata – manifestata prin interdictii, prin brutalitate si prin privatiuni de tot felul – isi
va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de parinti impun un regim de viata si,
in special de invatatura, peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica specifica varstei. Ei
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activitati recreative, la jocurile
specifice varstei si utilizeaza frecvent pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale.
1270
In afara programului scolar, copiii sunt pusi adeseori sa invete mai multe limbi straine, sa desfasoare
activitati artistico-plastice, sportive, etc, chiar daca nu au aptitudini in acest domeniu.
Afirmand”facem totul ca sa scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie sa faca ceea ce eu nu am
facut pentru ca nu am avut conditiile necesare”, parintii trebuie sa inteleaga ca dincolo de intentia buna,
maniera concreta in care procedeaza, poate sa conduca la rezultate contrare celor scontate.
La randul lor, parintii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Acesti parinti considera ca scoala,
viata in general, are o serie de cerinte care depasesc posibilitatile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o
inteligenta rara”, fie neajutorati, plapanzi, fragili, si de aceea trebuie menajati.
Apar astfel atitudini de ingamfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilitati,
dar si atitudini de subevaluare a copiilor, precum si slabe posibilitati de adaptare la situatii noi.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune a acestora, a initiativei. Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta
o teama permanenta pentru viata si activitatea copilului lor, si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si
comportare fara sa accepte abateri, plangeri sau nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un
comportanment lipsit de initiative, instalarea unei temeri nejustificate de actiune, si mai ales de
consecintele ei, in ultima instanta, timiditate exagerata.
Considerand ca nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltarii
armonioase a personalitatii copilului, concluzionam ca ”scolarul are nevoie acasa de un cadru general de
viata in care sa se simta in siguranta”. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi,
destul de maleabili in raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca
parintii se ocupa de el, ca iau parte la micile lui necazuri si la problemele care il intristeaza, si ca nu se
dezintereseaza de ceeea ce se intampla la scoala. Dar in acelasi timp el are nevoie de un cadru de
disciplina destul de ferm pentru a nu-l lasa sa-si inchipuie ca libertatea lui e fara margini si, totodata, sa
stie ca parintii sai impartasesc acelasi nivel de exigenta.”(M. Gilly).
In conditiile social-economice actuale, se manifesta doua tendinte contradictorii: parintii sunt
ingrijorati de viitorul copiilor lor, dar in acelasi timp nu mai au timp si rabdare sa acorde atentie
problemelor acestora. Relatia lor cu scoala este ignorata sau evitata, actiunile educative ale celor doua
institutii exercitandu-se oarecum paralel.
Este o sarcina a scolii, a personalului didactic, sa identifice situatiile problematice din familiile
copiilor, sa dirijeze pe cat posibil strategiile educative ale acestora in favoarea elevului si mai ales sa
constientizeze faptul ca relatia de colaborare scoala-familie este determinanta in obtinerea performantelor
scolare.
BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M.GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M.GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R.VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.
1271
Importanța celor “7 ani de acasă”
Prof. înv. preșc. Paraschiva Silvia

Grădinița Crovu – Școala Gimnazială Odobești, județul Dâmbovița
Un scop important al condiției de părinte este să obții cooperarea copilului. În ultimă instanță
copilul ajunge să-și spună singur ceea ce are de făcut.
Un program în trei pași pentru a obține cooperarea!
Stadiul I: încurajează răspunsul corect!
Vedem ce trebuie făcut și îi spunem ce să facă.
Îi descrii problema sau situația așa cum o vezi tu. Te dai la o parte și-l lași să decidă el ce trebuie
să facă, de exemplu “este vremea culcării” (nu,”mergi și spală-ți dinți și pregatește-te să te culci”). Copiii
înfloresc când li se dă posibilitatea să spună ei înșiși ce au de făcut.
Uneori este nevoie să clarifici informația dacă situația nu este clară pentru copil. “Prosopul tău
este pe covor. Prosopul ud poate face rău covorului, îl udă” (în loc de “chiar nu-ți poți reaminti să-ți agăți
prosopul la locul lui”).
Copiii au nevoie să li se reamintească, dar cu blândețe. Copiii uită repede și este nevoie de ani
pentru a le forma un obicei care, nouă ni se pare ușor. Uneori un cuvânt cheie este ușor: “culcarea” sau
“prosopul”.
Stadiul II: ca parinte trebuie să dai directive!
Dar trebuie să știi ce ai de făcut dacă nu ești ascultat.
Explică exact ce vrei să facă copilul: “doresc ca tu să faci...”.
Așteaptă apoi și lasă copilului o șansă să te asculte (dacă stai pe capul lui, parcă îl invită la replică,
la protest, la o “încercare a voințelor”).
Comentează apoi și recunoaște că te-a asculat: “mulțumesc că ai facut asta…”. Îi putem mulțumi
că a fost responsabil, pentru că a fost respectuos, pentru cooperare.
Stadiul III: pentru copiii care sfidează!
Mai intâi, spune-i clar ce se întâmplă dacă nu ascultă.
Apoi dă-i posibilitatea să faca ce-i ceri.
Dacă în final te ascultă, arată-i că apreciezi: “ai făcut bine”.
Dacă nu reușeste să faca ce-i ceri, subliniază consecințele. Ele trebuie să fie rezonabile și legate
de incidentul respectiv. Dacă copilului nu-i place o consecință, înseamnă ca părintele a ales ce trebuie!
Dacă cel mic nu face ce este de așteptat, subliniază consecințele. Nu lăsa copilul să manipuleze
situația. Consecințele au fost stabilite si trebuie îndeplinite. Dacă copilul argumentează, te roagă sau
pledează, nu asculta. Nu este momentul să îți pară rău și să renunți la lecție.
Greșeli pe care trebuie să le eviți:
-espectații prea înalte;
-este o greșeală să fixezi espectații prea înalte sau nerealiste;
-să sari la stadiul 3 imediat ce nu te ascultă;
-abuzul verbal: cea mai mare greșeală este să utilizezi metode care pot conduce la daune
permanente pentru psihicul copilului. Abuzul emoțional poate fi mai dezastruos decât cel fizic.
Amenințarea, țipetele înnebunesc copilul, îl sperie. Umilirea, atribuirea de nume, inducerea vinovăției
sperie copilul;
Disciplină fără lacrimi
Sunt mândră de tine!
Laudă-l de fiecare dată când merită. Îi construiești increderea în sine.
Anticipă orice catastrofă virtuală
Gândește-te la tot ce e mai rău posibil să se întâmple în micul spațiu al camerei, unde stă, în baie
si bucatărie, în parc – tu poți să anticipezi și să-l ferești, el nu.
Stabilește limite.
Spunându-i de mic ce se poate și cât, transformi haosul necunoscutului într-o lume ordonată și cu
sens.
Nu te contrazice.
Fii consecvent și stabil în ceea ce-i transmiți.
1272
Alege adevăratele fapte rele.
Nu uita că la vârstele atât de mici se poate învăța din experiență, nu din vorbe. Lasă-l să aibă și
micile sale experiențe din care poate învăța.
Spune Da în loc să continui cu opozantul Nu.
Opunându-te mereu și mereu cu Nu, îl înveți, indirect, să se opună și el, să spună imediat Nu.
Când transformi opoziția în afirmarea unei reguli – îl înveți să comunice.
Fii clar și scurt. Nu folosi explicații nesfârșite, nu poate urmări raționamente prea sofisticate.
Păstrează-ți cumpănul – furia este incoerență.
Copilul nu trebuie să se sperie de furia ta, de urletele tale, de spaima ta, care îi pot întări în timp
teama de tine și nu dragostea ,iar pe moment îl vor face să nu mai poată urmări ce spui prea speriat de
felul cum o faci.
Fă și tu ceea ce îi ceri lui.
Copilul învață mult prin imitație.
Nu uita, împotrivirea naște împotrivire, lipsa de control nu poate duce la învățarea autocontrolului.
Perseverează.
Nu te da bătut din primele încercări, dacă acestea par să nu dea roade imediate – procesul de
învățare durează și se construiește ani de-a rândul.
Ce poți să faci pentru a-l disciplina fără lacrimi?
În primul rând, disciplinează-ți propriile stări afective și nu uita ca are nevoie de vorbele tale
însoțite de calm și dragoste, nu de furia și exasperarea ta.
Distragerea atenției – poți înlocui o activitate nedorită de tine cu un echivalent acceptabil –
repetări, reluări, atenționări cu blândețe – pregătește-ți cuvinte alese, în mod special, care să afirme fără
amenițări punitive.
Punerea “la colț”, izolarea pentru câtva timp, întrerupe astfel comportamentul distructiv.
Psihologii apreciază acest timp în funcție de vârsta copilului. Pentru un an, e suficient aproximativ un
minut, pentru 2 ani, două minute de izolare. Dacă e prea mic, poți să-l pui, pur și simplu, în țarc cam un
minut fără să-i mai dai atenție.
Bibliografie
Mihaela Minulescu/Psihologia copilului mic, Editura Pshyche, 2003
1273
OMENIA SE ÎNVAȚĂ DOAR ÎN CASA PĂRINTEASCĂ
prof. înv.primar Ionela Părău

Școala Gimnazială nr. 113 București
Când pornești mândru pe drum
De ești mic sau mare, oricum,
„Bună ziua!”, „Mulțumesc!”
Ele veșnic te-nsoțesc.
Când un om pare-abătut
Îndrăznește, nu sta tăcut.
Dă-i o mână de-ajutor
Și-ți va fi recunoscător!
Însă n-aștepta vreodată

Înapoi ca să-ți întoarcă
Binele ce l-ai făcut –
Rămâne un dar plăcut.
Tu să cauți mai departe

Să fii om și vei avea parte
De la Dumnezeu cinstire
Că știi a împărți bucurie.
Toate-acestea se învață
Doar în casa părintească
Când din prima zi de viață
Tu primești bună povață.
1274
Programarea pentru succes sau eșec
Prof. înv. primar PARVANA DUMITRA

Școala Gimnazială ,,Dimitrie Sturdza’’ Tecuci
MOTTO:
,,Dacă vrei ca și copiii tăi să viseze mai mult, atunci visează tu mai mai mult. Dacă vrei să învețe
mai mult, atunci învață tu mai mult. Iar dacă vrei să facă mai mult, atunci fă tu mai mult! Fii
inspirația lor! Kevin Heath)
Programarea copilului pentru succes sau eșec este făcută în copilărie de către părinți. Modul în care
părinții își etichetează copiii are o influență majoră asupra dezvoltării acestora și asupra vieții lor de adult,
sunt de părere psihologii. Cu voia sau fără voia lor, de cele mai multe ori, părinții contribuie semnificativ
la succesul sau eșecul în viața copiilor lor, încă din primii ani de viață, doar prin simplul fel în care le
vorbesc și îi etichetează.
Dacă părintele îl încurajează pe copil încă de mic și îl va eticheta drept “inteligent”, “luptător”,
“muncitor” etc., acesta va suporta altfel, ca adult, greutățile vieții sau felul în care acesta este tratat de șef
la locul de muncă. De cealaltă parte, dacă părintele va persista pe etichete de genul “nu ești bun de
nimic”, “ratat” etc., copilul va dezvolta stări anxioase și depresive și va suporta mult mai greu eșecul sau
obstacolele vieții.
Copiii moștenesc de la părinți un bagaj genetic unic care constituie baza dezvoltării de mai târziu.
Specialiștii afirmă că micuții preiau temperamentul de la părinți, ceea ce le influențează comportamentul
social și cel emoțional. Unele trăsături sunt mai ușor de gestionat, altele mai dificil. Unii copii au nevoie
de mai multă atenție decât alții, alții sunt mai activi sau explorează permanent mediul. Este necesar să
facem diferența între temperamentul copilului și un comportament problemă. Cunoscând temperamentul
copilului, putem, ca adulți, să ne adaptăm propriul comportament la nevoile lui și să îl sprijinim în
dezvoltarea lui armonioasă
Părinții sunt primele modele ale copilului. În primii ani de viață, copilul vede lumea prin
manifestările parentale, iar acesta învață totul prin imitare, învață privindu-i sau observându-i pe ceilalți.
Este necesar ca părinții să știe că un copil primește informația din mesajele lor verbale și nonverbale.
Copilul preia un mesaj corect când există armonie între ce spunem, ce facem și ce gândim. Adultul care
crește fără limite este copilul căruia nu i s-a explicat ce este bine să facă și ce nu este bine. Copilul, la fel
ca adultul, învață numai din feedback-urile pozitive. Este greșită opinia conform căreia un comportament
se învață dacă spunem copilului ce a greșit. Sau dacă nu spunem nimic, suntem indiferenți. Va găsi o cale
să se facă văzut.
Copilul învață modalitatea în care părinții lui fac față emoțiilor pozitive și negative. Memorează ce
face mama sau tata când este bucuroasă / bucuros, tristă / trist și va folosi aceste experiențe în situațiile în
care se confruntă el cu emoții similare. Reacțiile emoționale ale părinților reprezintă contextul de învățare
a modului de gestionare a emoțiilor de către copil. Copiii au nevoie de exprimare directă, în cuvinte, a
aprecierilor pozitive din partea părinților, de genul „Pentru mine, desenul tău este cel mai frumos!”, “Sunt
1275
mândru de lucrarea ta!”, „Apreciez cât ești de harnic și te felicit pentru că vrei…!”. Ignorarea
comportamentelor pozitive ale copilului de către părinți și educatori face să apară comportamente
negative, indezirabile. Exprimarea emoțiilor negative ale părinților prin cuvinte urâte adresate copilului
este dăunătoare pentru el. Copilul va ajunge să se perceapă ca fiind incapabil, fără valoare, fără resurse și
astfel, dacă tot este criticat, îi lipsește motivația să învețe comportamente pozitive. Cercetările arată că
atunci când părinții pedepsesc copilul, aceștia au o stare emoțională negativă. Astfel, copilul va asocia
starea emoțională negativă a părinților cu pedeapsa.
“Nu este blestem mai mare pentru copiii noștri, decât să le alimentăm eșecurile în fiecare zi”.
Insultându-i și trăind intens emoțional ceea ce spunem la adresa copilului nu facem decât să împrospătăm
activitatea rețelelor neuronale care funcționează pentru eșec. Este foarte important să înțelegem că, acolo
unde ne orientăm atenția, acolo ducem energie, acel aspect vom crește în copilul nostru. “Faceți remarci
pozitive, focalizați-vă pe calitățile copiilor, orice ființă umană are multe calități. Stimulați-le creativitatea,
vor rămâne în contact cu resursele lor, își vor găsi aptitudinile. Ascultați-le nevoile reale, veniți cu
recompense care-i ajută să devină umani dar în același timp, realiști și responsabili. Încurajați-i să fie
prietenoși, vor socializa, vor deveni încrezători, cooperanți. Aveți încredere în ei! Dăruiți iubirea ce le-o
purtați! Fiți prezenți și atenți la ei, fără a-i sufoca și a le tăia aripile!” (psihologul Maria Verdi)
BIBLIOGRAFIE:
-Pîinișoară G., Psihologia copilului modern, Editura Polirom, Iaşi, 2011;
-Stan, Emil, Despre pedepse și recompense în educație, Editura Institutul European, Iași, 2004;
-Fouchalt Michel., A supraveghea şi a pedepsi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
-Articole publicate de psihologul psihoterapeut Maria Verdi, directorul Centrului ReCreation Life.
1276
Rolul climatului familial în formarea personalității copilului
Pascal Loredana, profesor învățământ primar,

Școala Gimnazială „Regina Elisabeta”- Rădăuți, jud. Suceava
În procesul complex de formare și educare a copiilor, climatul familial are un rol propriu, bine
diferențiat de cel al altor factori educativi.Mai ales în primii ani de viață, familia este pentru copil întregul
univers, o reprezentare la scară redusă a întregii societăți, cu ierarhii, reguli și norme de comportare.
Influențele exercitate de către familie reprezintă fundamentul viitoarei personalități. Multe din
trăsăturile de personalitate, atitudinile și comportamentele de mai târziu vor exprime, într-o anumită
măsură, felul în care s-au parcurs primii ani din viață.
Copilăria fiecăruia este puternic influențată de regimul de viață din familie, de condițiile materiale
și culturale ale acesteia, de obiceiurile și traițiile pe care le cultivă, dar, mai ales, de ceea ce numim
atmosferă familială. În ciuda oricăror greutăți prin care trece, familia ar trebui să-și demonstreze
unitatea, să cultive un climat afectiv favorabil, să fie un mediu în care copilul să se simtă în siguranță,
protejat, dar în același timp să-i poată oferi posibilitatea exersării valorilor morale.
S-ar putea spune că atmosfera, climatul afectiv, au cel mai important rol formativ, putând, în
anumite limite, să compenseze anumite lipsuri materiale sau culturale ale mediului familial.Așa se paote
explica formarea unor personalități puternice și valoroase în sânul unor familii cu posibilități modeste, dar
care au știut să cultive aspirații și țeluri clare și să stimuleze efortul, munca, perseverența.
Climatul familial favorabil dezoltării copiilor presupune acceptare, protejare, permisivitate
moderată, dar și exigență, independență acordată la timp.În multe cazuri, viața de familie este dominată
de atitudini extreme, ale căror efecte unii părinți nici nu le conștientizează. În funcție de aceste atitudini,
unii copii consideră că părinții sunt prea duri,intransigenți. Simțindu-se mereu ținuți la distanță, ei nu vor
vedea în adulți un model de urmat, ci, din contră, tind să se desprindă repede de mediul familial.Aflată la
celălalt pol, indulgența are atât efecte pozitive- încrederea în forțele proprii, inițiativă, relaxare- cât și
negative, generând egoism, delăsare, lipsă de responsabilitate și punctualitate.
Deși unii părinți consideră că nu poți fi suficient de prevăzător cu propriul copil, protejarea
exagerată, are efecte nedorite. Fiind mereu văzuți ca fiind slabi și nedescurcăreți, acești copii tind să
devină pasivi, fără inițiativă, lipsiți de voință, dependenți de adulți, egoiști, egocentrici și, spre
surprinderea părinților, tind să se îmbolnăvescă mult mai frecvent față de alții.
Atitudinea ideală presupune un echilibru între permisivitate și restricție, între neglijare și
supraprotecție. Atitudinile extreme duc la efecte negative, în primul rând la creșterea agresivității în
rândul copiilor.
De aceea este datoria părinților să optimizeze climatul familial, să găsescă echilibrul între o
atitudine și altasă-și definescă cele mai convenabile atitudini pentru fiecare împrejurare pe care o trăiesc
cu copiii lor.
Bibliografie:
Tinca Crețu- Psihologia vârstelor- Ed. Polirom, 2016
1277
Nume autor: Educatoare Liliana-Daniela Pașcalău

Știm cu toții că educația timpurie, reprezintă baza de norme și valori morale pe care le va deprinde
copilul de azi și care îl vor defini pe adultul de mâine. În funcție de aceste norme, copilul își va dezvolta
personalitatea, iar mai apoi își va pune amprenta, prin aceste valori, asupra comunității din care va faca
parte. Așadar, putem spune că educația timpurie sau „cei șapte ani de acasă” are o importanță covârșitoare
în dezvoltarea copilului, dar și în reușita sau nereușita sa, ulterior, în viață.
Majoritatea persoanelor privesc „cei șapte ani de acasă” ca pe un „cod de reguli” de bună purtare
în societate: „Să nu înjuri.”, „Să saluți.”, „Să spui « te rog » și « mulțumesc »”, etc. . Însă dincolo de
aceste stereotipuri, conceptul de „cei șapte ani de acasă” este mult mai larg. El cuprinde, pe lângă aceste
norme esențiale, și valori morale care îl vor ghida pe copil pe tot parcursul vieții: „Să fii bun”, „Să-i
iubești pe ceilalți”, „Să fii respectuos”, „Să fii manierat”, etc. Acestea din urmă, devin extrem de
importante într-o societate în care valorile morale au dispărut din uz, iar foarte multă lume nu le mai
apreciază. Cu toate acestea, este de datoria părinților să își educe copii în acest spirit al bunei-creșteri, în
conformitate cu normele sociale și morale. Înainte ca micuții să dea piept cu societatea, ei trebuie să știe
ce e bine și ce nu, cum trebuie să te porți într-o colectivitate sau cum trebuie să reacționezi în anumite
situații.
Mediul în care se realizează învățarea acestui set de norme și valori contează și el foarte mult
pentru cât de mult va ține cont copilul de aceste norme. Indiferent de recompensele sau pedepsele pe care
le primește copilul pentru respectarea sau nerespectarea conduitei impuse, el nu o va urma dacă cei care îi
impun acest lucru nu o respenctă la rândul lor. Prin acest fel se dovedește puterea exemplului. La fel cum
copiii vor imita comportamentul părinților, la fel și alți copii pot imita o conduită corectă, luând exemplu
de la alți copii. În acest sens, importanța celor „șapte ani de acasă” crește și mai mult, pentru că ea,
primește un atribut universal, un atribut prin care faptele bune și purtarea corectă se pot transmite și
celorlalți, îi pot învăța și pe ceilalți adevăratele valori.
După cum spuneam în introducere, „cei șapte ani de acasă” se concentrează asupra copilului de
azi, dar au ca scop formarea adultului de mâine. Studiile demonstrestreză faptul că anii copilăriei își pun
amprenta asupra întregii vieți a unei persoane, iar educaţia, bunele maniere și regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate, ceea ce îl va ajută să lege relații de diferite tipuri pe tot parcursul
vieții. Pentru un adult nu este neapărat vizibil cum i-au influențat „cei șapte ani de acasă” dezvoltarea,
deoarece o dată ce creștem complexitatea activităților și a vieții, în general, crește. Activitățile zilnice ne
ocupă tot timpul și nu avem timp să ne gândim la lucrurile mărunte pe care le facem, de la un moment
dat, din instinct. Însă în aceste mici gesturi și reguli de conduită stă succesul personal în relațiile cu
ceilalți, în modul în care ne raportăm la alții și la propria persoană.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima
parte a copilariei. O oglindă care îi va urma toată viață și care va fi cartea lor de vizită în societate, o
dovadă a deprinderilor sănătoase pentru o viață împlinită.
1278
Anii de debut
Prof.înv.primar: Paşcalău Simona-Laura

Şcoala Gimnazială nr.1 Sîrbi, jud. Bihor
Părintele este persoana care asigură copilului nevoile de bază- adăpost, hrană, îmbrăcăminte, dar
totodată îşi asumă şi răspunderea formării mentale, sentimentale a acestuia.Mai mult decât atât, acesta îi
oferă iubire, sprijin, suport de a trăi, securitate şi siguranţă. Adevăratul părinte luptă pentru a-şi face
copilul fericit, înţelept, sănătos, cultivând teritorii precum gândirea, limbajul, memoria, imaginaţia.
Pentru a educa un copil nu trebuie să fii semizeu, ci trebuie să fii un cercetător care să pătrundă în
locuri ascunse precum inima, să răspândeşti înţelepciune şi să culegi răbdare, să crezi în viaţă mai presus
de orice.
La ce ne gândim când spunem anii de debut? Ne gândim la „cei şapte ani de-acasă” (un concept
oarecum expirat, ţinând cont de faptul că de la 3 ani copilul începe să frecventeze grădiniţa- loc în care îşi
petrece 8 ore pe zi, iar de la 6 ani este şcolar), ne gândim la un copil care ştie cum să se comporte adecvat,
atât în mediul familial, cât şi în cel social- să salute, să vorbească frumos, să spună „mulţumesc” şi „ te
rog”, să fie manierat, educat, cu bun simţ. Pentru a forma un comportament prielnic, trebuie să avem în
vedere un factor decisiv care stă la bază: natura afectivă dintre copil şi părinte.
Atunci când părintele ascultă, comunică, oferă copilului o parte din timpul lui preţios, pătrunde în
lumea lui, îi dăruieşte exemple şi povestiri din propria lui experienţă, relaţia dintre aceştia se va
transforma într-o aventură, o încercare de neuitat. A educa nu înseamnă a oferi numai satisfacţii
materiale: jucării, haine, petreceri, dulciuri, ci a acorda atenţie copilului, a-i transmite într-un mod pozitiv
reguli, a-i pune la dispoziţie o atmosferă deschisă, bazată pe iubire, încredere şi respect. O astfel de
relaţie: părinte- copil, va avea ca rezultat o disciplină straşnică. În schimb, părintele care satisface nevoile
copilului numai din punct de vedere material, economic, îl determină pe acesta să devină un individ adept
al materialismului, preocupat numai de câştig, un dispreţuitor de calităţi morale.
Copilul are nevoie de o bază solidă- mamă şi tată- pe care să îi respecte, admire, să vadă în ei nişte
călăuzitori pricepuţi. „Oamenii nu se formează decât printre oameni şi în raporturi strânse cu ei.” Copilul
trebuie hrănit cu înţelepciune şi linişte, cu entuziasm şi visuri, cu siguranţă şi optimism, astfel ca atunci
când va deveni şcolar, să ştie cum să se confrunte cu problemele, cum să gândească, cum să acceseze
depozitul memoriei sale. Totodată, el trebuie pregătit şi pentru înfrângeri, pentru a-şi învinge teama de
insuccese. Şi, din nou, intervine părintele: dacă acesta susţine că el nu greşeşte niciodată, atunci nici
copilul nu va şti vreodată să-şi depăşească eşecurile. Un părinte care nu va spune „Îmi pare rău, am
greşit!”, îşi învaţă propriul copil să fie arogant, să nu fie apt să îşi înfrunte propriile greşeli. Personalitatea
copilului trebuie alimentată cu îndrăzneală şi siguranţă, cu capacitatea de a depăşi teama, de a-şi
recunoaşte slăbiciunea. Rolul părintelui în educarea copilului este decisiv. El devine o imagine neştearsă
în memoria acestuia, un model demn de urmat.
Cum reuşim să formăm un copil ascultător? Dialogând. „A dialoga înseamnă a relata experienţe, a
împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor, a
dezvolta înţelegerea interpersonală.”( Gardner, 1993). Copilul are nevoie de libertatea de a-şi spune
insatisfacţiile, supărările, mâhnirile. Relaţia dintre părinte şi copil trebuie să fie una de prietenie, copilul
fiind captat prin inteligenţă, nu prin autoritate, prin calm, nu prin agresivitate.
Sunt importanţi „cei şapte ani de acasă”? Desigur. Un copil educat, care dă dovadă de bune
maniere, este un copil adaptabil în societate. Familia este cea care arată copilului normele de conduită,
sprijinindu-l să achiziţioneze un comportament social corect, respectând ritmul de evoluţie al acestuia.
Tot ea va stimula copilul de devină independent, să ia propriile decizii, să înfrunte situaţii neplăcute, să
facă alegeri în anumite domenii. Un rol foarte important în educarea unui copil îl are jocul. Jocul permite
copilului să caute, să descopere , să se implice personal, să îşi exprime propriile capacităţi. Prin joc, el
primeşte informaţii despre lumea înconjurătoare, se aventurează în necunoscut, este iniţiator în propria sa
lume, socializează, învaţă să se orienteze, reuşeşte să intre cu succes într-o lume plină de mister, îşi
câştigă încrederea în sine, se dezvoltă şi învaţă distrându-se. Jocul este cel mai bun mijloc pentru
învăţare, ajutând copilul să se concentreze, să impună reguli şi să le respecte, să îşi structureze şi să îşi
dezvolte imaginaţia. Acesta va fi şi mai motivat să se joace şi să înveţe, dacă părintele va lua parte la
activitate, petrecând împreună cât mai mult timp posibil.”Jocul creează o ordine în realitatea
1279
dezordonată, are înclinaţia să fie frumos şi presupune plăcerea dată de succes „(Huizinga J.,1998). Prin
intermediul jocului, copilul adună informaţii, relaţionează, se adaptează la acţiunile partenerului de joc, îşi
asumă responsabilităţi, acumulează elemente ale imaginii de sine.
Aşadar, bunele maniere, educaţia, regulile etice sunt coduri pentru adaptarea copilului în viaţa
socială. Un copil care dovedeşte bună creştere se va descurca mult mai bine în societate, oferind şi
primind respectul cuvenit, transformând eşecul în succes şi urâtul în frumos.
Bibliografie:
Cury, Augusto. Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi. Editura For You, Bucureşti 2005
Gardner, Howard. Multiple Intelligences: The Theory in Practice. New York, Basic Books
Publisher, 1993
Popescu-Neveanu P., Zlate M. şi Creţu T. Psihologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998
1280
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Înv. Primar Pașcu Ileana

Școala Gimnazială Vișeu de Jos
Județul Maramureș
acasă.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
1281
CEI 7 ANI DE-ACASĂ - PREMISĂ PENTRU INTEGRAREA COPILULUI
ÎN SOCIETATE
Pascu Mariana Simona

Grădinița P.S. Nr.2, Arad, structură a
Grădiniței P.P.”Palatul fermecat”, Arad
familie.
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
copilului", spune psihologul Irina Petrea.
Vârstele:De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la
grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să
îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Încurajaţi-l să se exprime,
lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că
eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe
copilul.
Modele: Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
Recompensa şi pedeapsa
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
1282
În opinia psihologului Irina Petrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi
ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
Concluzionăm prin afirmația că, până la vârsta de 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“ un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
Bibliografie:
Irina, Petrea, ”Și tu poți fi Supernanny”, Editura Trei, București, 2007
1283
Prof. Păsculescu Andreea

sănătos.
1284
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
1285
Cei 7 ani de acasă
Prof. Păşcuţ Denisa-Aura

Specializarea matematică
Şcoala Gimnazială Nr.2 Ghiorac şi Şcoala Gimnzială Nr.3 Boiu
Unitatea de învăţământ Şcoala Gimnazială Nr.1 Ciumeghiu
Cei 7 ani de acasă pentru om sunt la fel de importanţi cum este şi fundaţia pentru casă. Dacă baza
de unde pornim noi ca om este bine clădită, o să avem multe reuşite în viaţă, deoarece educaţia de acasă
ne formează pe noi ca om.
Există o vorbă din bătrâni “fiecare lucru se face la timpul lui”. Ei bine, dacă în primii ani ai vieţii
noastre nu primim o educaţie corectă, adică dacă nu avem cei 7 ani de acasă care ne formează pe noi ca
om, niciodată nu o să o avem, sau nu o să putem recupera tot ceea ce am pierdut. Vina este de fapt a
părinţilor, iar din punctual meu de vedere, părinţii greşesc prin faptul că nu ştiu să îşi gestioneze corect
timpul. Din vina activităţilor zilnice, atât cele profesionale, cât şi cele personale sau casnice, care spun
majoritatea că sunt “mult mai importante”, uită să îşi facă timp pentru copilul lor. Majoritatea părinţilor
consider că este de ajuns să lucreze din greu pentru copilul lor, cumpărându-i tot ceea ce îşi doreşte, dar
nu realizează că timpul pierdut, anii care trec nu ii mai pot recupera niciodată, iar copilul creşte cu un gol
în suflet, golul provocat de lipsa părinţilor în diferite momente importante pentru ei, ajungând oameni
mari şi făcând acelaşi lucru, adică crezând ca o să poată să câştige orice cu ajutorul banilor, dar vor fi
dezamâgiţi.
Studiile arată faptul că aşa cum te comporţi tu ca părinte, aşa se va comporta şi copilul tău, deoarece
el vede în părinte un model pozitiv, bun de urmat. Daca părintele este nepăsător cu copilul, aşa va fi şi el
cu alţii, dacă va ridica tonul la copil sau la alţi oameni în faţa copilului, aşa va face şi el cu oamenii din
jurul lui şi exemplele pot continua. Părinţii consider că de aceea merg copii la şcoală şi grădiniţă, pentru a
primi educaţia necesară, dar este total greşit, deoarece educaţia se primeşte acasă, şcoala şi gradiniţa doar
o modelează. De ce în ultimii ani copiii au probleme de comportament şi comentează sau chiar ridică
tonul către dascăl? De ce părinţii consideră mereu că vina este a dascălului? Ei bine, deoarece vina este
defapt a părinţilor. Daca părintele nu ştie ce e bine sau rău, cum trebuie să se comporte într-o şcoală, dacă
prefă sa îl cradă pe copilu şi nu o şcoală întreagă, atunci vina este categoric a părintelui.
De aici pornesc defapt cei 7 ani de acasă. De la părinte. Prima dată trebuie ca părintele să fie educat
şi să se comporte civilizat pintre oameni, apoi să aibe aşteptări de la copilul lui.
1286
STUDIU PRIVIND PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI
ÎN COPILĂRIA FRAGEDĂ, TIMPURIE ȘI MIJLOCIE
Prof. Pasti Nicoleta

Liceul cu Program Sportiv, Brăila
Psihologia educației este parte componentă, alături de psihologia învățării, a psihologiei
pedagogice, având în intenție identificarea și experimentarea de metode și tehnici de formare și
optimizare a dezvoltării personalității umane, în toate etapele sale de evoluție, pe tot parcursul vieții.
Deși primul context de ”temelie” este considerat cel școlar, al doilea este școlarizarea de acasă, care
înseamnă achiziția și dezvoltarea tiparelor de învățare informală. Dată fiind complexitatea procesului
dezvoltării umane, dimensiunile sale interconectate, sunt de natură biologică, cognitivă, socio-emoțională
și spirituală. Despre dezvoltarea umană s-au formulat teorii în funcție de abordarea dimensiunilor: teorii
ale dezvoltării afective, teorii ale dezvoltării cognitive, teorii ale dezvoltării psihosociale, perspectiva
ecologică a dezvoltării umane, perspectiva integrală a dezvoltării umane.
În explorarea domeniului psihologiei educației, abordarea presupune utilizarea principiilor
filozofiei umaniste care afirmă că ai valoarea pe care crezi tu că o ai. Accentul se pune pe efortul de a te
propulsa, concentrându-te asupra trăsăturilor pozitive și crezând că ești cel mai bun, dezvoltând curajul și
tăria de caracter.
Pâna la vârsta de 7 ani, John W. Santrock realizează următoarea stadialitate: perioada prenatală
(evoluția de la celulă la organism, dezvoltarea unor procese psihice); perioada copilăriei ”fragede”, între 0
și 2 ani,(dependent de adult, achiziționează vorbirea, mersul, gândirea simbolică, coordonarea senzo-
motorie, deprinderile de relaționare socială de tip primar);copilăria timpurie, între 2 și 6ani (își dezvoltă
deprinderi de ascultare, de înțelegere și îndeplinire a unor instrucțiuni sau norme, se joacă foarte
mult);copilăria mijlocie, 6-7 ani cu prelungire (își dezvoltă deprinderile de citit-scris, calcul aritmetic,
stăpânirea de sine,achizițiile culturale cresc).
Pentru Jean Piaget dezvoltarea afectivă se realizează stadial, asemănător celei cognitive și în strânsă
legătură cu aceasta: între 0 și 2 ani există stadiul dezvoltării inteligenței senzorio-motorii, căruia îi
corespund primele emoții agreabile sau dezagreabile,diferențierea trebuințelor și intereselor, începutul
aprecierii celuilalt, debutul ierarhiei valorilor, trecerea de la acțiunea instinctiv reflexivă la o gândire
simbolică incipientă și între 2 și 7 ani există stadiul dezvoltării preoperatorii căruia îi corespunde
dezvoltarea afectelor intuitive( sentimente sociale de simpatie sau antipatie,primele sentimente morale de
justiție sau injustiție dependente de supunerea la regulă), reprezentările prin cuvinte și imagini ce reflectă
o gândire simbolică în dezvoltare.
La naștere, copilul este un individ biologic uman și va deveni o persoană sub influența condițiilor
de mediu și de educație. Astfel, psihologii educaționali recomandă ca imediat după naștere, mama să-i
ofere bebelușului cât mai multe interacțiuni securizante și aducătoare de senzații plăcute, să-i surâdă și
să-l atingă pentru că el se află într-o stare de conștiință în care totul este senzație. Dacă i se oferă o viață
regulată, calmă, sistemul nervos se va dezvolta depozitând în memorie anumite fapte care îl vor încuraja
să acționeze și să dobândească rapid noi achiziții, manifestând tot mai multă curiozitate. De pe la 4-5 luni,
îi crește conștiența de sine și, deoarece cunoaște primele sentimente de teamă în legătură cu o posibilă
pierdere a părinților, se recomandă ca aceștia să-i anunțe fiecare plecare, să-i asigure revenirea și
promisiunea să fie respectată pentru a nu dezvolta anxietatea de abandon. Jocul de asociere devine o
modalitate foarte potrivită de stimulare a dezvoltării psihice a micuțului, să înțeleagă diferențele fizice și
verbale între obiecte. După 6 luni jocul combinării între vocale și consoane pune bazele achiziției
limbajului iar părinții ar trebui să dea feedback pozitiv, încurajându-l cu aplauze, lăudându-l și încercând
să găsească o cale comună de comunicare. Rostirea clară a cuvintelor și asocierea lor cu obiectele și
acțiunile denumite de către părinți, îi ajută pe copil să-și însușească limbajul pasiv, bază a formării
limbajului activ. Pe la 8 luni jocul care îi place îl repetă până are impresia că-l stăpânește foarte bine.
Dacă părintele va avea răbdare și va participa la joc, curiozitatea și voința copilului de a cerceta vor
rămâne resurse, în sens opus, se conduce la crearea unei imagini de sine nesatisfăcătoare. După 8 luni,
bebelușul face primii pași în jocul social, formându-se percepția sa despre celălalt. În al doilea an de viață
apar primii pași. Copilul explorează universul în care trăiește și își întărește încrederea în sine. Și în
această etapă, interdicția verbală și fizică este dăunătoare dezvoltării pentru că îi înfrânează curiozitatea.
1287
Întărirea imaginii de sine se realizează prin aprecieri și motivări să dobândească noi cuvinte și să formeze
propoziții. La vârsta explorării, cea mai bună metodă educațională este aceea de a-i da libertate să
experimenteze în condiții de siguranță, lăudându-l, încurajându-l și ghidându-l să-și facă o imagine cât se
poate de clară despre sine și despre lumea din care face parte. Pentru că jocul rămâne activitatea preferată,
specialiștii recomandă jucăriile funcționale deoarece le dezvoltă și le stimulează diferite procese și
activități psihice: motricitate, cunoaștere, inventivitate (desenul, pictura cu pensulele sau cu degetele,
pasta de modelat, jocul cu cuburile, jocul în nisip, cărți cu imagini frumos colorate, jocuri muzicale). Ca
să se atingă scopul stimulativ al jocului, acesta trebuie să se desfășoare sub supravegherea adultului și în
relație cu acesta, copilul nefiind capabil să urmeze o desfășurare pentru a ajunge la un scop. În perioada
de la 2 la 3 ani, apar fazele de opoziție și de afirmare a sinelui, ca și frecventele crize de furie, deoarece
copilul a ajuns la vârsta la care poate să-și formuleze anumite dorințe, scopuri, dar nu are toate
capacitățile și mijloacele necesare de a le duce la îndeplinire. Comportamentele nedorite trebui explicate
și să se exprime în termeni comportamentali concreți ce anume se așteaptă din partea copilului.Doar
progresiv, copiii cu vârste între 2 și 3 ani învață să respecte limitele și interdicțiile iar manifestarea
constantă a tipurilor de comportament la părinți creează repere clare de interacțiune la copii.Contactele cu
alți copii vor contribui la dezvoltarea capacităților de socializare și la conturarea imaginii de sine. Jocurile
de asociere între obiecte și situații îl ajută să-și dezvolte atât gândirea, spiritul de observație, cât și
limbajul, să-și inventeze logica și propria lume. Între 3 și 6 ani, apare o evoluție în viața intelectuală și
emoțională, deaceea este esențială identificarea nevoilor copilului, stimularea pentru cunoaștere,
accesibilizarea informațională. Una dintre modalitățile de stimulare recomandate este inițierea în
formarea religioasă, spirituală care are o influență pozitivă asupra modelării caracterului prin valorile
fundamentale conținute. Dobândirea autodisciplinei se realizează prin responsabilitatea asumării unor
sarcini. Exemplul părinților este introiectat inconștient. Jocurile solitare dar și cele colective, activitățile
sportive și culturale contribuie la descoperirea lumii sub îndrumarea părinților. Învățarea principiilor
comunicării nonviolente între părinți și copil facilitează exprimarea empatică, în termenii observației,
sentimentelor, nevoilor și cererii. Grupurile de dezvoltare experiențială pentru copii facilitează prin joc,
fantezie ghidată, metaforă, modelaj, dans-terapia dezvoltarea la vârsta preșcolarității capacitățile de
înțelegere a propriilor trăiri emoționale și a celorlalți, a capacităților empatice, învățarea unor
comportamente eficiente de înteracțiune, negociere și muncă în echipă, dezvoltarea creativității care la
copii se asociază cu imagine bună de sine, încredere în forțele proprii, stimă de sine crescută. La începutul
copilăriei mijlocii,(substadiul operațiilor concrete) 6-7 ani, vârsta școlarității mici este plină de experiențe
diversificate. Saltul în dezvoltare îl constituie învățarea de către părinte a calităților copilului și
valorificarea maximă a capacităților prin oferte educaționale. Învățarea școlară devine acum activitate
dominantă față de joc. Pentru dezvoltarea memorării și a gândirii logice se impune explicarea cuvintelor
și formularea ideilor dintr-un text cu cuvinte proprii. Prin acționarea cu obiectele și fenomenele, se
urmărește interiorizarea acțiunilor externe, care, pe plan mintal, devin operații concrete ce stau la baza
formării conceptelor.Pentru dezvoltarea inteligenței, accentul trebuie să cadă pe operații de analiză și
sinteză în activități proprii.
Dacă la naștere copilul este un individ biologic uman, el devine om social numai prin educație.
Socializarea copilului începe în familie, unde este îngrijit, își formează deprinderi igienice și de
comportament uman, învață limbajul oral ca instrument de însușire a culturii naționale și universale.
Procesul de socializare se continuă apoi metodic în grădinițe de copii și în școli, unde are loc instruirea și
formarea personalității, în scopul integrării în viață. Prin educația celor 7 ani de acasă, se asigură temelia
conștiinței de propria lui existență, de locul și rolul său în societate, de drepturile și îndatoririle sale, de
potențialul creator de care dispune.
1288
Bibliografie:
Anghel Elena, ”Psihologia educației pe tot parcursul vieții”, București, Editura For you, 2011;
Kuzma Kay, ” Înțelege-ți copilul”, București, Editura Viață și sănătate, 2011;
Stoica Dumitru, Stoica Marin, ”Psihopedagogie școlară”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982.
1289
Codul bunelor maniere pentru copii
Educatoare: Pătrășcan Reghina

Grădinița nr.1 - Șanț
Jud. Bistrița-Năsăud
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv
manierelor dvs. şi anturajului.
Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii:
în jurul lui.
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor
maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se
realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în
regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!
Încă de când sunt în faşă este important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu
îl ţineţi prea mult în braţe pentru a nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un
obicei din asta, este la fel de important ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele.
Numai că de data aceasta ele nu mai trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.
Învăţaţi-l să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. Îi puteţi spune că
„Mulţumesc” poate fi spus persoanei care ţi-a deschis uşa şi te-a lăsat să intri, vânzătorului de la magazin
care ţi-a dat restul sau produsul de pe raft, unui alt copil care te-a lăsat să te joci cu jucăria lui etc.
Explicaţi faptul că a mulţumi ţine nu numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
Învăţaţi-l să salute persoanele pe care le întâlneşte. În cazul în care cineva cunoscut trece pe lângă el
şi pare a nu-l observa, este bine să îl salute cu voce tare sau să întindă o mână către el. Gestul acesta o va
trezi din gânduri pe respectiva persoană şi va aprecia buna intenţie a copilului. De asemenea, băieţii
trebuie să ştie că ei sunt cei care salută fetele primii.
Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună
creştere. Îl veţi educa să ofere locul său unui bătrân sau unei persoane infirme. O altă regulă de bună
creştere este aceea de a nu arunca nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră gunoiul până când coborâm din
mijlocul de transport în comun, pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş de gunoi. De asemenea, învăţaţi-l
să nu se grăbească atunci când urcă în autobuz şi să îşi ceară scuze atunci când loveşte din greşeală pe
cineva.
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutaţi
să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau
la şcoală.
Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere
ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie
1290
acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane
care lucrează în şcoală.
În primă instanţă copilul dvs. trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă; să salute
profesorul (ridicându-se în picioare); să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul orei de curs;
să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze
obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce
altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă pentru o persoană care intră în sala de clasă, mai ales
dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte proprietatea altora şi să nu îşi însuşească bunuri care nu îi
aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul orei, să nu se
agite în bancă şi să menţină o postură decentă (cu spatele drept şi antebraţele sprijinite de marginea
băncii); să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie amabil, atent şi să urmeze întocmai indicaţiile
profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul personal (fără să le murdărească de pix sau
cerneală); să se comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism; să fie politicos cu colegii,
dar mai ales cu cadrul didactic.
la şcoală.
1291
Cei sapte ani de acasa- temelia unei vieti frumoase
Profesor inv.primar:Patrascu Corina

Liceul Tehnologic,,Constantin Nicolaescu Plopsor,,-Plenita
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, nu realizează ce e bine şi ce e rău.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere
1292
familie.
crescut respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Inţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
urmă.
• Sa poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie. (Trebuie sa stie ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc.)
• Sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur. (Sa
foloseasca un limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznica, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa
evite sa-si spuna parerea)
• Sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential
periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepand de la salutul
persoanelor cunoscute, continuand cu atentia acordata traficului, pietonilor, adica sa nu mearga pe strada
cu castile in urechi, trimitand SMS-uri, izbindu-se de alti pietoni si ignorand culoarea rosie a semaforului,
de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care si-a rupt sacosa, sa urce in pom dupa o
pisica speriata, chestii de-astea...)
• . Sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige
cu eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor, a educatorilor,a invatatorilor, mai
degraba decat din predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru
cei mici.
1293
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii.
Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului
sau. Iata cinci reguli esentiale pentru reusita educatiei copilului:
1. Regulile trebuie sa fie clare
Orice regula pe care o impunem copilului trebuie sa fie clara si explicata copilului. El trebuie sa stie
ce este permis, si ce nu.
2. Regulile trebuie sa fie concrete
Atunci cand facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie sa fie cat mai concrete si nu evazive. E
mai bine sa spuneti copilului sa isi stranga jucariile din sufragerie decat sa ii spuneti sa faca ordine in
sufragerie.
3. Regulile trebuie sa fie constante
Nu e usor sa pastrezi regulile constante insa este de mare importanta asigurarea unei linii de
constanta in principii. Daca tolerati un anume comportament intr-o zi iar in ziua urmatoare nu il mai
tolerati - copilul va fi dezorientat. Constanta regulilor da copilului un sentiment de siguranta. A fi ferm si
constant nu inseaman rigiditate.
4. Regulile trebuie sa fie coerente
Parintii sunt modele pentru copil si de aceea trebuie sa aiba si sa respecte - si ei la randul lor - niste
reguli de viata si comportament. Copilul invata de la proprii sai parinti cum sa isi respecte parintii - prin
exemplul pe care il dau parintii ...
5. Regulile trebuie sa fie consecvente
Copii au tendinta de a forta limitele si de a le sfida uneori. De aceea, aceste incalcari trebuie sa aiba
si niste consecinte logice - altfel ele vor fi mereu fortate si repetate. Cand consecintele incalcarii regulilor
impuse vor fi logice si rezonabile, copilul isi va dezvolta simtul responsabilitatii.
BIBLIOGRAFIE
1294
Rolul educatiei timpurii in dezvoltarea copilului
Prof. invat. primar Păun Mihaela

Educaţia timpurie are la bază ideea că vârstele mici sunt baza dezvoltării personalităţii , de aceea
este necesară antrenarea implicită a tuturor agenţilor care au influenţă asupra copilului – familia ,
instituţiile educaţionale şi comunitatea .
Principiile şi valorile educaţiei timpurii sunt
-fiecare copil e unic , cu nevoi specifice lui şi particulare , nevoile sunt cerinţe importaante pentru
educaţie şi diferă de la un copil la altul , deci abordarea lui este specifică fiecărui copil în parte .
-educaţia este continuă , începe din primele momente ale vieţii şi durează toată viaţa
-fiecare activitate de îngrijire este un demers educativ, iar
interacţiunea activă cu adultul e definitorie
-dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care I le oferă rutina zilnică , interacţiunea cu
ceilalţi , organizarea mediului şi activitatea de învăţare
-învăţarea copilului mic se realizează prin explorări şi experimente în situaţii de joc
-dreptul la şanse egale presupune accesul la servicii de calitate , garantate de politicile naţionale
Relatia cu familia
Ingrijirea copilului se realizeaza in sensul obtinerii increderii in sine si evolueaza i relatia cu adultul
Se ştie că relaţia de îngrijire a mamei creşte potenţialitatea operaţională, intelectuală a copilului, ca
o funcţie numită preadaptivă prin explorări şi experienţe, printr-o creştere a conştienţei la necunoscut,
reducerea riscului de întarziere mentală.
Acestea fac să pară ca este o corelaţie directă între capacitatea cognitivă a copilului şi forţa
ataşamentului în termenii capacităţii lor, de a se relaţiona cu obiecte, de a procesa informaţia de ceea ce
este în jur sid e a învaţa.Tatăl este important ca model de a stăpânii agresiunile, temerile, fricile şi jocul.
Este nevoie de a se şti mai mult despr rolul tatălui, bunicilor în dezvoltarea copilului mic.
Trebuie ţinut cont de rolul în fiecare fază a dezvoltării copilului, a ponderii lor în structurarea
experienţelor copilului. Toate aceste relaţii formează o matrice prin care copilul integrează ce este în jur.
Toate cunoştinţele în detaliu vor susţine cadrul care produce sănătatea dezvoltării şi vor selecta ce
este de inlăturat. .
1295
EDUCAȚIA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. Înv. Preșc: Păun Monica

Școala Gimnazială „Ioan Duhovnicul”, Grădinița cu Program Normal, Bănești
„Nu nașterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creștere pe care o
dai copiilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur
„Manners make man”(comportamentul îl face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada
clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care
trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat.
Am ajuns să trăim într-o lume nebună în care tânărul nu mai oferă locul în autobuz celui mai în
vârstă ci, din contră îl împinge la urcare pentru a-și putea asigura un loc să stea jos. Încă de la o vârstă
fragedă (etapa de vârstă preşcolară) părinții acordă o tot mai mare libertate copiilor, lăsându-i în cele mai
multe cazuri nesupravegheați. Acestea par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale
comportamentului nedorit la copil.
ceilalţi, consider că expresia „cei 7 ani de acasă” își găsește actualitatea în mediul social contemporan. O
expresie folosită atât de des și în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat.
Cei 7 ani de acasă înseamnă, de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la școală, iar de cei
7 anisunt, de cele mai multe ori, responsabili părinții. Familia este cea responsabilă de trebuințele
elementare ale copilului și totodată de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât
urmele ei rămân uneori, întipărite toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia.
În primul rând, educația din familie este extrem de importantă, deoarece fundația pentru educația pe
care o vom primi pe tot parcursul vieții este pusă încă din primii ani de viață. În familie se formează și se
dezvoltă primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală, colectivă și
de altruism, acestea constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasa”. Acasă?! Acasă înseamnă acolo
unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vomdeveni. Fiecare dintre noi
acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea
plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinții, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult.
Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măști. Măști pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se
vedea adevarata față, pentru că implicit mai intervine și cenzura, cenzura impusă de societate.
„Familia are un rol decisiv în ceea ce privește viitorul social și spiritual al copilului pentru că știm
că există evenimente care își pun pecetea asupra mentalității individului, respectiv a copilului”
(Cosmovici, A., 1996, p. 36). Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament, precum respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de unele lucruri oferite. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei
expresii „a avea cei 7 ani de acasa”.
În al doilea rând, după ce copilul ajunge la vârsta preșcolară, educația lui se împarte între familie și
educatorii din gradiniță. Pedagogii vor fi „chemați” să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă și să-l ajute pe copil în
înțelegerea și lămurirea unor probleme.
Ca educatori, este foarte important să le acordăm sprijin părinților în demersurile lor educative și să
știm să-i îndrumăm în eforturile lor de a avea un copil fericit și bine crescut, bine educat. Construcția
celor 7 ani de acasă este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Din păcate, uneori
părinții uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece și unii și alții nu doresc altceva decât
dezvoltarea armonioasă a copilului, educarea și îmbogățirea cunoștințelor acestuia.
În al treilea rând, consider că educația în familie este extrem de importantă, deoarece familia este
locul în care copiii primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm
pentru prima dată ce este lumea, ce este bine și ce este rău, iar familia rămâne mereu prezentă în formarea
noastră din tot restul vieții.
1296
„În educația copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm pe noi înșine. Evident, căldura din
familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, și, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinților obțin exact
efectul contrar” (Kraiopoulos, S., 2005, p. 62).
În concluzie, din punctul meu de vedere și făcând un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasă, această
expresie nu se rezumă doar la respectul față de alții, se rezumă în mod special la respectul pe care îl avem
față de noi. Dacă avem respect față de noi, vom avea respect și față de ceilalți. Educația este cea mai de
calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din banii strânși în cei 7 ani.
Bibliografie:
1. Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iași;
2. Kraiopoulos, S., (2005), Părinți și copii. O abordare teologică, duhovnicească și psihologică.
Arhim, Editura Bizantină, București.
1297
EDUCAȚIE PRIN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
PROF. PĂVĂLUȚĂ MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂIUȚI
Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor lor având şi o competenţă fundamentală în
acest domeniu: sunt educatori pentru că sunt părinţi. Ei îşi împart misiunea educativă cu alte persoane şi
alte instituţii ale statului.
Drumul educaţie duce până la faza autoeducaţiei, la care se ajunge atunci când datorită unui nivel
mulţumitor de maturitate psihică şi fizică, omul începe să se educe pe sine. De-a lungul timpului, auto-
educaţia depăşeşte obiectivele atinse anterior în procesul educativ în care continuă totuşi să se
înrădăcineze. Copilul întâlneşte noi persoane şi medii noi, în special învăţătorii şi colegii de clasă, care
exercită asupra vieţii sale o influenţă ce se poate arăta educativă sau antieducativă. În această etapă, el se
desprinde într-o oarecare măsură de educaţia primită în familie şi ia uneori o atitudine critică faţă de
părinţii săi. Cu toate acestea, procesul autoeducării nu poate să nu sufere influenţa educativă exercitată de
familie şi de şcoală asupra copilului şi adolescentului.
Clima de Iubire pe care părinţii o instaurează între ei şi fiii lor va deveni, apoi, prototipul relaţiilor
pe care ei le vor instaura cu ceilalţi. De aceea dacă în ambientul familiei există înţelegere reciprocă,
aceasta devine o realitate proprie care instigă la iubire şi la crearea păcii cu ceilalţi. Psihiatrul german
H. Stierlin, vorbind despre raportul dintre familie şi creşterea copiilor, elaborează teoria „reciprocităţii
negative" contrapusă „reciprocităţii pozitive”; prima aduce cu sine forme extreme de conflicte şi
inhibări, în timp ce a doua, împreună cu acceptarea proprie, duce la formarea omului păcii.
Reciprocitatea negativă apare în familie când soţii în loc să trăiască o relaţie de iubire şi prietenie
şi în discuţii şi divergenţe să promoveze dialogul, împăcarea sau iertarea, sunt înlocuite cu dispreţul
reciproc şi, închizându-se în sine înşişi, adună atâta mânie reprimată, care tinde să paralizeze orice
încercare de manifestare a iubirii. Sub profilul psihologic, un astfel de mod de acţionare poate
provoca diferite forme de tulburări, fie pentru soţii, fie pentru fii, ca de exemplu: alcoolismul,
randamentul scăzut în muncă şi studiu, fenomene de devieri la copii, etc. Pe lângă acestea, în
multe familii acest comportament produce o formă de „terorism familiar”, început pentru alte
manifestări de violenţă.
Reciprocitatea pozitivă are loc când în familie se lasă mult loc dialogului şi soţii membrii familiei
se simt acceptaţi şi iubiţi. Această atmosferă pozitivă de iubire contribuie la formarea în fii a respectului
şi acceptării nu numai a componentelor familiei, dar şi a altora.
Pe lângă aceste caracteristici, nu poate fi dată uitării consideraţia că elementul cel mai radical al
obligaţiei educative a părinţilor este iubirea paternă şi maternă. Acesta îşi găseşte împlinirea în munca
educativă a părinţilor. Ei trebuie să-şi formeze fiii cu încredere şi curaj pentru valorile esenţiale ale vieţii
umane. Familia este locul unde poate avea loc o adevărată educaţie, mai ales dacă ea se înţelege ca un proces
de eliberare de tot ce ne poate face robi.
Familia este prima şi fundamentala şcoală a sociabilităţii, deoarece este comunitate de iubire care
ştie să afle în dăruirea de sine legea care o conduce şi o face să crească. Dăruirea de sine care inspiră
iubirea reciprocă a soţilor, este modelul şi norma dăruirii de sine care trebuie să se actualizeze între fraţi şi
surori, precum şi între diferitele generaţii care sunt împreună în familie. Comuniunea şi participarea la
trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie şi de dificultate, reprezintă cea mai concretă şi mai eficace
pedagogie pentru înscrierea activă, responsabilă şi rodnică a copiilor în orizontul larg al societăţii.
Educaţia pentru dragostea autentică, dragostea binevoitoare, presupune primirea persoanei iubite şi
considerarea binelui acestuia ca propriul bine. Educaţia trebuie, deci, să ofere posibilitatea de a stabili o
relaţie corectă cu ceilalţi. Trebuie educată la copil, la adolescent şi la tânăr, calea justă de a intra în relaţie
cu Dumnezeu, cu proprii părinţi, cu fraţii şi surorile, cu prietenii de acelaşi sex şi cu cei de sex opus,
precum şi cu adulţii. Nu poate fi uitat nici faptul că educaţia iubirii este o realitate globală: nu se poate
progresa în stabilirea raporturilor juste cu o persoană, fără ca acelaşi lucru să se producă şi în raporturile
cu toate celelalte persoane, oricare ar fi ele. Familia a fost considerată totdeauna ca expresia primară şi
fundamentală a naturii sociale a omului. În substanţă, această concepţie nu s-a schimbat nici măcar astăzi.
Dar în zilele noastre se preferă să se reliefeze ceea ce în familie, care constituie comunitatea umană de
1298
bază, este considerat aportul personal al bărbatului şi al femeii. Familia este într-adevăr o comunitate de
persoane, pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea.
1299
Prof. AURELIA PAVEL,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ” POROLISSUM” ZALĂU,
JUD. SĂLAJ
O familie eficace este familia care creează condiții, care să-i stimuleze pe copii să crească până la
atingerea potențialului omenesc deplin și face din acesta prioritatea ei.
Evoluția în timp a copilului este asemeni unei construcții : se pune fundația și mai apoi se clădește,
cărămidă cu cărămidă, în copilărie, adolescență, maturitate … până ajungem să vedem produsul finit al
celei mai de preț investiții – copilul nostru.
Încă din primele zile ale existenței copilul are nevoie de blândețe și gingășie verbală- acestea
reprezintă fundația. Pe măsură ce zilele și lunile se deapănă, începem să clădim. Vine momentul când
vocea tatălui, alături de a mamei - trebuie să fie ferme, când copilul este atenționat și mai apoi explicăm
cu răbdare pasul greșit și intervenim corectiv.
Una din regulile de bază ale familiei respectabile este încurajarea verbală. Nu se cuvine să
descurajăm verbal copiii noștri, acest lucru îi va afecta pentru viitor. Dacă îi spui că nu este bun de nimic,
va deveni bun de nimic, în schimb dacă clădești încredere, vei crește un copil încrezător, care la rândul lui
va încuraja pe alții. Cuvintele au o putere extraordinară : ele pot zidi, sau pot dărâma ; trebui să-ți alegi cu
grijă cuvintele, căci nu poți controla consecințele vorbelor tale. Copilul are nevoie de disciplină într-o
atmosferă de dragoste, iar părinții competenți evită extremele atât în dragoste, cât și în pedeapsă. Dacă îți
iubești copilul alimentând această dragoste, atunci vei putea să-ți disciplinezi copilul menținând un
echilibru între dragoste și control. Există câțiva pași care se cer parcurși, pentru a ajuta copilul să atingă
ținta finală, adică să se poată descurca singur și să reflecte valoarea investiției celor șapte ani de acasă.
1. Controlarea mediului. Cu cât vei planifica și aranja mai bine mediul în care stă copilul
tău, cu atât vor apărea mai puține probleme de disciplinare. Pentru etapa timpurie, când joaca este
principala preocupare a copilului, trebuie să ne asigurăm că avem echipamentul de joacă necesar acestui
stadiu de dezvoltare, atât înăuntru, cât și în afara căminului. Când casa noastră este un loc de atracție, plin
de lucruri pentru adulți, atunci vor apărea probleme. Trebuie să creem un mediu interesant și stimulator
atât în casă, cât și în curte !
2. Atenție individuală acordată fiecărui copil în parte. Fiecare copil este unic, de aceea nu
putem folosi aceleași metode de controlare pentru copiii noștri. Un copil liniștit și sensibil are nevoie de o
raportare diferită față de cea arătată unui copil introvertit și turbulent.
3. Oferă-i copilului libertatea de a-și explora mediul înconjurător. Când copilul tău ia
lingura și vrea să mănânce singur, nu te gândi la mizerie, ci lasă-l s-o facă ! Așa va învăța să fie
independent. Dacă vei continua să-i dai de mâncare, atunci procesul de dezvoltare a disciplinării de sine
va fi mai lent. Această remarcă este valabilă pentru toate activitățile lui. Prin urmare, când începe să se
îmbrace singur, să-și strângă jucăriile, să deschidă ușa, lasă-l s-o facă !
4. Exemplul părintelui. Părinții sunt un model viu și real pentru copil, care simte plăcerea
înnăscută de a imita. Noi îi arătăm trăsături pozitive sau negative de caracter, prin limbajul tăcut al
comportamentului nostru. Dacă suntem curtenitori și bine dispuși, atunci copilul nostru va fi fericit și
curtenitor. Dacă dovedim răbdare și hotărâre în momentele dificile, atunci și el va face la fel. Dacă îi
respectăm drepturile și proprietatea, și el ne va respecta drepturile și sentimentele.
5. Pedeapsa. Pentru disciplinare nu putem apela doar la limite, reguli și raționare, acționare
… se cere și aplicarea pedepsei. Este necesar să pedepsim copilul atunci când : se repetă o purtare rea,
când este implicată siguranța lui și când în mod voit ne provoacă autoritatea. Când însă în mod voit ne
provoacă autoritatea, adică vezi scânteierea din ochii lui, de parcă ar spune : “Cine deține controlul, tu sau
eu ? » atunci se cere să acționezi prompt, pentru a nu deveni o victimă în fața copilului tău. Poți folosi
pedepse arbitrare, cum ar fi: deposedarea temporară de anumite lucruri, ca de ex: îi iei bicicleta, pentru o
zi, dacă o lasă în drum și nu poți parca mașina. O altă metodă ar fi - izolarea în camera proprie sau la
colț, dacă este mereu în ofensivă și lovește colegii de joacă.
Pe de altă parte, ar trebui să oferim cu dragoste iertarea atunci când copilul mărturisește că nu a
ascultat ; picioarele mici se îndreaptă ușor pe o cale greșită, limbile mici se îndepărtează ușor de adevăr,
mâinile mici găsesc multe lucruri în care să se amestece și … cu toate acestea, mamele și tații care iubesc
1300
dovedesc milă și bunătate, atunci când cer ascultare. Disciplinarea este un proces de durată , nu se
încheie la șapte ani, ci continuă și în adolescență.
Concluzie : dacă copilul tău este dificil și îți provoacă răbdarea, îți îngreunează abilitățile și îți
testează creativitatea, nu renunța la acest copil ! Folosește-ți la maximum resursele pentru a putea face
față unui asemenea copil, apoi sprijinește-te pe o Putere mai înaltă, care îți va da tăria și curajul pentru a
întâmpina următoarea problemă, până vei ajunge la limanul Celor șapte ani de acasă …
Bibliografie:
3. Van Pelt Nancy, Secretele părintelui deplin, Editura Viață și sănătate, București, 2002
1301
ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ
PRINCIPIUL CELOR 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Marian PAVEL

Colegiul Tehnic de Alimentaţie şi Turism „Dumitru Moţoc”-Galaţi
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la momentele copilăriei noastre, momente
în care ne-au fost implementate principii de viaţă ce ţin de educaţia noastă. O astfel de educaţie, a celor
şapte ani de acasă, defineşte şi măsoară viitorul copilului prin formarea caracterului şi a bunelor maniere,
adaptarea lui în societate, acceptarea şi toleranţa celor din jur, fapte ce consolidează educaţia pe întreg
parcursul vieţii.
Responsabilitatea părinţilor este de a dezvolta copilului principii şi valori privind cunoştinţe din
toate domeniile de dezvoltare: intelectuală, psihologică, socială, culturală şi spirituală. Toate aceste
domenii de dezvoltare vor fi preluate de copii, doar dacă şi părinţii respectă aceste valori şi principii, ei
fiind primul model în faţa copiilor.
Principiile celor şapte ani de acasă sunt:
Codul bunelor maniere pe înţelesul copiilor;
Igiena;
Alimentaţia sănătoasă;
Dezvoltare culturală şi spirituală;
Dezvoltarea intelectuală şi psihologică;
Dezvoltarea socială.
Alimentaţia sănătoasă-unul dintre cele mai importante principii ai celor şapte ani de acasă în
dezvoltarea frumoasă şi eficientă a copilului.
Principiul alimentaţiei sănătoase în primii ani de viaţă reprezintă educaţia copilului, având la bază
reguli de asociere a alimentelor dar şi programul de alimentaţie, armonios asociate cu activitatea
copilului.
Modul în care percepem alimentaţia şi alegerile pe care le facem zi de zi au un impact
semnificativ asupra creşterii armonioase şi stării de bine a copilului. Astfel, copiilor le pot fi
implementate câteva reguli de bază privind alimentaţia:
Respectarea celor trei mese principale şi a meselor secundare (gustările dintre mese), atat
de catre copii cât şi de părinţi;
Alegerea alimentelor proaspete în detrimentul celor congelate, conservate, etc.;
Folosirea tratamentelor termice precum fierberea, coacerea, frigerea, şi nu prăjirea;
Cunoaşterea beneficiilor şi a valorii nutritive a alimentelor;
Evitarea totală a mâncărurilor de tip fast-food, a dulciurilor cu exces de zahăr, a
chipsurilor;
Evitarea administrării vitaminelor şi a elementelor nutritive sintetice şi apelaţi la fructe şi
legume proaspete;
Consumarea apei sau a ceaiului neîndulcit în cantităţi corespunzătoare vârstei;
Toate aceste reguli de alimentaţie trebuie îmbinate cu efortul fizic zilnic şi odihna în fiecare zi
după masa de prânz.
În concluzie, alimentaţia sănătoasă a copilului este o deprindere ce depinde în mare măsură de
preocuparea şi responsabilitatea părinţilor. Astfel, unui copil căruia i-a fost implementată o alimentaţie
sănătoasă, se va dezvolta armonios şi va avea o viaţă ordonată.
1302
1303
Importanța celor „7 ani de acasă”
Prof. Inv Preșcolar Paveluc Mihaela

Școala Gimnazială “Alecu Russo” Bacău, structura Grădinița cu P.P. Nr. 27
În contextul zilelor noastre, cei „7 ani de acasă” au devenit doar o sintagmă spusă adesea, valoarea
acesteia diminuându-se tot mai mult. În opinia mea educația primită în familie, echivalentă cu cei 7 ani de
acasă este primordială pentru dezvoltarea psihică și nu numai a copiilor și a adolescenților. Prima
perioadă din viața unui copil și primele principii de comportare oferite în familie își pun amprenta într-o
mare măsură pe formarea unei personalități active și creatoare, conform cerințelor societății. Dar ce e și
mai important, în această perioadă pot fi induse principii sănătoase de viață ce vor fi urmate pe parcursul
întregii vieți și pot duce la un viitor de succes. În rândurile ce urmează voi pune accentul pe câteva
domenii în care educația primită în familie, în primii 7 ani are un rol esențial.
Mai întâi de toate, consider că în primii ani de viață ai copilului părinții trebuie să-i dezvolte
abilitățile interpersonale, atât de necesare în interacțiunea cu ceilalți. Oferindu-se pe sine ca exemplu,
familia trebuie să reprezinte izvorul de bune practici privind relațiile interumane. Aici, copilul poate
învăța să colaboreze cu ceilalți în vederea atingerii unui scop comun, poate deprinde arta negocierii
armonioase, poate să își dezvolte calități precum empatia. O altă trăsătură extrem de importantă pe care
copilul și-o formează în această perioadă este toleranța față de opiniile celorlalți. Modul în care reușești să
dovedești toleranță și mai ales diplomația cu care o faci poate ajuta la consolidarea unor relații pozitive cu
cei din jur.
Cei „7 ani de acasă” se pot observa și în modul în care copilul își comunică gândurile, ideile și
opiniile precum și în maniera în care comunică cu ceilalți. Într-o familie care alocă timp și depune eforturi
în acest sens, copilul va reuși să se exprime în propoziții complete, va avea un vocabular dezvoltat și va
manifesta încredere în părerile sale. Mai mult decât atât, cei „7 ani de acasă” reflectă și modul în care
copilul știe să asculte părerile celorlalți, este conștient că este nepoliticos să-i întrerupi pe ceilalți sau
reușește să-și adapteze volumul vocii contextului în care se află.
Ioan Nicola susține că “dezvoltarea morală a personalității umane este rezultatul interdependenței
dialectice dintre determinarea socială, concretizată în exigențele moralei sociale, și autodeterminarea
personală, reprezentată de factorii interni, subiectivi antrenați în acest proces. Esența educației morale
constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura
personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea pe aceasta bază a profilului moral al acestuia în
concordanță cu imperativele societății. In acest sens, scopul fundamental al educației morale constă în
formarea individului ca subiect moral, respectiv ca subiect care gândește și acționează în spiritul
cerințelor și exigențelor moralei sociale, al idealului, valorilor, normelor și regulilor pe care ea le
incumbă”. 1
În concluzie, educația oferită în familie, denumită generic „cei 7 ani de acasă” reprezintă baza pe
care se constituie întreaga personalitate a unei persoane, ce va fi evidentă în fiecare domeniu al activității
sale. O sumă de principii sănătoase formate copilului în primii săi ani de viață pot asigura integrarea cu
succes a acestuia în societate, dezvoltarea unor relații pozitive cu cei din jurul său, precum și formarea
unei stime de sine crescută, ce îl va ajuta să aibă succes în toate activitățile sale.
1
Nicola, Ioan, Pedagogie..., p. 142
1304
Cei șapte ani de acasă -- Rolul părinţilor în educaţia copiilor
Prof.consilier școlar CJRAE BIHOR: PENTEA-POP RODICA

Părinții joacă cel m-ai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca
personalități. Anume din familie copilul trebuie să învețe normele morale, etice, fiindcă familia este baza
fundamentală a formării de sine. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară,
coerentă, iar implicarea educației rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul educațional.
Deseori credem că educaţia este responsabilitatea şcolii. Acest lucru este adevărat în ceea ce
priveşte dobândirea unor abilităţi (a citi, a scrie, a face calcule matematice etc.) şi cunoştinţe (istorie,
ştiinţe naturale etc.). Totuşi există cunoştinţe şi abilităţi care nu se pot dobândi doar în şcoală, cum ar
fi:
- Cum să convieţuim unii cu alţii;
- Ce înseamnă respectul;
- Ce obligaţii avem (să respectăm proprietatea celorlalţi; să ne implicăm în treburile casnice;
să-i ajutăm pe ceilalţi membrii ai familiei atunci când au probleme).
- Cum să ne comportăm în societate (cei 7 ani de acasă).
Părinţii au două roluri cheie în educarea copiilor astfel încât, atunci când aceştia vor fi adulţi
să poată fi persoane capabile să trăiască în societate, autonome şi sănătoase. Aceste roluri sunt de
sprijin şi de control:
1. Sprijin. Toţi avem nevoie de sprijin din partea familiei, mai ales în situaţii critice, ca atunci
când unul dintre membrii familiei este bolnav, are probleme la locul de muncă etc. Astfel familia
asigură atât bunăstarea fizică a copiilor (alimentaţie, îmbrăcăminte, protecţie) cât şi afecţiune,
înţelegere şi aprobare.
2. Control. De când copiii sunt foarte mici, părinţii încearcă să-i disciplineze, să-i înveţe care sunt
regulile de comportare în viaţa zilnică.
Multe dintre dificultăţile pe care trebuie să le depăşească părinţii în educaţia copiilor lor apar în
încercarea de a găsi un punct de echilibru între aceste două funcţii, cea de control şi cea de sprijin.
Astfel, o familie care oferă doar sprijin, însă nu are nici un fel de control asupra copiilor, va fi
superprotectivă, răsfăţând copiii. O familie care controlează, fără a oferi suficient sprijin, va fi autoritară
şi represivă.
Atunci când părinţii oferă sprijin copiilor şi îi controlează într-un mod echilibrat, familia are rol
benefic, ajutând astfel pe copii să devină autonomi şi responsabili.
Concluzie: multe dintre dificultăţile pe care trebuie să le depăşească părinţii în educaţia copiilor
apar atunci când încearcă să găsească un punct de echilibru între aceste două roluri, cel de control şi cel
de sprijin.
Probleme de comportament ale copiilor în familie
Majoritatea părinţilor ştiu cum să-şi crească copiii, cum să se comporte cu ei, cum să-i sprijine şi
să-i înţeleagă, dar sunt şi situaţii când bunele intenţii nu sunt suficiente. Copiii au nevoie de
dragoste, protecţie, securitate materială şi de un comportament constant din partea părinţilor.
Părinţii îşi pun mereu întrebări: „am procedat bine?”, „cum ar trebui să mă comport
cu copilul meu?”, „de ce se poartă copilul meu aşa?”…
Mai jos enumerăm câteva din preocupări frecvente ale părinţilor:
„I-am făcut toate poftele, i-am dat orice a vrut, a făcut ce a vrut şi totuşi...”
O educaţie excesiv de tolerantă îl poate face pe copil să creadă că totul îi este permis, că totul i se
cuvine fără prea mari eforturi şi că tot ceea ce îşi doreşte trebuie să i se îndeplinească cu orice preţ.
Sumele mari de bani date zilnic copiilor, fără a cunoaşte exact cum vor fi cheltuite, pot constitui o tentaţie
pe viitor în a-şi face rost de ţigări, alcool sau droguri, mai ales dacă în anturajul lor vor exista deja
consumatori de tutun, alcool sau droguri.
În plus, o astfel de educaţie transformă dorinţele copilului în ceva ieftin. După ce s-a lăudat cu
mobilul, apoi cu hainele, cu banii, ce lucru deosebit îi mai rămâne de făcut? Dacă primeşte tot timpul
imediat ceea ce solicită, obţinerea unui lucru interzis este cu atât mai atractivă. Copilul va încerca să facă
lucruri ieşite din comun, fie pentru a câştiga atenţia părinţilor, fie pentru a-I pedepsi.
1305
„Sunt la serviciu toată ziua; câştig bani muncind din greu, dar nu vreau să-i lipsească nimic
copilului meu!”
În zilele noastre părinţii sunt din ce în ce mai ocupaţi şi nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii
lor. Lipsa de comunicare poate da copilului sentimentul că nu este înţeles, că părinţii lui nu sunt interesaţi
de ceea ce se întâmplă cu el, mai ales că la această vârstă oscilează între sentimente de încredere şi
neîncredere, între stări de tristeţe şi bucurie, nu pune la îndoială ceea ce află de la alţii şi vrea să
experimenteze, să încerce lucruri noi, chiar dacă asta înseamnă să-şi rişte viaţa.
La vârsta adolescenței apar probleme legate de identitatea de sine, de locul pe care îl ocupă în
grupul de prieteni şi sunt puţine persoane cu care poate să discute aceste dificultăţi, iar când părinţii nu au
timp să vorbească cu copilul, totul se desfăşoară înăuntrul lui. În astfel de situaţii poate căuta înţelegere în
altă parte şi sprijin în altceva.
De aceea este important să acordăm copiilor cât mai mult timp să stăm chiar şi 5 minute zilnic de
vorbă, să îi ascultăm, să le înţelegem stările prin care trec, să îi ajutăm să depăşească mai uşor situaţiile
dificile.
Chiar dacă le oferim copiilor tot ce-şi doresc, tot ce au nevoie, ca să nu le lipsească nimic,trebuie să
nu uităm că de cele mai multe ori, copiii nu au nevoie doar de bani, ci de dragostea părinţilor, de prezenţa
lor, de o privire înţelegătoare. Au nevoie să fie ascultaţi, au nevoie să ştie că întradevăr ne preocupă
situaţiile de viaţă prin care uneori trec şi că suntem alături de ei. Vor şti toate lucrurile astea doar dacă îi
vom înconjura de sprijinul şi de dragostea de care au nevoie.
„Îmi cresc singur(ă) copilul …”
Într-o familie în care există un singur părinte, ca urmare a divorţului sau a decesului celuilalt,
consumul de tutun, alcool sau droguri poate să apară foarte uşor. Copilul se poate simţi vinovat pentru
divorţul părinţilor sau pentru decesul acestora. Se întâmplă de multe ori ca părintele cu care a rămas să nu
fie cel mai apropiat de copil sau, mai grav, să-l considere vinovat pe acesta pentru evenimentele din
familie.
Această situaţie este la fel de grea, atât pentru părinte cât şi pentru copil. Părintele se simte depăşit,
are sentimente de vinovăţie, se simte singur şi deprimat. Dar nu trebuie să treacă singur prin toate aceste
încercări ale vieţii, mai ales când copilul are acum atâta nevoie ca părintele să-I fie aproape.
Dacă vă aflaţi într-o astfel de situaţie, puteţi apela la specialişti (consilier şcolar, psiholog, serviciile
de protecţia copilului şi cele de asistenţă socială), care vă pot ajuta să treceţi mai uşor peste astfel de
dificultăţi. În plus, chiar dacă pare nedrept, trebuie să fiţi responsabil pentru bunăstarea copilului, deci
trebuie să reuşiţi să faceţi faţă situaţiei cât mai bine pentru amândoi
BIBLIOGRAFIE
A. Cosmovici, L. Iacob, Psihologia socială, Ed. Polirom Iaşi, 1998
Băban Adriana, Consiliere educațională, Ed. ASCR ,Cluj Napoca,2009
Eu și copilul meu- Ghis pentru consilierii școlari
1306
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASĂ
Liceul Tehnologic Ing. Ionete Aurelian Malu mare, Dolj

Profesor Pepenaru Florentina Corina
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un
regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce
simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a
educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în
noul său mediu şcolar.
educative din primii ani. În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii
de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă
primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi
sărutări care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel
mai mic capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va
care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie
(părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
1307
CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV.PREŞ. PERŢEA ANAMARIA

PROF. ÎNV.PREŞ. IORDACHE IONELA
acasă.
BIBLIOGRAFIE
1308
Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor
PAȚCAN CONSUELA – MEDANA

COLEGIUL DE SIVICULTURĂ ȘI AGRICULTURĂ ”CASA VERDE”
TIMIȘOARA
Multe persoane au convingerea că, în societatea de astăzi, este din ce în ce mai greu să crești copii
sănătoși din punct de vedere emoțional. Cu toate acestea, ne dorim extrem de mult să reușim acest lucru.
Primul și cel mai important lucru pe care îl putem face noi, părițtii, pentru a asigura sănătatea emoțională
a copiilor noștri este să le oferim iubirea de care au nevoie. Căci, dacă cei mici simt că sunt iubțti sincer
de către părinți, ei vor fi mai receptivi la sfaturile lor, susțin Gary Chapman și Ross Campbell, autorii
cărții „Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”. Această lucrare ajută părinții să înțeleagă nu doar
nevoile profunde ale copiilor, ci și cât de simplu este să satisfacă aceste nevoi pentru ca cei mici să fie
fericiți. „Pentru ca un copil să se simtă iubit, trebuie să învățăm să vorbim limbajul său unic de iubire.
Fiecare copil are un fel special de a percepe iubirea”, spun autorii cărții.
Fiecare copil are nevoie să fie iubit diferit, deoarece fiecare copil are personalitatea lui și percepe
diferit iubirea. Nevoia de iubire a copilului se află la baza tuturor celorlalte nevoi. Prin felul în care ne
exprimăm iubirea față de copil acesta învață să o exprime mai departe. Studiile arată că baza emoțională a
copilului se formează în primele 18 luni de viață, în special în relația mamă-copil. Baza iubirii formată în
primii ani de viață influențează capacitatea copilului de a învăța și de a se dezvolta complet. Studiile arată
că starea emoțională a părinților, relația dintre ei și, în special, starea emoțională a mamei, influențează
fetusul.
De fapt, sunt 5 limbaje ale iubirii copiilor, susțin autorii mai sus-amintiți: mângâierile fizice,
cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile și serviciile. De regulă, o persoană are unul sau două
limbaje principale, în care se simte iubit. De exemplu, un copil pentru care limbajul principal de iubire
este timpul acordat, nu se va simți iubit atunci când părinții nu au timp de el, nu se joacă împreună cu el,
nu fac activități împreună, și asta indiferent câte cadouri i-ar aduce sau câte cuvinte de încurajare i-ar
spune. În schimb, atunci când știi care este limbajul principal de iubire al copilului și ai grijă, chiar și în
graba cotidiană, să-i arăți iubirea exact în acel mod, te asiguri că cel mic se va simți iubit. Iar atunci când
se simte iubit, vei comunica mai ușor cu el. Totuși, asta nu înseamnă că poți exclude și celelalte forme de
manifestare a iubirii părintești. Copilul are nevoie de fiecare în parte, însă cu un accent special pe unele
dintre ele. De fapt, ideal ar fi ca noi, părinții, să învățăm să ne exprimăm în toate limbajele iubirii și să
facem acest lucru în mod constant. În caz contrar, rezervorul iubirii copilului, cum îl numește autorul
Gary Chapman, se va goli și copilul nu se va mai simți iubit. Iar, când nu se simte iubit, copilul poate
avea diverse comportamente neplăcute.
Dacă unii părinți își pot da seama imediat care sunt nevoile emoționale ale copiilor, alții au nevoie
de mai mult timp și de mai multe instrumente pentru asta. Însă, este chiar mai simplu decât pare. În
primul rând, observă cum anume își manifestă iubirea copilul tău. Cel mai probabil, acesta este și modul
în care și-ar dori și el să primească iubirea ta. În al doilea rând, apleacă-ți urechea la reproșurile pe care ți
le face, deoarece în spatele lor se ascunde o nevoie emoțională nesatisfăcută. În al treilea rând, dacă ai un
copil mai măricel despre care nu știi cum își dorește să primească iubirea, îl poți întreba direct dacă se
simte iubit de către tine.
Este esential să descoperim canalul principal prin care un copil primește și înțelege iubirea,
deoarece, neștiind acest lucru, putem să respingem inconștient modul prin care el se simte cel mai iubit și
să-i creăm frustrarea și neliniștea de a nu se simți iubit, de a se simți chiar abandonat sau neglijat. Știind
canalul principal prin care copilul se simte cel mai iubit, putem fi atenți în această direcție și putem
reacționa, de fiecare dată, când copilul nostru are nevoie de a primi iubire în cel mai plăcut mod perceput
de el, în modul prin care înțelege cel mai bine iubirea primită, în modul în care se simte cel mai iubit.
Exprimarea iubirii contribuie la dezvoltarea creierului copilului, precum și la crearea unor
conexiuni valoroase între neuroni. Mulți din copiii ținuți în brațe frecvent și constant se dezvoltă mai
devreme din punct de vedere emoțional. O sărutare pe frunte, o îmbrățișare, o mângâiere pe spate sau pe
braț, o strângere de mână, toate sunt semne de iubire prin care copiii se simt valoroși și importanți pentru
adulții din viața lor. Dacă părinții mențin plin rezervorul emoțional al copilului, acesta va crește cu o
stimă de sine armonioasă și cu o identitate sexuală sănătoasă. Copiii au nevoie de mângâieri fizice în
1309
fiecare zi. Când principalul limbaj de iubire al copilului este mângâierea fizică, acesta va însemna pentru
el canalul principal de receptivitate, înțelegere și exprimare a iubirii. Pentru acest copil, mângâierile fizice
sunt mult mai importante decât rostirea cuvintelor “te iubesc”, timpul petrecut împreună, un cadou sau
repararea bicicletei.
Cuvintele blânde, tandre și cele de încurajare au un rol esențial în viața copilului, îl hrănesc
emoțional și îi dau sentimentul valorii de sine și al siguranței. Prin aceste cuvinte copilul înțelege cât de
valoros și important este el în viața familiei. Dacă însă cuvintele sunt folosite cu asprime, exprimând
frustrarea, pedeapsa și învinuirile, acestea toate vor afecta încrederea și siguranța de sine a copilului.
Copiii primesc mesajele emoționale încă înainte de a înțelege cuvintele. Ei percep foarte bine tonul vocii,
blândețea, atmosfera calduroasă, mimica și gestica. Cuvintele “ te iubesc” trebuie exprimate, întotdeauna,
fără să fie urmate de formulări condiționate.
Pentru cei care au ca principal limbaj de iubire timpul acordat, aceștia se simt cu adevărat iubiți
când primesc din partea adulților atenție totală. Toți copiii au nevoie de prezența totală a părinților. Acest
timp de calitate petrecut împreună reprezintă cel mai minunat cadou pe care și-l doresc, și de care au cea
mai mare nevoie, deoarece le satisface nevoia iubirii necondiționate. În acest context, contactul vizual
plin de blândețe, afecțiune, înțelegere, are un rol esențial. Aceste priviri îl asigură pe copil că este iubit,
acceptat și că se află în siguranță. Timpul acordat presupune și împărtășirea sentimentelor, a nevoilor și a
gândurilor. Poveștile și conversațiile sunt instrumente esențiale în petrecerea timpului împreună.
Copiii care au ca principal limbaj de iubire darurile vor fi foarte atenți la mici detalii, precum felul
în care sunt împachetate cadourile, cât de original sunt făcute. Vor fi entuziasmați și vor discuta despre
hârtie, despre cât de bine arată, pentru că toate aceste mici detalii pentru ei simbolizează grija, iubirea și
atenția voastră. La primirea darului, acești copii au nevoie să primească atenție necondiționată. Pentru ei
pot fi cadouri oricât de mici, însă fiecare din acestea le amintește că sunt iubiți.
Pentru copilul care are ca principal limbaj de iubire serviciile, rugămintea lui de a-l ajuta să repare
bicicleta sau să coase rochia păpușii sunt, de fapt, nevoi de iubire și conectare pe care le simte în acel
moment. Serviciile oferite copiilor cu iubire necondiționată, și nu din obligație sau sub formă de răsplată,
îi învață pe copii ca, la rândul lor, să le ofere în același mod și celorlalți.
Deși este important să descoperim principalul limbaj de iubire al copilului, pentru a-i darui și
exprima iubirea noastra necondiționată în modul prin care el o înțelege și o primește cel mai bine, nu
trebuie uitate celelalte patru limbaje, sau să rămânem fixati pe unul singur. Copiii trec prin schimbări
diverse în etape diferite de vârstă și e important să fim atenți la cum își exprimă ei iubirea față de ceilalți
și la cererile pe care le fac pentru a o primi. Așa putem vedea că preferințele prin care își doresc să
primească dragostea adultului se schimbă. E important, deși cunoaștem limbajul principal de iubire al
copilului nostru, să ne exprimăm iubirea față de el în toate cele cinci limbaje, învățându-l astfel să
dăruiască la rându-i propria iubire, în modurile preferate de ceilalți.
1310
Profesor în învățământul primar Péterfi Antónia - Imola Şcoala

Gimnazială „Tompa László”, Odorheiu Secuiesc
Când vorbim despre „cei șapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Familia şi mediul
familial determină viaţa copiilor mici, adică sunt definitorii pentru formarea lor ca adulţi. Părinţii noştri
ne dau model ca să avem succes în viaţă. Copilul, preşcolarii şi şcolarii mici aproape nu-şi pot imagina
viaţa fără familiile lor, cu toate că lor le place mult şi jocul cu colegii. Ei trăiesc viaţa obişnuită de toate
ziele, în care se dezvoltă în primul rând familia. Desigur familia îşi adaptează programul zilei la
activităţile copilului. Părinţii trebuie să rezolve cum să ia copilul de la grădiniţă sau de la şcoală şi să-l
ducă acasă. Pentru copii mai mici este important să fie cât mai mult timp în familie, să ia masa, să fie
programe comune. Cum cresc copiii, devin importanţi prietenii, dar copilul care trăieşte într-o familie
normală devine mult mai sigur pe sine în faţa prietenilor. Pentru toţi copiii este important să fie în spatele
lor o familie cu multă înţelegere. Ei au nevoie din când în când să vorbească cu fraţii şi cu părinţii despre
lucruri importante. Comunicarea este foarte importantă, pentru că ajută formarea imaginii de sine.
Sunt norocoşi copiii care trăiesc într-o familie în care există timp pentru fiecare, timp pentru
excursii comune, evenimente culturale şi conversaţii bune.
Dacă familia este primul mediu educativ, școala este primul factor de socializare instituționalizat.
Ce putem facem noi ca învățători? Orice părinte își dorește să aibă un copil inteligent, sociabil,
lipsit de complexe. Nu toți copiii ajung să gândească și să acționeze așa cum și-ar dori părinții lor, pentru
că nu toți au fost educați în aceeași manieră și nu toți au fost receptivi în aceeași măsură în modelul
socializat impus. Părinţii sunt modele pentru copiii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe în clasă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Trebuie să-i învățăm pe copii să comunice, să-și spună
frustrările, trăirile, nevoile, astfel încât să îi putem ajuta în rezolvarea situației. Una dintre cele mai bune
metode de a-l face să se oprească din ţipat e să rămânem calmi. În felul acesta îi arătăm că nu ne afectează
prea mult comportamentul lui. În schimb, dacă ne enervăm, nu facem decât să îi alimentăm furia. În
discuțiile și disputele cu copiii nu vom permite nimănui să intervină, deoarece el va înțelege că indiferent
ce va face va găsi o salvare în persoana respectivă, iar autoritatea noastră va fi subminată, copilul ne mai
punând mare preț pe sfaturile noastre.
Copilul apreciază și ascultă cu mai mare atenţie dacă folosim un ton neutru atunci când i ne
adresăm. În loc să-l pedepsim pentru comportamentului lui inadecvat, îi vom oferi o nouă explicație a
consecințelor faptei sale.
Fiind învățătoare la clasa pregătitoare pot spune că educația realizată de părinți până la momentul
intrării copilului în școală contează foarte mult.
Elevul soseşte la şcoală încărcat cu toate problemele lui personale şi familiale, care determină, în
parte, natura relaţiilor lui cu şcoala. Însă şcoala poate fie să accentueze conflictele afective preexistente,
fie, dimpotrivă, să colaboreze în mod eficace la soluţionarea lor, deatminteri fără să le evoce.
Bibliografie
Golu Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil, Psihologia copilului, EDP, București,1997
1311
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilului
Prof. înv. preșcolar Petre Daniela

Grădinița cu program normal Hârsești
rog frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Încă de la naștere,
fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale.
Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg,,de la sine”, există factori care pot influența această dezvoltare, pe
toate palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care
intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușiire a
familie.
Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie, iar
obligativitatea a devenit nitel desueta, asa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in rama iar altii...mai putin.
Cred insa ca nu trebuie sa mai facem comparații Educatia copilului are la baza o serie de reguli care
formeaza ansamblul educational. Fie ca este vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de
la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau
de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau educatorii.
1312
Bibliografie:
3.www.didactic.ro
1313
Scoala Gimnazială Nr.1 com. Rediu, jud Galați

Prof.înv.primar PETREA MIHAELA
„Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
acasă.
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
prietenii? etc.
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău..
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să
1314
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Comunicare
dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie
să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă/școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru
a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia
în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia
că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este
important, că nu interesează.
În ziua de astăzi, expresia “Cei șapte ani de acasă ” a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul
curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
BIBLIOGRAFIE
1315
PROIECT DE ACTIVITATE EXTRAȘCOLARĂ
MAMĂ, SCUMPĂ MAMĂ
Prof. înv. primar Pîrlea Ana Maria

Școala Gimnazială Măicănești, Vrancea
Cei șapte ani de acasă constituie baza educației copiilor, astfel că pe parcursul anilor de școală
legătura cu familia are o importanța deosebită. Prin urmare, periodic desfășurăm activități diverse cu
scopul de a menține și dezvolta parteneriatul dinte școală și familie.
Proiectul educaţional ,,MAMĂ ,SCUMPĂ MAMĂ!’’, s-a desfăşurat în perioada 7- 8 martie şi a
urmărit dezvoltarea sentimentului de dragoste în rândul celor mai mici dintre noi, a copiilor, faţă de fiinţa
care le-a dat viaţă, ,,MAMA’’.
Data/perioada: 7-8 martie 2018

Clasa: a II-a
Tema activității: „Mamă, scumpă mamă”
Obiective propuse:
1. cunoașterea semnificaţiei mărţişorului ți Zilei Internaţionale a Femeii;
2. caracterizarea mămicii prin intermediul desenului și al unei fișe
3. stimularea potenţialului artistic şi creativ al şolarilor;
4. dezvoltarea capacităţii de sensibilizare a copiilor pentru a deveni purtători şi păstrători ai
semnificatiei mărţişorului și Zilei Internationale a Femeii;
Resurse:
a) umane: prof. Pîrlea Ana Maria, elevii clasei a II-a, părinți, bunici.
b) de timp: două zile: 7-8 martie
c) materiale : aparat foto, costume, carton colorat, mărţişoare, flori, felicitări, tablouri, cd, laptop,
videoproiector, creioane colorate, acuarele, perforatoare cu model, foarfece, lipici, semințe diverse, flori
uscate, etc.
1316
TEMATICA ACTIVITĂŢILOR DESFĂŞURATE
NR. TEMA ACTIVITĂŢII LOCUL RESPONSABIL

CRT. DESFĂŞURĂRII PARTICIPANȚI
1 Cunoașterea celor mai frumoase Sala de clasă Prof. Pîrlea Ana Maria
maxime si cugetari despre mama, și a -elevii clase a II-a
câtorva legende:
-Legenda ghiocelului
-Legenda lăcrămioarei
-Legenda mamei
-Când Dumnezeu a acreat mamele
7 martie
2 Cunoasterea istoricului Zilei Mamei Prof. Pîrlea Ana Maria
și a calendarului obiceiurilor lunii martie Sala de clasă - elevii clase a II-a
-prezentare power point
7 martie
3 Confectionarea felicitarilor/ Prof. Pîrlea Ana Maria
tablourilor pentru Ziua Mamei Sala de clasă - elevii clase a II-a
-8 martie
4 Realizarea unei expozitii cu Prof. Pîrlea Ana Maria

felicitarile/ tablourile confectionate; Sala de clasă -părinți, bunici,
8 martie elevii clase a II-a
5 “Mama,scumpa mama!”-program Prof. Pîrlea Ana Maria

artistic dedicat mamei. Sala de clasă -părinți, bunici,
8 martie elevii clase a II-a
Rezultate aşteptate:
 copiii participă la confecţionarea de felicitări, tablouri, diverse ornamente specifice lunii
martie ;
 elevii își lărgesc orizontul cunoșterii prin lecturarea unor legende specifice perioadei, unor
maxime și cugetări:
 elevii lecturează în fața mămicilor și a bunicilor câteva versuri dedicate acestora:
 elevii și mămicile primesc diplome
Evaluarea activităţii:
 Chestionarea invitaților : întrebări de identificare a reacţiei participanţilor la activitate.
 Expozitie cu felicitari/ tablouri de 8 martie.
 Album fotografic cu imagini surprinse în timpul activității
 Diseminarea rezultatelor proiectului în cadrul ședinței comisiei metodice a învățătorilor.
1317
1318
1319
Învățător, Elena Camelia Pîrlea

Școala Gimnazială, comuna Urecheni, Jud. Neamț
Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.
Valeria Mahok (decembrie 2014)
„Cei șapte ani de acasă” este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Cei şapte ani de acasă se leagă de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Înseamnă ca o familie
să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu
jigneşti. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei.
Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte
importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi,
pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O
perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Biserica ar trebui să pună un
accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui
să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu
copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei
persoane.
deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai târziu. Este
drumul în viaţă mai târziu.
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici). Munca făcută cu
măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele!”), însoţită de
rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor
materiale. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea,
egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească si să devină un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual - cognitivă
etc.
Expresia „cei șapte ani de acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii.
1320
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
BIBLIOGRAFIE
1. Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
2. https://www.google.ro
1321
,, Cei șapte ani de acasă”
Prof. inv. Primar Pîrșan Ionela Cătălina

Școala Gimnaziala Bădulești – Crângurile
Clasele pregatitoare – I - II
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea
familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-
o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public,
nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de
față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
1322
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să
îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce
are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește,
atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții.
Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu,
televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât
de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte
stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi
cultivi respectul pentru cei din jur.
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
lumea.
Bibliografie:
1323
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
PROF. PLĂSTOI GLICHERIA-IRINA

LICEUL TEHNOLOGIC ROŞIA-JIU
JUDEŢ GORJ
„Educaţia unui popor se judecă după ţinuta de pe stradă. Văzând grosolania pe stradă eşti sigur
că o vei găsi şi în casă.” Edmondo De Amicis
Familia reprezintă primul spaţiu formativ şi mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care
creşte. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Una din competenţele parentale
importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile
sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată
nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru
şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei- căldură şi afecţiune; limite
copilului etc.
sănătos.
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil sau pe lângă copil este bine să fie
considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le
integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc.
Bibliografie
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti,Editura ALL Educaţional, 1998.
Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003.
1324
Profesor Podovei Marcela

Liceul Tehnologic Ștefan cel Mare și Sfânt Vorona, Botoșani
În toate tratatele de specialitate, cei șapte ani de-acasă sunt considerați fundamentul unei evoluții
psiho-energo-sociale sănătoase a individului. Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe,
deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață. Perioada aceasta este considerată
culmea achizițiilor, copilul având acum o imensă capacitate de memorare și însușire. Educația primită în
primii ani de viață presupune însă, un cumul de factori. Contribuie astfel, în egală măsură, familia, mediul
înconjurător( cămin, jucării, experiențe, etc.) și mai apoi grădinița. Dacă aceștia au un impact pozitiv
asupra copilului, vor asigura transformarea lui într-un adult cu un caracter puternic și echilibrat, capabil să
se integreze cu succes în societate și să genereze acte responsabile.
Expresia cei șapte ani de-acasă își are originea în faptul că, în cea mai mare parte, educația pe care
o primește copilul în această perioadă provine din partea familiei. Mai ales, în primii trei ani de viață,
aportul membrilor familiei în dezvoltarea celui mic este esențial. Copilul este acum ca un burete gata să
absoarbă orice informație cu care intră în contact. Acum învață să vorbească, să se raporteze la lucrurile
din jurul lui, dar, mai ales, la persoanele care-l înconjoară. Este perioada în care el începe să-și contureze
personalitatea și caracterul prin comportament, atitudini, limbaj, devenind oglinda familiei. Fiecare adult
este acum un model de la care copilul poate prelua calități sau defecte pe care să și le însușească ca fiind
norme ale unei conduite de viață. Așadar, membrii familiei trebuie să afișeze, atât față de copil, cât și față
de ceilalți adulți, un comportament moral. Cel mic este un foarte bun observator, intuind raportarea la
diverse aspecte ale realității chiar din gesturile, atitudinea sau din tonalitatea vocii celor mari. Astfel, nu
este suficient doar să i se spună copilului cum să vorbească, cum să se adreseze, cum să se comporte, ci și
exemplul personal al adulților este la fel de important. Aceștia trebuie să-și controleze exprimarea
sentimentelor negative, în special a furiei, frustrării, vinovăției, etc., în așa fel încât, acestea să nu
predomine în educația celui mic.
În cei șapte ani de-acasă copilul asimilează cele mai importante atribute ale personalității viitorului
adult. Părinții, frații, bunicii sau unchii trebuie să-i fie exemplele cele mai bune, fiind totodată persoanele
cele mai apropiate și mai de încredere. Mama reprezintă încă din primele zile universul copilului. Ea îi va
arăta iubirea, blândețea, bunătatea, seninătatea, dăruirea și chiar religiozitatea. Primele tonalități ale
comunicării din vocea caldă și suavă a mamei vor fi deprinse. Tatăl este cel care, ținându-l pe brațe, îi va
transmite putere, încredere, statornicie și curaj. Frații îl vor învăța să socializeze, să lege prietenii, să
răspundă și să se implice în jocurile lor. Bunicii au o mare importanță în educația primară a copilului.
Întotdeauna dispuși să răspundă cu grijă și atenție sporită nevoilor celui mic, aceștia sunt preferați pentru
plimbările în aer liber. Ei sunt cei care îi descoperă lumea înconjurătoare, îi arată cerul albastru, păsările,
copacii înalți, îl învață să miroasă florile, să alerge după fluturași și chiar să spună primele poezii. Tot ei,
prin natura experienței lor de o viață, au răbdarea necesară să-l corecteze cu blândețe de câte ori greșesc.
Alături de părinți, și bunicii îl învață pe cel mic cum să se adreseze celor din jur, dezvoltându-și bunul
simț. Acum copilul învață să salute civilizat prietenii și persoanele mai mari, să ceară să i se îndeplinească
o nevoie, să mulțumească sau să ofere ajutor. Acum se pun bazele unui comportament manierat, echilibrat
și responsabil. În mediul familial, în această perioadă, copilul deprinde și normele de igienă, care îl vor
ajuta să-și păstreze sănătatea, să fie curat și ordonat. Unele dintre însușirile dobândite în acești ani se
păstrează pentru tot restul vieții, cum ar fi cooperarea, altruismul sau atitudinea pozitivă. Altele pot
influența pe viitor evoluția caracterului.
Privind asupra tuturor acestor lucruri, educația copilului în primii ani de viață poate părea
apăsătoare. Adulții nu trebuie, însă, să resimtă ca pe o corvoadă comportamentul exemplar pe care îl vor
afișa în fața celui mic, ci acesta trebuie să devină un mod de viață. Copilul va înțelege în scurt timp dacă
părinții se comportă corect doar în fața lui și astfel va deprinde și el un tip de conduită disimulată.
Bineînțeles, pe lângă bazele puse de familie își vor aduce contribuția și programele de grădiniță. Acestea
vor asigura un model de micro-societate în care cel mic va pune în aplicare comportamentul însușit acasă.
Astfel, părinții pot avea un feed-back în ceea ce privește educația oferită de ei și pot aduce schimbările
necesare.
1325
Toate aceste aspecte vor prinde contur și vor caracteriza copilul pe viitor în toate actele sale. Vor
influența modul în care se va raporta la ceilalți, la experiențele pe care le va trăi, la relațiile pe care le va
forma. În funcție de manifestarea lor, cei din jur vor putea spune despre el dacă are sau nu cei șapte ani
de-acasă!
1326
Prof. pt. înv. primar: Poduţ Lia Dorina Irina

Şcoala Gim. “Ioan Slavici” Tăuţii de Sus, Maramureş
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Obişnuieşte-l de mic cu bunele
maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.
a-l obişnui cu bunele maniere este să fie , părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Ca părinte, cu siguranță nu ne dorim un copil despre care s-ar putea
face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar
care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol “nu fă ce face popa, fă ce
zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. “Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine” sau “dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți
curgă sânge” sună mult mai bine decât “Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi
suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă.
Învață-l despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul “dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii”
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se
poate cu ei în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
1327
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc
Este adevarat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educaţionale înca de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învata din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
1328
Prof. înv. primar Pomîrleanu Elena

Școala Gimnazială ”Mihail Andrei” Buhuși
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion
Vasile
Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile. Familia este un
gup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, familie sau adopție.
În societatea românească suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu ți
familia extinsă.
Filozoful John Locke susține că ființa umană se naște "tabula rasa", fără nicio capacitate de
înțelegere și cunoaștere. El afirmă că oamenii au puține limite biologice impuse, iar comportamentul și
calitățile sunt rezultatul învățării din cadrul procesului de socializare. Fără a diminua importanța eredității,
trebuie precizat că în viața noastră și, mai ales în primii ani de viață, contactul cu ceilalți membri ai
societății este vital.
copil ”are cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de acasă." Dar educaţia primită în cei 7 de
acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îidezvoltaţi mai mult capacitatea de
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şinu îi faceţi
Interactiunea socială din această perioadă de viață este esențială pentru dezvoltarea normală din
punct de vedere biologic, psihic și social. Fără socializare, disponibilitatea omului de a folosi și crea
semne și simboluri rămâne nerealizată. Capacitatea omului de a învăța este direct legată de capacitatea lui
pentru limbaj. În calitatea sa de vehicul pentru cunoștințe și atitudini, limbajul este factorul cheie în
crearea societății umane. El face posibilă depășirea granițelor limitate ale biologicului pur, comunicarea
ideilor, interacțiunea simbolică de care depinde societatea umană. Acest punct de vedere este puternic
susținut de studii efectuate asupra copiilor lipsiți de contactul uman. Contactele umane și afecțiunea au rol
deosebit în învățarea comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un copil să nu poată învăța
elementele rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinită pentru totdeauna.
Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală și copil,
locul în care se modelează principalele componente ale personalității. Deși familiile realizează funcții
socializatoare comune, în realitate numeroase diferențe în modul în care fiecare familie își socializează
1329
copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradițională sau modernă), de categoriile socio-
profesionale ale părinților, de rezidență etc.
Familia este cea care ne oferă o poziție în societate, determină atribuirea de statusuri precum rasa și
etnia și influențează alte statusuri precum religia și clasa socială.
Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde îndeosebi de nivelul
educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura
şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până
la trei ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie
(reproduce comportamente ale adultului). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de
încăpăţânare şi protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada
preşcolară ( 3-6 ani ), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea
personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi
manifestă dorinţa în contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că acum
copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă,
încrederea în sine, etc.
În familie învățăm să fim umani. În socializarea realizată la nivelul familiei, imitația are un rol
important, mai ales în primii ani de viață, când este dominantă.
responsabilitate.
percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul
care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne)”.
1330
Prof. Ponyori Nicolae

Liceul Teoretic ”Mircea Eliade” Lupeni-Șc. Gimn. Nr.2
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învață să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurcă mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începe să îl înveți lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar bună creștere nu trebuie
Ce faci și ce nu faci
A-l învață bunele maniere este un proces zilnic, care va dură în timp și vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcția corectă. Ține minte aceste sfaturi:
Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune maniere pentru că
problemă să se rezolve.
Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (și pentru el
greu de înțeles): "Nu mai fi atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci,
se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Încetează cu țipetele în casă", ci fii
mai blândă, că să înțeleagă în fond ce aștepți de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă".
Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteză scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde", tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place deloc spanacul".
Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de mătur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei...
Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critică în public,
nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeală a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de
față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere.
Fii consecvență. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu că să
învețe ceva!
Până la 3 ani
Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul
lui cu lipsă de maniere-este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârstă de 3 ani nu te aștepta să
cunoască și să respecte mai mult de una-două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți
să utilizeze formule că "te rog", "mulțumesc", "bună ziua" și "la revedere". Încurajează-l să le folosească
nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu uită că, după ce îi oferi paharul cu apa pe care ți l-a cerut, să
îi amintești: "Acum, spune mulțumesc". Fii un bun exemplu pentru el-comportă-te calm și manierat, fără
țipete și expresii deplasate și adresează-te politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devii tu însăți
un exemplu. Pe de altă parte, nu uită să îl feliciți și să îl lauzi ori de câte ori micuțul se dovedește bine
crescut.
Între 3 și 5 ani
Cu puțină creativitate, îl poți ajută pe micuțul tău de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joacă este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir.
Va învața cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o
conversație politicoasă. Gândește-te la situațiile cu care te confrunți tu zi de zi și vei găsi pentru el
1331
numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient
de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Foloses-te-te și de
povești, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate.
Între 5 și 7 ani
O data ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot
timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunică cu cei din colectivitate,
copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o
conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participă mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Poți
începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să
termine ce are de spus. Folosește-te de exemplele din viață de zi cu zi, de la grădiniță, de pe stradă, dar
fără să faci pe profesoară. Nu îl amenință, folosind expresii că: "Să nu te prind că faci vreodată că Andrei,
că îți rup urechile". Când greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de făcut.
Între 8 și 10 ani
Este vârstă la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului
tău. Metodă pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsă de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fii mai
categorică. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici de exemplu, televizorul, nu îl
mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, nu mai are voie o luna să vadă nici un film, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare (în vizită, la o aniversare, etc.) s-a comportat
ireproșabil, merită o recompensa, cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critică de față cu alte persoane străine.
La această vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morală în public și va avea tendința să procedeze
exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur.
Ce ar trebuie să știe:
Până la 3 ani
• să salute și să răspundă la salut ("bună ziua", "bună seară", "la revedere")
• să spună "mulțumesc", "te rog”, "cu plăcere"
• să dea mână cu cineva
Între 3 și 5 ani
• să spună "Pardon"
• să bată la ușă când intră într-o încăpere
• să ceară permisiunea ("Mami, îmi dai voie să..." sau "Pot să...")
• să folosească batistă
Între 5 și 7 ani
• să răspundă cuviincios la telefon-să se prezinte, să nu țipe în receptor și să nu lase
interlocutorul să aștepte la telefon
• să își ceară scuze atunci când greșește
• să știe să ofere și să primească un dar
• să nu întrerupă conversația adulților
• să întrebuințeze corect tacâmurile
Între 8 și 10 ani
• să respecte bunele maniere la masă (să nu soarbă, să nu plescăie, să nu țină coatele pe
masă, să nu se întindă peste masă, să nu gesticuleze cu tacâmurile, să nu mănânce cu cuțitul, etc.)
• dacă primește o cutie de bomboane, politețea îi cere să o desfacă și să îi servească pe
ceilalți
• să nu dea replici răutăcioase despre colegi (și, în nici un caz, când aceștia sunt de față)
1332
MĂRȚIȘORUL

Prof. înv. primar POP ELENA
Școala Gimnazială Somușca – structură
ȘCOALA GIMNAZIALĂ CLEJA – jud. Bacău
Fiecare primăvară pe meleagurile noastre vine cu zâmbetul zilei de 1 Martie. Cultura oferirii
mărțișorului face parte din cei șapte ani de acasă. Îmi amintesc că primul mărțișor primit de mine a fost
făcut de bunica mea. Ea a cumpărat fire de mătase albă și roșie, le-a împletit prin răsucire, apoi a lăsat
firele să curgă pentru a se îndrepta, a făcut fundița pe o floare uscată de „Nu mă uita” și mi-a pus-o în
piept. Am primit sfatul să port mărțișorul până înflorește primul copac în livadă, apoi să iau ața de
mărțișor să o leg de o crenguță ca să cresc mare și să înfloresc precum pomul în fiecare an. Atunci aveam
vreo patru anișori.
Faptul că am văzut cum se face un mărțișor a fost o provocare, mai târziu am fost la școală și am
văzut tot felul de ornamente care leagă ața alb-roșie: flori, coșari, trifoi cu patru foi, păpușele mici,
ornamente din cele mai diverse. Dorința de a crea mărțișoare a devenit mare pentru că îmi plăcea să
dăruiesc. Am început să realizez în joacă ațe alb-roșii, apoi să croșetez floricele cu aceleași culori.
Acum împreună cu elevii mei realizez mărțișoare și ne bucurăm să le dăruim, astfel simțim
primăvara cu schimbările ei!
1333
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Ed. Popa Elena Crina

Gradinita cu P. P. nr. 13 Focsani
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special.
limbaj, etc.
informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel
mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta
asupra lui.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor.
Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la
cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa
ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne
supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea
in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.

– ordine
– igiena
1334
diverse fapte, etc)
– altruismul
– cooperarea
va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva
mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.
• Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
• Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
• Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
• Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
• Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
• Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
• PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ
AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE;
• Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
BIBLIOGRAFIE
1335
Cei 7 ani de acasă
Școala Gimnazială Brătilești

Com. Brăești, jud. Buzău
Prof. înv. Primar Popa Florentina- Alina
sănătos.
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii.
Așadar, fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea
în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria
cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
Bibliografie:
 Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
1336
 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
 www.copii.ro
 www.scribd.com
 www.didactic.ro
1337
ROLUL CELOR „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ...”
Prof.Popa Florina
Școala Gimnazială Nr.2 Picior de Munte
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare și de însușire a
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulti prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea )
toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
1338
Studiu asupra caracterului în cinci pași
Popa Monica Daniela,

prof. limba română la Școala Gimnazială „Ion Luca”,
structură a C.T. „Dumitru Mangeron”, Bacău
Pe cât de diferite între ele, cele cinci tipuri – prezentate în aceste cinci portrete – sunt strâns legate
prin faptul că trăsăturile care le caracterizează și manifestările corespunzătoare acestor trăsături aduc
prejudicii atât celor care se înscriu în aceste tipuri, cât și celor din jurul lor.
Obrăznicia, încăpățânarea, lașitatea, îngâmfarea și lingușirea nu apar dintr-o dată; ele sunt
consecințe ale unui îndelung proces de modelare, de ivire treptată a unor trăsături care sunt repudiate de
oameni, stigmatizându-i pe purtătorii lor.
Reeducarea fiecăruia dintre cele cinci tipuri, pe lângă unele măsuri specifice corespunzătoare
trăsăturilor care le individualizează, presupune nu un regim special de viață și de activitate, ci,
dimpotrivă, folosirea celor câteva măsuri specifice în cadrul unui regim normal, cu aceeași atitudine
educativă pe care toți părinții trebuie să o aibă pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor lor.
Răspunderea părinților pentru acțiunea educativă care să înlăture de la copiii lor trăsăturile
negative ce definesc cele cinci tipuri, este cu atât mai mare cu cât, o dată cu scurgerea anilor, copiii lor se
apropie să treacă peste pragul intrării autonome în lume. Și, să nu-l treacă în nici un caz cu obrăznicie, cu
încăpățânare, cu lașitate, cu îngâmfare, cu lingușiri, ci cu demnitate, cu responsabilitate, ca oameni pe
deplin și integru formați.
Obrăznicia este greu de acceptat nu numai de către cei din jur, ci și de părintele însuși. Nu de
puține ori am fost pusă – ca dirigintă – în situații conversaționale de tipul „nu mai știu ce să-i mai fac, am
aplicat toate metodele…”, scuze patetice ale unor părinți care au înțeles obrăznicia ca pe o bună pregătire
pentru viață, echivalând-o cu istețimea, cu inteligența, cu spiritul practic, crezând în zicala potrivit căreia
„obraznicul mănâncă praznicul”. Aceștia trec cu indiferență peste încălcarea normelor de conduită de
către copil și nu-și pun problema că încălcarea și necunoașterea acestora de către educabil îi va aduce – în
timp – grave prejudicii atât lui, cât și celor din jurul său. Fiecare părinte se confruntă, la un moment dat,
cu împrejurări specifice, chiar unice. Nu merg soluțiile „în general”, dar nici abaterile de la principii.
Dacă treci cu vederea azi, mâine o obrăznicie pe temeiul că e încă mic copilul, că e timp pentru intervenții
mai categorice, fisura s-a produs. Educarea „cumințeniei”, mai bine-zis educarea comportării civilizate nu
are date fixe când se declanșează și se termină. Trebuie însă deosebită obrăznicia ca atare de alte abateri
datorate necunoașterii normei (copilul care întinde el mâna primul unui adult, în chip de salut), unei
situații de mare tensiune nervoasă (imposibilitatea de a răspunde la o întrebare sau răspunsul necuviincios
datorat unei emoții puternice), unei stări conflictuale între părinte și copil (aroganța copilului care-și
consideră jignită demnitatea de către părinte, având ca notă agravantă prezența la scenă a unei persoane
străine). În corectarea unui comportament obraznic ajută sancțiunile, cu condiția folosirii lor adecvate:
pedeapsa trebuie dimensionată în funcție de vina copilului, de abaterea comisă, cei care persistă însă în
obrăznicie sunt întotdeauna mai aspru judecați. De aceea, tratamentul trebuie aplicat în familie unde
copilul poate fi izolat de microbii săi contagioși.
Încăpățânatul, caracterizat printr-o permanentă și nejustificată opunere, are ca trăsătură
dominantă persistența în atitudinile de opunere pe care le adoptă. Spre deosebire de îndărătnic, care
spune, de regulă, nu voi face asta!, încăpățânatul spune voi face ca mine!, fiindcă, în vreme ce
îndărătnicul este pasiv, refuzul său constituind un simplu refuz ușor de înlăturat, încăpățânatul se vrea
activ, refuzul său fiind ferm, exprimând voința de a acționa numai ca el. Cadrul în care se manifestă cel
mai adesea încăpățânarea derivă din relația părinte-copil. Aceasta include responsabilitatea pe care o are
părintele față de copilul său: conduce activitatea copilului cu dragoste și autoritate, oferă sfaturi,
recomandări, impune sarcini, stabilește reguli, ia măsuri de stimulare sau de sancționare ș.a. Încăpățânatul
refuză toate cele enumerate mai sus, el intră în conflict cu autoritatea parentală, ignorând-o și
nerespectând-o, ca modalitate de a-și construi o autoritate proprie. Copilul încăpățânat va deveni astfel un
adult care își va manifesta autoritatea prin negarea celor mai elementare norme de conviețuire socială,
cum sunt respectul reciproc, toleranța, întrajutorarea, principialitatea etc. Încăpățânatul nu este însă un om
cu o voință chiar atât de puternică. Dimpotrivă, dacă nu vrea să facă așa cum îi cere altul, nici ca el nu
prea face. El ar dori să acționeze altfel decât i se spune, dar regula generală este aceea de a nu prea
1339
acționa. Spre deosebire de laș, de obraznic, de lingușitor, încăpățânatului îi place să i se spună astfel, căci
pentru el este un semn că este socotit o „personalitate”. Uneori, încăpățânarea se datorează faptului că față
de copil se impun pretenții exagerate din partea părinților sau pretenții neînțelese de copil. Unele remedii
care ar putea da rezultate ar fi explicația cu răbdare, plasarea copilului încăpățânat în situația de a se
confrunta cu rezultatele negative imediate ale atitudinii sale, introducerea în cât mai frecvente relații
sociale, spre a-l scoate din izolarea în care se situează datorită atitudinii sale.
Lașul este cel care comite fapte reprobabile și îi lasă pe ceilalți să răspundă pentru consecințele
negative care decurg din acestea. Lașitatea atrage după sine dispreț și revoltă. Ea este generată nu numai
de lipsa curajului, ci și de absența demnității ca dimensiune a propriei personalități, cultivate strict prin
educația oferită pe parcursul celor „șapte ani de-acasă”. Sursa lașității însă rămâne, la un prim nivel de
observație, teama. E greu să-i pretindem curaj, spirit de răspundere, sinceritate unui copil agresat. Unei
victime a fenomenului de bullying îi este greu să își învingă teama și să își recapete demnitatea. Totuși,
nu putem trece cu vederea lașitățile copilului, oricât ni s-ar părea ele de lipsite de importanță. Dacă vom
proceda astfel, el se va întări în această direcție, simțindu-se stimulat să folosească, de câte ori are prilejul,
abile procedee necinstite pentru a scăpa de urmări temute. Nici un părinte nu trebuie să-și dozeze efortul
în a lichida complet lașitatea copilului său, mulțumindu-se cu măsuri superficiale și cu consolări de tipul
„mda, avem un copil cam laș, dar…”
Filosoful grec Teofrast definea îngâmfarea drept „disprețuirea tuturor celorlalți, în afară de
propria persoană”. Îngâmfatul este cel care se înalță pe un soclu construit de sine însuși, de la înălțimea
căruia îi privește pe ceilalți, gândind că nimeni nu merită respect și atenție din partea sa. Meșterirea
primelor trepte ale soclului se face de către părinți care își supraapreciază odraslele în mod nejustificat,
numindu-i nu pe numele lor adevărat de Ionică, Tudor, Ana etc., ci numai Ceamai/Celmai (frumos,
deștept, talentat, isteț, plin de perspective). Îngâmfatul își taie, fără să observe, legăturile ce apropie firesc
oamenii între ei; nu îl interesează soarta celorlalți, nu îl privește nimic din gândurile și ideile lor, nimic
din ceea ce nu se referă la el, nu ajunge la el deoarece se consideră superior celorlalți, de neatins.
Lingușitorul, pe de altă parte, este mereu gata să spună ceva plăcut, să laude, să folosească
„vorba dulce”. Este, neîndoielnic, un defect ce are un puternic miros de nesinceritate. În relația părinte-
copil această atitudine este puternic susținută în familie, deoarece ea înmoaie inimi, generând îngăduință,
dăruire exagerată atunci când în spatele ei nu se află un suport real, ci un anume interes din partea
copilului. Trebuie să combatem o astfel de atitudine din comportamentul copilului nostru, deoarece ea
este de cele mai multe ori generatoare de etichete sugestive, de tipul „periuță!”. Principala terapie a
lingușelii este să nu ne lăsăm pradă ei, să nu satisfacem interesul copilului care caută să obțină ceva
lingușind. Acesta este un bun prilej de a-l face pe copilul nostru să înțeleagă semnificația negativă a
atitudinii lui, să prețuiască sinceritatea, demnitatea, să aibă curajul răspunderii, să își asume consecințele
faptelor sale, să fie cinstit și combativ. Pentru cei mici, personajele din literatură aduc un plus de
plasticitate, de convingere. Să ne gândim doar la cele trei fete ale împăratului din povestea „Sarea în
bucate!” și să urmăm puterea exemplului.
1340
EARLY EDUCATION SHAPES A CHILD’S PERSONALITY
Verona Popa
“Tudor Vladimirescu”
National Military Highschool
Craiova, Dolj
The Romanian phrase “Cei șapte ani de acasă” – literally translated as "The Seven Years from
Home" is in fact an expression which refers to good family upbringing during the first seven years of
early childhood, to the education that parents give to their children and it is generally used to describe the
behaviour of a person in a particular context. This good upbringing received during the first seven years
defines, for the most part, the future adult and his/her personality.
According to psychologists, each stage in a child's life, has its influence on his/her affective and
intellectual development. The baby's needs and the way parents deal with them are important in the
development of the baby. Rules of conduct are learned from the other family members. The family is the
environment in which the child learns the rules of good behaviour, most often through imitation, rather
than through conscious behaviour, at least in the early stages of his/her life.
The early years of childhood are essential in shaping a child’s personality and in helping him to
acquire the norms of proper social behaviour. The school will confirm and reinforce the rules already
learnt from the family members. Several components of the good family upbringing received during the
first seven years of early childhood can be identified: greetings, public behaviour, behaviour with friends,
understanding of school rules, eating habits, tolerance, hygiene, respect, good manners when the children
are on the street, behaviour around adults involved in a conversation, good manners around guests,
whether they are children or grown-ups. All these are common sense rules that children ought to learn
from their parents before they go to school. "The seven years from home" symbolize a mandatory
standard that well-behaved children must comply with.
Education is necessary, but each child has its own pace and rhythm of evolution. Children's
independence must be respected, because if there is always someone else to make the decisions for the
child, he/she will either tend to choose the extreme solutions and try everything to assert his/her
independence or he/she will avoid everything out of an abundance of caution. If in the past, politeness
was highly praised, nowadays parents are advised to teach their children to take responsibility for their
actions and their decisions. Socializing, assuming responsibilities and expressing feelings and emotions
are some of the skills a child has to acquire in the first seven years at home. Parents are the first and the
main role models that children follow and look up to. The education received in the first seven years at
home differs from the education a child received fifty years ago. The values have changed. If in the past
politeness was valued and ranked among the priorities, nowadays what ranks first is the sense of
responsibility and taking the initiative.
A child’s discipline and education is the parents’ visiting card. Good manners are less common for
children under seven because it is hard for them to imagine that the world does not revolve around them.
But education has to start when children are very young, when they understand and make connections
between all the things they see, hear or happen around them. The first manners can be learned through
play. The ”seven-year” education is a reflection of the education provided during the first part of
childhood. Specialists claim that the rules of behaviour and education offered during the child's first seven
years of life are defining for his/her life as an adult. A child's education is not just learning to write, read,
or become a good example at school. Education is reflected in all areas of social, psychological,
intellectual, cognitive development.
Communication is the secret and the key to a solid relationship between parents and children. The
child imitates what he sees and hears around him. A child that is loved and appreciated by parents feels
protected, nurtured, confident. A child who feels appreciated receives in a positive way the rules imposed
by the parents. A child must be educated in an atmosphere based on love and trust and thus rules do not
seem to be obstacles anymore. Even if a little child cannot understand or tell the difference between right
1341
or wrong, he/she should not be allowed to do anything she/she wants. There should be limits. A child
needs to learn what waiting and postponing wishes means.
Education is the most beautiful coat a man can wear, and this coat starts being woven during the
seven years spent at home. The need to educate tomorrow's teenager requires the acquisition of
knowledge, skills and abilities, as well as developing appropriate behaviour, so as to meet the needs and
the demands of society. Education is therefore reflected in all areas of social, psychological, intellectual
and cognitive development. This "seven years from home" are considered the "pinnacle of acquisitions",
one of the periods of intense psychological development, because the child has a very high capacity to
accumulate information, to memorise and learn appropriate behaviour, attitude, language.
Bibliography:
1. Gessell, A. (194). The first five years of life. New York: Harper.
2. Harwood, R., Miller, S.A, Vasta, R. (2010). Psihologia copilului. Iași: Polirom.
3. Maciuc, I. (2003). Repere ale instruirii. București: EDP.
1342
Prof. înv. preșc. Popescu Anca Mihaela

Grădinița cu P.P. „Căsuța fermecată”, Craiova
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu,astfel ca în momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într- o comunitateîntîmpină problem de comportament. Întotdeauna când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până în momentul în care merge la şcoală. Atunci
când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă vizualizăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui dar şi cu adulţii. Cei 7 ani de
acasă reflectă educația pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei prin reguli de
comportament si educație ce sunt definitorii pentru formarea lui ca viitor adult.
Educatia unui copil nu consta numai în a-l învăța să scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala, aceasta reflectându-se în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin manierele copilului în interacțiunile cu ceilalți.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către integrarea copilului în societate. Un copil
acasă.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care familia le transmite copilului.
Educația realizată prin cei 7 ani de acasă se conturează pe baza a zece reguli esențiale:
• Puterea exemplului este cea mai buna modalitate de predare, bunele maniere pot fi însușite mai
bine de către cei mici prin exemplul pe care adultul îl oferă;
• Impunerea de reguli și limite în comportamentul copilului contribuie în realizarea educației
copilului în cei 7 ani de acasă
• Comunicarea este cheia unei relații solide între părinți și copii, astfel prin limitarea timpului
petrecut la televizor și calculator și concentrarea pe arta conversației se realizează o educație de calitate a
copilului în cei 7 ani de acasă;
• Părintele are rolul de transmite dragostea de lecturare ce incepe încă de când este bebeluș prin
citirea poveștilor în anumite momente ale zilei, apoi lăsându-l pe el treptat să le exploreze până când
învață să citească și să se bucure singur de ele;
• Copilul trebuie lasat să se bucure de copilărie și nu trebuie urmărită transformarea lui într-un
geniu înainte de vreme. El trebuie lăsat să socializeze, să se relaxeze și să se distreze, dar mai ales să se
joace din plin;
• Abuzul asupra copilului nu trebuie să existe în nicio formă față de copil. Nu sunt premise educația
cu”palma la fund”, abuzul emotional sau verbal asupra copilului ci doar educația concentrată pe
disciplină;
• Părintele trebuie să-l învețe pe copil să iși exprime emoțiile și sentimentele pentru a putea rezolva
viitoare conflicte pe cale pașnică și prin controlarea impulsurilor și renunțarea la agresivitate;
• Copilul trebuie învățat să spună adevărul, să prezinte realitatea fără deformări și
prezentări eronate ale faptelor, fapt ce este în rolul parintelui de a preda această lecție având în vedere că
viitorul preșcolar imită ce aude și vede în jurul lui;
• Implicarea și devotamentul părintelui se reflectă în cei 7 ani de acasă, iar eforul de a petrece cât
mai mult timp cu copilul se va oglindi în calitatea timpului petrecut împreună;
• Copilul trebuie să aibă parte de dragoste necondiționat și acest lucru trebuie arătat zilnic prin
gesturi tandre precum îmbrățișările sau sărutul pe obraji indiferent de performanțele intelectuale, fizice
sau de altă natură ale copilului;
1343
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face, și astfel educarea
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Copilul la 2-3 ani
nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, dar asta nu înseamnă că îi facem toate poftele
sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
Părinţii sunt modele pentru copil, iar climatul și mediul familial creat conduc la dezvoltarea sau
diminuarea influenţelor educaţionale prin transformarea acestora în achiziţii psiho-comportamentale la
nivelul personalităţii copilului. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent
certuri între părinţi, sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în
familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cei “sapte ani de acasa” nu mai sunt indeajuns in conditiile schimbarilor si transformarilor majore
din societatea contemporana in care se pune tot mai des intrebarea ce se intampla cu noile generatii.
Sistemul educaţional prin strategiile de formare şi mijloacele de educaţie de care dispune şi prin
dascălii ei are menirea de a-i ajuta pe elevi să-şi formeze o imagine cât mai corecta despre ei înşişi ca şi
despre rosturile şcolii într-o societate aflată într-o permanentă schimbare. Educaţia dată în grădiniţă se
dovedeşte a fi ineficace dacă familia, factorul cu cea mai puternică influentă educaţională în primii ani de
viaţă ai copilului, nu se implică în realizarea sarcinilor instructiv-educative.
Educaţia dată în grădiniţă se dovedeşte a fi ineficace dacă familia, factorul cu cea mai puternică
influentă educaţională în primii ani de viaţă ai copilului, nu se implică în realizarea sarcinilor instructiv-
educative.
Rolul educatorului si al părintelui este acela de a căuta împreună cele mai potrivite "căi de acces" la
mintea şi la sufletul copilului, şi de a găsi cele mai bune soluţii pentru evitarea eşecului şcolar,important
fiind să reţină ca ajutorul eficient este cel pe care reuşec să-l dea la timp. Şi unii şi alţii în cele mai multe
cazuri se completează şi se ajută reciproc în demersul educativ.
Caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale reuşitei şcolare de care
se bucura în egală măsură atât părintele cât şi dascălul.
Este greşit să se considere că odată cu intrarea copilului în pregătirea pe care învăţământul o oferă,
funcţiile părinţilor în ceea ce priveşte educaţia încetează. Unii cred chiar că de acum funcţia educativă
este rezevată numai şcolii şi de aceea se dezinteresează de evoluţia în continuare a copilului, ba chiar
acuză şcoala când se întâmplă ceva neplăcut cu copilul, că nu-şi face datoria, că doar "de aceea este
şcoala". Din păcate această atitudine greşită prejudiciază chiar interesele copilului.
1344
Constituirea copilului ca un adult în devenire, şi cunoaşterea fenomenelor evoluţiei fizice şi psihice
va permite intervenţia activă în stimularea, formarea şi modelarea personalităţii sale.
1345
SUNT IMPORTANȚI „CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ”?
Prof. Popescu Oana Camelia

Centru Școlar de Educație Incluzivă nr. 1 Bacău
Referindu-ne la „cei șapte ani de-acasă”, gândul ne duce, indubitabil, la educaţia pe care copilul o
primeşte în familie, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia, până când pășește peste
pragul şcolii.
Când afirmăm că un copil are „cei șapte ani de-acasă”, ne gândim la un copil binecrescut, care ştie
să salute, să spună „Mulţumesc!” sau „Te rog!”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
adulţii. Pentru a putea susține cu argumente că este un copil binecrescut sau că „are cei șapte ani de-
acasă” – din punctul de vedere al celui care se preocupă de această problemă, este important să cunoaștem
în detaliu aspectele psihice ale copiilor, să dezvoltăm o comunicare eficientă cu acesta și să implementăm
câteva norme de conduită civică, morală, estetică, religioasă etc.
În rândurile de mai jos încercăm să analizăm câteva aspecte care vizează importanța nevoilor
copilului – ținând cont de faptul că acesta se schimbă în cursul dezvoltării sale psiho-somatice. Astfel, din
punct de vedere emoțional, putem vorbi de patru mari categorii de nevoi.
Printre acestea este și nevoie de dragoste și securitate, atunci când un copil se va simți în siguranță
lângă părintele său, va avea încredere totală în adulții din preajma sa, sau va ști că orice s-ar întâmpla,
părinții sunt alături de el – un astfel de copil va fi deschis, relaxat și echilibrat emoțional.
Considerăm că dragostea și securitatea sunt cele mai importante nevoi la vârsta mică. Ele vor oferi
baza viitoarelor relații sociale din familie, mai târziu la școală sau vor pune bazele legăturilor care se
realizează cu colegii de muncă, dar și în cadrul societății, în general (Munteanu, Ana, 2006, p. 88).
O altă categorie este nevoia de noi experiențe. Importanța ei constă în aceea că ea poate fi privită
prin prisma dezvoltării intelectuale a copilului – jocul și dezvoltarea limbajului fiind cele mai însemnate
în acest sens (Munteanu, Ana, 2006, p. 88).
Nevoia de recunoaștere a capacităților și nevoia de a fi apreciat – indiferent dacă este mai mic sau
mai mare ca vârstă, copilul are nevoie să fie încurajat şi răsplătit, pentru ca să depăşească dificultăţile şi
conflictele inerente dezvoltării şi interrelaţionării. Încurajările şi cererile rezonabile îl stimulează să
încerce, să caute, îl ajută la formarea stimei de sine şi îi dă încredere în forţele proprii.
Și, nu în ultimul rând, nevoia de responsabilităţi și de creştere a independenţei. În mod concret, copilul
nu poate depinde de ceilalţi la nesfârşit. Responsabilităţile sale cresc odată cu vârsta. Ele sunt importante
pentru că dau sentimentul de libertate în desfăşurarea propriilor acţiuni. Așa cum se menționează în literatura
de specialitate, „dacă această nevoie nu este valorizată de părinţi, mai târziu, când părinţii au aşteptări faţă
de tânăr, el nu va şti şi nu va avea iniţiativa sau capacitatea de a-şi asuma anumite responsabilităţi,
dezamăgindu-şi părinţii”( Munteanu, Ana, 2006, p. 90).
Este important ca – în funcţie de vârstă şi de aspiraţiile sale – copilul să-şi asume responsabilităţile
care-i revin, să-şi satisfacă nevoia de libertate şi de luare a deciziilor.
În cele ce urmează vom încerca să prezentăm 10 reguli esențiale în creșterea copilului, până la vârsta
de șapte ani.
O primă regulă este: „învață-l să se poarte frumos”. „Bunele maniere” se predau cel mai bine prin
puterea exemplului! Prin urmare, comportamentul în timpul mesei, modul de îngrijire al corpului (igiena
corpului), folosirea cuvintelor de politețe (vă rog!, mulțumesc! etc.), comportamentul în timpul unei
călătorii pe șosea (inclusiv la service), pe calea ferată, pe apă sau cu avionul – toate sunt concludente
pentru acest aspect. „Cunoscând aceste reguli de politețe, veți putea să vă simțiți mai în siguranță pe
situație” (Châtelet, Sylvie-Anne, 2005, p. 8) – de aceea apreciem că este foarte important să fie
implementată această normă de conduită în familie, de la cea mai fragedă vârstă.
„Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!” – constituie o a doua regulă
esențială în dezvoltarea acestuia. Ideal ar fi realismul, atunci când sunt stabilite regulile. Mai mult, trebuie
să ne asigurăm că sunt potrivite pentru vârsta și dezvoltarea fizică și psihologică a copilului și că el este
capabil să le ducă la bun sfârșit. Un bun exemplu îl poate constitui alocarea sarcinilor de curățenie (cu
asigurarea prealabilă că sunt potrivite pentru vârsta copilului).
„Comunică cât mai mult cu el” – comunicarea reprezintă, în esență, secretul unei relații solide între
părinți și copii. Aceasta implică limitarea timpului petrecut în fața televizorului sau a calculatorului și,
1346
implicit, concentrarea pe arta conversației, atât de necesară în educația lor! Considerăm că procesul
complex si complicat al comunicării cu copilul se construiește în timp, cu multă răbdare și tact din partea
părinților. Prin urmare, acest proces complex implică mai mult decât un simplu schimb de informații,
fiind alcătuit din: sunete, cuvinte, tonul vocii, gesturi, poziție, mimică ș. a.
„Învață-l să iubească lectura și cărțile” – ca regulă esențială, poate debuta atunci când copilul e în
placenta maternă, prin lecturarea de povești, apoi, treptat, prin oferirea posibilității de a le explora singur,
până când învață să citească și să se bucure individual de ele!
„Lasă-l să se bucure de copilărie” – nu trebuie încercat să facem din ei genii înainte de vreme.
Copilului trebuie să-i dăm posibilitatea să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace
din plin.
„Nu abuza în niciun fel de copil” (fizic, emoțional, verbal etc.) – pentru a putea evita, astfel,
educația cu „palma la fund” și a reuși să ne concentrăm pe disciplina pozitivă! Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi a
bucuriei pe care părintele i le arată atunci când face o faptă bună. De aceea, este important să-l lăudăm (să
îi oferim feed-back-ul pozitiv) ori de câte ori realizează un lucru bun. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea – toate dau
rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
„Învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele” – sintagmă care formează a șaptea regulă esențială.
Numai așa copilul va fi capabil să rezolve conflictele inerente care apar, doar pe cale pașnică, prin
controlarea impulsurilor sau renunțarea la agresivitate.
„Învață-l să spună mereu adevărul!” – aceasta este, de fapt, o lecție pe care o învață cel mai bine de
la propriul părinte! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui, cu toate că „nimănui nu-i plac
mincinoșii; nimeni nu-și dorește cu adevărat ca propriul lui copil să devină un mincinos” (Val, J. Peter,
2007, p. 9) – de aceea este important să oferim un exemplu pozitiv copiilor, încă de mici.
„Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!” Fii, așadar, un părinte implicat și devotat, iar cei „șapte
ani de-acasă” vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
Și, în sfârșit, o ultimă dar, cu siguranță, cea mai importantă regulă este: „Iubește-l necondiționat și
arată-i zilnic asta!” Copilul trebuie iubit, indiferent de notele pe care le primește la școală, de felul cum
arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Ca părinte, nu e bine să glumești pe seama
lui, nu trebuie să-i „dedici” anumite porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Îi poți demonstra acest lucru
prin gesturi tandre (îmbrățișări, sărutări pe frunte sau obrăjori), arătându-i că, astfel, îl iubești.
Prin urmare, copilul va căpăta încredere în sine și va avea curajul să încerce să realizeze mai multe
lucruri noi, chiar dacă nu îi va reuși întotdeauna. El trebuie să aibă implantată în subconștient ideea că
părinții săi nu îl vor critica, ba din contra, îl vor încuraja să facă ceea ce îi place lui.
Concluzionând, putem aprecia că părinţii sunt principalele modele pentru copii. Ei pot fi modele
negative sau pozitive. Un proverb străvechi preciza: „așa cum îi cresc, așa îi au” – de aceea este
important să se acorde o atenție majoră formării caracterului copilului de astăzi, viitorul adult de mâine.
BIBLIOGRAFIE:
 Châtelet, Sylvie-Anne, Ghidul bunelor maniere (trad. Irina Mihăilescu de Hillerin), Ed.
Niculescu, București, 2005.
 Munteanu, Ana, Pshiologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași, 2006.
 Val, J. Peter, Rezolvă cele 7 probleme majore ale copilului tău (trad. Popescu, Vlad și
Irimiea, Ioana), f. e., București, 2007.
 http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-
copii-a8862.html (consultat pe data de 07.03.2018 )
1347
Cei şapte ani de acasă- cheia către succes!
Prof. înv.preşc. Popescu Săndica

Şcoala Gimnazială nr. 3 Structură Grădiniţa P.P. Nr. 3 Mangalia
acasă.
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 .
1348
CEI SAPTE ANI DE ACASA!
POPII FLORENTINA CAMELIA

GRADINITA CU PP NR.3
DR.TR.SEVERIN
„Copilăria este inima tuturor vârstelor” (Lucian Blaga)
O, copilărie, dulce nectar din floarea vârstelor, leagănul razei de soare ţi-a dăruit visul, roua din
pajiștea verde ţi-a alinat setea, iar steaua călăuzitoare ţi-a vegheat drumul. Ești vârsta marilor superlative
pe care le merită viaţa, vârsta celei mai depline libertăţi, vârsta viselor fără graniţă, vârsta care trăiește
prin flori și se exprimă prin exclamaţii.
Copilăria este aidoma albinei care adună nectarul pentru a face miere. Orice copil este un trofeu pe
care viaţa îl smulge morţii în marea bătălie care durează de miliarde de ani și al cărei sfârșit nu se
cunoaște încă. Copilăria este cea mai nevinovată, cea mai îngerească, dar în același timp și cea mai
imorală, cea mai sadică vârstă a omului. Nu există nici un om care să nu-și amintească de această vârstă
ca un vis dispărut cu care nimeni nu poate fi asemuit mai pe urmă. E vârsta în care orice copil dă voie
imaginaţiei să-și împlinească visurile și are dreptul la orice. Ea e frumoasă, candidă și fiinţele cele mai
bune sunt cele care păstrează cel mai mult sau pierd cel mai puţin din această candoare și din această
sensibilitate. Sentimentele faţă de copilărie împreună cu toate frumuseţile ei sunt puse în mișcare de către
neputinţă. Primele impresii despre copilărie au o importanţă enormă și tot restul vieţii noastre nu-i adesea
altceva decât o urmare a lor.
Ea este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate, în care plângem și râdem
în aceeași zi, în care ne supărăm și iertăm după câteva momente, în care suntem singuri și totodată cu
toată lumea. Apoi, odată cu trecerea anilor, toată această magie dispare, făcând loc unei lumi mult mai
serioase, o lume în care uităm să zâmbim, să ne bucurăm de tot ceea ce ne înconjoară și este frumos, ne
pierdem bucuria jocului, libertatea și infinitul imaginaţiei copilăriei. Ne spunem de multe ori că am da
orice pentru a redeveni copii, și iată că acel moment poate să apară o dată cu momentul în care noi inșine
devenim părinţi și ne imaginăm că o dată cu puiuţii noștri avem posibilitatea retrăirii acelor clipe magice
ale copilăriei.
Copilăria este cea mai fericită perioadă a vieţii. Îi conferă acest privilegiu lipsa de griji, apoi
dragostea celor din jur, posibilitatea de a năzui către tot ce este mai luminos sau mai greu de atins pe
lume.
Indiferent de situaţia lui socială, copilul trebuie ocrotit, tratat cu căldură și dragoste, cu onestitate si
înconjurat cu afecţiune, cu acea tandreţe de care simte nevoia numai el. Şcoala trebuie să fie factorul
major de educaţie înaltă și pilduitoare. Educaţia este un proces complex și delicat, este o artă și o știinţă, o
înţelepciune. Dacă până acum simţea că lumea era organizată în funcţie de el, o dată sosit în școală,
copilul constată un mediu afectiv neutru și observă că trebuie să-și ia răspunderea proprie pentru tot ceea
ce va trăi aici: bucurii, satisfacţii, dificultăţi, mici necazuri. Important este rolul familiei, care trebuie să-l
pregătească pe copil pentru acest moment. De asemenea, trebuie obișnuit să gândească că el se poate
descurca foarte bine atunci când este lăsat singur, ori când învaţă alături de alţi copii. El trebuie să știe
clar de ce este necesar să meargă la școală: pentru a cunoaște alte lucruri, pentru a învăţa și a scrie, pentru
a vedea cum sunt alţi copii, pentru că acolo este o lume a lor, a copiilor, creată pe măsura lor și pentru că
acolo este doamna învăţătoare care știe o mulţime de lucruri și care îi va invăţa și pe ei tot ceea ce este
necesar.
Pe măsură ce crește, copilul învaţă să recunoască și să înţeleagă sentimentele pe care ei și alţi copii
le examinează, iar aceste sentimente vor fi împărtășite cu alte persoane. Atitudinea adultului faţă de copil,
aprobativă și mai ales participativă, amplifică disponibilităţile creative ale copilului. Numai un educator
deschis, cald, apropiat, va stimula potenţialul creativ al acestuia.
Creativitatea, ca produs, se caracterizează prin noutate, originalitate, aplicabilitate, armonie,
relevanţă. În general, la această vârstă, copilul are tendinţa de a-l imita pe celălalt și de a repeta cuvintele
care au fost apreciate de adult. De aceea se impune orientarea școlarului spre original și util. Educatorul,
părinte sau cadru didactic, va avea grijă să aprecieze toate strădaniile copilului, chiar și atunci când ele nu
corespund unor criterii riguroase, și să-l mobilizeze să-și finalizeze proiectele.
1349
Creativitatea nu trebuie confundată cu talentul, îndemânarea sau inteligenţa. Creativitatea nu
înseamnă a face ceva neapărat mai bine decât ceilalţi; înseamnă a gândi, a descoperi și a imagina. Ideile
creative se regăsesc în stimularea potenţialului creativ. Avem în vedere dinamismul, impetuozitatea și
expresivitatea proprii acestei vârste, acel freamăt permanent sau acea vibraţie și efervescenţă lăuntrică ce
conferă copiilor note specifice de dinamism creativ, disponibilităţi de exteriorizare spontană și
autoexpresie însufleţită, analoage oricărui elan creator.
În acest sens, atmosfera sau climatul psiho-social în care își desfășoară activitatea copilul constituie
aspectul hotărâtor. Rolul unui climat caracterizat prin deschidere și stil relaxat de creaţie, prin asigurarea
libertăţii de afirmare și expresie independentă, prin recunoașterea și aprecierea pozitivă ca și prin
încurajarea și promovarea efortului creativ pot participa în mod decisiv la dezvoltarea creativităţii
copiilor.
Atmosfera stimulativă pentru creativitate presupune și o activizare specifică a copiilor prin
angajarea lor în efortul de prelucrare și reorganizare a datelor, de generare a unor sisteme sau configuraţii
noi, prin asigurarea unui dinamism intelectual și afectiv opus oricăror tendinţe spre inerţie și platitudine.
Dezvoltarea capacităţii de acţiune, îmbogăţirea experienţei senzoriale ca și evoluţia întregului plan
al cunoașterii, pot oferi elemente care să concure la acea expansiune subiectivă specifică și la acea
independenţă acţională pe care o presupune potenţialul creativ al copiilor. Însăși îmbogăţirea repertoriului
de experienţe și evenimente cu care se confruntă copilul poate conferi noi premise pentru cultivarea unor
elemente de creativitate sau a unor componente ale potenţialului creativ.
Pentru a asigura autoexpresia creatoare a individualităţii copilului, importantă este și „adaptarea
constructivă la natura copilului” prin asigurarea în fapt a posibilităţilor de „desfășurare liberă a copilăriei
lor, de a realiza în toată plenitudinea condiţiile copilăriei, satisfacerea intereselor lor și exercitarea
funcţiilor proprii vârstei lor.” Ca strategie generală de acţiune în stimularea creativităţii în învăţământul
școlar, este utilă valorificarea în sistemul activităţilor instructiv-educative a condiţiilor și principiilor
învăţării de tip creativ.
Jocul și învăţarea oferă copilului nenumărate prilejuri de a combina și recombina prezentările pe
care le dispun propriile sale imagini, ascultând povești, basme, poezii, reconstruiește mental principalele
momente ale naraţiunii, le inversează, le omite, le amplifică și inventează altele noi.
În vederea valorificării la un nivel cât mai înalt a potenţialului creativ al copiilor, este necesar ca
fiecare cadru didactic să realizeze două acţiuni complementare:
- evaluarea nivelului pe care îl ating diferiţi factori ai creativităţii la fiecare elev;
- găsirea celor mai eficiente modalităţi de activare, stimulare, educare, formare și dezvoltare a
creativităţii;
La fiecare nivel de vârstă copiii trebuie să fie învăţati cum să înveţe și cum să se exprime creator.
Educatorii sunt cei care respectă ideile copiilor, îi ajută să gândească și să-și rezolve problemele
singuri. Copiii care sunt liberi să greșească, să exploreze și să experimenteze, se vor simţi liberi să
inventeze, să creeze și să găsească multiple modalităţi de a rezolva situaţiile întâlnite.
A.S. Macarenco aprecia înalt capacitatea pedagogului de a visa împreună cu copiii, de a-i pasiona
prin visul său sau, a-i ajuta să vadă „bucuria de mâine”.
„Copilul să nu știe nimic pentru că i-ai spus, ci pentru că a înţeles el însuși să nu înveţe știinţa, ci s-
o descopere.” JEAN-JACQUES ROUSSEAU
BIBLIOGRAFIE
1. AL. Roșca: Creativitatea, Colecţie, Orizonturi, Editura Enciclopedică Română,
București, 1972
2. U. Şchiopu: Psihologia Copilului, Educaţia Didactică și pedagogică 1967
3. C. Cojocaru: Creativitate și inovaţie, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București 1975
4. E. Claparedé: Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P., 1975
1350
Valorile familiei în primii ani de viață
Prof. Popșor Cristina-Eugenia

Școala gimnazială specială Dej
Propriul sistem de valori și principii este ceea ce ne deosebește, ca ființe umane,unii de ceilalți.
Caracterul unui copil se formează puțin câte puțin, începând de la o vârstă fragedă. Identificarea și
înțelegerea valorilor care ne definesc este un prim pas pe care trebuie să-l facă părinții, iar al doilea este
aplicarea acestora în viața de zi cu zi, prin asumarea de către aceștia a rolului de model pentru cel mic.
Iată câteva valori pe care părinții ar fi bine să-i învețe pe copii:
Compasiunea este conștientizarea și înțelegerea profundă a suferinței celor din jur însoțite de
dorința de a îndepărta această suferință.
Toleranța este atât o atitudine, cât și o acțiune: înseamnă înțelegerea și acceptarea ființelor umane
așa cum sunt, cu bune și rele deopotrivă.
Curajul este o stare mentală care permite unei persoane să înfrunte pericolul sau frica cu încredere,
fără a șovăi. Acesta este, adesea, înțeles greșit de către copii: să sară la bătaie, să facă ceva când este
provocat de un coleg sau să sară de pe o trambulina înaltă în apă. Curajul înseamnă cu totul altceva: să
lupți pentru ceea ce crezi, să-ți asumi riscuri pentru o cauză nobilă, să te împotrivești nedreptății, să fii tu
însuți indiferent de ceea ce cred cei din jur.
Integritatea morala sau verticalitatea este calitatea de a fi liber de orice influențe negative. Să ai o
integritate morală înseamnă să spui ceea ce gândești și să faci ceea ce spui, să fii consecvent în aplicarea
principiilor și valorilor tale.
Demnitatea- înseamnă să nu te umilești pentru a obține favoruri și recompense, să-ți susții propriile
opinii, să nu-ți trădezi propria ființă. A fi demn înseamnă să nu-ți pleci capul cu docilitate în fața celor
care au putere și poziție socială, dar care încalcă legi morale.
Onestitatea este calitatea de a spune și recunoaște adevărul. Pentru a fi onest în relațiile cu ceilalți,
trebuie în primul rând să fii sincer cu tine însuți.
Prietenia este calitatea care presupune să te faci plăcut celor din jur și săă te bucuri de compania
celorlalți. Prietenii sunt adevărate comori pe parcursul vieții, ei aducând noi idei în mintea noastră, noi
sentimente în sufletul nostru, cu ei împărtășim ceea ce suntem și ceea ce încercăm să devenim.
Bunătatea este calitatea sufletească de a avea inima deschisă, de a da dovadă de amabilitate,
omenie, empatie, generozitate, altruism.
Perseverența este străduința de a urmări un scop, tenacitatea de a atinge un țel sau de a-ți duce la
capăt acțiunile.
Responsabilitatea este calitatea de a fi de încredere și a-ți duce la îndeplinire sarcinile primite sau
asumate.
Răbdarea este ca o respirație profundă care ne dă răgazul să ne liniștim și să acționăm cu
înțelepciune.
Părinții decid care sunt valorile familiale, acest lucru fiind în întregime responsabilitatea lor. Un
simț puternic al acestor valori familiale asigură o bază solidă pentru evoluția optimă a copilului. Orice
copil care știe clar ce este bine și ce este rău poate înainta cu pași siguri în viață.
1351
FAMILIA CU ROL DECISIV ÎN REALIZAREA SUCCESUL ȘCOLAR
PROF. ÎNV. PRIMAR, PORTASE MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”SFÂNTUL NICOLAE”, VÎNĂTORI, JUD.
GALAȚI
Succesul școlar este condiționat de corelarea perfectă dintre cei trei factori esențiali ai procesului
instructiv-educativ: elevul, familia și școala. Dacă între cei trei piloni există o susținere reciprocă, o
colaborare perfectă, atunci succesul școlar nu va ezita să apară.
Am plecat de la premiza ”Celor șapte ani de acasă” deoarece familia este celula în care coplilului îi
sunt inoculate primele deprinderi de comportament civilizat, primele sentimente față de ceea ce îl
înconjoară: obiecte, ființe. O particularitate a dezvoltării specifică vârstei foarte fragete este aceea de
imitare a comportamentului adulților, copiii încercând să copieze mimica, gesturile și expresiile părinților
sau ale celor în compania cărora petrec cel mai mult timp, luându-i drept niște modele ideale.
Copilul își studiază părintele din toate punctele de vedere: cum se îmbracă, cum își aranjează
obiectele personale; este receptiv la felul cum părintele comunică cu cei din jur, despre cum reacționează
dacă are vreo problemă, o nelămurire, o bucurie. Aceste lucruri pot părea simple banalități, dar pentru
tânărul învățăcel prezintă o importanță deosebită și pot influiența decisiv formarea și dezvoltarea lui ca
om.
În funcție de modul în care părinții știu să echilibreze balanța între autoritate și liberalism,
respingerea cu dragostea denotă calitatea și tipul de socializare realizat în familie.
Părinții permisivi sunt aceea care omit impunerea autorității permițându-le copiilor să-și pună în
aplicare toate ideile, fără nici un ocoliș. Atitudinea acestor copii devine explozivă când li se impune să
realizeze altceva decât ceea ce își doresc; dau dovadă de imaturitate și dezinteres față de activitățile
instructiv-educative, dependență de părinți, nesiguranță.
Părinții autoritari stabilesc țeluri înalte pentru copiii lor, întărindu-le comportamentul pozitiv și
sancționându-le lipsa de consecvență. Această relație dezvoltă la copii încredere în forțele proprii și
mărește autocontrolul. Sunt și părinți autoritari care cer foarte mult de la copiii lor, dar nu le apreciază
niciodată suficient rezultatele: în acest caz copilul nu își manifestă propriile inițiative, iar comunicarea
lipsește înrtucât părinții recurg de cele mai multe ori la pedepse.
Părinții indiferenți nu acordă sub nici o formă atenție proprilor copii. Nu sunt interesați de stabilirea
unor țeluri pe termen lung și nu urmăresc cu consecvență relizarea lor, deoarece ei sunt atrași de grijile
cotidiene. Pregătirea temelor nu este o prioritate pentru astfel de părinții. Copii acestora devin nepăsători
față de propriile îndatoriri și indiferenți la cerințele școlii.
Cadrului didactic îi revine rolul de a influiența prin diverse metode și mijloace relația pe care
părintele o are cu școala și cu propiul copil. De aceea este foarte important să ne cunoaștem bine elevii,
dar și mediul în care trăiesc.
Școala, familia și elevul trebuie să acționeze la unison, fără ocolișuri și abandonări în fața
greutăților întâmpinate.
BIBLIOGRAFIE:
Sion, Grațiela, (2003), Psihologia vârstelor, Ed. ”Fundației România de mâine”, București
Șincai, Eugenia; Alexandru, Gheorghe, (1993), Școala și familia, Ed. ”Gheorghe Cârțu Alexandru”,
Craiova
1352
Mama mea, ca o plantă (studiu de specialitate)
Autorul: Poti Hajnalka

Şcoala Gimnazială "Dr. V. Lucaciu", Satu Mare
Motivarea alegerii temei:
Familia este primul mediu al copilului, în care pornesc procesele de cunoaştere a lumii
înconjurătoare şi de autocunoaştere. Realaţia mama-copil are un rol foarte important, fiindcă pune baza
încrederii în sine ai copiilor, a încrederii în ceilalţi, a atitudinii de iniţiere în relaţii cu ceilalţi oameni. Este
important ca copiii să înveţe valoarea relaţiilor dintre oameni, să observe importanţa interacţionării cu
ceilalţi, a respectării normelor sociale. Copiii trebuie să fie încurajaţi să-şi exprime părerile într-o
maniera liberă şi lipsită de presiune.
Datorită faptului că la ciclul primar orele alocate pentru abordarea temelor "Familia mea, Mama
mea, Educaţia în familie" sunt prea puţine, copiii au prea puţină posibilitate de a-şi exprima sentimentele
faţă de mama lor şi faţă de ceilalţi membrii ai familiei.
Identificarea problemei
Copiii simt nevoia de a-şi exprima sentimentele faţă de familie, mai ales faţă de mamă.
Sentimentele dezvăluite şi exprimate ajută la aprofundarea sentimentelor de iubire şi respect faţă de
mama.
Ipotezele cercetării:
-majoritatea copiilor va desena flori ca simbol al mamei,
-majoritatea plantelor vor fi plante medicinale, care simbolizaeză bunătatea mamei.
Organizarea cercetării:
Durata cercetării: 2 ore
Locul de desfăşurare: sala de clasă
Eşantionul: elevii clasei a III-a A de la Şcoala Gimn. Dr. V. Lucaciu, Satu Mare, prezenţi: 16 elevi.
Baza materială folosită: imagini, foi şi creioane colorate, acuarele.
Desfăşurarea activităţii:
Învăţătoarea clasei prezintă imagini despre membrii familiei sau care surprind momente ale vieţii
familiale.
Copiii îşi exprimă sentimentele provocate de imagini, arată ce caracter au relaţiile lor cu membrii
familiei.
Apoi sunt rugaţi să-şi închipuie pe mama ca o plantă şi să o deseneze.
Prelucrare şi interpretarea datelor
Elevii au realizat 16 desene în felul următor:
1353
- 10 copii au desenat plante medicinale, care simbolizează încrederea în bunătatea mamei, în putinţa
de a rezolva problemele întâmpinate, sugerează o relaţie stabilă, profundă, intimă dintre copil şi mamă.
De ex.
-1 fetiţă a desenat un copac: ea trăieşte într-o familie cu mulţi copii, mama are vârstă înaintată,
copacul o simbolizează mama ca o rădăcină, ca o bază cu multe crengi, crengi şi o scorbură (simbol al
vatrei)
-5 copii au desenat flori frumoase, cu parfum plăcut, cu petale frumoase. Acestea simbolizează că ei
o văd pe mama lor frumoasă, plină de energie şi vitalitate.
1354
Exemple de bună practică prin completarea celor 7 ani de acasă
Prof.înv.primar și preșc.Potra Livia

Liceul Tehnologic Vlădeasa Huedin
Motto:
“Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze,şi când va
îmbătrâni, nu se va abate de la ea”(proverbe22:6)
ARGUMENT
Deoarece violenţa şi ,, infracţiunile” morale ne izbesc la tot pasul prin toate canalele de informare şi
pentru că oamenii au devenit mai inumani şi nu le mai pasă de cei din jur ne-am gândit ca o educaţie
creştină de la vârste fragede nu ar dăuna, ar completa cei 7 ani de acasă. Aşadar acest parteneriat are o
motivaţie comună: îndreptarea morală a societăţii.
Se ştie că ceea ce se învaţă în copilărie se sedimentează mult mai bine şi de aceea credem că aceşti
şcolari vor deveni oameni cu o moralitate puternică.
Educaţia religioasă are o dublă menire, pe de o parte să anuleze pornirile rele şi să le cultive pe cele
bune. Acest lucru se realizează în familie, în instituţiile de învăţământ şi la biserică.
În Vechiul Testament se spune că “Omul se cunoaşte după copiii pe care i-a lăsat în urmă”, aşadar
să ne străduim să lăsăm în urma noastră copii buni, intelepţi, cinstiţi şi credincioşi.
SCOP
 Educarea copiilor în spiritul valorilor moral-religioase şi formarea trăsăturilor de caracter
OBIECTIVE
Să respecte pe cei din jur, ducând o viaţă curată şi nobilă ;
Să folosească corect termenii religioşi accesibili vârstei;
Să “citească “imagini din Biblie;
Să reproducă texte scurte cu caracter moral religios ;
Să exerseze deprinderi şi obişnuinţe de comportament moral ;
Să respecte normele de comportament moral ;
Să participe afectiv la activităţile religioase, precum şi la slujbele bisericeşti însoţiţi de părinţi,
bunici, învățător ;
DURATA PARTENERIATULUI – anul şcolar
Etapele proiectului:
 stabilirea contactului intre cele două unităţi;
 desfăşurarea activităţilor conform protocolului.
Rezultate aşteptate: În urma derulării parteneriatului dorim să constatăm că şcolarii cunosc morala
creştină.
Echipa de realizare:
1. din partea școlii clasa pregătitoare înv.Potra Livia
2. din partea Bisericii Ortodoxe: preotul
Evaluarea proiectului:
• desene, picturi, obiecte ornamentale;
• fotografii şi înregistrări de la activităţi;
• procese verbale
RESURSE
Umane: copii, educatoare, preotul, părinţi, bunici;
Materiale : Biblia pentru copii, icoane, cărţi religioase, casete video şi audio,reviste cu conținut
religios, imagini reprezentând icoane, alte materiale procurate de învățător,preot şi de către părinţi;
1355
Concluzii
În urma desfăsurării acestui proiect educațional, rezultatele s-au simțit atât în rândul copiilor cât și
în rândul părinților. Dacă la început au fost puțin sceptici, pe parcurs ei au dorit să participle la activitățile
lunare desfășurate în cadrul acestui proiect. Rezultatele în rândul copiilor s-au văzut pe parcursul anului
școlar când singuri se ridicau déjà și se rugau înaintea servirii mesei. Părinții au fost deosebit de
mulțumiți când au vazut că acest comportament li s-a imprimat și l-au folosit și acasă spunând mereu că
“ceea ce le spune doamna învățătoare este sfânt”.
Drept urmare, este de datoria noastră ca dascăli să formăm copiilor obiceiuri sănătoase, valori
morale,să completăm cei 7 ani de acasă, să le arătăm o cale de urmat, până nu e prea târziu.
Valența formativă a unui astfel de proiect este evidentă și e păcat să nu o folosim atunci când când
rezultatele nu întârzie să apară.
Rezumat
Prof.înv.primar și preșc.Potra Livia
Liceul Tehnologic Vladeasa Huedin
Acest proiect educațional urmărește cultivarea unei atitudini morale sănătoase la vârsta la care
copiii dobândesc cei șapte ani de acasă.
Deoarece violenţa şi ,, infracţiunile” morale ne izbesc la tot pasul prin toate canalele de informare şi
pentru că oamenii au devenit mai inumani şi nu le mai pasă de cei din jur ne-am gândit ca o educaţie
creştină de la vârste fragede nu ar dăuna. Aşadar acest parteneriat are o motivaţie comună: îndreptarea
morală a societăţii.
Se ştie că ceea ce se învaţă în copilărie se sedimentează mult mai bine şi de aceea credem că aceşti
şcolari mici vor deveni oameni cu o moralitate puternică. Acest lucru se realizează în familie, în
instituţiile de învăţământ şi la biserică.
Acest proiect a avut rezultate deosebite iar obiectivele propuse au fost îndeplinite.
1356
1357
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
Prof. înv. primar Pralea Daniela Maria

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ILVA MARE
cei 7 ani de acasă.
copilului",Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament".Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere,
face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în
ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară
treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite
sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului.
De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de deprinderi
elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă? Completarea lipsurilor educative ale primilor ani
este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă
oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. Practica
arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se
adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a
ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Trezirea interesului pentru activitatea școlară este punctul de
plecare pe tărâmul cunoaşterii şi în acelaşi timp chezăşia succesului în activitatea didactică pentru fiecare
învăţător cât şi pentru elevii săi. Copilul, în general, este lipsit de încredere în forţele lui. Efortul pe care îl
face în primele clase este uriaş. Adulţii uită de obicei acest lucru, de aceea nu le acordă la timp atenţia
cuvenită, li se pare că este ori prea ușor, ori prea greu, și de cele mai multe ori lasă totul în seama școlii.
Una din ideile directoare ale învățământului modern o reprezintă ideea elevului activ, organizator,
cercetător, independent, participant conștient la propria dezvoltare. Ca activitate intenţionată şi orientată,
educaţia extraşcolară-nonformală permite adâncirea cunoştinţelor şi dezvoltarea competenţelor din zonele
de interes ale elevilor, cultivarea interesului şi dezvoltarea înclinaţiilor şi talentelor acestora pentru
anumite domenii. Ea permite folosirea eficientă şi plăcută a timpului liber al elevilor, dezvoltarea vieţii
asociative, dezvoltarea capacităţilor de a lucra în grup şi de a coopera în rezolvarea unor sarcini
complexe, dezvoltarea voinţei şi formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Învăţătorul şi părinţii trebuie
să sesizeze acest moment dificil din viaţa psihică a micuţului, pe jumătate înspăimântat de tainele
scrisului, pe jumătate crispat de efortul făcut pentru descifrarea unor semne atât de curioase şi pline de
mister. De aceea proiectarea unor activități în parteneriat cu părinții este deosebit de benefică.
1358
Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a
acestor copii.În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.La polul opus se situează
dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul. Aceasta
este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca să-i
totul i se cuvine, că vrerea să este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative de
caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în
conflict cu mediul social.Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil
trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lasat sa si zburde nestingherit, sa se joace, sa-si inventeze
jocurile, pentru a nu-i stanjeni posibilitatile de formare si implinire a personalitatii si pentru a nu-i ingradi
experienta de viata. Activitatea lui va fi supravegheata, dirijata, fara insa a-l dădăci la tot pasul. Dar aşa
cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa
,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude,
educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire
1359
Cei 7 ani de acasă
Educatoare:Preda Beatrice Iuliana,

Grădiniţa cu Program Prelungit,,Nicolae Romanescu’’Craiova, Dolj
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri
(trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile
dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot
fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va
spună tuturor «tu».
Educaţia primită în familie
1360
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul anilor de experienţe, cu încercări,
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate
1361
Prof. înv. preșc. Preda Luciana
„Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul.Calitatea de om se naște din
iubire a cărei unică măsură este conștiința morală”. Ion Vulcănescu
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace

importante de educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare
și diverse.
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Când spunem că un copil are cei 7 ani de
acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ
sănătos.
Capărinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
1362
1363
Preda Mariana
Liceul Teoretic ,, Ion Gh. Roşca”
Osica de Sus, Olt
Procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Fiecare moment poate fi un prilej din care
copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Cei șapte ani de acasă înseamnă
socializarea inițială care are loc în familie, reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor
în prima parte a copilăriei, înseamnă însușirea sau dobândirea unei temelii pe care se va clădi viitoarea
personalitate a copilului. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să
calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta e responsabilitatea părinților.
În societatea actuală, numită și secolul vitezei, când oamenii pun pe primul plan banii, cariera și puterea,
mulți dintre aceștia uită că pentru a ajunge să dețină toate acestea se folosesc în același timp de planuri,
strategii, inteligență, creativitate, inventivitate, disciplină, dar este absolut necesar să adauge și o
comunicare adecvată, un comportament decent și o atitudine pozitivă.
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.”
Părinții de astăzi, mereu ocupați, obosiți, stresați sau nefericiți, nu au timp uneori pentru aceste
lucruri simple, la prima vedere. Ei dau vina pe școală, fără să se gândească la faptul că stau prea puțin
timp de vorbă cu ei, că uneori nu le sunt modele bune sau nu le oferă atenția de care au nevoie pentru a
crește normal. Cei mai mulți dintre copiii din ziua de astăzi sunt frustrați, fără copilărie, cu probleme de
comunicare și tulburări de comportament, toate acestea datorându-se părinților plecați în străinătate sau
prea ocupați cu serviciul. Trebuie să conștientizăm că aceasta este o problemă serioasă a zilelor noastre.
Dar toate acestea se pot schimba, iar copiii nu o pot face singuri.
Adulții ar trebui să înţeleagă şi să accepte greşelile copiilor, ținând cont de faptul că aceștia nu sunt
încă suficient de maturi pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Educația are o
regulă foarte importantă, pe care foarte mulți părinți o încalcă, crezând că fac mai mult bine decât rău.
Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie, în cadru restrâns, fără prelegeri şi critică în public,
fără umilință, jigniri și în nici un caz cu violență.
1364
„ Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății ” (N. Iorga)
Bibliografie:
Cury, A. , Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi;
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti;
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi;
Vrăsmaş, E., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;
www. didactic. ro .
1365
Prof.PREDA NICOLETA,SC.GIMNAZIALĂ,,NEDA MARINESCU''-

GRĂDINILE
sănătos.
Dr. Augusto Cury)
1366
BIBLIOGRAFIE:
1.Vrasmas Ec.Adina ,,Consilierea si educatia parintilor'' ,Ed.Aramis,Buc.,2002
2.Ciofu Carmen-,,Interactiunea parinti-copii'' , Ed.Medicala Amaltea ,1998
1367
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – FUNDAMENT AL EVOLUŢIEI UMANE
Colegiul Naţional Militar Tudor Vladimirescu, Craiova

Prof. de limba și literatura română, Cristina Pretorian
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
1368
sănătos.
Dr. Augusto Cury)
transformate ele de către "părinţii inteligenţi": Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc
propria lor fiinţă;Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;Părinţii
buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;Părinţii buni îşi pregătesc
copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;Părinţii buni vorbesc, părinţii
inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc
istorioare:
ATITUDINI BLÂNDE; PĂRINŢII BUNI OFERĂ OPORTUNITĂŢI, PĂRINŢII INTELIGENŢI NU
RENUNŢĂ NICIODATĂ
1369
PRICOPI CARMEN
“ Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o
dai copiilor.” ( Sfântul Ioan Gură de Aur)
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim în primul rând la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinti, la formarea personalităţii şi comportamentultui copilului până merge la şcoală.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt esenţiale pentru adaptarea copilului în societate. Un
copil educat, manierat, bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, se poartă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, într-un cuvânt că are cei 7 ani de acasă, se va descurca mult mai bine în
Educaţia primită de cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
copilului.
copilăriei.
Educaţia unui copil nu se rezumă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun
exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectuală,
cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt deseori caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interactiunile cu
ceilalţi.
Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului, regulile se stabilesc şi se impun în
comportamentul copilului şi comunicarea este pionul principal în relaţia părinţi- copii.
Anii pe care îi petrece alături de părinţii săi sunt cei mai importanţi, mai ales primii, când învaţă ce
este viaţa de fapt şi cum trebuie să treacă prin ea.
Orice părinte trebuie să înveţe să-i acorde copilului o atenţie sporită, încă din primele zile de viaţă.
Când acesta începe să înţeleagă şi să aibă raţiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse
lucruri.
Educaţia copiilor ,astăzi, în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de
bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă.
Mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este
foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt
foarte agitaţi, nonconfornişti.
Cauza acestei stări de lucru este educatia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă
copiilor.
Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de
riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.
Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei
persoane.
raporta la societate.
“Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nici o simplă
curea de transmitere lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în
care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni
capabili să contribuie la binele colectiv.” ( Elisabeta Stănculescu)
Educaţia este cea mai de calitate haină pe care omul o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din
banii strânşi în cei 7 ani de acasă.
1370
Is it still important to have “the seven-year-common sense”?
PROF. PRISECARU OANA CRISTINA

LICEUL PEDAGOGIC”NICOLAE IORGA”BOTOȘANI
“Don't find fault, find a remedy; anybody can complain” (Henry Ford). Nowadays, teachers are
increasingly confronted with the so-called “lack of common sense” phenomenon in classrooms and not
only here. What should they do about it? Should they adopt a “laissez-faire”attitude or plunge into it?
Certainly, there are sustainable arguments in favour of each side, but it depends on each and every person
involved, either pupil or adult, to bring about a solution to this problem and not only complain about it.
Looking for somebody’s fault in such cases would not really solve the problem, maybe only temporarily;
that is why, I believe the root of the problem lies in more complex psychological ideas, which are not
common to everybody and can be explained by psychologists within any stage of the educational
development. This is the reason why many people should not be surprised when they encounter pupils
who lack in common sense even though they are between 6-18-year-old and are not aware of their own
behavioural mistakes.
People, inclusive of pupils of any age, are part of an on-going society that does not stop changing,
on the contrary it continues evolving at a faster pace than before, but which makes them sometimes forget
about their inner feelings and life experiences that enable them to be part of the human species. I truly
confide in common sense belonging to the three essential things for achieving something worthwhile in
this earthly life. Hard-working and flexibility would also count in this equation. Nevertheless, common
sense is prior to the other two, as it is the one that helps us become part of a healthy civil society. Starting
from a very early age, small children are taught they should not take their classmate’s toy without his/her
consent or should not speak loudly in public as they are told it is not polite or good-breeding. The
question is how much of this adult’s explanation really matters to them. When they are given examples of
good-mannered mates, they start to think over their attitude and then do something about it- is it worth
improving it or not? The power of exemplifying has become more realistic than ever as humankind
evolved so much that a certainly big percentage of human race started to believe in nothing without any
obvious and sustainable argument.
Humans’ perceptions of their lives have changed but the basic skills for survival in this fast-paced
society haven’t. Why? Because they mainly remained the same human species striving to do their best
having the same sharpened tools- common sense, efficiency and adaptability to a continuously-changing
environment. Children are far more resourceful and creative when it comes to newly-established settings,
but they need to be guided either by teachers or parents in their life experiences to show them off as they
are not aware of or they do not know how to surface them. Humans’ total lack of openness to guidance
would lead to a societal chaos and make this planet lifeless in the end.
Although pupils are not born with manners, they could be taught to be aware of them and later
apply them in real life. Manners speak about each and every one of us, regardless of our age, and are of
utmost importance in any realistic setting. Moreover, passing through certain experiences at school or at
home, children develop the self-awareness pattern which plays a vital role in achieving “the seven-year-
common sense”. It is said that the best education a pupil can receive is at home because certain basic
skills are learnt here and not at school, where he/she is given secondary preparation for life. Could we
really state that this is still available today? Undoubtedly, home is where your heart is, but common sense
belongs to the type of education you have got at home and school.
1371
Prof. preșcolar Pruteanu Dana

Școala Gimnazială Cleja, jud.Bacău
În cei șapte ani de acasă, educația pe care o primește copilul este de la părinți. Mediul familial este
primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial
dezvoltarea ca individ, deoarece acum primește educația fundamentală, cunoaște bunele maniere,
deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament și regulile morale ce-l ajută să se adapteze mai ușor
în mediul social și devine un copil manierat ce se va descurca foarte bine în relațiile cu ceilalți, față de un
copil căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
etapă de dezvoltare din viaţa copilului.
Copilul este curios, ceea ce-l determină să fie atras de tot ce implică noutate pentru el, și în același
timp să manifeste un real interes pentru preocupările adultului la care încearcă să ia parte și pe care, într-o
formă sau alta, le consideră ca fiind și ale sale; curiozitatea i se dezvoltă din nevoia de cunoaștere și este
construită preponderent, pe imitație și pe intuirea scopurilor ce antrenează acțiunile persoanei adulte.
Astfel, familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre tot ce-l înconjoară, primele norme şi
Perioada de 0-7 ani, reprezintă prima parte a copilăriei, a cunoașterii, și este caracterizată printr-o
dezvoltare complexă, având influiențe semnificative asupra evoluției biopsihice ulterioare. În această
perioadă, copilul se transforma rapid atât din punct de vedere fizic cât și din punct de vedere psihic într-
un mod deosebit de intens.
Copilul crește şi se formează în viaţă într-o lume pe care o creează părinţi. Aceștia îl sprijină în
formarea personalității și comportamentului până merge în mediul școlar.
După ce ajunge în mediul școlar, el leagă repede relații cu oricine, datorită faptului că este un copil
plin de viață și, vorbește bine și ușor, putând fi implicat într-un mod facil și antrenat în activități,
prezentând întotdeauna un interes deosebit. Prin acestea, copilul își însușește elementele de bază ale
adaptării ulterioare în societate („cei 7 ani de acasă” ); activitățile desfășurate în grădiniță întăresc o
asemenea adaptare culturală întotdeauna. Deprinderile acestea și obișnuințele se mențin toată viața și
creează personalității un suport de adaptare ce are răsunet profund, creând un suport de responsabilitate
pentru propria persoană și de autonomie, dar și de contribuție la structurarea conștiinței de sine, a eului.
Școala doar continuă procesul de educație primit în familie.
Aşadar, părinţii sunt cheia cu o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii șapte ani de viaţă,
când le transmit copiilor propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în
societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este esențial să îi transmitem copilului mic
învăţămintele pe care le considerăm noi importante şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de
Copiii reprezintă viitorul, iar părinții sunt cei care pun bazele educației fundamentale, a celor așa
numiți „cei șapte ani de acasă”.
Bibliografie:
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
Șchiopu, U., Curs de psihologia copilului, EDP, Bucuresti, 1963.
1372
,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Prof. Puica Georgeta

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.14 TARGOVISTE
JUD. DAMBOVITA
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău să înțeleagă de ce unele lucruri
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el sa aiba
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să
îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce
are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește,
atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.
1373
BIBLIOGRAFIE
1374
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
Prof. RADA OANA

Școala Gimnazială Iancu Văcărescu, Văcărești, Dâmbovița
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
„instituția familiei rămâne stabilă”. Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde
realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări.
financiar.
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva
abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun.
• Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
• Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
• Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul
• Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului
• Abilitatea de a pune limite copilului
• Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
• Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu
copilul
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i
s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie satisfăcute
pentru o bună dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima parte a vieții are efectivă
nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l îngrijească.
Nevoile de bază ale copilului în familie sunt:
• dragoste și securitate;
• de experiențe noi, de stimulare;
1375
• nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile;
• nevoia de responsabilități;
• nevoile de bază fiziologice ale copilului;
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt sursa greșelilor
lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor,
motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.
Bibliografie:
1376
Prof. Rados Delia

Gradinita cu PP Nr.7 Deva
moş Ene.
şcolii.
1377
Părinții - primii profesori ai copiilor
profesor învățământ primar Radu Ancuța

Școala Gimnazială Nr. 1 Tîrgu-Ocna, județul Bacău
Un copil educat doar la școală e un copil needucat. George Santayana
într-un context anume. Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în mare măsură viitorul adult. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul creşte.
De la cea mai fragedă vârstă, copilul este angrenat într-un sistem de relaţii interumane ce se
constituie la nivelul grupurilor din care face parte: familie, cercul de prieteni, colectivul clasei.
Funcţionarea oricărui grup generează un anumit grad de moralitate, rezultat al filtrării, adaptării şi
acceptării de către membrii săi a unor norme şi reguli din marele izvor al moralei sociale. Când spunem
că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Acești ani sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Primii șapte ani de viață, anii pe care copilul îi petrece cel mai mult cu familia, conturează
personalitatea viitorului adult, imprimă valorile morale, scara valorilor familiei respective, de aceea se
spune că el este oglinda familiei în care a crescut, recunoscând în comportamentul lui nivelul cultural,
moral, social al familiei respective. Acasă începe şi acasă continuă educaţia, iar lucrurile esenţiale se
învaţă şi se exersează acasă. A te baza doar pe şcoală este confortabil pentru părinții de azi, dar nu și
înțelept și folositor pentru copii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale asigură adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi
Comportamentul de la școală al copilului este profund influențat de ceea ce se întâmplă acasă.
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat că părinții sunt într-adevăr primii
profesori ai copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce părinții fac sau nu fac în mod
obișnuit se va regăsi mai târziu și în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul căruia i se citesc în mod
curent povești va dovedi mai târziu un interes mai mare pentru citit.
Așadar, acasă copilul trebuie să învețe comunicarea, bunele maniere, regulile de igienă, obiceiurile
sănătoase, cinstea, loialitatea, curajul, generozitatea, toleranța, modestia, perseverența, civismul,
bunătatea, respectul, cooperarea. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin
educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat),
un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i
fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologii.
Prin valorile promovate, mediul social are influențe pozitive sau negative asupra dezvoltării și
formării profilului psihomoral al viitorilor adulți. Astfel, devine necesară colaborarea între toți factorii
implicați în acest proces și promovarea comună a adevăratelor valori morale, culturale, sociale.
Cel mai important factor educațional este conversația din casa unde locuiește un copil. William
Temple
BIBLIOGRAFIE
Dumitriu, Gh., Dumitriu, C., ”Psihopedagogie”, Editura ”Alma Mater”, Bacău, 2002
www.desprecopii.com
www.copii.ro
www.utilecopii.ro
1378
IMPORTANŢA CELOR,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Profesor:Radu Andreea Beatrice

Școala gimnazială ,,Gheorghe Diboș”,com.Mănești
Prin educaţie parentală părinţii„se descoperă’’ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare si se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri precum si valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune).
sănătos.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare,
programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă
sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu
copilul. Aceste interventii copilul le asimilează si le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată“culmea
1379
Primii şapte ani din viaţă… ABC-ul comportării
Prof.înv. primar, Radu Cristina

Şcoala Gimnazială “Nicolae Titulescu Călăraşi
copilului.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Totodată, educarea copilului într-o
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3
ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât
copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa
formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul
1380
1381
Prof. Înv. Preșc. Radu Laura Estela

Grădinița cu p.p. ”Sf. Nichita Romanul” Tulcea
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
sufletului omenesc.
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
suntem părinţi.
1382
1383
IMPORTANŢA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
prof.RADU RODICA- Grădiniţa nr.35, sector 5 Bucureşti
Mediul familial trebuie să îndeplinească insă anumite condiţii pentru a asigura dezvoltarea
armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că dorinţa sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
1384
Bibliografie :
• ,,Curriculum pentru învăţământul preşcolar, 3-6/7 ani”, MECT, 2008;
• Michiela Poenaru, Cei şapte ani de acasă, Codul bunelor maniere pentru copii, editura
ePublishers, 2013;
• Cei şapte ani de acasă, editura ALL, 2016.
1385
Cei 7 ani de acasa...
Profesor Radut Alina-limba engleza

Scoala Gimnaziala Sadova, localitatea Sadova,Dolj
Cat sunt de importanti anii de scoala...cat e de importanta o educatie buna primita de la profesori,
invatatori,educatori competenti...cat de importante sunt cartile pe care le citim azi, maine,anul viitor si
toata viata noastra...
Dar de o importanta majora sunt anii petrecuti acasa, primii 7 ani cu parintii, cu bunicii, cu cei care
ne- au invatat sa spunem „mama”, „apa”,”acolo”. Oricata scoala ai avea, oricate carti ai citi, oricate tari si
imperii ai vizita, se vor cunoaste cei 7 ani de acasa.
Acesti 7 ani iti sunt oglinda, iti sunt carte de identitate si recomandare pretutindeni in lume. De cate
ori nu am auzit expresia faimoasa :” Acest tanar nu are cei 7 ani de acasa...
Sau „ se vede ca nu are cei 7 ani de acasa” .
Aceste expresii nu sunt doar legende populare; sunt o realitate evidenta.Existenta unei baze din
punct de vedere al educatiei familiale se zareste in primul contact cu ceilalti, in primele cuvinte pe care le
rosteste o persoana, in prima intalnire, in primele gesturi. Nu este oare evident ca oamenii care sunt
educati saluta cand te intalnesc sau cand intra in restaurant,birou,institutie? Nu se spune oare, si cu buna
stiinta, ca oamenii care nu saluta astfel sunt needucati si nu au cei 7 ani de acasa?
Nu zicem noi toti ca nu ai cei 7 ani de acasa daca nu te ridici sa dai locul unui batran in tramvai?
Daca nu ajuti o vecina cu plasele pline de cumparaturi ; daca nu ajuti un copil sa se ridice dupa ce a cazut
pe gheata; daca nu spui „multumesc” dupa ce ai fost ajutat si „ cu placere” dupa ce ti s-a
multumit.Toate aceste gesturi releva o educatie buna primita de la parinti in timpul celor 7 ani petrecuti
acasa, inainte de a invata ei matematica,geografie,istorie.
Cei 7 ani de acasa nu tin de bogatie, de averea stransa de la o generatie la alta; nu tin de religia pe
care o ai; nu tin de meseria pe care o ai ; nu tin de prieteniile pe care le legi de-a lungul vietii sau de
multitudinea de documente,articole,carti pe care le vei studia.
Mama iti spune sa multumesti vanzatoarei si sa spui bunicilor dragi „sarut-mana”, tata te invata sa
fii respectos cu educatorii si profesorii,cu cei in varsta si cei din jurul tau; mama te sfatuieste sa iti ajuti la
teme colegul bolnav si sa ii cari ghiozdanul colegei mai mici; tata te invata sa duci plasa cu cumparaturi a
vecinei .
Toate gesturile acestea mici, aparent nesimnificative, scriu pagini importante in cartea educatiei
tale care te va urmari pentru totdeauna. Nu se invata la scoala , se invata in familie; nu se acumuleaza in
anii adolescentei, se insuseste in anii gradinitei si pana cand doamna educatoare sau invatatoare iti va
descifra tainele abecedarului si ale socotitului.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Daca de la inceput si de la o varsta mica punem in acesta principii
bune, nu sunt necesare dupa aceea multe eforturi, pentru ca obisnuinta va fi in viitor lege pentru
copii"."Spun ca margaritarele cand le scot din apa sunt ca picaturile de apa. Asadar, daca este priceput,
pescarul de margaritare le ia, le pune in palma lui si dupa ce le misca si le intoarce corespunzator, le face
perfect rotunde. Cand insa se intaresc nu poate sa le dea alta forma". Astfel trebuie sa fie cu instruirea
copiilor. Se cere sa fie la varsta tanara, cand copilul este maleabil. Acelasi lucru il fac si pictorii. Cand
culoarea este umeda pot sa picteze, in timp ce cand este uscata, atunci este ingreuna 1ta reprezentarea
persoanei sau a lucrului.1
1
https://www.crestinortodox.ro/credinta/educatia-copiilor-69895.html
1386
Cei 7 ani de-acasă și nevoile celor mici...
Prof. RĂILEANU ELENA ALINA

G.P.N. „CAMPIONII”, Mioveni, Jud. Argeș
„Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce
a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fecare clipă a
fost ceea ce urma să fie.”
Antoine de Saint-Exupery
Teoria ierarhiei nevoilor (A. Maslow) afirmă că fiiinţele umane au nevoi caracteristice, unele nevoi
interne fiind mai stringente decât altele şi că este nevoie de satisfacerea nevoilor de bază (de la nivele
inferioare) înaintea eliberării energiei necesare împlinirii nevoilor de ordin mai înalt.
Nevoi fiziologice
Pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei lui Maslow se află nevoile de bază, biologice sau fiziologice.
Corpul uman are nevoie de aer, mâncare, apă, odihnă, îmbrăcăminte, activitate sexuală. Modelul
sugerează că oamenii cărora le este foame sau care se confruntă cu pericolul pierderii elementelor de bază
necesare existenţei umane sunt mai puţin preocupaţi de viaţa socială sau de satisfacerea nevoilor de
cunoaştere. Doar în momentul satisfacerii nevoilor fundamentale ale biologicului, oamenii se pot orienta
spre alte nevoi care au fost latente, în aşteptarea împlinirii celor de pe nivelul inferior.
Nevoi de securitate
Odată ce nevoile biologice au fost satisfăcute, oamenii devin preocupaţi de siguranţa lor fizică şi
psihică. Securitatea reprezintă anumite condiţii care asigură integritatea fizică a unei persoane.
Nevoi de apartenenţă
Dacă o persoană este satisfăcută din punct de vedere fiziologic şi se simte în siguranţă, este posibil
ca acea persoană să devină interesată de contactele sociale. Modelul Maslow indică faptul că oamenii au
nevoie să intre în contact unii cu alţii şi să se bucure de sprijin social.
Nevoi de stimă
Acestea se referă la nevoia de a fi bine cunoscut de către ceilalţi şi la
nevoia persoanei de a se simţi valoroasă, competentă şi respectată. În situaţia în care individul este ridicul
izat, defăimat, discreditat sau evaluat negativ, se va simţi rănit şi nevoile de pe acest nivel nu sunt
satisfăcute.
Nevoi de autoîmplinire
A. Maslow a postulat că, dacă toate nevoile descrise anterior ar fi satisfăcute, oamenii s-ar afla în
situaţia să îşi dezvolte potenţialul la maximum. Nevoile de împlinire de sine vizează construirea unei
imagini de sine favorabile, precum şi dobândirea capacităţii de autocontrol.
Nevoile copilului de sănătate, igienă, nutriţie
Este bine de ştiut că sănătatea deplină, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului nu se pot
asigura decât în strânsă dependenţă cu mediul în care acesta trăieşte şi, mai ales, depind de o respectare
strictă a normelor de igienă personală şi a colectivităţii în care copilul îşi petrece o mare parte din
activitatea zilnică (acasă şi la grădiniţă). Igiena corporală, a locuiţei sau a spaţiului de viaţă şi activitate, a
îmbrăcămintei sau a încălţămintei, precum şi igiena alimentaţiei activează potenţialul de dezvoltare
integrată a copilului.
Igiena corporală se imprimă copilului încă de mic, sub forma unor deprinderi elementare (spălatul
mâinilor, a feţei, al dinţilor) chiar dacă, cel puţin la început, este ajutat în realizarea lor de către părinţi.
Baia zilnică trebuie să facă parte din obişnuinţele copilului.
Igiena îmbrăcămintei şi a încălţămintei are rolul său în menţinerea permanentă a stării de sănătate
a organismului. Îmbrăcămintea şi încălţămintea trebuie să fie potrivite copilului. Dacă ele sunt prea largi
sau prea strâmte, nu îl pot proteja de frig, nu îl ajută să meargă şi să se mişte, îl pun în situaţii de risc
(copilul nu poate realiza mişcări corecte, deci se poate împiedica), este posibilă deprinderea unor abilităţi
deficitare: copilul nu se poate deplasa având o poziţie corectă, pot apărea deformări ale piciorului etc.
Locuinţa şi camera copilului reprezintă spaţiul în care copilul îşi petrece acasă cea mai mare parte
a timpului. Camera copilului (a spaţiului individual, în cazul în care familia locuieşte într-o garsonieră sau
camera copiilor în cazul fraţilor) trebuie să fie cea mai luminoasă, călduroasă şi liniştită cameră din casă.
1387
Iluminatul trebuie să aibă lumină naturală cât mai mult posibil pe perioada zilei. Mobilierul camerei va fi
redus numai la strictul necesar, pentru a-i permite copilului să nu aibă nici o îngrădire în explorările sale.
Mobilierul trebuie să fie adecvat dezvoltării copilului, să permită accesul acetuia la jucării, cărţi, haine:
pat adecvat vârstei copilului, masă şi scăunel, o bibliotecă joasă, un recipient fără capac, pentru jucării.
Aerisirea camerei este o normă elementară de igienă şi trebuie să fie asigurată atât pe timpul verii,
cât şi pe timpul iernii.
Activitatea zilnică.
Între principiile care duc la creşterea şi dezvoltarea copilului sunt: stabilirea echilibrului între
activitatea zilnică depusă de copil (indiferent de vârsta lui), odihnă (activă) şi somn.Volumul şi
intensitatea activităţilor zilnice variază în funcţie de vârsta copilului şi de preocupările sale particulare.
Surmenajul la aceasta vârstă duce la apariţa precoce a stării de oboseală, la diminuarea (până la dispariţie)
poftei de mâncare şi la tulburări ale somnului. Timpul afectat somnului variază în funcţie de vârsta şi de
particularităţile individuale ale copilului.
Creşterea imunităţii copilului.
La consolidarea imunităţii organismului copilului contribuie activitatea zilnică în aer liber,
expunerea la aer curat, mişcarea în soare şi apă, alimentaţia echilibrată şi imunizările prin vaccinare. În
îngrijirea, creşterea şi dezvoltarea copilului, niciuna dintre aceste metode nu trebuie eliminată, ele
aflându-se în interdependenţă.
Valori ale relaţiilor parentale de calitate
• căldură şi afecţiune;
• limite clare şi bine precizate;
• răspuns imediat la nevoile copilului;
• disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
• sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;
• respect;
• deschidere şi comunicare;
• recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
• confidenţialitate şi încredere reciprocă.
fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile
depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe
colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să
regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu
educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să
cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului.
Bibliografie:
„Să construim împreună cei 7 ani...de-acasă” (7 – Modul pentru părinți și educatori), Cristiana
Boca (coord.), Mihaela Bucinschi, Cristina Popescu, Ecaterina Stativă, MECT, Unitatea de Management
al Proiectelor pentru Învățământul Preuniversitar, Proiect pentru Reforma Educației Timpurii, Seria:
Module pentru formarea și perfecționarea personalului din grădinițe, București, 2008+, 2009.
1388
Prof.înv.primar Răstoacă Iuliana

Școala Gimnazială ,,General Nicolae Șova“ Poduri
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață: lecții
despre respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere
hotărâtoare spre bine sau spre rău.
intelectual-cognitivă.
Este important ca părinții să știe că învățătura pe care urmează să o dea copiilor trebuie să fie simplă
și bine înțeleasă. Prin lecții simple și prin exemplul personal părinții trebuie să-și învețe copiii cum să-și
conformeze viața celor mai înalte standarde.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se
realizează în timp cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei care prin exemplul
propriu pun bazele formării și dezvoltării unui om de valoare.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul propriului copil. Este necesar ca în această
perioadă mama să satisfacă nevoile micuțului. Copilul plânge dacă îi este foame sau dacă are un
disconfort. Pe măsură ce crește dorește să fie ținut în brațe, explorează mediul încojurător cât timp un
membru al familiei se plimbă cu el în brațe – își satisface astfel nevoia de cunoaștere.
Pe măsură ce crește, mama începe să predea lecții de alimentație, de vorbire/comunicare, lecții de
mers, lecții de igienă. În tot acest timp părinții trebuie să dea dovadă de înțelepciune și răbdare iar
activitățile ludice să nu lipsească din metodele lor de „predare”.
Chiar din copilărie, din primii ani de viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de
bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul
și se explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi
prevenite acele conficte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea
tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine
conduce la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Perioada numită „cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă „decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
Păriții nu trebuie să uite niciodată că au fost și ei copii. Ei sunt cei care încep transformarea
persoanei (micuțului) în personalitate.
potențial creator.
Un adult care are în „bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în viață deschis și cu un viitor
sigur.
1389
În loc de încheiere mesaj pentru părinți:
Copiii învață neîncetat de la părinții lor. Felul în care vă controlați propriile sentimente devine un
model pe care copiii dumneavoastră și-l vor aminti toată viața.
Bibliografie:
Dumitrana, M. (2000) - Dezvoltarea psihică umană, Bucureşti:V&I Integral
1390
Prof. Rîșco Paula Elisabeta

Grădinița cu Program Prelungit nr.7, Sighetu Marmației
Județul Maramureș
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea, dezvoltarea și socializarea
copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile
fiziologice și sociale și împlinite etapele întregului său proces de creștere .
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, iar educația primită de acesta până la șapte ani este
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind în primul rând cadrul existenței biofizice al dezvoltării
copilului, principalul obiectiv al familiei trebuind să fie, păstrarea sănătății, creșterea normală și
dezvoltarea armonioasă a întregului organism.
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude, etc. Însă pentru aceasta, părinții trebuie să conștientizeze că
ei reprezintă primii mentori reali în viața copilului , furnizându-i primele repere de orientare în lume ,
primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate, primele sfaturi,
norme și reguli de conduită. Părinții trebuie să devină conștienți de influiența pe care o exercită în viața
copilului, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele precedente, că societatea
viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător .
sănătos.
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
1391
„Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
BIBLIOGRAFIE
Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
www.didactic.ro
1392
ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI
Prof. ROBU MIHAELA

GPP ”Gulliver” Suceava
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale și experiențe de viață și continuă de-a lungul vieții omului, odată cu dobândirea unor
roluri succesive. Alături de funcția de socializare, familia îndeplinește și funcții educative. Familia
pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental,
social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament copiii ar trebui să le
primească din familie. Aceasta ar trebui să dezvolte copiilor spiritul de observație, memoria și gândirea.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare,
aceștia trebuind să-l îndrume și să-l sprijine și nu să-l substituie de la sarcinile școlare. Cele mai
importante deprinderi de comportament tot în familie ar trebui să se formeze: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce-i aparține.
Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie să
aibă disciplina ei.
Familia este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
acestora.
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau, dimpotrivă, acesta
conceptul de sine.
1393
Bibliografie:
”Parteneriat în educație – familie-școală-comunitate”, Adina Băran-Pescaru, Ed. Aramis, 2004
www.copilul.ro
https://putereortodoxa.wordpress.com/2013/04/03/rolul-familiei-in-educatia-copilului-2
1394
Părinţi şi copii
Prof. inv. Primar Doina Roman,

Şcoala Gimnaziala nr 1 Saveni, jud Botoşani
Succesul şcolar capătă în ochii părinţilor o importanţă din ce în ce mai mare. Presiunea pentru
obţinerea unor performanţe şcolare superioare începe odată cu intrarea copilului în şcoală şi în multe
cazuri se accentuează spre clasele terminale.
Elevii buni fac cinste părinţilor, care se mândresc uneori cu rezultatele lor în faţa prietenilor, a
vecinilor; dimpotrivă, elevii slabi, nerealizând aspiraţiile părinţilor şi făcându-i să se simtă într-o măsură
vinovaţi de inaptitudinile lor de educator, provoacă adesea în familie o stare de nemulţumire, tensiuni care
dezbină uneori pe părinţi şi se răsfrâng negativ asupra copilului, fapt ce creează apoi un climat puţin
favorabil succesului.
Veţi spune : “ Ce e de făcut?”
Puteţi face însă multe lucruri cu scopul de a îmbunătăţi situaţia şi primul într-un şir de lucruri ce nu
sunt prezentate într-o ordine a importanţei ar fi renunţarea la atitudinea agresivă, mai concret e de preferat
să dispară din comportamentul adultului limbajul violent şi violenţa fizică îndreptată asupra copilului ce
primeşte ploaia de descărcări negative aduse acasă de la slujbă, de la market…
De asemenea ar trebui să încetaţi a mai considera că un copil nu are probleme importante de
discutat. Deschideţi-vă ochii şi o dată cu ei şi inima, cunoscut fiindcă, aşa cum spunea Antoine de Saint-
Exuperi ,, Bine nu poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi.,, Prin
urmare în agenda de pe birou plină ,,ochi,, de activităţi cotidiene importante de făcut, să-şi facă apariţia
chiar dacă mai timid la început şi discuţia cu fiul/ fiica, măcar câteva minute după ce aţi ajuns acasă. Vi se
par banalităţi fraze ca : ,,Azi colegul meu a…,, , ,,Doamna învăţătoare ne-a spus…,,
Fleacuri, lucruri lipsite de importanţă veţi spune. Greşit. Aceste vorbe reprezintă un univers; al
propriului dumneavoastră copil. Nu ezitaţi să pătrundeţi în el cât vă este permis. S-ar putea într-o zi să
regretaţi, să vă doriţi să recuperaţi şi ar fi păcat să constataţi cum copilul dumneavoastră s-a închis într-un
univers personal, refuzând comunicarea cu dumneavoastră aşa cum şi dumneavoastră, cu ştiinţă sau nu, o
refuzaţi acum. Nu-l respingeţi, forţându-l să devină un străin, un capricios care cedează influenţei primilor
ieşiţi în cale, adepţi ai ,,culturii străzilor,, pentru care, a fi intr-o ,,familie,, , înseamnă să consumi droguri,
alcool, să vorbeşti violent, să fii agresiv, să violezi, să ucizi…
Aşadar, nu fiţi ,,surzi,, la nevoile emoţionale şi uneori chiar fiziologice ale copiilor, nu-i abandonaţi
afectiv, fiţi părtaşi la trăirile, sentimentele şi frământările lor. Acceptaţi-i ca să vă accepte. Faceţi-vă
copilul să ştie că îl înţelegeţi, că îi sunteţi alături, că îl iubiţi şi îl susţineţi.
Simţindu-se astfel va prinde ,,aripi,, , devenind elev şi fiu mai bun, va performa el şi veţi simţi că
aţi performat şi dumneavoastră.
Bibliografie
1.Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob ,,Psihologie Şcolară,, , Editura Polirom, Iaşi,1999.
2.Ion Radu ,,Psihologie şcolară,, , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
1395
Prof. Roman Maria

Şcoala Gimnazială Nr.10
Sighetu Marmaţiei
Maramureş
Copiii nu-şi amintesc ceea ce încerci să-i înveţi.
Ei îşi amintesc ceea ce eşti. (Jim Henson)
Ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumuseţe, să crezi în credinţă.
vederea integrării lor în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie.
Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani
de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului.
Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil, părintele poate să
controleze modul în care acesta îşi formează personalitatea.
Părinţii trebuie să raspundă nevoilor copiilor, în special celor emoţionale, care se concretizează în
dorinţa de a fi ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare.
Este important să învăţăm copiii valoarea relaţiilor interumane, importanţa interacţionării cu ceilalţi,
respectarea anumitor norme sociale, aprecierea mediului înconjurător şi nu în ultimul rând să îi încurajăm
să îşi exprime părerile într-o maniera liberă şi lipsită de presiune.
Este bine ca cei mici să fie încurajaţi şi susţinuţi cu dragoste în activităţile educative. La vârste
fragede aceştia au nevoie mai mult ca oricând de siguranţa iubirii necondiţionate din partea părinţilor. Un
copil care este “învăţat” să i se ofere sprijin şi afecţiune va propaga la rândul lui aceleaşi sentimente.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. O mare parte din
cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copilul le
datorează educaţiei primite în familie. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme
chiar şi ca viitor adult.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o ofera copiilor în prima parte
a copilariei.
- ordine
- igienă
- curăţenie
- exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
diverse fapte, etc)
1396
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate,
acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe
care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul
lor.
În loc de final: Copiii învaţă ceea ce trăiesc , de Dorothy Law Nolte
Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.
Bibliografie:
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002.
4.www.copii.ro
5 www.scribd.com
1397
Prof. Roșca Elena

Colegiul Tehnic ”TRAIAN VUIA„ Oradea
sănătos.
1398
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
1399
Cei 7 ani de acasa: norme si valori esentiale pentru succesul viitorului copilului
Prof. înv. preșcolar: Roșu Corina

Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul
2 scenarii posibile
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi
ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care
l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme
are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
familie.
1400
vârstei lui.

demnitate.
cel din urmă.
să le predai copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel
ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
1401
Prof. Iuliana Roșu

Școala Gimnazială Nr. 3 Giurgiu
Cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pe care un copil trebuie să
le învețe de la părinți, până să meargă la școală, pe care părinții le tot repetă până se fac mari.
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Nici un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de
proastă creştere, acasă sau în societate. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
comportament social corect.
deprinse din familie. De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în
aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere”
– nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă
peste tot acelaşi lucru.
Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar
obligativitatea a devenit nițel desuetă, așa că la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă iar alții ... mai puțin.
Cred însă că nu trebuie să mai facem comparații la vârsta de 7 ani.
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din
predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici.
Important este și acordarea unei independențe a copiilor, dar aceasta să fie stimulată, pentru că dacă
în mica copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme,
ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când,
dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate
de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
sau.
Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor
uneori, școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului tău. Și pentru mulți copii ea este
singura modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura speranță la o viață decentă.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul
copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii
straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri
sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt
educaţi.
Expresia ”Cei șapte ani de acasă” o mai auzim astăzi doar la persoanele care au părul albit de vreme
și care au primit in copilăria lor o educație pentru a avea un simţ, respect pentru tot ce e în jurul lor,
corectitudine în tot ceea ce fac. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei.
1402
Prof. Rosu Marinela

Scoala Gimnaziala Stoicanesti
Jud. Olt
însă că purtarea copilului ,definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru
acasă.
1403
respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă”
în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi
înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci
când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru
simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o
monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate,
e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături
de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm,
consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când
a greşit.
moş Ene.
şcolii.
Bibliografie:
Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Bucuresti, 2009
1404
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PENTRU COPII
Profesor consilier școlar - Rujoiu Silvia-Benonia

CMBRAE/Grădinița nr. 218 - Grădinița nr. 210 București
„Cei șapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educația necesară
vieții în lume. E foarte firesc pentru părinți să-şi dorească să aibă copii frumoși, sănătoși, bine educați.
Niciun părinte nu-şi dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate. Şi,
evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său/fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la școală, pe
primei copilării este esențială în conturarea şi achiziția normelor unui comportament social corect. Școala
şi alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: de părinți, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creșteri. Iar această expresie – „bună creștere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinții i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot același lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societății cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor „șapte ani
de-acasă”.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
școală. Ea se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei
7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă” este sinonimă cu un set de reguli de
spună „mulţumesc” şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Părinții
nu trebuie să uite că purtarea copilului lor, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este
întotdeauna un lucru intenţionat. Uneori, cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să
întrerupă două persoane care discută, că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la
școală sau că nu e un semn de bună creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei
persoane.
Încă din primii ani de viață, cel mic poate învăța cu ajutorul părinților ce înseamnă noțiunea de
respect, mai ales dacă îl învață să folosească des cuvinte precum „te rog”, „mulţumesc”, „bună ziua”, „mă
scuzați”. Nu trebuie să uităm că părinții sunt primele exemple pentru copiii lor. Învățându-i bunele
maniere, când vor crește, toate aceste lucruri de bun-simț li se vor părea normale și își vor completa
personalitatea. Politețea se învață treptat, tocmai de aceea e important cum părinții vor explica copiilor că
respectându-i pe alții vor fi, la rândul lor, respectați. Tot în primii șapte ani de viață, părinții pot oferi
copiilor câteva pilde despre ce înseamnă recunoștința, începând cu un simplu „mulţumesc“ adresat
bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care le-au primit de ziua lor de naștere şi până la mici gesturi de
apreciere pentru colegii de la grădiniţă sau copiii cu care se joacă în parc. Învață-i să fie deschiși, să aibă
o atitudine plăcută și să-şi exprime recunoştinţa față persoanele care i-au ajutat într-o anumită situaţie.
Chiar dacă nu înțeleg imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulțumesc“, ori să salute şi
să răspundă la salut, pe măsură ce vor crește își vor da singuri seama că bunele maniere îi ajută pe termen
lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar vor atrage admiraţia celorlalți dacă
știu cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau își însoțesc părinții la un eveniment
1405
important. Părinții trebuie să le spună că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante
în viața de zi cu zi,în orice situație. Regulile de politeţe pe care cei mici trebuie să le stăpânească sunt
legate inclusiv de mesele în familie. În aceste momente, părinții trebuie să le explici că nu este frumos să
stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja pe cei de lângă ei, că nu este o privelişte prea plăcută atunci
când mănâncă cu gura deschisă, că nu este politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate
direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu tacâmurile de nerăbdare, oricât de foame le-ar fi în acea clipă. Un
copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la școală, cum să se prezinte la interviul
pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Așadar, cei șapte ani de-acasă
reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat. Chiar
dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînțeles, în cei șapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate
că îi pasă de ceilalți, că știe să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat.
Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii.
Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.
acasă.
Educația primită în cei 7 de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copii şi părinți,
specificul de dezvoltare al fiecărui copil, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copiilor.
Baza formării unui comportament corespunzător al copiilor este relația afectivă cu părinții.
Dragostea cu care părinții își înconjoară copiii le permite acestora să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forțe. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează
deschiderea spre învățarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Ba
chiar el realizează că părinții îi acordă atenție, că sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înțelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să învețe ce
înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor.
Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinți. Sau este ineficient să îi atragem atenția că nu a spus mulțumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
„Cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui,
Bibliografie
1. Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
1406
Familia, matricea primordială pentru cei șapte ani de acasă
Elena Rus
Procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, în schimb educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului în familie. Familia are un rol esențial în educația și dezvoltarea copilului, reprezentând nucleul
în care acesta se formează ca om și se conturează ca și personalitate. Ea reprezintă un prim instrument de
reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social, fiind prima şcoală care pregăteşte copilul pentru
viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi
al ordinii. În cadrul familiei se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal. Aici
copilul învăță să iubească, să creadă, aici se pun primele temelii ale caracterului său, se descoperă în
sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică
pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Primul factor care formează copilul într-o perspectivă
multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de
referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare.
Când rostim sintagma cei ,,șapte ani de acasă’’ ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia, definind tot bagajul de cunoştinţe,
deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp
este definită ,,culmea achiziţiilor’’, fiind considerată una din etapele de intensă dezvoltare psihică,
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. De aceea, este foarte important cum sunt transmise
aceste informaţii, de către cine şi în ce maniera.
“Cei, şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui copil. Copilul absoarbe din
mediul familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor
face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. Educaţia copiilor presupune întâi
de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre. Părinții rămân primii și cei mai
importanți educatori ai copiilor, în primul rând pentru că îi influențează moral de la cea mai fragedă
vârstă și apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părintești la care copiii răspund cu
iubirea filială. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model moral și
spiritual. În educaţia copiilor, mai întâi de toate, trebuie să ne educăm noi înşine. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fie iubit,
a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună
adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor,
politicos, tolerant, responsabil.
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un copil fără personalitate, voinţă, iniţiativă, un copil timorat
cu o stimă de sine scăzută , un inadaptat al societății, părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un copil care nu
învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu, considerând că totul i se cuvine, părinţii care denotă
inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un copil dezorientat,
încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. Un copil care nu beneficiază de o educaţie corectă
în primi ani de viață va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un
caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii defectuoase a ,,celor șapte ani de acasă’’. Principala
condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în
acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii acestora.
Fiecărui copil trebuie să i se asigure cel mai bun start în viață căci viitorul său și chiar și viitorul
comunității sale, al națiunii și al lumii întregi, depinde de acest lucru.
Ca o concluzie ,,cu haina celor şapte ani de-acasă’’ să-ţi faci prezenţa mai frumoasă!
1407
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA
Prof. Inv. Prescolar

RUS VIOLETA - SIMONA
”Copiii cresc precum o primavara
Vara urmeaza-apoi
Iarna-i cuprinde si nu mai pot sa para
Ce fura-n vremea dinapoi . ”(Pierre de Ronsard , Oda lui Anthoine de Chasteigner , 1550 )
Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata ;de aceea pe langa
viata , daruiti copiilor si arta de a trai bine , educandu-i . (Aristotel )
Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiiilor in prima
parte a copilariei . Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de
viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult .
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie , citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala . Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare : sociala , psihologica , intelectual-cognitiva
, etc.
Inceputul scolii este un eveniment care umple de emotii inimile multor copii .Acum copilul invata
cum sa relationeze adecvat cu altii , cum sa se organizeze , ce inseamna sa respecti un program , invata sa
ia decizii , sa-si stapaneasca anumite dorinte , sa renunte la o serie de lucruri , sa socializeze , sa se
integreze in colectivitate – sa se adapteze .
Asemenea unui ritual anual , inceputul anului scolar este un moment bun sa ne intrebam : ce putem
face pentru ca acest nou an sa fie mai productiv din punct de vedere scolar , mai placut din punct de
vedere social si cu progrese cat mai vizibile in relatiile copilului cu lumea ?
Iata cateva sfaturi pentru parinti vizand o serie de principii morale de ordin practic , privind
educatia copiilor in mediul familial .
• Obisnuieste-l pe copil sa respecte regulile , insa nu-l obliga , nu impune si evita cuvantul
“trebuie “!
Cuvintele cel mai des intalnite in educatia copiilor , inca de cand trec pragul varstei de 1 an par sa
fie :” Nu pune mana acolo, nu ai voie , nu te duce acolo etc..”.Le interzicem de mici sa invete ce este
lumea... in loc sa le-o aratam si sa intelegem , alaturi de ei , ca toate actiunile noastre au o explicatie si ca
suntem rezultatul a ceea ce facem .
Prin povesti , de exemplu , ii poti insufla valorile pe care doresti sa le transmiti copilului tau .
Educa-i gustul pentru libertate si invata-l sa indrazneasca . Invata-l ca are voie orice atata timp cat
respecta legea , morala si normele bunului simt .
• Organizeaza timpul .
Invata copilul sa fie punctual , sa pretuiasca timpul propriu si pe al altora, sa fie serios , riguros si
disciplinat .Poti lipi pe perete un calendar lunar sau anual pentru a pune in evidenta evenimentele ce
urmeaza si termenele limita.Stabiliti impreuna programul de dimineata ; ora de trezire , regulile si
programul de baie , imbracatul , luarea unui mic dejun sanatos .
FII UN EXEMPLU IN RESPECTAREA REGULILOR CASEI !
• Fara violenta .
Copiii preiau prin comportament ceea ce vad in casa .Ca parinti , este de preferat sa evitam vocile
ridicate , tensiunea , nemultumirile exprimate in mod violent, reprosurile sau cuvintele urate . Chiar daca
a doua zi acestea nu se vad neaparat din comportamentul
copilului , cu timpul isi vor pune amprenta asupra personalitatii lui de mai tarziu . Discutiile aprinse
si zgomotoase ii vor crea impresia ca totul se rezolva prin confruntare .Nu critica un copil in fata altuia si
nu manifesta mai multa atentie pentru unul dintre ei in cazul in care sunt frati .Asculta-i pe fiecare dintre
ei si incearca sa-i inveti comportamente pozitive prin puterea exemplului.Invata-l sa impumute lucrurile ,
sa le ceara folosind “te rog “ si sa multumeasca la inapoiere . Arata-i cum sa raspunda colegilor violenti ,
sa anunte profesorii , sa nu raspunda prin violenta la violente !
• Practica bunelor maniere
Invata-l sa se comporte civilizat mai ales in public : sa cedeze locul in autobuz , sa nu vorbeasca
zgomotos , ci discret si politicos ; sa salute ; sa aplaneze conflictele ;sa fie atent si grijuliu cu copiii mai
1408
mici , cu cei cu dizabilitati si nevoiasi ; sa foloseasca expresiile :” te rog “, “ imi dai voie “, “ imi cer
scuze “, “imi pare rau “. Invata copilul sa ii pese de felul in care pastreaza lucrurile si sa deprinda
responsabilitatea de a se ingriji de el si ceilalti .
• Carti sau computer
Important este rolul pe care il indeplineste computerul.Propune-i copilului jocuri educative pe
calculator si limiteaza-i timpul petrecut in fata acestuia .
Ar fi preferabil ca primele invataturi ale copilului sa fie desprinse din carti si din lecturi , gustand
savoarea povestilor , vocabularul bogat , simtul estetic si latura moral- emotionala .
• Negociaza
Ce fel de haine , pantofi , rucsac, tunsori se poarta ?Ai grija :statutul social este foarte important
pentru noi toti si copiii nu fac exceptie !Nu ii subestima sentimentele si dorinta de a se integra social , ci
incearca sa-l ajuti sa se integreze , in limitele valorilor , gusturilor estetice si ale posibilatilor financiare de
familie .Daca observi ca vrea prea multe , incearca sa temperezi aceasta pornire prin oferirea unor
variante . Pana la urma creati o negociere care sa nu-i permita sa i se dea totul de-a gata . Invata -l ca
nimic nu i se cuvine pur si simplu .
• Conversatie , nu televizor .
Rolul pasiv de telespectator nu-i potenteaza imaginatia .Daca stii sa-i starnesti curiozitatea , iti va
pune o multime de intrebari si asa veti incepe o discutie interesanta , Incercati sa vizitati muzee , teatre si
dati importanta sportului si plimbarilor in aer liber .
• Bucura-te de copiii tai .
Arata-le dragostea la fiecare pas!Bucura-te impreuna cu ei de aventura scolii !Intr-o buna zi vei
realiza ca au crescut si ca ai trait alaturi de ei cei mai frumosi ani, copilaria .
A fi bine-crescut nu inseamna peste tot acelasi lucru ; atat contextul cultural – istoric obiectiv al
societatii cat si standardele subiective ale fiecarui parinte determina definitia celor “ sapte ani de-acasa“.
Bibliografie :
www.sunt parinte .ro
1409
Sunt importanţi cei 7 ani de acasă?
prof. RUSU FLORENTINA

Liceul Teh. Economic ,,N. Iorga" Paşcani, jud. Iaşi
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul
în care părinţii duc această cruce,
depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile
Toată lumea a auzit de expresia ,,cei 7 ani de acasă", dar şi despre semnificaţia ei. Dar poate nu
foarte mulţi oameni conştientizează adevărata importanţă a acestei perioade din viaţă. Primii 7 ani din
viaţa unui copil contează extrem de mult pentru dezvoltarea viitorului adult deoarece atunci se formează
conştiinţa de sine.
Spunem despre cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și
modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un
cod moral pe care ar trebui să îl respecte toți cei care trăiesc în societate.
În primul rând, „cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții copilului lor.
Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte semenii, care
sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite de la
părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
 În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de
viață, o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil
pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre copii mânâncă tot ce văd
pe jos, dar pentru asta este părintele în spatele lor să le dea peste mânuță.
 În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau
mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai
în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea
noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă
asupra lui.
Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate
de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli,
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineinţeles că
negative. Este nevoie de insuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent constienţi că cel mic
Ce pot invăţa copiii în cei şapte ani?
• deprinderi de autoservire
1410
• ordine
• igienă
• curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
• exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
• bune maniere şi comportament
• limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire)
• modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
diverse fapte, etc)
• consecvenţa în realizarea unei sarcini
• concentrarea atenţiei
• perseverenţa în realizarea uneri sarcini
• alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
,,Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (,,Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
 Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
 Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
 Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
 Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii
pentru eşecuri;
 Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
 Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
 Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ
AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE;
Dacă ar fi să privim în sensul cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Cei şapte ani de acasă sunt mai importanţi decât cei douăzeci
de şcoală, deoarece un copil păşeşte pe un drum în viaţă cu cunoştinţele şi educaţia ce au primit-o în cei
şapte ani, nu ce învaţă la şcoală.Vorbim despre drumul cunoaşterii, studiilor cu ajutorul cărora poate
deveni un om capabil şi realizat în viaţă, dar după cum ştiţi la orice lucru cel mai important este baza, iar
1411
în cazul acesta după cum vedeţi baza o reprezintă educaţia primită în familie. Părinții au o foarte mare
influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi.
Este important, așadar, să le transmitem micuților învăţămintele pe care le considerăm noi necesare și
care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
BIBLIOGRAFIE
• Danion Vasile, ,,Cum să ne creștem copiii?", Editura Sophia, București, 2012
1412
Prof. Înv. Preşcolar Rusu Oana Elena

Grădiniţa P. N. Nr. 2 Şotânga,
Judeţul Dâmboviţa
“Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (Child’s Appeal)
În procesul instructiv – educativ, rolul cadrului didactic este esenţial, el reprezentând “magicianul”
de care depinde, în cea mai mare măsură, informarea şi formarea viitorilor profesionişti care pot
contribui, în mod hotărâtor, la progresul societăţii în care trăim.
A fi cadru didactic înseamnă o foarte mare responsabilitate, dar şi posibilitatea de a exercita o
activitate deosebit de frumoasă. (Paraschiva, A.M., 2007, p. 10)
Şcoala creează copilului condiţii directe şi indirecte de a intuit existenţa altor tipuri de familie decât
a sa, şi de a face comparaţii. (Şchiopu, U., Verza, E., 1997, p.195)
Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în
privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin.
Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el. Cu cât ne
vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce ar
trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
În educaţie nu există reţete, există experienţă acumulată, idei, teorii bazate pe cercetări noi, practice
confirmate care şi-au demonstrat în timp eficienţa, valori, principii, reguli. Succesul educaţiei se bazează
pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil. (Ghid de bune practici,
2008)
Datorită faptului că în procesul instructiv-educativ se lucrează cu personaliţăţi în formare sau deja
formate, cadrul didactic trebuie să găsească cele mai bune soluţii pentru ca activitatea pe care o
desfăşoară cu elevii / preşcolarii să se finalizeze prin posibilitatea acestora de a se integra eficient la
condiţiile mediului, cu ajutorul cunoştinţelor şi informaţiilor pe care le deţin, dar să urmărească şi
dezvoltarea armonioasă a acestor indivizi din punct de vedere psihologic şi social.
“Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature, iar prin joc copilul îşi modelează propria statuie”.
(J. Chauteau, 1967)
Pentru copil aproape orice activitate este joc, prin joc el anticipează conduitele superioare. Pentru
copil “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este sintagma, atmosfera în care
fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze” (Ed. Claparede, 1936).
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a
candorii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o
modalitate prin care copii pot descoperi lumea înconjurătoare şi totodată minunatele lucruri pe care
copilăria le poate oferi. Aceste elemente se află într-o legătură foarte strânsă: prin joc, copii descoperă
lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei, redescoperind acea vârstă a inocenţei. Datorită acestui
lucru jocul a devenit adiacent unei alte teme şi anume copilăria. Copilăria este inima
tuturor vârstelor. Această afirmaţie se referă la vârsta inocenţei. Copilăria este vârsta când omul începe să
devină conştient de existenţa lui pe lume, când începe să exploreze mediul înconjurător şi să facă eforturi
să-l înţeleagă. Este perioada existenţei umane, marcată de fascinant, de bucurie şi de vis. Copilăria
constituie nucleul originar al existenţei fiecărei persoane în parte. Pe de o parte, copilăria este momentul
iniţial al vieţii omului. În fiecare persoană rămâne o parte din copilărie, din vârsta cea fericită, un moment
la care ne raportăm şi pe care încercăm, de-a lungul existenţei, să-l întregim şi să-i dăm valoare prin
experienţele ulterioare. De exemplu, experienţele care au marcat negativ viaţa unui om în copilărie se cer
rezolvate în viitor. De asemenea, cele pozitive ne permit împlinirea la maturitate. Pe de altă parte,
copilăria este un reper fundamental pentru un om atunci când acesta devine adult. În concluzie, copilăria
este inima tuturor vârstelor, pentru că este cea mai fascinantă perioadă a vieţii, la care se raportează mereu
în existenţa lui ulterioară.
Expresia celor “7 ani de acasă”, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care
această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social
1413
şi cultural din care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările complexe şi
diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor personalităţii, dezvoltarea capacităţii de
cunoaştere şi a comunicării.
Integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii optime a
potenţialului său. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă
de vârstă.
Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că este identic cu ceilalţi. Tot în
această perioadă conştientizează că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii în mediul lui
de viaţă sau altfel spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se
realizează şi se exprimă în atitudini. Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relaţionându-se cu ei.
Toate acestea îi creează copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Lipsa grijilor,
fericirea acestei perioade a condus la denumirea de “vârsta de aur a copilăriei”. (Vlaicu, C., 2011, p. 37)
Bibliografie:
- Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
- Paraschiva, A. M., Psihologia Educaţiei, Editura Printech, Bucureşti, 2007;
- Barbu, H., Mateiaş, A., Rafailă, E., Popescu, E., Şerban, F., Pedagogie Preşcolară, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995;
- M.E.C.T., Ghid de bune practici, Bucureşti, 2008;
- Vlaicu, C., Psihologia vârstelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.
1414
TEMELIA OAMENILOR „ MARI ˮ- CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Prof.Sabău Lavinia
GPN Nr.2 Chiribiş
După cum spunea Dorothy Law Nolte, copiii învaţă ceea ce trăiesc, de aceea este foarte important
ca familia, membrii acesteia să fie un exemplu pozitiv pentru cei mici.
Astfel, dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
acasă.
Când se vorbeşte despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educația primită de copii ȋn sânul familiei,
ne gândim la copii bine crescuți, manierați, care ştiu să spună mulțumesc, bună ziua şi la revedere. Ȋn
această perioadă se formează personalitatea şi comportamentul copiilor până ȋn momentul ȋn care merg la
şcoală.
mediul familial, iar atitudinile părinților au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a acestuia.
neînlocuit.
Educația primită ȋn cei 7 ani de acasă depinde de mai mulți factori precum relația afectivă dintre
copil şi părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului. Baza formării comportamentului corespunzător al copilului este relația afectivă.
Copilul iubit de părinți se simte protejat, ȋngrijit, iar această idee de siguranță ȋi creează deschiderea spre
ȋnvățare şi asumarea regulilor de comportament. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.
www.didactic.ro
1415
Prof.Sachelaru Simona
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „Spiru Haret”Bacău
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una dintre competenţele parentale importante pentru
sănătos.
1416
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte, însă, tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
1417
Cum şi de ce cei 7 ani de- acasă?
înv. Samson Dorina

Şcoala Gimnazială, Com. Urecheni, Jud. Neamţ
Dar ce înseamnă cei 7 ani de- acasă?! Mai există cei 7 ani de- acasă, mai sunt ei de actualitate,
având în vedere includerea copiilor în diverse forme educaționale instituționalizate încă de la vârste mult
mai fragede? Mai sunt ei potriviți în societatea actuală sau au căzut în derizoriu?
Cred că cei 7 ani de- acasă este o expresie ce nu trebuie tratată mot-à-mot, cei 7 ani de-acasă
reprezintă educaţia de acasă, bunele maniere, regulile morale transmise copilului de către părinții săi.
Familia fiind instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se
clădește viitorul, rolul acesteia în educația copiilor este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Educația
de acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și să-
ți hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în tine
modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine- crescut, un copil care
știe să spună ,, bună ziua”, să spună ,, mulţumesc”, care cunoaște rolul lui ,,te rog”, un copil capabil să
recunoască că a greșit și care știe să spună,, scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei
din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne
gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului
copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină
responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze ,, de cei 7 ani de-
acasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic.
Bătrânii aveau o vorbă ,, copilul trebuie să fie educat atunci când este de-a latul patului, nu când a
ajuns de-a lungul patului”, pentru că așa cum lutul îl modelezi mai bine atunci când este crud, tot așa și
copilul îl educi mai bine înainte de a crește ,, mare”.
Vorbeam mai sus de,, educația potrivită”, dar cum stabilești care este aceasta, cum reușești să ajungi
la concluzia potrivită atât timp cât nu stii dacă premisa de la care ai plecat este cea corectă? Pur și simplu
nu știi. Și aici, dacă am folosi limbajul utilizat în comunicarea pe internet, am fi pus o față zâmbăreață, o
față care nu se vrea a simboliza o resemnare, ci poziția omului care ajuns la o răscruce și neștiind dacă s-o
ia la drepta sau la stânga, ia hotărârea potrivită firii lui, ia hotărârea care se mulează caracterului său și
zâmbește nu fatidic, nu resemnat în fața sorții, ci mândru și conștient de hotărârea luată: ,, Uitați-vă la
mine ce mândru îs! Dacă cu ce am sunt atât de bun, atunci și pruncul meu va fi bun cu ce am să-i dau eu”.
Cu alte cuvinte, trebuie doar să te hotărăști dacă te mândrești cu tine, dacă ești fericit cu tine și dacă
răspunsul este pozitiv, înseamnă că deja ai luat decizia referitoare la ceea ce vrei să transmiți copilului
tău, în ce fel dorești să-l educi. Noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de
activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa pregătitoare cu o
serie de deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă? Completarea lipsurilor
1418
educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în
care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea
la viaţa de şcolar.
educative din primii ani de viaţă a acestor copii şi a mediului familial în care trăiesc aceşti copii. Iată de
ce cred că este util să prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial pentru a
asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar:
• Atmosfera de acasă
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material ( hrană, somn, condiţii de locuit,
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se
situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul.
Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca
să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede
că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative
de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în
conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil
trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
• Pauzele
dezechilibru în funcţiile neuropsihice şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Bibliografie:
• Revista iTeach: Experiente didactice - o revistă pentru educaţie şi educatori
• http://www.desprecopii.com
1419
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ
Prof. înv. primar Sanda Marinela, Șc. Gimn. ”Alexandru Ștefulescu”, Tg-Jiu,
jud. Gorj
Așa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini... .
Ocrotirea copilului este esenţială, dar ea nu trebuie să fie confundată cu o cocoloşire de cloşcă
pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Dumnezeu să deţină rolul principal. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă
creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Printre principalele obiective care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
• Salutul - Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă, firesc, cu „Bună ziua!”.
• Comportamentul în public - Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia și îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii - Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
• Înţelegerea normelor sociale - La început prin imitaţie şi mai apoi prin sficientă practică, copilul
rândul să răspundem, trebuie să ne aşteptăm rândul să ieșim la tablă, trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, să spunem „Te rog!”, „Mulţumesc!” şi „Cu plăcere!”, să nu
încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, să nu facem zgomot în ora de linişte, să
• Manierele la masă - O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi al celui/ celei care serveşte masa.
• Recunoaşterea greşelilor - Cuvintele magice „Îmi pare rău!”, „Te rog!”, ”Iartă-mă” își ating
întotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
• Tact şi toleranţă - Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa, în timp,
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni, evitându-l pe cel din urmă.
Totuși, nu trebuie să uităm că e important ca independența copiilor să fie și ea stimulată. Dacă atunci
când este mic e mereu altcineva care să ia deciziile în locul lui, copilul va tinde spre una din cele două
extreme: ori va încerca totul ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. În
schimb, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui și
1420
familii, locul unde se naște şi în care ia contact cu lumea înconjurătoare, unde se simte în siguranţă şi
începe să deslușească tainele acestei minunate lumi.
De-a lungul carierei mele am observat că acei copii care au avut neșansa de a se naște în familii
dezorganizate, sărace şi needucate pleacă din start cu un deficit din acest punct de vedere, se integrează
mai greu, participă la activităţi cu sfială, nu ştiu dacă au voie şi când anume să intervină, și nu sunt siguri
pe ei, deoarece observă singuri diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Aceştia au nevoie de mai multă atenţie din
partea cadrului didactic şi, de foarte multe ori, nouă ne revine sarcina de a-i canaliza pe drumul cel drept,
cu răbdare, arătându-le cum să se comporte şi ce să spună sau să facă în diferite situaţii.
asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor,
limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce priveşte acordul
gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele.
Cei şapte ani de-acasă ţin de respect şi comportament corect în relaţia cu ceilalţi. Respectul faţă de
părinţi, de bunici, de cei apropiaţi se transmite mai departe către profesori, prieteni şi colegi deopotrivă. O
zicală românescă spune că dacă îi respecţi pe ceilalţi te respecţi practic pe tine, integrându-te mai uşor în
comunitatea din care faci parte, altfel rişti să te izolezi şi să fi un neadaptat şi un neînţeles de cei din jur,
diferiţi de tine. Să fi respectat de cei din jur este un lucru dorit şi plăcut, care îţi dă satisfacţie, având un
efect pozitiv asupra noastră, a fiecăruia.
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă.
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea.
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească.
eşecuri.
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni.
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare.
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde. Părinţii
buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată.
BIBLIOGRAFIE:
1. ”Cum să ne creștem copiii?”, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012;
2. Ciofu Carmen, ”Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998;
3. P., Emil, R., Iucu, ”Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002.
1421
Prof.Înv. Primar:Șandor Monica

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE COȘBUC”ZALĂU
JUD. SĂLAJ
sănătos.
1422
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
1423
Proiect de lecție-dirigenție -“Comportamentul adecvat. Bunele maniere”.
Prof. Sandu Doina- Liceul Teologic ,,Fericitul Ieremia” Onești

Instituţia: LICEUL TEOLOGIC ,,FERICITUL IEREMIA”
Profesor: SANDU DOINA
Disciplina: Diriginţie
Clasa a X-a A
Tema: “Comportamentul adecvat. Bunele maniere.”
Tipul lecţiei: combinată
Obiective operaţionale:
O 1 - să comunice în baza subiectului propus;
O 2 – să distingă calităţile unui comportament adecvat în raport cu un comportament inadecvat;
O 3 – să explice rolul bunelor maniere;
O 4 – să participe activ în cadrul sarcinilor realizate, manifestînd interes şi exprimare liberă a
opiniilor;
Metode şi procedee: conversaţia dirijată, ciorchinele, jocul didactic, “Cutia cu surpriză”, mozaicul,
rebusul, studiul de caz, problematizarea, graficul T.
Mijloace de învăţămînt: cutia, căţeluşul, fişe cu întrebări, planşe, plicuri.
Resurse bibliografice: www.youtube.com/watch?v=WvdYqBTyx38,
http://www.youtube.com/watch?v=BEDAQjNILVU;
FIȘA DE LUCRU NR. 1
Realizaţi corespondenţa situaţiilor din cele două coloniţe alegînd corect răspunsul
Fată de cei mai în vîrstă trebuie să Nu uit să spun mulţumesc.
Cînd urc scările nu arunc hîrtiile sau alte resturi pe jos.
Dacă întîrzii la ore îmi scot mîinile din buzunar.
În pauză trebuie să permit celor mai mici sau mai mari să treacă.
Cînd primesc orice nu vorbesc cu gura plină.
Cînd merg pe stradă îi respect şi nu sînt mofturoasă.
Cînd vorbesc cu cineva matur îi cer scuze profesorului.
În timp ce mănînc mă port frumos, nu fac gălăgie.
Mergînd pe drum nu trag cu ureche, nu intervin în discuţiile altor
personae.
Dacă am mîncat tot din farfurie nu o fac lună cu o bucată de pîine.
FIȘA DE LUCRU NR. 2

Scrieţi în spaţiul rezervat un mesaj către colegii de clasă , unde veţi veni cu rugămintea de a fi buni,
de a da dovadă de o comportare exemplară, de a evita calităţile rele.
Iubiţi colegi,
Prin acest mesaj, doresc ca să fiţi mereu :

____________________________________, să aveţi parte doar de:
______________________ şi ________________________________.
Pentru a deveni un om în viaţă, noi trebuie să fim:

1. _________________________________
2. _________________________________
3. _________________________________
4. _________________________________
5. _________________________________
1424
Mama
Prof.Jenica Sava
Colegiul Tehnic ,,Nicolae Titulescu,,Medgidia
Ziua Internațională a Femeii sau ziua Mamei – se sǎrbǎtoreṣte în data de 8 Martie, atât în
România, cât și în alte state de pe glob. Mai mult, in ṭara noastrǎ, pe 8 martie nu se sǎrbǎtoreṣte doar
Femeia ci ṣi (sau mai ales) Mama, fiinṭa cea mai blândǎ cu ochi blajini ṣi suflet duios cu chipul cǎreia ne
obiṣnuim incǎ din prima clipǎ când venim pe lume,care ne hrǎneṣte,ne educǎ ṣi ne cǎlǎuzeṣte paṣii in
viaṭǎ. Cuvântul magic ,,mama,, dat unei personae deosebite ,care apare in operele marilor
scritori,muzicieni ,compozitori, cǎreia i se atribuie cele mai frumoase expresii. Mama, care meritǎ cele
mai calde ṣi frumoase urǎri pentru cǎ,este eroina care ne dǎ viaṭǎ ṣi pentru sacrificiile pe care le face
pentu copii ei, sǎ nu le lipseascǎ nimic .Sǎ nu le lipseascǎ hrana , dragostea, liniṣtea, fericirea,aṣa cum
bine spunea scriitorul Ion Creanga,in opera ,,Amintiri din Copilǎrie,,:
“Ce-i pasǎ copilului când mama ṣi tata se gândesc la neajunsurile vieṭii, la ce poate sǎ le aducǎ ziua
de mâne sau cǎ-i framântǎ alte gânduri pline de insuṣiri.” Din acest citat reiese foarte bine tipologia
copilului tipic, care nu a inteles incǎ semnificaṭia vorbei “greul vieṭii” ṣi a cǎrui ocupaṭie este doar de a-ṣi
trǎi clipele atât de preṭioase din cea mai importantǎ ṣi dorita perioadǎ a vieṭii.
“Aṣa cum eram ṣi eu la vârsta cea fericitǎ ṣi aṣa cred cǎ au fost toṭi copii de când e lumea asta ṣi
pǎmântul, mǎcar sǎ zicǎ cine ce ar zice.” Ṣi acesta este un alt paragraf care, asemeni intregii opere, are ca
idee principalǎ “copilaria,,ṣi amintirile frumoase din acea perioadǎ,unde mama avea un rol foarte
important.
Prin urmare copilǎria este prima etapǎ din viaṭa unei persoane in care sunt deprinse cele mai
esenṭiale invǎṭǎturi, etapa in care suntem educaṭi, etapa care ne propulseazǎ spre realitate, dar cel mai
important: etapa care ne formeazǎ ca oameni.
La nivel mondial s-a hotǎrât dedicarea unei zile pentru elogierea ,,femeei,,a ,,mamei,, in urma unei
iniṭiative a Partidului Socialist American, in anul 1909, la 28 februarie, in Statele Unite, când s-a serbat
la nivel naṭional Femeia ,iar mai târziu in 1990, iniṭiativa a fost preluatǎ ṣi in Europa, in cadrul
Internaṭionalei Socialiste reunite la Copenhaga ,in Danemarca. Prima zi s-a ṭinut la 19 mai 1911 in
Germania, Austria, Danemarca ṣi in alte câteva ṭǎri europene. Data a fost aleasǎ de femeile germane
pentru cǎ, la aceeaṣi datǎ, in 1848, regele Prusiei a trebuit sǎ facǎ faṭǎ unei revolte armate ṣi a promis cǎ,
in viitor face o serie de reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei.
Cu toate acestea, la momentul respectiv nu s-a stabilit ṣi o datǎ anume când se v-a sǎrbǎtori femeia
la nivel internaṭional. Decizia s-a luat mai târziu, dupǎ Primul rǎzboi mondial, in cadrul unei Adunǎri
Generale a ONU: 8 martie. Urmǎtorul pas in instituirea unei zile dedicate femeii s-a fǎcut in 1975, când
ONU a proclamat Anul Internaṭional al femeilor ṣi a declarat perioada 1976-1985 Deceniul ONU pentru
condiṭia femeii. In 1977, Adunarea Generalǎ ONU a proclamat printr-o rezoluṭie Ziua Naṭiunilor Unite
pentru Drepturile Femeilor ṣi Pace Internaṭionalǎ.
Aceasta zi am putea zice cǎ se celebreazǎ nu numai in România,ci si in Grecia, incǎ de pe vremea
grecilor antici,care in fiecare inceput de primǎvarǎ o serbau pe Rhea, mama tuturor zeilor. Mai târziu ṣi
in Anglia anilor 1800, a fost menṭionatǎ sub denumirea de “Duminca mamei”, serbată in a patra
duminicǎ de la inceperea Postului Pastelui.
Bibliografie
Ion Creanga-,,Amintiri din Copilarie,,
www.mediafax.ro/cultura.../semnificatii-istorice-pentru-ziua-de-8-martie
https://ziarulunirea.ro/istoricul
1425
EDUCATOARE: SCURTU ANISOARA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 SLANIC MOLDOVA -GRADINITA NR, 2
STRUCTURA
JUD. BACAU
sănătos.
1426
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
1427
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!
Prof.înv. preşc. :Şerban Maria Mirela

Grădiniţa cu Program Normal Nucşoara
,,Copilăria e o lume aparte;pentru noi,o lume fantastică,ireală,
pentru cei care fac parte din ea ,dimpotrivă una reală şi plină de armonie’’
(Eugen Heroveanu)
Expresia „cei şapte ani de-acasă!“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie,să citească şi a deveni un bun exemplu
ceilalţi.
Primii şapte ani de viaţă pot fi numiţi drept o ,,carte de vizită’’ a copilului care îl va însoţi pentru tot
restul vieţii.Ei pot fi decisivi în modul cum se integrează în societate precum şi în modul cum îşi
însuşeşte valorile moral-civice.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
caracterului psiho-social.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia.Ea este cea care oferă copilului primele infor-maţii cu privire la lumea ce-l
înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi,
toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
După ce ajunge la vârsta preşcolară şi mai apoi la şcoală educaţia copilului se împarte între familie
,dascăli şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe
copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
1428
BIBLIOGRAFIE
1429
Familia și cei șapte ani de acasă
Șerban Simona Codruța

Liceul de Informatică ,,TiberiuPopoviciu”
CLUJ NAPOCA
intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această
dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în
care cei care intră în contact cu copilul.
Dacă procesul de învățământ începe cu prima zi de școală, educația în sânul familiei începe din
prima zi de viață. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc
şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă,
educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală.
Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei
șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Specialiștii spun că educația primtă de copii în primii șapte ani de viață este definitorire pentru formarea
lui ca adult.
Părinții trebuie să țină seama de anumite reguli în educarea copilului: însușirea bunelor maniere,
stabilirea și impunerea regulilor, importanța comunicarii dintre părinte și copil, încurajarea exprimarii
sentimentelor și a emoțiilor, jocul, timpul de calitate petrecut împreună, disciplinarea pozitivă, iubirea
necondiționată și puterea de a recunoaște o greșeală, adevărul. Cel mai potrivit exemplu în educația
copilului este părintele.
Cei șapte ani de acasă este o metaforă a vieții de zi cu zi care se reflectă în comportamentul
nostru ca atitudine și mod de manifestare, de aceea este important să construim personalitați care au ca
bază tocmai acesată metaforă.
Bibliografie:
Nicki, Stanton. Comunicarea. Bucureşti: Societatea Ştiinţă şi Tehnică, 1995
1430
Silaghi Ancuţa
Liceul Teoretic „ Gheorghe Lazăr“, Pecica
” Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
care înseamnă încheiere şi un nou început. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de
odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei-
cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane
se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l ȋnvăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să ȋnveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea părinţilor. El trebuie să fie obişnuit de
mic cu bunele maniere. Ele sunt cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine ȋn relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil ȋn
prezenţa celorlalţi decȃt unul căruia ȋi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este ca părinţii să fie un bun model pentru el. Trebuie să ȋnveţe lucrurile
simple ȋncă de la vȃrsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc.
Bunele maniere ȋi modelează comportamentul ȋn societate şi ȋl ȋnvaţă ce ȋnseamnă respectul. Copiii
respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
1431
Educația timpurie
Prof. Simina Olga

Școala Gimnazială Specială-CRDEII
Cluj-Napoca
Copilul trebuie considerat un ,,cetățean” în devenire asupra căruia acționează familia școala,
societatea. Evoluția lui depinde într-o mare măsură de educația din cadrul familiei. Așadar, ,,arta de a fi
părinte” este definitorie în formarea personalității copilului.
Prin educație, copilul are posibilitatea să-și însușească noi cunoștințe, să-și formeze priceperi și
deprinderi, să-și descopere calitățile native și să atingă un potențial maxim. Școala și familia sunt două
instituții cu rol decisiv în formarea personalității copilului astfel încat acest potențial să fie dezvoltat iar
integrarea socio-profesională a acestuia să fie deplină. Instituţiile de educaţie nu se pot substitui însă
familiei, ci trebuie să o sprijine şi să contribuie la dezvoltarea relaţiilor intra şi extra familiale. Nici o
instituţie, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia.
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la bază a acestei expresii:
familie.
Educaţia timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare şi dezvoltare a copilului şi în
familie. Aceasta prevede parteneriate active cu părinţii copiilor, în aşa fel încât aceştia să continue acasă
ceea ce se realizează la creşă sau la grădiniţă şi chiar să-şi îmbunătăţească practicile parentale. În acest
sens profesorilor și educatorilor le revine revine responsabilitatea uriașă de a fi alături de copil pe toată
perioada formării acestuia ca om deplin, stăpan pe forțele proprii dar în același timp deschis către nevoile
celorlalți.
Copilul vine în grădiniţă sau școală cu o experienţă importantă. Pe de altă parte, influenţele
educative din grădiniţă trebuie să fie în consens cu toate celelalte influenţe educative permanente sau
temporare care acţionează asupra copilului. Copilul nu este o materie de modelat, ci o personalitate în
devenire care se poate constitui ca partener a propriei sale formări. Depinde de educator să ofere ocazii de
dezvoltare şi să construiască împreună cu familia condiţiile experimentării acţionale şi motivate şi
condiţiile socializării copilului. Copilul învață cel mai bine prin imitarea părinților sau a altor educatori
mai degrabă decât din predici și povești. Așadar, exemplul părinților sau educatorilor este pe primul plan.
Și e important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilarie e
mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul,
ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Dacă e obișnuit de mic sa
înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult
mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește. Felul în care i se vorbește și felul în care este ascultat, îl va
învăta cum să facă și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.
Să fii un educator bun, înseamnă și să reuşeşti să formezi conduite morale, să sădeşti în inimile
copiilor dorinţa de a fi bun, milos, altruist cu ceilalţi şi aceasta se poate realiza punându-i de la o vârstă
fragedă în situaţia de a face un gest nobil.
Bibliografie
•Tomşa, Ghe., Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005;
•Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Educaţia copilului preşcolar, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 1999;
•Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
1432
Cei sapte ani de acasă
Prof. inv.primar Simion Marioara

Scoala Gimnaziala ,,V.Voiculescu,,
Com.Pirscov,jud. Buzau
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul
în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fim noi, parintii, un bun model pentru el. Incepem prin a-l invata
lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere
nu trebuie sa se opreasca aici.
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect.
ceea ce spune nu este important, că nu interesează
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
acasă.
1433
CEI 7 ANI DE ACASĂ – ACASĂ ȘI LA GRĂDINIȚĂ
Prof. Soare Izabela

Gradinita Nr. 16, Targoviste, Dambovita
Expresia „Cei 7 ani de acasă” ne duce cu gândul la educaţia primită de la părinţi, la formarea
personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani
de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale bine formate în copilărie duce la adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.
Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău.
Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin
jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea
sa ca adult.
Alterarea comportamentului copiilor îşi află rădăcinile în etapa de vârstă preşcolară. O tot mai mare
libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, par să fie cauzele
cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi educatoare, acestea
din urmă vor încerca să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme.
ceilalţi, în grădiniță se pot desfășura diferite jocuri, activități care să pună bazele unui comportament
adecvat, adică a bunelor maniere – acestea fiind cheia către succesul social.
Exemple de jocuri, activități prin care educatoarea poate modela diferite comportamente ale
copiilor, venind astfel in sprijinul familiei pentru a forma „cei 7 ani de acasă”:
- deprinderi de autoservire , ordine , igienă , curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi: Joc de rol
“Primim oaspeți la masă”
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotiilor atât pozitive, cât şi negative: Joc imitativ “Cum
mă comport când..”
- bune maniere şi comportament corect: Lectura educatoarei “Nu numai la grădiniță”
- limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire): Joc
de rol “Cuvinte fermecate”
diverse fapte, etc): Joc didactic “Fapte bune, fapte rele”
- perseverenta si consecvenţă în realizarea unei sarcini: Activitate practică “Daruri pentru cei
dragi”
1434
- concentrarea atenţiei: prin memorizări și povestiri “Prietenii” de Dan Faur, “Vizită”de
I.L.Caragiale
- deprinderea de a clasifica comportamentele pozitive de cele negative și de a învăța din greșelile
altora: povestirea “Greșeala Cumințicăi”de V. Gafita.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul pe ceea ce devine un copil mai târziu – omul de maine!
preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe
care-l creează părinţii si educatorii, intr-o stransa colaborare.
BIBLIOGRAFIE
Păun E., Iucu R., , Educația preșcolară în România, Editura Polirom, 2002
1435
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Seucan Sofia Monica, Școala Gimnazială Botiz. Jud. Satu Mare
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. În condițiile în care
educația începe cu învățământul ante-preșcolar apoi continuă cu cel preșcolar, este destul de greu să
vorbim de ,, cei 7 ani de acasă,, Totuși când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un
copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii. Toate acestea se deprind acasă, școala fiind cea care cizelează, completează și
valorifică potențialul copilului.
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc aceste
deprinderi, îi lipsesc ,,cei 7 ani de acasă,,.
1436
BIBLIOGRAFIE
1437
Creșterea unui copil echilibrat și sănătos
Prof. înv. Preșc.: Șofineți Ana Nicoleta

Școala Gimnazială Vadu Izei – Maramureș
„Copiii tăi au nevoie mai mult decât orice să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți consumi tot
timpul încercând să-i corectezi.” Bill Ayers
Fericirea copilului reprezintă, pentru majoritatea părinților, prioritatea numărul unu. Un copil are
nevoie de mult mai mult decât hrana, hăinuțe, jucării și afectivitate pentru a fi cu adevărat fericit. Primii
ani din viață sunt cei mai importanți și ei își vor pune amprenta definitiv pe personalitatea copilului și a
adultului de mai târziu.
Din nefericire, trăim într-un secol al vitezei și ne confruntăm cu o permanentă criza de timp. Nu mai
avem “luxul” deceniilor trecute de a avea timp liber pentru noi înșine și pentru copii, de aceea este foarte
important să valorificăm la maxim puținele ore de care dispunem, astfel încât calitatea acestui timp
petrecut cu cei mici să compenseze lipsa cantității.
În continuare prezint câteva sugestii, în creșterea unui copil fericit, adaptat, altruist și responsabil:
Urmărește cu atenție comportamentul copilului tău, felul în care reacționează la mediul
înconjurător, cum interacționează cu alți copii, cum se raportează la situațiile problematice cu care se
confruntă. Comportamentul unui copil este un factor predictor al felului în care acesta percepe lumea
înconjurătoare, dar totodată și o dezvăluire a vieții sale psihice. Dacă observi că este mai retras decât de
obicei, dacă are manifestări de furie sau frustrare, încearcă să discuți cu el, pentru a afla ce îl frământă.
Copilul are nevoie să se știe iubit și valorizat în familie. De aceea este foarte important să îl lauzi
ori de câte ori face o faptă bună sau se achită cu succes de sarcinile pe care le are de îndeplinit. Nu fii
zgârcit în manifestările de afecțiune! Nu îl vei răsfăța dacă îi arăți și îi spui că este apreciat și iubit!
Un copil sănătos este un copil fericit! Asigură-te ca cel mic mănăncă corespunzător vârstei sale și
stadiului de dezvoltare. Asigură-i cel puțin doua gustări alcătuite din fructe și legume, insistă ca timpul de
odihnă să fie suficient și adaptat nevoilor vârstei sale și nu neglija mișcarea în aer liber și exercițiile fizice
ușoare.
Acordă-i atenția ta (nedivizată) măcar o oră pe zi (dacă timpul nu îți permite mai mult!) departe de
telefonul mobil, calculator sau televizor!Discută cu el și încurajează-l să îți povestească cum a decurs
ziua, ce l-a nemultumit, ce l-a întristat sau l-a bucurat! Oricât de neimportante pot părea problemele lui,
nu uita că pentru cel mic acestea au alte dimensiuni decât pentru adulți. Chiar dacă supărarea lui este
legată de faptul ca un alt copil nu i-a cedat o jucărie la grădiniță, iar ție ți se pare un incident minor,
vorbește-i și explică-i de ce uneori în viață trebuie să cedăm și să înțelegem și comportamentul celorlalți!
Dacă va învăța de mic să discute deschis despre ceea ce îl frământă, iar tu vei fi receptiv, când va crește se
va putea deschide mai mult și va ști că vei fi mereu alături de el, fapt care îl va face să devină mai
încrezător, mai echilibrat!
Încearcă să intri în jocul celor mici! Este o excelentă metodă pentru tine de a te relaxa și a scăpa de
stres. Ideale sunt jocurile care necesită interpretări de roluri și cele în care cei mici sunt “confruntați” cu
anumite probleme și situații din viața reală. Prin joc se pot dezvolta multe abilități ale copiilor.
“Prostește-te” alături de copii și pătrunde în lumea lor! Sigur că nu va fi o dramă dacă în loc de cină,
mâcar o data pe an, veți mânca înghețată și clătite. Veți deveni astfel prieteni, iar cel mic va știi că se
poate baza pe tine.
Încurajează-l să se implice în activitățile zilnice desfășurate în familie. Va învăța astfel de mic să își
asume anumite responsabilități, dar și să se simtă util. Să își ajute bunica sau părinții va deveni pentru el o
obișnuință, iar în viitor va fi mai empatic față de nevoile celor din jur. Sfătuiește-l să dea din jucăriile cu
care nu se mai joacă sau din hainuțele pe care nu le mai poartă altor copii care nu au posibilități materiale.
Lasă-l să ia singur anumite decizii: cum să se îmbrace, ce joc să joace sau ce jucărie va primi de
ziua sa. Va învăța să facă alegeri, chiar dacă uneori nu sunt cele mai fericite, vă ști pe viitor cum trebuie
să procedeze. Copii trebuie învățați de mici și cum să piardă, cum să facă față eșecului cu înțelepciune.
Copii învață prin imitație! Este recomandat să îl încurajați să își exteriorizeze sentimentele, să
plângă dacă este trist sau frustrat, dacă a fost respins de un coleg sau dacă jucăria favorită s-a spart. Nu
1438
folosi șantajul sentimental, căci va învăța că este o “armă” de a obține ceea ce vrea. Tratează-l cu respect
și ca pe un tănâr în devenire. Fii atent și la manifestările tale exterioare: un părinte veșnic nemulțumit și
posomorât cu siguranță va avea un copil morocănos.
Evită pedeapsa și recompensa! Dacă ne considerăm copilul ca un egal, nu avem cum și nu ne este
permis nici să-l pedepsim, nici să-l recompensăm. Învățând copilul să funcționeze după principiul “să
vezi ce pățești dacă greșești” sau “dacă iei nota mare îți iau o jucărie”, îi refuzăm dreptul la propria
inițiativă, la asumarea propriilor responsabilități.
Copilul nu învăța să se bucure de lucrurile simple din viața, nu învăța să participe sau să contribuie
cu drag în comunitate. El trăiește mereu în suflet cu teama unei posibile pedepse dacă a greșit sau cu
gândul la un premiu dacă face ceea ce de fapt este natural și de așteptat să facă.
Respectă-ți copilul! Respectul pentru copil înseamna a-l privii ca pe un om ce are aceleași drepturi
să ia decizii ca ale noastre. Dar asta nu înseamnă ca copilul să facă ceea ce fac parinții. Fiecare membru al
familiei are un rol diferit – și fiecare are dreptul de a fi respectat în acest rol pe care și-l asumă.
Îi arăți respect copilului tău atunci când îi respecți sentimentele, opiniile, intimitatea,
temperamentul, corpul și spațiul său privat.
Dacă îți respecți copilul și el va învăța să te respecte pe tine și pe semenii săi!
1439
SĂ-I AJUTĂM MAI MULT DECAT IUBINDU-I
prof. psihopedagogiespecială SOLOMON MARGARETA

Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă ,,Constantin Pufan’’ Vaslui
Se spune că educaţia este un fenomen social, iar una din principalele sale funcţii este îngrijirea
copiilor.Fără o îngrijire organizată din partea familiei, a creşelor, a grădiniţelor şi a altor instituţii sociale
sănătatea copiilor ar fi periclitată, creşterea şi dezvoltarea lor fizică n-ar fi asigurate.În acelaşi timp, în
instituţiile educative are loc transmiterea experienţei de muncă şi viaţă a adultului în vederea integrării
ulterioare a educatului în societate.
În urma analizei actualului context socio-economic, când numeroase familii se confruntă cu o
degradare semnificativă a condiţiilor de viaţă şi ca urmare nu îşi mai asumă responsabilităţi în ceea ce
priveşte creşterea şi educarea propriilor copii se impune realizarea unui proiect personalizat de integrare a
copiilor aflaţi în dificultate.
Viaţa în familie oferă cadrul firesc de dezvoltare psihică armonioasă a copiilor şi adolescenţilor,
numai dacă părinţii şi ceilalţi membri ai familiei au concepţii educative sănătoase şi dacă familia este
potrivită ca mediu educativ din punct de vedere material şi moral. Dacă, din contră, familia arată
nepricepere educativă, manifestă atitudini sau practice neadecvate cerinţelor unei educaţii normale, dacă
mediul familial nu poate să asigure condiţiile materiale elementare de viaţă pentru copii sau familia nu are
o existenţă liniştită ca unitate socială fie prin lipsa unuia din părinţi, fie prin dezorganizarea datorită
neanţelegerilor sau unor stări grave de boală, atunci pot să apară serioase tulburări ale dezvoltării psihice
a copiilor, influenţănd negativ personalitatea viitorului adult.
Trebuie să subliniem că influenţa pe care mediul familial al copilului o exercită asupra dezvoltării
psihismului acestuia este dependentă de asemenea de unele particularităţi individuale, funcţional-
adaptative ale sistemului său nervos condiţionate genetic, sau de acţiunea mediului în care se dezvoltă
copilul. De asemenea nu trebuie să ne scape din vedere faptul că starea sănătăţii copilului este de o
importanţă deosebită în determinarea calitativă a relaţiilor complexe pe care copilul le stabileşte cu
ambianţa lui familială.
Trebuie diferenţiate două mari grupe de greşeli educative ale părinţilor şi anume, cele care aparţin
părinţilor excesiv de grijulii cu copiii şi cele care aparţin părinţilor care-şi neglijează copiii din punct de
vedere educativ.
În primul grup trebuie excluşi părinţii hiperprotectori, anxioşi, iar in a doua, părinţi excesivi de
severi , de o severitate care duce uneori pănă la maltratarea morală sau fizică a copilului, bazată cel mai
adesea pe principii rigide şi pe experienţe personale acceptate ca valabile.
În familia cu părinţi hiperprotectori-anxioşi pot să crească copii neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu
adaptabili la schimbarea ambianţei familiale, toleranţi sau tiranici, blanzi şi lipsiţi de iniţiativă, sau, din
contră, fără inhibiţii, cu dificultăţi in acceptarea unor norme de conduită .Pentru părinţii deosebit de
severi, normele educative sunt absolute şi abaterea de la ele este grav sancţionată. In această ambiantă se
poate usor ajunge la maltratarea copiilor.
Copiii care trăiesc in astfel de mediu pot să se dezvolte cu grave dizarmonii psihice, in sensul
accentuării tendinţelor de ascultare şi dependenţă, cu reducerea deosebit de pronunţată a manifestărilor de
afecţiune, inţelegere şi toleranţă pentru semeni, mergînd pînă la răceală afectivă, rigiditate şi duritate in
relaţiile cu oamenii. Copilăria acestora nu cunoaşte zambetul senin al mamei şi glasul care mangaie şi nu
va intinde mana spre mana ce se îndreaptă spre ei, pentru că aceasta poartă semnul interdicţiilor sau al
admonestărilor.
O a treia categorie de atitudini greşite din punct de vedere educativ o reprezintă părinţii
inconsecvenţi sau oscilanţi. Uneori este vorba de unul şi acelaşi părinte, cel care trece de la asprimea
exagerată la îngăduinţa cea mai largă, de la rigurozitate şi duritate la excesul de protecţie şi răsfăţ. Copiii
crescuţi în aceste condiţii pot prezenta nu numai deficienţe de elaborare a deprinderilor de comportare, ci
şi perturbări ale echilibrului emoţional, afectiv şi chiar unele manifestări nevrotice, determinate de
ciocnirea permanenta a tendinţelor de ascultare cu imposibilitatea fixării unor modalităţi reactive adecvate
de adaptare la ambianţă.
Tendinţa de exagerare a unora din părinţi, conştientă, sau nu, de a acţiona asupra copiilor pentru ca
prin aceştia să se realizeze propriile lor aspiraţii sau dorinţe nerealizate, pot genera in unele cazuri
1440
nevroze, rezultănd din ciocnirea dintre posibilităţile limitate ale copiilor şi cerinţele mai mari impuse de
părinţi.
Multe greşeli de educaţie, avand ca urmare tulburări ale posibilităţilor adaptative ale copiilor la
ambianţă, sunt generate de părerea foarte raspîndită a adulţilor, părinţi sau nu, că în multe situaţii ei au
dreptul la,,licenţe” pedagogice, deoarece copiii nu înţeleg problemele şi în consecinţă nu este nici un
pericol deosebit pentru buna creştere a lor.
În viaţa copiilor, adulţii pe care ii au în preajmă şi mai ales cei pe care îi iubesc şi îi respect,
constituie în orice moment un model care trebuie copiat în toate manifestările sale şi reprezintă pe
purtătorii normelor de viaţă la care copilul referă propriul său comportament. Trebuie subliniat faptul că
în acest proces de copiere a manifestărilor adulţilor, copilul fixează forme de răspuns comportamental
chiar inainte de a înţelege semnificaţia întreagă a manifestărilor respective.
În şcoala noatră semnalăm prezenţa unor copii proveniţi din familii dezorganizate, care trăiesc
intens amprenta mediului (bătăi, violuri, consum exagerat de alcool, chiar tentative de crime), ei înşişi
fiind uneori instrumente ale unor cazuri de delincvenţă (puşi să cerşească şi să fure). Mai adăugăm la
acestea tendinţa spre originalitate şi instabilitate comportamentală a perioadei pe care literatura de
specialitate o numeşte ,,criza de origine juvenilă’’, ,,criza vârstei ingrate’’ sau simplu,,criza
adolescenţei’’.
Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă apariţia unor manifestări ca: criză de violenţă, acces de
mânie, inpulsivitate, reacţii de sfidarea autorităţii, opoziţionism, atitudini revendicative. Alături de acestea
observăm însă şi stări depresive, de retragere în sine, frică, neâncredere, suspiciune, nesiguranţă,
timiditate, descurajare.
De aici remarcăm manifestările incluse în perimetrul deviant.
Să nu uităm insă, ca atitudinea specifică faţă de educator, in ceea ce priveşte disponibilitatea
afectivă a copilului , se fondeaza şi se structurează pe capacitatea acestuia de comunicare, de recepţie şi
inţelegere empatică.
Patologia infantilă a dezvoltării ridică numeroase probleme de abordare, scopul final al tuturor
eforturilor depuse fiind acela de a şterge barierele dintre Ei şi lume, invăţând "din mers" cum este posibil
acest lucru, ei - ajutându-ne să le cunoaştem universul atât de complex, noi - ajutându-i să invingă, toţi
laolaltă construind o lume mai bună.
1441
Cei sapte ani de acasă!
Prof. Sorici Alina

Scoala Gimnaziala Nr.3 Rovinari
Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei sapte ani de
acasă,dar educaţia primită de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului"
De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi
al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
Între cinci şi sapte ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bunicii şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
1442
Cei 7 ani de-acasă
Prof.înv.primar: Sotoc Simona Bianca

Școala Gimnazială nr.1 Săcădat
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia ,,cei 7 ani de-acasă” este sinonimă cu un set de reguli de
politețe și de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei și
care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
Un copil care are cei șapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care știe să
spună mulțumesc și care are o conduită bună în orice situație, atât în societate, cât și în viața particulară.
Copilul își însușește acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple și argumente clare.
Purtarea copilului, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă,nu este întotdeauna un lucru intenționat.
Uneori, cei mici pur și simplu nu își dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane care discută, că
nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la școală, că nu e un semn de bună creștere când
comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane.
Încă din primii ani de viață, cel mic învață cu ajutorul părinților ce înseamnă noțiunea de respect și
bunele maniere. Este important ca părinții să-i explice copilului că respectâdu-i pe alții va fi, la rândul
său, respectat. Tot în primii șapte ani de viață, îi pot oferi celui mic câteva pilde despre ce înseamnă
recunoștință, începând cu un simplu ,,mulțumesc”, adresat bunicilor sau rudelor pentru cadourile pe care
le-a primit de ziua lui de naștere și până la mici gesturi de apreciere pentru colegii de la grădiniță sau
copiii cu care se joacă în parc. Copilul trebuie să aibă o atitudine plăcută și să-și exprime recunoștința față
de persoanele care l-au ajutat într-o anumită situație.
Bunele maniere îl ajută pe termen lung să relaționeze și să socializeze mai bine cu cei din jur, chiar
va atrage admirația celorlalți dacă știe cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau participă
la un eveniment important. Bunele maniere sunt importante în viața de zi cu zi, în orice situație. Regulile
de politețe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în familie. În aceste
momente, trebuie să știe că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i deranja pe cei de
lângă el,că nu este o priveliște plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă, că nu este politicos să se
joace cu alimentele și să le arunce în toate direcțiile și că nu e nevoie să bată cu tacâmurile de nerăbdare,
oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Întreaga dezvoltare afectivă a copilului este pusă pe seama procesului ,,identificării”. Este vorba de
trăirile afective generate de relațiile cu persoanele din apropierea sa. Modelele umane cele mai apropiate
sunt cele parentale, în consecință, copilul se străduiește să se identifice cu cei doi părinți. Satisfacerea
trebuinței de independență declanșează conduite afective pozitive și plăcute (bucurii, satisfacții, plăceri)
după cum blocarea acestei trebuințe generează stări emoționale negative (insatisfacții,nemulțumiri).
Datorită fenomenului identificării cât și imitației, deosebit de puternică la această vârstă, conduitele
emoționale, impuse de situații concrete, se conturează în funcție de asemenea situații și, ca urmare, devin
mai coerente. Datorită imitației, copilul ,,învață” să se bucure de un cadou primit, să-i fie teamă de
anumite animale, să admire un gest oarecare, să se întristeze în cazul unor întâmplări nedorite.
La vârsta preșcolară, socializarea copilului face progrese datorită dezvoltării limbajului și
contactului cu un anturaj tot mai variat (familie, stradă, școală). Jocul în care se identifică cu mama, cu
tata devine o activitate esențială în educarea sensibilității, a atitudinilor ca și în relevarea propriilor
dificultăți, a imaginii despre sine ce începe să se contureze astfel. Asimilând treptat diferite modele de
conduită, copilul se manifestă la această vârstă ca individualitate. Mediul social – familia joacă rolul de
agent mobilizator Cumințenia este ,,virtutea” principal.
1443
MIC ABECEDAR DE COMPORTARE
prof. ANCA ŞOVA

Şcoala Gimnazială „General Nicolae Şova” Poduri
Asemenea florilor ce cresc în grădină, primind botezul de lumină al soarelui, legănate de adierile
zefirului, când vine înserarea şi când se ridică pleoapa zilei, sărutare de rouă – acum la vârsta copilăriei,
totul în jurul nostru pare creat pentru a ne făuri, apăra şi spori fericirea. Părinţii, educatorii, învăţătorii şi
profesorii ne îndrumă paşii în viaţă. Bunicii ne încântă serile cu poveşti din lumea de demult. Pretutindeni
simţim atenţia celor mari, dragostea şi ocrotirea lor.
Pornind de la convingerea că fiecare vrea să devină mereu mai frumos prin modul său de
comportare, amintindu-ne şi un adevăr de mult recunoscut că purtarea frumoasă se desprinde din
copilărie, să deschidem câteva file ale unui abecedar al comportării frumoase.
Lumea noastră începe cu familia. De regulă, cine se poartă frumos faţă de părinţi e cuviincios şi
faţă de ceilalţi oameni. La dragostea bunicilor şi părinţilor se răspunde cu dragoste. Cine ar vrea să se
supere pe bunica şi mama, pe bunicul şi pe tatăl care îl învaţă primii paşi, primele cuvinte, îi oferă primele
jucării, îl îndrumă să descifreze detaliu cu detaliu tainele lumii din jur? Câtă bucurie se citeşte în ochii
părinţilor când, întorşi de la joacă, apoi de la şcoală, le sărim de gât şi le spunem „Bine ai venit!” Cât de
dulci ne sunt mângâierile lor!
Aşa cum fiecare membru al familiei contribuie la rezolvarea treburilor de familie, se cuvine ca şi
noi să participăm, pe măsura priceperii şi puterii noastre. În primul rând, putem ajuta la păstrarea
curăţeniei locuinţei, mai cu seamă a camerei în care învăţăm şi domim, ţinând cărţile şi caietele orânduite
în raftul ce ne este rezervat, ferindu-ne să aruncăm pe covor hârtiile, cerneala, acuarele, aşezând jucăriile
în colţul lor. Putem şterge de praf masa, rafturile bibliotecii, teevizorul; e frumos să ne facem patul, să
udăm florile, să ajutăm la unele cumpărături sau la orice alte activităţi folositoare bunei gospodăriri a
familiei. E frumos ca, în măsura în care timpul ne permite, adică după ce am terminat pregătirea lecţiilor,
să căutăm să fim de folos, activi. În niciun caz nu e bine să ne petrecem vremea lenevind, nu e frumos să
cerem bunicilor, părinţilor sau altor membri ai familiei servicii pe care noi înşine ni le putem satisface.
Este adevărat, se spune că fiecare face ce pofteşte acasă la el. Totuşi un act evident de bună-
cuviinţă este şi grija ca atunci când facem diverse treburi gospodăreşti, când discutăm sau ne jucăm să nu
uităm că sub apartamentul nostru, la dreapta sau la stânga, mai locuiesc alţi oameni. Cu un dram rezonabil
de bunăvoinţă vom găsi măsura şi mijloacele potrivite pentru a ne simţi bine, a rezolva civilizat anumite
treburi gospodăreşti şi char pentru a ne distra plăcut menajând liniştea vecinilor.
Şcoala este primul nostru loc de muncă relativ independentă. Dacă în anii de grădiniţă pe unii
dintre noi ne mai îmbrăcau şi ne duceau părinţii, iar acolo mai mult ne jucam, învăţam poezii şi cântece,
odată ajunşi la vârsta şcolară începem o activitate mult mai independentă, mai individualizată. Începem să
muncim, adică să învăţăm şi să facem dovada celor învăţate. Şcoala ne deschide o lume imensă. Dacă
vrem să-i aflăm tainele şi să ştim cum trebuie trăit în această lume, este neapărat necesar să fim atenţi la
cuvintele învăţătorilor, la miraculoasele semne ale abecedarului, la dezvăluirile meeu mai captivante ale
cărţilor. Cărţile şi caietele vor fi martori ş porţi ale pătrunderii noastre într-o lume mereu mai adâncă şi
mai bogată.
Se înţelege că la şcoală venim cu lecţiile bine învăţate, cu temele scrise frumos, curat şi ordonat.
Nu onorează pe nimeni incapacitatea de a răspunde la întrebările profesorilor, nici scuzele inventate şi
nici speranţa că, trăgând cu urechea la şoaptele colegilor, vom încropi un răspuns de nota 5.
Elevii disciplinaţi vin la şcoală devreme şi, înainte de a auzi sunetul clopoţelului, iau loc în bănci,
pregătiţi să-şi aştepte profesorul.
Drumule vieţii nu duc doar acasă şi la şcoală şi nu ne pun doar în relaţie cu oameni cunoscuţi.
Spre deosebire de familie, unde relaţiile au un caracter de intimitate şi unde ne putem acorda reciproc
anumite concesii, spre deosebire de şcoală unde relaţiile sunt reglementate corespunzător normele
instituţionale, evadarea în lumea străzii adaugă un minimum necesar de norme cetăţeneşti.
Dar comportarea frumoasă nu se reduce la respectarea unui oarecare număr de NU-uri, de
interdicţii scrise sau nescrise. Buna-creştere ne va sfătui şi obişnui să ştim să selectăm ce nu e bine de
ceea ce aduce fiecărei fapte şi fiecărui gest un plus de frumuseţe. A da bună ziua, a răspunde la salutul
altora, a ajuta un om, a face un serviciu cuiva într-un moment dificil, a ceda locul în autobuz persoanelor
1444
în vârstă, cu copii în braţe sau bagaje, a da informaţii corecte unui trecător – iată o înşiruire de DA-uri
care ar putea continua încă, îndemnuri pe care urmează să le transpunem în realitate zilnic.
1445
prof. înv. preşcolar MARIA SPĂTARIU

Şcoala Gimnazială „George Enescu” Moineşti
Având în vedere vârsta fragedă a copiilor care abia intră la grădiniţă, lipsa capacităţii de
discenământ a lor, de apărare, grădiniţei îi revine sarcina de a face cunoscute preşcolarilor şi familiilor lor
drepturile de care se bucură copiii în societate, dar şi obligaţiile pe care le au.
Copilăria îşi afirmă valoarea prin respectarea drepturilor şi obligaţiilor specifice vârstelor. Copilul
trebuie să fie liber să se joace, să primească o educaţie de calitate, să crească sănătos, să fie tratat fără
prejudecăţi. Dacă vrem ca drepturile cetăţenilor adulţi să fie respectate, trebuie să învăţăm respectarea
drepturilor copiilor, pentru a-i forma în acest spirit.
Unele evenimente pot deranja superficial viaţa copilului, altele însă pot provoca crize grave care le
afectează profun existenţa. Nu este suficientă dorinţa de a fi părinte şi de a fi un părinte bun, pentru a
răspunde la toate nevoile copilului tău, iar propria experienţă de copil nu este întru totul transferabilă în
educaţia propriului copil. Este firesc ca părinţii să încerce să ferească copiii de situaţiile periculoase
intervenind, în general, instinctul natural al adultului de a ocroti un copil, de a-l proteja în faţa unor
posibile traume psihice sau fizice. Deşi asupra normalităţii mai intervin şi aberaţii, nu intră în sfera
preocupărilor din acest capitol; gândim ocrotirea copilului în situaţii speciale prin prisma unor reguli
generale cu valoare de postulat, identificate în decursul anilor – de viaţă, de lucru – cu copiii şi familia
acestora.
Copiii au nevoie să se joace pentru a-şi dezvolta deprinderile cognitive şi motorii, pentru a se
familiariza cu lumea şi a-şi găsi locul lor într-o societate deschisă, democratică. Copiilor li se dezvoltă
deprinderile sociale prin interacţiunea cu tovarăşii lor de joacă. Ei învaţă ce sunt regulile, cum se stabilesc
ele, ce înseamnă dreptatea şi antrenându-se, interacţionând cu alţi copii şi făcând faţă cu succes
provocărilor personale, fizice, intelectuale şi sociale.
În sala de clasă trebuie să existe respectul reciproc între membrii echipei de educatori şi copii.
Respectul pe care îl văd copiii manifestat în sala de clasă poate constitui un factor cheie în structurarea
propriului lor respect de sine şi poate reprezenta o bază solidă pentru dezvoltarea unor relaţii stabile cu
ceilalţi copii. Când educatoarea manifestă respect faţă de fiecare copil în parte, copiii învaţă şi ei cum să-i
respecte pe ceilalţi copii, fie că unul desenează minunat, altul este un bun povestitor sau altul are un
comportament mai dificil. Când văd şi înţeleg că fiecare copil este acceptat şi respectat, copiii încep să se
simtă bine şi pot valorifica propriile aptitudini şi talente.
Copiii care se comportă bine sunt acei copii care ştiu cum să-şi satisfacă nevoile în moduri
pozitive şi eficiente şi se simt capabili, competenţi şi valoroşi. Ei nu simt nevoia să se impună, să-i
controleze pe ceilalţi. Ei îşi pot controla impulsurile şi pot să-şi amâne necesităţile pentru o anumită
perioadă. De aceea, obiectivul educatoarei este de a dezvolta aceste capacităţi copiilor care nu le au.
Pedeapsa, cearta, marginalizarea nu ajută, ci înrăutăţesc lucrurile deoarece copiii se simt prost şi se
îndepărtează de educatoare.
1446
Prof.înv.primar, Spînu Vasilica Ionela

Școala Gimnazială Nr.1 Mircea Vodă
Odată cu începutul existenței sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament în toate
domeniile esențiale ale vieții: hrana și îmbrăcămintea, relațiile dintre sexe, relațiile dintre inferiori și
superiori, corespondența, primirea oaspeților, etc. Comportamentul necesar în aceste situații a fost
codificat într-un set de reguli precise, care alcătuiesc așa-numitul cod al bunelor maniere. Spre deosebire
de exemplu de codul penal, cel al bunelor maniere nu stipulează și sancțiuni pentru cei care îl încalcă, dar
nici nu este necesar, dintr-un motiv foarte simplu: cei care nu respectă aceste reguli de comportament, se
auto-exclud din viața socială.
Oamenii au obiceiuri bune și rele. Cum obișnuința este a doua noastră natură, obiceiurile fiecăruia
dintre noi sunt foarte importante, deoarece ele reprezintă o componentă esențială a comportamentului în
societate. Desigur nimeni nu ne cere să avem numai obiceiuri bune, pentru că așa ceva ar fi utopic. Nu
există pe lumea asta o ființă umană perfectă, care să nu greșască niciodată. Important este să ne păstrăm
cât mai multe obiceiuri bune și să le corectăm pe cât posibil pe cele proaste. Înainte de toate însă, trebuie
să avem grijă ca obiceiurile proaste de care nu ne putem debarasa, să-i afecteze cât mai puțin pe cei din
jur.
Urmare a dezvoltării accelerate a societății în ultimele decenii, relațiile inter-umane au devenit atât
de numeroase și de profunde, încât impunerea unor reglementări privitoare la comportamentul nostru, a
devenit absolut necesară. Dacă pe vremea lui Ștefan cel Mare viața tinerilor se reducea la munca în
agricultură în cursul zilei și șezători la lumina opaițului în timpul serii, astăzi lucrurile se prezintă cu totul
altfel. Avem numeroase oportunități și alternative de a ne distra și relaxa, putem călători oriunde dorim cu
felurite mijloace de transport, suntem obligați să ne petrecem mult timp în colectivități numeroase, la
școală, la serviciu, etc. Fără cunoașterea unui set de reguli bine definite, efectiv nu am ști cum să ne
purtăm în multitudinea de împrejurări, contacte și evenimente pe care le presupune societatea actuală.
Acestea sunt principiile care stau la baza codului bunelor maniere.
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta este răspunderea părinților, care trebuie să îl
obișnuiască de mic cu bunele maniere.
Învățarea bunelor maniere încă din copilărie reprezintă cheia către adaptarea viitorului adult la
rigorile societății și către succesul lui în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile
sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți, decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-
acasă.
Bunele maniere îi modelează copilului comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul față de semeni. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar îi învățăm bunele maniere
dându-le câteva sfaturi utile.
• Începem cu lucrurile simple, ca de exemplu să învețe încă de la vârstă fragedă să salute, să spună
”te rog” și ”mulțumesc”.
• Apoi, va tebui să-i învățăm ce se cuvine și ce nu se cuvine să facă în timpul mesei, într-o vizită, la
o petrecere, sau chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu vă grăbiți să trageți concluzia că este prost-crescut, sau
dumneavoastră ca părinți nu v-ați ocupat suficient de educația lui. Gradul de receptivitate la sfaturi și
lecții de educație diferă de la un copil la altul, în funcție de temperament, coeficientul de inteligență
nativă, etc. Unii copii asimilează mai repede, alții mai încet, dar într-un final toți se vor conforma, dacă
părinții au suficientă răbdare. În concluzie, este posibil ca micuțul să aibă nevoie doar de câteva ”lecții” în
plus, pentru ca problema să se rezolve.
1447
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii mai puțin politicoase, nu i-o retezați scurt,
ci încercați să reformulați ceea ce a spus. Nu este suficient să-i spuneți că a greșit, este necesar să îi
spuneți cum ar fi trebuit să vorbească, pentru că altfel există riscul să îi creați complexe de inferioritate.
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi țineți prelegeri și nu îl criticați în public,
nu îl umiliți și nu îl jigniți față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o șcenă de
față cu alții, dovedește că nici dumneavoastră nu ați prea fost prea atenți la lecțiile de bune maniere.
• Fiți înțelegători și acceptați-i greșelile. Amintiți-vă că nu este încă suficient de matur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darăminte ei...
Dar iată ce ar trebui să știe copilul în cazul în care instruirea în cei șapte ani de-acasă a fost făcută
corect și eficient:
Până la 3 ani:
• să salute și să răspundă la salut (”bună ziua”, ”bună seara”, ”la revedere”).
• să spună ”mulțumesc”, ”te rog”, ”cu plăcere”.
Între 3 și 5 ani:
• să spună ”pardon”.
• să dea mâna cu cineva.
• să bată la ușă când intră într-o încăpere.
• să ceară permisiunea pentru a face un anumit lucru mai deosebit (”Mami, îmi dai voie să...”, sau
”Pot să...”).
• să folosească batista, să pună mâna la gură atunci când strănută sau tușește.
Între 5 și 7 ani:
• să răspundă cuviincios la telefon: să se prezinte, să nu țipe în receptor și să nu lase interlocutorul
să aștepte la telefon.
• să își ceară scuze atunci când greșește.
• să știe să ofere și să primească un dar.
• să nu întrerupă conversația adulților.
• să întrebuințeze corect tacâmurile.
Între 8 și 10 ani:
• să respecte bunele maniere la masă (să nu soarbă, să nu plescăie, să nu țină coatele pe masă, să nu
se întindă peste masă, să nu gesticuleze cu tacâmurile, să folosească în mod corect furculița și cuțitul,
etc.).
• dacă primește o cutie de bomboane, politețea îi cere să o desfacă și să îi servească pe ceilalți.
• să nu dea replici răutăcioase despre colegi (mai ales atunci când aceștia sunt de față).
Bibliografie:
Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
www.didactic.ro
1448
Profesor Staicu Adriana

Scoala Gimnaziala Capsuna
Judetul: Dambovita
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu )
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu
orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit.
In primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului îi revine familiei iar pentru copil,
neînlocuit.
vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia
este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine
rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie
să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie
însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se
vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie
una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele
acestuia.
acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie
influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul
profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi
îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se într-o în
stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o
anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele,
rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de
situaţie.
Cei "sapte " ani de acasă reprezintă o oglindă a educatiei pe care parintii o oferă copiilor în prima
1449
parte a copilăriei.
Regulile de comportament si educatie oferite în primii sapte ani de viată ai copilului sunt definitorii
,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundatia” pentru constructia unei vieti inchinate binelui,
frumosului si adevărului. .Construcţia celor ”sapte ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care
avem nevoie e parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia
dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi .
Bibliografie:
5. www.copii.ro
1450
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. primar, Stamate Marcela

Școala Gimnazială nr. 3, Lieşti ,Jud. Galaţi
ani de acasă.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
copilăriei.
1451
ceilalți.
exemplului.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
1452
Redactat: Profesor inginer Stan Constanta Liliana

Liceul Teoretic Videle
sănătos.
1453
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
ATITUDINI BLÂNDE;
1454
PROIECT EXTRACURRICULAR CU FINANȚARE EXTRABUGETARĂ
SA FIM MAI BUNI!
Coordonatorii proiectului:
Școala Gimnazială ,,Avram Iancu”Abrud
- prof. înv. primar Stan Georgeta
Școala Gimnazială Vidra/GPN Vârtănești
- prof. înv. preșc. Lupu Alexandra
-
MOTTO
“Trebuie să fii schimbarea ce o vezi în lume”.
(Mahatma Gandhi)
Domeniul în care se încadrează proiectul:
• Domeniul educaţie civică, voluntariat, proiecte caritabile
Tipul de proiect:
• Interșcolar – intercomunitar
Titlul proiectului:
• Să fim mai buni
I. Argument
Formarea unor reprezentări morale, însuşirea unor noţiuni şi norme morale, nu sunt suficiente
pentru a le forma copiilor un comportament moral, acestea trebuie să fie interiorizate, să devină motive
interioare ale conduitei lor. Trăsăturile morale cum ar fi: empatia, generozitatea, respectul,
responsabilitatea nu pot fi înţelese de copii decât treptat, concomitent cu creşterea experienţei lor sociale
si a dezvoltării lor intelectuale.
Din dorința de a forma copiilor aceste trăsături de caracter am inițiat acest proiect care presupune
atât activități care le îmbogățesc cunoștințele, cât și activități de voluntariat, cu scopul de le îmbogăți
experiența socială. Controlul permanent oferit copiilor, cu privire la modul în care ei îşi îndeplinesc
obligaţiile, sarcinile, datoriile, contribuie de asemenea la consolidarea deprinderilor morale.
II. Descrierea proiectului

Scopul:
- formarea şi dezvoltarea la copii, a unor trăsături morale (empatia, altruismul, responsabilitatea);
- educarea copiilor în sensul păstrării sensibilității la nevoile celor sărmani.
Obiective:
 Sensibilizarea copiilor cu privire la problemele semenilor lor- empatia;
 Dezvoltarea simţul responsabilităţii la copii;
 Educarea spiritului de colaborare, prietenie, întrajutorare - altruismul;
 Colectarea de jucării pentru copiii de la GPN Vârtănești;
 Realizarea unor pachete cu obiectele, jucăriile care vor fi donate;
 Cultivarea dorinței de a face fapte bune și de a dărui din suflet celor care au nevoie de sprijinul
nostru
 Obișnuirea copiilor de a-i respecta și de a-i ajuta pe cei nevoiași.
Grup țintă: copiii grupei combinate de la GPN Vârtănești, școlarii clasei a III-a B, părinții
copiilor
Resurse:
• Umane: cadre didactice, copii, părinti;
• Materiale: donaţii de la părinţi, cadre didactice, susţinerea şcolii.
• De timp: 09 octombrie – 22 decembrie 2017
Colaboratori permanenți și ocazionali: D-na director, părinții copiilor implicați,
învățătoare sau educatoare
1455
Modalități de realizare:
- Oferire de cadouri
- Confecționare felicitări
Calendarul activitătilor:
 Perioada 09-27.10.2017:
- stabilirea participanţilor, a scopului, a obiectivelor şi a locului de desfăşurare;
 Perioada 06.11-15.12.2017:
- discuţii cu partenerii, părinţii;
- pregătirea cutiilor de colectare a jucăriilor;
- pregătirea psihologică a copiilor prin discuţii, prelegeri pe teme de educaţie morală;
- vizionarea unor filmuleţe pe internet despre copii aflaţi în dificultate;
- colectarea jucăriilor;
- vizualizarea pe Facebook a copiilor și a grădiniței unde vor fi duse jucăriile;
 Perioada 18-22.12.2017:
- pregătirea şi distribuirea obiectelor colectate;
- impresii după activitate: poze din timpul activităților, realizarea unor felicitări/scrisori
de mulțumire
- evaluarea activităţii – poze din timpul derulării proiectului
- oferirea de diplome copiilor participanţi.
Rezultatele asteptate:
Participand activ și conștient la aceste activități umanitare, copiii vor învăța să dăruiască din suflet
celor care au nevoie. Vor dobândi deprinderea de a se purta frumos, de a fi respectuoși, de a dărui celor
săraci și de a fi milostivi cu cei nevoiași.
1456
Prof. înv.primar:Stan Violeta

Şcoala gimnazială nr.3 Mangalia
În primii ani de viață copilul are nevoie de satisfacerea nevoilor imediate. Nevoile bebelușului și
felul în care mama le tratează, influențează în foarte mare măsură comportamentul viitorului adult. După
vârsta de un an apar crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este
egocentric și știe că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorința. După vârsta de doi ani aceste crize
se transforma în ,,simptmele” unui copil răsfățat, pe termen lung. De aceea părinților le revine sarcina de
a controla aceste crize ale copiilor și de a știi cum sa le facă față, să le prevină și să le stopeze. După cinci
ani înțeleg regulile iar între cinci și șase ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin
repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat și așa mai departe) se formează cel
mai bine obiceiurile dezirabile. Tot acum, sau chiar mai repede (la trei, patru ani) copilul învață , la
început prin imitație, reguli de politețe. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm și copilul va vorbi
calm. În general, copiii care țipă sunt cei în ale căror familii se vorbește pe un ton răstit.
Tot în această perioadă se învață și formulele de adresare. Un copil care va fi învățat de mic să se
adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuși să schimbe mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulți
copii care ajung chiar și în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu ,,dumneavoastră”, tocmai
pentru că, în familie a fost învățat să spună tuturor ,,tu”.
Deci, ce trebuie să știe un copil ,,de acasă”? Până la vârsta de șase, șapte ani, un copil trebuie să
aibă dezvoltate, în principal prin educația primită ,,acasă”, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace
singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învață din regulile impuse în familie, un
limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile ,emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială
Să vorbim puţin si despre cei şapte ani de acasa. După anii “90 acest concept a cam dispărut din
cotidian, pentru că au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educaţie prin strainatate, şi din ce
ştiu eu pe la ei nu exista aşa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei şapte ani de acasa.
De fapt ce sunt cei şapte ani de acasă, pe care cei bătrani îi invocă atunci când este nevoie de acest
lucru? Pâna în clasa primară, cam pe la şapte ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia si cei
apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe
viitor să poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă in general. Cum să respecţi bunicii, cum să
respecţi familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul
de prieteni pe care îl ai. Respectă ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de
părinţii noştrii. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine
in societate .
Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate,
pentru ca nu ştiu sa se comporte în lume şi care probabil nu au cei şapte ani de acasă, care să-i confere
un echilibru si respect faţă de cei din jur. Mulţi, datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se
autoizolează de cei din jur şi tind să dispară treptat din viaţa socială.
În rest aceşti şapte ani de acasa sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe
viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si
bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea
timpului, când vei deveni mai înţelept, o să dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor si celor dragi, ca şi
ei sa aibă la baza cei şapte ani de acasă, să poată merge in viaţă deschis si cu un viitor sigur.
1457
Prof. Stanciu Ana-Maria, Şcoala Gimnazialǎ Scutelnici

Localitatea Scutelnici, județul Buzǎu
Cea dintâi şcoală a omului a fost şi va rǎmâne familia. Influenţele ei se exercită pe toate planurile:
fizic, intelectual, moral, afectiv. Înainte de a beneficia de educaţia instituţionalizată, copilul învaţă, în
familie, o serie de lucruri pe care şcoala le consider cunoscute la începerea procesului de educaţie.
Acasă, copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să
fie responsabil. Învaţă să fie punctual, să fie serios, riguros, disciplinat. Dacă un copil este educat frumos
în familie – părintele asumându-şi rolul de părinte – la şcoala, dar şi oriunde s-ar afla, va avea un
comportament civilizat, va vorbi frumos, va căuta să se înţeleagă cu cei din jur, va aprecia ideile
celorlalţi, va accepta că, deşi oamenii sunt diferiţi, fiecare este unic în felul său, fiecare ascunde, undeva,
în sine, ceva deosebit. Părintele însuşi să fie un model…în acest sens…
Un copil bine crescut în familie, va înţelege importanţa educaţiei – şcolii, realizării de sine şi va
munci pentru atingerea acestui scop. În familie, copilul învaţă să respecte, să aibă răbdare, să îi pese de
ceea ce este în jur, învaţă limbajul bunului simţ, se deprinde cu arta de a gândi sănătos, de a simţi
frumos…de a acţiona în consecinţă. Nu e prea devreme să i se spună despre sinceritate, sinceritatea faţă
de sine şi, implicit, faţă de ceilalţi. De experienţele trăite în familie depinde atitudinea individului faţă de
ceilalţi oameni. Copilul trebuie ajutat în asimilarea unor judecăţi de valoare, acesta este îndrumat spre
acţiuni adecvate, menite să le promoveze şi să le consolideze. Nu este prea devreme pentru a-l orienta,
indruma în înţelegerea acestei vieţi…Exercitându-se asupra individului în formare, la o vârstă când el
prezintă, fizic şi psihic, cea mai mare plasticitate, educaţia în familie lasă amprente puternice în
personalitatea sa. Ea este, astfel, hotarâtoare în formarea profilului individual, trasând primele contururi
peste care vor veni să se suprapună celelalte influenţe. Chiar dacă ceilalţi factori şi-ar asuma sarcina
întreagă a formării omului, el nu poate fi sustras influenţelor acestui prim mediu de viaţă.
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
bine au fost explicate regulile de bune maniere. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor,
atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu
siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele
de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
Eficienţa factorului familie depinde, însă, de cât de conştientă este aceasta de răspunderile pe care le
are. Dacă, în condiţiile vieţii moderne, ale urbanizării şi tehnologizării, familia are din ce mai puţin timp
liber pentru educaţia copiilor şi şcoala îi vine în sprijin suplinind-o în multe domenii ale educaţiei, nu
înseamnă că familia nu are datoria să-si largească orizontul pentru a colabora fructuos cu ceilalţi factori ai
educaţiei.
Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu. Eforturile, descurajările, temerile,
slăbiciunile fac drumul foarte greu. Dar reflectând asupra multor probleme legate de copiii nostri, fiind
1458
atenţi la nevoile lor, înconjurându-i cu afectiune, răbdare, susţinere…vom învăţa, deopotrivă, şi despre ei,
şi despre noi…
Bibliografie:
• Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
• Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
1459
CEI 7 ANI DE ACASA
Inst. Stanciu Adriana

GPN “ Ioan Nenitescu”- Galati
Educatia primita in primii ani de viata din partea familiei , defineste in mare masura viitorul adult .
Cand ne gandim la cei 7 ani de acasa ne gandim la educatia pe care o primeste copilul de la parintii
sai, pana la intrarea acestuia in mediul educational (scolar) . Parintii isi pun prima amprenta la formarea
comportamentului , a personalitatii , a normelor de conduita . Acest mediu este cel în care copilul
social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja
Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului
Pentru a avea un copil bine educat trebuie sa se tina seam a de anumite reguli de baza :
• Copilul trebuie invatat sa se poarte frumos , invata-l bunele maniere prin exemple concrete.
• Stabileste si impune reguli , dar acestea nu trebuie sa-I ingradeasca formarea personalitatii, nu
trebuie sa fie rigide.
• Acordai cat mai multa atentie – comunica cat mai mult cu el .
• Permite-i copilului sa socialieze , sa se bucure cat mai mult de copilarie , lasa-l sa se joace in aer
liber cat mai mult, nu-i ingradi copilaria.
• Invata-l sa-si controleze impulsurile negative .
• Invata-l sa iubeasca demonstrandu- i efectiunea prin imbratisari, sarutari pe frunte ,mangaieri,
cuvinte de alint, cuvinte de incurajare pentru ai da mai mult curaj in propriile forte.
O mare importanta in devoltarea armonioasa a copilului este comportamentul parintelui , felul in
care parintele sau parintii se poarta, atat intre ei cat si in relatiile cu altii, felul in care merg, se imbraca,
vorbesc, mananca, se comporta in diferite ocazii , totul este observat de copil/copii si copiat la scara mai
mica sau mai mare. Aceasta fiind cea mai inalta forma de edcucatie posibila = puterea exemplului .
De multe ori etichetam anumite personae , ca fiind needucate fara a cunoaste detaliile.
In ultima perioada uitam sa mai fim umani, uitam ca o vorba buna spusa la momentul oportun poate
schimba perceptii, poate indrepta anumite comportamente.
Un copil iubit si apreciat de catre familie se va simti protejat si va avea un sentiment de siguranta
care ii va permite sa aiba incredere in fortele proprii sa invete si sa isi asume regulile de comportament.
Daca educarea copilului se va face intr-un ambient deschis si relaxant, bazat pe iubire si incredere,
atunci acesta nu va percepe regulile ca pe o disciplina de fier si ii va fi mult mai usor sa le asimileze.
In principiu cei 7 ani de acasa ii da posibilitatea copilului de asi controla emotiile, de a relationa
eficient in societate, de a avea incredere in sine , de a respecta persoanele din jur, de a cunoaste bunele
maniere etc.
1460
Cei sapte ani de-acasa
STANCIU DRAGOS
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el
greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci,
se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii
mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!
Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.
Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri
trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul
principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir.
Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o
conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el
1461
numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de
modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti,
de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.
Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti
incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa
termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar
fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei,
ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il
mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat
ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine.
La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze
exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.
Ce ar trebuie sa stie:
Pana la 3 ani
• sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere")
• sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere"
• sa dea mana cu cineva
Intre 3 si 5 ani
• sa spuna "Pardon"
• sa bata la usa cand intra intr-o incapere
• sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...")
• sa foloseasca batista
Intre 5 si 7 ani
• sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul
sa astepte la telefon
• sa isi ceara scuze atunci cand greseste
• sa stie sa ofere si sa primeasca un dar
• sa nu intrerupa conversatia adultilor
• sa intrebuinteze corect tacamurile
Intre 8 si 10 ani
• sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu
se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.)
• daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti
• sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata)
1462
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE
ÎNV. STANCU LUIZA

– ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,, EPISCOP DIONISIE ROMANO”
capacitatea de relaţionare socială
1463
autoritate şi respect.Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei
sale creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin căt de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la calculator sau televizor şi concentrează-te in educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţiIle - începe înca de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc; concentrează-te pe disciplină
pozitivă!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu copilul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! Spune-i mereu că îl iubeşti. Demonstrează-i acest
lucru prin gesturi tandre, mângâieri, îmbrăţişări etc.
1464
În concluzie, dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un
rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de
cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt
puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
BIBLIOGRAFIE:
A. Birkh, Hayward S., Diferenţele individualizate – Ed. Tehnică Bucureşti 1999;

G. Berger, Omul modern şi educaţia sa - EDP Bucureşti 1973;
M.Gilly, Elev bun – elev slab, EDP Bucureşti 1973;
M.Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze Bucureşti 1993.
R.Vincent, Cunoaşterea copilului EDP Bucureşti 1972.
1465
DRAGOSTEA PĂRINŢILOR ÎN CEI 7 ANI DE ACASĂ
PROF. ÎNV. PREŞCOLAR STARPARIU VALERIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GENERAL NICOLAE ŞOVA”
PODURI. BACAU, GRĂDINIŢA NR. 1
rude, educatori, vecini. Ocrotirea copilului este esenţială, dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire
pentru că atunci nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. Duminica e ziua când toţi ai
casei sunt împreună, se odihnesc, se roagă, se plimbă, merg în vizită, se joacă, se bucură în mijlocul
familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului.
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”,
,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţi.
acasă.
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament .
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, el
dură.
Dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie
să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune,, bună ziua”, ,,te rog”, ,,mulţumesc”, ,,la revedere”, iar copilul
comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De
vizită, în parc, la spectacol, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
la bunici , sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul
devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot
timpul alături de părinţi, este necesar să comunice cât mai mult cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar
trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii
de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din grupă, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se
exprime, lăsat să termine ce are de spus şi nu se fac observaţii în public. Replicile de genul-taci din gură,
că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti, sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să
înhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri în familie. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
grădiniţă când primeşte ceva, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
1466
o palmă sau dacă este certat.
Atât părinţii, cât şi educatoarea trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
Totodată, este important ca toţi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos, iar educatoarea va proceda la
fel. În acelaşi timp, trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii
greşesc uneori, dar mai ales copiii.
1467
Înv. LETIȚIA ȘTEFAN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RĂDULEȘTI
sănătos.
1468
Dr. Augusto Cury)
eşecuri;
1469
DESPRE MAMA
Prof. înv. primar Stoenescu Luminița

Școala Gimnazială Hurezani, Gorj
"Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă."
(Grigore Vieru)
Din nou, primăvara!

Sufletele noastre se deschid, înfloresc în urări şi emoţii, ca într-un iureş, mereu, în fiecare an, în
prag de 8 Martie.
Şi cât ne frământăm şi încercăm să facem ca această zi să fie cea mai frumoasă şi cea mai caldă
pentru fiecare mamă, pentru mama fiecăruia şi pentru mama din fiecare.
Adunăm în mărtişoare soarele întregii primăveri, aşternem chipul mamei pe mii de coli albe de
hârtie şi nu ştiu cum, îl privim ca pe-o icoană.
În fiecare chip desenat, găsim ochii mamei, zâmbetul fiecăreia ne mângâie sufletul şi fiecare floare
care o împodobeşte ne aduce în suflet primăvara.
Cum am putea noi bănui câte lumi mişună într-o rază de soare, câte lupte se dau într-o gaură de
furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită şi câte daruri se pot naşte într-un suflet de copil!
E cel mai frumos cuvânt și cel mai cald gând.
E mama, care ne dă viața, care ne conduce prin viață. Cea care pentru noi își pune viața în pericol
fără să ezite.
"Nu poţi aştepta un copil decât în iubire, dacă îl aştepţi într-adevăr ca pe un dar de la Dumnezeu:
chiar este un dar al lui Dumnezeu - "Am dobândit om de la Dumnezeu!" (Facerea 4,1) - este o
binecuvântare de la Dumnezeu. Dacă există dăruire reciprocă, primeşti copilul ca pe o binecuvântare a lui
Dumnezeu şi ca pe un dar reciproc al iubirii unuia faţă de celălalt, rodul acelei iubiri. În acea clipă,
copilul este primit cu bucurie. Este cuvântul Evangheliei: "Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă
i-a venit ceasul; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a
născut un om în lume." (Ioan 16, 21) Aşadar, chiar la originea aşteptării unui copil şi a naşterii sale se află
iubirea.
Receptivitatea mamei faţă de copil nu poate apărea decât în iubire, adică într-o depăşire de sine,
primindu-l pe celălalt, şi când este vorba de cineva care vine de la noi, care provine din noi, nu-l putem
primi decât în iubire, cu iubire
Nu mai există în lumea întreagă un alt izvor atât de adânc de dragoste statornică, puternică şi
nepieritoare decât acela din inima mamei.
Numai o mamă ştie ce înseamnă a iubi şi-a fi fericit.
Să fii mamă înseamnă mai mult decât să dai naştere unui copil. Este un sentiment care creşte încă
de la prima veste că vei aduce pe lume un copil şi se intensifică odată ce l-ai ţinut pentru prima dată în
braţe. Înseamnă griji, înseamnă nopţi nedormite, înseamnă alegeri, înseamnă curaj şi iubire. A fi mamă nu
este ceva ce ai putea învăţa în avans, este o experienţă pe care o înveţi pe parcurs, iar instinctul de a a-ţi
proteja copilul te ghidează pe drumul cel bun de fiecare dată.
A fi mamă înseamnă iubire necondiţionată pentru copil, indiferent de problemele care apar în viaţă.
Nu contează câte nopţi nedormite s-au întâmplat din cauza lui, câte griji şi probleme ţi-a făcut, tu ca
mamă, vei fi sprijinul lui pentru totdeauna.
A fi mamă este un dar de neegalat pentru orice femeie. Este o conexiune şi un sentiment care nu se
poate transpune în cuvinte. Este o iubire care creşte continuu, o iubire care va fi mereu. Pentru mame este
greu să ştie că nu pot alina suferinţa şi durerea copiilor lor, că nu pot preveni nedreptatea. Mama este
mereu acolo când copilul are nevoie de ea, şi de prima dată când va auzi “Mamă, am nevoie de tine”, va fi
acolo, pregătită să te ajute.
Am avut nevoie de tine, am în fiecare zi, şi-o să rămâi aici, cu mine, cuibărită în suflet şi amintiri,
când timpul te va duce departe, cât timp mă va lăsa timpul!
1470
ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR
Prof. STOIAN MARIANA CRISTIANA

Școala Gimnazială nr. 1 Moțăței, jud. Dolj
În educarea ,,puiului de om”, părinții , educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare
rapidă se gasește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștinte, primele
deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar
debutului socio-familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul
de factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor le lipsesc
pregătirea psihopedagogică, experiența.
Factorii care influențează azi mediul educativ sunt: noua concepție care se cristalizează asupra
educației ca serviciul social și extinderea mass-media(T.V). Părinții trebuie să-și întărească
fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă
performanțe și succes în viată. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții nu cunosc personalitatea
propriului copil. Educația copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația
copiilor trebuie să existe între părinți înțelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și
celelalte.
În activitatea de educație în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și carcaterul lor pot forma ,,climatul
pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul negativ”(nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetățean,
ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conștienti toți părinții. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele
noastre, ale părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Voi enumera câteva din posibile atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor în
formarea profilului moral al copilului.
*,,Familia severă”-în anumite limite imprima ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitate și
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepaărtează
afectiv și efectiv de părinți și îsi caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc,,găștile “ și
,,bandele” de minori. Mai gravă este situația când părinții sunt împărțiți în ,,tabere”:unul sever și unul
indulgent. Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu și le
dorește nici un părinte pentru copilul său.
*,,Familia permisivă” stă la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil
va fi neajutorat , un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp
ce părinții, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele
de școală sau mai târziu la locul de muncă.
*,,Familia rigidă” prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereușită și sancțiune. Învățătorul trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la
domiciliu, discuții cu părinții (în particular, nu în ședinte) sugerându-le cu discreție, tact si calm în ce
mod și sub ce formă se poate atenua și echilibra severitatea. Învățătorul trebuie să fie postura sfătuitorului
și nu a judecătorului.
1471
*,,Familia libertină” creeaza o atmosfera lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau impedica
maturizarea sociala a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși.
Învățătorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine în sensul obținerii unor rezultate bune
la învățătura, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea fermă în gardă a părinților în
legătură cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară.
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea,
larghețea și strictețea ) toate însă cu măsura și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”
BIBLIOGRAFIE:
1.Colecția revistelor,,Tribuna Învățământului, anii 2004-2005
2.Aniței, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Ed. Universitara
3.Cosmovici, A. (2005). Psihologie generală. Iași: Polirom
4.Cucu-Ciuhan, Geanina; Vitalia, Ileana-Loredana ; Răban-Motounu, Nicoleta. (2006). Teorii
clasice ale personalităţii, Pitești: Editura Universităţii din Piteşti
5.Golu, M. (1993). Dinamica personalităţii. Bucureşti: Genezel
6.Pânișoară, I.O. (2003). Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educaționala. Iași :
Polirom
1472
CEI 7 ANI DE ACASA
PROF INV. PRIMAR STOICA FANICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 DRĂGĂNEŞTI
JUD GALATI
sănătos.
Dr. Augusto Cury)
1473
Copilul este pregătit să primească informaţii.
De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
suntem părinţi.
1474
IMPORTANŢA CELOR CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. înv. preşcolar Stoica Nela

Şcoala Gimnazială „Mircea Dragomirescu”,
cu structură Grădiniţa P.P.Nr.3 Medgidia
orice situaţie, cu toată lumea: părinţii, profesorii, colegii, prietenii, vecinii etc.
Educația unui copil nu înseamnă doar a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci și învățarea
modului de a se comporta cu ceilalți, aspect de urmărit de toți factorii implicați în evoluția
copilului.Aceşti factori sunt: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
cei şapte ani de acasă.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află
separat de părinţii săi.
Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de
experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor.
Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi
pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii.
Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare
a copilului.
Familia și grădinița reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevărați piloni ai
educației. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente iar grădinița locul unde să le
dezvolte și să le pună în practică.
Bibliografie:
Enache R. 2011. Asistenţa socială a copilului şi familiei, Editura Ovidius University Press,
Constanţa.
Marica M. 2007. Sociologia educaţiei Ovidius University Press, Constanţa
Vrăşnaş E. 2008, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Editura Aramis,
Bucureşti.
1475
” Cei șapte ani de acasă ! ”
Grădinița P.N. Nr.5SG, Săcele, Brașov

Educatoare : Stoica Steliana Elena
Cum întelegem expresia ” cei șapte ani de acasă”?
binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar
tu, în calitate de copil, începi achiziţiile.
Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de
socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii
trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu
violență ( cu băţul Sfântului Neculai). Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul
familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel.
Sunt de părere că educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a
persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice
familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele
educaţiei copilului.
Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din
păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului.
Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă
prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil
se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt
surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat
un anumit tip de comportament.
părinţi. Atunci cand spunem despre un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
varsta de 3 ani .
Copiii vor prelua din familia lor comportamentul parintilor, limbajul parintilor si modul lor de a se
exprima verbal cât și fizic. Este vital ca aceștia sa creasca intr-un mediu prielnic si sa aibă parte doar de
exemple pozitive in jurul lor.
Din experiența pe care am dobândit-o de-a lungul anilor, pot enumera câteva dintre ” regulile” care
ajută părinții în educația copilului.
Ajută-l să iși exprime emoțiile si sentimentele mereu si fără rușine , așa va reuși să rezolve micile
conflicte cu ceilalti copii pe o cale amiabila .
Pregătește-l să spună mereu adevărul, iar aici cu siguranță părintii pot pune amprenta fiindu-i un
exemplu pozitiv .
Comunicarea . O relație solidă între copil si părinte se formează doar prin comunicare .
Bunele maniere. Aici putem din nou sa ne gandim că părinții sunt exemplul lor de zi cu zi. Ei
trebuie să aibă bune maniere atat cu oamenii din jur cât si cu copilul propriu.
1476
Cu siguranță e nevoie si de câteva reguli de familie pe care vor trebui sa fie impuse în fața celor
mici astfel limitând anumite greșeli de comportament din viata lor.
Nu trebuie să se abuzeze de copilul nostru in nici un fel, ba din contra trebuie sa fie alaturi de el
emotional si trebuie sa se evite acea „ bataie ruptă din cer” care de fapt este foarte negativă în educarea
copilului nostru.
Nu vorbi superior . Decât sa ii jignim și să li se vorbească pe un ton foarte puternic, este de preferat
să se stea in fața copilului in genunchi pentru a fi de aceeasi statură cu el si să li se explice totul ușor si
cu o voce calmă . Astfel, el nu se va simti inferior si va putea să inteleagă mult mai bine unde anume a
greșit și motivul pentru care nu mai trebuie să repete.
Expresia “Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
1477
Cei şapte ani de …copil
Prof. înv.preşc. Stoica Viorica

Grădiniţa ,,Step by Step” Galaţi
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a insuşit diverse norme
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunostinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
limbaj, etc.Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informaţii, de către cine si în ce mod.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul işi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pană la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţa asupra lui.
Bebeluşul este ataşat de mamă şi de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de
către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli,
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul in faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineinţeles că
asta nu inseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
poată trage invăţăminte atât din situaţiile şi intâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
Cei şapte ani de acasă nu se referă la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe,
ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoăse pe care dacă un copil le va deprinde acum , le va practica
ulterior, pe parcursul întregii sale vieţi.
Pentru a putea inţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
Dr. Augusto Cury)
Familia are un rol esenţial in educaţia copilului.
A-l invăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi părinţii vor avea multe
ocazii pentru a-l îndruma pe copil în direcţia corectă. Putem ţine cont de unele sfaturi:
1478
• Chiar daca a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aibă nevoie doar de una sau două lecţii de bune maniere pentru
ca problema să se rezolve.
• Explică-i clar şi invaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el
greu de inţeles): "Nu mai fi atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să răgăi la masă, dar, dacă o faci,
se cuvine să iţi ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Încetează cu ţipetele în casă", ci fiţi
mai blânzi, ca să inţeleagă în fond ce astepţi de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă".
• Dacă cel mic işi exprimă sentimentele folosind expresii său atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, imi vine să vărs cănd văd chestiă
asta verde", tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu iti place deloc spanacul".
• Fiţi inţelegători si acceptăţi-i greşelile. Amintiţi-vă că nu este încă suficient de matur pentru a şti
bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim sdeseori, darămite ei…
• Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, in familie. Nu ii ţine prelegeri şi nu il critica în public, nu
îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dăcă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă
cu alţii dovedeşte că nici tu ,ca părinte, nu ai prea fost atent la lecţiile de bune maniere.
• Fiţi consecvenţi. L-aţi invăţat de la doi ani să spună "te rog" şi "mulţumesc"? La 6 ani este evident
• Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
înveţe ceva!
1479
EDUCAŢIA COPIILOR DE VÂRSTĂ MICĂ ÎN FAMILIE
(Studiu de specialitate)
Profesor STRÎMBEANU AURELIA, Grădinița cu Program Prelungit Nr. 3

Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți
„Singurele lacrimi a căror amărăciune e deplină, sunt acelea care nu cad pe pieptul nimănui şi pe care nu le şterge
nimeni" F. de Lamennais
La nivelul copilăriei, luminile şi valorile umanului au multiple nuanţe şi ele dobândesc o mare
expresivitate găsindu-şi ecoul în revărsările de energii şi virtuţi ale sale. Prin jocurile lor, copiii îşi
exprimă nu numai explozia de bucurie prin participarea şi implicarea lor directă, ci şi implicarea lor în
diferite activităţi elementare de muncă şi nu în ultimul rând „ucenicia" primilor paşi ai afirmării
independenţei umane. Creşterea şi educarea copiilor şi ceea ce înseamnă „bun" pentru copii se schimbă de
la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. Pe baza experienţei acumulate până acum am încercat să
formulez câteva abilităţi de percepere a copiilor de către părinţi, după cum urmează:
1. Abilitatea de a percepe copilul în mod realist
2. Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea lor de a satisface nevoile copilului
3. Abilitatea privind colaborarea cu copiii
4. Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiunea cu copilul
5. Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul
6. Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
7. Abilitatea de a-şi stăpâni propria durere şi frustrare fără a o răsfrânge asupra copilului.
Modul în care noi, adulţii, ne percepem copilul, are urmări importante pentru atitudinea şi
comportamentul faţă de el. Cu cât suntem capabili să-1 percepem mai realist şi mai diferenţiat, cu atât este
mai mare şansa noastră de a ne apropia de el într-un mod adecvat nevoilor şi potenţialului lui. Perceperea
poate fi distorsionată în diferite feluri, ajungându-se adesea la atribuirea de calităţi şi motive pe care
copilul nu are, prin două mecanisme:
a. Adulţii pot atribui copilului propria lor ostilitate şi anxietate, ca apoi copilul să fie perceput
ca fiind ameninţător, prost, nebun, etc.
b. Adulţii atribuie uneori copilului calităţi pe care ei le observă la persoane cu care au avut
relaţii de prietenie înainte şi din partea cărora au avut ulterior unele dezamăgiri.
Unii copii, pot fi percepuţi negativ chiar de la naştere. Lipsa perceperii copilului şi proiectarea
propriilor nevoi asupra lui, limitează posibilităţile copilului şi dezvoltarea securităţii de bază şi a
autonomiei. Pe măsura trecerii timpului copiii se vor percepe pe sine „rău", „prost", „handicapat", aşa
cum îl percep adulţii. Am întâlnit părinţi care au avut percepţii total nerealiste în ceea ce priveşte nevoile
unui copil. Astfel, unii copii acceptă rolul de îngrijire al fraţilor mai mici, comportându-se ca nişte mici
adulţi.
Aceştia suportă un proces de dezvoltare forţată, iar părinţii chiar se mândresc cu acest lucru.
În ceea ce priveşte colaborarea cu copiii, aceasta depinde de cunoştinţele adulţilor despre copii, de
aşteptările şi pretenţiile pe care ei înşişi le-au trăit. De aceea colaborarea cu părinţii este imperios
necesară pentru înarmarea acestora cu diferite cunoştinţe privind metodele de educaţie. Am întâlnit părinţi
care mi-au spus: „ Copilul meu va fi aşa cum vreau eu, dacă nu îl ia dracu...". O astfel de cerinţă
nerealistă este o cerinţă rigidă, copilul trăind astfel sentimentul unui accept condiţionat. Nu de puţine ori
am întâlnit părinţi care şi-au revărsat mânia pe copii. Lipsa abilităţii copilului de a răspunde la unele
aşteptări ale părinţilor, a provocat uneori o furie de necontrolat la unii părinţi. In afară de sentimentul unui
eşec, copilul se simte respins şi pedepsit pentru motive de neînţeles. El a făcut ce a putut. Fiecare
asemenea episod, contribuie la a face existenţa de neînţeles pentru copil si îi îngreunează dezvoltarea.
Cerinţe şi aşteptări faţă de copii (pentru a avea un comportament exemplar şi a fi ascultători), au fost
centrate în cultura noastră şi în alte culturi. Este însă foarte important a face diferenţă între educaţia
strictă, dar plină de dragoste - şi o formă mai rigidă şi lipsită de dragoste.
1480
Este hotărâtor pentru copil ca părinţii să se angajeze în relaţia cu el, în jocul, tristeţea sau bucuriile
lui. Un angajament predominant pozitiv, este în concordanţă cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se
răspunde, de stimulare, de structurare şi fixare a limitelor iniţiativei. Este foarte important ca într-un
angajament pozitiv, adultul să-l accepte pe copil aşa cum e şi să îi facă plăcere aşa cum este el. Acest
lucru face posibil să răspundă iniţiativei copilului să ia iniţiative pentru stimularea copilului şi să pună
anumite limite fără a respinge sentimentele acestuia. în familiile care abuzează fizic copilul am observat
două modele diferite privind angajamentul părintelui faţă de copil:
♦ Angajamentul negativ
♦ Lipsa de angajament
Angajamentul negativ denotă respingerea critică, cuvintele şi acţiunile care pedepsesc. In timp ce
angajamentul negativ iraţional caracterizează părinţii aflaţi în situaţii abuzive fizic sau emoţional, părinţii
aflaţi în situaţii de neglijare sunt caracterizaţi prin lipsa angajamentului. Lipsa angajamentului poate duce
la un ataşament nesecurizat.
Empatia este un proces cognitiv şi emoţional, o deprindere complexă care constă în trei elemente:
a) abilitatea de a diferenţia şi a da un nume gândurilor şi sentimentelor celeilalte persoane
b) abilitatea de a prelua rolul altuia d.p.d.v. mintal, de a se pune în locul celeilalte persoane
c) abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane
înţelegerea felului în care o altă persoană trăieşte situaţia sa şi nevoia de ajutor în diferite situaţii, este dată
nu numai de ceea ce înţelegem noi, dar şi de modul cum ne-am simţi în locul ei. Această componentă
emoţională, creează o imagine ce denotă empatie. Această abilitate este decisivă pentru gradul în care
părinţii sunt capabili să răspundă copilului, nevoilor sale şi să se abţină de la revărsarea frustrărilor vieţii
zilnice, a stresului asupra copilului. Abilitatea empatică de a se pune pe sine în locul copilului este baza
pentru o îngrijire a copilului fizic şi emoţional. Cu o abilitate bună de empatie, părinţii pot face faţă la o
mare parte a stresului fără a-1 afecta pe copil. Cu foarte puţină empatie, cel mai mic stres va fi revărsat
asupra copilului (este suficient ca un scaun să-i stea în cale).
BIBLIOGRAFIE:
1. Revista ,,Învăţământul preşcolar” nr. 4/2007;
2. Revista învăţământul preşcolar nr. 1-2/ 2008, Bucureşti;
3. Mircea Agabrian, Vlad Millea, Parteneriate Şcoala-Familia-Comunitate, Ed. Institutul
European, 2005.
1481
Importanta celor 7 ani de acasa
Prof. Andreea Stroe

Colegiul Tehnic ‘Gheorghe Lazar’, Plopeni, Prahova
Sta cu diploma pe masă,
epigramă de Aurel Buzgău
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Asadar, inca de cand ne nastem fiecare etapa din viata
noastra constituie o caramida pusa la temelia bunei purtari in societate.
Educatia copilului este una complexa ce implica nu numai a-l invata pe acesta sa vorbeasca, sa
scrie, sa citeasca pentru a deveni un bun exemplu in societate. Educatia se reflecta si in modul sau de a
comporta, in reactiile si atitudinile fata de situatiile in care este pus. Aici intervin ‘cei sapte ani de acasa’
in care parintii, bunicii si cei din jurul copilului il indreapta pe acesta catre un set de norme si valori care
ar trebui sa il urmareasca pe viitorul adult pe intregul drum prin viata.
Care sunt lectiile esentiale pe care orice copil ar trebui sa le invete in sânul familiei? In Epistola
catre Corinteni putem identifica baza unei bune educatii.
Rabdarea: sa-i invatam pe copii ce inseamna sa astepte linistit, sa isi urmeze scopul cu perseverenta.
Lipsa invidiei: parintii nu ar trebui sa incurajeze in exces spiritual de competitie pentru ca astfel
cream persoane avide de castig, de invidie. Copilul trebuie sa invete ca isi este suficient siesi , iar
avantajele altora nu ii vor stirbi potentialul lui.
Bunatatea: este o caracteristica a umanitatii de aceea parintii trebuie sa isi invete copiii sa fie
darnici, sa nu rada de alti copii (de exemplu de cei cu nevoi speciale), sa isi ofere ajutorul ori de cate ori
se cuvine.
Autocontrolul: reprezinta una dintre cele mai importante lectii pe care un parinte i le ofera viitorului
adult. Probabil ca am trai intr-o lume ideala daca fiecare din noi am avea puterea de a ne controla furia si
frustrarile care se acumuleaza in vietile noastre.
Gandirea optimista: cand parintii gandesc pozitiv, cand incearca vada ‘partea plina a paharului’,
atunci , prin regula imitatiei, si copilul va fi mai increzator si va incerca sa vada lumea cu pozitivism.
Carole Hooven si John Gottman de la Universitatea din Washington au evidentiat o legatura intre
empatia si eficienta relationarii cu copiii si inteligenta emotionala la nivel de cuplu. Unii parinti au
tendinta de a exagera si isi pierd rabdarea atunci cand copilul lor nu se descurca, ridica tonul, jignesc
uneori copilul. Toate aceste aspecte vor duce la distrugerea casniciei in viata de adult. Alti parinti insa au
rabdare, ajuta copilul sa inteleaga, il lasa sa ia decizii, fara sa isi impuna vointa.
Un alt aspect demn de mentionat este ca lumea este in continua transformare, astfel, ce reprezenta
‘cei sapte ani de acasa’ acum 30-40 de ani nu mai are aceeasi valoare in zilele noastre. ‘Valorile s-au
schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar
acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în
autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor.
Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate’, explica un psiholog.
Cu toate ca poate s-au schimbat criteriile si valorile societatii actuale, un copil educat frumos si care
are cei sapte ani de acasa va ajunge un adult responsabil, politicos, care stie sa spuna ‘multumesc’ si care
are o conduita buna in orice situatie , atat in societate cat si in viata particulara. Practic, bunele maniere
vor deveni cartea lui de vizita.
In concluzie, copilaria reprezinta o sansa unica pentru lectiile emotionale, sanse de oportunitati
pentru parinte de a fi mentor si antrenor in dezvoltarea inteligentei copilului.
1482
Bibliografie:
Carole Hooven, John Gottman-Marital Conflict and Parenting: The Role of Negativity in Families
1483
PROF.INV.PRESC:STROE IOANA
GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT,,PTICOT”SLOBOZIA
ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.
Dezvoltarea umană a fost întotdeauna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi
cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea
cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se
porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului.
Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult
competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie
să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate.
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală,
dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a
fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,
achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu
ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea
dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.
Principiile dezvoltării copilului:
-Dezvoltarea este secvenţială.
În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu
parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără
a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel
al abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor.
-Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte.
Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie
dintr-un domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul
în mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor
şi va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa.
-Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare.
Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar
Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni,a început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii
sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului.
-Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex.
Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă,
majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad
de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta
echilibrul şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea de
a-şi menţine echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a putea
fugi, copilul are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea accentuată a
muşchilor piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului.
-Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu.
Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au
nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este
1484
determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de
dezvoltare. De obicei, această relaţie se creează cu mama, apoi cu ceilalţi membrii ai familiei (care
constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol
relevant în dezvoltarea copilului).
La varsta prescolara,copilul are nevoie de modele de identificare cu o persoana foarte
apropiata.Astfel,el se va identifica cu mama sau cu tata.Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi
permanenti constienti ca cel mic ne analizeaza,interiorizeaza ceea ce facem.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta,trebuie sa ne gandim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde in spatele unui comportament neacceptat de catre ceilalti.
1485
Parcurile din Municipiul Târgovişte
Autor Profesor:Stroescu Camelia

Scoala Gimnaziala Nr.3 Doicesti,
judetul Dambovita
În Târgovişte există câteva spaţii verzi încadrate în categoria parcurilor. Ele s-au amenajat ca o
nevoie stingentă de a satisface clipele de odihnă, relaxare şi plăcere ale locuitorilor, fiind preocupări
permanente ale organelor locale, dar şi ale unor instituţii şi personae fizice.
În rândurile de mai jos,prezint unul din numeroasele parcurii ale Targovistei,indicand : suprafata,
de când datează precum şi numărul speciilor lemnoase.
Bulevardul Carol I sau Bulevardul Castanilor
Acest bulevard este unul dinte simbolurile municipiului Târgovişte. Nu există localnic sau călător,
de la tânăr la cei mai în vârstă care să nu se fi plimbat pe sub castanii care strajuiesc bulevardul. Prezenţa
castanilor au determinat ca denumirea de bulevardul Castanilor sa fie mai des utilizată decât cea oficială
,şi anume Bulevardul Carol I.
Construit într-un an, între 1896-1897, după planurile arhitectului N. Bruneanu şi completat de A.
Condros, noul inginer al oraşului acelor timpuri, se întinde pe o lungime de 1140 m, de la gară până la
Palatul Diviziei(clubul U.P.T.-Uzina de Utilaj Petrolier, ulterior sediu de bancă.
Pentru construirea lui au fost demolate la acea vreme 24 de case pentru a face loc carosabilului, iar
costurile au fost la puţin peste 100.000 lei la valorea acelor timpuri.
Când a fost construit, s-au plantat 359 de castani salbatici, pentru flancarea aleilor pietonale, două
rânduri pe dreapta arterei şi două rânduri pe stânga arterei, iar de-a lungul trotuarelor s-a aşternut un
covor de nisip. Bordurile au fost făcute din piatra de Pietroşiţa cioplita, pe ambele părţi ale bulevardului s-
au asezat 25 de bănci şi s-au montat pe stâlpii de fontă 60 de felinare de tinichea.
Receptia finală a lucrării a avut loc la 8 Aprilie 1898, în prezenţa Regelui Carol I, care va da numele
Bulevardul Carol. Momentul inaugurării bulevardului coincide cu momentul inaugurării şi Gării din
Târgovişte.
După cel de al II-lea Război Mondial, din considerente politice s-a numit Bulevardul Castanilor,
nume purtat până în 1990 când s-a revenit la cel de Bulevardul Carol I.
În perioada anilor 1990-2000, ciorile au invadat copacii şi au facut mizerie. În toamna anului 2001-
şi în primavara anului 2002, toţi arborii au fost toaletati, tăiaţi la nivelul trunchiului, la 2-4 m înălţime,
ciorile nu au mai venit dar s-au uscat destul de mulţi. În 2 ani de zile de la tăiere s-au uscat 61 de
exemplare. Numai în vara anului 2003 s-au uscat 40 de arbori. În 1980 existau 400 de exemplare de
castan porcesc(Aesculus hippocastanum), iar 2012, numărul lor a scăzut la 321 exemplare, din care numai
165 seculare. În anul 2014 s-au completat cu încă 110 exemplare. Tăierea castanilor a determinat
dispariţia protecţiei faţă de soarele şi căldura din timpul verii.
Castanii s-au mai confruntat, în anul 2002, cu un atac din partea larvei miniere a frunzelor. Adultul
este un fluture mic, de mărimea unei musculiţe de oţet, chiar mai mic(Cameraria orchidella). Insecta
începe atacul la 1 iulie şi reuşeşte în trei luni să ducă la uscarea frunzelor arborelui prin distrugerea
tesutului asimilator. Într-o vară ies două-trei generaţii. Insecta a venit în ţara noastra după 1997.(Dumitru
M. , 2014)
Cu toate acestea Bulevardul Carol I o oaza verde de referinţa în Târgovişte, unde o parte din clădiri
sunt cele mai vechi construite în secolele XIX-XX, şi care exista şi astăzi, regăsindu-se sediile unor
instituţii: Rectoratul Unuversităţii Valahia, Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Directia Silvica, Teatrul
,,Tony Bulandra’’,Inspectoratul Judeţean de Jandarmerie, Muzeul Comunismului –fosta unitate militară
implicată în evenimentele din 1989.
1486
1 Bulevardul Carol I, 1890
www.targovisteainimagini.ro
2 Aesculus hippocastanum - Castan porces

Sursă foto : Stroescu Camelia
1487
3 Euonymus nana-Voiniceriu pitic
Sursă foto : Stroescu Camelia
Maicuta draga ,iti multumesc,pentru orele pe care le petreceai cu mine ,plimbadu –ma cu caruciorul
anilor ,,60”,pentru a ma bucura de un aer ozonificat,pentru a ajunge la randul meu un om sanatos,chiar
daca eu,bebelul acelor timpuri,nu eram intelegatoare fata de efortul tau ,mamica,care veneai adeseori din
garzi de noapte grele,ale terapiei pedriatice din Spitalul Judetean Targoviste.
Sarut dreapta ,maicuta incercata de vitregul timp !
1488
Prof. Stroiescu Maria-Ana

Grăd. P.N.Şopotu-Vechi
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar , din păcate, în zilele noastre, nu se mai
realizează aşa cum trebuie, deoarece grijile zilnice şi stresul cotidian îi copleşesc tot mai mult pe părinţi.
Din cauza deficitului de locuri de muncă în ţara noastră, părinţii sunt nevoiţi să-şi caute prin ţări
străine, departe de copii, pentru a asigura familiei un trai decent, fără lipsuri materiale.Acest aspect duce
la petrecerea foarte puţină a timpului liber împreună, copiii neputându-se bucura îndeajuns de iubirea
părinţilor, de afecţiunea necesară, de plimbările împreună, joaca, mersul la biserică etc.
Consider că preferabile ar fi acestea de către copii şi nu jucăriile şi hainele foarte scumpe, care nu
umplu golul imens lăsat de absenţa părinţilor şi, evident, de absenţa mângâierilor şi basmelor citite de
mama sau tata înainte de culcare.
Expresia ,,Cei şapte ani de acasă’’ se referă la educaţia pe care ar trebui să o primească fiecare copil
în familie.Cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, familie creştină compusă din
mamă, tată şi copii, prefigurând chipul Sfintei Treimi aici pe pământ.Bunul simţ, respectul,
corectitudinea, valorile morale creştine se pot însuşi de către copil, în primul rând, în sânul familiei.
Lipsa de comunicare directă cu copiii, adică nu prin intermediul telefonului şi a altor mijloace duce,
treptat la ,,închiderea copilului în sine’’, având ca şi consecinţe pe viitor alegerea unui anturaj nefavorabil
şi implicarea în tot felul de preocupări dăunătoare, care-i pot pune viaţa chiar în pericol.Copilulu trebuie
să fie educat de la cele mai fragede vârste cu credinţă în Dumnezeu şi cu ideea că părinţii sunt cei mai
buni prieteni ai săi,în care trebuie să aibă încredere deplină.
În procesul educaţiei copiilor, lucrul cel mai important este ca ei să-şi vadă părinţii trăind cu
adevărat o viaţă liniştită şi duhovnicească.Părinţii trebuie să fie modele pentru copiii lor.Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi activităţile desfăşurate cu părinţii consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce
contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.În familie, copilul
începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele
la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Copiii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.,,Cei şapte ani de
acasă’’reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Bibliografie: N.E. Pestov, ,,Cum să ne creştem copiii’’, Editura Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2005
1489
EDUCAŢIA DE LA FAMILIE LA ŞCOALĂ
Cosmin SUCIU
Şcoala gimnazială Fiscut
Normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala si alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia din primii ani de acasă, de care cei
mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Mediul familial este cel în care copilul
social corect.
financiar.
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.
Educaţia ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Pentru ca un individ să aibă şansa de a primi o educaţie
normală şi corectă trebuie să crească într-o familie care să-i ofere modele demne de urmat, părinţi care să
se implice în activitatea de la şcoală, să-l susţină şi să-l încurajeze pe copil.
Bibliografie:
Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1998
http://didactica.genesis.ro/rolul-familiei-educatia-copilului/
1490
Prof.consilier şcolar: Şuitariu Daniela Mihaela

C.J.R.A.E.Mehedinti, Grădiniţa cu PP nr.22
Drobetea-Turnu-Severin
,, Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă- mă ,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
acasă.
copilului".
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta Totusi, este necesar să fixăm
limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl
putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la
revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
1491
In concluzie, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Bibliografie:
1. Bodo, Victor; Bodo, Sorina- Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000
2.Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica- Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești, 2003
3. Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
1492
Meseria de a fi parinte…
prof. Laura Supeala

Scoala Gimnaziala “Profesor Cristea Stanescu”,
com. Cornu, Prahova
Copiii au nevoie de ajutorul nostru, au nevoie sa stie ca sentimentele si problemele lor sunt tratate
cu grija si seriozitate, ca le suntem sprijin, ca ii intelegem, ca suntem acolo atunci cand lucrurile le scapa
de sub control … ca le suntem parinti pentru totdeauna.
Sunt o multime de oameni , mai mult sau mai putin indreptatiti, care dau sfaturi si doar pentru ca o
anumita abordare a functionat pentru altcineva nu inseamna ca va functiona si pentru noi. Trebuie sa
ascultam o singura persoana: pe noi insine.
Meseria de a fi parinte inseamna sa muncim din greu tot restul vietii, copiii sa nu creada o clipa ca
ii ignoram dar sa-i lasam sa se descurce si singuri, sa simta consecintele luarii unor decizii gresite si sa
gandeasca pentru ei insisi.
Comunicarea si cultivarea increderii in sine sunt vitale. In cazul in care gresesc, trebuie sa le
condamnam comportamentul, nu pe ei ca persoane.
Copiii trebuie sa primeasca recompense si ele spun multe despre ceea ce un parinte crede ca e
important in viata. Trebuie sa le aratam copiilor ca daca ei iau lucrurile in serios, atunci si noi facem la
fel.
Nu e usor sa fii parinte si uneori poti fi confuz dar pentru ei... e si mai rau. Sa-i invatam , deci,
relatia dintre drepturi si responsabilitati, sa spuna ce simt, sa fie ancorati in realitate, sa-si gaseasca
propriile raspunsuri si sa ia propriile decizii.
1493
Autor: Prof. Surdu Cristina-Elena

Şcoala Gimnazială Bîcu, com. Ipatele, jud. Iaşi
a copilăriei. Educaţia primită în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui
ca adult.
Conform definiţiei din Dicţionarul explicativ al limbii române, acest termen desemnează un
„ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (și în cadru organizat) cu scopul formării și
dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale
colectivităților umane”.
şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
ceilalţi.
Părinţii, având un rol definitoriu în educaţia din primii şapte ani, ar trebui să aplice unele reguli care
ar putea fi esenţiale în formarea copiilor. Printre acestea se numără faptul că părinţii trebuie să înveţe
copiii să se poarte frumos. Acest lucru îl pot oferi foarte clar şi uşor ei înşişi, care sunt un model de
comportament pentru cei mici. Având în vedere că cei mici aplică regula imitaţiei, ei copie
comportamentele, atitudinile, reacţiile adulţilor cu care intră în contact.
De asemenea, timpul petrecut cu copiii pe parcursul celor şapte ani poate fi fructificat prin
abordarea diferitor activităţi educative, jocuri ce implică comunicarea, exprimarea liberă atât a nevoilor,
cât şi a emoţiilor şi sentimentelor. Joaca şi jocul sunt caracteristica definitorie pentru perioada copilăriei.
Când vorbim de copilărie, vorbim obligatoriu de joc şi joacă. Chiar şi în timpul acestor activităţi, de joc şi
joacă, copiii trebuie să înveţe cum să se comporte. Ei trebuie să fie învăţaţi că există reguli pe care e
nevoie să le respecte. Aceste reguli trebuie să le ofere, în acelaşi timp, şi libertatea de exprimare.
Atenţia din partea părinţilor joacă un rol foarte important în educarea emoţională a copiilor. De
exemplu, părinţii trebuie să fie prezenţi la activităţile la care participă copiii, să fie interesaţi de hobby-
urile lor, să discute permanent despre activităţile zilnice, să iasă cât mai des la plimbare împreună, la o
distracţie. În plus, ceea ce le oferă linişte şi siguranţă copiilor este momentul în care părinţii participă
afectiv la necazurile copiilor, la evenimentele neplăcute din viaţa lor. Este indicat să li se explice copiilor
natura greşelilor pe care le săvârşesc, atunci când este cazul, gravitatea acestora şi, mai ales, este indicat
să nu se apeleze la măsuri autoritare şi drastice, deoarece ele pot produce blocaje psihice copilului.
In concluzie, familia reprezintă factorul determinant în modelarea caracterului şi comportamentul
unui copil, pe parcursul celor şapte ani de acasă, influenţând direct şi indirect modul în care un copil se
vede pe el însuşi.
BIBLIOGRAFIE:
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2016
1494
CEI ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Prof. înv. primar Surdu Denis Manuela

Școala Gimnazială ,,Elena Rareș’’Botoșani
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
sănătos.
1495
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
eşecuri;
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde;
Bibliografie:
3.Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
1496
SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI….DE-ACASĂ
Prof. Şuştrean Diana Laura

Grădiniţa P.P. RIKI - PRIKI Reşiţa
Judeţul Caraş – Severin
Motto: ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură,
dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit. Ca părinţi, este important să ştim ce hotărâri luăm
pentru copilul nostru, cum şi cu ce ocupăm timpul copilului, când să-l ajutăm şi când să-l lăsăm să se
descurce singur.
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Un copil manierat va trebui să știe ce se
cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele
maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși
vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? Iată câteva ,,sfaturi” în acest sens:
o Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una, două lecții de bune maniere
pentru ca problema să se rezolve.
o Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
o Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
o Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru
a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
o Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în
public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o
scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
o Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este
evident că ar trebui să le folosească.
o Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu
ca să învețe ceva!
ce anume ne leagă, cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi
Copiii învaţă ceea ce trăiesc - după Dorothy Law Nolte:
 Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
 Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
 Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
 Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
 Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
 Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
 Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
 Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
 Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
 Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
 Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
 Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
 Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
1497






Bibliografie:
1. Emil, P., Iucu, R. , Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
2. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2000;
3. Negovan, V., Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
4. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
5. Vrăsmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002 .
1498
CEI 7 ANI DE ACASĂ
Prof. Inv. Presc. Szabo Livia

G. P. N. Baţa, Sc. Gim. „I. P. Reteganul”-Reteag
BIBLIOGRAFIE
1499
Profesor învăţământ preşcolar: Szolduban Gabriella Monica

Şcoala Profesională ,,George Coşbuc” Medieşu Aurit –
Structura Scoala Primara Potau
“Stă cu diploma pe masă,

Încă nu i-a terminat”. ( Aurel Buzgău )
Familia , in orice societate , joaca rolul cel mai important in formarea si socializarea copilului ,
sociale si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere
acasă.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
1500
negative.
În concluzie, educaţia este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânşi în cei şapte ani.
1501
Relaţia copil părinte în primii 7 ani de viaţă
Prof. Tămaş Cristina

Şcoala Gimnazială Mihail Sadoveanu Baia Mare
Copilul este pentru părinții săi darul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Părinții pot modela din acest
fraged aluat un om al binelui sau, prin nepurtarea lor de grijă, pot periclita viitorul copilului, căruia îi va
veni greu să distingă între întuneric și lumină.
Copilul este ca un burete care absoarbe tot ce are în jurul său.Părintele este cel ce face atmosfera.
Dacă gândeşte pozitiv, îl va învăţa şi pe copilul său să facă la fel.! Trebuie să scoatem în evidenţă
partea bună a lucrurilor, partea frumoasă a întâmplărilor şi a oamenilor.
Nu trebuie să le facem mereu observaţie copiilor noştrii, ci să le oferim exemplul cel bun prin noi
înşine.
Copilul îşi însuşeşte primele noţiuni de educaţie în familia sa, părinţii fiind cei care îşi asumă rolul
de educatori. În cadrul familiei, copilul îşi formeaza anumite obiceiuri şi reacţii, strâns legate de condiţiile
familiale, sociale, geografice, ereditare sau morale.
În familie, rolul părinţilor este de a învaţa copilul ce este viaţa în ansamblul ei, de a-i forma
deprinderile igienice, care îi vor apara şi întări sanatatea, de a-i largi treptat orizontul intelectual şi
spiritual şi de a-i oferi acel bagaj de cunoştinţe care îi vor permite să se cunoasca în primul rând pe sine
însuşi, sa dobândeasca echilibrul şi armonia interioară.
Despre persoanele cu o excelentă comportare în societate spunem ca au ceea ce se cheamă "cei
şapte ani de-acasa", ceea ce evidenţiază rolul familiei în educaţia copiilor, educaţie care nu se opreşte nici
la şapte ani, nici la vârsta adolescenţei şi uneori nici chiar la maturitate.
Educaţia copiilor devine astfel o sarcină de mare răspundere şi pentru a putea transmite propriilor
copii lumina cunoaşterii, parinţii trebuie sa manifeste multă înţelepciune şi o dragoste profundă. Acolo
unde dragostea este prost înţeleasă sau lipseşte căldura caminului, unde educaţia se bazează pe teorii
închistate într-un noian de prejudecaţi, acolo unde parinţii nu au "timp" să se ocupe de copii, dar mai ales
au uitat ce înseamnă universul copilariei şi sufletul de copil, educaţia nu realizeaza decât un dresaj, o
îngustare a capacitaţii afective şi mintale care se traduce prin complexe, refulări, temeri, idei
preconcepute şi intoleranţa.
Experienţa personală a copilului devine limitata, cunoaşterea vieţii apare sub formă de şabloane, iar
în loc să se dezvolte o personalitate care are capacitatea de a iubi, de a înţelege şi a cuprinde totul,
formam un om cu o minte şi un suflet înguste şi strâmbe.
Părinții care vor să aibă copii „de succes” sfârșesc prin a avea niște copii foarte obosiți: Mai mult!
Mai mult! Mai mult! – ne sună familiar, nu-i aşa ? Zilnic, acesta este mesajul pe care mass-media ni-l
prezintă cu o frecvenţă atât de ameţitoare, încât chiar am ajuns să credem că mai mult înseamnă neapărat
mai bine. Oare chiar aşa să fie? Societatea modernă a reuşit să construiască o generaţie de adulţi extrem
de ocupaţi care transmit modelul mai departe, copiilor lor, Dar cu ce costuri emoţionale! Am ajuns un fel
de musafiri în propria noastră viaţă
Să aduci un copil „pe lume” durează nouă luni, iar ca să-l aduci ”în lume” ai la dispoziţie
optsprezece ani. Acesta este timpul în care un părinte are cea mai nobilă şi cea mai grea misiune din lume,
aceea de a creşte şi educa un pui de om. Şi asa zi de zi, 24 de ore din 24. Fără excepţie!
Dacă la naştere avem un sprijin evident în medicii pediatrii, nutriţionişti şi alte categorii de un real
ajutor, la capitolul educaţie de multe ori suntem pe cont propriu şi nu de puţine ori nu ştim dacă ceea ce
facem acum îi va fi de folos în viitor cu adevărat. Sunt convinsă că fiecare părinte îşi iubeşte copilul, însă
fiecare fel de a iubi este diferit, fiecare relaţie părinte-copil este unică şi specială. Avem sarcina de a
hotărî permanent ce este mai bine pentru el, dar aici se ascund şi multe capcane de care nici măcar nu ne
dăm seama. Uneori este pur şi simplu epuizant să găseşti acel echilibru între nevoile sale de copil şi
limitele noastre ca părinţi.Este esenţial să încurajăm copilul să facă ceva de calitate din munca şi talentul
lui, nu din frică şi descurajare
Parintii ar trebui sa respecte aceste reguli:
• suntem părinții lor, nu temnicerii lor,
• suntem aici ca să-i iubim și să avem grijă de ei, nu să-i facem să sufere ca să ni se supună,
1502
• nu alege calea „ușoară” să-l terorizezi și să te minți că îi va face bine, că așa se învață minte, că
așa va fi un copil ascultător și educat,
• nu-ți șantaja copilul ,învață-l să le facă pentru că așa e normal, nu de frica ta și de cea de a-și
pierde din drepturi,
• nu-l pedepsi când greșește, nu-l recompensa când face ce trebuie.
• nu-l minți și nu-l amenința.
“Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.”
1503
Primii șapte ani de acasă sau din lumea virtuală
Prof. Tămaș Mariana, Colegiul Tehnic ”Mihai Viteazul” Oradea

Acum, mai mult ca niciodată vorbim tot mai mult de accesul copiilor la noile tehnologii. Putem
spune că majoritatea copiilor au un calculator acasă, pe care îl folosesc într-un mod sau altul. Ne punem
deseori întrebarea dacă e bine să-l folosească încă din primii ani de viață și în ce măsură l-ar influența.
Răspunsul meu ar fi da, e bine să îl familiarizăm cu aceste tehnologii dar e bine să știm cât timp îi alocăm
folosirii calculatorului în detrimentul altor activități care stau la formarea și dezvoltarea armonioasă a
copilului. De cele mai multe ori părinții sunt prea ocupați, cu timpul limitat și în aceste situații recurg la
varianta cea mai comodă și anume achiziționarea unui calculator celor mici, instalarea de jocuri și
programe care să-i țină ocupați. Copii sunt fericiți pe moment, în lumea lor virtuală iar părinții încântați
de performanțele digitale ale copilului. Dar oare acesta este un mod normal cu care să crească un copil?
Este ceea ce ne dorim pentru o dezvoltare armonioasă a unui copil? Dezvoltarea afectivă, motrică și
intelectuală a copilului se formează în primi ani de acasă, de la părinți, din mediul familial. Părinții sunt
primele modele de viață pentru copii, de la ei învață să distingă acțiunile pozitive de cele negative, ce e
bine și ce e rău, comportamentul, bunele maniere, regulile morale. Dar acest lucru înseamnă părinți
responsabili și implicați activ în viața copilului. Dragostea și susținerea părinților îl ajută pe copil să aibă
încredere în propriile forțe, se simte protejat, le crește stima de sine, cu alte cuvinte se dezvoltă armonios.
Deseori văd părinți care își duc copii de mânuță prin parcuri, la sport, dans, la cumpărături, le
explică de ce nu e bine să cumpere un oarecare produs sau jucărie și sunt foarte încântată, sufletul mi se
umple de bucurie văzând acești părinți foarte implicați în viața copilului lor. Dar în același timp mă
gândesc câți dintre copii au acest mare noroc, să fie binecuvântați de părinți responsabili, de părinți care
pun mai presus de orice binele copilului, de părinți care renunță la foarte multe pentru a asigura toată
fericirea copilului. Și în același timp câți dintre părinți nu consideră că sacrificând până și timpul alocat
acestora vor reuși să le asigure măcar necesarul minim pentru buna creștere și educare a celui mic. Oare
câți dintre părinți se simt nevoiți să își lase copiii în țară și să aleagă să își găsească o pâine mai bună
peste hotare? Oare ce se întâmplă cu acești copii care seara își pun perna pe față și plâng de dorul
părinților? Oare este suficient că o dată pe an să își vadă părinții obosiți dar plini cu daruri sau măcar cu
cele necesare? Oare este suficient pentru copil doar atât? Acești copii atât de singuri într-o lume de
neînțeles pentru ei vor reuși să aibă sufletul împăcat, să înțeleagă tot ce se întâmplă în jurul lor? Vor sta
nerăbdători pe calculatorul/telefonul primit în dar de la părinți ca să-i vadă seara pe webcam și doar atât?
Se vor juca toată ziua pe calculator pentru că nu are cine să le ”umple” timpul cu alte activități, cu riscul
de-a vorbi mai apoi de o dependență de calculator sau telefon, care o dată instalată cu greu se va gestiona.
Această dependență își va pune tot mai mult amprenta pe psihicul copilului, atât de vulnerabil.
Comportamentul copilului va avea de suferit, vor deveni agitați, nu vor dori să se integreze sau se vor
integra foarte greu într-un colectiv, orice altă activitate va fi lipsită de însemnătate. A merge la școală va
fi un chin, a învăța sau a citi o carte va fi o pedeapsă prea aspră pentru el. Motivația de a acumula noi
cunoștințe va fi foarte scăzută, cu o hiperactivitate excesivă copiii vor răspunde tot mai greu cerințelor
familiale iar apoi a celor școlare.
În oricare din situații, ne punem întrebarea dacă e bine sau nu ca un copil mic să aibă acces la
noile tehnologii. În special în primi ani de viață a copilului, consider că părinții ar trebui să fie foarte
responsabili vis a vis de ce jocuri sunt recomandate pentru vârsta celor mici și de timpul alocat acestora.
În cazul în care nu se gestionează corect timpul alocat calculatorului, există riscul să nu mai reușim să
comunicăm cu copilul, acesta să se izoleze, să trăiască în lumea jocurilor, să aibă reacții și trăiri
asemănătoare cu a personajelor îndrăgite, care vor deveni modele pentru ei. Dacă în schimb sunt bine
alese, jocurile video au și avantaje, le dezvoltă și stimulează gândirea, logica, le cresc încrederea în sine
(reușesc să termine jocul și să primească recompensa), îi încurajează și în același timp îi relaxează, doar
dacă sunt utilizate în mod echilibrat.
În multe situații copii rămân nesupravegheați la calculator, accesează Internet-ul, jocurile online,
neadecvate vârstei, intră în contact cu lumea virtuală care îi va acapara. Fiind atât de vulnerabili își vor
crea o lume imaginară după chipul și asemănarea celei virtuale. Astfel sistemul de valori va avea de
suferit, vor apărea tulburări de comportament, retragere, introvertire, comunicarea cu membrii familiei va
fi afectată, climatul familial va avea de pierdut, subiectele dorite a fi discutate vor fi cele referitoare la
1504
personajele îndrăgite din desene sau jocurile lui preferate. Suportul emoțional și moral al familiei va fi
dezechilibrat, copii vor reacționa impulsiv, violent în vederea atingerii propriilor interese și confortului
dorit. Se instalează progresiv o agitație care se va manifesta extern și care se va resfrânge asupra mediului
familial și implicit bunei dezvoltări emoționale al copilului.
Ca și concluzie, eu în calitate de profesor de Informatică, consider că primii șapte ani sunt
esențiali în dezvoltarea armonioasă a copilului, atât fizică cât și emoțională. Părinții trebuie să facă parte
din viața copilului, să fie implicați, să comunice foarte mult cu copilul, să le inducă și dezvolte valorile
morale, să se implice activ în dezvoltarea emoțională, să desfășoare cât mai multe activități împreună, să
le aloce un timp limitat la PC, timp în care să fie supravegheați, să le aleagă emisiuni și jocuri adecvate
vârstei, să fie un bun exemplu de urmat pentru copil, să evite emisiunile și jocurile violente iar în cazul în
care copilul vede o scenă violentă, aceasta să fie imediat dezaprobată de către părinți prin explicații și
exemple de bună practică. Jocurile video au devenit o parte din viața copiilor, prin urmare nu putem să le
interzicem în totalitate, important e să le gestionăm cât mai eficient. Să alegem jocuri corespunzătore
vârstei iar timpul alocat acestora să fie bine contorizat în așa fel încât să nu devină un scop în sine care să
afecteze dezvoltarea armonioasă a copilului.
1505
CEI 7 ANI DE ACASĂ ȘI IMPORTANȚA LOR
Prof. Ana-Maria TANASĂ

Liceul Tehnologic „Arhimandrit Chiriac Nicolau” Vînători-Neamț
Auzim adesea „Copilul acesta are/nu are cei 7 ani de acasă.” Este oare această perioadă a vieții
importantă pentru copiii de azi, adulții de mâine? Da, este foarte importantă, căci în acești primi ani de
viață în sânul familiei, până începe școala, copilul face cunoștință cu mediul înconjurător, cu persoanele
din jurul său, își formează primele deprinderi, dar și primele amintiri despre familia sa. Totodată, primele
emoții și sentimente de care își va aminti și care vor reveni toată viața în sufletul său, față de ce a trăit în
familie, se formează în acești primi „7 ani de acasă”. Familia este mediul prielnic pentru naşterea,
dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane.
Educația unui copil se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cu ceilalți. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe
copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i
simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru
o dezvoltare normală şi echilibrată.
De asemenea, familia îndeplinește o funcție educativă de mare însemnătate. Ea este prima instituţie
de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai
necesară şcoală de omenie”.
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant și responsabil.
Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi, copiii aceea fac. Prima datorie a părinţilor faţă de copii este
aceea de a-i iubi.
maturitate sau, poate, toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.
Părinţii au totodată datoria de a-i învăţa pe copii ascultarea şi supunerea; au datoria de a-i
binecuvânta, de a-i îndemna şi mângâia, de a-i conduce bine; de a-i mustra pe copii, de a-i îndrepta şi
pedepsi la nevoie, de a nu-i întărâta şi mânia, de a le îndeplini trebuinţele cele de nevoie. Funcția
fundamentală a familiei este securizarea copilului; școala are o misiune suplimentară familiei.
1. Caietul dirigintelui, Casa Corpului Didactic Neamț, Editura Alfa, Piatra-Neamț, 2001.
2. Tratat de pedagogie școlară, Ioan NICOLA, Aramis Print, București, 2003.
3. http://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/
1506
Familia şi cei 7 ani de acasă
-studiu de specialitate-
Prof. Tănase Daniela

Colegiul Tehnic “Costin D. Neniţescu”
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
acasă”. Replicam astfel considerând ca nu a primit o educatie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
Această expresie defineşte insă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
limbaj.
acasă.
Copilul este pregatit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de către cine şi in ce mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasa” deoarece copilul îşi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special pana la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă
asupra lui. Astfel, bebeluşul este ataşat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi
exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la
diverţi stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa
încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
1507
La vârsta preşcolara, c

Cei 7 Ani de Acasa 2018 Volumul II Publicatie Issn Revista

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei 7 Ani de Acasa 2018 Volumul II Publicatie Issn Revista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nr.

6/martie, 2018 / Revistă școlară

Evaluarea în învățământul preuniversitar

Cei șapte ani de acasă!

Esențial Proiect Educațional

“EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”

Cei șapte ani de acasă!

Evaluarea în învăţământul preuniversitar (CD-ROM)

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE

Prof. înv. preşcolar Nadia Ciornodolea

Dintotdeauna, vărsta frumoasă a copilăriei a constituit subiectul numeroaselor studii care au

GRĂDINIȚA CU P.P ”PRICHINDEII VESELI” HUEDIN

Sonea Mădălina, clasa a-IVaB, Școala Gimnazială,,V.I.Popa”Bârlad

PROF.ÎNV.PRIMAR GALBIN VIORICA SILVIA

PROFESOR GANEA ALINA IOANA

Bibliografie: Michiela Poenaru

Data : 8 martie 2018

Prof. GARCEA FLORIN CATALIN

Prof. înv. primar ELENA DORELA GAVRILĂ

Un truditor al educației, prof. înv. primar Elena Dorela Gavrilă

PROF. GAVRILAȘ VIORELA OANA

Prof. Gavrilescu Sorina

Şcoala Gimnazială “Alexandru Vechiu“

Educaţia copilului este un demers ce presupune un schimb de experienţă, de valori şi de competenţă

GRADINITA CU PROGRAM NORMAL ,,LICURICI” OVIDIU

Prof. ȋnvӑţӑmânt primar şi preşcolar- Georgescu Carmen

Prof. înv. primar Georgescu Constantin

Prof. inv. primar: Geogescu Gianina, Scoala gimnaziala nr.46

Școala Gimnazială Nicolae Bălcescu, Arad

MOTTO Scopul educației este să transforme oglinzile în ferestre- Sydney J. Harris

Prof. Gheorghe Doina Carmen

• deprinderi igienico-sanitare (de autoservire);

Grădinița cu P.N. Valea Dulce,

GHEORGHE IONEL DANIEL

Înv.Gheorghe Maria Agota

Prof. înv. primar Gheorghiță Mariana

prof. înv. primar, Gheorghiță Cezarina

,, Educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas”- Socrate

Prof. Gheorghita-Schipor Laura-Maria

1. Cucos, C. Educaţie interculturala, Editura Erota, Iasi, 2001;

“Un tătuc cum sunt destui

Sunt, fetița mea, pe lume

Ce? Tresari? Nu-ți fie frică

Strâmbi gurița de mânie?

Când visezi , fetița mea,

Ea, de colo: “Tată,tată,

Tatăl a privit spre fată

Ce pot eu, un biet cizmar

Fata stă, ascultă, tace

-Vreau și eu, fără-ndoială

Anii au plutit sub cer

Profesor învăţământ primar,Gheorghiu Mariana

Profesor logoped Gherasim Sorina Elena

Prof. Gherban Cuciureanu Ciprian Marius

Obișnuiește-l cu regulile. subtil!

Învațã-l despre egalitate

Explicã-i despre bunele maniere în public

Prof. Ghercă Eduard

Prof. înv. primar Ghercă Lidia

Profesor Gherghe Florin (limba și literatura română);

“’Spun ,Bună dimineaţa !când mă trezesc

prof înv primar Ghiban Ioana

Profesor învățământ preșcolar:Ghica Mariana Parascheva