Editura Esențial Media

”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”

Relația grădiniță-școală-familie-societate!

PARTENERIAT EDUCATIONAL INTERNATIONAL!

Organizatori/Parteneri:

 Editura Esențial Media / Ziarul Esențial în Educație

 Editura D’ART
 Editura Esențial Proiect Educațional
 Grădinița de Naționalitate Română din Micherech Ungaria
 Gimnaziul Iezărenii Vechi, Republica Moldova

Iunie, 2019
 S.C. ESENŢIAL MEDIA PRESS S.R.L.
PITEŞTI, judeţul ARGEŞ
Tel. : 0769.447.895
E-mail: ziarulesential@gmail.com

Carte în format electronic

(online)

”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!” / VOL. I

Relația grădiniță-școală-familie-societate!

ISBN general 978-606-650-792-9

ISBN VOL. I 978-606-650-793-6

Autorii își asumă responsabilitatea pentru conținutul materialului publicat!

IUNIE, 2019
3
4
5
6
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE ÎN
DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. INV PRIMAR: ABĂLAȘEI NATALIA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate. De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor
- grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu
noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale
fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor
educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării
familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități
alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a
personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent
pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar
cu un sistem de reguli mai strict definite, programe elaborate și o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Prin participarea în societate
copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar
care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este
un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de
afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un
model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul familie-grădiniţă – școală - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd
cadrul didactic sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. O bună colaborare şi comunicare între
familie şi grădiniţă-școală este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest
mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE ȘI WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

7
 ȘCOALA ȘI FAMILIA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR ACRISTINEI NADIA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.3 PIATRA NEAMȚ

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi mediul extraşcolar
pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. O dată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi
diferite: una a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă a şcolii, încărcată de noi
exigenţe şi de promisiunile viitorului, la fel de importante. Dacă aceste medii educaţionale se completează
şi se susţin, ele asigură într-o bună măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară, şi pe plan mai
general, în viaţa socială. Cunoaşterea de către cadrul didactic a copiilor încredinţaţi spre educare, ca şi a
părinţilor acestora reprezintă, fără îndoială, premisa reuşitei activităţii instructiv-educative. Literatura
pedagogică atestă existenţa unor tipuri de părinţi şi copii. După temperamentul şi comportarea faţă de
proprii copii, părinţii pot fi protectori sau exigenţi, interactivi şi directivi.
În plus, părinţii trebuie să aibă cunoştinţă de câteva idei – ghid, unele dintre ele având ecou şi în viaţa
viitorului elev. Acestea îşi găsesc corespondenţă şi în cerinţele şcolii, cadrele didactice urmărind formarea
unor comportamente morale pe întreg parcursul procesului instructiv-educativ. Trebuie valorificat
conţinutul educaţional al lecţiilor(indiferent de disciplină)şi organizate activităţi extraşcolare care să
urmărească formarea unor reguli de comportament şi educarea unor deprinderi de educaţie civică.
În general, toată lumea laudă efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală în ceea ce priveşte educaţia copiilor.
De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială
a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar iar în
ceea ce-i priveşte, mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru
a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea
şcolară.
În sfârşit, pentru şcoala însăşi, colaborarea cu părinţii aduce noi resurse, o contribuţie educativă
originală, noi posibilităţi de contacte exterioare şi posibilitatea unei reevaluări.
Proiectele privind o clasă sunt mai eficiente decât cele realizate la nivel de şcoală, deşi clivajul este
destul de artificial, iar un proiect-clasă nu-şi găseşte sensul decât în raport cu proiectul pedagogic al
instituţiei şcolare. Cel mai bun nivel de participare poate fi însă constatat în cazul şcolilor în care învăţătorii
au jucat un rol important în aplicarea unui program de colaborare referitor la clasa lor.
Legătura cu părinţii înseamnă mai întâi contactele obişnuite, legate de copil, de munca sa, de jocurile
sale, de progresele sale şi dificultăţile pe care le întâmpină, dar înseamnă şi participarea părinţilor la viaţa
şcolară, cu ocazia întâlnirilor. Dacă primul tip de contacte tinde să se multiplice în anumite ţări, pentru a
deveni o obişnuinţă, aşa cum de altfel ar trebui să fie, în alte părţi ele sunt o excepţie. De altfel, excepţia
participării părinţilor la viaţa şcolară poate fi semnalată peste tot ca apărând din motive precum “omiterea
administrativă” a reuniunilor vizând colaborarea, lipsa de voinţă sau de disponibilitate a învăţătorilor, lipsa
de voinţă sau dificultăţile părinţilor. În aceste condiţii, pentru părinţi este dificil să-şi impună propriul punct
de vedere, să se explice pentru a fi mai bine înţeleşi, iar pentru cadrele didactice este dificil să depăşească
anumite reprezentări stereotipice pe care le au relativ la dorinţele şi comportamentele părinţilor şi copiilor
lor.
În unele cazuri, atitudinea părinţilor oscilează între indiferenţă şi opoziţie faţă de structura şcolară,
chiar dacă se produc contacte cu cadrele didactice şi chiar dacă acestea nu sunt rele. Învăţătorii pot fi
respectaţi ca persoane, ceea ce nu împiedică să fie criticaţi.
Dacă un copil nu se simte bine la şcoală, dacă el face obiectul unor remarci, justificate sau nu, dacă
este obiectul unei respingeri din partea celorlalţi copii, părinţii şi familia sa, precum şi întregul grup din
care face parte vor fi întotdeauna alături de el pentru a-l suţine şi a-l proteja.
Colaborarea dintre şcolar şi extraşcolar, colaborarea dintre persoanele din cadrul şcolii şi cele din
afara ei (îndeosebi familia, dar şi comunitatea şi persoanele implicate în viaţa asociativă) este recunoscută
ca fiind fundamentală pentru reuşita şcolară şi educaţia tuturor copiilor.

8
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERĂ
PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ / ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

ȘCOALA PROFESIONALĂ ”GEORGE COȘBUC” MEDIEȘU AURIT

STRUCTURA IOJIB
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: ACS MELINDA

Complexitatea actului educațional, a relațiilor umane și sociale contemporană argumentează

necesitatea unor interrelaționări responsabile în deciziile, acțiunile și rezultatele educației. Numeroase
studii au demonstrat că o relație bună între instituțiile educației: grădiniță / școală – familie – comunitate
este avanatjul copilului la toate vârstele. De asemenea, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului,
participarea lui la deciziile care îl privesc, opinia personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici
în responsabilizarea și drepturile pe care societatea le identifică și le recunoaște, iar garantarea acestor
drepturi și responsabilități implică o unitate între familie și grădiniță / școală.
Facilitarea unei învățări eficiente are ca premisă o atmosferă destinsă, pozitivă între agenții
educaționali, de aici înțelegând parteneriatul educativ ca formă de unificare, sprijin și asistență a
influențelor educative formale.
În pedagogia tradițională, relația dintre părinți și cadru didactic este tratată sub denumirea de
”colaborarea dintre școală și familie”. Noile dimensiuni ale acestei relații sunt mai cuprinzătoare datorită
existenței conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare, și mai ales, prin conceptul de
parteneriat care le cuprinde pe toate, exprimând chiar, o abordare pozitivă și democratică a relațiilor
educative.
Instituțiile au obligația de a promova parteneriatele, prin creștereea implicării parentale și a
participării părinților. Atât părinții, cât și educatorii au un interes deosebit față de succesul copiilor: familiile
trimit copiii la grădiniță / școală, acolo unde speră că ei să-și dobândească instrumentele necesare pentru a
reuși în viață. Grădinițele / școlile preiau copiii și-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde prsupun că le
va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța. Acest ”cerc”, în care casa și
grădinița / școala își împart acțiunea asupra capacităților copiilor, accentuează necesitatea conceptualizării
și operaționalizării parteneriatului familie – grădiniță / școală.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: grădiniță / şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important
e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv
la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat și
modelat, iar fundamentarea personalității se realizeaza, în mare masura, în interiorul familiei care
concentrează primul sau univers afectiv, social și cultural. Trăsăturile și coordonatele personalității
copilului se construiesc în relație cu mediul social, cu situațiile pe care trebuie să le trăiască în familie,
atitudinile părinților având o influenâă importantă asupra personalității copilului în devenirea sa ca adult.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță. Uneori, între cele două medii
educative, exista diferente majore de reguli, valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus
adaptarilor si readaptarilor repetate, care il marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna,
copilul nestiind ce reguli sa-si asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si
despre o trauma emotionala, copilul simtindu-se vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea
valorilor familie (sau invers).
Parteneriatul dintre gradiniță și familie reprezintă o primă experiență relațională și de colaborare a
părinților cu persoanele profesioniste în domeniul educației. Cei mai mulți părinți manifestă deschidere,
dorința de a colabora cu personalul grădiniței, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicați.
Parteneriatul presupune existența unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul parteneriatului familie–
gradiniță, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularitățile sale individuale. El se poate realiza
doar printr-o mișcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente cunoașteri de ambele părți.

9
 Colaborarea cu școala este foarte importantă intrucât în această instituție va continua educația
copilului. Parteneriatul dintre cele doua – școală și gradiniță – are ca scop primordial identificarea celor
mai eficiente căi de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin
schimburi de experiență între învățători și educatori (lecții deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.),
activități comune la care să participe copiii și părinții (vizite la școala, proiecte educative etc.).
Fiecare instituție din comunitatea apropiată poate influența formarea și instruirea acestuia prin
modalități directe: sprijin, colaborare, cooperare. În fapt, este o respnsabilitate pe care o au diferite instituții
de a contribui la efort educativ și a sprijini grădinița / școala. Astfel, comunitatea educativă reprezintă
ansamblul instituțiilor și relațiilor sociale din mediul social apropiat al copilului.
Atunci când există un adevărat parteneriat între grădiniță / școală – familie – comunitate, cadrele
didactice își însușesc căi noi și puterice de a îndrepta copiii către standarde școlare provocatoare; părinții
discută regulat cu educatorii despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate și
despre modul în care-i pot ajuta pe aceștia acasă și la școală; elevii se străduiesc să atingă noile standarde
specifice noilor discipline stidiate. Și din ce în ce mai mulți tineri sunt bine dotați pentru a-și continua
educația în universități și / sau pentru a începe o carieră sau o profesie cu un viitor promițător.

10
 ORELE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ȘI EDUCAȚIA
INTERCULTURALĂ

PROF.ADIACONIȚEI ROXANA-MARIA
LICEUL TEHNOLOGIC ,,ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU”
VÎNĂTORI NEAMȚ

Acceptarea diversitatății, respectul opţiunilor celorlalți şi tradiţiilor diferite, care vin dintr-o istorie
diferită este apanajul lumii în care trăim . Viitorul umanităţii este indisolubil legat de interculturalitate,
înţeleasă ca ansamblul caracteristicilor definitorii ale unui individ, grup etnic sau naţiune, este decis
fundamental de capacitatea de adaptare, acceptare, toleranţă a diferenţelor culturale, este împins spre
evoluţie şi progres tocmai prin diferenţe, nu prin asemănări sau uniformizare.
Cultura, personalitatea unui individ şi identitatea unui grup se formează şi se consolidează prin
educaţie, De aceea, educația , instituționalizată sau nu, are, rolul de principal formator în lumea de astăzi
ce are o configurație diferită. Progresul tehnic şi ştiinţific accelerat care reduce distanţele şi barierele dintre
indivizi şi grupuri diferite, precum şi existenţa unor identităţi multiple, a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor
şi a modului de relaţionare diferit dintre diverşi indivizi sau grupuri, impun cu necesitate abordarea
educaţiei şi a societăţii din perspectiva interculturală.
Interacţiunea interculturală este inevitabilă şi, din punctul de vedere al educaţiei, reprezintă atât o
provocare cât şi o condiţie esenţială pentru formarea unei tinere generaţii cu adevărat europene, ancorată în
acelaşi timp la valorile definitorii ale grupului din care face parte, etnic, naţional şi comunitar, care are la
baza cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât între indivizi cât şi între grupuri, îmbogăţită cultural
şi ştiinţific.
Educaţia interculturală vizează o abordare a diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în
considerare interacţiunile spirituale, beneficiile schimburilor dintre culturi, într-un proces de legitimizare a
unei identităţi culturale deschise.Interculturalitatea se impune în învăţământul modern ca o necesitate spre
a răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane, prin dezvoltarea interesului elevilor faţă de
aspectele interculturale, prin dezvoltarea atititudinii de empatie culturală şi interculturală.
Noul curriculum încearcă să răspundă cerinţelor de a asigura în cadrul procesului educaţional
orientarea către valori şi credinţe, cultivând respectul pentru diversitatea culturală şi pentru identitatea
culturală proprie. Atât programa şcolară de gimnaziu, cât şi cea de liceu menţionează ca obiectiv
cunoaşterea culturii locale şi naţionale, precum şi deschiderea interesului spre cultura diversă a Europei și
a lumii.
Schimbările de perspectivă pe care le aduce Programa școlară pentru Limba și Literatura
Română din 2017( OM nr. 3393 / 28.02.2017) pentru gimnaziu urmăresc în mod evident dezvoltarea la
elevi a competențelor interculturale. Documentul face referiri la aceste aspecte atât la formularea
competențelor-cheie (sensibilizare și exprimare culturală), cât și la precizarea componentelor integrate
disciplinei( componenta estetică și culturală).,,Componenta estetică şi culturală vizează dezvoltarea
dimensiunii afective a personalităţii elevului, prin descoperirea și înțelegerea rolului modelator al
contextului cultural local, naţional şi universal în procesul dezvoltării personale.” Iată că , sub imperiul
noilor orientări de la nivel european și în contextual globalizării ((Key Competences for Lifelong
Learning — a European Reference Framework, Recommendation of the European Parliament and of the
Council of 18 December 2006, Literary Framework for Teachers, The European Language Portfolio),
Programa de Limba și Literatura Română creează un cadru favorabil dezvoltării elevilor în spiritul
deschiderii, acceptării și cunoașterii altor culturi. Concret , elementele care sunt legate de interculturalitate
pornesc cu cea de-a cincea competență generală: Exprimarea identității lingvistice și culturale proprii în
context național și international; continuă cu competențele specifice (5.1. Asocierea unor experiențe
proprii de viață și de lectură cu acelea provenind din alte culturi; 5.2. Identificarea unor valori culturale
promovate în textele autorilor români din diferite perioade istorice) și cu activitățile de învățare( 5.1. −
prezentarea unor experiențe similare sau diferite privitoare la viața de familie, la valorile promovate în
școală etc., pornind de la tradiții întâlnite în textele orale sau scrise studiate; − realizarea de proiecte tematice
pentru promovarea unor elemente de cultură locală, regională, națională (itinerarii culturale, hărți culturale

11
etc.); − identificarea în texte studiate a unor similitudini între culturi diferite. 5.2. − discutarea unor tipare
culturale identificate în texte literare/nonliterare românești și din alte culture. )
Importanța care se acordă astăzi interculturalității este dovedită și de faptul că reprezintă unul dintre
cele 5 domenii de conținut prevăzute de programă, aspect care este unanim respectat de autorii manualelor
școlare apărute la începutul anului școlar 2017-2018.
Educația interculturală se bazează pe anumite valori , precum înţelegere, egalitate, dreptate,
cooperare, toleranță, angajare , care transpuse în acțiuni ce îi implică pe elevi și îi ajută să înțeleagă
importanța acceptării diferențelor dintre oameni, dintre etnii, dintre culturi. Acestea pot fi cultivate prin
intermediul mai multor discipline, dar Limba şi literatura română poate fi de un real sprijin în înţelegerea
multor aspecte legate de diversitate, de cunoaştere personală, de reflecţie, de comunicare, de relaţionare,
acceptare, dezvoltare şi crearea a unor noi dimensiuni interioare .De aceea, Limba și literatura română este
privită ca fiind un motor al dezvoltării intelectuale şi emoţionale a elevilor.
Noul curriculum, prin programa specifică disciplinei a conferit profesorului de limba română un
sprijin și o responsabilitate în același timp. Începând cu acest an școlar (2017-2018), la clasa a V-a, procesul
de învățare al limbii și literaturii române a urmărit mai îndeaproape dezvoltarea la elevi a competențelor
interculturale, deoarece interculturalitatea este astăzi un domeniu de conținut distinct. În acest context,
activitatea didactică a profesorului a găsit un real suport în activitățile de învățare și conținuturile oferite de
programă, concretizate în teme inedite în manualele alternative. ( Identitate personală – identitate națională
– diversitate culturală și lingvistică − Carte românească de învățătură: de la prima carte tipărită la cartea
digitală − Modele comportamentale în legende greco-romane ).Responsabilitatea acestuia a crescut, pentru
că evocarea și valorificarea principiilor interculturalității nu mai este o opțiune, ci o necesitate.
Experiența acestui an, cu multiple noutăți, a evidențiat câteva aspecte foarte importante, din punctual
meu de vedere. În primul rând, elevii de astăzi sunt oamenii unei noi ere a omenirii- era cunoașterii. Pentru
ei deschiderea către lume, comunicarea, cunoșterea celorlați și a sinelui, înțelegerea, toleranța sunt valori
și aspecte care, odată stăpânite, le asigură o dezvoltare socio-emoțională și culturală armonioasă.
În al doilea rând, disciplina predată este cea mai potrivită a cultiva prin orele de literatură, comunicare,
dar și de limbă principiile educației interculturale. Personajele textelor cu care ,,se întâlnesc” elevii ( ex:
Tezeu și Minotaurul), situațiile de învățare care se creează în timpul lecțiilor(ex: Prezintă un joc pe care l-
ai aflat de la părinți sau bunici ori de la cineva din comunitatea ta. Poate fi un joc românesc sau un joc
din alte culturi.), aplicațiile pe marginea textelor ( ex:Caută în careul alăturat cei opt termeni care
denumesc în limba română mâncăruri de proveniență orientală.; Precizează trei trăsături ale eroilor greci
care s-au transmis și eroilor din perioade ulterioare.) toate reușesc pe căi știute și neștiute să clădească în
elevi o atitudine interculturală.
Un alt aspect pe care l-am observat este dat de disponibilitatea emoțională și cognitivă extraordinară
de care dau dovadă elevii acestor timpuri pe care principiile educației interculturale se mulează perfect. În
plus, consider că metodica predării limbii și literaturii române nu a fost nicicând mai bine susținută de
varietatea și abundența metodelor și mijloacelor de predare, învățare și evaluare prezente în manualele
realizate după noua programă(ex: metoda cadranelor, Diagrama Venn, harta mentală, posterul, proiectul
individual sau de grup., telefonul fără fir, jurnalul ș.a).
Discuția despre conceptul de interculturalitate va mai face să curgă multă cerneală, dar îndrăznesc să
formulez o concluzie referitoare la legătura dintre aceasta și disciplina pe care o predau. Orele de limba și
literatura română sunt mediul și momentul prielnic în care elevii își dezvoltă competențele interculturale
într-o lume ce se dorește,, deschisă” spre cultura de oriunde ar fi ea, aproape sau departe.

Bibliografie:
1.Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Iaşi, Editura Polirom, 2000;
2.Cozma T., O nouă provocare pentru educaţie : interculturalitatea, Iaşi, Editura Polirom, 2000;
3. Plugaru, L., Pavalache, M,.Educaţie interculturală, Editura Psihomedia, Bucureşti, 2007.
4. Programa pentru Limba și literatura română, clasele V-VIII , București 2017;
5.Sâmihăian, F. , Dobra, S., Halaszi, M, Davidoiu- Roman, A., Limba și literatura română , clasa a
V-a , Educațional ART, București 2017.

12
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE- COMUNITATE

ÎNV. ADELA AFRĂSINEI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „NICHITA STĂNESCU”, BAIA MARE

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers.
Mi-a plăcut cum cercetătorii Laboratorului de consiliere și management educațional au ajuns la
concluzii inechivoce cum că implicarea familiei în parteneriatul cu şcoala contribuie la îmbunătăţirea
rezultatelor, frecvenţei şcolare şi la dezvoltarea responsabilităţii elevilor pentru activităţile şcolare. Pe baza
acestor rezultate, în şcoli se impune o regândire a rolului familiei şi implicării comunitare în sprijinul
părinţilor şi în beneficiul elevilor. Deforges (2003, apud Smith et al., 2007) sugerează că implicarea
părinţilor are efecte primare indirecte asupra imaginii de sine a copilului ca persoană care învaţă şi întăreşte
aşteptările înalte ale părinţilor. Tipologia beneficiilor implicării include: o pentru copii: performanţă
academică, atitudini şi comportament, prezenţă, adaptare şi implicare şcolară, rata promovabilităţii (Suárez-
Orozco, 2010; Dor, 2013); o pentru părinţi: atitudini pozitive faţă de şcoală, relaţii mai bune între copii şi
părinţi; o pentru profesori: motivaţie crescută pentru îmbunătăţirea metodelor educative; o pentru
comunitate: sprijin crescut din partea comunităţii. 101 De asemenea, programele eficiente de parteneriat au
permis implicarea activă în educaţia copiilor, a unor părinţi din toate mediile, indiferent de statut socio-
economic, mediu de viaţă sau număr de membri ai familiei (Cankar şi Deutsch, 2009, apud Griffin şi
Galassi, 2010). Totuşi, există câteva studii care arată că nu există niciun efect al acestor oportunităţi de
participare a părinţilor (Mattingly, Prinslin, McKenzie, Rodriguez şi Kayzar 2002, apud Smith et al., 2007).
Alţi autori care au analizat relaţia dintre implicarea părinţilor şi achiziţiile copilului au observat că
implicarea se realizează numai atunci când performanţele copilului sunt percepute ca fiind insuficiente de
către părinţi sau şcoală şi de aceea, implicarea este o reacţie la performanţele slabe şi comportamentul
negativ al copilului. Participarea părinţilor este, de asemenea, adesea considerată una dintre cele mai
importante caracteristici ale unei şcoli eficiente (Driessen, Smit, Sleegers, 2005, apud Smith et al., 2007).
Pe lângă efectele pozitive ale participării părinţilor asupra achiziţiilor elevilor, alte studii au identificat şi
efecte pozitive legate de adaptarea socială a copiilor, vizând aspecte, precum: comportamentul, motivaţia
şi competenţele sociale ale copiilor, relaţia dintre elevi şi profesori, relaţiile dintre copii (Henderson şi Map
2002, Boethel 2003, Jordan, Orozco, Averett, 2001, apud Smith et al., 2007). 102 Cu toate acestea, şcolile
tind să aibă obiective generale şi nu foarte concrete în ceea ce priveşte implicarea părinţilor. Mai mult,
implicarea părinţilor nu este o prioritate în multe şcoli, iar politicile actuale, cu referire la acest aspect nu
sunt sistematic evaluate (Epstein, 2002, apud Smith et al., 2007).

Bibliografie:
http://www.tribunainvatamantului.ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-
importanta-a-educatiei-permanente/
https://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE.pdf

13
 IMPLICAREA FAMILIEI ÎN ACTIVITĂŢILE EXTRACURRICULARE

PROF. AURELIA AGIGHIOLEANU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.7 "REMUS OPREANU "-CONSTANŢA

Activităţile extraşcolare, în general au cel mai larg caracter inderdisciplinar, oferă cele mai eficiente
modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deorece sunt factorii educativi cei
mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora. Activităţile complementare concretizate în excursii şi
drumeţii, vizite, vizionări de filme sau spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută
adecvată situaţiei, declanşează anumite sentimente. O mai mare contribuţie însă în dezvoltarea personalităţii
copilului o au activităţile extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin
produsul realizat de acesta.
Având un caracter atractiv, copiii participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu însufleţire
şi dăruire, la astfel de activităţi.Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi
soluţii variate. Succesul este garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în dragostea din sufletul
copiilor, dar să îi laşi pe ei să te conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase.
Aceste activităţi contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea
înclinaţiilor şi aptitudinilor şcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber.
Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor în
activităţi cât mai variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi socio-culturale,
facilitarea integrării în mediul şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul ei, fructificarea
talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale.
Activităţile extraşcolare se desfăşoară într-un cadru informal, ce permite elevilor cu dificultăţi de
afirmare în mediul şcolar să reducă nivelul anxietăţii şi să-şi maximizeze potenţialul intelectual.
Activităţile extracurriculare se caracterizează prin următoarele trăsături:
-au un caracter facultativ, în funcţie de preferinţele copiilor;
-se bazează pe iniţiativa organizatorică a copiilor;
-asigură o învăţare implicită, practică,transdisciplinară;
-au cel mai adesea caracterul unor activităţi de grup;
-au un puternic colorit afectiv;
-sunt autentice, bazate pe experienţa trăită a copiilor.
Aceste activităţi desfăşurate fie în şcoală, fie în diferite organizaţii de copii, presupun situaţii de grup,
chiar dacă în desfăşurarea lor fiecare elev îşi trăieşte propria sa situaţie personală. Ele presupun o activitate
comună, cu ţeluri comune, ceea ce nu exclude ca fiecare elev să aibă sarcini individuale în realizarea acestor
scopuri. Relaţiile sociale dintre copii devin mai bogate şi mai variate decât în cadrul lecţiilor. În acelaşi
timp se lărgesc relaţiile cu mediul înconjurător, cu comunitatea locală.
Ele pot fi bazate pe libera alegere a copiilor, pe dorinţele şi interesele lor deoarece sunt desfăşurate
în timpul liber. Deşi au caracter opţional, copiii participând la ele de bună voie, rolul educatorului nu este
eliminat. Acesta trebuie să dea dovadă de măiestrie pedagogică. Una este să impui copilului să ajute, de
exemplu, nişte bătrâni, şi altceva este să le sugerezi să aducă bucurie unor bătrâni dintr-un azil, pregătindu-
le un program artistic, mărţişoare sau să-i sensibilizezi, până la a-i face să propună ei singuri această
activitate
În situaţiile din cadrul extracurricular se învaţă, dar altfel decât în cadrul şcolar. Este o învăţare
implicită, decurgând din experienţa trăită direct. Are un caracter practic, operaţional şi interdisciplinar. Ea
nu se supune învăţării curriculare. Putem afirma că situaţiile educative extracurriculare au o valenţă
formativă, servind dezvoltării copiilor atât sub aspect cognitiv, lărgind orizontul lor de cunoaştere şi
îmbogăţindu-l cultural, cât şi sub aspectul formării lor morale şi spirituale. Nu este o repetare a ceea ce se
face la orele de clasă, ci o întregire a ei prin experienţele noi de viaţă.
Activităţile extracurriculare pot antrena elevi din mai multe clase sau chiar şcoli şi din alte oraşe.
Prezenţa nefiind obligatorie, oferă elevilor destindere, recreere, voie bună, satisfacţia vieţii de grup,
afirmarea şi recunoaşterea aptitudinilor.
Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează
sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în

14
care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori
acţionează, pozitiv. Vizitele la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate
selectiv – constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului nostru.
Ele oferă elevilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală, procesul de producţie
în desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi
activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni
şi rezultatele concrete ale muncii lor, stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce
elevii acumulează în cadrul lecţiilor.
Spectacolele constituie o formă de activitate extracurriculară în şcoală, prin care copilul face
cunoştinţă cu lumea minunată a artei. Deşi această formă de activitate îl pune pe copil în majoritatea
cazurilor în rolul de spectator, valoarea ei deosebită rezidă în faptul că ea constituie o sursă inepuizabilă de
impresii puternice, precum şi în faptul că apelează, permanent, la afectivitatea copilului sau nu, asupra
dezvoltării elevilor.
Serbările şcolare reprezintă o modalitate eficientă de cultivare a capacităţilor de vorbire şi înclinărilor
artistice ale copiilor. Stimularea şi exersarea memoriei constitue obiective importante care se realizează
prin intermediul serbării..Iintervenţia la momentul oportun cu rolul pe care îl are de îndeplinit fiecare copil
şi susţinută de aportul afectiv, contribuie la mărirea stabilităţii atenţiei, iar cu timpul sporeşte capacitatea
de rezistenţă la efort.
Concursurile pe diferite teme: istorice, literare, creaţii artistice şi plastice, istorice, sportive
actualizează cunoştinţele doândite dar dezvoltă şi spiritulde competiţie şi în unele cazuri munca în echipă.
Se ştie că sunt activităţi prilejuite de însemnătatea momentelor istorice, care celebrează oameni din
cultura şi arta românească , datini şi obiceiuri tradiţionale zonale sau religioase.
Este de menţionat faptul că la aceste activităţi participă membri ai comunităţii locale care pot fi
invitaţi sau fac donaţii şi sponsorizări.
Ca noutate sărbătarea cel 100 de zile de şcoală organizată în alternativa "Step by step" , am preluat-o
cu succes deoarece aceasta are ca scop prezentarea unor colecţii din 100 de obiecte şi elevii sunt dornici să
arate colegilor ceea ce au colecţionat de-alungul timpului părinţii şi bunicii.
Părinţii elevilor de asemenea se implică în organizarea şi desfăşurarea activităţilor.
Activităţile educative bine echilibrate , bine motivate şi mai ales bine organizate oferă posibilitatea
valorificării acumulărilor elevului pe parcursul întregului ciclu de pregătire sau unele dintre acestea pot
avea ecou în sufletul lor toată viaţa.
Aceste activităţi generează relaţii de prietenie şi ajutor reciproc, educă simţul responsabilităţii şi
statornicesc o atitudine justă faţă de colectiv şi faţă de scopurile urmărite.
Activităţile extracurriculare creează un cadru optim de formare a unei personalităţi complete şi
complexe, deoarece valorifică aptitudinile, încurajează competenţa, antrenează copiii în abordarea unor
teme bazate pe iniţiativă, creativitate şi fac apel la exerciţiul comunicării, relaţionării, implicându-i totodată
în responsabilităţi.

BIBLIOGRAFIE
* Ion T.Radu, Liliana Ezechel "Pedagogie – Fundamente teoretice" Ed.V.I.Integral Bucureşti, 2002
* Ionesc, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi
autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001
* Vlăsceanu, Gheorghe, coord., Neculau, Adrian, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002

15
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, AGIURGIOAIEI LUMINIŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 „REMUS OPREANU” CONSTANȚA,
JUDEŢUL CONSTANŢA

"Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)

Şcoala şi familia
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte, familia
este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul
de elev al copiilor din sistemul formal de educaţie.
În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a
educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie , situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi,
îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea , la începutul anului şcolar , a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
Aplicaţie practică
Pentru o relaţie optimă cu părinţii am îmbinat variate forme şi metode de colaborare a şcolii cu
familia:
− portofoliul, care include teme speciale destinate educaţiei copilului şi prevenirii eşecului şcolar;
− şedinţele tradiţionale cu părinţii, dar şi practicarea altor forme de lucru cu aceştia: ateliere, mese
rotunde, lectorate pentru părinţi;
− implicarea părinţilor în activităţi cognitive şi educative în cadrul demersurilor didactice, la
amenajarea sălilor de clasă, confecţionarea materialului didactic, organizarea şi desfăşurarea activităţilor
extracurriculare, realizarea discuţiilor cu un caracter pedagogic, luarea deciziilor referitor la organizarea
procesului educaţional în instituţie, procurarea literaturii pentru copii etc.
Utilizând diverse strategii pedagogice, aduc şi menţin părinţii în şcoală, îi implic în activităţi
educative, demonstrându-le că familia este la fel de importantă în educaţia elevului precum instituţia de
învăţământ. Implic părinţii într-o activitate partenerială permanentă, cum ar fi colaborarea multiaspectuală
de durată cu familia /actorii educativi.
Poziţia ambelor instituţii trebuie să fie una axată pe parteneriat, colaborare şi sprijin reciproc în
acţiunile orientate spre formarea personalităţii elevului. În etapa de iniţiere a părinţilor în procesul
educaţional, implicit în formarea personalităţii copilului, aceştia participau doar la şedinţele cu părinţii,
comunicau prin telefon cu învăţătorul, verificau şi semnau carnetele elevilor lor, vizitau uneori şcoala.
Asistau la ore doar acei părinţi ai căror copii aveau rezultate modeste la învăţătură sau acei care nu erau de
acord cu aprecierea dată de către învăţători.

16
 Concluzii
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această
perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o
comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.
Părinţii conştientizează că cerinţele unice faţă de copil trebuie menţinute de către toţi actorii implicaţi
în educaţia copilului. Participanţii la parteneriat au învăţat că implicarea fiecăruia este importantă pe întreg
parcursul studiilor şcolare. Implicarea ambelor părţi în luarea deciziilor, având aceleaşi repere educaţionale,
face să progreseze învăţarea şi dezvoltarea copiilor.
Ca urmare a existenţei şi funcţionării parteneriatului şcoală-familie, părinţii au început să intre în
şcoală cu mai multă încredere şi din ce în ce numărul lor a crescut, astfel încât se programau în funcţie de
programul personal, pentru a putea participa la cât mai multe acţiuni propuse în acest parteneriat, relaţiile
dintre părinţi au cunoscut o oarecare modificare în bine. Copiii la rândul lor au înregistrat aspecte privind
perceperea şcolii şi a sarcinilor acesteia, participarea la lecţii şi activităţile comune cu părinţii s-a
îmbunătăţit, relaţiile de colegialitate dintre elevi au înregistrat progrese, cât şi relaţiile de prietenie dintre ei
s-au cristalizat. Drept rezultat, situaţia s-a schimbat.

Bibliografie
Băran-Pescaru, A., ( 2004), Parteneriat în educaţie – familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti;
Şerdean, I.,(2004), Pedagogie,Compendiu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine;
Vrăsmaş, E., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti, Aramis.

17
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. AIOANEI DANELUȚA

CSEI SUCEAVA

Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie . Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare
care se poate realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
• prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;

18
 • organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

19
 RELAȚIA ȘCOALĂ-ELEV-FAMILIE

PROF. RĂZVAN AIOANEI

CSEI SUCEAVA

Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;
• agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională . Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor . Dar , de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un parteneriat familie –
şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om . Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi . În acestă
oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire
a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative .

20
 Bibliografie selectivă:
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

21
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

P.I.I.P. AL-KHEMESY CAMELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “M. EMINESCU”
CU STRUCTURA G.P.P. NR. 4 ROȘIORII DE VEDE

Sunt ţări în această lume care au înţeles că prosperitatea unei naţiuni depinde de noua generaţie.
Învestiţia în educaţia copiilor este sigură şi durabilă, iar şcoala nu este o corvoadă. Studiile nu se termină
doar cu o diplomă bună de agăţat pe perete. Tinerii au o meserie şi o bună pregătire pentru viaţă.
Sistemul de învățământ pentru copii este organizat diferit în fiecare țară în parte. În timp ce în unele
țări, sistemul educațional axat pe stimularea creativității elevilor și pe formarea acestora în specialiști, în
alte colțuri de pe glob, cadrele didactice se străduiesc să stimuleze și să încurajeze copiii să-și descopere
propriile pasiuni și să găsească resurse proprii pentru a se autoeduca și a se descurca mai bine la școală.
Finlanda
Toate clasamentele plasează această ţară nordică în fruntea sistemelor de învăţământ din lume.
Paradoxul este că programul elevilor finlandezi şi cerinţele şcolii sunt foarte relaxate. Regulile sunt foarte
clare. Dacă nu are 7 ani împliniţi, copilul nu are ce căuta la cursuri.
Clasele primare durează şase ani, iar elevii au la toate materiile acelaşi profesor - îndrumător. Rolul
acestuia este să vegheze ca niciun elev să nu rămână în urmă. Rezultatul absolvirii claselor primare trebuie
să fie stabilitatea emoţională a elevilor şi încrederea în forţele proprii. De aceea, până în clasa a şasea nu
există sistem de notare.
Educaţia, gratuită de la nivelul preşcolar până la universitate, include cursurile, masa, cărţile şi
materialul didactic.Temele pentru acasă sunt fixate astfel încât să nu afecteze timpul liber şi de odihnă al
fiecărui copil. Succesul sistemului finlandez se bazează pe cooperarea dintre familie şi şcoală. Profesorii
sunt foarte respectaţi şi bine plătiţi. Salariul este, în medie, de 41 de euro pe oră. Prin comparaţie, un
profesor din România caştigă cel mult 9 euro pe ora de curs.
Franta
Învățământul primar în Franța începe de la vârsta de 6 ani, însă bazele educației copiilor sunt puse
înca din creșă sau gradiniță, care are rol crucial în punerea bazelor pentru scris, citit și alte aptitudini
esențiale la școală.
În primele clase, copii au doar câte 2 profesori desemnați la fiecare clasă, care le predau la toate
materiile din programa școlară, lucru deloc apreciat de specialiști, dar care dau rezultate pentru ei.
Educația copiilor în Franța este un sistem centralizat foarte bine organizat și structurat. Școlarizarea
este gratuită între 6 și 16 ani, iar ultimii doi ani de învățământ sunt opționali, dar obligatorii pentru cei care
vor să dea Bacul și să urmeze o facultate.
Marea Britanie
Există o țară în care sunt identificate abilităţile fiecărui copil, în care elevii sunt îndrumaţi să-şi
găsească vocaţia, în care profesorii au cea mai bună reputaţie, în care școla te face mare și puternic.
Prin lege, în Marea Britanie toți copiii cu vârsta între cinci și 16 ani trebuie să meargă la școală. Marea
Britanie a introdus National Curriculum în 1992 și toți școlarii sunt obligați să urmeze studiile până la vârsta
de 16 ani. Programul este împărțit în patru stagii și este alcătuit pe grupe de vârsta. Niciun copil nu ramâne
neșcolarizat și este depistat la timp, în cazul în care abandonează școla.
Cele mai importante materii sunt limba engleză, matematica și științele. Urmează design, tehnologie,
informatică, comunicații, istorie și geografie. Și tot ca obiecte obligatorii de studiu sunt limbile străine,
muzica, arta, educația fizică și cea religioasă.
După cinci ani de educație secundară, școlarii trec printr-un examen național și primesc un certificat.
Este un examen cu un singur subiect, supravegheat de un consiliu școlar indepedent, format din profesori
de elită.
Statele Unite ale Americii
Există o țară în care cei care învață ajung acolo unde își propun, o țară care are cel mai mare buget
pentru educaţie, o ţară în care şcoala îţi dă scopul în viaţă, „o țară a tuturor posibilităților”.

22
 Un număr de aproximativ 46 de milioane de tineri sunt înrolați în sistemul public de școlarizare, de
la grădiniță și până la clasa a XII-a din liceu. Alte șase milioane de copii frecventează școlile private, care
au taxe foarte mari.
Educația în Statele Unite ale Americii este obligatorie, diferă doar vârsta școlarilor, de la stat la stat.
Astfel, în unele state copiii merg la școală când împlinesc cinci ani, iar la vârsta de 14 ani sunt absolvenți
de liceu. În alte state însă, clopoțelul sună prima oară pentru cei care au opt ani împliniți.
Sistemul american este la fel de pragmatic ca și țara. Accentul se pune pe utilitatea individului în
societate. Cine are aptitudini să devină medic este ajutat sa dobândească toate cunoștințele necesare. Cei
care au abilități practice vor deveni foarte buni instalatori sau electricieni. Cei care nu-și găsesc locul în
societatea civilă sunt încurajați să se înroleze în armată. Principiul „omul potrivit la locul potrivit” n-a dat
greș și a construit cea mai puternică națiune din lume.

Bibliografie:
https://www.copilul.ro/comunicare-copii/educarea-copiilor/Cum-invata-copiii-la-scoala-in-lume-
a1674

23
 A COMUNICA, COMUNICARE – O FILOZOFIE DE VIAȚĂ

PROF. PTR. ÎNV. PRIMAR, ALBU MONA-LISA CLAUDIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 RM. SĂRAT - JUD. BUZĂU

A comunica este o artă. Comunicăm în orice împrejurare, făcând schimb de informații, dezvoltându-
ne capacitatea de a lua decizii împreună, stabilindu-ne prioritățile, planificând activitățile, învățându-ne să
ne ascultăm, să ne tolerăm, să conviețuim”cunoscându-ne”.
Comunicăm și ne îmbogățim!
Arta de a comunica dezvoltă comportamentele cunoașterii de sine și ale cunoașterii în general. Încă
de la începutul conceperii fiecărei ființe umane există comunicare: comunicare verbală, comunicare
nonverbală. Fară comunicare comportamentele cunoașterii ar rămâne la stadiul primitiv. De aceea orice
ființă comunică, iar omul desăvârșește această acțiune prin gândire.
Caracteristică definitorie a societății actuale este comunicarea. Ca dimensiune majoră comunicarea
stă la baza învățământului românesc, putem afirma deci că în școală comunicarea didactică este o formă de
comunicare umană.
Ce este de fapt comunicarea umană? Este un act menit sa realizeze o legătură cu scopul de a influența
menținerea sau modificarea comportamentului celuilalt. Ea se efectuează în sisteme si limbaje complexe,
care trec ușor de la limbajul verbal la cel nonverbal, de la gest la simbol, de la sunete la tonuri. Orice
activitate umană presupune schimbul de informații adică procese și relații de comunicare.
Comunicarea verbală este cea mai studiată formă a comunicării umane. Între două persoane
comunicarea nu se limitează la schimburi de natură verbală. Dialogurile, replicile de natură nonverbală sunt
atat de numeroase, încât pot fi considerate ca mijloace de comunicare comună. Prezența unui asemenea
limbaj a determinat consecința că este imposibil să nu comunicăm.
Într-o comunicare nonverbală, informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de semne
legate direct de postura, mișcarea, gestica, mimica partenerilor. Gesturile, activitatea vizibilă a celui care
vorbește are valoare educativă, vehiculând în interacțiunea socială un ansamblu de informații care lipsesc
în mesajul verbal propriu-zis.
O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că, aceasta este o comunicare
instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare. Nu prezența învățător- elev
dă unei comunicări caracter didactic, ci respectarea legităților presupune un act sistematic de învățare. Ca
atare, comunicarea didactică poate apare între diferiți ”actori“ elev-elev, manual-elev, carte –persoană care
învață, instructor–instruiți. Condiția este ca “personajul resursă“ să depășească statutul de simplu
informator, devenind un modelator.
Ca relație socială, comunicarea didactică se referă la comportamente și acțiuni privind formarea la
elevi a trăsăturilor și modalităților de participare socială. Ca relație interpersonală, ea desemnează
comportamente și acțiuni privind dezvoltarea personalității elevilor ca indivizi.
În orice comunicare este nevoie de două instanțe importante: emițătorul si receptorul. Între acestea se
creează în permanență, în actul comunicării, un câmp al comunicării. Eficiența procesului de comunicare
depinde de felul cum cei doi factori implicați creează actul de comunicare.
Comunicarea are sens numai dacă receptorul interpretează mesajul cum l-a transmis emițătorul, dar
în același timp, emițătorul și receptorul nu trebuie să disturbe procesul de comunicare prin factori de
subiectivism sau prin desfășurarea procesului într-un mediu ostil. Comunicarea și sistemul interrelațional
sunt probleme cheie față de care trebuie să reflectăm în cunoaștere, în drumul spre schimbare, în gestionarea
si managementul realității cotidiene.
Perpetua realitate cotidiană supune omul unor presiuni care-l constrâng la o permanentă adaptare la
schimbare.
Comunicarea eficientă are un rol esențial în dezvoltarea unor abilități și componente specifice
cunoașterii. Abilitatea în excaladarea unei cunoașteri realiste corecte se fundamentează pe o permanentă
comunicare.
Dar...cum se învață arta comunicării ?
A ridica procesul de cunoaștere la rang de artă este o problemă care se învață prin informare și
exercițiu. În jurul nostru, datorită unor factori implicați permanent în comunicare, se mișcă continuu mai

24
multe tipuri de oameni, care asced spre comunicare în mod diferit. Omul “știu că nu știu”promovează o
relație de comunicare bazată pe auto cunoaștere și pe o evaluare corectă a sa, tocmai din dorința arzătoare
de a găsi o cale care să dezvolte misiuni și viziuni spre permanentă schimbare și adaptare la realitate .
“Știu că știu”este o persoană automulţumită, iar autoîndestularea poate să conducă la o comunicare
deficitară, bazată pe replici egoiste, pe remarci egocentrice, pe un feed-back lipsit de constructivism.
“Nu știu că nu știu”este tipul ignorantului, snobului, care orbecăie în viață dezvoltând valorile
nerealiste, atitudinile lipsite de interes, automulțumirea fiind ridicată la rang de cinste.
“Nu știu că știu”este tipul omului care dezvoltă o comunicare ineficientă datorită construcțiilor
interioare care emană nesiguranță, timiditate lipsă de hotărâre. Reușita comunicării depinde de exercițiul
permanent bazat pe încrederea în sine, pe stimulare.
A comunica, pentru toate aceste tipuri de persoane, trebuie să pornească de la ideea că puterea de a
ne schimba stă în noi, iar în cunoaștere, filozofia de viață trebuie să fie “Reușita și calitatea începe cu noi.”
Comunic eficient, cunosc realist, acționez optim sunt principii de viață pe care omul trebuie să le
învețe încă din fragedă pruncie.

25
 RELAŢIA DINTRE ŞCOALA-FAMILIE- SOCIETATE ÎN BENEFICIUL
ELEVULUI

PROF. ALBULESCU CORNELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.24 TIMIŞOARA

Relaţia familie – şcoală este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei întregii
societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimii ani. Integrarea în Uniunea Europeană a atras
după sine o serie de schimbări, inclusiv în domeniul învăţământului. Una dintre aceste schimbări se referă
la relaţia familie - şcoală. Dacă până nu de mult acest parteneriat a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe
ori considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru începe să se schimbe. O educaţie de calitate se
realizează atunci când la procesul de formare a elevilor participă în mod armonios toţi factorii educaţionali.
Relaţia de colaborare cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.(Agabrian,2006)
Cercetările arată faptul că dacă există mai multe oportunităţi ca oamenii să se implice, succesul
participării va fi mai mare.( Claff, 2007)
Implicarea informală poate însemna:
- părintele vine la şcoală să discute despre progresul copilului său;
- părintele participă la o activitate organizată de şcoală, cum ar fi o serbare;
- părintele acţionează ca voluntar la clasă;
- părintele participă ca voluntar la organizarea unui eveniment din viaţa şcolii;
Implicarea formală înseamnă:
- părintele participă la activităţile unui grup de lucru din şcoală sau ale unui comitet, la nivelul căruia
se iau decizii care privesc şcoala;
- părintele este membru al Consiliului Părinţilor sau al Consiliului de Administraţie;
- părintele participă la un proiect sau este membru al unui grup de lucru din şcoală;
Cele mai eficiente şi mai la îndemână modalităţi de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit
a fi următoarele:
- şedinţele cu părinţii oferă ocazia de a interacţiona, de a discuta şi a se pune de acord asupra
programului, asupra progreselor copiilor, de a iniţia schimbări în derularea unor programe;
- lectoratele pe teme propuse de cadrele didactice sau sugerate de părinţi, cu scopul unei mai bune
informări asupra problemelor ce vizează evoluţia cognitivă şi emoţională a copiilor;
- consultaţiile individuale oferă posibilitatea informării personale asupra unor probleme
comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a iniţierii unor măsuri
educative a căror eficienţă este dată de consecvenţa aplicării acestora;
- vizite, plimbări, excursii, drumeţii: părinţii se implică în organizarea acestor activităţi, participă la
sponsorizarea acestora, după caz, se implică pentru siguranţa copiilor şi trăiesc, alături de ei, emoţii
pozitive;
- sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor este un bun prilej de exersare a unor deprinderi de
comportare civilizată, dar şi de a genera puternice trăiri emoţionale legate de prezenţa invitaţilor
sărbătoritului la manifestările specifice evenimentului;
- serbările dedicate unor evenimente cu semnificaţie afectivă pentru copii reprezintă o modalitate
eficientă prin intermediul căreia părinţii pot să împărtăşească cu copiii lor emoţiile unei manifestări cu
puternică încărcătură afectivă.
Pe viitor ar fi necesară o reglementare a cadrului normativ şi obligarea managerilor instituţiilor de
învăţământ să-şi elaboreze strategii şi planuri operaţionale de acţiuni în acest domeniu. În cadrul acestora
ar trebui diversificate formele de implicare şi antrenare a părinţilor în diverse activităţi:
- organizarea de sesiuni care ar ajuta părinţii să-şi asiste copiii la teme;
- oferirea de materiale care ar ajuta părinţii să-i asiste pe copii şi să-i monitorizeze la efectuarea
temelor;
- oferirea de informaţii despre crearea acasă a unui mediu propice învăţării;
- oferirea consilierii pentru părinţii elevilor cu probleme;

26
 - organizarea grupurilor de suport pentru cei cu probleme de comportament;
Este important ca sprijinul acordat părinţilor să fie individualizat, modalitatea de ajutorare fiind
selectată în funcţie de probleme cu care se confruntă copilul sau familia. Atât părinţii cât şi cadrele didactice
beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună
cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea unor interese comune în
beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse
suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii, dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare. De
pe urma parteneriatelor familie – şcoală au de câştigat atât părinţii, cât şi cadrele didactice, dar mai ales
copiii.(Joiţa, 2003)
a. avantajele copiilor:
- copiii simt dragostea şi apropierea părinţilor nu numai prin atenţia şi bunăvoinţa care li se oferă
acasă, ci şi prin interesul pe care aceştia îl au faţă de activităţile desfăşurate la şcoală;
- copiii sunt mai siguri pe ei, sentimentul de siguranţă fiindu-le absolut necesar pentru dobândirea
echilibrului interior şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii;
- copiii trăiesc mândria de a-şi vedea părinţii alături în momente importante pentru ei;
b. avantajele familiei:
- părinţii au şansa de a deveni participanţi la educaţie prin implicarea afectivă şi efectivă, prin emoţiile
trăite alături de copiii lor;
- părinţii au prilejul de a sta foarte aproape de copii, de a-i înţelege mai bine, au posibilitatea să-i
observe, să vadă cum se comportă aceştia în colectiv;
- părinţii se cunosc mai bine între ei şi pot colabora mai uşor atunci când sunt solicitaţi sau se iveşte
o problemă;
c. avantajele şcolii:
- apropiindu-ne de părinţi, colaborând cu ei, putem cunoaşte relaţiile părinte-copil;
- cunoscând situaţia şi posibilităţile financiare ale şcolii, părinţii pot contribui financiar la realizarea
unor activităţi;
- participând activ la viaţa şcolii, părinţii vor conştientiza că ea desfăşoară un proces instructiv –
educativ bine fundamentat şi organizat.
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod
punctual şi participă doar la evenimente speciale (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia
vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce
o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă
(legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul
cum îşi petrec timpul liber).
Indiferent de statutul economic, etnic sau cultural al familiei, implicarea părinţilor în educaţia copiilor
conduce la îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a prezenţei la cursuri, precum şi la reducerea ratei
abandonului şcolar şi a delicvenţei. Părinţii şi familia au un impact puternic asupra educaţiei tinerilor. Copiii
ai căror părinţi le ascultă problemele, îi sprijină în efectuarea temelor, se implică, transformând experienţele
de zi cu zi ale copilului în oportunităţi de învăţare, sau îi îndrumă cu ajutorul materialelor şi instrucţiunilor
oferite de dascăli, obţin rezultate şcolare impresionante.
Implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor şi asistarea acestora în îndeplinirea sarcinilor şcolare
contribuie la diminuarea efectelor sărăciei şi absenţei educaţiei formale. Existenţa unui mediu familial
suportiv, cu aşteptări înalte în ceea ce priveşte succesul şcolar al copilului, se corelează sistematic cu
performanţe ridicate la învăţătură.

Bibliografie:
• Agabrian, M., Şcoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iaşi, 2006
• Claff, G., Parteneriatul şcoală - familie-comunitate : ghid pentru cadrele didactice, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2007
• Joiţa, E., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, 2003

27
 RELAȚIA FAMILIE-GRĂDINIȚĂ-ȘCOALA-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘ. ALECU PETRUȚA GEORGIANA

GRĂDINIȚA NR. 23, BUCUREȘTI, SECTOR 2

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la intreaga societate. Educația
începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul
intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile însușite de
copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești, un
inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii 20 principii democratice în teoria și practica
educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund
de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de părinți și
membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe
educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și
relaționare al copiilor in societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului.
În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin
prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea
implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

28
BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
***www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

29
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ALECU ADRIANA

COLEGIUL NAȚIONAL „CONSTANTIN CANTACUZINO” TÂRGOVIȘTE

Educației este o problemă prioritară în orice societate și toți cei care văd limpede evoluția ființei
umane, a ființei raționale și a umanității, în ansamblul ei, situează în centru triada școală-familie-societate.
Educația, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a ființei și a societății, propune o desfășurare
concretă, participare, trăire, comunicare între indivizi concreți, o cunoaștere profundă a evoluțiilor ce au
avut loc în ultima perioadă.
În momentul actual, copilul este asaltat de influențe exercitate de o mulțime de factori educativi
formali, informali si nonformali. Pe lânga instituțiile consfințite ( familia, școala, clubul copiilor, internet,
radio, etc.), sunt diverse organizații ( ale copiilor, tinerilor, părinților, etc.) fundații, grupuri de similitudine
( de vârstă, de sex, de categorie socială), specialiști în intervenția socio-educativă.
Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de
diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul
educaţiei. Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie-comunitate este un obiectiv prioritar al învăţământului
românesc.
În condiţiile în care şcoala reprezintă factorul principal al educaţiei tinerei generaţii, dar nu suficient,
educaţia de tip familial devine necesară cu atât mai mult cu cât bazele formării personalităţii se pun în
mediul familial. Familia se poate constitui într-un factor de risc sau în unul de protecţie în funcţie de
abilităţile pe care le dezvoltă, climatul educaţional şi afectiv existent la nivel familial. Familia și școala sunt
agenții educativi cu o influență deosebită asupra formării și dezvoltării personalității copilului. Un factor
important îl constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relațiile reciproce pe care le dezvoltă,
poziția pe care o adoptă fiecare în relația școală-familie. Mult timp, concepția potrivit căreia școlii îi revine
sarcina instrucției, iar familiei, cea a educației, a persistat, separând astfel rolurile celor doi agenți educativi.
Școala și familia trebuie să colaboreze real, bazându-se pe încredere și respect reciproc, pe grija față de
elev, făcând loc unei relații deschise. Părinților le revine totuși rolul primordial în creșterea copiilor,
asigurându-le acestora condițiile materiale, cât și un climat afectiv și moral.
Școala, ca instituție de educație, formare și orientare, are rolul de a crea premise favorabile pentru
elevi, pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică. Școala trebuie să facă tot ce-i stă în
putință pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimularea elevilor în ceea ce privește aptitudinile,
atitudinile și trăsăturile de personalitate. Factorul hotărâtor pentru succesul școlar este colaborarea directă
și activă în cadru ecuației școală-familie. Efectul colaborării cu părinții asigură atingerea scopului
educațional. Pornind de la necesitatea cunoașterii socio-psihopedagogice a adolescentului, școala stabilește
colaborarea cu familia sub diverse forme. Urmărind formele comune, distincte și diferențiate pe care viața
de elev le prezintă, părinții pot completa, susține și dezvolta personalitatea viitorului adult.
Din perspectivă istorică, educaţia părinţilor - ca și educaţia (poporului) în general - apare necesară,
atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al
democratizării educaţiei şi al societăţii. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe
să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă
specifică relaţiilor publice.
Evoluțiile rapide din viața socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoștințelor, a deprinderilor și a valorilor pe durata vieții. Accelerarea transformărilor sociale a dus la
înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența celor din
jur.
Ca și școala și familia, societatea are un rol extrem de important. Copilul adoptă diferite atitudini și
își formează anumite deprinderi în cadrul social, astfel dezvoltându-și personalitatea și potențialul său. În
contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală-comunitate poate fi o
modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către
şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul comunităţii. Şcolile sunt organizaţii puternic

30
ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin competenţele resurselor umane implicate în sistemul
educaţional pot deveni promotorul parteneriatului comunitar.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

31
 SPECIFICUL RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-FAMILIE-COMUNITATE LOCALĂ

PROF. ÎNV.PREȘC. ALEXA OANA-RALUCA

GRĂDINIȚA CU P.P. ”FLOARE DE IRIS”, CLUJ-NAPOCA

Grădiniţa este o etapă în cadrul programelor de dezvoltare care are în vedere experienţa deja
acumulată de copil în mediul familial. De aceea intervenţia educativă de la nivelul grădiniţei trebuie
construită în parteneriat educativ cu familia şi comunitatea şi constituie premisa cea mai importantă a
dezvoltării copilului.
Accentuarea aspectelor de dezvoltare din sfera socio-emoţională pune tot mai frecvent ȋn atenţia
cadrelor didactice elaborarea de activităţi extracurriculare ce trebuie să vină ȋn ȋntâmpinarea nevoilor de
dezvoltare firească a copilului din zilele noastre, pentru care unele activităţi impuse de curriculum preşcolar
nu asigură cadrul şi nu stimulează suficient copilulul ȋn a-şi satisface nevoile de cunoaştere şi a determina
o ȋnvăţare activă. Astfel, proiectarea unor punţi de legătură cu familia şi comunitatea, prin intermediul
proiectelor de parteneriat educaţional, vine să completeze acel tot unitar al ȋnvăţării active, pe care dorim
să o promovăm ȋn actul educaţional din mediul preşcolar, şi nu numai.
Parteneriatul educaţional este un concept nou, menit să determine forme variate de comunicare,
cooperare şi colaborare în sprijinul copiilor şi devine tot mai prezent în relaţiile de colaborare ce se stabilesc
între grădiniţă şi familiile implicate. Acesta presupune participare la o acţiune educativă comună,
comunicare eficientă între parteneri, acţiuni comune cu respectarea rolului fiecărui participant,
interrelaţionare. Ca atitudine, parteneriatul presupune:
 Acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite;
 Egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună;
 Interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
 Comunicare eficientă între participanţi;
 Colaborare (acţiune comună în care fiecare are rolul său diferit);
 Cooperare (acţiune comună în care se exercită interrelaţii şi roluri comune).
Programele de educaţie timpurie din toată lumea definesc parteneriatul cu părinţii, ca agenţi
educaţionali drept un principiu fundamental al organizării şi funcţionării instituţiei preşcolare. Obiectivul
principal al colaborării grădiniţei cu familia constă în conturarea unităţii de acţiune a celor doi factori
educaţionali, finalitate a cărei îndeplinire este condiţionată de unitatea de concepţii şi exigenţe, de un mod
convergent de acţiune, de o bună cunoaştere reciprocă şi de o atitudine reciprocă deschisă (Mialaret, G.,
1982). Acest obiectiv se poate realiza doar prin conceperea relaţiei grădiniţă- familie în dublu sens. Este
vorba, pe de o parte de preocuparea educatoarei de a cunoaşte mediul familial al copilului şi natura
influenţelor educaţionale exercitate de părinţi şi de a ţine cont de experienţa de viaţă şi învăţare acumulată
de copil în familie, iar pe de altă parte de demersurile de implicare a părinţilor în activitatea educaţională a
grădiniţei, atât ca parteneri în procesele de instruire şi formare, cât şi ca participanţi în programele de
educaţie a părinţilor.
Educatorul are rolul să creeze un mediu adecvat, prielnic pentru interacţiune şi dezvoltare de pe
poziţii egale, a colaborării sale cu familia și comunitatea locală. Comunicarea, respectul, acceptarea
diferenţelor şi căutarea intereselor copiilor formează bazele unei bune colaborări. Modalităţile de
colaborare pot fi variate, pornind de la discuţii în cadrul şedinţelor cu părinţii, dar şi prin implicarea directă
a părinţilor în programul zilnic de educaţie a preşcolarilor. Ȋn acest mod avantajele implicării familiei ȋn
activitatea zilnica pornesc de la observarea propriului copil în relaţie cu ceilalţi şi ajung până la înţelegerea
rolului de partener alături de educator, ȋnvâţând astfel să aplice şi acasă anumite aspecte de educaţie a
copilului.
Comunitatea este un alt factor marcant în dezvoltarea preşcolarilor. Pe lângă principalii factori
educaţionali, grădiniţa şi familia, există încă o serie de factori reprezentativi ai comunităţii locale ce îşi pun
amprenta în construirea personalităţii preşcolarilor, cum ar fi: biserica, primăria, poliţia, grupul de pompieri,
etc. Pentru ca aceste influenţe să fie cât mai profunde este nevoie de conştientizarea de către toţi membrii
comunităţii a faptului că obiectivele învăţământului preşcolar sunt importante atât pentru grădiniţă cât şi
pentru comunitate.

32
 Comunitatea trebuie să recunoască faptul că rolul grădiniţei este acela de asigurare a unui mediu de
integrare şi prevenire a marginalizării sociale, prin specificul ei, oferind şanse egale la educaţie tuturor
copiilor. În acest sens, prin crearea unor legături între grădiniţă şi comunitate, comunitatea trebuie privită
ca un partener în educaţie.
O modalitate eficientă de realizare acestor legături este iniţierea şi desfăşurarea unor parteneriate cu
diferiţi factori ai comunităţii locale, în funcţie de interesele copiilor şi în concordanţă cu particularităţile de
vârstă ale acestora. Parteneriatele grădiniţă-comunitate reprezintă o formă de comunicare, colaborare şi
cooperare în sprijinul copilului, la nivelul procesului educaţional. Acest tip de parteneriat se concretizează
prin activităţi complexe, programate în conformitate cu un plan de desfăşurare, în scopul realizării unor
obiective propuse, într-un interval de timp definit, cu ajutorul unor resurse umane, tehnice şi financiare în
unele cazuri, identificate ca atare la momentul elaborării parteneriatului.
În ultimii ani parteneriatul educativ este privit ca o formă de unificare, sprijin şi asistenţă a
influenţelor educativ-formale, scopul principal fiind acela de a facilita îndeplinirea obiectivelor procesului
instructiv-educativ din perspectivă cognitivă, socială şi emoţională. Parteneriatul educațional cu
comunitatea localǎ presupune, pe lȃngǎ acțiunile derulate ȋn grǎdinițǎ, și activitǎți susținute ȋn cadrul
comunitǎții locale. Acestea sunt o categorie aparte, pe care copiii o ȋndrǎgesc extrem de mult, deoarece
implicǎ elementul de noutate, ei fiind foarte ȋncȃntați de diversele plimbǎri, vizite, excursii sau tabere.
Grădiniţa este o instituţie care are rolul de a oferi sprijin educativ pentru copii şi părinţi, ea este
terenul unor demersuri educative din care are de învăţat şi trebuie să se simtă valorizat fiecare beneficiar -
copil, părinte, educator, membrii ai comunitǎții locale. Cultivarea unor relaţii parteneriale între grădiniţă,
familie și comunitatea localǎ, în sprijinul educării copilului preşcolar, şi în special al integrării şi dezvoltării
sociale a acestuia, constituie cheia succesului viitor în adaptarea şcolară, fiind un salt important către o
educaţie modernă, deschisă şi flexibilă.
Conceperea şi realizarea proiectelor de parteneriat educaţional cu familia și comunitatea localǎ este
o provocare, la care noi, cadrele didactice trebuie să răspundem, demostrând competenţe specifice și
abilitǎți de adaptare și ȋnvǎțare continuǎ.

BIBLIOGRAFIE:
1. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004;
2. Claff, G., Parteneriat şcoală – familie – comunitate, Ghidul cadrului didactic, Program PHARE -
Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate, 2006.

33
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: ALEXANDRU JENI

GRĂDINIȚA VALEA CASELOR

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmitere a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății.
Educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl
reprezintă familia. Cunoștințele însușite de către copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt
fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Un cunoscut teoretician al pedagogiei rusești, A. S. Makarenko afirma: „Familia este un factor
important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și
a vieții copiilor.”
Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul
socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență
hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare a copiilor în societate.
„Familia este cea mai elementară formă de organizare” fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți. (Charles Colson)
Primul colectiv în care intră copiii este grădinița, iar strategiile educative fac apel la sprijinul și
colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice și participarea acestora la orele de consiliere
desfășurate în grădiniță.
Activitățile realizate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare, dar și pregătirea pentru școală-
cel de al doilea mediu educațional al copilului. Școala are un sistem de reguli mai strict definite, programe
mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual
cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Școala și
grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au, prin cadrul legislativ,
prin activitățile desfășurate și implicarea resurselor, în special cele umane pot deveni promotori ai
parteneriatului comunitar.
În parteneriatul grădiniță-școală-comunitate familia intervine ca factor cheie. Copilul nu trebuie privit
doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea
dintre toți acești factori care intervin în viața și educația acestora. Copilul este un produs social în care se
reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile
tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița, reprezintă instituții ale educației
prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

Bibliografie:
- Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica, București, 2009;
- Revista Învățământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin,2014.

34
 MODERNITATE ŞI EFICIENŢĂ ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL

PROF. ALEXANDRU MIHAELA

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX
G.P.N. ,,PINOCCHIO”- SLOBOZIA - IALIMITA

Important este nu să spunem liber ce gândim ci să simţim că putem gândi liber.

Una din provocările deja lansate în societatea contemporană este necesitatea regândirii şcolii, a
educaţiei formale, alături de cea nonformală şi informală, în variatele lor forme de articulare. Ca subsistem
al macrosistemului de educaţie, sistemul şcolar, prin oferta sa educativă, contribuie la structurarea
traiectelor de (auto)formare şi (auto)dezvoltare a personalităţii individului, pregătindu-l pentru a fi un
beneficiar pretenţios al educaţiei permanente.
Aşa cum remarcă profesorul Emil Păun, „şcoala contemporană funcţionează, în mare măsură, în
spaţiul deschis şi delimitat de paradigma modernităţii”, iar influenţele postmoderniste sunt încă timide în
practica educativă, chiar dacă sunt resimţite tot mai des indicii teoretice interesate de orientările propuse de
postmodernism. (O “lectură” a educaţiei prin grila postmodernităţii, 2002, p.13)
Temenul de modern este folosit în educaţie, de obicei pentru a releva situaţia avansată a prezentului
în relaţie cu trecutul care a fost depăşit prin dezvoltare. Pentru unii, modernitatea este opusă practicilor
tradiţionale şi se caracterizează prin schimbare, inovaţie şi dinamism.
În 1987, S. Lash lansează propunerea de a înţelege termenul de “modern” nu ca modernitate, ci în
contextul semantic al modernismului. În timp ce modernitatea este prezentată ca fiind inaugurată în secolele
XVI–XVII, modernismul este conceptualizat ca “ceva nou”, ca “o schimbare de paradigmă în arte, care
începe la sfârşitul secolului alXIX-lea” (p. 355)
Termenul de postmodernism apare pentru prima dată în 1870, într-un context artistic, când pictorul
englez John Watkins Chapman utiliza sintagma “pictură postmodernistă” pentru a denumi fenomenul
plastic european ulterior picturii impresioniste. Către mijlocul secolului al XX-lea termenul capătă o
evoluţie spectaculoasă, extinzându-se în diferite domenii, instaurând un nou stadiu al istoriei.
Postmodernismul nu este doar o mişcare filozofică; el poate fi regăsit, de asemeni, în arhitectură, în
grafică, în arta dansului, în muzică, în arta şi teoria literară. Ca şi curent filosofic, acesta îşi trage rădăcinile
din lucrările precursorilor Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger şi Georg Simmel, pentru a se consacra în
partea a doua a secolului al XX-lea prin lucrările lui Jacques Derrida, Jean-François Lyotard*, Michel
Foucault, Jean Baudrillard sau Richard Rorty**. Utilizând din punct de vedere metodologic deconstrucţia,
postmodernismul critică fundamentele raţionalist-universale ale filozofiei tradiţionale, * Jean-Francois
Lyotard, The Postmodern Condition, trans. Geoff Bennington, Brian Massumi (Minneapolis: University of
Minnesota Press, 1984/1979).
** Richard Rorty, Postmodernist Bourgeois Liberalism, in Hermeneutics and Praxis, ed. Robert
Hollinger (Notre Dame, Indiana: University of Notre Dame Press, 1985). proclamând “sfârşitul marilor
naraţiuni întemeietoare”, renunţarea la fundamente, colapsul ierarhiilor cunoaşterii (preferinţa pentru
aspectul local în detrimentul celui universal), migrarea de la logocentrism la iconocentrism (sub influenţa
noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării)
Teoretic, curentul poate fi asociat cu deconstruc-tivismul, cu poststructuralismul şi neopragmatismul.
Postmodernismul nu este în întregime original, repre-zentând punerea laolaltă a unor elemente venite
din curente diferite, uneori chiar contradictorii, apropiindu-şi, transformând şi depăşind, de exemplu,
structuralismul francez,romantismul, fenomenologia, nihilismul, popu-lismul, existenţialismul,
hermeneutica, marxismul occi-dental, teoria critică şi anarhismul. În comun cu Nietzsche şi Heidegger,
postmoderniştii împărtăşesc scepticismul faţă de posibilitatea adevărului, raţiunii şi universaliilor morale,
o convingere că termeni ca bine şi rău sunt inadecvaţi, de unde rezultă insistenţa că interpretările subiective
şi conflictuale sunt cele mai apropiate de posibilitatea oamenilor de a ajunge la „înţelegere” (G. Vattimo,
1993). Anumite variante ale postmodernismului, ca şi nihilismul, privesc viaţa dintr-o perspectivă
pesimistă, subliniind incertitudinea înţelegerii condiţiei umane şi faptul că pro-cesul cunoaşterii presupune
contradicţie. Postmodernismul împărtăşeşte spontaneitatea populismului şi un anumit anti-intelectualism.
În paralel cu anarhismul, postmodernismul chestionează autoritatea şi impunerea arbitrară a oricărui punct
de vedere singular, sistemic; ambele tolerează perspectivele diferite, chiar contradictorii. Din existen-

35
ţialism, aşa cum este formular de Sartre, este preluat antiumanismul. Hermeneutica a contribuit la critica
empirismului, raţionalităţii, ştiinţei universaliste şi cauzalităţii mecanice. Din romantism, postmodernismul
a moştenit critica faţă de obiectiv, faţă de tot ceea ce este considerat permanent, faţă de unitatea timpului şi
spaţiului, dezvoltând accentul pe trăiri, fantezie, emoţii, pe exotic, metafizic, sacru, deviant, primitiv,
neobişnuit.
Ca fenomen cultural general, postmodernismul priveşte cunoaşterea ca produs al interacţiunii dintre
ideile şi experienţele noastre despre lume şi viaţă. Cunoaşterea nu mai este nici eternă, nici universală.
Pespingând formele rigide, favorizând reflexivitatea, spontaneitatea şi descentralizarea, postmodernismul
este preocupat de organizarea cunoaşterii.
În societăţile moderne, cunoaşterea e echivalentă cu ştiinţa şi e importantă în sine. Oamenii caută
căile optime pentru a dobândi „cunoaştere”, „ştiinţă” din cât mai multe domenii, considerând că astfel vor
fi recunoscuţi drept persoane educate. Într-o societate postmodernistă, cunoaşterea trebuie să fie
funcţională, utilă; înveţi nu doar pentru „a şti” şi a stoca o serie de informaţii din diferite domenii, pentru a
demonstra căt de „educat eşti”, ci, înveţi pentru „a face”, pentru „a folosi” ceea ce şti, pentru „a aplica”
ceea ce ai acumulat, în folosul tău şi al celorlalţi. A şti ce să faci cu ceea ce ai învăţat este dezideratul major
al educaţiei postmoderniste.
Discursul societăţilor moderne este exact, precis, pragmatic şi riguros. Postmoderniştii preferă stilul
literar, respingându-le pe cele convenţionale, academice şi punând accent pe emoţie şi pe relativism.
Predicţia şi cauzalitatea sunt înlocuite de intertextualitate – concept care este un substitut post-modern
pentru explicaţia cauzală din ştiinţa socială modernă. (Rosenau, 1992, p. 12). Intertextualitatea este o
metodă interactivă care implică o negare puternică a posibiităţii cauzalităţii directe, deoarece, într-o lume
în care orice este legat într-un mod absolut interactiv, prioritatea temporară, solicitată de cauzalitate, este
aproape imposibil de stabilit.
Postulatele curentului postmodernist în educaţie solicită apropierea individului de lumea reală cu
contradicţiile şi complexitatea ei, cu disfuncţiile, dezechilibrele ei, pentru a găsi soluţiile de contestare şi
de reclădire optime. (vezi Elena Joiţa, 2002, p. 27) Vorbind despre dezideratele educaţiei post-moderniste,
Annette Gough (2001) specifică faptul că este necesară recunoaşterea şi stimularea dezvoltării constructelor
cognitive ale copiilor, a căror origine se află în social, interesându-ne de procesul lor sociogenetic. Ea
enunţă imperativ faptul că avem nevoie de o (post)modernă ştiinţă a educaţiei, una care este democratică şi
recunoaşte constructele sociale şi natura multiculturală a ştiinţei în contextul său global. Avem de asemeni,
nevoie de o pedagogie care atrage atenţia asupra procesului direct în care cunoaşterea este produsă şi
recunoscută, în care agenţii cunoaşterii sunt concreţi, vizibili şi amplasaţi social.

36
 PRIETENII COPIILOR: GRĂDINIŢA-ŞCOALA-FAMILIA-SOCIETATEA

PROF. ȊNV. PRIMAR, ALIGICĂ GIULIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “CAROL I”-CURTEA DE ARGEŞ

“Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ, ci la întreaga societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson). De aceea, la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare, dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informal, dar
și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
În relaţia şcoală – familie – comunitate, fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea este
instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei, iar prin idealul educaţional
trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele
care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Participarea reală a părinţilor la viaţa şi conducerea şcolii a devenit o problemă stringentă în România.
Rezolvarea acestei probleme este o responsabilitate naţională şi – în contextul descentralizării – una locală.
Buna colaborare şi comunicare între şcoală, familie şi autoritarea locală determină îmbunătăţirea
climatului şcolar şi creează un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate.
Adunările pe şcoală cu părinţii, şedinţele pe clasă, consultaţiile în grup şi convorbirile individuale,
vizitele în şcoală şi cu şcoala, excursiile şi călătoriile, lectoratele pedagogice pentru părinţi, formează un
complex de activităţi necesare creşterii continue a valorilor educative atât în şcoală cât şi în familie.
Aceste întâlniri cu părinţii trebuie să se desfăşoare pe o bază tematică solidă. Ea poate să facă parte
dintr-un ansamblu de probleme educative a căror conştientizare, dezbatere şi rezolvare operaţională reclamă
continuitate, reluare şi dezvoltare în perioade de mai lungă durată. Munca şcolii cu familia impune un

37
sistem, o unitate de obiective, metode şi măsuri care să conducă această colaborare specială să nu se
desfăşoare pur şi simplu incidental.
Procesul de învâţământ trebuie să se ridice la acel nivel de unitate instructiv-educativă care să asigure
optimizarea didactic-educativă a muncii în clasă printr-o întemeiată cunoaştere a elevului ca individualitate,
ca produs al familiei. Procesul instructiv -educativ în clasă trebuie să coreleze şi să sprijine, să asocieze
procedeele de educaţie în afara clasei, în familie, în viaţa socială.
În fiecare familie, indiferent de gradul ei de emancipare pedagogică, „zestrea educativă”se poate
transmite în trei moduri: comunicare verbală, propria comportare morală şi exemplele pe care ni le
furnizează copilul, îmbinând armonios toate aceste căi. Creşterea şi educarea copilului reprezintă unul din
cele mai complexe acte dedicate vieţii. Familia modelează materia primă umană. Ea oferă matricea pe care
se mulează şi se formează personalitatea social-umană a individului.
Prin toate aceste colaborări şcoală-familie se doreşte ca familia să se dezvolte ca un izvor de educaţie
nouă. În acest sens, putem considera că fundamentarea pedagogică a conlucrării şcolii cu familia devine
expresia unei conştinţe active despre pluritatea izvoarelor de educaţie.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie:
Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2006

38
 SISTEMUL RELAȚIONAL FAMILIE-ELEV-ȘCOALĂ

PROF. ALIMAN ȘTEFANIA AIDA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NICOLAE TITULESCU, CARACAL

Toți profesorii sunt de acord că elevii care depun cea mai intensă muncă sunt mai ușor de controlat
și chiar de stimulat. Participarea lor activă la toate activitățile școlare și extrașcolare face ca și procesul de
integrare normativă, comunicativă și acțională în viața socială să fie pozitiv. Constelațiile motivaționale
angajează în sfera lor de manifestare și factorul "familie", care contribuie la optimizarea muncii elevilor, la
realizarea școlii și societății. Luarea în considerare a acestei variabile presupune o fundamentare teoretică
și aplicativă a factorilor aleatori care în analiza metodologică nu se pot asimila factorilor de personalitate.
Este cert că mediul familial poate susține învățarea sau o pot frâna, fapt ce determină ca "puternice dispoziții
motivaționale să se dezvolte în legătură cu el". Mediul școlar și cel familial trebuie tratate ca elemente a
căror matrice factorială conduce explicarea și rezolvarea multor "situații problematice" apărute în conduita
elevilor.
Imperativul "trebuie să mergi la școală" nu are același sens pentru elevul aflat la confluența fericită a
dragostei și respectului mutual al familiei ca și pentru cel situat în contextul unei rupturi sau a unor conflicte
familiale. Încurajările familiei, controlul permanent al evoluției elevului, veghea permanentă asupra
relațiilor cu școala sunt importanți factori motivanți care conduc la o dezvoltare normală a acestuia.
Constelațiile particulare (profesionale, de aspirații, de interes, de orientare valorică) ale familiei sunt
implicate adânc în viața elevului preadolescent.
Se observă că realizările se obțin atunci când "părinții sunt acceptați", când relațiile sunt democratice,
iar în condițiile în care există o dominantă negativă părintească performanțele școlare sunt afectate, ca
dealtfel și nivelul aspirațiilor.
Orice investigație a modalităților de optimizare a comportamentelor elevilor nu trebuie să treacă peste
faptul că procesul socializării și implicit al învățării experiențelor sociale este primar determinat "de relația
socială care se creează între familie și elev".
Modelele comportamentale ale părinților exercită o influență specifică asupra naturii raporturilor
elev-activitate școlară. Ca principale tipuri comportamentale (factori) care contribuie la structurarea
valorilor sociale și școlare în familie pot fi considerate:
1, Comportamentele permisive (flexibile) – definesc gradul în care părinții permit și încurajează elevul
să obțină rezultate, acționând autonom. Ele mai desemnează, de asemenea, o particularitate a modului în
care el percepe informațiile referitoare la rolul părinților, la spațiul socio-afectiv în care se plămădește
opinia acestora despre gradul de percepere a cointeresării reciproce în crearea unui climat favorabil de
colaborare.
2. Comportamentele caracterizate prin presiune de realizare – semnifică măsura în care părinții sunt
preocupați de realizările copilului lor, dar într-un mod în care succesul poate fi atins prin conformare, fie la
modele oferite de școală, fie la cele pe care ei înșiși le socot valabile.
3. Comportamente posesive – semnifică gradul de preocupare al familiei privind întreaga viață școlară
a elevului.
4. Comportamentul democratic în relațiile educaționale – desemnează una din caracteristicile
familiei noi, moderne. Este vorba de o structură atitudinală generatoare de conduite consultative și de
solicitare a participării copilului la dezbaterea propriilor probleme. Se identifică aici elemente de transfer
de la părinte la elev a responsabilităților cerute de momentele de decizie în familie.
5. Comportamente deschise – caracterizează acele conduite ale familiei care acceptă, sunt deschise
dorințele, opiniile, interesele și îndeosebi cele care respectă adecvat particularitățile de vârstă și
individualitatea copilului.
6. Comportamente caracterizate prin interacțiune – precizează tabloul capacităților de adaptare și de
răspuns reciproc între valorile cognitiv-emoționante și atitudinale (concepțiile) ale familiei și
comportamentele elevilor.
Structurarea modelelor atitudinale proprii relației familie-elevi este un proces de durată. În aprecierea
activității școlare de către părinți se semnalează diferențe sensibile, îndeosebi între atitudinea părinților și

39
nivelul realizărilor elevilor. Procesul integrării copilului în familie este în funcție și condițiile pe care
acestea le creează elevului pentru studiu.
Indiscutabil că, prin toate acțiunile, opiniile și modelele oferite familia rămâne unul din factorii
educogeni importanți, alături de școală și mediul social. În ceea cec privește modalitățile prin care elevii își
organizează comportamentele de relație, elevii vor aplica experiența, structurile și modelele atitudinale ale
părinților în relațiile cu ceilalți și mai târziu cu proprii lor copii. Mecanismul care explică situația îl
constituie fenomenul identificării, conform căruia elevul tinde să-și formeze propria viață, idealurile,
atitudinile și comportamentul după modelele (părintele, părinții, etc.) cu care se identifică. Valorile ce
definesc comportamentele părinților sunt confruntate cu cele ale celuilalt model cu care se confruntă elevul:
profesorul. Atunci când acesta satisface condițiile de manifestare a relațiilor de cooperare, se deschide
elevului calea spre identificare.
Astfel, profesorul este, alături de părinte, modelul de adult spre care tinde dezvoltarea copilului,
modelul pe care tinde să-l depășească, model accesibil prin muncă.

Bibliografie:
1. Ioan Neacșu, Motivație și învățare, E.D.P., București
2. Leroy G., Dialogul în educație (trad), E.D.P., București
3. Geissler E. E., Mijloace în educație (trad), E.D.P., București

40
 PROIECT PARTENERIAT CU FAMILIA
”CEI ŞAPTE ANI...DE-ACASĂ”

PROPUNĂTOR: PROF.ÎNV. PREȘC. ALMĂȘAN ARINA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT STEP BY STEP NR 12,
ALBA IULIA, ALBA

“Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un candidat la maturizare.” H. Pierot

ARGUMENT
În urma analizării aspectelor de adaptare a copilului mic la climatul educaţional al grădiniţei am
constatat necesitatea propunerii şi derulării unui proiect de parteneriat – Grădiniţă – Familie .
Cunoscând faptul că fiecare persoană este unică în felul ei, că fiecare părinte are stilul propriu de
educaţie, convingerile şi valorile sale personale, grădiniţa încearcă să stabilească punţi specifice pentru o
mai bună comunicare, pentru a educa cât mai bine împreună, ea este terenul unor relaţii educative din care
fiecare beneficiar – copil, părinte, educator – are de învăţat şi trebuie să se simtă valorizat şi important.
Perioada copilăriei este unică şi fiecare clipă pierdută ne trimite uneori mai departe de ei scăpând din vedere
esenţialul, şi anume responsabilitatea de a fi părinte .
DURATA PROIECTULUI : an şcolar : 2018– 2019
COORDONATOR PROIECT: Prof.Inv.Presc. ALMĂȘAN ARINA
GRUP ŢINTĂ :
- 30 de copii preşcolari – grupa ZAMBILELOR
- părinţii şi bunicii copiilor din grupă
- educatoarele grupei
SCOPUL: eficientizarea relaţiei familie-grădiniţă prin sprijinirea părinţilor în vederea înţelegerii
responsabilităţii de a fi părinte.
OBIECTIVE SPECIFICE:
- să conştientizeze necesitatea derulării acestui proiect de parteneriat;
- să stabilească reguli pentru activitatea zilnică a copilului ce vor fi respectate de ambele părţi;
- să se implice în atragerea de resurse (financiare şi/sau materiale ) necesare unei mai bune
desfăşurări a actului educaţional;
- realizarea schimbului de opinii în ceea ce priveşte necesitatea unui mediu educativ sănătos;
existenţa unui consens între părinţi referitor la stabilirea, aplicarea şi respectarea unor reguli de
comportament ale copilului.
PROIECTUL URMĂREŞTE:
• Dobândirea de către părinţi a unor abilităţi care să sprijine formarea de comportamente adecvate
la copii, pentru relaţionarea mai bună a acestora în cadrul grupurilor;
• Aducerea la cunoştinţa părinţilor a strategiilor de cunoaştere a copilului;
• Crearea de oportunităţi pentru valorificarea experienţelor pozitive dobândite de aceştia în educaţia
copilului;
• Acceptarea de către copii a regulilor după care funcţionează microgrupurile sociale (familie,
grădiniţă, grup de prieteni, anturaj de joacă, vecini, etc.)
ETAPELE PROIECTULUI:
1. Realizarea unui studiu pentru identificarea comportamentelor indezirabile la copii;
2. Investigarea cauzelor care determină aceste comportamente;
3. Organizarea întâlnirilor cu părinţii în vederea analizării cauzelor;
4. Distribuirea materialelor de informare a părinţilor;
5. Desfăşurarea calendarului de activităţi stabilit pentru proiect.
REZULTATE AŞTEPTATE:
• Acomodarea copiilor cu regimul grădiniţei;
• Schimbarea comportamentului copiilor;
• Respectarea cerinţelor impuse de viaţa în microgrupul de copii;

41
 • Părinţii să aibă o atitudine corespunzătoare faţă de copii şi faţă de educatoare;
• Schimbarea premizelor relaţiei grădiniţă - familie.
TEHNICI DE MONITORIZARE: Consemnări în jurnal, înregistrare foto/video.
EVALUARE: Chestionare, expoziţie foto, expoziţie cu lucrări ale copiilor şi părinţilor
BIBLIOGRAFIE :
Niculescu, Rodica, « Pedagogie preşcolară », Ed.Pro Humanitate, Bucureşti, 1999;
Vrasmas,Ecaterina Adina, « Educaţia copilului preşcolar », Bucureşti,
Ed.Pro Humanitate, 1999;
Vrasmas, Ecaterina Adina, « Consilierea şi educaţia părinţilor », Bucureşti, Editura
"Aramis", 2002
« Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani », M.E.C.T., 2008
CALENDARUL ACŢIUNILOR PROIECTULUI
Nr. MIJLOACE DE CINE
crt. DATA TEMA ACŢIUNII REALIZARE PARTICIPĂ
Lansarea oficială a -Actiuni - director
1. Septembrie programului: organizatorice -părinţi
2018 „Cei 7 ani de acasa” -Propunerea unui -educatoare
« Sunt părinţii proiect de parteneriat
pregătiţi pentru : grădiniţă - familie
grădiniţă ? »
« Meseria de părinte » -Referat prezentat de -părinţi
2. Octombrie „Familia şi rolul ei în educatoare -educatoare
2018 educarea -Dezbatere -profesor consilier
copilului”
-Imlicarea părinţilor -copii
3. Decembrie în procurarea de -părinţi
2018 „În asteptarea lui Moș resurse financiare şi -bunici
Crăciun !” materiale necesare -educatoare
- ne pregătim de derulării serbării
serbare -
4. Ianuarie/Februarie Curs « Educaţi aşa ! » - derularea cursului - educatoare
2019 pentru părinţi - părinţi

« Cum să fii un -Intâlnire cu -educatoare

5. Martie /Aprilie părinte bun, profesorul consilier -părinţi
2019 competent » -discuţii -profesor consilier
« Mai mult timp -chestionar
împreună »

-Imlicarea părinţilor -copii

6. Iunie Evaluarea proiectului în activităţile din -părinţi
2019 « 1 Iunie, astăzi este grădiniţă -educatoare
ziua mea ! » - Program artistic
- Chestionare

42
 BLOCAJE ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE

PROF. ALUCĂI ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEŞTI, JUDEŢUL NEAMŢ

“Educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga
viaţă socială poate fi marcată de acest schimb permanent”. (P. H. Chombart de Lauve)
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie-comunitate este un obiectiv prioritar la nivelul învăţământului
românesc. În condiţiile în care şcoala reprezintă factorul principal al educaţiei tinerei generaţii, dar nu
suficient, educaţia de tip familial devine necesară cu atât mai mult cu cât bazele formării personalităţii se
pun în mediul familial. Familia se poate constitui într -un factor de risc sau în unul de protecţie în funcţie
de abilităţile pe care le dezvoltă, climatul educaţional şiafectiv existent la nivel familial. Acordul familiei
cu şcoala înseamnă găsirea în comun a unei soluţii care să corespundă atât intereselor copilului şi familiei
cât şi şcolii şi societăţii.
Termenul de „parteneriat şcoală-familie” este folosit pentru a sublinia faptul că şcolile, familiile şi
comunităţile împart responsabilităţile care vizează copiii, prin suprapunerea sferelor de influenţă. Şcolile
trebuie să răspundă nevoilor părinţilor şi să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să se poată
implica în procesul de învăţare al copilului. În acelaţi timp, părinţii trebuie săîncetinească ritmul vieţii
cotidiene, acordând mai multã importanţă educaţiei copiilor.
Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care tinerii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi
climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă,a modului de comportare
şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă
raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie – şcoală. Cercetările arată că,indiferent
de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţiacopiilor lor, rezultatele
determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar şi
scăderea fenomenului delincvenţei.
Părinţii au aşteptările lor privind activitatea cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele: să fie sensibilila
nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor; să stabilească cerinţe şcolare identice pentrutoţi copiii;
să manifeste entuziasm în educarea copiilor; să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine; să întărească
discipina copiilor; să comunice des şi deschis cu părinţii; să ofere recomandări privitoare la modul în care
părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor: să creeze copiilor
oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică); să susţină scopurile,regulile şi
politica şcolii; să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentruviaţă; să-şi accepte
responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu; să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între
activităţile şcolare şi cele extraşcolare; să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
să- i încurajeze pe copii să fie cât mai buni şi să-şi stabileacă scopuri realiste; să comunice des şi deschis
cu cadrele didactice. Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în
cadrele didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care
le-ar putea avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care
ei nu îl au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental sau de ordin material (se cere
un surplus de efort din punct de vedere material sau de timp). Pentru a facilita comunicarea între şcoală
şifamilie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin e-mail, în cazul în carea aceştia dispunde un
calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul elevilor, să realizeze întâlniridupă cursuri
ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală-familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic.Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare.În aceastăsituaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.

43
 Din păcate, există situații în care apar rupturi, blocaje sau disfuncționalități în exercitarea rolurilor în
cadrul parteneriatului și, din acest motiv, obiectivul principal va fi parțial sau chiar deloc realizat. Studiile
realizate au permis diferențierea a două categorii de obstacole în funcționarea eficientă a parteneriatului
școală-familie
Punctele negative referitoare la părinți față de colaborarea cu școala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunțate); lipsa de responsabilitate (așteaptă inițiativa profesorilor); timiditatea (lipsa de încredere în sine);
participarea cu ingerințe (critică fară argumente școala); preocupări excesive (exclusive) pentru
randamentul școlar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înțeleg corect funcțiile și rolurile în
educația copilului); contacte limitate cu școala (numai în situații excepționale, de criză în comportamentul
copilului); conservatorism (reacții negative la idei noi). Indiferența părinților față de includerea în comitetul
clasei, comitetul de părinți, consiliul școlar, asociațiile de părinți etc. este determinată, cel mai adesea, de
necunoașterea rolului acestora în luarea deciziilor.
În ceea ce privește profesorii, în colaborarea cu familiile elevilor reproșurile sunt similare, inclusiv
privind: dificultăți de a stabili relația cu adulții (tratează părinții ca pe copii și nu ca parteneri în educația
copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinții); definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează
între autonomia tradițională și perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relația școală-
familie.
Cercetările arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părintii sunt parteneri
în educatia copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii,
reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delicvenței.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în carefiecare ştie ce
are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

Bibliografie:
1. Baran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate,Bucureşti, Ed.Aramis
Print, 2004;
2. Bălan, D.Petrovai, S.Tinca, E. Raduly, Ghid pentru părinţi, Cluj-Napoca, Editura CCD, 2000;3.
Bunescu, Gheorghe, Educaţia Părinţilor. Strategii în programe, Bucureşti, E.D.P., 1997;
4.Chiru, M., Cu părinţii la şcoală, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003;
5.Ghica, V., Ghid de consiliere şi orientare şcolară (pentru orele de dirigenţie), Bucureşti. Ed.
Polirom, 1998
6.https://www.genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/bariere-in-relatia-scoala-familie-si-modalitati-
de-inlaturare-a-acestora

44
45
 RELAȚIA DINTRE FAMILIE-ȘCOALĂ-SOCIETATE

ELENA AMARIEI
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.3, PIATRA NEAMȚ

În activitatea didactică, este obligatoriu să avem în vedere că fiecare copil are particularitățile lui și
toate drepturile sale,din punct de vedere al educației,trebuie respectate și realizate, în așa fel, încât să
conducă la dezvoltarea sa completă, vizând integrarea sa socială, dar și evoluția culturală și spirituală.
Școala și familia sunt capabile să satisfacă trebuințele existențiale, de supraviețuire și siguranță, de
apartenență la grup, încredere,stimă de sine, dar și trebuințele superioare(de dezvoltare): realizarea
intelectuală, autoîmplinirea, aprecierea morală și estetică, contribuind, implicit, la formarea motivației
pentru învățare. Baza comunicării și colaborării eficiente dintre educatori și părinți este reprezentată de trei
elemente definitorii:respect reciproc, atitudine imparțială, empatie. Ea se prezintă sub diferite forme:
oferirea/împărtășirea informațiilor, pregătirea reciprocă în vederea realizării scopului asumat, sensibilizarea
ambelor părți pentru educarea corespunzătoare a copilului. În prezent, ne confruntăm din ce în ce mai des
cu diverse obstacole în munca noastră, având în vedere că este tot mai mare numărul copiilor cu tulburări
de comportament, manifestate prin agresivitate fizică și verbală, impulsivitate, neatenție, reactivitate
emoțională, hiperactivitate. De asemenea, sunt tot mai numeroși copiii care prezintă tulburări din spectrul
autismului, iar atenția și grija cadrului didactic față de ei trebuie să fie mai accentuată și să se împletească
proporțional cu implicarea familiei.

46
 FACTORI FUNDAMENTALI IMPLICAȚI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. AMARIEI MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC ,, ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU”
VÎNĂTORI-NEAMŢ

Astăzi, educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și
a culturii către generațiile de copii și de tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În acest
sens, Nicolae Iorga spunea că ,,fiecare dintre noi e un fel de rezumat al trecutului neamului său şi puţin, un
fel de rezumat al trecutului omenirii întregi …, noi trăim nu numai prin cei care ne-au precedat, dar şi prin
cei care vor veni din nou şi care ne cheamă din viitorul lor în prezentul nostru.” Cu alte cuvinte, şcoala
trebuie să cultive sensibilitatea elevilor faţă de problematica umană şi de valorile moral-civice, asigurând
cultivarea dragostei faţă de ţară, de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român, prin strategii şi tehnici
moderne de instruire şi educare, susţinute de ştiinţele educaţiei şi practica şcolară.
Şcoala este aşadar una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât
evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor - beneficiarii indirecţi Pe fondul schimbărilor
pe care le traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are
un rol primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman.
Tot astăzi, școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă
la viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât
mai mare, ci și de a stimula calitatea de om. Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și
profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a
intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și
ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia
aleasă este cea dorită de copil etc.
Pe de o parte, familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi
drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie.
Astăzi, parteneriatul școală – familie este focalizat pe asigurarea calității învațării și formării
copilului, sub influența metodelor de instruire și educare, promovate de cele două instituții, în vederea unui
progres real”. (Bonchiș, Elena, 2011, p.125). Principiul conform căruia oamenii pot fi puternic influențați
și transformați de și prin educație, adaptarea curriculei la societatea cunoașterii, la schimbare, la
postmodernitate, impune modele noi de abordare, care să formeze viitorul om flexibil, deschis, pragmatic,
capabil să aplice, dezvoltat din punct de vedere social și emoțional. În acord cu aceste direcții se orientează
și parteneriatul cu familia.
Parteneriatele școală – familie au la bază ideea că profesorii, elevii, părinții sunt parteneri în educație.
Cum parteneriatul presupune ideea de echipă, de pereche, de grup sau asociație, este lesne de înțeles că un
astfel de parteneriat presupune implicare, efort, bune intenții, scop comun și rezultate valoroase.
Asociaţiile de părinţi pot realiza parteneriate cu unităţile de învăţământ, organizaţii
nonguvernamentale cu competenţe în domeniu pentru organizarea şi funcţionarea programelor ”Şcoala
după şcoală” prin care se pot oferi ”activităţi educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea
competenţelor dobândite sau de accelerare a învăţării, precum şi activităţi de învăţare remedială”. Ca sprijin
oferit copiilor şi familiilor acestora, statul poate finanţa programul ”Şcoala după şcoală” pentru copiii şi
elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii. (Art. 58)
Astfel, în jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcționeze în contextul în
care părinții, elevii și ceilalți membrii ai comunității se consideră unii pe alții parteneri. Aceste parteneriate
trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Acestea nu mai sunt de
mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice.
În fiecare țară din Uniunea Europeană există structuri formale organizate de participare a părinților în
sistemul educațional. Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ’90 au definit în

47
majoritatea țărilor noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale. Autonomia
școlilor și participarea părinților la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor și legislațiilor actuale.
Parteneriatul şcoală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care familiile
elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/instituţii. Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme dacă după orele de curs(after-school) care pot avea
şi alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatru, spectacole, vizite în diverse
locuri, centre de voluntariat, cluburi, cantine, semiinternate etc.
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru
sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.
Înfăptuirea unui parteneriat valoros, consistent și de durată poate să se concretizeze doar luând în
considerare aportul real al celor doi factori fundamentali implicați în educația copilului - școala și familia.
Abordarea lor separată sau singulară va duce la interpretări incomplete sau eronate. Influenței acestor doi
factori i se adaugă aportul altor factori declanșatori și de mediere - comunitatea, mediul natural, geografic
etc.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această
perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o
comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.

Bibliografie:
• Vlăsceanu, Gheorghe, coord., Neculau, Adrian, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, Bucureşti, 2002;
• Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011;

48
 ȘCOALA ȘI FAMILIA, FACTORI EDUCATIVI CRUCIALI

VASILE AMARIEI
LICEUL ,,MIHAIL SADOVEANU”
BORCA, NEAMȚ

Este foarte importantă colaborarea dintre toți factorii educaționali, dar cea dintre școală și familie
deține întâietate. Sau așa ar trebui să fie! Cadrele didactice își pot îndeplini toate sarcinile, mai ales față de
copiii care manifestă rămâneri în urmă la învățătură, dacă au detalii și despre condițiile pe care respectivii
copii le au în mediile din care provin. Unele aspecte comportamentale(prezența/absența zilnică, indisciplina
etc.) nu pot fi cunoscute și rezolvate fără o legătură strânsă între școală și familie. La rândul lor, părinții vor
relaționa corect și eficient cu propriii copii, dacă vor avea contact regulat cu profesorii implicați în procesul
de formare a colectivului în care sunt înscriși. Activitatea desfășurată la școală este continuată acasă, după
cum ceea ce deprind în familie se dezvoltă și la școală, în cadru instituțional, metodic organizat, în orele de
curs sau prin multe alte tipuri de activități. Nu este o noutate faptul că rolul părinților în educația copilului
nu se finalizează la intrarea acestuia în școală. Pentru interesul copilului, colaborarea dintre școală și familie
devine o permanență. Părinții sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial.
Împreună cu părinții, școala își are rolul bine definit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. De
aceea, educarea părinților după principii științifice psiho - pedagogice devine o necesitate. În societatea
românească actuală, bulversarea valorilor, instabilitatea, scăderea calității vieții, lipsa unor modele de urmat
îi pun pe adulți în dificultate, ca părinți. Copiii au nevoie de părinți prezenți în viața lor, disponibili pentru
a le respecta ritmul de viață, au nevoie să se joace împreună, să petreacă timp de calitate laolaltă. Fiecare
părinte trebuie să fie pregătit pentru a juca rolul său educativ, în cooperare cu profesorii, iar aceștia din
urmă trebuie să le asigure asistența necesară. Atât școala, cât și familia, trebuie să acționeze împreună,
pentru a dezvolta următoarele calități:
ÎNCREDEREA
CURIOZITATEA
INTENȚIA/DORINȚA DE A ÎNFĂPTUI CEVA
CONTROLUL DE SINE
RAPORTAREA LA UN GRUP
COMUNICAREA
COOPERAREA
Parteneriatul ȘCOALĂ-FAMILIE presupune RELAȚIA ACTIVĂ între aceste importante instituții,
implicarea reciprocă în acțiuni educative, de ale căror rezultate să beneficieze COPIII. Dacă vor simți
dragostea și înțelegerea celor care îi formează, copiii vor reuși să se înțeleagă pe ei înșiși și, mai ales, vor
înțelege lumea din care fac parte. Și vor izbândi în toate provocările vieții! Ceea ce își dorește orice educator
pentru discipolii săi!

49
 EDUCAȚIA DIN FAMILIE, GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ, PENTRU SOCIETATE

PROFESOR AMORĂRIȚI ELENA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ SUCEAVA

Venirea pe lume a unui copil constituie un mare prilej de bucurie; acest moment este unic deoarece
și copilul ce se naște este unic. De aceea și tipul de educație ce i se acordă poate fi unic, în sensul de metodă
de educare. Fiecare copil se manifestă în felul său unic și personal și prin urmare este important să acordăm
atenție sporită felului de a educa încă din fragedă copilărie, când „lutul este încă moale și poate fi modelat”.
Climatul familial al copilului ar trebui să fie unul echilibrat, în care copilul să se dezvolte armonios.
Aici, în familie, se pun bazele formării caracterului. Cei „șapte ani de acasă” devin” bagajul” cu care copilul
pornește pe drumul anevoios, alunecos al școlii, apoi al societății. Dacă conținutul „bagajului” este valoros
(conținând virtuți, principii, valori), atunci acel copil este un copil câștigat atât pentru socitate, comunitate,
părinți dar și pentru „Cer”.
Este necesar ca, atât părinții, în familie, cât și educatorii, la grădiniță, să creeze ambianța corectă
necesară copilului, pentru a deveni un copil echilibrat: să evite răsfățul, stresul, influențele negative,
dominarea excesivă etc. Pentru că dezvoltarea copilului presupune evoluția sa fizică, psihică, cognitivă,
lingvistică, emoțională și socială, treptat. De aceea și educația lui se face treptat, în: familie-grădiniță-
școală-societate („școala vieții”).
Studiile despre dezvoltarea copilului au demonstrat că dezvoltarea copilului se realizează
particularizat pentru fiecare copil, în funcție de: familia în care trăiește, nivelul cultural al familiei, numărul
membrilor din familie, grădinița în care învață, vecinii, locul de muncă al părinților, mass-media, religia și
relațiile sociale care se stabilesc în juru-i.
Există părinți care își antrenează copiii în vorbire de la vârste foarte fragede răspunzându-le la
întrebări, povestindu-le tot felul de întâmplări. Acești copii, intrând în grădiniță – un mediu educativ
specializat – vor fi mult mai receptivi, vocabularul lor îmbogățindu-se permanent. Unii copii pot fi activi
verbal dar în același timp prudenți în rostirea cuvintelor, încercând să nu greșescă pentru a nu fi certați.
De cele mai multe ori părinții nu știu să comunice cu copilul și de aici neputința se transformă în
frustrare apoi în metode disciplinare incorecte care pot afecta dezvoltarea normală a copilului. Copilul
trebuie să se simtă în siguranță în sânul familiei pentru ca apoi să învețe să se simtă sigur și în grădiniță și
în școală.
Familia, „celula de bază a societății”, având funcții biologice, psihologice, sociale, economice,
culturale, educative, ar trebui să-și pună amprenta pozitivă asupra vieții psihice a copilului chiar din primul
an de viață. Mediul familial este universul natural al copilului. Cel mai mare rol în dezvoltarea socială a
copilului îl are familia. Copilul adoptă de cele mai multe ori comportamentele, atitudinile, convingerile
celor din jur. Siguranța oferită de părinți are consecințe pozitive în decursul dezvoltării copiilor, care
dezvoltă comportamente sociale sigure, devin încrezători, sociabili, dezvoltă empatie în relațiile cu alții. Ei
pot să-și înțeleagă și controleze emoțiile și vor dezvolta foarte puțin probleme sociale. Vor fi prietenoși în
contactul lor cu cei din jur. Este importantă priceperea dar și răbdarea părinților în educația copiilor!
Părinții sunt cei care vor da detalii despre: temperamentul copilului, manifestările lui, metodele
folosite în jocurile directe dintre adult-copil atunci când copilul intră pentru prima dată într-o nouă
colectivitate: grădinița.
Dezvoltarea morală a copilului este o țintă foarte importantă de atins, baza o găsim în familie. Este
bine ca educația morală să se facă copilului de mic, să se continue progresiv în grădiniță și apoi în școală.
Părintele și educatoarea trebuie să explice copilului de ce este sau nu este bine să se facă ceva. Educatoarea
trebuie să se pună de acord cu modul de disciplinare al copilului, prin discuții cu părinții în acest sens și o
colaborare permanentă.
La grădiniță, cu ajutorul jocului simbolic- ce are la bază povești ascultate sau citite din imaginile
cărților, copilul poate învăța anumite conduite morale. Recompensa este o modalitate eficientă de însușire
a deprinderilor morale corecte și baza o reprezintă lauda. Recompensa copilului pentru orice acțiune bine
făcută este și cea mai bună metodă de învățare. Ea însă poate fi imediată sau amânată, în funcție de situație.
Integrarea în colectivitate a copilului îl ajută să-și înmulțescă numărul relațiilor, a calității acestora.
Ei pot face diferența între ceea ce se întâmplă acasă și la grădiniță. Se schimbă acum și prioritățile lui:
familia cade pe locul doi. Intrând într-un mediu nou, diferit de cel de acasă, copilul încearcă să se adapteze

50
acestui mediu și automat se schimbă și prioritățile lui. Același lucru se întâmplă și când face trecerea de la
grădiniță la școală: școala devine prioritară și grădinița banală.
În ceea ce privește debutul școlar, foarte importantă este atitudinea familiei față de viitorul elev,
atitudine care fie ar putea să-i trezească, să-i stimuleze copilului dorința de a merge la școală, fie să-i inhibe
această dorință și să-i provoace teamă, disconfort. Această atitudine poate determina chiar pentru viitorul
elev succesul sau insuccesul școlar. De aceea copilului trebuie să i se răspundă la toate întrebările care au
legătură cu școala, cu activitățile în care va fi implicat astfel încât să crească atât curiozitatea cît și dorința
lui de a merge la școală. Copilul va frecventa școala înțelegând că acolo este locul unde învață lucruri noi,
își va face prieteni, că școala este o sursă de informații, că învățătorii sau profesorii îl vor ajuta să înțeleagă
și să cunoască lumea. Școala este locul unde toți copii au de câștigat: încredere în forțele proprii, prieteni,
experiențe și trăiri noi, informații, abilități, deprinderi.
În ultimii ani se vorbește tot mai mult de parteneriatul școală-familie ca o formă de unire a eforturilor
celor două instituții pentru a contribui, împreună, la dezvoltarea și formarea copiilor. Parteneriatul
pedagogic între școală și familie implică părinții și personalul școlii sau instituția familiei și cea a școlii,
prin reprezentanții pe care fiecare și-i deleagă, pentru a-și face cunoscute interesele și nevoile, drepturile și
responsabilitățile, pentru a negocia în procesul lăurii deciziilor cu privire la tot ce ține de educație.
Parteneriatul școală-familie este forma pe care raporturile dintre părinți și cadre didactice trebuie să
o îmbrace și care poate răspunde cel mai bine exigențelor societății contemporane.

Bibliografie:
1. https://www.academia.edu/34236315/Lucrare_Gradul_I_-MODALITATI DE COLABORARE
GRADINITA-FAMILIE;
2. https://www.scribd.com/doc/81282846/Parteneriatul-scoala-familie;
3. Vântur Tatiana, Caiet metodic. Educație permanentă: Parteneriatul Școală-familie.

51
 ȘCOALA CA LEGĂTURĂ DINTRE FAMILIE ȘI COMUNITATE

DANIELA-MARIA ANASTASE, PROF. BIOLOGIE,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 EDC PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

Societatea contemporană, dominată de griji de natură economică, într-un prin ritm alert al
schimbărilor și al devalorizării apartenențelor comunitare sau naționale, a determinat, la nivelul școlii,
apariția unor provocări noi.
De multe ori școala trebuie să intervină în consolidarea relațiilor copilului cu propria familie sau cu
,,aparținătorii,,- asistenți maternali, rude sau alte persoane care au în grijă copii, prin documente oficiale.
Au fost identificate multe dificultăți pe care le au copiii ai căror părinți i-au abandonat sau sunt plecați să
muncească în străinătate și nu voi insista asupra acestora.Voi sublinia câteva acțiuni prin care se poate
(re)media relația copilului cu mediul familial, oricine ar fi în componența acestuia.
O școală care promovează toleranța și încurajează fiecare elev pentru progres individual, în ritm
propriu, devine un mediu care să atenueze efectele negative ale diferitelor rupturi apărute în mediul familial.
Dincolo de progresul sau performanțele școlare, elevii trebuie priviți ca viitori cetățeni care sunt
adaptați normelor sociale, participă la viața comunității și sunt conștienți de rolul lor activ în progresul
acesteia așa cum trebuie să fie conștienți de riscurile cărora se supun dacă aduc prejudicii acesteia.
Respectarea unor reguli referitoare la conviețuire trebuie indusă din prima copilărie și continuată în
școală pentru a produce efecte și la nivel macro, în comunitate. Regulile nu trebuie să determine supunere,
ci delimitarea zonei de confort a fiecăruia. Școala poate doar să sprijine și să încurajeze familia în
remedierea unor disfuncții fără a putea însă impune direcții în evoluția relașiilor din cadrul ei. Ignoranța,
autosuficiența sau indiferența celor din mediul apropiat copilului zădărnicesc eforturile școlii.
Pe de altă parte, nici școala nu dispune de cele mai specializate resurse umane pentru a interveni
eficient și gestionează greu situații critice în lipsa unui sprijin din partea unei terțe autorități.
Celeritatea interesului copilului este diluată de diluată de lipsa de intervenție coordonată a
autorităților care îl au grijă și ocrotire. Școala poate deveni un liant între acestea dacă și-a câștigat și
confirmat respectul și încrederea comunității.

52
 MODURI DE COLABORARE ÎN PARTENERIATUL
ȘCOALĂ – FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ANCAŞ PAULA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CHISINDIA

În momentul actual, copilul este asaltat de influenţele exercitate de o multitudine de factori educativi
formali, informali și nonformali. Pe lângă instituțiile consfințite (familia, şcoala, clubul copiilor, biblioteca,
biserica, muzeul, casa de cultură, internetul, radioul, televiziunea, presa scrisă), sunt diverse organizaţii (ale
copiilor, tinerilor, părinţilor, etc.) fundaţii, grupuri de similitudine (de vârstă, de sex, de categorie socială
etc.) specialişti în intervenţia socio-educativă.
Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării
personalităţii copilului. Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relațiile
reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală - familie.
Mult timp, concepţia potrivit căreia şcolii îi revine sarcina instrucţiei, iar familiei, cea a educaţiei, a
persistat, separând astfel rolurile celor doi agenţi educativi. Şcoala şi familia trebuie să colaboreze real,
bazându-se pe încredere şi respect reciproc, pe grija faţă de elev, făcând loc unei relaţii deschise.
Părinţilor le revine totuși rolul primordial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora condițiile
materiale, cât şi un climat afectiv şi moral.
Școala, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, are rolul de a crea premise favorabile pentru
elevi pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în
putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimularea elevilor în ce privește aptitudinile,
atitudinile și a trăsăturile lor de personalitate
Este știut faptul că metodele educative din cadrul familiei, mai mult sau mai puţin planificate și
coordonate benefic, determină în bună măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi randamentul la școală
ale tinerilor, precum și manifestările lor socio-morale.
Până nu demult educația elevilor a fost considerată responsabilitatea şcolii. Noile orientări în educație
aduc schimbări în sensul că familia trebuie implicată un numai sub aspect financiar, ciși sub aspect
educațional și cultural.
Factorul hotărâtor pentru succesul şcolar este colaborarea directă și activă în cadrul ecuației şcoală -
familie. Efectul colaborării cu părinţii asigură reușita scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii sociopsihopedagogice a adolescentului, şcoala stabilește colaborarea cu familia sub diverse
forme. Urmărind formele comune, distincte şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot
completa, susține şi dezvolta personalitatea viitorului adult cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.
O bună colaborare între familie și școală se poare realiza prin parteneriate. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi.
Parteneriatul nu mai este considerat doar o simplă activitate cu caracter facultativ sau o problemă de
natura relaţiilor publice. Parteneriatul determină și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre
soluţionarea problemelor educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educativ.
Parteneriatul şcoală - familie este o formulă pedagogică, noţiune relativ nouă înserată în domeniul
educaţiei. Pedagogul Sorin Cristea (2000) consideră că acest parteneriat este de fapt un segment care
„reflectă mutaţiile înregistrate la nivelul relaţiilor existente între instituţiile implicate direct şi/sau indirect
în proiectarea şi realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ: şcoala, familia, comunitatea locală,
agenţii sociali (economici, culturali, politici, religioşi etc.), factori de asistenţă socială etc.”.
Parteneriatul cu familia insistă pe formarea anumitor competenţe şi deprinderi de pregătire a copiilor
pentru viaţa şcolară şi cea socială, iar părinţilor pentru asigurarea unei educaţii de calitate copiilor. În
general, majoritatea familiilor sunt interesate să întrețină o colaborare strânsă cu şcoala.
Prin parteneriatul școală – familie se urmărește realizarea unei comunicări eficiente între cei doi
factori și punerea de comun acord a sistemelor de valori şi a cerinţelor de la copil. Mircea Agabrian (2005)
consideră că din acest parteneriat cei câștigați sunt elevii. Acestea acţionează în următoarele direcţii: ajută
profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc
programele de studiu şi climatul şcolar, dezvoltă abilităţile educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de
siguranță sporit în şcoli.

53
 Experienţa acumulată pe parcursul timpului la catedră a arătat că o relaţie de susţinere reciprocă şi o
atmosferă binevoitoare a factorilor educaţionali favorizează educaţia de calitate şi sprijină formarea şi
completarea culturii pedagogice a familiei.
Analizând activitatea noastră în acești ani cu familia (mai ales în calitate de diriginte), am
concluzionat că pentru o relaţie optimă cu părinţii este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de
colaborare a şcolii cu familia şi comunitatea.

Bibliografie:
Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Cosma, T., Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010

54
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ - FAMILIE-ŞCOALĂ, CONDIŢIE DE BAZĂ
ÎN REALIZAREA EFICIENTĂ A EDUCAŢIEI COPILULUI

EDUCATOARE: ANCUȚA DIANA MARIA

GRĂDINIŢA P.P. ,, ŞOTRON’’ BOTOŞANI

,,Educaţia nu este o pregătire pentru viaţă, educaţia este însăşi viaţa”. John Dewey

Într-o comunitate în care se doreşte binele, progresul, bunăstarea cetăţenilor ei, toate acţiunile sunt
duse la îndeplinirea printr-un efort unanim conjugat al factorilor care pot, trebuie şi vor să intervină. Acest
aspect al colaborării spre realizarea unui scop final şi pozitiv, nu ocoleşte nici învăţământul.
În învăţământul preşcolar avem nevoie de mai mult ajutor şi implicare din partea cetăţenilor,
instituţiilor, firmelor şi desigur şi efortul nostru, al cadrelor didactice, va trebui să fie pe măsură.
Activitatea educativă ce se realizează în grădiniţă nu poate fi separată, izolată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, nu poate face abstracţie de toate acestea.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă.
Ideea de colaborare dintre educatoare - copil, ca şi colaborarea copil - copil se extinde şi la colaborarea
dintre instituţia de educaţie şi familie, precum şi la atragerea comunităţii în sprijinirea eforturilor educative.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană: „Omul nu poate deveni OM decât prin educaţie"
spune Imanuel Kant, educaţie pe care copilul o primeşte desigur în familie, în grădiniţă, şcoală şi de la
comunitate. La reuşita copilului in viaţa contribuie, in egală măsură, principalii factori educativi: familia,
grădiniţa şi şcoala.
Pentru a ne angrena într-o astfel de colaborare, noi, educatoarele vom întocmi un plan managerial, cu
obiective precise, plecând de la contextul social şi de la premisele reformei în educaţia preşcolară şi vom
urmări îndeplinirea acestora.
Ne-am propus organizarea strategiei de colaborare cu familia, şcoala şi reprezentanţii comunităţii
locale în vederea stabilirii unui parteneriat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a procesului
instructiv-educativ.
Când proiectăm un parteneriat trebuie să cunoaştem problemele tipice care fac necesar parteneriatul,
modalităţile şi nivelul de soluţionare actuală a problemelor, limitele, variantele.
Condiţiile necesare desfăşurării unui parteneriat grădiniţă – familie – şcoală sunt: stabilirea unor teme
pe care le considerăm importante pentru educaţia copilului preşcolar, scopul proiectului, durata derulării
proiectului, clasificarea obiectivelor proiectului, definirea unor acţiuni concrete prin care se vor realiza
obiectivele proiectului, evaluarea acţiunilor desfăşurate pentru a identifica punctele nevralgice, obstacole
sau virtuţi în scopul schimbării, folosirea resurselor umane şi materiale.
Pentru a atrage atenţia asupra preocupărilor spre îmbunătăţirea concepţiilor, practicilor şi condiţiilor
de lucru în grădiniţă este necesar să ne luăm ca partener „familia" care crede în valoarea grădiniţei şi susţine
educaţia desfăşurată aici. Unitatea de acţiune a celor doi factori < grădiniţă - familie> în opera de formare
a copilului este condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere
reciprocă.
După cum se ştie, familia reprezintă primul mediu de viaţă al copilului, primul mediu social care
favorizează stabilirea contactelor copilului cu societatea şi cunoaşterea propriei sale fiinţe. După familie,
grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. În cadrul ei copilul trăieşte prima
experienţă a vieţii în colectivitate, făcându-se astfel o trecere importantă de la un mediu la altul. În aceste
situaţii copiii se distanţează puţin de familie şi apelează la prieteni pentru a obţine suportul emoţional
necesar. Copiii imită mult mai uşor comportamente pe care le văd la copiii din jur atunci când nu ştiu ce să
facă intr-un anumit moment. Pentru a se integra eficient, copiii trebuie să dispună de anumite abilităţi
emoţionale şi sociale. Acestea au un rol foarte important de aceea este necesară îmbunătăţirea lor cu ajutorul
şi implicarea cadrelor didactice şi a părinţilor. Ca să putem îmbunătăţi aceste abilităţi este necesară o bună
cunoaştere a copilului, a punctelor sale tari, precum şi a comportamentelor ce pot fi dezvoltate. Acest lucru
se poate face prin trei modalităţi:
- prin reacţiile avute la emoţiile exprimate de copii, deoarece modul în care adulţii reacţionează la
exprimarea emoţională a copiilor lor determină exprimarea sau inhibarea emoţiilor viitoare ale acestora;

55
 - exprimarea propriilor emoţii de către adulţi, pentru că expresivitatea emoţională a acestora devine
un model pentru copii;
- discuţiile despre emoţii.
Este foarte important ca educatoarea grupei să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a
copilului, disponibilităţile lui intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi de caracter.
Astfel, având în vedere particularităţile de vârstă şi ţinând seama de temperamentul fiecărui copil, am putut
reacţiona diferenţiat, încât eficienţa demersului educativ să fie optimă şi în concordanţă cu obiectivele
programei instructiv-educative.
Cunoscând copii prin metode şi mijloace variate, am comunicat părinţilor concluziile observaţiilor
mele, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, cât şi supra aspectelor nedorite
avute.
Un parteneriat grădiniţă – familie este eficient atunci când există o implicare activă a părinţilor în
activitatea grădiniţei. Organizarea unor acţiuni în care să fie implicaţi părinţii, de exemplu amenajarea
spaţiului de joacă din sala de grupă prin care părinţii să-şi aducă contribuţia, copiii învaţă să respecte munca
adulţilor. Organizarea şi desfăşurarea unor şezători “Bine şi frumos e să munceşti”, la care participă pe
lângă copii şi părinţii, bunicii, determină educarea dragostei şi admiraţiei faţă de folclor.
Pentru a-şi dezvolta sentimente patriotice, copiii trebuie familiarizaţi şi cu evenimentele culturale,
cu tradiţiile, cu obiceiurile specifice poporului român, care-i sensibilizează, şi în acest fel ei învaţă să
manifeste interes pentru valorile culturale.
În învăţământul preşcolar parteneriatul dintre grădiniţă şi familie îmbracă mai multe forme: schimbul
de informaţii, găsirea de soluţii pentru rezolvarea de probleme în comun, vizite acasă, vizite ale părinţilor
la grădiniţă, şedinţe cu părinţii, raportarea progresului copilului, participarea părinţilor la acţiunile
educative, serbări, excursii, expoziţii de lucrări ale copiilor, programe de educare a părinţilor.
Discuţiile pe care le-am avut cu părinţii care au fost invitaţi, au evidenţiat posibilităţile de comunicare
şi de colaborare dintre familie şi educatori de pe poziţia parteneriatului dacă le punem la îndemână material
documentar despre grădiniţă, broşuri de informaţie educativă( referitoare la alternativa Plan Jena ),
metodele de convorbiri individuale ( casete, fotografii, CD., în care sunt prezentate aspecte din activitatea
desfăşurată în grădiniţă).
Permanent prezentăm părinţilor expoziţii cu lucrări ale copiilor, jocuri, jucării create de educatoare.
În vederea cunoaşterii mai bune a copiilor din grupă, am aplicat părinţilor un chestionar. După
aplicarea acestuia am cules informaţii despre copil, comportamentul acestuia în familie, implicarea
părinţilor în educarea copilului.
Relaţia părinte – copil – educator nu se opreşte la uşa sălii de grupă. In cadrul alternativei „Jena Plan"
părinţii au posibilitatea să ajute la integrarea socio – afectivă a copilului, să participe la programul zilei,
fiind încurajaţi în acest fel de colectivul de educatoare ( am desfăşurat activitatea cu tema „O zi în grădiniţă
alături de copilul dumneavoastră").
Am organizat în fiecare an serbări tematice ca: „Vine Moş Crăciun", „Se apropie Crăciunul", „A
sosit iarna", „E ziua ta măicuţă", „De ziua mamei", „Serbarea bunicilor", „Adio grădiniţă", „Rămas bun
grădiniţă" etc.
Aceste serbări arată mai precis etapa în care se găseşte fiecare copil cu manifestarea verbală în faţa
publicului.
Aceste momente sunt examene deosebite cu tenuri emoţionale mari, uneori atât pentru părinţi, pentru
copii, cât şi pentru educatoare.
Am susţinut în faţa părinţilor:
 activitate practică cu părinţii: „Să fim şi noi copii”, „Confecţionăm şi reparăm jucării”;
 vizite la şcoală: „Primul pas la şcoală”;
 chestionare aplicate părinţilor: „Cât de bine îmi cunosc copilul”;
 masă rotundă, întâlnire cu specialişti: „De vorbă cu părinţii”;
Am desfăşurat numeroase excursii cu diferite teme ca: „Ştefan cel Mare şi Sfânt", „Să ne cunoaştem
strămoşii" – excursie la Suceava cu vizitarea obiectivelor istorice şi culturale, Cetatea Sucevei.
Excursii la Ipoteşti cu tema: „Prin locurile unde a copilărit Eminescu", „Lacul cu nuferi", excursii la
Vorona.
La toate aceste acţiuni au participat alături de copii părinţii, fraţii şi bunicii acestora.
Am organizat şi desfăşurat diferite acţiuni de parteneriat cu părinţii:

56
 * acţiuni de reparare a mobilierului grupei, de lăcuire a pătuţurilor, de confecţionare a unor costume
pentru serbări;
* am îmbunătăţit ambiantul grupei ca urmare a unor sponsorizări sau donaţii făcute de aceştia: jucării,
radio-casetofon, calculator, bibliotecă ( dulap ), suporturi, tablă magnetică, jocuri cu cifre şi litere.
Părinţii au supravegheat alături de noi, copiii pe terenul de joacă, au ajutat la înfrumuseţarea curţii
grădiniţei plantând: flori, pomi au participat la dezbateri cu tema: „Libertatea copilului în familie", „Pedepse
şi recompense", „Acordarea atenţiei, Lauda", „A spune nu şi a interzice".
Prin aceste dezbateri am urmărit implicarea părinţilor în programele educaţionale elaborate la nivel
naţional şi transpuse în mod obiectiv la realităţile existente în grădiniţa noastră.
Implicarea părinţilor a condus la conştientizarea rolului lor în educaţia intro şi extracurriculară la
nivelul preşcolar şi le-a suscitat dorinţa de a se implica mai mult, material şi moral în realizarea tuturor
acţiunilor propuse de noi. Ei contribuie la procurarea unor materiale necesare desfăşurării diferitelor acţiuni,
realizează imagini foto şi video cu activităţi deosebite ale copiilor, sprijină personal şi financiar deplasările
copiilor la obiectivele turistice, la spectacole, sunt atenţi la nevoile grădiniţei şi sprijină cu ce pot atunci
când este nevoie.
În afara parteneriatului cu familia am organizat parteneriate cu şcoala şi comunitatea.
Legătura dintre grădiniţă şi şcoală se realizează şi prin măsuri de ordin pedagogic, care acţionează în
sfera
tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuităţii în însăşi folosirea metodelor şi
procedeelor didactice, în activitatea de învăţare, precum şi de intervenţii în formele de organizare a
procesului de învăţământ în primul rând în lecţii. Astfel, este bine ştiut, că învăţătura,dominantă a vârstei
şcolare este prezentă în diferite forme şi la vârsta preşcolară,ca izvorând din necesitatea de a satisface
interesul,curiozitatea copilului pentru cunoaştere. Jocul reprezintă calea cea mai importantă prin care
copilul mic primeşte informaţii, iar învăţarea la nivelul copiilor apare atunci când structurile psihice permit
trecerea din planul acţiunii în cel al vorbirii, fiind considerată drept impuls principal al dezvoltării
inteligenţei, servind la formarea şi sistematizarea cunoştinţelor elementare pe care copiii le pot dobândi şi
asimila. Activităţile de învăţare dirijată din grădiniţă pregătesc preşcolarii pentru lecţia din şcoală (îi
pregătesc atât formal cât şi informal).
În clasa pregătitoare învăţătorul foloseşte jocul atât ca activitate de învăţare, cât şi ca mijloc de
relaxare ,de destindere pentru copii.
Printre aspectele continuităţii grădiniţei cu şcoala nu sunt mai puţin importante cele care privesc
formele de organizare şi desfăşurare a activităţii. In acest sens,experienţa dovedeşte că desfăşurarea unor
activităţi comune cum ar fi: vizite la şcoală ,vizita şcolarilor în grădiniţă, serbări comune ,plimbări şi
programe distractive comune,contribuie la atenuarea distanţei dintre grădiniţă şi şcoală. Colaborând cu
şcoala,educatoarea va putea să-şi analizeze mai profund şi mai obiectiv munca instructiv-educativă sub
aspectele ei pozitive şi negative cunoscând rezultatele la învăţătură şi purtare a foştilor ,,elevi’’, iar
învăţătorul va căuta să nu piardă pe parcurs cunoştinţele însuşite în grădiniţă.
În perspectiva unei bune colaborări între grădiniţă şi şcoală este necesară crearea în grădiniţă a unor
condiţii favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă,afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
deoarece vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
psihogenetice,datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special, în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului. Integrarea copilului în şcoală presupune mai întâi formarea unor reprezentări
corecte despre şcoală care să le permită preşcolarilor o adaptare afectiv-motivaţională la mediu şcolar.
Colaborarea grădiniţă – şcoală ar trebui să se bazeze pe continuitatea în obiectivele urmărite, în
conţinuturi, în mijloace de realizare a sarcinilor la nivel instituţional.
De aceea avem o bună şi permanentă colaborare cu învăţătoarele de la şcoala unde vor pleca copiii
din grădiniţa noastră. Am găsit modalităţi concrete de colaborare în aşa fel încât şcoala să fie un lucru
cunoscut copiilor, să ştie în ce constă rolul de şcolar, ce satisfacţii are acesta când rezultatele sunt bune.
Pentru ca preşcolarul să depăşească pragul dificil al şcolarizării, întreprindem diferite activităţi comune
grădiniţă – şcoală.
Este necesar ca învăţătoarele să cunoască pregătirea ce se realizează în grădiniţă, iar noi,
educatoarele, să ne informăm asupra cerinţelor ce se formulează în mediul şcolar.
În activităţile comune şi în jocuri, noi facem dese referiri la şcoală, la şcolari, organizăm vizite
reciproce ale copiilor din cele două instituţii de învăţământ prin care ei se familiarizează din timp cu şcoala,

57
cu cele mai importante personaje ale ei, ceea ce va contribui la reducerea stării afective negative pe care le
generează perspectiva primei zile de şcoală.
Între grădiniţa noastră şi şcolile 7, 11,14, Liceul de Artă, s-au desfăşurat o serie de schimburi de
experienţă, materializându-se prin dezbateri, mese rotunde, vizite, activităţi, lecţii deschise.
În cadrul activităţilor desfăşurate am urmărit ca sarcinile propuse să fie accesibile şi să fie duse la
bun sfârşit, sădindu-le încrederea în forţele proprii.
O parte din preşcolarii grupei pe care am condus-o au participat la desfăşurarea activităţii împreună
cu şcolarii. Cu această ocazie doamnele învăţătoare au avut prilejul să cunoască mai bine preşcolarii, iar
părinţii care au fost prezenţi să cunoască cerinţele impuse de şcoală, de activitatea de aici.
În cadrul activităţii practice, preşcolarii împreună cu şcolarii au realizat diferite jucării din fructe şi
legume numindu-le jucăriile toamnei" (arici, tablouri din frunze, flori, cărucioare, capuri de păpuşi, copii
etc. ), colaje, picturi, felicitări, tablouri.
Şcolarii au adus celor mici diferite surprize, iar aceştia i-au servit cu dulciuri.
În cadrul acţiunii „Zilele porţilor deschise" organizată de Şcoala „Ştefan cel Mare" Botoşani,
desfăşurată anul acesta cât şi anul trecut copiii şi părinţii acestora au avut prilejul să viziteze şcoala, sălile
de clasă, laboratorul, terenul de sport şi spaţiile de joacă. Şcolarii i-au învăţat pe preşcolari diferite jocuri,
cântece.
Doamnele învăţătoare de la această şcoală şi de la şcolile nr. 7, 14, Liceul de Artă au fost invitate la
noi în grădiniţă pentru a asista la lecţii deschise sau pentru a participa la diferite dezbateri desfăşurate în
cadrul Comisiei metodice.
În urma desfăşurării de acţiuni comune de către preşcolari şi şcolari şi a schimburilor de experienţă
efectuate am constatat că viitorii şcolari comunică mult mai uşor între ei şi cu adulţii, mai liber, posedă o
înţelegere mai amplă a noii forme de învăţământ. Prin colaborarea permanentă cu şcoala, copiii au devenit
mai sociabili, creând primele înlesniri integrării în clasa pregătitoare .
Vârsta preşcolară este considerată de specialişti ca fiind una dintre cele mai importante perioade
datorită progreselor remarcabile în toate planurile şi în special în sfera sentimentelor şi a personalităţii
copilului. Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, dat fiind "statutul" şi "rolul"
de elev, natura relaţiilor cu adulţii şi colegii, noutatea condiţiilor de activitate şi mai ales specificul învăţării
care îl angajează intr-o noua sferă a vieţii sale. O depăşire mai puţin reuşită a acestei treceri de la grădiniţă
la şcoală, poate duce la o dificilă adaptare a copilului la cerinţele clasei pregătitoare.
În parteneriat cu familia, şcoala şi alte instituţii locale reperele conceptuale vor fi orientate spre
respectarea ritmului propriu de dezvoltare, spre satisfacerea necesităţilor cognitive, socio-afective, motorii.
Buna colaborare între grădiniţă - familie - şcoală va avea efecte pozitive şi durabile în timp asigurând
performanţe educative notabile .
Educaţia preşcolară, instituţională este un act psihologic şi deosebit pentru egalizarea şanselor, pentru
perfecţionarea activităţii de instrucţie şi educaţie în vederea înlăturării eşecurilor şcolare şi a abandonului
şcolar.
Un rol important în debutul şcolar îl va avea întotdeauna instituţia preşcolară, ea fiind o etapă
intermediară, indispensabilă.
Copiii sunt singura investiţie în viitor, ce nu trebuie să fie niciodată falimentară, pe care părinţii,
educatorii şi toţi ceilalţi factori care intervin, trebuie să o facă cu responsabilitate, cu dragoste şi mai ales
cu respect.
Educând copilul de azi, vom educa părintele şi cetăţeanul de mâine. Aşadar asigurarea unui
partenerial real intre cei trei factori reprezentativi pentru educaţia copilului şi anume familia-grădiniţa şi
şcoala, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a
copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente care apar.

BIBLIOGRAFIE
Magdalena Dumitrana - "Copilul, familia şi grădiniţa’’ – Editura Compania 2000
Magdalena Dumitrana - Didactica preşcolară, Ediţia a II - a, Bucureşti, 2000
Mihaela Păişi Lăzărescu - Laborator preşcolar - Ghid metodologic - Bucureşti 2002
Cucoş C - Pedagogie, Iaşi, 1996.

58
 EDUCAŢIE PENTRU FIECARE - EDUCAŢIE PENTRU TOȚI

PROF. ANCUȚA LORINA ANTONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ELENA FARAGO” CRAIOVA

Rezumat
De-a lungul timpului educația a fost definită în mai multe moduri, de mai mulți autori mai mult sau
mai puțin cunoscuți. Platon o definea ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”,
considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Educația are în
vedere, mai ales, întrebări legate de existență, de dezvoltarea unei stări iar ca finalitate educația îmbină
viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung fiind în același timp dinamică și flexibilă.
În societatea actuală și implicit în școală educația interculturală a devenit însă o temă de actualitate.
Aceasta are ca scop promovarea unor atitudini deschise, tolerante, de acceptare şi înţelegere a raportului
dintre propria persoană și celălalt, a noţiunii de persoană care nu aparține comunității din care fac parte, de
recunoaştere şi respectare a diferenţelor culturale. Acest din urmă lucru trebuie atins printr-o valorificare
pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea inegalității superior-inferior.
Cuvinte cheie: educație, interculturalitate, șansă, școala.
Ca grup minoritar prin educaţie interculturală nu este nevoie să renunți la identitate deoarece în cadrul
culturilor tip mozaic actuale fiecare grup socio-cultural poate să contribuie la viața comunității prin dialog,
prin implicarea în toate activitățile comunității din care fac parte prin schimbul de elemente care îi identifică
drept grup distinct.
Unul din obiectivele educaţiei interculturale este acela de a deschide și pregăti indivizii şi societăţile
pentru o mai largă deschidere spre dimensiunea culturală.
Obiectivul principal al educaţiei interculturale este reprezentat însă de pregătirea persoanelor pentru
a percepe, accepta, respecta şi a experimenta transformarea cu scopul de a netezi calea întâlnirii cu
altcineva. Este nevoie de un mediu interacțional pentru a putea exista educaţie interculturală.
Termenul de interculturalitate a apărut în ultimele decenii, ca răspuns la fenomenele de globalizare
și interconexiune, în plan educaţional. Este un lucru cunoscut că multe conflicte, de natură economică,
istorică, socială etc. au și o componentă culturală. Condiţia necesară pentru slăbirea conflictelor necesită
găsirea unor piste de comunicare în plan spiritual. Dispozitivul mental există înaintea celui real, extern.
Educaţia interculturală are în vedere dezvoltarea unei educaţii pentru toţi dar recunoscând diferenţele
care există în interiorul aceleiaşi societăţi. Educaţia interculturală evidențiază interacţiunea şi dialogul. O
educaţie gândită în perspectivă interculturală dă o altă semnificație relaţiilor dintre şcoală şi alte medii
educative; ea depășește perimetrul şcolii şi se infiltrează în activităţile informale ale vieții de zi cu zi.
Interculturalitatea aduce în societate un plus de cunoaștere și de îmbogățire culturală.
Educaţia interculturală abordează teme cum ar fi ”acceptarea”, ”conviețuirea cu ceilalți”,
”participarea”, evitarea prejudecațiilor și promovarea unei educații democratice intercultural sau
multiculturală. Aceasta poate fi implementată în orice școală din țara noastră prin componente cum ar fi
organizarea activității într-un mod democratic pentru a putea da astfel elevilor posibilitatea să se exprime
liber, să dialogheze , să-și asume responsabilități.
Trăind într-o lume aflată în continuă dezvoltare, ne confruntăm cu o serie de provocări al căror impact
asupra vieţii se poate ameliora prin sugestiile de mai sus. Fenomenul globalizării, explozia demografică,
poluarea mediului, explozia informaţională, etc. sunt numai câteva din provocările la care educaţia trebuie
să-şi găsească propriile strategii, una dintre acestea fiind promovarea „noilor educaţii”. Ei trebuie să se
cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se reduce doar lacunoaşterea limbii în care comunică celălalt
ci şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format. În faţa acestui pluralism cultural, rezultat al
evoluţiei societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în conţinuturile şi obiectivele ei, elemente care
să vizeze formarea conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de a se raporta la alte culturi, de
toleranţă şi de evitare a conflictelor interculturale.
Educaţia interculturală trebuie să devină o constantă în pregătirea cadrelor didactice. Trebuie să
devină parte integrantă a disciplinelor de învăţământ şi a programelor şcolare, trebuie să devină prioritate
educativă, trebuie să-și pună amprenta asupra criteriilor de evaluare a competenţelor şi comportamentelor,
asupra relaţiilor cu părinţii şi comunităţile.

59
 Bibliografie
1. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999
2. Ciolan, L. – „Paşi către şcoala interculturală. Ghid de educaţie interculturală pentru cadrele
didactice”, Ed. Corint, Bucureşti 2000
3. Cucoş, Constantin – ”Educația. Dimensiuni culturale și interculturale”, Ed. Polirom, Iaşi 2000

60
 FAMILIA - ȘCOALA, ÎNTRE OPORTUNITĂȚI ȘI AMENÎNȚĂRI

ANDREI ALBERT
LICEUL PEDAGOGIC ,, MATEI BASARAB,,
SLOBOZIA, IALOMIȚA

Un aspect important de analizat este legat de implicarea părinților în parteneriatul acestora cu școala.
E oportun ca părinții să colaboreze mai mult cu școala, întru cât familia este decisivă în creșterea, educația
copilului. Modul în care un părinte acordă importanță educației, va fi hotarâtor în evoluția copilului, va fi
un model de comportament și atitudine civică în mediul social al adultului de mai tarziu. Realitatea a
demonstrat că familiile elevilor au atitudini diferite față de școală, au concepții diferite privind educația
copiilor, percepția lor fiind strâns legată de propria educație și mediul lor social.
Se poate observa faptul că părinții elevilor cu rezultate scolare bune sunt mai des prezenți în școală,
in comparatie cu părinții elevilor mai puțin performanți. Din această perspectivă, părinții ar avea nevoie de
coordonare din partea profesorilor, pentru fiecare etapă de școlarizare. Școala recunoaste cât este de
important ca elevul să fie sprijinit și coordonat, susținut de către familie. Se poate remarca foarte ușor un
copil ai cărui părinți nu au experiența sau cunoștințele necesare de a manageria conflictele cu propriul copil,
de a da o relativă libertate asumată de alegere.
Deoarece este o reală provocare comunicarea dintre școală și părinți diferiți ca disponibilitate
intelectuală, emoțională și a timpului alocat, școala face eforturi de a planifica activitățile cu părinții, astfel
ca aceștia să fie motivați să vină, să fie liberi din punct de vedere al timpului lor de lucru, sau de condiții
de transport. Implicarea părinților în educația copilului este în procent mare în clasele primare, când
obiectivele sunt accesibile acestora, indiferent de nivelul de educație, din păcate, însă, pe măsură ce crește
copilul, familia intervine din ce în ce mai puțin, parte că nu mai este abilitată, parte că au început să apară
probleme sociale, de mediu, care determina interesul. Și atunci apare o contradicție între problemele
specifice vârstei, sarcinile de lucru, prioritățile vârstei copilului și considerația față de școală. Problemele
sociale nu vor dispărea, astfel că soluția eficientizării procesului educativ se bazează pe relația/contractul
de parteneriat dintre școală, familie și societate. Dacă acest contract este formulat pe nevoile societății și
oportunitățile mediului, atunci toți partenerii acestuia au beneficii. Crește randamentul școlar, scade rata
abandonului, părinții au atitudini sănatoase față de școală, manifestă suport și colaborare, elevii dezvoltă
atitudini pozitive, care motivează și susțin implicarea profesorilor. În termenii asumării realității, în
parteneriatul părinți-școala-familie, există punctul vulnerabil-încredere, considerație. Aceasta latură este
vulnerabilă în contextul în care părinții înșiși au probleme legate de locul de muncă, deși au studii, și de
aici scăderea nejustificată a motivației pentru educație. Această realitate este dezmințită de performanțele
speciale ale unor elevi în piața muncii, dar totodată mass-media promovează câștigul facil și rapid. Aici
este necesară intervenția școlii pentru a reașeza stabil ierarhia valorilor sociale. (Mass media nu este
responsabilă de educație și nu trebuie confundate rolurile). Este evident faptul că suportul acordat de către
profesor elevilor trebuie să fie personalizat și individual și de aici devine necesară perfecționarea acestora
și planificarea, organizarea minuțioasă a temelor de consiliere specifice.
Școala are la îndemâna câteva pârghii pe care le poate folosi pentru a închega parteneriatul școala-
familie-societate. Se mediatizează activitățile, rezultatele școlii proiectele elevilor atât pe site-ul școlii, cât
și în media, presă scrisă, radiou și televiziune, astfel că popularizarea activității școlare duce la creșterea
stimei de sine a elevilor, a părinților, poate duce la dezvoltarea unor relații de colaborare mai strânse.
Rețelele de socializare pot oferi șansa de a acorda atenție cerințelor părinților, de conștientizare a nevoilor
părților implicate în educația copilului. Este nevoie de timp și disponibilitate din partea școlii și a familiei,
să dezvolte o relație de respect reciproc și încredere. Tot mai des, însă, părinții fac presiuni asupra cadrelor
didactice, cum de altfel începe să se întâmple și din partea elevilor, din motive subiective, ajungând foarte
ușor la reclamații. Nu este potrivit să ai de redactat nota de relație în comisie de disciplină. Dată fiind
creșterea implicării părinților în relatia școală-famile, apar situații conflictuale privind comportamentul
copilului versus părerea familiei despre statutul copilului. Este nevoie de multă empatie din partea ambelor
părți pentru a nu se genera conflicte. Cum spuneam, apar destul de frecvent situații de reclamații
nejustificate ale părinților față de notarea elevilor. Aici este necesară reașezarea rolurilor în procesul de
evaluare școlară. Există familii care consideră important să responsabilizeze copiii, după cum există familii
care supraevaluează și acordă o supraprotecție a copiilor lor. Sunt folosite tehnici specifice de comunicare

61
asertivă cu părinții pentru a transmite că este nevoie de foarte multă determinare pentru disciplina abordată
în termeni pozitivi, adică să fie un control constant, cu reguli formulate și respectate, dar cu afecțiune și
timp necondiționat pentru educația copilului.
Piața locurilor de muncă a făcut ca tot mai mulți părinți să aleagă să muncească în alte locuri decât
domicilul familiei și s-a ajuns ca statistica elevilor cu părinți care lucrează în străinatate să atingă procente
mari, iar școala să dezvolte programe speciale de activități cu astfel de copii, ore de consiliere desfășurate
în mod constant. Lăsând la o parte statistica, există o reală corelare între numărul elevilor cu rezultate slabe
la învățătura sau chiar abateri de comportament și numărul elevilor aflați sub îngrijirea unui părinte sau
chiar a rudelor apropiate. Căile de rezolvare a acestor probleme sunt reușita colaborarii școala-familie.

62
 EXEMPLU DE BUNĂ PRACTICĂ PRIVIND COLABORAREA ŞCOALĂ-
FAMILIE ÎN SCOPUL PREVENIRII ŞI COMBATERII ABANDONULUI
ŞCOLAR

PROF. ANDREI ELENA, COLEGIUL ECONOMIC BUZĂU

Proiectul „Educația, șansa noastră pentru viitor” propune o serie de activităţi prin care elevii şi părinţii
acestora să cunoască mai bine rolul deosebit de important pe care îl are şcoala în viaţa fiecăruia, să
conştientizeze faptul că în absenţa unei educaţii nu se poate realiza un viitor frumos, prosper, pentru copii.
Abandonul şcolar reprezintă o problemă gravă a societăţii contemporane, deoarece lipsa educaţiei nu
poate conduce decât la delincvenţă şi sărăcie. Analize îndelungate şi studii de caz au relevat faptul că
abandonul şcolar are cauze multiple. În primul rând economice: lipsa unor condiţii decente de trai îi
determină pe mulţi părinţi să nu-şi mai lase copii să frecventeze şcoala. Cauzele socio-culturale sau
religioase vin să împiedice uneori continuarea studiilor: părinţii nu dispun, la rândul lor, de o pregătire
profesională, nu prevăd consecinţele dezastruoase pe care le are abandonarea şcolii, sunt adepţi ai unor
secte care nu încurajează studiul. Uneori pe elevi îi determină să renunţe la şcoală şi factorii psihologici sau
pedagogici: nu reuşesc să se integreze, nu găsesc în instituţia şcolii decât un regim prea strict, prea puţin
motivant.
În ţările Uniunii Europene aproximativ 30% dintre elevi părăsesc şcoala fără să ajungă la liceu. În
România rata abandonului şcolar a crescut cu o treime în ultimii 9 ani. De aceea considerăm că prevenirea
abandonului şcolar trebuie să înceapă cât mai repede posibil, prin susţinerea copiilor în activitatea lor de
învăţare şi înlăturarea factorilor care ar duce la o părăsire timpurie a şcolii.
Programul pe care îl iniţiem îşi propune, pe lângă oferirea unor ore suplimentare la şcoală, îndrumări
şi meditaţii în regim after-school şi alte activităţi ce pot reprezenta o şansă pentru combaterea abandonului
şcolar. Legătura strânsă cu părinţii şi implicarea acestora în viaţa şcolii va duce la o mai bună cunoaştere a
condiţiilor de viaţă ale elevilor şi ajutorarea pe cât posibil a celor aflaţi în situaţii critice. Realizarea unor
activităţi de decorare, înfrumuseţare a şcolii, propunerea unor acţiuni extracuriculare atractive pentru copii
nu poate decât să îi determine pe cei care s-ar afla în pericolul de a renunţa la şcoală să-şi revizuiască
atitudinea de respingere a educaţiei şi formării personale.
Scopul acestui proiect este de a-i integra în şcoală pe cei care manifestă tendinţa de abandon.
Obiectivele specifice ale proiectului: menţinerea elevilor cu risc în sistemul şcolar, creşterea
responsabilităţii familiilor acestora, reintegrarea elevilor ce au abandonat şcoala, intervenţie personalizată
în echipă interdisciplinară, consiliere psihopedagogică pentru elevi şi părinţii acestora.
Activitatea nr. 1. Se va organiza un lectorat cu părinţii elevilor ce manifestă tendinţa spre absenteism
sau abandon şcolar. În cadrul acestuia se va evidenţia necesitatea continuării formării personale, se va
prezenta oferta extracurriculară a şcolii pentru a-i determina pe elevi să nu renunţe la educaţie, ci să-şi
termine studiile. Aplicarea unor chestionare la sfârşitul acestei sesiuni informative pentru a se vedea
impactul pe care l-au avut, atât în rândul copiilor, cât şi al adulţilor, toate aspectele privind dreptul la
educaţie şi importanţa acesteia.
Activitatea nr. 2. Se va organiza un concurs de înfrumuseţare şi personalizare a sălilor de clasă din
instituţia noastră, la care vor participa toţi elevii şcolii. Cele mai frumoase trei clase vor fi premiate şi vor
primi diplome care să ateste participarea la această acţiune. Juriul va fi constituit din elevi şi cadre didactice.
Activitatea nr. 3. Elevii din grupul ţintă, coordonaţi de cadrele didactice responsabile în acest proiect,
vor realiza desene, mărţişoare şi felicitări dedicate sărbătorilor specifice începutului de primăvară. Acestea
vor fi postate pe holurile şcolii, într-o expoziţie cu vânzare, banii strânşi urmând a fi donaţi unor copii cu
situaţie materială precară.
Activitatea nr. 4. Vor fi invitaţi în cadrul şcolii foşti elevi, absolvenţi, care au obţinut rezultate foarte
bune la examene şi învaţă acum la colegii de prestigiu ale oraşului, alături de părinţii lor, pentru a le povesti
elevilor din grupul ţintă cum au reuşit şi care sunt avantajele de care beneficiază în prezent de pe urma
optării pentru o educaţie aleasă.
Activitatea nr. 5. Elevii din grupul ţintă vor merge în vizită la Căminul de bătrâni din Bucium, însoţiţi
de cadrele didactice responsabile, oferindu-le celor de la azil câte o floare şi cunoscând astfel şi alte realităţi
dureroase ale societăţii, învăţând să fie generoşi, voluntari. Vor împărtăşi din problemele lor, vor dialoga
cu cei vârstnici.

63
 Rezultatele aşteptate ca urmare a implementării proiectului, precum şi metodele de evaluare a
acestor rezultate: reducerea numărului de absenţe cu 30%, reducerea ratei abandonului cu 40%, creşterea
gradului de pregătire a elevilor, motivarea pentru frecventarea cursurilor; organizarea unui număr de 5
activităţi în care copiii vor cunoaşte mai bine drepturile pe care le au în ceea ce priveşte educaţia,
descoperirea faptului că şcoala este un partener de încredere, care poate veni şi cu alte propuneri de
activităţi, cât mai antrenante şi mai distractive, consilierea psihopedagogică va duce la depăşirea unor
situaţii de abandon şcolar, analizându-se cauzele exacte ce conduc spre acesta, realizarea unor produse şi
activităţi care să reflecte în mod direct faptul că elevii din grupul ţintă au înţeles riscurile abandonului şcolar
şi faptul că şcoala poate fi privită drept o „a doua familie”.
Evaluarea se va realiza prin intermediul analizei unor portofolii cu fotografii, chestionare de
atitudine privind riscurile abandonului şcolar şi noul rol pe care şi-l asumă şcoala în încercarea de a stopa
renunţarea la educaţie.
Beneficiari direcţi: elevii din grupul ţintă, părinţii acestora, cadrele didactice implicate.
Beneficiari indirecţi: comunităţile şcolare de provenienţă ale partenerilor şi ale grupurilor implicate.
Continuitatea activităţilor de acest tip reprezintă o certitudine, dar şi o necesitate, deoarece suntem
siguri că abandonul şcolar este o problemă mai mult decât stringentă cu care şcolile au de luptat. Împreună
cu toţi partenerii vom păstra nucleul de cadre didactice şi specialişti care contribuie la managementul
activităţilor, pentru a-şi folosi experienţa dobândită în acest proiect în cadrul proiectelor ulterioare ce vor
viza reducerea absenteismului şi atragerea copiilor spre şcoală.
Activităţile de promovare/mediatizare şi de diseminare. Fiecare activitate a proiectului va
beneficia de un portofoliu ce va cuprinde fotografii, înregistrări video, afişe de anunţare a acţiunilor şi
chestionare aplicate participanţilor ce vor fi expuse în cadrul instituţiilor implicate în proiect. În presa locală
vor fi furnizate, cu prilejul derulării fiecărei activităţi, date referitoare la momentele desfăşurate în
programul parteneriatului şi informaţii privind atingerea obiectivelor propuse.

64
 PÂRGHIILE ȘCOLII ÎN RAPORT CU FAMILIA / SOCIETATEA

ANDREI FLORINA
LICEUL PEDAGOGIC ,, MATEI BASARAB,,
SLOBOZIA, IALOMIȚA

Implicarea părinților în procesul instructiv- educativ este observabilă prin participarea acestora la
deciziile consiliilor de administrație, în alegerea disciplinelor selectate pentru curriculumul la decizia școlii.
Un management bun al școlii a dus la a alege diferite tipuri de părinți în consiliul părinților, sau în diferitele
comisii școlare în care sunt implicați. Au existat formele de contract de educație stabilite între familie -
scoala și au creat impresia unei implicări mai mari a părinților in viața școlară.
În prezent, comitetele de părinți au un impact social mai mare, în sensul că au exprimat aproape
agresiv părerile lor despre conținutul subiectelor de examen, iar aceste acțiuni s-au făcut în apropierea
simulărilor naționale, sau chiar a probelor de examen. S-au făcut diferite presiuni pe tema oportunității
temelor pentru acasă. Consider că aceste atitudini au un grad mare de subiectivitate, părinții nu formulează
opinii în mod constant și nici cu trimiteri către rezultatul final al evaluării. Temele elevilor fac parte din
algoritmul unei structuri organizate cu drepturi și obligații bine determinate. Implicarea părinților nu este
întotdeauna cu efect stabil de lungă durată. Parteneriatul familiei cu școala are elemente de comunicare
unilaterală, în sensul că profesorul află doar ce nevoi are elevul. De puține ori se realizează comunicarea în
termeni de obiective care sunt vizate, etapele realizării acestora, nevoia de suport a elevilor.
Există oportunitatea lectoratelor cu părinții, în care aceștia sunt informați despre comportamentul
elevilor din afara căminului, căci puțini părinți acceptă faptul că existe deosebiri de atitudine a copilului la
școala sau acasă. Este important să se atragă atenția asupra nevoii de adaptare a părinților față de vârsta
intelectuală și emoțională a copiilor. Supraprotecția, generată din dorința ca propiul copil să nu mai sufere
precum părintele său, nu este niciodata benefică.
În tematica lectoratelor cu părinții, profesorul are oportunitatea de a elabora pe termen lung și de a
formula prioritățile privind responsabilitatea copilului, atitudinea părintelui între a fi disponibil sau dispus,
termenii de interacțiune părinte-copil. Schimbările observate sunt în termenii unei creșteri evidente a
motivației de dezvoltare, de creștere a randamentului învățării. Beneficiarul educației, copilul, este mai bine
ancorat în sistemul de valori vehiculate in sistem și manifestă un sistem de autoreglare a participării reale
in procesul instructiv-educativ.
Comitetele de părinți decid asupra modului de cheltuire a banilor organizațiilor de părinți din școală.
Școala are oportunitatea de a avea informații despre problemele familiior cu venituri mici și se poate lucra
pe această tema prin programele de sprijin susținute de societate, precum și prin organizația părinților școlii.
Ei analizează nevoile și oportunitățile de care dispun pentru a ajuta elevi din școală. Aceste activități de
sprijin sunt rezultatul analizei nevoilor, situațiilor speciale, dar mai este de remarcat oportunitatea
activităților planificate semestrial sau anual după analiza și planul de perspectivă elaborate împreună cu
școala. Cel mai sensibil aspect este cel legat de timpul de calitate petrecut cu copilul, ocazie cu care se
dezvolta prin exemplu atitudinea față de muncă, față de sarcinile de lucru și, mai ales, relații în activitatea
de grup. Este greu să stabilești limita până la care poți interveni în rezolvarea temelor, a ajuta elevul este
un fals rezultat. Acesta este încă un aspect în care familia ar trebui să colaboreze deschis cu profesorul.
Școala trebuie să facă față, din pacate, situației în care familia invocă lipsa de timp chiar și pentru
nevoi urgente de a comunica cu profesorii. Școala ajunge să formuleze decizii împreună cu părinți care nu
au timp sau disponibilitate. Există statistici care formulează faptul că există o legatura directă între gradul
de implicare a elevului în activitățile școlare și performanța acestuia. Se stabilesc relații de muncă în grup,
se dezvoltă abilități, dar mai ales, inteligență socială.
A fost propusă o modalitate virtuală de comunicare școală-familie, prin intermediul cataloagelor
virtuale și în acest mod se puteau comunica note, dar mai ales absențele nemotivate ale elevului. Metoda
nu a avut succesul așteptat, nu s-a realizat proiectul în toate școlile. Cauzele insuccesului sunt lipsa
accesului la rețeaua de Internet în localitățile de domiciliu ale părinților, abilitățile acestora de utilizare TIC,
sau poate chiar ignoranță. Și atunci ajungem la ideea că profesorul are de lucrat mai mult cu părinții, cu
disponibilitatea acestora pentru timp investit în educația copilului.

65
 Toate aceste aspecte sunt funcție de nivelul școlii, vârsta copiilor. La nivelul primar este accesbilă
colaborarea, însă cu totul altfel este într-un liceu, unde sunt elevi navetiști, părinții lor lucrează /sau nu în
locuri diferite.
Programul școlar in perioada ,, Școala Altfel,, este elastic în structură și organizare, astfel că se pot
organiza activități în diferite contexte, în care să fie implicați părinții și astfel se întărește nevoia părinților
a fi un model pozitiv .
Activitățile de tipul,, Ziua porților deschise,, reprezintă categoria de evenimente școlare de colaborare
cu părinții , cu instituții partenere din comunitate. Există oportunitatea de a populariza rezultatele școlii,
evenimentele la care au participat elevii, promovarea acestora din toate planurile de activitate. Cu această
ocazie, există și oportunitatea părinților de a face asistențe la ore, ceea ce ar putea crea o altfel de imagine
despre colectiv-elev-profesor, diferită poate de ceea ce a perceput din relatarile de acasă. Activitățile de
voluntariat oferă șansa realizării unor activități specifice, se dezvoltă simtul civic, se responsabilizează într-
un mod special și mai ales, capată o imagine a vieții sociale fără protecția a ceea ce au parte în familie. Se
vehiculează ideea că reușita educației se poate construi pe programe de educație pentru părinți. În mod
teoretic, parcursul cognitiv și cel relațional al acestui demers sunt eficiente. Rezervele apar, însă, tocmai
din cauza problemelor de esența din relația școală-familie și anume faptul că părinții, cu niveluri diferite de
educație și interese nu au timp disponibil comun.
Cel mai important aspect în acest parteneriat școala-familie -societate sunt respectul reciproc,
încrederea și considerația pentru statutul celuilalt. Elevii valorizați capată respectul de sine, motivație
pozitivă de angajare la sarcinile formulate și la rolurile asumate în colectiv.

66
 DIFERENȚELE ENORME DINTRE SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
FINLANDEZ ȘI CEL ROMÂNESC

PROF. ANDREI TURCAN LAURA

CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR CARANSEBEȘ

În Finlanda se acordă o atenţie deosebită asigurării calităţii educaţiei.

Cadrul legal pentru sistemul de învăţământ este creat de Opetusministeriö (Ministerul Educaţiei).
Opetushallitus (Consiliul Naţional al Educaţiei), un corp de experţi, este responsabil pentru metodele de
învăţare, conţinuturi şi scopuri. În cadrul fiecărei autorităţi locale există cel puţin un comitet, nominalizat
de consiliu, care este responsabil pentru şcolile de nivel primar sau secundar subordonate autorităţilor
locale.
Autorităţile locale garantează accesul la învăţământul general pentru toţi copiii din aria lor. La nivel
local, consiliile locale sunt responsabile pentru administrarea sectorului de învăţământ.
Curriculum-ul local/la decizia şcolii este conceput pe baza curriculum-ului nucleu.
Certificatul de absolvire este eliberat la terminarea programei şcolare/planului de învăţământ, dar nu
oferă absolventului nicio calificare profesională. Certificatul oferă accesul către toate formele de
învăţământ secundar superior şi formare profesională. Aproape toţi copiii sunt absolvenţi ai învăţământului
obligatoriu. Învăţământul de masă este co-finanţat de către autorităţile locale şi de către guvern. Autorităţile
locale au, prin statut, obligaţia de a furniza servicii educaţionale copiilor din învăţământul obligatoriu care
au domiciliul în zona în care ele îşi desfăşoară activitatea.
Reţeaua şcolară acoperă teritoriul întregii ţări.
Şcoala are un rol important ca fundaţie pentru viitor şi ca factor principal responsabil cu dezvoltarea
competenţelor profesionale. Finlanda consideră antreprenoriatul şi promovarea acestuia factori cheie pentru
dezvoltarea regiunii. Schimbările rapide care au loc în societatea informaţională necesită încontinuu noi
competenţe, noi informaţii şi noi abilităţi. Condiţiile de viaţă se schimbă şi pentru a ne adapta avem nevoie
de noi tipuri de atitudini, iniţiative şi responsabilităţi.
Promovarea antreprenoriatului este definită de Consiliul Uniunii Europene ca domeniu de interes
pentru sistemele de educaţie.
Educaţia antreprenorială se desfăşoară în instituţiile de învăţământ din Finlanda de la începutul anilor
1990. Antreprenoriatul este o componentă obişnuită a studiilor în învăţământul profesional.
În Finlanda, şcoala e un teren de joacă pentru copii: elevii nu au uniforme, stau desculţi, învaţă în
curte şi nu sună niciun clopoţel. Râd, vorbesc tare, neîntrebaţi şi nimeni nu îi ceartă. Profesorii sunt parteneri
de joacă, nu îi evaluează şi nu le pun note.
În Finlanda, copiii merg la şcoală cu plăcere. În clasele primare ziua este scurtă, cu pauze la fiecare
45 de minute şi o pauză mai lungă sau siesta în care copilul primeşte o masă caldă. Sunt învățați să nu
risipească mâncarea. Temele sunt puţine şi de multe ori sunt sub forma unor experimente pe care elevul le
face acasă. La liceu se munceşte. În broşura fiecărui liceu scrie că liceul nu este obligatoriu iar atunci când
vii la liceu îţi iei responsabilitatea învăţării. Elevii de liceu au câteva materii obligatorii iar restul le aleg în
funcţie de interese.
În România, elevii au 5 examene naţionale în 12 ani de şcoală. Primul, în clasa a II-a, altele în clasa
a IV-a, a VI-a şi a VIII-a, şi marele test, Bacalaureatul. Nu e de mirare că mulţi copii români își iau diplome
în afară.
În China, la sistemul internaţional, aveam 6 materii plus o materie obligatorie, Teoria Cunoaşterii, pe
care nu ţi-o alegeai, trebuia să o faci oricum. Se zice că sistemul internaţional de Bacalaureat este unul
dintre cele mai grele din lume, de asta sunt foarte bucuroasă că l-am dat și am reușit să trec peste el cu brio
și chiar mi-a plăcut”, povestește o elevă care a fost la liceu în China.
În Finlanda, elevii pleacă toţi cu aceeaşi şansă la educaţie indiferent din ce familie provin. Primesc o
masă caldă în fiecare zi, sunt încurajaţi şi responsabilizaţi. La finalul anilor de studii, ştiu şi ce le rezervă
viitorul. Aşa se face că abandonul şcolar nu prea există, iar finlandezii şi-au adus copiii să studieze acasă.
În 1970, Finlanda suferea de un fenomen al migrării. Mulţi finlandezi s-au mutat în Suedia, le-a fost
mai bine atunci. Iar la începutul anilor 1970 s-a decis să se facă această reformă majoră în educaţie. Desigur,
economia s-a dezvoltat în aceaşi timp, iar majoritatea oamenilor s-a întors înapoi în Finlanda. Ştiu că în
acest moment aproximativ 11% din PIB se duce către educaţie, iar asta vă spune multe.

67
 Prin comparaţie, România investeşte puţin peste 3% din PIB în educaţie, deşi Legea prevede un
procent dublu. Fără bani, fără materiale didactice, fără tehnologie, profesorii români se bazează pe talentul
oratoric pentru a-i captiva pe elevi. Cu atât mai mult cu cât la orele de biologie de pildă nu vin doar cei
pasionaţi de domeniu, ci toţi copiii. Obligatoriu.
În Finlanda meseria de dascăl e una din cele mai respectate, alături de cea de doctor sau de avocat.
Toţi profesorii au cel puţin un masterat, subvenţionat 100% de stat. Competiţia e dură. Doar 10 la sută
dintre absolvenţi ajung la catedră. Şi continuă să înveţe. Profesorii merg la cursuri de dezvoltare personală
două ore pe săptămână.
În timp ce noi am schimbat legea educaţiei de 61 de ori în 28 de ani, finlandezii au un plan clar:
lucrează la marea reformă pentru a-şi pregăti tinerii pentru cerinţele anului 2050. Nu putem compara
România cu Finlanda sau alte state europene. Noi avem o elită extraordinară şi am văzut rezultatele la
olimpiadele şi concursurile naţionale. În acelaşi timp, nivelul mediu al absolventului de şcoală trebuie
crescut. Şi aici trebuie să luăm măsurile necesare sistemului de educaţie. Şi asta pleacă de la: 1. curriculum
naţional, ce învaţă copilul la şcoală şi 2. cine îl face pe copil să înveţe, deci pregătirea cadrelor didactice.
Şi totuşi România a fost mai mereu în urma ţărilor dezvoltate.

Bibliografie:
1. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/diferentele-enorme-dintre-sistemul-de-
invatamant-finlandez-si-cel-romanesc-941570.
2. https://www.didactic.ro/materiale/analiza-comparativa-a-invatamantului-romaniafinlanda.

68
 PARTENERIATUL DINTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ ÎN LUME ȘI ÎN
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

PROF. ANDREI TURCAN NICOLAE

LICEUL BĂNĂȚEAN OȚELU ROȘU

Parteneriatele școală – familie au la bază ideea că profesorii, elevii, părinții sunt parteneri în educație.
Cum parteneriatul presupune ideea de echipă, de pereche, de grup sau asociație, este lesne de înțeles că un
astfel de parteneriat presupune implicare, efort, bune intenții, scop comun și rezultate valoroase.
În jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcționeze în contextul în care
părinții, elevii și ceilalți membrii ai comunității se consideră unii pe alții parteneri. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Acestea nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice. În
fiecare țară din Uniunea Europeană există structuri formale organizate de participare a părinților în sistemul
educațional. Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ’90 au definit în majoritatea țărilor
noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea
părinților la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor și legislațiilor actuale.
S-au identificat trei etape în evoluția relației familie-școală:
1.Etapa școlii autosuficiente, în care școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează
mediul familial și nu se lasă influențată de el.
Caracteristicile etapei sunt:
-contactele cu părinții sunt rare, formale;
-părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală;
-administrația alege școala pentru copii;
-părinții nu participă la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt încurajate;
-formarea profesorilor neglijează relația dintre familie și școală.
2.Etapa de incertitudine profesională în care profesorii încep să recunoască influența factorilor
familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt:
- tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare; administrația școlară are
tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
- contactele formale, de rutină cu părinții continuă;
- apar experiențe localizate privind comunicarea cu părinții;
-apar organizațiile voluntare de părinți;
-se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor,
nedecizional;
-formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca pe o problemă de importanță secundară.
3.Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că
neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții.
Caracteristicile etapei sunt:
-relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală;
-consiliul școlar include reprezentanți ai asociațiilor părinților, cu rol decizional în toate problemele
educaționale;
-organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară;
-profesori specializați, consilieri, tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile;
--formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante;
-se organizează cursuri pentru profesori și părinți
Există două teorii importante privind relația școală-familie:
1.Teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi
la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică
profesională;
2.Teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră
privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă.

69
Astăzi sunt foarte clare avantajele aplicării teoriei profesionalismului în școli. O școală modernă și eficientă
nu poate decât să se bazeze pe competența managerului, a profesorilor și a întregului personal și este foarte
atentă la satisfacerea clienților săi.
Complexitatea sporită a societății actuale a dus la diferențierea factorilor educativi, la specializarea
lor. S-ar putea crede că această specializare are drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului,
indiferent de calitatea intersectării acțiunilor și măsurilor luate. Lucrurile sunt, totuși, diferite. Considerarea
individuală a acestora nu are relevanță. Efectele generale asupra copilului sunt rezultatul cumulat al
educației din familie, de la școală, al influenței mediului și comunității.
Tot astăzi, școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă
la viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât
mai mare, ci și de a stimula calitatea de om. Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și
profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a
intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și
ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia
aleasă este cea dorită de copil etc.

BIBLIOGRAFIE
1.Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
2.Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
3.http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html
4.http://www.psyvolution.ro/342-legatura-scoala-%E2%80%93-familie-%E2%80%93-comunitate-
factor-hotarator-in-asigurarea-reusitei-scolare

70
 GRĂDINIȚA, FAMILIA ȘI COMUNITATEA
PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ANDREICOVICI ADRIANA

GRĂDINITA CU PP.NR.12 -SIGHETU-MARMAȚIEI

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:

71
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.)
Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii
sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii;
- asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
- parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
- mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi,
valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate,copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:,, Educația timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar”- 2008

72
 TRIADA FAMILIE - ȘCOALĂ – SOCIETATE

PROFESOR ANDREEA-OANA ANDRUȘCĂ

COLEGIUL TEHNIC „ION CREANGĂ” TG. NEAMȚ, JUD. NEAMȚ

Lumea contemporană, cea care ne găzduiește și pe noi și care se străduiește să se ridice din ce în ce
în ce mai mult, este imaginea unei abstractizări a tot ceea ce este personal, unic, esențialmente profund
uman și ființial, împingând lucrurile și sentimentele în direcția unui vertij conceptual, de cele mai multe ori
valabil în teorie, dar imposibil de pus în corespondență cu praxisul cotidian. Traiul în era internetului, a
vitezei, a informației enorme și nefiltrate poate fi, de cele mai multe ori, obositor și deconcertant. Consider
că cea mai mare dramă și cel mai dureros paradox pe care omenirea le trăiește în zilele acestea de cumpănă
morală, socială, religioasă, politică și chiar personală se traduc prin lipsa comunicării adevărate și eficiente,
în ciuda tuturor înlesnirilor de natură tehnică și tehnologică pe care le are la dispoziție și pe care le
îmbunătățește în mod constant. Atunci când mediul online favorizează dezvoltarea unui negativism în
relație atât cu propria persoană (și ne referim aici la tendința de a minimiza reușitele personale prin
efectuarea unei comparații cu reușitele altor persoane), cât și cu alteritatea (prin înlesnirea instalării unei
stări de tristețe, uneori inexplicabilă, dar cu profunde înrâuriri de natură psihologică, în urma unei analize
de cele mai multe ori superficiale a vieții personale și profesionale a celor care îți alcătuiesc anturajul), este
foarte greu pentru individ, fie că este el elev, profesor sau părinte, să se detașeze și să privească lucrurile
într-o manieră obiectivă, nepărtinitoare, identificând punctele forte și pe cele slabe din pregătirea
profesională sau din viața personală, astfel încât să procedeze la aplicarea acelor principii sau schimbări
care au menirea de a repara sau optimiza ceea ce este simțit a fi imperfect. Într-o societate în care predomină
duplicitatea și setea de a fi primul, în orice condiții, oricât de morale sau imorale ar fi ele, actul comunicării
adevărate are cel mai mult de suferit și se transformă în unul dintre cele mai arzătoare deziderate ale
oamenilor verticali atât din punct de vedere personal, profund uman, cât și din punct de vedere profesional.
Tocmai din acest motiv, consider că una dintre premisele esențiale ale succesului școlar (ca bază atât a
succesului profesional ulterior, cât și a celui personal) o reprezintă comunicarea optimă dintre cei trei actanți
ai sistemului educațional: profesorul, elevul și părintele.
Conceptul de performanță școlară se bazează, în opinia mea, pe trei cuvinte-cheie: substantivele
„comunicare”, „asertivitate” și adjectivul „social”. Conceptul de asertivitate se dovedește a fi unul cu
profunde implicații de ordin ontologic, întrucât face referire directă la modul în care ființa se percepe pe
sine atât în raport cu sinele, cât și în raport cu alteritatea. O atitudine de tip asertiv este echivalentă cu un
activism atitudinal, cu o voluntaritate a cogniției, opunându-se conceptului de pasivitate atitudinală care, în
aproape orice context social, devine egală fie cu nepăsarea, fie cu slăbiciunea, oferind celorlalți
oportunitatea de a profita de cel care se ipostaziază ca membru pasiv, tăcut al comunității. Asertivitatea se
poate învăța, fie pe cont propriu, fie apelând la serviciile celor care sunt în măsură să „o predea”. Beneficiile
pe care le aduce cu sine sunt majore și au impact extrem de puternic, atât pe termen scurt, cât și pe termen
lung în viața celui care hotărăște că are nevoie ea. Printre cele mai importante se numără câștigarea
încrederii în sine, îmbunătățirea imaginii personale atât în raport cu sinele, cât și cu alteritatea, creșterea
stimei de sine, o mai bună cunoaștere a emoțiilor, având astfel capacitatea de a prezice anumite
comportamente și de a le corecta, îmbunătățirea aptitudinilor subsumate sferei comunicării, câștigarea
respectului celorlalți datorită siguranței afișate, capacitatea de a evita sau de a media conflicte. De cele mai
multe ori, însă, ființei umane îi este frică de schimbare, alegând să persiste în mediocritate și în nemulțumire
în ceea ce privește performanțele sociale. Schimbarea presupune, în primul rând, efort și voință, determinare
și perseverență. Nu este o muncă de echipă, ci o luptă personală. Din acest motiv, persoana în cauză (în
speță elevul) trebuie să își aleagă bătăliile foarte bine și să învețe cum să refuze acele proiecte care nu
corespund standardelor de la momentul respectiv. Cu toate acestea, nu trebuie să cadă în capcana reiterării
lui „nu” cu orice ocazie, pentru că printre proiectele școlare sau extrașcolare refuzate s-ar putea afla unul
care să schimbe în bine mersul său educațional. Atunci când se angajează într-un act de comunicare, trebuie
să insiste asupra sinelui, nu asupra celuilalt. Pentru a evita judecățile de valoare uneori gratuite, este mai
bine ca cel care încearcă să devină un individ convingător din punct de vedere social sau educațional să
pună accentul pe identitate („eu cred”, „sunt de părere că”, „nu sunt de acord cu”), nu pe alteritate („ai
greșit”, „nu ai dreptate”). În acest mod, spiritul său asertiv nu va fi confundat cu unul agresiv, mai ales dacă
se ia și în considerare atenția deosebită acordată limbajului trupului care, uneori, poate fi mult mai grăitor

73
decât vorbele. În limbaj popular este cunoscută expresia „a vorbi cu mâinile”, expresie care amendează, în
esență, gesticularea în exces. Astfel, individul trebuie să se pună în valoare prin intermediul logosului, nu
al mișcărilor corporale excesive, al expresiilor faciale care denotă toate stările emoționale ce îl încearcă la
momentul respectiv sau al evitării contactului vizual.
Consider că pentru a depăși emoțiile inerente oricărei situații în care este cerută relaționarea socială,
cel puțin în cazul persoanelor introvertite, este necesară o discuție sinceră cu sinele, astfel încât persoana în
cauză (profesor sau elev) să identifice acele elemente/situații/atitudini care o incomodează din punct de
vedere al afișării sociale pentru a proceda în direcția găsirii unor soluții viabile de depășire a acestor
obstacole care pot îngrădi reușita personală și socială. Bineînțeles că procesul este unul anevoios, întrucât
persoana în cauză trebuie să fie extrem de obiectivă și de sinceră cu sine însăși, astfel încât să identifice în
cazul propriei persoane minusurile care o fac să stagneze din punct de vedere social. Cu toate acestea, este
în natura omului să socializeze, existând numeroase metode pe care le poate studia și apoi aplica în vederea
îmbunătățirilor performanțelor de comunicare interumană. Pentru ca reușita unui astfel de demers să fie
asigurată, este nevoie bineînțeles și de aportul comunității, aport de ordin afectiv, care s-ar putea traduce
prin îngăduință, acceptare, înțelegere, toleranță, încercarea de a se scutura de prejudecăți. În cazul elevilor,
aici trebuie să intervină nemijlocit sprijinul profesorilor și al părinților, ca factori asiguratori ai
siguranței/acceptării sociale și familiale. Nu trebuie neglijate nici acele cazuri clinice care sunt grăitoare
pentru transformarea acestei stări într-o condiție medicală. Sindromul Asperger, condiție de spectru autist,
este cel mai grăitor în cazul adulților care întâmpină serioase probleme de integrare socială, în ciuda unui
coeficient de inteligență normal sau chiar mai ridicat decât media. Persoanele afectate de acest sindrom
sunt captivii unor ritualuri zilnice, ai unor acțiuni repetitive, fiind nevoie de consiliere pentru a-și putea
controla emoțiile sau comportamentul. Este esențial din partea profesorilor să fie atenți la manifestările
emoționale ale fiecărui elev în parte, la particularitățile lor cognitive/intelectuale și la discursul părinților
despre copilul lor pentru a descifra marea enigmă pe care o reprezintă unicitatea celor pe care îi modelează.
Prin urmare, abilitățile sociale nu sunt un dat aprioric al ființei umane, ci sunt elemente care se învață.
Pentru a deveni o persoană asertivă este nevoie de foarte mult autocontrol și de o foarte bună cunoaștere a
naturii umane, astfel încât schimbul de informație și de energie realizabil în cadrul binomului identitate
(profesor) - alteritate (elev și părinte) să fie unul benefic pentru ambele extreme. În autocontrol și
bunăvoință stă și secretul unei comunicări active, eficiente și mai ales coerente între cei trei actanți ai
sistemului educațional. În orice caz, este bine să ne amintim că, de fapt, societatea nu este prima dată cel
de lângă mine, ci sunt eu, fost elev, (actual sau viitor) părinte și profesor (al meu, al copiilor mei și al
copiilor pe care am șansa să îi modelez și să le fiu alături pentru o perioadă mai mare sau mai mică). În
final, aș dori să parafrazez spusele părintelui profesor Dumitru Stăniloae despre iubirea imaginativă și să
spun că cel mai mare dar pe care îl poate primi ființa este acela de a se vedea pe sine idealizată în ochii
celuilalt și că tocmai această idealizare ne poate ajuta pe noi, elevii, profesorii sau părinții de ieri, de azi și
de mâine, să ne smerim pentru a vedea perfecțiunea și perfectibilitatea chiar și acolo unde, aparent, șansele
ca acestea să fie găsite sunt nule.

74
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN ALTE ȚĂRI

PROF. ANECULOAIE CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ȘTEFAN CEL MARE” ZEMEȘ

Sistemul de învățământ pentru copii este organizat diferit în fiecare țară în parte. In timp ce în unele
țări, sistemul educațional este axat pe stimularea creativității elevilor și pe formarea acestora în specialiști,
în alte colțuri de pe glob, cadrele didactice se străduiesc să stimuleze și încurajeze copiii să-și descopere
propriile pasiuni și să găsească resurse proprii pentru a se autoeduca și a se descurca mai bine la școală.
Anglia (Marea Britanie)
Sistemul de învățământ din Anglia este foarte diferit de cel din România sau din alte țări ale lumii.
Este un sistem unic, în care educația copilului ia naștere încă din grădiniță, care începe de la vârsta de 3
luni și ține până la 5 ani.
Abia de la 5 ani în sus, copilul intră în sistemul de învățământ primar gratuit, care ține până la 11 ani.
De la această vârstă, intra în școala secundară care se termină la 18 ani.
In școala britanică, copilul nu este forțat să învețe materiile, ci încurajat să le iubească și să se apropie
sufletește de ele. Învățământul englezesc pune accentul pe stimularea creativității la copii și pe dezvoltarea
pasiunilor individuale ale acestora.
Din acest motiv, copiii sunt încurajați să-și aleagă materiile preferate și să le aprofundeze. Programa
școlară a elevilor britanici este foarte bine organizată și se concentrează, în mare, pe materiile pe care copiii
unei clase le bifează ca fiind de interes pentru ei.
Clasele nu sunt mai mari de 15 elevi, acest lucru permițând profesorilor să dedice suficient timp și
atețtie fiecărui elev în parte. Cadrele didactice britanice încurajează însă lucrul în echipă, din care copiii au
posibilitatea de a extrage și învăța o mulțime de aptitudini și lecții importante de viață.
Principiul pe care se bazează sistemul educațional englezesc este acela de a forma viitori specialiști,
pasionați de ceea ce fac.
Franța
Învățământul primar în Franța începe de la vârsta de 6 ani, însă bazele educației copiilor sunt puse
încă din creșă sau grădiniță, care are rol crucial în punerea bazelor pentru scris, citit și alte aptitudini
esențiale la școală.
In primele clase, copii au doar câte 2 profesori desemnați la fiecare clasă, care le predau la toate
materiile din programa școlară, lucru deloc apreciat de specialiști, dar care dă rezultate pentru ei.
Educația copiilor în Franța este un sistem centralizat, foarte bine organizat și structurat. Școlarizarea
este gratuită între 6 și 16 ani, iar ultimii doi ani de învățământ sunt opționali, dar obligatorii pentru cei care
vor să dea Bacul și să urmeze o facultate.
Finlanda
Sistemul de învățământ din Finlanda este considerat cel mai bun și evoluat din întreaga lume, scoțând
pe bandă rulanta absolvenți și profesioniști de calibru, cu cariere spectaculoase în întreaga lume. Sistemul
educațional finlandez are la bază câeva principii tradiționale de bază, de la care nu se abate și care-l face să
rămână, de foarte mult timp, unul dintre cele mai performante sisteme de învățământ din lume.
Cu toate acestea, finlandezii nu urmăresc să devina o "fabrica de produs genii". Scopul lor este să
crească cât pot de mult nivelul general mediu de învățare al elevilor, tratând copiii ca pe niște copii, nu ca
pe niște produse școlare sau performeri în devenire.
Fiecare copil are șanse egale în școlile finlandeze, întrucât nu se fac diferențe sau discriminări în
funcție de factori precum statut social, rasă sau regiune. Copiii finlandezi sunt încurajați de mici să fie
independenți si să se descurce pe propiile puteri, iar principalele materii pe care pun accentul sunt limba
maternă, matematica și engleza.
Acestea sunt considerate materii de bază pentru formarea intelectuală viitoare a copiilor. In rest,
celelalte materii sunt similare cu cele din alte părți ale lumii. Spre deosebire de alte sisteme de invatamant,
in cel finlandez, orele de clasa sunt scurte, dar foarte concentrate si bazate pe participarea activa a elevilor.
Nu se pune accentul pe predarea teoretica, ci pe implicarea copiilor in procesul pedagogic,
considerandu-se ca acesta este cel mai eficient mod prin care copiii reusesc sa inteleaga si retina eficient
notiunile care le sunt predate.

75
 Desi orele sunt mai scurte si mai intense, copiii finlandezi au mai multe teme pentru acasa decat alti
elevi. Desi sunt numeroase, elevii din scoala finlandeza nu se plang si le trateaza cu foarte mare seriozitate.
Nerealizarea temelor si copiatul la examene sunt vazute ca fiind acte blamabile si rusinoase, nu doar de
catre profesori, ci si de colegii de clasa.
Copiii finlandezi au un respect crescut fata de profesori si de tot ce presupune scoala
Japonia
Invățământul japonez este un alt sistem educațional evoluat și performant. Dacă în Finlanda,
explicația succesului sistemului educațional este pusă pe seama investițiilor financiare colosale, în Japonia,
bugetul alocat acestei ramuri este foarte modest, dar cu toate acestea, deține unul dintre cele mai de succes
modele de învățământ din lume.
Cheia succesului învățământului din Tara Soarelui Rasare este, înainte de orice, respectul copiilor
față de școala și al profesorilor față de catedră. Profesorii au datoria, dincolo de a le preda copiilor noțiuni
elementare de studiu, de a-i transforma in cetateni model ai tarii.
Aceștia sunt direct responsabili de modul în care activează copiii în societate. Copiii japonezi învață,
prin modul în care este structurat sistemul educațional, să fie responsabili si harnici. Sunt implicați constant
în activități extracurriculare cu rol important în deprinderea bunelor maniere și în formarea unor aptitudini
esențiale la maturitate.
Fac curățenie în școală, servesc la mese și spală vase. Copiii încep școala la vârsta de 6 ani, iar primele
9 clase sunt obligatorii.
Potrivit lui Michael Barber, consultant educațional al companiei care a realizat un top 20 al celor mai
performante sisteme educaționale din lume, sistemele educaționale de succes au în comun faptul că acordă
un statut important profesorului și că au „cultura” educației. Realizatorii studiului concluzionează că
finanțarea educației este importantă, însă nu la fel de importantă precum atitudinea societății față de
educație.

Bibliografie:
- www.copilul.ro/comunicare-copii/educarea-copiilor/Cum-invata-copiii-la-scoala-in-lume-
a16741.html
- spreadingeducation.wordpress.com
- eushtiu.com/11-curiozitati-nemaipomenite-despre-sistemul-japonez-de-invatamant-care-merita-
fi-preluate-fara-indoiala/
- www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/cel-mai-eficient-sistem-de-educatie-din-lume-477826
- http://www.tribunainvatamantului.ro/top-20-al-celor-mai-performante-sisteme-educationale-din-
lume/

76
 NICIODATĂ FAMILIA NU A FOST MAI SOLICITATĂ SI ROLUL SĂU NU
A FOST NICIODATĂ ATÂT DE MARE CA AZI”

ANESCU CRISTINA

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.Parteneriatul educaţional se realizează între:instituţiile educaţiei : familie, scoală si
comunitate .
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează înşcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie . Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare
care se poate realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute .Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:calitatea celor doi poli ai colaborării
(profesori şi părinţi);percepţiile fiecăruia;atitudinile care îi caracterizează;caracteristicile instituţiei
şcolare;caracteristicile familiei;modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,

77
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:prezenţa la şedinţe şi lectorate ;asistarea elevilor în efectuarea temelor
;participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;organizarea unor expoziţii, serbări, excursii
;organizarea unui colţ verde în şcoală ;atragerea unor fonduri pentru şcoală ;susţinerea bibliotecii prin
donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională . Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor . Dar , de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţe.Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe
care o poartă copiilor.De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un
parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la ucces, ce îl interesează şi îl
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze.

„BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

78
 ȘCOALĂ-FAMILIE-UN DUET IMPORTANT PENTRU UN COPIL EDUCAT

PROF. FLORINA-DANIELA ANGHEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. FRĂSINET, JUD. CĂLĂRAȘI

Colaborarea școala-familie asigură buna dezvoltare a elevului în toate ariile sale. Educația părinților
nu vizează schimbarea valorilor cu care operează familia, ci ea încearcă să crească, la toți membrii
comunității competențele și abilitățile educative.
Este cunoscut faptul că, deși în mediul rural societatea încă pastrează un respect mai ridicat instituției
școlii, totuși, ca să atragi părinții către școală poate fi o adevarată provocare.
Cauzele ar fi multiple:
- Lipsa timpului (Unii părinți, lucrând ca zilieri, absența de la o zi de mună poate însemna pierderea
banilor pentru pâinea din ziua respectivă.);
- Ideea că sunt cumva inferior cadrelor didactice (teama de a nu fi tratați cu superioritate);
-Jena că, probabil, al lor copil nu este tocmai silitor și ar putea fi pus în situația de a le fi criticat
propriul copil și acuzați de lipsă de implicare.
Masuri:
-Folosirea telefonului pentru contactarea părinților.
-Întâlnirile cu părinții să se desfășoare seara, după muncă, într-o atmosferă nonformală, astfel încât
aceștia să se simtă în largul lor.
- Abordarea lor cu diplomație și respect pentru ca parinții să înțeleagă ca ei sunt parteneri ai școlii,
având scop comun cu profesorii: educarea și sprijinirea copilului să se dezvolte.
-Limbajul folosit în dialog cu părinții să fie limpede, ușor de receptat, evitându-se, pe cât posibil,
termenii de specialitate.
-Disponibilitatea cadrelor didactice de a discuta cu părinții, inclusiv telefonic.
-În mediul rural, fiind o comunitate restrânsă, vizitele la domiciliul elevilor pot fi extrem de oportune
pentru relația școală-familie-societate.
-Sprijinirea părinților și în rezolvarea altor probleme cu care se confruntă (ajutor pentru conceperea
unui CV de angajare, trimiterea unui fax, e-mail etc.)
-Atragerea părinților către școală prin activități surpriză ( ex.: sărbatorirea zilei școlii, zi în care copiii
își invită părinții la școalăși le dedică un program special;).
Comunitatea din mediul rural încă nu beneficiază de toate mijloacele moderne de comunicare.
Cadrele didactice din sate pot fi buni mentori chiar și pentru părinți. Aceștia trebuie să găsească in dascăli
sprijin atât pentru copiii lor, cât și pentru ei înșiși. Disponibilitatea și implicarea în relatia cu părinții și
elevii este o condiție sine qua non pentru dezvoltarea societății din mediul rural.

Bibliografie:
C. Condurache, D. Petrescu, A. Dumitru,,Consilierea educațională’’ ,,2009,
C. Andrei, ,,Implicarea părinților în educația copiilor’’, Organizația Salvați Copiii, România, 2006

79
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE.
CARACTERISTICI, PRINCIPII, OBIECTIVE, BENEFICII

LUMINIȚA ANGHEL
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1
POENI, JUDEȚUL TELEORMAN

“Într-un parteneriat adevărat, nevoile partenerului sunt tot atât de importante ca ale tale
însuţi, cu nimic mai puţin importante”. Paul Ferini
În contextul unei societăți care se schimbă, operând modificări de formă și fond la nivelul tuturor
subsistemelor sale, învăţământul românesc trebuie să îşi asume o nouă perspectivă asupra funcționării și
evoluției sale. În cadrul acestei perspective, parteneriatul educaţional trebuie să devină o prioritate a
strategiilor orientate către dezvoltarea educației românești. La nivelul comunității se constituie un grup de
lucru (nucleu comunitar), în care reprezentanții școlii trebuie să îşi asume rolul de promotor, catalizator şi
facilitator al parteneriatului educațional. Instituțiile de învăţământ urmăresc să obţină recunoașterea
importanței parteneriatului lor cu întreaga comunitate locală, prin relații directe şi prin “noile educații”:
educația civică, educația în spiritul inițiativei economice, educația ecologică, educația în spiritul drepturilor
omului, a combaterii violenței, educația în spiritul valorilor europene și al dialogului cultural european, etc.
Cunoaşterea şi înţelegerea familiei în calitate de partener constant şi autentic devine o prioritate mai ales în
contextul actual, în care familia înseşi trebuie să se adapteze unor schimbări semnificative. Îmbinarea la
nivelul diferitelor familii a elementelor tradiţionale cu elemente inedite generate de noi realităţi socio-
economice determina o diversificare a familiilor şi a situaţiilor considerate anterior atipice. Pentru a atrage
familia, şcoala trebuie să ia act de aceste schimbări, adaptându-şi atitudinile şi comportamentele în
consecinţă. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, ci şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii când părinţii consideră că este suficient să
se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare – hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice, etc –
ignorând importanţa unei comunicări afective, a nevoii de-a fi iubiţi.
Ar trebui ca părinţii să reprezinte modele demne de urmat pentru copii, să le trezească interesul
pentru ca ei să preia iniţiativa, furnizându-le cadrul necesar, lăsându-i să-şi dezvolte dorinţa să acţioneze.
Cu cât ajutorul este acordat mai curând, când lacunele sunt mici, cu atât el este mai eficace, oferind
perspectiva aducerii elevului la nivelul celor buni din clasă. Educând părinţii, se va realiza şi o schimbare
în mentalitatea părinţilor despre copil. Părinţii trebuie să accepte că orice copil este o persoană cu anumite
caracteristici speciale, diferite, în concordanţă cu gradul de dezvoltare, are drepturi egale care trebuie
recunoscute de către societate şi în special de către părinţi, părintele poate să-l ajute să se insereze în
contexte sociale mai bune pentru el,
să-i atragă atenţia asupra faptului că orice situație poate fi controlată, să îi împărtăşească strategii
adecvate pentru a face faţă situaţiilor dificile, în care apare teama de eşec sau de respingere socială, copilul
are o personalitate individualizată;
O educaţie de calitate se realizează atunci când la procesul de formare a elevilor participa în mod
armonios toţi factorii educaţionali. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se considera
unii pe alţii parteneri în educaţie, se crează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze (Agabrian, 2006).
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele
nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor,
perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor, îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar, îmbunătăţi
abilităţile educaţionale ale părinţilor, dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor, pot conecta familiile cu
membrii şcolii și ai comunităţii, stimula serviciul comunității în folosul şcolilor, oferi servicii şi suport
familiilor şi creea un mediu mai sigur în şcoli.
Cercetările arată faptul că dacă există mai multe oportunităţi ca oamenii să se implice, succesul
participării va fi mare (Claff, 2007).

80
 Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta.

81
 FAMILIA-GRĂDINIŢA-ŞCOALA, PARTENERI ÎN FORMAREA
COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ANGHEL OANA ELIZA

GR. P.N.CREȚULEȘTI, JUD. DÂMBOVIȚA

Motto:
,, Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat în şcoală”(Albert Einstein).

Un rol covârşitor în devenirea fiinţei umane revine şcolii şi familiei. Considerată şi celula de bază a
societăţii familia nu există cu adevărat decât prin copiii săi. Nimeni nu ne învaţă "meseria" de părinte!
Fiecare urmează această "şcoală" atunci când îşi creşte copiii. Familia trebuie să se implice activ în educarea
copiilor. Există trei tipuri de implicare a părinţilor în educaţia copiilor lor: părinţii ca primi educatori acasă
(familia fiind prima şcoală a copiilor), părinţii ca parteneri ai şcolii şi părinţii ca avocaţi ai copiilor în
societate.
Educaţia în familie începe prin realizarea scopului de ansamblu al educaţiei, ea constituind temelia
peste care se vor suprapune toate celelalte influenţe educative. Familia oferă copilului primele informaţii
despre lumea ce-l încojoară, primele norme si reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar
trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Fara indoiala, varsta prescolara este temelia educativa a intregii vieti. La reusita copilului in viata
contribuie o serie de factori, dintre care semnificativi sunt: familia, gradinita si scoala.
Asigurarea unui parteneriat real intre acestia, implicarea tuturor in realizarea unei unitati de cerinte,
va duce implicit la o educatie corecta a copiilor, la evitarea erorilor in educatie si la solutionarea
problemelor inerente care apar.
Gradinitei, ca prima veriga a sistemului de invatamant, trebuie sa i se acorde o mare atentie.
Un rol important in debutul scolar il va avea intotdeauna institutia prescolară, o etapa intermediara
indispensabila. In colectivitate, copilul stabileste cu totul alte raporturi decat in familie: invata sa se
subordoneze unui program si unor activitati comune cu ale colectivului din care face parte, stabileste relatii
cu alti copii,etc
Un alt obiectiv in vederea integrarii copilului in activitatea de tip scolar o constituie permanenta
legatura a gradinitei cu familia, cea care constituie de fapt primul model al copilului.
Educatia in familie ocupa un rol important in formarea ,,puiului de om'', care trebuie sa gaseasca aici
conditii de dezvoltare fizica, perceptiva, intelectuala, personala si sociala.
Din primii ani de viata, personalitatea ,,adultului de mai tarziu" prinde contur si se manifesta prin
elemente concrete cum sunt: temperamentul, caracterul, insusiri, capacitati, abilitati si aptitudini.
Deprinderile bune, insusite din frageda copilarie, din familie, se dezvolta si infrumuseteaza caracterul
omului. ,,Cei sapte ani de acasa" sunt hotaratori in procesul de adaptare si integrare in viata sociala.
Cu greu se dezradacineaza deprinderile rele căpătate in primii ani ai vietii copilului.
Familia este instituţia primondiala unde copilul dobandeste cea dintai scoala a vietii. Nu intamplator,
parintii sunt gata sa-si spuna cuvantul chiar si in cele mai dificile probleme de educatie. De la parinti copiii
invata, in primul rand, tot ceea ce stiu pana sunt adusi intr-o institutie de invatamant. Familia trebuie sa
asigure sentimentul de confort si siguranta. O ambianta framantata de tensiuni familiale, lipsita de afectiune,
stare de indiferenta, cu acte de violenta va duce la reactii de inadaptare.
Primii ani din viata copilului sunt esentiali pentru invatarea si pentru dezvoltarea comportamentelor
si atitudinilor, dar acest lucru nu se poate realiza doar in institutia educationala, trebuie continuata si in
familie. Indiferent de statutul social, educatia continuata in familie trebuie sa fie sanatoasa, alfel copiii vor
fi dezorientati, frustrati, dezechilibrati chiar de catre cei care ar trebui sa vegheze activ la construirea
personalitatii copilului nostrum, atat din perspective de parinte, cat si din cea de educator sau formator.
Trasaturile si coordonatele personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura situationala
traita in mod direct in mediul familial, iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii
in formarea acestuia.
Gradinita fiind puntea de legatura cu familia are si menirea de a asigura asistenta de specialitate a
parintilor, informandu-i asupra etapelor de evolutie a copiilor, venind in sprijinul celor ce intampina

82
dificultati in intelegerea rolului de parinte si indeplinirea cu succes a educarii copiilor. Pentru reusita actului
educational derulat la grupa, munca educatoarei trebuie continuata in familie.
Educatoarele trebuie sa-i convinga pe parinti sa pastreze unitare cerintele adresate prescolarilor cu
cele adresate in gradinita. In majoritatea situatiilor, familia si institutia scolara sau educationala colaboreaza
foarte strans, dar sunt si situatii in care familia actioneaza contrar directiilor conturate de acestea. De aceea,
in vederea construirii unei relatii sanatoase de comunicare intre gradinita si familie, se deruleaza un proiect
de mare anvergura initiat la nivel national si anume ,,Fiecare copil în grădiniţă". Este un proiect care pune
bazele frecventării grădiniţei de către toţi copiii, în vederea asigurării unei educaţii timpurii de specialitate,
încă de la vârsta cea mai fragedă.
Prin acest proiect sau program se urmăreşte:
-Frecventarea grădiniţei de către toţi copiii;
-Acordarea unor stimulente părinţilor ai căror copii frecventează zilnic grădiniţa;
-Realizarea unei bune relatii intre parinte si copil deoarece aceasta este conditia dezvoltarii sanatoase
si armonioase a copilului;
-Prevenirea unor probleme grave de educatie;
-Prevenirea unor probleme in comportamentul copilului;
-Intelegerea de catre parinti a faptului ca ei pot influenta si conduce comportamentul propriilor copii.
Gradinita de copii si, mai tarziu, scoala, completeaza educatia copilului in familie. Prin munca unita
a familiei cu scoala se modeleaza insusirile frumoase ale copiiilor si se oteleste caracterul, se formeaza
cetateanul demn si constient al patriei. Asadar, asigurarea unui partenerial real intre cei trei factori
reprezentativi pentru educatia copilului, si anume, familia-gradinita si scoala, implicarea tuturor in
realizarea unei unitati de cerinte, va duce implicit la o educatie corecta a copiilor, la evitarea erorilor in
educatie si la solutionarea problemelor inerente care apar.

Bibliografie:
 Baran-Pescaru, Adina –Parteneriat in educatie (familie-scoala-comunitate), Bucureşti, Editura
Aramis , 2004;
 Cosmovici A., Iacob L. –Psihologie scolara, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
 Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe, Școala și Familie, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993.

83
 ŞCOALĂ- FAMILIE- COMUNITATE

PROF. ÎNV.PRIMAR ANGHEL SIMONA,

COLEGIUL NAŢIONAL,,SPIRU HARET’’ TG -JIU

Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului.
Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea
părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze
deloc de rezultatele acestuia.
Parteneriatul școala- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie,școala şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd învățătoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din școală, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoală şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru
educaţia părinţilor, îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin
educaţie. Se pot deosebi asociaţiile de părinţi şi după scopurile lor, astfel: ca grup de susţinere a şcolii, în
probleme needucaţionale; ca grup de cooperare care consideră educaţia ca un proces comun în care părinţii
şi profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care
consideră că părinţii au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe.
Cele mai frecvente obiective ale asociaţiilor naţionale de părinţi sunt: sensibilizarea părinţilor privind
drepturile şi îndatoririle lor, influenţa comportamentului lor asupra copilului; informarea părinţilor prin
mass-media privind problemele specifice; formarea părinţilor prin cursuri destinate acestora, prin publicaţii
etc.; reprezentarea părinţilor de către persoane care sunt obligate să apere interesele celor pe care îi
reprezintă şi care să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare şcolară.
În educaţia copilului, părintele şi educatorul sunt parteneri; de aceea ei trebuie priviţi la un nivel de
egalitate, între ei trebuie să existe o colaborare reală spre binele copilului. Atât mediul familial, cât şi cel al
şcolii au o importanţă deosebită în formarea personalităţii copilului. Cele două medii nu sunt paralele, ele
se intersectează, de aceea este nevoie de consecvenţă, complementaritate şi flexibilitate în cerinţele familiei
şi ale învăţământului.

84
 Relaţia şcoală-familie se bazează pe câteva principii de care trebuie să se ţină cont: copilul este al
părintelui, numai el este în măsură să decidă soarta acestuia; şcoala îşi aduce contribuţia la formarea
copilului ca om, ca şi cetăţean al unei comunităţi; părintele are dreptul să-şi spună punctul de vedere privind
condiţiile şi educaţia copilului în şcoală; munca educativă are rezultate numai dacă şi părintele se implică
activ; relaţia cu părinţii trebuie să se clădească pe respect reciproc şi colaborare.
Conlucrarea cu părinţii are loc pe mai multe niveluri:
-la nivel de clasă: se aleg comitete de părinţi, acestea având rolul de a colabora în mod direct cu
învăţătoarele în luarea unor decizii, de a participa la organizarea şi buna desfăşurare a unor activităţi:
serbări, excursii; de asemenea, de a face legătura între conducere şi colectivul de părinţi.
-la nivel de unitate: consiliul de administraţie al şcolii prevede existenţa unui membru din rândul
părinţilor;
Ca forme de colaborare, informare şi educaţie ale părinţilor se pot menţiona: şedinţe cu părinţii pe
teme administrative sau educaţionale; lecţii demonstrative pentru părinţi (părinţii sunt invitaţi a participa la
lecţii, activităţi, jocuri, cu scopul de a cunoaşte copilul în diferite ipostaze), zile deschise. Se pot adăuga
vizite la domiciliu sau se stabilesc întâlniri de comun acord cu ocazia cărora învăţătoarea îşi completează
informaţiile legate de familia copilului privind condiţiile de trai, se poartă discuţii privind comportamentul
copilului în diferite situaţii. Se pot desfăşura activităţi comune: părinţii sunt invitaţi să participe la activităţi
de înfrumuseţare a sălii de clasă, implicarea în proiecte, la serbări organizate cu ocazia unor sărbători
religioase, cu ocazia unor evenimente importante din viaţa copilului:“Ziua mamei”, “Ziua copilului”. Se
pot face întâlniri ale părinţilor cu specialişti (medici, psihologi), pentru a elucida unele probleme legate de
sănătatea şi educaţia copilului.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;

85
 FACTORI DETERMINANȚI ÎN EDUCAȚIE

PROF. ÎNV. PRIMAR ANI VANDA

,,ȘC. G.,, AVRAM IANCU TÂRNĂVENI”

În fiecare om distingem ființa individuală , iar scopul educației este de a cizela ființa socială a
omului.Școala pune copilul în contact cu o societate determinată și utilizează un ansamblu de practici
educative în relație cu cele ale familiei..Școala conduce copilul spre viață, prin viață și pentru viață, dar
viața individuală este înglobată într-o colectivitate , deci, în ceea ce privește aspectul social al școlii trebuie
să ținem seama de o realitate exterioară a copilului.Din această cauză, misiunea educației este stabilirea
unei corespondențe cât mai strânse între copii și comunitate, pentru a-l ajuta pe copil să participe activ la
preocupările societății în care va trăi.O tendință remarcabilă în dezvoltarea actuală a sistemului de
învățământ din România o reprezintă creșterea influenței comunității locale asupra unității școlare, iar
colaborarea dintre școli și instituțiile locale a luat amploare, prin parteneriatele pe care școala le încheie cu
bibliotecile, muzeele, Casa de Cultură, cluburile școlare, teatre și alte lăcașuri de cultură în care elevii
desfășoară activități extracurriculare.
De asemenea, parteneriatele școală- familie sunt absolut necesare pentru stabilirea unei relații de
încredere și cooperare între familie și școală și trebuie identificate modalități atractive prin care părinții să
fie implicați în proiecte educaționale, să participe la lectoratele cu părinții organizate de psihologii școlari
și la orele de consiliere parentală, pentru a fi sprijiniți de către specialiști să depășească momentele dificile
din viața școlară.
Întregul proces de educație și instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă.Școala trebuie să
colaboreze cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice, intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, antrenării copilului în diferite domenii de activitate în
afară de clasă și școală. Rolul familiei în educația copilului nu încetează la vârsta școlarizării, așa cum ar
crede sau și-ar dori unii părinți care nu se implică în activitatea școlară a copiilor și așteaptă totul din partea
școlii. Efortul educativ își găsește eficiența dorită doar atunci când între factorii determinanți există o
conlucrare în interesul comun al dezvoltării personalității.
Din păcate sistemul educațional românesc nu a creat pârghiile necesare realizării unei educații fără
frontiere, decât la nivel teoretic, practic suntem încă la început de drum, deoarece abandonul școlar,
analfabetismul, eșecul școlar iau cote alarmante, tocmai pentru că sistemul nu funcționează eficient.
Există încă mulți elevi care nu frecventează școala, dar prea puține măsuri eficiente și reale de sprijin
și stimulare a elevilor defavorizați, iar lipsa măsurilor de responsabilizare a părinților pentru absențe
nemotivate, sau pentru acte de indisciplină, face și mai grea misiunea dascălului, care se luptă cu morile de
vânt. Dacă la nivel local ar exista un sistem bine pus la punct de colaborare a școlilor cu Primăria, Poliția,
Protecția copilului, care să conlucreze cu ONG-uri, cu asociații de voluntari, cu psihologi școlari, pentru a
determina frecventarea cursurilor de către toți copiii defavorizați și pentru un sprijin real și permanent în
acest sens , lucrurile ar începe să evolueze în direcția bună.
Cu o floare nu se face primăvară, dar orice încercare și efort din partea tuturor dascălilor pot fi o
piatră de temelie pentru un sistem educațional mai eficient.
Cum am contribuit și contribui eu la această temelie, voi încerca să dezvolt în continuare.Încă din
clasa pregătitoare am invitat părinții să participe la orele de curs dacă doresc să vadă comportamentul
elevilor la ore sau dacă e nevoie să le acorde sprijin și chiar am avut un elev care nu a frecventat grădinița
și a avut mari dificultăți în adaptarea la cerințele școlare, nu vroia să facă nimic singur, iar după ce mama
lui a participat la ore de scriere sau de matematică, luând loc alături de copil, lucrurile s-au îmbunătățit.De
asemenea am avut ore de consiliere cu mamele și copiii care aveau deficiențe de învățare , în cadrul cărora
lucram cu elevii diferite tipuri de exerciții pe care părinții să le exerseze acasă pentru ca învățarea să fie mai
eficientă.
În cadrul săptămânii,, Școala altfel” am invitat părinții la o activitate comună, Culoarea anotimpurilor,
unde am grupat elevii în patru grupe în funcție de anotimpul în care s-au născut și împreună cu părinții care
s-au implicat, am realizat tablouri folosind cartoanele de la cutiile de lapte și alte material refolosibile,
pentru a crea material didactic și o ambianță plăcută în sala de clasă.În clasa I unul dintre părinți care
lucrează la studioul de radio din Târnăveni ne-a invitat să vizităm studioul și să realizăm o emisiune în

86
direct, unde fiecare fluturaș din clasa I B, și-a făcut un autoportret în versuri și au cântat imnul clasei și
Imnul Școlii,, Micii avrămuți”. La multe ore de AVAP am invitat un artist plastic alături de care am realizat
multe lucrări interesante ca de exemplu o machetă cu Nașterea Domnului, un copăcel al clasei pe care să-l
decorăm potrivit anotimpurilor, mărțisoare din scoici, brățara prieteniei, dansul anotimpurilor și multe
altele.
În clasa a II-a am participat la Școala de primăvară, organizată de Fundația Buckner(eu fiind voluntară
în cadrul fundației)unde elevii au interacționat cu elevi rromi și au pregătit împreună expoziții, momente
artistice și chiar o excursie comună la Sibiu.
La orele de lectură am invitat poeți din orașul Târnăveni care ne-au citit din operele lor și ne-au ajutat
să facem exerciții de imaginație, pentru a ne descoperi talentele de scriitori, pentru ca la sfârșitul clasei a
IV_a să edităm o carte aclasei, ,,Din amintirile fluturașilor”. În cadrul Bibliotecii Municipale am realizat o
machetă cu mesajele copiilor pentru România în an centenar, intitulată,, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”
și alte expoziții cu lucrările elevilor la concursuri de creație literară sau pictură pe teme eminesciene. Am
organizat activități de educație rutieră și luptă împotriva violenței în colaborare cu Poliția, vizite la
Pompieri, Fabrica de pâine, Uzina de apă, Stația Meteo, Muzeu.Colaborăm de asemenea cu Fanfara
Armonia, cu Formația de dansuri Junii Târnavei, Cu Clubul de copii ,Cu Casa de Cultură, unde desfășurăm
annual un program artistic al Școlii intitulat ,,Zilele Ianculu”i.
Dacă statul român și societatea românească ar stimula voluntariatul , dacă oamenii și-ar cumula
energiile și talentele pentru a da o mână de ajutor celor care au nevoie , copiii nu și-ar mai petrece timpul
singuri în fața calculatoarelor sau telefoanelor, ci în parcuri, în săli de sport, în centre de creație literară sau
plastică, în biblioteci, în pădure, iar locurile în care trăim ar fi mai frumoase, mai curate, mai îngrijite și
educația n-ar mai avea frontiere.

87
 SCOALA – FAMILIA, UN PARTENERIAT DE SUCCES

PROF. ANTILA SIMONA, COLEGIUL TEHNIC RESITA

Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de
viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest
context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Profund modificat de evoluţiile tehnologice şi sociale, de urbanizare, de multiplicarea obiectelor
tehnice, de o schimbare a condiţiei femeii în viaţă şi în cuplu, de mobilitatea crescândă a locurilor de muncă,
de constrângerile orare ale adulţilor, mediul înconjurător este determinat să răspundă tot mai dificil nevoilor
de spaţiu, de acţiune, de joc ale copiilor.
Evoluţia societăţii româneşti marcată de o tranziţie prelungită către ceva care nu este clar nici măcar
politicienilor, bulversarea valorilor într-o societate instabilă, scăderea calităţii vieţii, lipsa unor modele de
urmat îi pun pe adulţi în dificultate ca părinţi.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia.
Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înţeleagă că acesta
aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta lui.
Pentru ca un copil să aibă succes în şcoală şi mai apoi pe parcursul vieţii, specialiştii, printre care
Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, spun că există şapte elemente cheie:
Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în
demersul său spre cunoaştere şi devenire;
Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;
Intenţia – pornirea interioară, conştientă,însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui;
Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;
Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup
încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;
Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi
sentimente;
Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.
Dacă un copil dobândeşte pe timpul şcolarităţii aceste calităţi, depinde de părinţii şi educatorii lui
care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalităţii lui.
Organizaţia şcolară trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca familia să cunoască şi să participe la
activităţile ce se desfăşoară în incinta şi în exteriorul şcolii dar organizate de aceasta. Cadrele didactice
trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de copil, de a cunoaşte

88
copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-
copil la diferite proiecte. Voi trece în revistă câteva dintre activităţile care pot contribui la formarea
părinţilor:
Lecţia – ca principală formă de organizare a procesului didactic creează variate situaţii de învăţare
pentru copil prin: multitudinea obiectivelor pe care le vizează, strategiile didactice utilizate, materialele
didactice folosite. Profesorii pot desfăşura lecţii la care să participe părinţii copiilor. Pentru a ne îndeplini
acest obiectiv: cât mai mulţi părinţi să asiste la acest tip de activitate, este bine să desfăşurăm proiectul pe
parcursul unui an şcolar, într-o zi a săptămânii “În fiecare joi-Ziua porţilor deschise”. Astfel familia se va
simţi ca parte a şcolii, va avea posibilitate să vadă copilul în acel context educaţional, să-l vadă cum se
comportă, ce atitudine are faţă de activitatea de învăţare, faţă de profesor, ce ceilalţi colegi. Copilul va simţi
permanent că părinţii înţeleg efortul lui, că îi are alături nu numai acasă.
Vizita – este o deplasare scurtă, de ce mult o zi, şi are ca scop atingerea unor finalităţi educaţionale
concrete. Este foarte bine când organizăm astfel de activităţi la care să participe şi părinţii copiilor. Părintele
îşi poate observa copilul într-un alt mediu, în afara şcolii, îl poate cunoaşte sub alte aspecte: relaţionare cu
ceilalţi colegi, cu adulţii din grup, comportarea în locuri publice. În acelaşi timp este o nouă ocazie în care
profesorul îl poate cunoaşte mai bine pe părinte şi invers, pot discuta mai mult într-un mediu informal care-
l face pe părinte să se simtă în largul său.
Excursia – este o deplasare pe parcursul unei sau mai multor zile care are ca scop recreerea şi
refacerea psihofizică a elevilor dar şi a părinţilor acestora, culegerea de informaţii prin observarea directă
a evenimentelor, proceselor fenomenelor, realităţii.
Este o oportunitate pentru părinţi de a cunoaşte propriul copil în alte situaţii decât cele de acasă, de a
cunoaşte grupul din care face parte copilul, de a se simţi bine alături de propriul copil, de a înţelege mai
bine caracteristicile vârstei fiului/fiicei, de a relaţiona cu ceilalţi părinţi din grup şi de a găsi puncte comune,
de a relaţiona cu profesorii care însoţesc copiii. Este o ocazie de a cunoaşte viaţa şcolii.
Serbările şcolare – reprezintă evenimente de o importanţă deosebită în activitatea elevilor şi în viaţa
familiilor acestora-atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv, dând ocazia elevilor de a prezenta, într-
o manieră personală şi originală, tot ce au învăţat pe parcursul unui semestru sau an şcolar. Acest tip de
activităţi extracurriculare au reprezentat întotdeauna un prilej de manifestare inedită al talentului nativ al
copilului. Este o ocazie în care copilul îşi poate pune în valoare inteligenţa dominantă descoperită şi
valorificată de cadrul didactic. De multe ori familia este surprinsă de potenţialul propriului copil.
Cântecul, dansul, recitarea de poezii sau interpretarea unor piese de teatru reprezintă câteva dintre
formele de manifestare prin care copilul îşi satisface nevoia de afirmare de joc, căpătând încredere în
propriul potenţial artistic şi cognitiv. De aceea o sărbătoare şcolară reprezintă un mijloc eficient de educare
, de influenţare formativă a elevilor, de sudare a colectivului, de asigurare a unor contexte educaţionale în
care relaţionările se produc în condiţii inedite, de încurajare a talentului, de dezvoltare a aptitudinilor şi de
stimulare a elevilor timizi sau mai puţin talentaţi. Este foarte indicat ca pe parcursul serbării să iniţiem
momente interactive părinţi-copii :jocuri, scenete, recitare, dansuri populare, cântece pe care părinţii fie le
cunosc, fie le învaţă împreună cu copiii. Toate acestea contribuie la sudarea relaţiilor dintre copii şi părinţi,
atmosfera să fie mai caldă, de sărbătoare a tuturor vârstelor.
Şedinţele cu părinţii – sunt întâlniri tematice organizate de către cadrul didactic. Au durata de două
ore, timp în care se lucrează: exerciţii de intercunoaştere, de autocunoaştere, de cunoaştere a copilului, se
dezbat diverse probleme de interes general, studii de caz, se generează situaţii în care părinţii trebuie să dea
soluţii. Aceste întâlniri sunt de fapt adevărate sesiuni de formare pentru părinţi. Ele oferă ocazii ca grupul
de adulţi să se sudeze, să discute unii cu ceilalţi, să-şi împărtăşească din experienţă unii altora, dar mai ales
să afle noutăţi legate de psihologia copilului, procesul de învăţare, instituţia şcolară unde învaţă copilul.
Sunt ocazii unde se pot proiecta activităţi dorite de părinţi, pentru viitor.
Lectoratul cu părinţii, vizita la domiciliul elevului, masa rotundă, discuţiile individuale oferă şi ele
ocazii în care părinţii pot afla, pot găsi soluţii potrivite la diferite probleme apărute în relaţia cu copilul. Pot
fi consiliaţi de către profesor, iar profesorul poate afla multe aspecte din viaţa copilului şi a familiei sale,
care îl pot ajuta să înţeleagă mai bine fiecare situaţie în parte.
Fiecare ocazie trebuie valorificată ca situaţie de învăţare pentru părinte/adult. Ea trebuie gândită,
organizată cu atenţie şi competenţă de către cadrul didactic, cu un scop bine definit astfel încât şi rezultatele
să fie pe măsura aşteptărilor, în beneficiul copilului şi al şcolii.

89
 Un real PARTENERIAT între ŞCOALĂ şi FAMILIE nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat
de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea,
este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

Bibliografie
Gorcea, Amelia Bernat, E. S., Kovacs, M., DIVERSIFICA-TI PREDAREA. CALENDAR
MULTICULTURAL, Fundatia CRDE, Cluj Napoca, 2007
Balica M, Furtusniuc C., Horga I., PERSPECTIVE ASUPRA DIMENSIUNII DE GEN IN
EDUCATIE, Institul de Stiinte ale Educatiei, Unicef, Ed. MarLink
www.unicef.ro

90
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ANTON ADRIANA

COLEGIUL ECONOMIC BUZĂU

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Un factor primordial în educație, alături de
şcoală, cu mare influenţă asupra copiilor, este familia.
Există insă și obstacole în relaţia şcoală-familie, acestea putând fi de ordin comportamental (întâlnite
la părinţi, profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus
de efort material şi de timp).
Evoluţia relaţiei familie-şcoală cunoaște mai mkulte etape:
a. etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie închisa, care nu influenţează mediul
familial şi nu se lasă influenţată de el
b. etapa de incertitudine profesionala: profesorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali
asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că neîncrederea
este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor, privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor
şi a colaborării şcoală-familie:
- asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima
oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
- şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania); consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din parinti, cu rol
informational, consultativ si decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
- comitete de părinţi pe clase şi scoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în tarile est-europene).
Formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte
să cunoască: drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita
şcolară a copilului; obligaţiile legale privind educaţia copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie
de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în aceasta materie trebuie considerata ca o aptitudine profesionala;
părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie sa
asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară. Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului nu se
poate substitui participării părinţilor la gestiunea scolii, din mai multe motive: părinţii sunt responsabili
legali ai educaţiei copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influenta natura acestei educaţii;
modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la
schimbările din societate; este necesara o influenţare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale şi
luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putinţă; este necesară contrabalansarea "îndepărtării"
(indiferenţei) guvernamentale; cei care sunt afectaţi de o decizie trebuie să poată avea o influenţă asupra ei;
dezechilibrele balanţei grupurilor de interes trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate sa fie
reprezentate după importanţa implicării lor în instituţia şcolară; participarea trebuie să facă apel la
competenţele locale; participarea poate stimula iniţiativele şi creativitatea copiilor.
Relația familie-școală, se poate infăptui prin construirea unor relaţii pozitive între familie, școală şi
comunitate si unificarea sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia sunt în formare.

91
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ANTON ANILENA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BRAILA

Scoala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la
viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât
mai mare, ci și de a stimula calitatea de om. Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și
profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a
intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și
ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia
aleasă este cea dorită de copil .
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic. Fiecare copil este unic. Indiferent care sunt premisele sale ereditare, mediul, educația își vor
pune amprenta asupra structurii sale. Ceea ce contează este efectul cumulat al acțiunii acestor factori.
Astăzi, educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și de tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale,
ocupațiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte, în primii ani de viață,
spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. În contextul unei societăți care tinde să fie europeană
părinții sunt priviți ca primii învățători ai copilului, parte din procesul de învățământ. În comunicarea cu
educatorul în clasă, se nuanțează specificul în dezvoltare al fiecărui copil, se găsesc modalități de cultivare
a unor abilități în familie pentru a completa sau suplimenta procesul educativ. Această comunicare duce la
reducerea presiunilor conflictuale asupra copilului, dându-i o mai mare libertate în dezvoltare. Comunicarea
elevului cu adulții devine mai ușoară, el se exprimă mai liber devenind astfel mai transparent pentru părinți.
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor părinți
de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării
părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabili legali ai educației copiilor lor,
deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații, modelele participative pot ajuta la
coordonarea eforturilor educative și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate, este necesară
o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos
cu putință.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școală și participarea la gestiunea școlii, cât și pentru
educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin
educație.
Se pot deosebi asociațiile de părinți și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în
probleme needucaționale; ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții
și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care
consideră că părinții au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupuri.
Cele mai frecvente obiective ale asociațiilor naționale de părinți sunt:
1. sensibilizarea părinților privind drepturile și îndatoririle lor, influența comportamentului lor asupra
copilului;
2. informarea părinților prin publicații, radio și televiziune privind problemele specifice;
3. formarea părinților prin cursuri destinate acestora, consultații la sediu, telefonic, prin publicații, pe
probleme de interes, medicale, juridice, psihologice etc.;

92
 4. reprezentarea părinților, aceștia find obligați să apere interesele celor pe care îi reprezintă, să
raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare școlară.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală.

BIBLIOGRAFIE si WEBOGRAFIE
1. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
2. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
3. http://www.1educat.ro/resurse/educatia

93
 ACTIVITATE CULTURAL-ARTISTICA
« ZAMBET DE COPIL »

PROFESOR PSIHOPEDAGOG: ANTON ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ NR 1 CǍLǍRAŞI

Obiectiv general: Stimularea abilităţilor de interrelaţionare în contexte variate

Obiective operaţionale:
• Stimularea emoţiilor pozitive, datorate pregătirilor pentru festivitate;
• Dezvoltarea coordonării corporale şi a menţinerii echilibrului;
• Dezvoltarea abilităţilor de explorare a mediului ambient.
Grup ţintă: Clasa I B
Loc de desfăşurare: Loc de joacă pentru copii.
Resurse: materiale – baloane, mingi, tobogan, leagăne, coroniţe, diplome, diplome pentru părinţi.
umane – elevi, profesori, părinţi, invitaţi.
Organizare:
• Pregătirea diplomelor şi prezentarea fiecărui elev;
• Adresarea unui scurt discurs de apreciere şi motivaţional, părinţilor şi copiilor;
• Vizionarea intregii serbări, pregătită in colaborare cu Grupa specială Călăraşi.
Calendarul activităţii: iunie 2019
Evaluare:
 aprecieri din partea părinţilor şi a invitaţilor;
Produsele activităţii: - Serbare cu ocazia Zilei Inernaţionale a Copilului.
Profesor psihopedagog: ANTON ELENA

94
 IMPORTANȚA COLABORARII DINTRE
GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

TUDORINA ANTON – GHENU,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ .. PROF. UNIV. DR. ADRIAN V. RĂDULESCU,,
DOROBANȚU ( ROMÂNIA)

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în țara noastră în ultima vreme si
totul confirmă ca acestea vor continua , probabil , într-un ritm tot mai accelerat.
Copilul începe să învețe din primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.
Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă
familia. Noțiunile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru
dezvoltarea ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de
seamă ai pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii
democratice în teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al
educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele
de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care
se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra
modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Motiv pentru care intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și
de către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia
și copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau
pe copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de
a fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Deasemenea, dascălii din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor – factorilor
educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le antrenează
instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-
aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat
real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. De aceea, dascălii
întocmesc un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților, prin planificare, organizarea
si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului fiecărui părinte, atragerea
lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la nivelul grupei din care face
parte copilul său.
Relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare indirectă,
prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul educational, dar și
a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre activitățile de implicare
a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri
de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul acestora depinde în mare

95
măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și
materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate,
comunicare, implicare și respect.
Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a
concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după
orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-
comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea
eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul
comunității.
Școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au,
prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot
deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu semenii lor, să
trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și împărtășească
preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui parteneriat
între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe copii mai
aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor experimenta
noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială dezirabilă și
adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel, copiii vor
deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă, ci unul atractiv,
ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii de nou și interesant,
o lume în care sunt și alți copii, adulți , care te ajută să evoluezi, să te definești ca om (familia, grădinița,
școala, locul de muncă, societatea însăși!).

96
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ

PROF. INV.PRIMAR, ANTON-BADEA MADALINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SMEENI

Coordonatori proiect:
Prof. inv. prescolar, Patrascu Cornelia
Prof. inv.primar, Anton-Badea Madalina

PARTENERI:
• elevii clasei a III-a A, scoala Gimnaziala Smeeni
• prescolarii de la grupa mijlocie B, Grupa floricelelor, G.P.N Smeeni

ARGUMENT
In cadrul acţiunii de reformare a sistemului de învăţământ şi reaşezarea lui pe baze moderne, se
subliniează tot mai mult ideea parteneriatelor educaţionale, ce crează oportunităţi de cooperare, consultare,
comunicare, conlucrare in vederea atingerii unui scop comun.
Integrarea copilului in şcoală presupune mai întâi formarea unor reprezentări corecte care să le
permită preşcolarilor o adaptare afectiv- motivaţională la mediul şcolar.În calitatea noastră de părinti,
educatori sau invăţători ne-am intrebat adesea: “De ce se manifestă adesea unele forme de inadaptare a
copiilor chiar din primele zile de şcoală? De ce unii elevi din clasa pregatitoare nu fac faţă cerinţelor
şcolare?
Răspunsurile la aceste întrebări nu trebuie căutate doar in cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi
individuale a copiilor sau in stilul de activitate al învăţătorului, ci se impune o cunoaştere şi o analiză atentă
a activităţii din grădiniţă şi familie- medii care asigură pregătirea copilului pentru şcoală.
În acest scop , organizarea unor activităţi comune (şcoală-grădiniţă), ce vizează familiarizarea
copiilor cu munca şcolarilor, cu relaţiile ce se stabilesc între învăţător si elevi, elevi-elevi, ar face ca
reprezentările copiilor despre şcoală sa fie mai clare,mai coerente si mai apropiate de realitate, acest lucru
conducând la un debut şcolar optim.
Din acest motiv, am considerat că un parteneriat şcoală-grădiniţă, prin intermediul căruia să
surprindem toate aceste aspecte, să le inţelegem si apoi să le sintetizăm într-o strategie, ar permite egalizarea
şanselor şcolarilor şi integrarea optimă a copiilor în clasa pregătitoare.
SCOPUL
- găsirea unor modalităţi viabile de colaborare între educatoare şi învăţătoare, pentru integrarea
şcolară a copiilor şi pregătirea părinţilor pentru integrarea copiilor în activitatea şcolară.

OBIECTIVELE PROIECTULUI:

97
 - structurarea unor modalităţi de cooperare între grădiniţă şi şcoală;
- asigurarea continuităţii de cerinţe între grădiniţă şi şcoală;
- formarea unei atitudini corecte a preşcolarilor faţă de şcoală;
-cunoaşterea specificului activităţilor din grădiniţă de către învăţătoare;
-eficientizarea şi perfecţionarea modalităţilor de integrare a copiilor preşcolari in activitatea şcolară;
-cunoaşterea individuala a copiilor de către cadrele didactice, sub aspectul capacităţilor , ritmului de
dezvoltare, al abilităţilor şi inclinaţilor, al mediului familial din care provin;
-cunoaşterea de către copii a sarcinilor şi a conduitei de şcolare.
IMAPACTUL PROIECTULUI ASUPRA RESURSELOR UMANE
Educatoarea şi învăţătoarea au avut posibilitatea să-şi valorifice experienţa acumulată la clasă, să-şi
lărgească sfera preocupărilor in ceea ce priveşte reuşita succesului şcolar al copiilor.Copiii se familiarizează
cu acitvitatea şcolară.Părinţii sunt informaţi cu cerinţele şcolii.
RESURSELE PROIECTULUI
Resurse umane:- preşcolari
-şcolari
-învăţători
-educatoare
-părinţi
Resurse materiale: -dotările din sălile de grupă şi de clase
-materiale didactice
-aparat foto
PROGRAM DE ACTIVITĂŢI

Nr. DENUMIREA LOCUL DE

crt. ACTIVITATII DESFASURARE PERIOADA PARTICIPANTI
1. “Vine, vine iepurasul
!” Grădiniţa cu Program Aprilie şcolari
• Povestea iepurasului Normal Smeeni 2019 preşcolari
de Pasti învăţătoare
educatoare
• încondeierea ouălor
cu ocazia sărbătorilor
pascale-Expozitie
• Joc distractiv: “Cursa
cu oua”

2. “1 IUNIE-ZIUA Scoala Gimnaziala şcolari, preşcolari,

COPILULUI!” Smeeni Iunie învăţătoare,
2019 educatoare, mămici,
- jocuri si concursuri in bunici
curtea scolii

EVALUAREA PROIECTULUI
Observarea sistematică a copiilor.
Expoziţii cu desenele şi materialele realizate de către copii.
Album cu fotografiile realizate pe parcursul desfăşurării activităţilor.
ACTIVITĂŢI DE PROMOVARE:
Expoziţii cu materialele rezultate în urma desfăşurării activităţilor prevăzute în proiect.
Prezentarea proiectului în cadrul Comisiilor metodice ale învăţătorilor şi educatoarelor.

98
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE. RELAŢIA FAMILIE-ŞCOALĂ-
SOCIETATE:
DASCĂLUL CONTEMPORAN : MIT SAU REALITATE ?!

PROFESOR: ANTONIU AMADA-ANDREIA

ṢCOALA GIMNAZIALĂ ,,SPIRU HARET’’, BACĂU

A fi profesor, în zilele noastre, este o mare provocare, din toate punctele de vedere, căci dascălul de
astăzi este puternic ancorat între mit şi realitate. Un har, o vocaţie, daca ne gândim la simbolul ,,Dăscăliţei’’
lui Goga, şi o realitate, cea dură din vremurile actuale, în care profesorul nu se mai poate bucura de acelaşi
respect şi în care este adesea aruncat de pe un piedestal, din care cade în gol, în derizoriu, marcat de
indiferenţa şi nepriceperea celor din exterior sau a sistemului politic actual.
Este extrem de trist că cei din afara sistemului nu percep realitatea din interiorul procesului
educaţional, nu conştientizează că noi lucrăm cu elevi, fiinţe vii, cu personalităţi multiple, cu atitudini
diverse, fiecare având vise, neîmpliniri, dorinţe, ţeluri, ambiţii şi totodată limite…
Aşadar, a fi profesor, implică un vârtej de sentimente şi trăiri, pe lângă actul didactic propriu-zis, de
informare si formare. Dupa părerea mea, a fi un bun profesor înseamnă a căuta şi lumina în sufletele
elevilor, nu a scoate la suprafaţă doar întunericul ce mocneşte uneori ca un foc nestins…sau
nevindecat…neînteles…
,, Meseria de profesor este o mare şi frumoasă profesiune, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie
care nu se părăseşte seara odată cu hainele de lucru…[…] o meserie în care a şti nu înseamnă nimic fără
emoţie, în care dragostea e sterilă fără forţa spirituală……’’ .
Consider că cei trei autori, respectiv A.Chircev, R.Dăscălescu, D.Salade au fructificat la maximum ,
prin aceste cuvinte , frumuseţea şi măreţia profesiei de educator, dăruirea şi implicarea, trăirile speciale ale
unui dascăl, trăinicia devotamentului şi implicarea de care dă dovadă pe tot parcursul carierei sale…
A fi profesor este, dupa părerea mea, o meserie VIE, plină de viaţă, o meserie în care e imposibil să
nu trăieşti un amalgam de sentimente, de trăiri pe minut, o meserie în care te transformi continuu, te
inventezi, şi iar te reinventezi, o meserie în care uneori renaşti din propria cenuşă, precum pasărea
Phoenix…
Pe lângă toate aceste trăiri minunate şi remarcabile, e la fel de adevărat că nu de puţine ori, aceasta
meserie epuizează, este apăsătoare, este ingrată , şi uneori, poate fi considerată demolatoare. Dar, în acelaşi
timp, această profesie te înviorează, te exaltă, e plină de farmec şi de trăiri frumoase. Cred că noi, dascălii,
trăim la extreme această paletă amplă de emoţii şi trăiri, altfel spus, este posibil să ni se pară totul destrămat
si să ne pierdem uneori speranţa în munca cu elevul, să ne pierdem calmul şi răbdarea ( că, deh!…suntem
oameni, la urma urmei), iar a doua zi, să avem puterea şi curajul de a o lua de la capăt, continuându-ne
misiunea…O fi oare acel har care ne face sa radiem dragoste şi bunătate în jur, chiar şi atunci când lumea
se scufundă?!
Suntem nu ceea ce cred alţii…suntem ceea ce reuşim noi să fim…suntem şi existăm pentru acei puţini
care ne duc steagul tot mai sus la olimpiadele sau balcaniadele unde ni se recunosc, în sfârşit, meritele…
Dascălul din mine surâde amar atunci cand loaza dă Like sau Share pe Facebook celor care îi
eclipsează şi pe care îi numesc tocilari, dar, deh! e la modă sa dai like-uri olimpicilor, ca să pară ca susţii
cultura,nu?
Pe de altă parte, consider că această forţă interioară a dascălilor se datorează într-o oarecare măsură
şi copiilor, a trăirilor generate de aceştia, a sentimentelor lor frumoase şi pure, dar şi datorită măiestriei
noastre pedagogice, a capacităţii uriaşe de regenerare, autocontrol şi dorinţa de a ne duce la bun sfârşit
misiunea pe acest lung drum al formării. Cred că acesta este marele nostru plus, faptul de a nu ne da
niciodată bătuţi…
Recunosc, sunt dascăl şi nu mi-e ruşine cu asta…sunt şi sever, sunt şi bun atunci când elevul o merită,
rup câte o moleculă din mine pentru fiecare şi atunci când un singur răspuns mă convinge, inama-mi
plezneşte de bucurie şi se îmbată cu un orgoliu imens…singurul pe care mi-l permit…
Ȋnsă, va veni o zi când noi vom obosi…cine ne va seconda, când societatea preţuieşte doar
nonvaloarea, iar tinerii găsesc de cuviinţă că sunt mai bine educaţi în exterior…Toti admiră educaţia celor
din exterior, dar nici unul nu admiră EDUCATORUL…

99
 Sunt trase numeroase semnale de alarmă, nu sunt un pionier al acestei realităţi, dar cred ca dascălul
adevărat şi menirea lui va rămâne doar un mit îngropat între cărţile de literatură, acolo de unde va dispărea
în curând şi Octavian Goga şi a lui dăscăliţă…
Ȋntre MIT şi REALITATE, stă, până la urmă, un simplu OM…

Bibliografie :
1) Diana Aprodu, Mihaela -Liliana Ciuchi, Mariana Crăciunescu, Amalia Diaconu, Maria-Ema
Fâciu, Elena Hussar, Livia- Liliana Sibişteanu, Gabriel Stan, Irina Stoicescu, Roxana Tâmpu, Simona-
Luciana Velea, în ,,Psihopedagogie : actualizări, conexiuni, perspective, Editura Casei Corpului Didactic
Bacău, Bacău, 2015.

100
 IMPORTANȚA IMPLICĂRII PĂRINȚILOR ȘI COMUNITĂȚII ÎN
EDUCAȚIE

PROF. ÎNV. PRIMAR ANUȚA DIANA GEORGIANA

În societatea contemporană problematica educaţiei dobândeşte noi conotaţii, educaţia depăşeşte

limitele exigenţelor naţionale şi tinde spre universalitate, spre patrimoniul valoric comun al umanităţii.
În şcoala contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru
participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii
copiilor sub aspect psihointelectual, fizic şi socioafectiv, pentru o cât mai uşoara integrare socială.
Complexitatea finalităţilor educaţionale impune îmbinarea activităţilor curriculare cu cele
extracurriculare iar parteneriatul educaţional, ca set de intervenţie complementară, apare ca o necesitate.
Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părţi care acţionează
împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune în condiţii de comunicare, coordonare şi
cooperare şi presupune împărţirea responsabilităţilor în derularea unei acţiuni cu precizarea obligatorie a
atribuţiilor şi contribuţiilor acestora, aspect statuat printr-un acord de parteneriat (convenţie, protocol,
înţelegere, contract).
Parteneriatul educaţional trebuie privit ca un factor pozitiv care vine în sprijinul dezvoltării instituţiei,
presupune participarea activa a tuturor celor implicaţi şi constituie în acelaşi timp un punct forte în vederea
stabilirii unei interacţiuni constructive între partenerii implicaţi, motivaţia fiind integrarea grădiniţei în
mediul comunitar şi participarea activă la formarea viitorilor adulţi.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de valori între adulţii care îl
susţin în dezvoltarea sa şi cu care intra în contact, motiv pentru care trebuie acordată în regim prioritar
importanţa cuvenită partenerilor educaţionali.
Date fiind complexitatea şi gradul impactului educaţiei asupra întregului sistem social, creşte
necesitatea colaborării în parteneriat cu o categorie foarte largă: întreg personalul angajat în sistemul de
învăţământ, toţi copiii cuprinşi în sistemul de învăţământ, părinţii copiilor, organizaţii nonguvernamentale,
reprezentanţii cultelor religioase, autorităţi locale, instituţii de învăţământ din alte ţări.
Obiectivul general al oricărei acţiuni de parteneriat trebuie să fie dezvoltarea unei serii de categorii
de conduite necesare in viaţă: curiozitate investigatoare, originalitate şi independenţă în gândire şi acţiune,
imaginaţie, fantezie, perseverenţă.
Toate instituţiile partenere promovează asigurarea egalităţii şanselor în educaţie, revigorarea
spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare, promovarea dialogului, transparenţei şi a comunicării
deschise, încurajarea iniţiativei şi a participării la proiecte educaţionale, dezvoltarea colaborării si
cooperării, încurajarea autodisciplinei şi a responsabilităţii, dezvoltarea personalităţii copilului şi integrarea
lui în societate.
Școala trebuie să se afle în dialog autentic şi permanent cu societatea, străduindu-se să realizeze punţi
de legătură între nevoile educaţionale, resursele intelectuale ale copiilor şi perspectivele de dezvoltare ale
societăţii. De aceea parteneriatul nu este un proces spontan ci este o activitate organizată, susţinută,
conştientă, direcţionată spre problemele educative ale copiilor.
Aceste activităţi întregesc activitatea educativă a școlii, aducând un surplus informaţional copiilor şi
completându-l cu exemple concrete, întregindu-se, completându-se şi lărgindu-se astfel experienţa de
învăţare formală cu experienţa de învăţare non- formală.
Copiii devin capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să o transforme, să se cunoască pe sine şi
să se transforme, să se exprime, trăiesc experienţe reale, sunt puşi în situaţii model pentru viaţa lor viitoare
ca adulţi, învaţă să reacţioneze adecvat la situaţii date, să colaboreze, să comunice, să aibă iniţiativă, să
devină creativi. Ilustrând realităţile vieţii lor cotidiene, activităţile specifice școlii, familiei şi comunităţii
din care fac parte, variatele forme de exprimare ale copiilor dobândesc atât rol formator cât şi informator.
Rezultatul actului lor creator devine astfel cartea lor de vizită, dar şi a unităţii de învăţământ şi,
generalizând, putem avea încredere în puterea viitoarei generaţii de adulţi de a-şi crea un mod de viaţă
fundamentat pe principii sănătoase, tolerantă, cooperare, spirit civic, pozitivism.
Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu şcolarii trebuie să ştim să le descoperim trebuinţele şi
nevoile pentru ca legăturile între copil şi adult să se bazeze atât pe încredere dar mai ales pe respectul
reciproc.

101
 Factorul primordial în educarea unui copil este familia şi de aceea colaborarea între școală şi mediul
familial trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere reciprocă.
Parteneriatul școală familie are nevoie să fie unul democratic pentru că astfel pot fi găsite resurse
extrabugetare (sponsorizări, donaţii) pentru îmbogăţirea bazei materiale a clasei, părinţii sunt astfel
implicaţi în pregătirea şi organizarea activităţilor proiectate pentru a crea un climat educativ stimulativ
pentru şcolar. Părinţii sunt implicaţi în acţiuni extracurriculare cu copiii şi nu numai ei putând participa la
activităţile demonstrative din clasă.
Au loc şi schimbări calitative în realizarea parteneriatului dintre învățătoare şi părinţi prin creşterea
competenţei psihopedagogice a cadrului didactic printr-o mai ampla pregătire continuă, prin creşterea
calităţii schimbului de informaţii şi sugestii educative prin consultaţii individuale şi colective şi prin
încurajarea părinţilor de a participa la activităţi de consiliere.
Din experienţa unităţii am luat parte la parteneriate cu reprezentanţii Bisericii, participând la slujbe
specifice sărbătorilor şi realizând expoziţii cu lucrări adecvate tematicii , am participat la activităţi privind
prezentarea semnelor de circulaţie de către Politia Rutiera eveniment la care am prezentat cântece şi
expoziţie de lucrări legate de teme, am colaborat cu Teatrul de păpuşi care a ţinut în unitate diverse
spectacole şi am organizat activităţi de strângere a deşeurilor din mediul apropiat școlii, şi am colaborat cu
cadrul medical al unităţii care a îndrumat şi consultat copiii în diverse probleme de sănătate şi nu în ultimul
rând la simulări de incendiu organizate de Inspectoratul pentru situaţii de urgenţa.
Astfel de exemple pot continua şi se pot diversifica de la un cadru didactic la altul, de la o unitate
şcolară la alta, toate fiind experienţe benefice pentru că toţi factorii implicaţi: copiii în primul rând, părinţii,
grădiniţa şi nu în ultimul rând comunitatea, valorifică aceste experienţe care stimulează şi sărbătoresc
succesul educaţiei, fiecare simţindu-se valorizat, implicat, important şi de folos celor din jur.

BIBLIOGRAFIE:
Dumitrana, Magdalena – „Copilul, familia şi grădiniţa”, Ed. Compania, 2000
Paişi Lăzărescu, M., Ezechil, Liliana – „Laborator preşcolar”, Ed. V&I, 2002
Revista Învăţământului Preşcolar nr.3-4/2005

102
 ȘCOALA INCLUZIVĂ, O NOUĂ PROVOCARE PENTRU SISTEMUL
ROMÂNESC DE ÎNVĂȚĂMÂNT

PROF. ANUȚA MIRELA

LICEUL TEORETIC „CARMEN SYLVA” EFORIE SUD

Sistemul de învățământ românesc a cunoscut la începutul mileniului III o nouă provocare și anume,
transformarea școlilor din cadrul învățământului de masă, în școli incluzive. Scopul acestora fiind de a
integra în cadrul învățământului de masă și pe elevii cu cerințe educative speciale. Aceste cerințe reprezintă
necesități educaționale suplimentare în raport cu obiectivele generale ale educației, particularizate în funcție
de anumite tipuri de deficințe și dizabilități. Copiii/elevii incluși în această categorie pot prezenta: deficiențe
mintale, deficiențe fizice, deficiențe senzoriale, deficiențe asociate, multiple, tulburări socio-afective sau
de comportament, autism, sindrom ADHD, dificultăți de învățare, etc.
Pentru buna desfășurare a procesului de integrare a elevilor cu cerințe educative speciale în școlile
incluzive este nevoie de înțelegere, disponibilitate și un studiu aprofundat al fiecărui caz în parte, din partea
cadrelor didactice în strânsă colaborare cu familia elevului/elevilor în cauză. De asemenea, înțelegerea și
suportul comunității (aici făcând referire în special la părinții celorlalți elevi din clasă) reprezintă o condiție
primordială a suscesului integrării elevilor cu CES. Atitudinea societății, și în mod special a comunității,
are un impact mai puternic asupra unui copil în dezvoltare, decât predispoziția biologică. De aceea, trebuie
să înțelegem și să acceptăm faptul că trăim într-o lume a diversității umane, iar școala îndeplinește rolul de
promotor al progresului uman și doar ea poate facilita schimbarea mentalității și atitudinii față de cerințele
educative ale tuturor copiilor.
Acest rol important legat de incluziune presupune schimbări profunde legate de dificultățile de
învățare, schimbări care au în vedere aspecte metodologice și organizaționale. Procesul de integrare
respectă anumite etape: a) integrarea fizică (copiii cu CES vor fi integrați în învățământul obișnuit cu scopul
reducerii distanțelor dintre ei și cei normali); b) integrarea funcțională (presupune reducerea distanței
funcționale dintre copiii normali și cei cu CES și posibilitatea tuturor copiilor de a participa la activitățile
din școli, de a avea acces și de a utiliza resurse, servicii și instituții publice oferite de mediu); c) integrarea
socială (constă în participarea copiilor cu CES la activitățile desfășurate în afara școlii și clasei, stabilirea
unor relații sociale normale); d) integrarea personală (este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu
persoane importante, în momente diferite ale vieții – familie, rude, etc.); e) integrarea organizatorică
(presupune organizarea structurilor și serviciilor publice, în așa fel încât să răspundă nevoilor persoanelor
cu deficiențe, cât și celorlalți).
Pornind de la aceste considerente, principalele modele de organizare a învățământului integrat sau
incluziv sunt următoarele: 1) modelul cooperării cu școala obișnuită; 2) modelul bazat pe organizarea unei
clase speciale în școala obișnuită; 3) modelul bazat pe folosirea unei camere de instruire și resurse; 4)
modelul itinerant – elevul cu CES învață în cadrul unei școli obișnuite, participă la toate orele și este sprijinit
de un profesor itinerant, în funcție de problemele sale; 5) modelul comun – în care un profesor itinerant
răspunde de toți copii cu CES dintr-o zonă, el lucrează cu părinții copiilor pentru a-i ajuta să alcătuiască un
program specific de învățare, iar profesorii evaluează capacitățile copiilor pe care îi va orienta spre o
instituție de învățământ.
Înainte de a opta pentru oricare dintre modelele expuse anterior, cea mai importantă etapă o
reprezintă evaluarea corectă a nevoilor copiilor. Unii copii pot face față în clasa obișnuită de elevi, dacă
profesorii adaptează curriculum-ul școlar și găsesc metodele cele mai indicate, de asemenea atunci când
sunt utilizate strategii de predare-învățare specifice fiecărui elev, atât la începutul procesului, cât și pe
parcursul activității didactice. Pentru ca integrarea elevilor cu cerințe educative speciale să fie un succes,
colaborarea familiei cu școala, reprezentată de cadrele didactice este imperios necesară, iar implicarea
familiei este absolut obligatorie, doar în aceste condiții elevul cu cerințe educative speciale se va integra în
școlile incluzive.

103
 SISTEMUL EDUCAŢIONAL DIN OLANDA. DESCENTRALIZAREA ŞI
PROCESUL DE EVALUARE

DANIELA ABID

Analiza sistemului olandez de învățământ poate aduce acele elemente necesare unei reforme
prelungite şi nefinalizate a sistemului românesc. Descentralizarea sistemului educațional olandez cu
delimitările funcționale şi teritoriale este un exemplu de bună practică.
“Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării în Olanda este condus de un ministru si doi secretari de
stat care muncesc pentru o ţară deşteaptă, îndemânatică şi creativă”
Ministerul este din ce în ce mai mult implicat nu numai în şcolarizarea profesională, dar şi în
dobândirea de competenţe, emancipare, un stil de viaţă sănătos, democratizarea societăţii, predarea de
norme şi valori, integrarea imigranţilor şi altele. Ministerul are trei directorate generale care au următoarele
atribuţii:
Învăţământul primar şi secundar
Direcţia copilului
Cadrele didactice
Învăţământul primar
Managementul abandonului şcolar timpuriu
Tineret, învăţământ şi asistenţă socială
Învăţământul secundar
Învăţământul superior, profesional şi de ştiinţă, emancipare
Învăţământul profesional şi de educaţie a adulţilor
Emancipare
Învăţământul superior şi politica finanţării studiilor
Cercetare şi ştiinţă
Managementul pentru siguranţă şi radicalizare.
Cultura şi mass-media
Patrimoniu cultural
Media, litere şi biblioteca.
Arte.
Pe lângă aceste directorate, există şi 3 consilii consultative si 2 inspectorate. Inspectoratul
învăţământului monitorizează calitatea educaţiei în învăţământul primar, secundar superior şi de formare
profesională şi de educaţie a adulţilor.
Descentralizarea sistemului educaţional olandez Învăţământul olandez este descentralizat în două
direcţii strategice: funcţional şi teritorial. În primul caz, este vorba despre transferul puterii de decizie de la
guvern la conducerea instituţiei şcolare şi, în al doilea caz, de la guvern la provincii şi primării.
În Olanda, aproximativ 3,5 milioane de elevi merg zilnic în 8700 de şcoli, unde li se oferă şansa de
a-şi descoperi propriile abilităţi, a le dezvolta şi a le folosi. “Norme mai puţine şi mai multă libertate pentru
şcoli”, sunt principii importante ale descentralizării propuse de ministerul de resort. În învăţământul olandez
pe lângă transmiterea de cunoştinţe, dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor elevului, se pune accent pe
dezvoltarea caracteristicilor de personalitate. Încă de timpuriu, în învăţământul primar (clasa a II-a) se
încearcă o schiţare despre dezvoltarea în perspectivă a elevului, în aşa fel încât să nu se urmărească un nivel
nerealist (ceea ce ar fi frustrant atât pentru copii, cât şi pentru părinţi). Mai mult decât atât, copilul cu
potenţial ridicat dar cu nivel scăzut al deprinderilor, poate fi stimulat pozitiv. În comparaţie cu testele
obişnuite (de cunoştinte) care se aplică, în medie de două ori pe an, testele de aptitudini sunt aplicate odată
la 2 ani, deoarece inteligenţa este considerată un factor relativ stabil.
Învăţământul primar este conceput pentru copii de la 4 la 12 ani şi cele 8 clase sunt împărţite în 3
grupe: grupa mică (clasele 1, 2), grupa mijlocie (clasele 3, 4, 5) şi grupa mare (clasele 6, 7, 8). În clasa I,
copilul îşi dezvoltă abilităţile de scriere (motricitatea), învaţă să numere, iar socializarea este foarte
importantă. În clasa a III-a, curricula este centrată pe citirea iniţială, scrierea şi numărarea (operaţii până la
20). Clasa a VIII-a, este anul pregătitor pentru examenul de admitere, CITO, în învăţământul secundar. Pe
baza nivelului de dezvoltare a elevilor, reieşit din rezultatele examenului CITO, elevii primesc o indicaţie
(aviz) pentru un anume tip de învăţământ, rolul comisiei fiind de orientare şcolară şi profesională.

104
 Evaluarea este văzută ca determinarea valorii a diferitor aspecte din învăţământ. În această lucrare ne
referim la evaluarea învăţării ca proces şi ca produs la elev (cum decurge procesul de învăţare şi ce a învăţat
elevul). În centrul evaluării, ca proces centrat pe elev, sunt întrebări ca:
• a înregistrat elevul progrese?
• a învăţat elevul ceea ce se urmăreşte?
Învățământul olandez are un arsenal de mijloace de evaluare care să răspundă acestor întrebări:
verificări orale, lucrări scrise, clasicul examen, scrierea unui eseu, prezentarea unei recenzii de carte,
rezolvarea unui studiu de caz, portofoliul etc. Pe baza a ceea ce se evaluează se face distincţia între
evaluarea procesului şi evaluarea produsului. Cu evaluarea procesului nu se colectează informaţii directe
despre atingerea obiectivelor de învăţare, ci despre modalitatea de lucru în atingerea obiectivelor. Aceste
informaţii sunt la fel de importante atât pentru profesor, cât şi pentru elev. Dacă se poate stabili că în timpul
procesului ceva este greşit, există o explicaţie pentru eventualitatea unor rezultate negative obţinute la
evaluarea produsului. Dacă evaluarea procesului se realizează timpuriu, procesul de învăţare poate fi ajustat
la timp, înainte ca rezultatele negative să fie considerate evaluarea produsului. Evaluarea produsului nu
trebuie să aştepte până la terminarea procesului de învăţare. O evaluare intermediară a produsului, în timp
ce procesul de învăţare este încă în curs de desfăşurare, poate oferi o indicaţie despre dezvoltările în învăţare
ale elevului. Prin urmare, evaluarea procesului oferă dovezi că progresele insuficiente pot fi orientate încă
în direcţia dorită. Dacă elevul nu reuşeşte să treacă un test intermediar pentru că nu utilizează o strategie de
învăţare eficientă, aceasta poate fi îmbunătăţită, iar elevul poate obţine un suficient la final.
Sistemul educaţional olandez este reflecţia dezvoltării societăţii pe care o reprezintă. Chiar dacă pare
greu de înţeles, sistemul olandez este adaptat eficient culturii pieţei muncii, reuşind, în ciuda alternativelor
numeroase pe care le oferă, să-şi dovedească utilitatea. Expertiza sau exportul de knowhow pentru sistemul
educaţional românesc, aflat într-o lungă şi ineficientă reformă de sistem este în domeniul descentralizării,
al evaluării şi promovării directe a învăţământului tehnic/ filiera tehnologică. Nivelul declarativ al
învăţământului centrat pe elev şi necesităţile reale, formative, pentru acumularea şi dezvoltarea
competenţelor, specific deja învăţământului olandez ar trebui pus în practică şi în ţara noastră, unde suntem
tributari, în continuare, formei de “autoerotism”, adică pe învăţământul centrat pe profesor.

Bibliografie
[1] VERLOOP, N., LOWYK, J., 2003, Onderwijskunde. Wolters Noordhoff, Groningen.
[2] * * (2009), De staat van het onderwijs – Onderwijsverslag. Inspectie van het Onderwijs,
Nederland
[3] * * (2007/2008), De staat van het onderwijs – Onderwijsverslag. Inspectie van het Onderwijs,
Nederland.
[4] * * (2004), Onderwijskundig Lexicon, Editie III, Kluwer.
[5] * * (1997), Formarea continuă a cadrelor didactice în Uniunea Europeană şi în statele AELS/SEE.
Eurydice, Reţeaua de Informare despre Educaţie în Comunitatea Europeană (traducere de Eugen Noveanu).
Editura Alternative, Bucureşti.
[6] * * http://www.minocw.nl (site-ul ministerului).
[7] * * http://www.slo.nl (site-ul Centrului National de Expertiză pentru Planificarea Învăţării).

105
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

ÎNV. ACMOLA AILA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 8
CONSTANȚA

Educația, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a ființei și a societății, presupune trăire,
comunicare între indivizi concreți, presupune o profundă cunoaștere a evoluțiilor, ce au avut loc în ultima
perioadă.
Școala și familia reprezintă cei doi piloni de rezistență ai educației, iar între aceștia și comunitatea.
Dacă aceste medii educaționale se completează, atunci ele asigură o bună integrare a copilului în activitatea
școlară, dar și pe plan general în viața socială. Școala realizează un parteneriat împreună cu elevul, prin
valorizarea și respectarea identității sale cu familia, prin recunoașterea importanței acesteia și atragerea în
procesul didactic și cu toate resursele educative ale societății, pe care le identifică, se implică și le folosește
activ.
Succesul educației se bazează pe adaptarea demersului educațional la nevoile individuale ale fiecărui
copil și construirea unui parteneriat educativ cu societatea, în care crește, se dezvoltă și este educat copilul.
Astfel, acțiunile educației nu mai pot fi realizate decât în legătura strâns formată, școală-familie-societate.
Părinții sunt considerați primii profesori ai copilului, ei începând educarea lor în mediul familial.
Astfel, comportamentul parental, care este inspirat din propria lor experiență de viață, generează atât
aspecte pozitive, cât și aspecte negative, pe parcursul mai multor generații. Acest tip de relație este
hotărâtoare în devenirea personalității, nu numai prin faptul că este primordială și se menține pe toată durata
vieții, dar și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea cu celelalte componente sociale,
în special cu școala, apoi cu societatea. Întreaga activitate didactică este determinată de relațiile pedagogice
stabilite între profesori și elevi, elevi și elevi, familie și școală, profesori și părinți, părinți și elevi.
Relația educatori-părinți nu trebuie să ducă la un schimb de opinii în sens unic. O modalitate eficientă
pentru educația copilului în procesul colaborării dintre educatori și părinți este aceea a unui schimb de
opinii, de informații despre copil.
Pentru a realiza o relație fructoasă cu familia, școala trebuie să cunoască mediul socio-profesional
din familie, ambianța morală și culturală în care sunt crescuți copiii, numărul lor în familie, atributele
climatului afectiv și stabil din familie, cu rol hotărâtor în stabilirea comportamentului copilului. Deoarece
elevul se formează în două medii diferite, familia și școala, cooperarea dintre acești factori trebuie să se
bazeze pe cunoașterea reciprocă. De aceea, este necesar ca școala să posede informații sociologice asupra
grupului familial.
Parteneriatele educaționale școală-familie-comunitate nu se reduc la acele forme tradiționale, precum
ședințele cu părinții, vizite la domiciliul elevilor, corespondența cu părinții, ci implicarea acestora în
activități concrete la nivel de școală.
Legătura dintre școală-familie-societate se referă la construirea unor relații pozitive între școală,
familie și societate, având un rol esențial în formarea fiecărui elev.

106
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. ACSANEI RODICA LĂCRĂMIOARA

GRĂD.CU P.P. NR. 6 BOTOȘANI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative.
Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”: grădiniță, şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e important
e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului, aici fiind foarte
importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume, de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Grădinița eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea identității sale, cu
familia- prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic cu toate resursele educative
ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Identificând și valorizând dimensiunea
personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării și aprecierii familiei ca un mediu primordial și
afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită și nu înlocuită în educația tinerei generații.
Și pe parcursul vârstelor școlare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și stimulare.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Într-o lume în care toate instituțiile și toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat,
familia nu poate rămâne neschimbată și nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare
familială.Toate aceste schimbări nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci mai repede ca adaptări ale
conduitei individuale la schimbările demografice, econimoce și materiale care afectează societățile în
ansamblul lor.
Parteneriatul grădiniţă –școală- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă, școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea/învățătoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii
comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ
din grădiniţă și șoală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori,
sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

107
 Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Încercările de colaborare nu sunt scutite de
dificultăţi.
“Doar 30% dintre părinţi urmăresc activitatea şcolară a copiilor lor şi, în ciuda dorinţei lor de a avea
o întâlnire constructivă cu cadrele didactice, raportul se reduce adesea la un dialog scurt şi superficial.
Se recunoaște tot mai mult influența și a altor instituții din comunitate asupra informării și formării
copilului.Astfel la nivelul grădinițelor au loc activități de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoților din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbele religioase, împărtășindu-se. Se
subliniază dorința copiilor de a fi în legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmați și participă cu plăcere la activitățile prilejuite de Crăciun și Sfintele Paști. De asemenea,
colaborarea cu poliția, este marcată prin activități susținute de polițisti, prin educația rutieră, comportament
civic etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea și îndrumarea cadrelor didactice și a copiilor. Primăria
este principalul factor al comunității locale, care sprijină instituțiile școlare.
Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin și
asistență a influiențelor educativ-formale. Experiența dovedește că o atmosferă destinsă între agenții
educaționali facilitează învățarea. Există o rețea complexă de relații în cadrul unei instituții școlare, care
are potențial în influiențarea educației copiilor.

Bibliografie:
- www.didactic.ro;
- www.asociația-profesorilor.ro;
- ,,Mama la minut” de Dr. Spencer Johnson;
-Mircea Agabrian-,,Școală,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
- Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Școala Și Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;
-http://www.disacnetsolutions.net;
- suport de curs capitolul Școală- familie- comunitate.

108
 RELAȚIA FAMILIE-ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ADAM OANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ION CREANGĂ”
-STRUCTURĂ GRĂDINIȚA CU PP.„LIZUCA” BACĂU

Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să
fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele
acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate.
Părinţii şi şcoala pot fi parteneri printr-o relaţie eficientă şcoală – părinte ce se poate realiza prin:
1. comunicare bilaterală clară şi consistentă;
2. variate mijloace de comunicare.
Relaţia părinte – şcoală are la bază încrederea, iar comunicarea eficientă asigură încrederea reciprocă.
La începutul parteneriatului real cu părinţii ne-am gândit ce putem învăţa de la părinţi despre copiii lor,
fiind convinse că părinţii sunt cei mai importanţi consultanţi privitor la copii. Am ascultat atent părinţii,
astfel încât am reuşit să stabilim o relaţie deschisă cu sprijin reciproc cu scopul de a crea un parteneriat
strâns în sprijinul copilului.
Părinţii şi învăţătorii se pot sprijini reciproc, organizând activităţi şi proiecte interesante. Dacă
părinţii simt că sunt parte constitutivă a educării copiilor lor, ei ajung să aprecieze eforturile pentru predare
şi învăţare făcute de învăţători. Copiii au ocazia să vadă că adulţii importanţi din viaţa lor activează
împreună spre un scop comun, dobândesc un simţ crescut al siguranţei şi încrederii şi le face plăcere să
simtă legătura dintre familie şi şcoală.
Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în
familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de
viaţă.

109
 Bibliografie:
1. Kate Burke Walsh, „Predarea orientată după necesităţile copilului”, Iaşi, 1999
2. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
3. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.

110
 IMPORTANȚA RELAȚIEI ȘCOALĂ-FAMILIE- SOCIETATE

PROF. PTR. ÎNV. PRIMAR, ADAM PETRONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”CAROL I”

Familia, şcoala şi societatea sunt cele trei instanţe ce au o contribuţie incontestabilă în educaţia
copilului. Pentru orice persoană familia este un univers inconfundabil de care sunt legate strâns naşterea,
creşterea, formarea şi dezvoltarea personalităţii. Totodată, familia reprezintă mediul în care învaţă să
articuleze primele sunete, să decodifice primele semne şi simboluri ale vieţii. Cu alte cuvinte, familia este
mediul social-afectiv unic în care copilul se pregăteşte pentru confruntarea cu viaţa, cu munca, cu greutăţile
şi obstacolele inerente ascensiunii sale. Aici, în familie se învaţă normele etice, de comportare, se
delimitează binele de rău, dreptul de injust, se formează conduite dezirabile în raport cu modelul normativ
al societăţii. Familia, prin mijloacele sale specifice, afective şi morale furnizează individului informaţii utile
formării şi integrării lui sociale.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului
copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, progresele sociologiei și
psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne
neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Școala capătă astfel o misiune
suplimentară.
Au existat întotdeauna educatori excelenți și părinți iubitori care nu și-au pus probabil atâtea
probleme și totuși au reușit foarte bine, dar poate că acest lucru era mai ușor într-o lume foarte statornică,
în care tradiția avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generație sau două, relațiile
dintre părinți și copii, dintre adulți și tineri, apare mai vădită în considerația pentru copil.
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată cî atunci când şcolile,
familiile şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii. Parteneriatele dintre şcoli,
familii şi comunităţi pot: ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi
programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvolta abilităţile
de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii; stimula serviciul comunităţii în
folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un mediu mai sigur în şcoli. Motivul principal pentru
crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în
viaţă. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie: asociaţii
ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima oară în Statele
Unite ale Americii în secolul trecut); şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli
ale mamelor (iniţiate în Germania); consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate)
din părinți, cu rol informațional, consultativ și decizional (în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări
occidentale); comitete de părinţi pe clase şi școli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în țările est-europene). Pentru a valorifica avantajul mass-mediei de a se adresa unui public larg,
care are libertatea de a alege dacă îşi însuşeşte sau nu experienţa propusă, în majoritatea ţărilor occidentale
exista reviste şi programe radio-TV destinate educaţiei părinţilor. Se consideră că punctul cheie îl constituie
programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor îndruma auto/educaţia părinţilor; toate persoanele
care prin profesia lor sunt în relaţie cu copiii şi familia (profesori, medici, jurişti, preoţi etc.) au nevoie de
o pregătire pe probleme ale educării familiei. Anumite categorii de părinţi pot fi folosite ca "formatori
voluntari". Se recomandă, în general, o restrângere a programului de educaţie a părinţilor pe problemele ce
satisfac nevoile specifice (de regulă, exprimate de părinţi), îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice,
medicale, cu aspectele psihosociale şi psihopedagogice. Programul trebuie să ţină seama de reţeaua
instituţiilor ce pot corela oferta cu cererea de educaţie exprimată - ceea ce impune întemeierea lui pe
cercetări sistematice
Cei care lucrează în şcoală şi răspund de destinele educaţiei neamului pot înţelege dincolo de marile
dificultăţi şi privaţiuni generate de cei care "urzesc o cabală", cum zicea exponentul spiritualităţii româneşti
condiţionarea calităţii vieţii fiecăruia de educaţia oferită tinerilor şi adulţilor, copiilor şi părinţilor lor;
aceasta în măsura în care au doar ceva mai multă competenţă, bună-voinţă şi responsabilitate morala decât
oricare... "administraţie" (de la care nici Dumnezeu nu ar putea cere mai mult).

111
 Bibliografie:
• .Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
• .Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
• Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993
• Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997

112
 GRADINITA SI FAMILIA – PARTENERI IN EDUCATIA COPILULUI

PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR ADAMESCU ANA

GRADINITA PP SANMICLAUS, JUD ALBA

Educatoarea are datoria de a se documenta asupra deficientei/deficientilor (daca este cazul) copiilor
ce urmeaza sa-i primeasca in grupa, pentru ai intelege, pentru a-si putea modela activitatile, procedeele, in
functie de posibilitatile si necesitatile copiilor. Tot in atributiile educatoarei intra si discutiile cu parintii
copiilor, de a stimula comunicarea permanenta cu acestia, de a informa membrii familiei cu privire la
nevoile psihice si motrice ale copiilor, de ai orienta catre cunoasterea activitatilor din gradinita.
Rolul conducator il are scoala: ea orienteaza, ajuta familia in sarcinile ce-i revin, pentru ca este
factorul specializat in munca instructiv-educativa. Scoala si familia sunt cei doi poli de rezistenta ai
educatiei, care contribuie prin mijloace specifice la formarea tineretului.
Modelele educationale actuale pun in centru copilul si trebuintele sale, nevoile lui de dezvoltare, iar
in acest scop participa numerosi factori. Intre cei cu importanta semnificativa sunt scoala, gradinita si
familia.
Cadrul gradinitei depaseste orizontul restrans al familiei punand in fata copiilor cerinte noi, deosebite
fata de cele din familie. La varsta prescolara copilul devine mai independent, iese din limitele familiei si
incepe sa comunice cu un cerc mult mai larg de adulti si de copii. Largirea cercului de comunicare necesita
din partea prescolarului o stapanire deplina a mijloacelor de comunicare principalul dintre care este
limbajul. Dezvoltare vorbirii se desfasoara in cateva directii: se perfectioneaza intrebuintarea ei in practica,
pe parcursul comunicarii cu alte persoane, limbajul devine baza restructurarii proceselor psihice si se
transforma intr-un instrument al gandirii.
Rolul institutiilor educationale si in principal al celor prescolare, este in primul rand de a dezvolta, a
forma limbajul, vorbirea si ai a-i pregati pe copii pentru activitatea social- comunicativa. In aceasta pregatire
un rol important ii revine procesului de insusire a limbii materne, care se realizeaza cu succes in cadrul
activitatii verbal-artistice, activitate tipica varstei copilariei timpurii, prin intermediul limbii ca sistem si al
activitatii de vorbire. Faptul ca in cadrul acestei activitati limba este un mijloc, iar vorbirea o modalitate de
formulare a gandului in procesul de vorbire constituie un argument convingator al ideii promovate.
Cadrele didactice trebuie sa ofere copilului la gradinita o anumita libertate in activitatea verbal-
artistica si posibilitatea de a se manifesta. Trebuie sustinute incercarile copilului de a interactiona, coopera
cu colegii, dorinta de a cunoaste si curiozitatea. Intre metodele verbale expuse in cadrul gradinitei mai des
utilizate sunt: povestirea, citirea, convorbirea, memorizarea si repovestirea. Toate avand scopul de a
imbogati vocabularul, a dezvolta limbajul coerent si a completa cunostintele copiilor despre mediul ambiant
si despre viata sociala. Un alt scop al acestor metode este de a forma atitudini pozitive fata de textul literar,
de a dezvolta imaginatia creatoare, a cultiva dragostea de carte, dorinta de a invata la largirea cercului de
cunostinte despre lume, la stimularea imaginatiei si spiritului asociativ, la trezirea curiozitatii. De asemenea
utilizarea adecvata a metodelor verbale contribuie la: dezvoltarea atentiei auditive, la activizarea emotiilor
copiilor, imbogatirea vocabularului activ si pasiv, la insusirea cuvintelor noi, intelegerea limbajului artistic
al textului literar, patrunderea in continutul afectiv si cel ideatic al operei.
Dezvoltare vorbirii orienteaza activitatea cadrelor didactice in vederea rezolvarii urmatoarelor
obiective fundamentale:
● imbogatirea vocabularului,
● educarea culturii fonice,
● formarea corectitudinii gramaticale,
● dezvoltarea creativitatii verbale,
● formarea expresivitatii vorbirii (la copii prescolari).
Procesul educativ-instructiv a demonstrat ca textul literar poate fi folosit cu succes in rezolvarea
tuturor obiectivelor enumerate mai sus. Expresivitatea vorbirii orale se realizeaza tehnic prin respiratia
corecta, ridicarea si coborarea vocii, prin pauze facute la locul lor in timpul vorbirii, evidentierea prin voce
a unor cuvinte si expresii, prin utilizarea tempoului si al ritmului corect al vorbirii, prin schimbarea melodiei
tonului(pentru a exprima bucuria, mandria, tristetea etc.).
In cadrul institutiilor precum gradinita si scoala copilul isi satisface conform piramidei lui Maslow
nevoi precum cea de educatie, afiliere, identitate, succes. Tot referitor la relatia gradinita-familie, gradinitei

113
ii revine rolul de coordonator in cadrul relatiei ei cu familia, acest rol deriva din faptul ca este prima
institutie specializata, cu cadre didactice pregatite pentru realizarea sarcinilor educatiei prescolare.
Educatoarea are rolul de a asigura transparenta necesara in cunoasterea de catre familie a nivelului de
dezvoltare al copilului, dar si a cailor ce sunt de urmat, a prioritatilor educationale din familie.
Comunicarea cu familiile despre programele şcolii şi progresul elevului folosind comunicări de la
şcoala la familie şi de la familie la şcoala. Prin comunicare eficientă cu familia, aceasta ajunge să
conştientizeze rolul în educaţie, rolul în integrarea cu succes a copilului său. Familia trebuie să exercite o
influenţă pozitivă asupra copilului, rolul său fiind foarte important în dezvoltarea acestuia din punct de
vedere fizic, intelectual, moral.

114
 ȘCOAL MEA POATE FI ȘI ȘCOALA TA
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

ADAMESCU STELUȚA PROF. ÎNV. PREȘCOLAR

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR.12 CĂLĂRAȘI

Copilul este un mic univers, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung, plin de
urcușuri și coborîșuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea, sub toate aspectele ei. Pasul către
școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice adaptării școlare, iar acest
lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală. Frecventarea
grădiniței de către copil, alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii micului om au un rol
important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala nu este o modalitate
de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul grădiniței, ci reprezintă
o continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție, fiind capabil să realizeze
jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță. Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă
a copilului în școală, se dorește să se mențină o strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții
asemănătoare și deosebite în același timp, scop operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de
schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în legătură directă atât cu școlarii cât și cu învățătorul, dar și cu
familia.
SCOPUL PROIECTULUI:
- Familiarizarea copiilor cu specificul activităților desfășurate în cadrul clasei de elevi, în
vederea unei adaptări optime la regimul școlar;
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
- Antrenarea școlarilor și preșcolarilor în desfășurarea unor activități comune;
- Stimularea creativității și inițiativei copiilor prin jocurile didactice propuse;
- Consolidarea deprinderilor de comportare civilizată;
- Dezvoltarea unor emoții și sentimente pozitive ce pot favoriza activitățile de învățare viitoare;
GRUP ȚINTĂ:
Beneficiari direcți: preșcolarii de la grupa mare, şcolarii clasei a IV-a
Beneficiari indirecți: părinții copiilor.
REZULTATE AȘTEPTATE:
- Responsabilizarea părinților preșcolarilor în vederea integrării cu succes în clasa pregătitoare;
- Stimularea motivației copiilor și participarea lor activă la activitățile comune desfășurate;
- Dezvoltarea unor abilități de lucru în echipă;
- Stimulareea interesului părinţilor prin implicarea directă în aceste activități;
RESURSE UMANE:
- prof.înv. preșcolar, prof. înv. primar, preșcolari, școlari, părinți, bunici;
RESURSE MATERIALE ȘI FINANCIARE
- Reviste, planșe didactice, cartoane colorate creioane colorate, foarfecă, lipici, CD-uri, fișe
de lucru, calculator, măști, accesorii, aparat foto;
ACTIVITATI COMUNE ALE PREȘCOLARILOR ȘI ȘCOLARILOR:
- familiarizarea prescolarilor cu activitatile scolare;
- prezentarea unor programe artistice cu diferite ocazii:” Vine Moș Crăciun”, „De ziua mamei”,
„Paștele la români”;
- desen, pictură, lucrări practice;
- confecţionarea unor felicitari pentru mama;
- expoziţie cu lucrările preşcolarilor, școlarilor în holul grădiniţei şi al şcolii;
PROMOVAREA PROIECTULUI
- Prezentarea programului proiectului în cadrul unor simpozioane şi sesiuni de comunicări;
- Prezentarea portofoliilor copiilor;
EVALUAREA PROIECTULUI
- Realizarea unui portofoliu cu lucrări ale copiilor;
- CD cu aspecte din timpul derulării proiectului;
- Album cu poze;

115
Bibliografie:
Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar, Didactica Publishig House, Bucureşti 2009;
Revista Învăţământului Preşcolar, nr.3-4/2006;
Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2000;

116
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV. PRIMAR AGACHE MARTA CECILIA

„Prezenţa pãrinţilor poate transforma cultura şcolii.”

( S. L. Lightfoot )
Copilul este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de
a ocupa o poziție privilegiata și de a se bucura de un „tratament” specific.Sănătatea, dezvoltarea și educația
copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.
Educaţia nu este numai pregătirea şcolară, ci este înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de
influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Ele construiesc,
modelează şi transformă personalitatea, dar e necesară corespondenţa cu nevoile şi cerinţele individuale.
Educaţia este eficientă atunci cînd consideră copilul în centrul ei ca parte activă şi motivată la propria
devenire. Şcoala este factorul primordial şi extrem de important, dar ea nu este totul, ea are nevoie de
familie, de comunitate, de întreaga societate pentru a sprijini şi îndruma omul în devenire. De aceea, rolul
familiei nu trebuie diminuat, ea este leagănul social al copilului şi sprijinul său pe aproape toată viaţa.
Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara
acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie de legături
emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane , de un mediu
securizat care să-i permită experiențe normale de viață.
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori : familiali, școlari,
comunitari.Factorii familiali sunt cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase, în
securitatea fizică , afectivă și materială a copilului.Indiferent de modul de organizare, mediul familial
întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense este apt de a reacționa la trebuințele copilului, de a
participa și favoriza elaborarea personalitătii, a imaginii sale de sine și despre lume.
Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului, afectiv ceva mai adecvată trebuințelor
lui pentru că numai aceste relații afective și sentimente de dragoste îl fac pe părinte să înțeleagă și să
intuiască copilul și starea lui.În familie își poate satisface nevoile sale primare, își poate manifesta frustrările
inevitabile, temperate de dragostea părinților. În familie copilul poate să-și investeasca toate resursele
emoționale și să învețe să și le controleze pentru că aici ar trebui să fie în mod sigur un mediu mai ales
afectiv – garanție pentru o dezvoltare armonioasă.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele
specifice de influențare folosite de aceste două instituții sociale.
Școala este interesata să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa
educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei
informari reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de
avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere
reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul
copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare
ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.
Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunitatii Europene, bazat pe cercetari
comparative, documentare și empirice enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să
stabilească legături între ele:
- părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
- învățământul nu este decât o parte din educația copilului, iar o bună parte a educației se petrece în
afara școlii;

117
 - cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
- grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Moduri de participare a părinţilor
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod
punctual şi pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu
ocazia vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru
a putea aduce o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o
anumită temă (legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice
sau de modul cum îşi petrec timpul liber). Alţii sunt pregătiţi să se implice în animarea unor grupuri de
întrajutorare de părinţi, care abordează probleme particulare.
Tipuri de programe de colaborare între şcoală şi familie
O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor la activităţile şcolii
şi au propus diferite forme de activităţi de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv ameliorarea
relaţiilor dintre familie şi şcoală: în cadrul acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea
unor activităţi care stimulează schimbul de informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale
armonioase. Aceste activităţi pot lua diferite forme: vizite reciproce, un club al părinţilor în
şcoală,comunicare scrisă, prânzuri sau cine comunitare, adunări informative.
În cadrul programelor vizând sprijinul şcolar, părinţii sunt invitaţi să se implice în conceperea şi
susţinerea unor proiecte şcolare. Poate fi vorba despre strângerea de fonduri, de asistenţă directă(zugrăvire,
donaţie de haine, reparaţii etc.), de însoţirea elevilor cu ocazia excursiilor, de conferinţe, despre predarea
unei arte sau despre o activitate distractivă, despre organizarea de evenimente sociale sau culturale.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Numai impreuna
putem reusi sa dam societatii un cetatean pregatit, gata sa infrunte problemele inherente ce apar, capabil sa
relationeze, sa se integreze in societate, sa faca fata cerintelor acesteia

BIBLIOGRAFIE
1. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
2. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
3. Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Școala și Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;

118
 PROIECTELE ETWINNING, LIANTUL ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. MARIA-GENOVEVA AGAPE

PALATUL COPIILOR DROBETA TURNU-SEVERIN

Este cunoscut faptul că parteneriatul școală-

familie este important în actul educațional. Așa cum
arata și H. H. Stern „orice sistem de educație, oricât
ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se lovește de
opoziția sau indiferența din partea părinților”. Se
impune, așadar, ca profesorul să comunice permanent
cu părinții și să-i implice în activități extrașcolare.
Doar așa va reuși să obțină o eficiență maximă a
muncii sale.
Lucrarea își propune să prezinte aspecte
referitoare la modul în care am întărit legătura între
școală și familie, prin implicarea elevilor în proiectul
educațional european Flower/Power of my city,
derulat pe platforma eTwinning, în perioada februarie
– mai 2019. Au fost implicați 115 elevi din 9 instituții de învățământ din Albania, Ucraina, Polonia și
România.
Proiectul Flower/Power of My City a fost propus de către partenerul din Ucraina, Natalia Gutaruk.
Din discuțiile avute cu aceasta, am înțeles că ideea proiectului era de a acorda florilor atenția cuvenită.
Elevii mei deja știau să realizeze flori prin tehnici variate (pliere, origami, quilling), să realizeze colaje care
au ca elemente florile, să coase și să țese motive florale. Prin urmare, am considerat oportună implicarea
într-un astfel de schimb de experiență cu elevi din alte țări. Am prezentat proiectul părinților și aceștia au
fost încântați de faptul că, prin intermediul acestuia, copiii vor avea ocazia să cunoască și să se
împrietenească cu elevi din alte țări. M-au asigurat de sprijinul dumnealor, dacă va fi nevoie.
Pe parcursul proiectului, elevii au lucrat în grupuri mari, grupuri mici și individual. În continuare sunt
prezentate câteva exemple de activități desfășurate
pe parcursul proiectului:
Grupuri mari: alegerea numelui echipei;
selectarea informațiilor despre flori; pregătirea
cântecului pentru a treia întâlnire online a elevilor;
videoconferințe; activități de evaluare a unor
produse (e.g.; produse pentru padlet); folosirea de
instrumente online pentru colaborare și partajarea de
resurse (e.g. Twinspace).
- Grupuri mici: crearea logo-ului; plantarea
semințelor și îngrijirea florilor; realizarea afișului
dedicat Zilei Europei; pregătirea poeziilor pentru a
doua întâlnire online a elevilor
- Individual: activități de documentare
referitoare la tema proiectului; proiectarea de
logouri; pregătirea produselor pentru padlet-ul „Expoziție de artă”; îmbogățirea vocabularului specific în
limbile engleză și română;
Produsul nostru final este un filmuleț care cuprinde activitățile desfășurate în cadrul proiectului.
Acesta poate fi accesat de la adresa: https://spark.adobe.com/video/hAcvExMmEJg6O
Proiectul s-a bucurat de atenție deosebită din partea părinților, care ne-au sprijinit și susținut pe tot
parcursul derulării proiectului. Din feedback-ul primit de la părinți după finalizarea proiectului am înțeles
că aceștia au apreciat faptul că elevii și-au dezvoltat astfel competențele interculturale, sociale și de
comunicare, au devenit mai responsabili și mult mai organizați. Feedback pozitiv am avut și de la elevi,

119
aceștia precizând de exemplu că, după întâlnirea
online cu elevii din țările partenere, au căpătat
încredere în ei și și-au depășit temerile legate
capacitatea lor de a face față unui astfel de proiect.
Din punctul meu de vedere, consider că elevii
mei și-au dezvoltat, prin cooperare cu colegii lor
străini, competențe cheie precum: comunicare în
limbi străine; a învăța să înveți; competențe sociale
și civice; spiritul de inițiativă; competențe
interculturale; competențe digitale și competențe
tehnice. Situațiile problemă apărute pe parcursul
proiectului au contribuit la dezvoltarea capacităților
de rezolvare de probleme și de luare a deciziilor.
Faptul că elevii au folosit limba engleză în situații
reale de comunicare, i-a motivat să-și
îmbunătățească abilitățile de utilizare a limbii
engleze. Colaborarea cu colegi din Europa i-a ajutat să-și îmbunătățească capacitatea de a lucra în echipe
multinaționale.
Prin implicarea în proiect, a crescut vizibilitatea activității mele și a instituției, în țară și în străinătate.
Proiectul a fost diseminat pe blog (http://nonformal.ro/ro/content/proiectul-e-twinning-
%E2%80%9Eflower-power-my-city%E2%80%9D), pe Flickr, la cercul pedagogic al cadrelor didactice de
la Palatul Copiilor (https://www.slideshare.net/MariaGenovevaAgape/flowerpower-of-my-cityproiect-
etwinning) și pe Facebook și a primit aprecieri din partea părinților, colegilor, comunității.
Îmi propun să implic în continuare elevii în astfel de proiecte, deoarece consider că acestea contribuie
la formarea lor ca oameni ce vor învăța pe tot parcursul vieții și ca cetățeni europeni.

120
 RELAȚIA ȘCOALĂ , FAMILIE ȘI COMUNITATE

PROF. AGAPIE MARIANA

LICEUL TEHNOLOGIC ”ALEXANDRU IOAN CUZA”
PANCIU, JUD, VRANCEA

În societatea modernă, în viața fiecărui individ există câteva repere esențiale, cu rol mai important
sau mai puțin important, care-i ghidează dezvoltarea individuală- atât cea personală cât și cea individuală.
Familia , școala, comunitatea în care trăiește creionează personalitatea fiecărui individ în parte,
transformând ființa umană într-una socială, capabilă să se adapteze și să se integreze în societate, aptă ca
în viitor să modeleze alți indivizi.
Dacă în teorie , școala vine să completeze și să diversifice ce a început familia o dată cu nașterea unui
copil, în practică lucrurile nu sunt chiar atât de bine definite. Educația și împlicarea unui copil depind de
mediul familial în care evoluează în primii ani de viață, dar și mai târziu. Iar în multe situații, chiar dacă
școala sau comunitatea încearcă să-se impună prin elemente pozitive de dezvoltare, familia împiedică acest
lucru. Dacă părinții au un scop în viață, vor fi mai preocupați la rândul lor de viitorul copiilor și vor încerca
să facă tot posibilul ca acesta să aibă un parcurs educațional care să-l ajute să ajungă la un anumit statut
profesional.
Din păcate, societatea românească, în acest moment, nu oferă condiții propice dezvoltării optime unui
număr mare de copii. Schimbarea scării de valori, nivelul scăzut al calității vieții, lipsa unor modele demne
de urmat, plecarea părinților în străinătate și plasarea copiilor în grija unor persoane, bunici, unchi, mătuși
sau chiar vecini, incapabili uneori să-i ocrotească și să-i îndrume corespunzător, a generat o serie de
probleme la nivel educațional pe care doar mediul școlar nu le poate rezolva. Există totodată părinții care
au o părere negativă despre școală și mulți dintre ei nu mai sunt convinși că școala le poate oferi copiilor
lor a alternativă bună spre un anumit statut social. Există bineînteles și părinți care cred în continuare în
rolul esențial al educației în viața omului, dar mulți dintre ei nu-și permit financiar să continuie tot traseul
educațional. De aceea , mulți copii sunt înscriși la grădiniță, apoi mai continuă câteva clase, iar ajunși la o
anumită vârstă (gimnaziu sau liceu) când își pot ajuta familia, sunt nevoiți să abandoneze școala.
O altă categorie supusă abandonului școlar o constituie elevii de gimnaziu și liceu, proveniți de multe
ori din familii dezorganizate , care, ajungând în pragul adolescenței, se cred capabili a-și trăi viața după
propriile reguli, în calculele lor neintrând școala.
Având în vedere aceste aspecte, este necesar ca toți factorii împlicați în educația unui copil, viitor
adult să-și conștientizeze rolul, să-l ia în serios și să caute soluțiile cele mai bune. Între școală, sub toate
formele ei, grădiniță, învățământ primar, gimnaziu și liceu, familie și societate trebuie să existe un
parteneriat bazat pe o colaborare strânsă astfel încât să existe avantaje de ambele părți. Implicarea trebuie
să fie activă și afectivă, fără constrângeri menite să genereze tensiuni, să fie orientată doar în interesul
copiilor.
Parteneriatul şcoală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală, organizate în
cadrul acesteia sau în parteneriat cu alte organizaţii şi de care familiile elevilor să beneficieze. Ele pot consta
în ajutor prin consiliere, spijin financiar în anumite situații, atragerea copiilor în diverse activități la care să
poată participa și părinții, supravegherea copiilor la teme, excursii, teatru, spectacole, vizite în diverse
locuri, centre de voluntariat, cluburi, intervenţia şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizaţi
socio-economic.
Asigurarea programelor de intervenţie timpurie constituie un element important și creează condiţiile
necesare pentru succesul copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toţi copiii preşcolari ar trebui să
primească îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în şcoală apţi să înveţe-mai exact o stare
bună sănătăţii, medii educative sănătoase şi experienţe care să le îmbunătăţească dezvoltarea. Colaborarea
cu familia trebuie să presupună un program comun de activități ale școlii cu aceasta (lectorate cu părinții,
ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții trebuie să vadă în cadrul didactic
un prieten și un colaborator, un om care le poate ajuta copilul și, de ce nu, și pe ei în anumite situații.
Prin urmare, instituţia de învăţământ are menirea să se ocupe de instruirea copiilor, dar să sprijine și
familiile acestora. Cadrele didactice vor trebui să atragă, din ce în ce mai mult părinţii în şcoală, să-i implice
în activitatea şcolii, să-i iniţieze în modalitatea de desfăşurare a procesului educaţional, să-i facă să aibă
încredere în ele.

121
 COLABORAREA ŞCOALĂ- FAMILIE,
DRUMUL CĂTRE REUŞITA ŞCOLARĂ

PIP AGAPIE NICOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ UNIREA,
JUDEŢUL BRĂILA

Şcoala este locul în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv
pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit
pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care oferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea
şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de
educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru a sigura
reuşita şcolară.
Doar cu sprijinul permanent al părinţilor, şcoala poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât
de competenţi ar fi educatorii.Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o
manifestă prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală
este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie aspectele majore ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în
cadrul intervenţiei şcolare.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este
orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau unei
profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele

122
greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori
şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a,
şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974;
4. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
5. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
6. Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

123
 EFICIENŢĂ ŞI CALITATE ÎN RELAŢIA ŞCOALA – FAMILIE –
COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR AGAVRILOAIE MARIA

C.N.I.”CARMEN SYLVA” PETROŞANI

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia.
Educaţia părinţilor - ca si educaţia (poporului) în general - apare necesară, atât pentru creşterea şi
educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituala şi socială, ca un vector al democratizării
educaţiei şi societăţii.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de
mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât
şi la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de
efort material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului
şi a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea
învăţământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic
şi datoria parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se
consideră, în general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori,
că relaţia de colaborare şcoală-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi), activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi
la întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu
identice!), inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca
parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisă a rolului de
profesor (oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii
privind relaţia şcoală-familie.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în aceasta materie trebuie considerata ca o
aptitudine profesionala; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie sa asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării
părinţilor la gestiunea scolii, din mai multe motive: părinţii sunt responsabili legali ai educaţiei copiilor lor,
deci trebuie să aibă posibilitatea de a influenta natura acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la
coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la schimbările din societate; este necesara
o influenţare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale şi luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos
cu putinţă; este necesară contrabalansarea "îndepărtării" (indiferenţei) guvernamentale; cei care sunt
afectaţi de o decizie trebuie să poată avea o influenţă asupra ei; dezechilibrele balanţei grupurilor de interes
trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate sa fie reprezentate după importanţa implicării lor în
instituţia şcolară; participarea trebuie să facă apel la competenţele locale; participarea poate stimula
iniţiativele şi inovaţiile.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoala şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru

124
educaţia părinţilor îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin
educaţie.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educaţiei, ci şi ca partener. Educaţia copiilor nu se poate
realiza fără colaborarea dintre toţi acei factori care, la un moment dat, intervin în viaţa, educaţia acestora.
Copilul este un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acţiunea asupra copilului este
mediată în familie, dar acumulează eforturile tuturor celorlalţi factori. Comunitatea locală, şcoala,
familia,grădiniţa reprezintă instituţii ale educaţiei prin imtermediul cărora se cultivă responsabilizarea
socială şi se perpetuează valorile sociale.

Bibliografie:
* Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,
2004
*Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998

125
 PARTENERIAT EDUCAŢIONAL - ŞCOALA PĂRINŢILOR

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR, AILIOAIE CRISTINA

– ŞCOALA ,,TRISTAN TZARA” MOINEŞTI

Într-o societate aflată în continuă schimbare, este firesc ca în centrul preocupărilor specialiştilor în
domeniul educaţiei să stea identificarea nevoilor de învăţare şi dezvoltare a copiilor, precum şi strategiile
optime de aplicare a acţiunilor instructiv-educative.
Educaţia vârstei şcolare mici este considerată temelia personalităţii fiecărui individ şi trebuie să
răspundă, în primul rând, nevoilor individuale, dar să realizeze şi echilibrul între acestea şi dezvoltarea
socială.
Pentru ca activitatea derulată în cadrul unui program de educaţie să-şi dovedească eficienţa, este
necesar ca, aceasta să se facă mai întâi cunoscută părinţilor şi, ulterior, să existe o strânsă colaborare între
şcoală şi familie.
Argumentul proiectului
A implica familia în actul educaţional este o datorie a cadrului didactic prin statutul său de formator
şi o responsabilitate pe care orice educator trebuie să şi-o asume. Obiectivul responsabilizării părinţilor
privind implicarea lor în procesul de dezvoltare a propriilor copii este mai uşor de realizat la vârsta şcolară
mică, dat fiind interesul pe care majoritatea părinţilor îl manifestă în acest sens, în perioada ciclului primar.
Durata proiectului – un an şcolar
Grupul ţintă – elevii clasei, părinţii acestora
Scopul proiectului – crearea unui climat favorabil actului educativ prin optimizarea relaţiilor dintre
şcoală şi familie.
Obiective:
- creşterea gradului de interactivitate în cadrul întâlnirilor cu părinţii şi găsirea unor noi modalităţi
de colaborare;
- dezvoltarea comportamentului educaţional al părinţilor;
- cunoşterea condiţiilor cadrului familial al fiecărui elev;
- familiarizarea parintilor cu strategii specifice procesului de invatamant;
- formarea parintilor in spiritual ideii de parteneri egali si responsabili in educatia scolarului;
- îmbunătăţirea relaţiilor elevi-părinţi-cadru didactic, părinţi-şcoală-reprezentanţi ai instituţiilor
locale;
- creşterea nivelului de pregătire al elevilor prin reducerea cauzelor care au dus la obţinerae unor
rezultate nesatisfăcătoare.
Activităţile propuse în cadrul proiectului au vizat:
- dezvoltarea fizică armonioasă a copilului;
- sprijinirea prin mijloace specifice a dezvoltării intelectuale a acestuia;
- însuşirea unor valori şi norme morale şi estetice;
- dezvoltarea unor comportamente adecvate acestor norme în conformitate cu particularităţile de
vârstă ale elevilor.
Criterii de evaluare a proiectului
- gradul de implicare a familiei;
- dezvoltarea capacităţii de lucru în echipă;
- diminuarea problemelor existente;
- feedback-ul obţinut din partea beneficiarilor.
Forme de organizare a activităţilor proiectului:
 dezbateri, mese rotunde, evenimente sociale;
 activităţi practice, expoziții cu lucrări ale elevilor;
 vizionarea unor casete, realizarea unor portofolii, albume școlare;
 excursii,drumeții, vizite la domiciliul elevilor;
 serbări, seri distractive, sărbătorirea unor evenimente;
 acţiuni de colectare de fonduri, obiecte pentru ajutorarea unor copii.

126
 Acest parteneriat presupune o interacțiune, colaborare, cooperare între factorii educaționali familie-
școală-societate. Copiii noștri sunt viitorul nostru. După cum îi vom crește și îi vom învăța să se adapteze
schimbărilor permanente din lumea noastră de azi și în cea de mâine, așa vom asigura și continuitatea
culturii și civilizației umane. Prin derularea acestui proiect, s-a încercat accentuarea rolului părinților de
prim-educatori ai copiilor și determinarea acestora de a-şi pune semne de întrebare privind propriile metode
folosite în educarea copiilor lor

Bibliografie:
Cristea S., „Pedagogie generală. Managementul educaţiei”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996
Cucoş C., „ Pedagogie” Editura Polirom, Bucureşti , 2002

127
 IMPORTANȚA COLABORĂRII ȘCOALĂ - FAMILIE - COMUNITATE
PENTRU ASIGURAREA REUȘITEI ȘCOLARE

ÎNV. AIRINEI ELENA

ȘCOALA GIMAZIALĂ ,,SPIRU HARET” DOROHOI

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a elevilor și, totodată, factorul
decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie
pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.
Misiunea şcolii este de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul
de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru asigurarea
reuşitei şcolare.
Dar, oricât de competenţi ar fi educatorii. fără sprijinul celorlalți factori educaționali, în special fără
sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu ar putea realiza obiectivele educaţionale stabilite. Și ceilalți factorii
educaționali contribuie la asigurarea, în acest cadru social organizat, a desfășurării acțiunilor educative, în
baza unor principii, legi și norme aplicate de cadre specializate. Aceștia sunt: familia, biserica, mass-media
și instituțiile culturale.
Primul factor în dezvoltarea copilului este familia - structura ce oferă individului primul mediu psiho-
uman și cultural, care îi va influența dezvoltarea comportamentului. Aici copilul este ajutat să se
construiască pe sine ca om, să-și formeze personalitatea astfel încât să se poată adapta cu ușurință la
multiplele roluri pe care le va avea viitorul adult. Familia are mai mult un rol formativ decât informativ,
copiii avându-i pe părinți modele de urmat și imitând comportamentele acestora.
De aceea, părinţii trebuie să cunoască acest lucru, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită
prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului pentru societatea actuală este diferită
de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător pentru a face față provocărilor vieții.
Familia exercită o influenţă deosebită asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în
familie, rolul familiei fiind foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral și estetic.
În ceea ce privește principalele aspecte asupra cărora şcoala trebuie să insiste, ele se referă la regimul
zilnic din familie, la relaţiile dintre părinţi şi la unitatea de cerinţe dintre ei, la importanţa climatului afectiv
pentru dezvoltarea personalităţii copilului, la necesitatea cunoaşterii copilului, la semnificaţia stilului de
viaţă care trebuie să domine în familie, toate acestea ducând la reuşita şcolară.
Formele concrete de colaborare şcoală-familie se deosebesc în funcţie de scopul urmărit şi modul
concret de realizare și pot fi:
a) şedinţele lunare cu aceştia, consultaţii bilunare, sau când se ivesc diferite probleme;
b) vizite la domiciliul elevului;
c) corespondenţa cu părinţii;
d) lectoratele pedagogice;
e) adunări comune cu elevii şi părinţii;
f) excursii;
g) manifestări cultural-artistice.
Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile deosebite din familiile copiilor, să dirijeze pe cât
este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-
familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire
pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe micul elev să se
încadreze mai uşor în procesul de învăţământ, am implicat direct părinţii în activităţile de consiliere şi
orientare, desfăşurate în afara orelor. De asemenea, părinţii au venit cu idei de realizare a unor activităţi
extraşcolare: am conceput împreună trasee pentru excursii, am vizitat diferite obiective propuse de ei, am
realizat diverse activități în parteneriat. Astfel părinţii se simt utili şi prezintă mai mult interes pentru şcoală,
iar colaborarea devine una apropiată şi bogată în conţinut, nicidecum una protocolară.

128
 Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă, poate stabili
relaţii pe care el însuşi să le gestioneze și aici poate adera la un model de grup, poate obţine opusul
individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea lui, colectivitatea îi oferă omului
forţă, stabilitate, siguranţă.
Un alt factor educațional este biserica. Aceasta, prin intermediul preotului, instaurează o perioadă
densă în transmiterea stimulilor religioși și general-comportamentali. Influența educativă a bisericii se
realizează la început difuz, nesistematic, cu ocazia ceremoniilor religioase și cu prilejul unor activități
specifice realizate de preot în biserică sau în afara ei (actul spovedaniei, acțiuni educative, activități
caritabile).
Existenta unor experințe de natură religioasă în copilăria timpurie este condiționată de credințele și
practicile religioase ale familiei. Odată cu intrarea copilului în școală, biserica își va da consimțământul
pentru instaurarea unei educații sistematice explicită în perspectiva valorilor credinței. Biserica poate
exercita nu numai o educație religioasă, ci și o educație socială, civică, estetică, morală.
Instituțiile culturale (casele de cultură, muzeele, casele memoriale) pot deveni medii prielnice de
transmitere a valorilor și de formare a persoanelor în acord cu valorile societății. Aici se pot desfășura
adevărate programe de formare a tinerilor, de educație a adulților, de petrecere fructuoasă a timpului liber.
O altă sursă de educație o constituie mass-media, formată să continuie sau să diversifice experiențele
cognitive și comportanentale ale persoanelor.
În concluzie, trebuie spus că factorii educativi, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea personalităţii
umane integrale şi armonioase. Educația primită de copil în familie, în școală și de la comunitate îl
desăvârșește ca ființă umană. Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca
prin acțiunea noastră să uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare,
deoarece este rezultatul unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul
social. Învățătorul este și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”,
pe care are misiunea de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;.
2. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
3. ****** Învăţământul primar, nr. 1-3, 2006, Ed. Minipred, Bucureşti
4. Neacşu I. Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
5. Şerdean Ioan, Teme de pedagogie, Ed. V&I Integral, Bucureşti,1998

129
 EDUCAŢIA PENTRU UN MEDIU ÎNCONJURĂTOR CURAT ÎN SECOLUL
AL XXI-LEA-EDUCAȚIA PENTRU O VIAȚĂ SĂNĂTOASĂ A GENERAȚIILOR
PREZENTE ȘI VIITOARE

PROF. AL QEISI RELI IULIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DOBROTEŞTI

Starea mediului înconjurător, pe an ce trece este din ce în ce mai îngrijorătoare: spaţiile împădurite
se reduc, deşerturile se extind, solurile agricole se degradează, gradul de poluare este mai ridicat şi astfel
stratul de ozon se subţiază, efectul de seră de accentuează şi numeroase specii de plante şi animale sunt pe
cale de dispariţie. Se poate generaliza că, ţările dezvoltate produc mari cantităti de deşeuri şi poluanţi,
consumă cantităţi mari de energie şi de resurse naturale. Impactul pe care aceste ţări îl au asupra mediului
înconjurător este puternic distructiv. Există o proporţionalitate inversă între nivelul industrializării şi starea
mediului înconjurător.
Pentru că viaţa nu poate fi separată de mediul ambiant, întreaga educaţie ar trebui îndreptată în direcţia
protecţiei mediului înconjurător. Societatea umană trebuie să fie în interrelaţie şi să cunoască faptul că,
fiecare acţiune a sa, va produce o reacţie care în complexul sistemelor vii este deseori imprevizibilă. Când
resursele naturale vor fi epuizate pe scară largă şi mediul ambiant va fi poluat, nu numai acesta este cel care
va suferi, ci şi sanătatea oamenilor va fi afectată. Aceasta din urmă, nu poate fi menţinută respirând aer
poluat, consumând alimente şi apă contaminate cu pesticide şi alte substanţe chimice. Ce este sanătos pentru
natură, de regulă este sănătos şi pentru vieţuitoarele sale. Fiecare om trebuie să fie responsabil pentru
impactul pe care viaţa lui îl are asupra vieţii planetei.
Educaţia ecologică, trebuie să înceapă, din frageda copilărie. Aceasta contribuie la formarea unei
conştiinţe şi a gândirii ecologice despre natură, dar şi a formării unei comportări atente şi corecte faţă de
ea. Nu este suficientă o simplă informare cu privire la mediul înconjurător, ci este important ca elevii să-şi
poată exprima idei personale şi să manifeste o atitudine legată de responsabilitatea pe care şi-o asumă în
privinţa mediului în care trăiesc. Trebuie să fie capabili să înţeleaga relaţiile existente între anumite situaţii
şi să analizeze, să sintetizeze şi generalizeze informaţiile. Este importantă rezolvarea cauzelor care au dus
la o anumită situaţie şi nu a efectelor acestuia.
Educaţia pentru mediu este un mod de viaţă şi problemele acestuia nu vor fi rezolvate doar prin soluţii
tehnice, ci prin înţelegerea profunda a legăturii existente între fiinţa umană - natură - mediu de viaţă şi
atitudinea individuală şi comună faţă de aceste probleme. Educaţia privind protecţia mediului înconjurător
se adresează atât minţii cât şi sufletului elevilor. Un rol deosebit îl prezintă stimularea interesului şi
entuziasmului acestora. Şcoala joacă un rol major in educaţia privind mediul înconjurător, deoarece tinerii
petrec o mare parte din timp aici şi pentru că este locul unde sunt transmise cunoştinţe care au menirea de
a dezvolta atitudinea pozitivă a elevilor faţă de problemele mediului înconjurător. În general, majoritatea
elevilor din România nu au formată o educaţie ecologică - pungi, ambalaje, cutii de plastic etc. aruncate în
curtea şcolii sau pe stradă, stau mărturie lipsei de educaţie ce ar trebui să provină din familie şi să fie
consolidată în instituţiile de învăţământ.
Exemple de bună practică cu privire la studiul educaţiei ecologice. Educaţia ecologică se poate
realiza prin orice tip de activitate şcolară, activităţi ştiinţifice, artistice, practice, sportive sau religioase. Din
multitudinea formelor de manifestare menţionăm: observaţii în natură, experimente, povestiri ştiintifice,
desene, plimbări, drumeţii, excursii, vizionare de diapozitive sau expuneri power point, jocuri de mişcare
instructiv - distractive, labirinturi ecologice, vizitarea muzeelor, expozitii, spectacole, vizionari de emisiuni
TV cu specific educaţional, concursuri. Tematicile care pot fi parcurse sunt stabilite în funcţie de subiectul
propus: "Să ocrotim natura", "Poluarea în diferite anotimpuri", "Ce se întamplă iarna cu plantele şi
animalele?", "Ce ştim despre pădure?" "Natura se trezeşte la viaţă", "Copac tânăr, copac bătrân", "Ce ne
învaţa natura?", "S.O.S. natura...", "Culorile şi sănătatea", "Aspectul cartierului meu, satului meu",
"Curiozitati ecologice", "Pământul, planeta vie", "Măşti şi costume ecologice", etc.
Specialiştii în teoria şi practica educaţională definesc metoda de predare ca fiind „modalităţi de
acţiune cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului îşi însuşesc cunoştinţe, îşi formează priceperi,
deprinderi, îşi dezvoltă aptitudini şi iau atitutdini„. Realizarea acestor acţiuni este asigurată de baza teoretică
structurată a metodelor şi mijloacelor de învăţare, de strategii privind organizarea procesului predării-

130
învăţării materializate în comunicarea dintre profesor şi elev. Procesul de învăţare este susţinut de materiale
didactice variate, mijloacele audio-vizuale, aplicaţii de teren, utilizate în practica educaţiei ecologice.
Educaţia ecologică prin şcoală iese dincolo de şcoală, în lumea numeroasă a adulţilor cu multitudinea
lor de preocupări şi ocupaţii, dar din ce în ce mai sensibili la ceea ce ar putea afecta viitorul generaţiilor ce
vin. Educaţiei ecologice nimeni nu i se va putea sustrage, întrucât este o educaţie a tuturor. Statutul ei foarte
dinamic, complex, universal, mereu înnoit şi înnoitor, este pe termen lung, însoţind întreaga existenţă
umană.Educaţia ecologică este o educaţie a solidarizării acţionale. Strategiile transferului şi evaluării
educaţiei ecologice acţionează între aceşti poli: observ, constat, analizez, iau măsuri. A şti trebuie să
însemne şi a şti să acţionezi: sesizând, antrenând la faptă ecologică.
Educaţia ecologică în şcoală şi dincolo de şcoală evaluează mereu contribuţia fiecăruia şi a grupurilor
sociale în soluţionarea problemelor grave privind gospodărirea noastră planetară, starea ei de ordine, de
resurse, de sănătate. Educaţia ecologică îndeamnă permanent la responsabilitate şi solidaritate, la reflecţii
şi acţiune. Satisfacţiile sale vin din iniţiativă, din pasiune și acţiune, răspunzând unui imperativ planetar.
Educaţia privind mediu înconjurător este un proces complex de lungă durată. Rezultatele concrete
pot fi observate peste câţiva ani şi de aceea este necesar ca procesul de educaţie să înceapă foarte devreme
şi să se continue de-a lungul întregului ciclu de învăţământ. S-a constat că atunci când sunt mici, copiii au
o atitudine poyitivă faţă de mediul înconjurător, aceasta modificându-se pe măsură ce cresc datorită
influenţei exercitate de tehnologiile moderne şi modului de consum al vieţii moderne. Soarta viitorului
vieţii în ansamblul ei depinde de gândirea şi efortul nostru de a menţine echilibrul în natură prin formarea
unei conştiinţe ecologice de sine stătătoare în rândul oamenilor.

Bibliografie:
• Oana Andra Bălăceanu, Educaţia ecologică formală şi importanţa ei, ed. Columna, Bucureşti, 2013;
•Societatea de Ştiinţe Biologice din România, Natura, seria III, Arad, 2007;
• Susan Shapiro, C. F. Zonis, Manual de ecologie, SUA ,1995.

131
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. ALBU ELENA

GRADINITA CU PN NR. 6, ROSIORI DE VEDE

La educarea si formarea copilului prescolar contribuie mai multi factori educationali: gradinita,
scoala, familie, societate, etc.
Parteneriatul educational dintre gradinita, familie, scoala si societate trebuie sa se desfasoare
permanent si impreuna cu actul educational propiu zis. El se refera la cerinca ca proiectarea, decizia, actiune
si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si colaborarea dintre institutii, influente si agenti
educationali.
Este recunoscut faptul ca, in cadrul acestui “complex formativ”, rolul preponderant revine gradinitei,
institutiei specializata, cu cadre anume specializate pentru realizarea obiectivelor educatiei prescolare.
Mediul in care copilul se naste, traieste primii ani ai vietii, se dezvolta si se formeaza pentru viata
este familia.
Invatarea primelor comportamente sociale, prin imitatie si prin interactiune, se produce in primii ani
ai copilariei si e dependent de tipul relatiilor din familie.
Familia ofera copilului atmosfera necesara echilibrului personalitatii sale, valoarea acestuia este
recunoscuta si aparata cel mai mult in familie. Aici copilul invata sa manance folosind tacamul, sa
foloseasca o cana, sa arunce o minge, sa asculte o poveste.
Educatorii trebuie sa recunoasca rolul determinant al familiei in educatia copilului.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. Parteneriatul gradinita familie se refera la construirea unor relatii
pozitive intre familie si gradinita, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci cand acestia vad educatoarea sfatuindu-se cu parintii.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

Bibliografie:
,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008
“ Revista de comunicari stiintifice Didactica”- 2008

132
 SISTEME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROF. ÎNV. PRIMAR DANIELA ALBU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11, BUZĂU

Sistemul de învățământ din fiecare țară are particularitățile proprii, determinate de condițiile
economice, sociale, politice, de gradul de cultură și civilizație al societății, de tradițiile specifice fiecărei
națiuni și de concepțiile pedagogice pe care le promovează. Relația dintre școală- societate- stat- individ
are rolul esential și este factorul primordial în dezvoltarea unui sistem real de instruire și educație. Specificul
și caracterul national al educației se manifestă prin modul de comportare, gândire, acțiuni, limbă comună
de comunicare, deprinderi, obiceiuri
Sistemul de învățământ pentru copii este organizat diferit în fiecare țară în parte. Astfel în timp ce în
unele țări sistemul educational este axat pe stimularea creativității elevilor și pe instruirea acestora pentru
a deveni specialiști, în alte țări, cadrele didactice se stăduiesc să stimuleze și să-și încurajeze elevii să-și
descopere propriile pasiuni și să găsească resurse proprii pentru a se autoeduca și a se descurca mai bine la
școală.
Compania britanică Pearson a realizat un top al celor mai performante sisteme de educație din lume,
analizând date privind sisteme educaționale din Europa, Asia, Australia și America, bazându-se pe statistici
privind rata absolvirii (între 2006 și 2010), rata înscrierii la facultate, dar și rezultatele obținute de elevi la
o serie de teste în domenii precum matematică, științe, competențe lingvistice. Potrivit acestui clasament,
Finlanda este performerul absolut, considerându-se că are cei mai bine pregătiți profesori din lume, iar
meseria de professor este foarte prețuită în această țară.
Sistemul de învățământ din Finlanda esta considerat cel mai bun și mai evoluat din lume, scoțând
absolvenți și profesioniști cu cariere spectaculoase în întreaga lume. Acest sistem are la bază câteva
principii tradiționale de bază, de la care nu se abate și care-l face să rămână, de foarte mult timp pe această
poziție fruntașă. Cu toate acestea, finlandezii nu urmăresc să devină o fabrică de genii, ci doresc să crească
nivelul de învățare al elevilor, în general mediu, tratând copiii ca pe niște copii, nu ca pe niște produse
școlare sau performeri în devenire.
Fiecare copil are șanse egale în școlile finlandeze, întrucât nu se fac diferențe sau discriminări (de
statut social, rasă ori regiune). Copiii sunt încurajați de mici să fie independenți și să se descurce pe propriile
puteri, iar principalele materii pe care se pune accentul sunt limba maternă, matematica și limba engleză.
Acestea sunt considerate materii de bază pentru formarea intelectuală viitoare a elevilor, în rest, celelalte
materii sunt similare cu cele din alte părți ale lumii. Spre deosebire de alte sisteme de învățământ, în cel
finlandez, orele de la clasă sunt scurte, dar foarte concentrate și bazate pe participarea activă a elevilor. Nu
se pune accentul pe predarea teoretică, ci pe implicarea copiilor în procesul pedagogic, considerându-se că
acesta este cel mai eficient mod prin care copiii reușesc să înțeleagă și retina eficient noțiunile care le sunt
predate.
Copiii merg la școală la vârsta de șapte ani, iar până la 16 ani nu susțin niciun examen, temele pentru
acasă sunt relative puține, dar sunt controlați permanent în felul în care progresează și din punctul de vedere
al disciplinei , profesorul având rolul de mentor și îndrumător. Durata orelor de curs este de 45 de minute,
trei sferturi dintre orele predate fac parte din curriculum comun, restul, în funcție de opțiunile elevilor,
părinților și școlii. Este un fapt obișnuit ca un elev finlandez șă termine cu medii excelente un ciclu de
învățământ, stăpânind la perfecție limba engleză. De asemenea aceștia citesc minimum o carte pe
săptămână. Notele sunt de la 4 la 10. Nerealizarea temelor și copiatul la examene sunt văzute ca fiind
blamabile și rușinoase, nu doar de către profesori, ci și de colegii de clasă.
Japonia
Învățământul japonez este un alt sistem educațional evoluat și performant. Dacă în Finlanda,
explicația succesului educational este pusă pe seama investițiilor financiare colosale, în Japonia, bugetul
alocat învățământului este foarte modest.
Cheia succesului învățământului din Țara Soarelui Răsare este, înainte de orice, respectul copiilor
față de școală și al profesorilor față de catedră. Profesorii au datoria, dincolo de a le preda copiilor noțiuni
elementare de studiu, de a-i transforma în cetățeni model ai țării. Aceștia sunt direct responsabili de modul
în care activează copiii in societate. Copiii japonezi învață, prin modul în care este structurat sistemul
educațional, să fie responsabili și harnici. Sunt implicați constant în activități extracurriculare cu rol

133
important în deprinderea bunelor maniere și în formarea unor aptitudini esențiale la maturitate. Fac
curățenie în școală, servesc la mese și spală vase. Copiii încep școala la vârsta de 6 ani, iar primele nouă
clase sunt obligatorii.
Marea Britanie
Sistemul de învățământ din Anglia este foarte diferit de cel din România sau din alte țări ale lumii.
Este un sistem unic, în care educația copilului ia naștere încă din grădiniță, care începe de la vârsta de 3
luni și ține până la 5 ani. Abia de la 5 ani în sus, copilul intră în sistemul de învățământ primar gratuit, care
ține până la 11 ani. De la această vârstă, intră în școala secundară, care se termină la 18 ani. În școala
britanică, copilul nu este forțat să învețe materiile, ci încurajat să le iubească și să se apropie sufletește de
ele. Învățământul englezesc pune accentul pe stimularea creativității la copii și pe dezvoltarea pasiunilor
individuale ale acestora. Din acest motiv, copiii sunt încurajați să-și aleagă materiile preferate și să le
aprofundeze. Programa școlară a elevilor britanici este foarte bine organizată și se concentrează, în mare,
pe materiile pe care copiii unei clase le bifează ca fiind de interes pentru ei. Clasele nu sunt mai mari de 15
elevi, acest lucru permițând profesorilor să dedice suficient timp și atenție fiecărui elev în parte. Cadrele
didactice britanice încurajează însă lucrul în echipă, din care copiii au posibilitatea de a extrage și învăța o
mulțime de aptitudini și lecții importante de viață. Principiul pe care se bazează sistemul educațional
englezesc este acela de a forma viitori specialiști, pasionați de ceea ce fac, și nu "vânători de diplome".
Cu siguranţă că nu există reţete miracol pentru ca o ţară să-şi amelioreze sistemul de învăţământ,
performanţa depinzând de o serie de parametri care diferă de la o societate la alta. Dar cunoscând rezultatele
semnificative ale sistemelor educative din alte ţări sau inspirându-ne din curajul unor iniţiative private,
putem să privim dintr-o altă perspectivă şi posibilităţile noastre, putem să devenim mai creativi, chiar şi la
nivel individual, să găsim căi şi metode de a depăşi reminiscenţele unor mentalităţi şi comportamente
depăşite. În plus, realitatea noastră, românească, ne arată că nu numai copiii şi tinerii au nevoie de un suflu
proaspăt în felul în care primesc şi valorifică educaţia, dar cei maturi trebuie să scape din stereotipia unui
mod de a gândi învăţământul, care nu mai corespunde societăţii actuale. Avem nevoie de inteligenţă, de
creativitate, de originalitate, de individualităţi care să aibă curajul ideilor şi opiniilor proprii, nu de un “pat
al lui Procust”, care să ne uniformizeze.

Bibliografie:
1. Otilia APOSTU, Magdalena BALICA, Ciprian FARTUȘNIC, Bogdan FLORIAN , Irina HORGA
Cornelia NOVAK ,Lucian VOINEA Analiza sistemului de învățământ preuniversitar din
România din perspectiva unor indicatori statistici. Politici educaționale bazate pe date, Ed,
Universitară, București, 2015
2. https://read.oecd-ilibrary.org/education/pisa-2015
3. https://destepti.ro

134
 ABANDONUL ŞCOLAR

PROF. ALDEA DENISA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,DIACONU CORESI” FIENI, JUD. DÂMBOVIŢA

Educaţia adevărată se fundamentează în familie, apoi se continuă în şcoală prin intermediul cadrelor
didactice. Ea se realizează prin puterea exemplului. Buna intervenţie a cadrului didactic prin procesul
educativ pe care-l desfăşoară cu copiii trebuie să constituie un mijloc de prevenire a abandonului şcolar,
care a devenit din ce în ce mai frecvent.
Ce este abandonul şcolar?
Abandonul şcolar reprezintă încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ indiferent de
nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea
încheierii actului de studii început.
Elevii care abandonează şcoala sunt cei care s-au făcut remarcaţi pentru absenteism şi alte dificultăţi
de comportament, pentru care au fost sancţionaţi în repetate rânduri în şcoală. Abandonul este cu atât mai
grav cu cât are loc la nivelul formelor terminale de învăţământ, căci până a ajunge acolo societatea a cheltuit
cu persoana respectivă anumite resurse. Chiar şi cel în cauză a fost nevoit să depună anumite eforturi.
Abandonul şcolar reprezintă o problemă gravă cu care se confruntă societatea contemporană; şcoala a ajuns
să fie abandonată şi nu mai e percepută ca valoare în sine; unii copii nu mai consideră şcoala un viitor.
Efectele abandonului şcolar demonstrează că acest tip de conduită este deosebit de grav. Mai întâi,
cei care abandonează şcoala nu au nicio calificare profesională necesară integrării socio-economice, nici
formația morală şi civică necesară exercitării rolului de părinte şi celui de cetățean al unei comunități. În al
doilea rând, neavând o calificare, cei care abandonează şcoala sunt viitorii şomeri şi reprezintă, pe termen
mediu şi lung, o sursă de dificultăți sociale şi de pierderi, care depăşesc investiția cerută de formarea inițială.
De aceea este necesară identificarea factorilor care ar favoriza apariţia unor situaţii de risc la nivelul
şcolii, pentru prevenirea şi, în ultimă instanţă, pentru rezolvarea unor situaţii de criză cu efect de abandon
şcolar.
Posibile cauze ale abandonului şcolar:
1. şcolile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie şi lipsa oportunităților de
succes socio-profesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii claselor gimnaziale
renunță în primii ani de studiu, rămânând să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii sau chiar muncind
ca zilieri. Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi copiilor
resursele necesare educației. Lipsa interesului pentru şcoală se explică prin presiunile de ordin economic,
prin dezamăgirile personale ale părinților şi prin lipsa de cultură a comunității.. Aceste cauze ar putea fi
eliminate prin orientarea unor fonduri spre şcolile din asemenea zone, prin asigurarea unei infrastructuri
care să asigure transportul elevilor, dar şi asigurarea hranei pentru elevi care au domiciliul la distanțe mari
de şcoală.
2. cultura de origine a elevilor – cercetările din domeniul educațional au relevat faptul că mediul
socio-cultural de proveniență al elevilor este una dintre cele mai importante variabile în reuşita sau eşecul
şcolar şi profesional al elevului. Este foarte importantă atitudinea familiei în raport cu şcoala. Cunoaşterea
şi identificarea surselor de posibile tensiuni sau blocaje manifestate în raport cu cariera şcolară a tinerilor
constituie un factor important în prevenirea abandonurilor. Este extrem de nocivă şi atitudinea părinţilor
pentru care, cartea nu mai reprezintă o prioritate, nici garanţia asigurării unui loc de muncă. Mai mult,
emigrarea forţei de muncă îi afectează tot mai mult pe elevi, care fie că-şi urmează părinţii, fie sunt lăsaţi
în grija unor rude sau cunoştinţe apropiate care se ocupă superficial de situaţia şcolară a copiilor.
3. climatul familial este un alt factor care duce la abandonul şcolar. Astfel, dezorganizarea vieții de
familie, consecință a divorțului, climatul familial conflictual şi imoral, excesiv de permisiv, divergența
metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinților, atitudinea rece, indiferentă sau, dimpotrivă, tiranică
a acestora sunt alte câteva aspecte care conduc spre abandonul şcolar.
4. factorii de natură socială şi economică cum ar fi: crize politice, economice, sociale şi morale,
prăbuşirea sistemului de protecție socială, confuzia sau absența unor norme sau valori sunt alte cauze care
conduc la dezorientarea elevilor, îndepărtarea lor de mediul educațional.
5. factorii de natură educatională: insubordonare față de normele şi regulile şcolare, chiul,
absenteism, repetenție, motivații şi interese slabe în raport cu şcoala, greşelile dascălilor (de atitudine şi

135
relaționare, competența profesională, autoritate morală) au şi ei un rol important în apariția fenomenului de
abandon şcolar.
6. anturajul de proastă calitate influenţează elevii cu un psihic labil datorat unor carențe din copilărie;
dorința de a scăpa de sub tutela educațională sau familială. Anturajul poate fi un factor negativ în viața
elevului; el poate să-l detetermine să fumeze, să consume bauturi alcoolice sau droguri, să fure sau să
lipească de la şcoală.

Principalele obiective pentru prevenirea abandonului şcolar:

1. identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea menţinerii acestora în
sistemul de învăţământ.
2. implicarea familiei în reabilitarea şcolară şi socială a elevului;
3. implicarea comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de abandon şcolar sau a situațiilor ce
prezintă risc de abandon şcolar.
Un program de prevenţie bine organizat, trebuie să se desfăşoare pe o perioadă îndelungată şi să
cuprindă măsuri ferme, astfel:
- măsuri psiho-pedagogice şi psiho-sociologice – care urmăresc cultivarea unor relații
interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții socio-familiale pozitive;
- măsuri socio-profesionale – ele decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-sociale;
- măsuri psihiatrice – depistarea precoce a minorilor cu diferite probleme caracteriale,
comportamentale, emoționale, tendinţe agresive;
- măsuri juridico-sociale – aceste măsuri permit creşterea gradului de influențare socială prin
popularizarea legilor şi prin educaţia juridică, în general.

Alte elemente privind combaterea abandonului şcolar:

- participarea tuturor copiilor la programul educativ, fiecare după forţa şi posibilităţile sale. Copiii
sunt diferiţi, capacităţile lor sunt diferite, gradul lor de adaptare şi percepere este diferit,
- evaluarea să se raporteze la competenţele şi capacităţile educaţionale ale fiecărui copil. Trebuie
plecat de la premisa că fiecare copil are valoare şi este unic şi că fiecare copil poate învăţa, indiferent de
nevoile lui sociale.
- cunoaşterea aptitudinilor şi nevoilor fiecărui copil indiferent de religie sau etnie.
„Unicitatea pozitivă” care în esenţă arată demnitatea neamului lor, se opune aceleia „negative”, aceea
care a fost impusă mediatizării care condamnă la inhibare, la izolare. Aşadar, copilul fie că este integrat
într-un sistem de învăţământ preprimar, primar, gimnazial, liceal, profesional, universitar, trebuie urmărit
cu mare atenţie cum evoluează cum se menţine în sistemul educativ, făcându-l cât mai eficient prin
intervenţii oportune atât din partea părinţilor, cadrelor didactice, cât şi a comunităţii din care provine .
Educaţia este o nevoie pentru fiecare.. Depinde de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să
devină o realitate din care fiecare să înveţe şi să se dezvolte .

Bibliografie:
www.academia.edu/29454591/Metode_practice_de_combatere_a_abandonului_scolar
www.unicef.ro Ghid-de-lucru-pentru-prevenirea-si-combaterea-abandonului-scolar.
www.didactic.ro

136
 FERICIREA DE A FI COPIL

PROF. ALDEA ROCSANA MARIA

Întreaga educație occidentală, și nu numai, dezvoltă în mințile oamenilor o eroare colosală.

Majoritatea oamenilor ajung să fie convinși de faptul că dacă au succes într-un domeniu sau altul vor fi și
fericiți. Dacă înveți bine ajungi la o facultate bună, dacă ajungi la o facultate bună, poți să obții apoi un loc
de muncă bun. Dacă ai un loc de muncă bun ai șanse mari să găsești relația cea mai bună și intr-un final să
fii astfel fericit. Fericirea este dusă tot mai departe dincolo de linia orizontului. Așa ceva este absurd și
neproductiv ca să nu spun că este o imensă prostie sau o imensă păcăleală. Ei condiționează fericirea de
îndeplinirea unor condiții exterioare și muncesc pe brînci ca să aibă succes, sperînd să fie și fericiți într-un
final. Priviți-i pe oamenii „de succes” – nici vorbă să fie fericiți! Au înregistrat și ei acolo un succes după
luni și ani de muncă și au fost fericiți o oră, apoi au revenit rapid la starea lor de frustrare, de stress, de
nefericire cu un alt target pe care să-l atingă. O astfel de eroare este propagată astăzi în continuu, cu bună
știință, prin toate sistemele educaționale și de informare.
Realitatea este exact invers. Dacă ești fericit, ai succes! Dacă ești fericit, muncești mai bine! Dacă
ești fericit, gîndești mai profund! Fii mai întîi fericit și apoi vei obține si succesul dorit. Fii mereu fericit
cu ceea ce ai și nu condiționa fericirea de ceea ce ai vrea să obții. Fii fericit că ești viu, că ești sănătos, că
ai prieteni. Oricine poate găsi cîteva motive bune pentru care să fie fericit. Dar cel mai bine este să ajungi
să fii fericit fără un motiv anume. Fii plin de mulțumire. Nu trebuie să ai o relație bună cu un om anume
pentru a fi fericit. Fii fericit și vei avea numeroase relații de calitate! Găsește-ți calea să te trezești dimineața
fericit, să fii fericit în timpul zilei, să adormi fericit seara și vor apărea nenumărate succese în viața ta.
Fericirea este adevărata noastră natură și ea nu are nevoie de nimic pentru a se exprima, pentru a se
manifesta în și prin noi. Problema este că, pe măsură ce creștem, învățăm de la ceilalți să condiționăm
fericirea de tot felul de lucruri exterioare și/sau interioare. Și ajungem să o condiționăm într-o așa măsură
încît ea chiar întîmpină dificultăți mari în a se mai face simțită. Calea către fericire este calea prin care
eliberăm mintea de toate condiționările cu care am împovărat-o. A fi fericit este ceva firesc, natural este
însăși natura omului. A fi nefericit este o problemă, chiar o mare problemă, pe care însă majoritatea învață
totuși să o rezolve și să obțină succesul de a fi nefericiți, în pofida propriei firi. Se spune despre Iisus ca a
făcut miracolul învierii, însă pentru cine știe, miracolul nu a fost să învie, ci să moară! Așa că, dacă ați atins
performanța de a fi nefericiți în majoritatea timpului, e bine să știți că așa ceva a necesitat mari eforturi și
dacă ați fost capabili să le faceți, înseamnă că acum sînteți în stare să puteți începe procesul invers de a vă
decondiționa fericirea, de a o lăsa să se exprime liberă.

137
 SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÎNT DIN AMERICA

BIBL. ALEXANDRESCU MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC “CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” TÎRGOVIŞTE

Cu toate că standardele educaţionale sunt trasate de către Guvernul Federal American, atribuţiile cu
privire la sistemul educaţional public revin guvernelor statale. Aşadar, fiecare stat are propriul departament
educaţional care stabileşte curriculum-ul, angajează personalul şcolilor, stabileşte finanţarea acestui sector
etc. Acesta din urmă este, în multe dintre statele americane, divizat în districte şcolare locale. Fiecare district
şcolar şi chiar şcolile, în unele cazuri, beneficiază de o anumită doză de libertate în ceea ce priveşte
organizarea internă. Diferenţele de curriculum, de structura a învăţământului, de ofertă a materiilor şi
activităţilor extraşcolare sunt generate de structura organizatorică a sectorului educaţional. De exemplu, în
unele state, şcolarizarea este obligatorie până la vîrsta de 16 ani, pe cand în alte state elevii nu pot să îşi
întrerupă în mod legal şcolarizarea pînă la vîrsta de 18 ani.
Structura învăţământului
Pe lîngă conceptul educaţional, un alt punct comun al sistemelor educaţionale din statele americane
este structura acestora. Învăţământul este de trei tipuri: elementar/primar, secundar (care reuneşte
învăţământul general cu cel liceal) şi postsecundar/superior. Copiii încep să meargă la şcoală începând cu
vârsta de 5 ani şi finalizează liceul la vîrsta de 18 ani (învăţământul K-12 se referă la întregul ciclu primar
şi secundar de şcolarizare). În funcţie de stat, modelele după care învăţământul este structurat sunt
următoarele:
Modelul 6+3+3: şcoala primară (K-5), şcoala generală (6-8), liceul (9-12);
• Modelul 8+4: şcoala primară (K-8), liceul (9-12);
• Modelul 6+6: şcoala primară (K-6), şcoala generală şi liceul combinate (junior & high school, 7-
12).
Învăţământul primar (Elementary School/Primary School)
Gradiniţa este debutul ciclului primar de învăţământ, iar copiii încep să o frecventeze de la vîrsta de
5 ani. Pe parcursul şcolii primare, elevii îşi pun bazele cunoştinţelor generale, aceştia învăţând să citească
şi să scrie. De asemenea, elevii deprind noţiuni elementare de matematică, de geografie, de cultură civică,
muzică, ştiinţe, de sănătate şi educaţie fizică. De cele mai multe ori, limbile străine sunt introduse începând
cu anii de şcoala generală (middle school/junior high school).
Învăţâmantul general (Middle School/Junior High School)
Odată ajunşi în şcoala generală, elevii au parte de un curriculum ceva mai flexibil, având atat materii
obligatorii, cât şi opţionale. Numărul materiilor şi combinaţiile de cursuri variază în funcţie de district şi de
tipul de diplomă dorit. La materiile obligatorii, precum matematică, engleză şi ştiinţe, elevii pot fi plasaţi
într-o grupă de studiu corespunzătoare nivelului lor academic.
Învăţământul liceal (High School)
Cu toate că nu există un curriculum naţional unitar, conţinutul general al programei liceale are multe
puncte comune, iar condiţiile necesare pe care un elev trebuie să le îndeplinească pentru absolvirea liceului
sunt similare.
Materiile obligatorii formează orarul săptămânal al elevului laolaltă cu materiile opţionale alese.
Unele dintre materiile obligatorii sunt: engleza, matematica, limbile străine, educaţia fizică, artele şi/sau
muzica, ştiinţe generale, studii sociale (materie care îmbină istoria, politicile şi geografia). În plus, elevii
au flexibilitatea de a-şi alege nivelul la care să studieze materiile obligatorii şi pe cele opţionale, sub
îndrumarea consilierului şcolar şi a părinţilor.
Forme de evaluare
La finalizarea studiilor liceale, elevii nu vor susţine nişte examene publice, precum examenele de
bacalaureat românesc sau examenele de A-Level din sistemul britanic, ci trebuie să întrunească o serie de
condiţii de absolvire, stabilite de fiecare stat în parte. Elevii sunt evaluaţi pe parcursul anului şcolar prin
teste, examene finale la sfârşitul semestrelor, teme pentru acasă, proiecte de grup, participare activă la clasa
etc. Toate formele de evaluare contribuie la stabilirea notei finale a elevului la fiecare materie studiată în
parte.

138
 Sistemul de notare
Notele sunt exprimate fie prin litere (A+, A, B+, B, C+ etc.), fie prin procente de pînă la 100%. Media
acestora este exprimată printr-un sistem de punctare numit Grade Point Average (GPA), unde punctajul
maxim este 4.
Diploma de absolvire (American High School Diploma)
Pentru obţinerea diplomei de absolvire a educaţiei secundare, elevii trebuie să ţină cont de cerinţele
impuse de statul american în care studiază şi de districtul şcolar. De cele mai multe ori, elevul trebuie să
aibă un număr minim de credite la materiile studiate.
Nu tebuie uitat că valoarea foarte mare a performanței de educație a universităților se sprijină, în mare
măsură, pe principiul capitalist al profitului: instituțiile care scad în performanță și nu fac față competiției
sunt eliminate și înlocuite de altele, eficiente.

BIBLIOGRAFIE
www.liceestrainatate.ro
www.stiripozitive.eu
republica.ro

139
 IMPORTANTA COLABORARII GRADINITA-ŞCOALĂ-FAMILIE-
COMUNITATE

ALEXANDROAIE LENUTA
LOC. TODIRENI, JUD. BOTOSANI

Educatia este o acţiune socială, care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat şi nu numai.În
categoria factorilor educaţionali putem includeşcoala,familia,instituţiile cultural-educative, mijloacele
mass-media,etc. Atunci când copilul este integrat într-unul din aceste medii, asupra sa se vor exercita
diverse influenţe educative. Nu trebuie pierdut din vedere că mediul familial este universul natural al celor
mici, este primul cadru de socializare al lor şi nevoia sprijinirii părinţilor în educaţe este presantă. Copilul,la
început, îşi petrece cea mai mare parte a timpului în familie. Legătura dintre copil şi cei din casa sa este
extrem de puternică. Familia e scena principală din viaţa copilului;este nucleul social în care până la o
anumită vârstă se reflectă întreaga viaţă socială.Totuşi,uşor,uşor,influenţa educaţională a grădiniţei creşte
în intensitate, până ce devine dominantă. Copilul acum se dezvoltă într-un alt mediu, dar absorbţia lui în
instituţia preşcolară i-a solicitat toate posibilităţile de adaptare. Munca educatoarei trebuie să fie continuată
susţinută şi întărită defamilie. Atmosfera creeată aici, dar şi exemplul personal ajută ca valorile morale
precum: cinstea, omenirea, sinceritatea, demnitatea, să fie „receptate” de cei mici zi de zi. Părinţii, bunicii,
fraţii oferă modele care vor fi asimilate prin imitaţie.
Termenul de parteneriat, presupune de fapt, realizarea unei aliante pentru atingerea unor obiective
comune. Pentru ca parteneriatul sa functioneze este nevoie de respect, incredere reciproca, consens cu
privire la scopurile actiunii si strategiilor de atingere a acestora si de asumarea in comun a drepturilor si
responsabilitatilor.
Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de colaborare a
parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta deschidere,
dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa fie
impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.
Primul pas spre grădiniță este și primul pas spre independența personală a unui copil, un pas greu
ținând cont că la varsta de 3 ani copilul încă este mic și nu are dezvoltate toate deprinderile. În primele
etape ale vieții educația copilului revine părinților după care aceasta este împărțită între grădiniță, familie,
școală, comunitate, media.
Dezvoltarea psiho-fizică a copilului la această vârstă depinde atât de cadrele didactice cât și de părinți.
Tocmai de aceea pentru a avea rezultate în desfășurarea actului de educație este foarte importantă
colaborarea factorilor importanți din viața copilului și anume grădiniță-familie. Familia educă hărnicia,
cinstea, sinceritatea iar grădinița completează educația primită de copii în familie astfel formând un tot
unitar care lucrează împreună pentru un scop bine definit.
Sunt multe modalități de colaborare între familie și grădiniță : discuții zilnice, consilierea părinților,
serbări, implicarea părinților în diferite proiecte. Participarea activă a părinților în activitățile din grădiniță
creează copiilor sentimente de siguranță și fericire. Copilul poate demonstra ce știe și se poate mândri cu
realizările lui iar părinții pot observa progresele acestora. Aceste activități aduc bucurie în rândul copiilor
și al părinților prin rezultatele obținute din efortul reunit și plăcerea de a petrcece timp împreună.
Cultivarea unei relații de parteneriat între grădiniță și părinți în susținerea educației și creșterii
copilului costituie succesul garantat în adaptarea și integrarea școlară și reprezintă un prim pas către o
educație transparentă a personalității copilului, viitorul adult al societății noastre.
Colaborarea cu Primaria, este esentiala, intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si
intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative.
Primaria, in colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze programe
care vin in sprijinul imbunatatirii activitatii educative din gradinite (de exemplu: „Concurs de desene pe
asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expozitie de carte pentru prescolari“ etc.) Gradinita poate
solicita ajutorul Primariei in sustinerea unor proiecte, atat din punct de vedere material, cat si pentru
promovarea acestora in comunitate.
Prin crearea parteneriatului gradinita–familie–comunitate, copiii castiga un mediu de dezvoltare mai
bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

140
 Bibliografie:
– „Copilul, famila, grădinița” Dumitrana M., Ed. Compania, București, 2000.
– „Copilăria, fundament al personalității” Dima S., Ed.Imprimeria Coresi, 1997.
– „Pro Educația” – revistă de specialitate a învățământului mehedințean, Ed. Stef.Drobeta Turnu-
Severin, 2006.

141
 ROLUL FAMILIEI ÎN INTEGRAREA COPILULUI ÎN RELAȚIILE CU CEI
DIN JURUL SĂU

ALEXANDRU CLAUDIA LENUTA

-ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 2 TIMIȘOARA

Un aspect pe care îl au în vedere părinţii în educarea copilului de vârstă mică până la trei ani şi
ulterior se referă la problemele de integrare ale acestuia în relaţiile cu cei din jur. Lipsa integrării are ca
rezultat un copil izolat, cu uşoare tendințe de egoism. Aşa se explică faptul că, atunci când copilul ajunge
pentru prima dată la grădiniţă, cerinţele noi şi diferite ale mediului grădiniţei faţă de familie îl solicită la o
continuă adaptare a comportamentului.
Adaptarea, după cum este ştiut, reprezintă condiţia vieţii. J. Piaget (1980) explică adaptarea ca un
schimb permanent între organism şi mediul înconjurător în scopul rămânerii în acord cu acesta şi pentru
menţinerea echilibrului interior. Adaptarea de tip psihologic presupune atât acumularea de cunoştinţe şi
valori noi dar şi renunţarea la acele valori şi atitudini personale care nu sunt acceptate de societate. Esenţial
pentru adaptarea şcolară este ajustarea procesului de educaţie şi a caracteristicilor de personalitate ale
copilului în acelaşi timp.
Un copil este adaptat atunci când realizează în mod egal atât adaptarea pedagogică sau instrucţională,
cât şi adaptarea relaţională. Adaptarea relaţională presupune capacitatea copilului de a relaţiona cu cadrele
didactice şi colegii, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate.
Inadaptarea – potrivit perspectivei piagetiene se referă la incapacitatea persoanei de a realiza
echilibrat procesele de asimilare şi acomodare. Comportamentul inadaptat are întotdeauna caracter
individualizat din perspectiva psihologică. În sfera activităţii instituţionalizate a grădiniţei, devierile de
comportament sunt recunoscute ca atitudini de inadaptare la mediul acesteia, constituind o latură al
inadaptării sociale.
Starea care se instalează vizează atât conflictul elevului cu sine cât şi cu mediul instituţionalizat al
grădiniţei. Acesta prezintă un deficit în plan relaţional-acţional prin care ignoră în conduita sa, cerinţele
impuse de statutul său. Izolarea este grea pentru copiii care nu pot stabili legături cu colegii lor din lipsa
abilităţilor sociale.
Pentru ca integrarea în grup a copilului să se facă cât mai bine este necesar ca acesta să aibă abilităţi
relaţionale de bază. Competenţele sociale de bază la preşcolari care sunt descrise în literatura de specialitate
se referă la iniţierea şi menţinerea unei relaţii şi integrarea într-un grup care se dovedesc a fi benefice
copilului atât pe termen lung şi scurt. Ele se referă la: prieteni mai mulţi, relaţii interpersonale sănătoase,
încredere în sine, sănătate emoţională, rezultate bune în activităţile de învăţare.
Comportamentele sociale se exersează în cadrul relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu persoanele
importante din viaţa lui. Acestea se pot dobândi în cea mai mare parte în familie prin intermediul
interacţiunilor zilnice. Copiii învaţă de la părinţi cum să-şi gestioneze emoţiile intense, cum să adopte un
comportament adecvat în diverse situaţii contextuale. Rolul principal al familiei este acela de a oferi modele
şi de a modela comportamentele copiilor. „Un copil crescut în respect, va fi respectat de ceilalţi.Un copil
crescut în răbdare va şti să se arate răbdător, un copil crescut în empatie va şti să se pună în locul altuia”
(Beliveanu M., 2005, p. 90). În cadrul mediului instituţionalizat al grădiniţei sunt cunoscute şi necesare
următoarele abilităţi relaţionale şi sociale, după cum menţionează autorul citat:
• Partajul – constă în a da şi a cere înainte de a lua;
• Empatia – presupune capacitatea de a se pune în locul altcuiva;
• Cooperarea – reprezintă abilitatea de a lucra împreună cu alţii;
• Colaborarea – se referă la ajutorul reciproc în urmărirea unui scop;
• Respectul de sine şi pentru alţii – presupune capacitatea de exprimare a propriilor păreri concomitent
cu ascultarea părerilor celorlalţi;
• Dialogul – duce la rezolvarea conflictelor pe cale amiabilă prin cuvinte şi nu prin bătaie.
Activitatea în grup trebuie înţeleasă de către copil ca antrenare şi oprire atunci când este necesar, în
sensul că libertatea personală se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Lipsa acestor abilităţi
relaţionale conduc la distanţarea de grup. Dobândirea lor în timp necesită refacerea imaginii în grup. Astfel,
socializarea constă într-un proces complex de devenire a omului ca fiinţă sociala, de însuşire a unor norme,
valori si roluri sociale. În cadrul acestui proces el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor

142
roluri şi responsabilităţi sociale. Copilul ia cunoştinţă, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat
sa le exercite, de principiile de organizare ale societăţii.

143
 TRADIȚII ALE FAMILIEI, CLASEI, COMUNITĂȚII- EXEMPLE DE BUNĂ
PRACTICĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR ALEXANDRU CRISTINA

Sunt învățătoarea unui grup de copii frumoși, inimoși, veseli, creativi și curioși care, cu pași repezi,
se apropie de absolvirea clasei a III-a. Patru ani au trecut ca în povești, ”ca vântul și ca gândul”, dar au
trecut cu folos pentru că, de-a lungul timpului, am creat amintiri.
Nostalgie, duioșie, bucurie, reamintirea unor momente speciale, toate acestea mă emoționează, mă
copleșesc acum când încerc să refac în minte filmul acestor ani petrecuți împreună.
Parcă ieri au pășit cu sfială, pentru prima dată, pragul școlii. Niște ochișori mari și curioși mă
urmăreau peste tot. Ne cunoscusem cu ocazia ”Porților deschise”, acum însă, era altceva. Școlarii din clasele
mai marii au întâmpinat boboceii cu un cântecel de ”Bun venit!”și câteva poezioare, apoi îndrumați de
doamna învățătoare, au trecut printr-un tunel de flori până au ajuns în clasă. Buburuzele mele cunoșteau
astfel una din tradițiile școlii noastre.
Rând pe rând copiii au luat parte la alte tradiții ale școlii noastre, dar ne-am creat unele numai și
numai ale noastre. Astfel, în fiecare an, de Crăciun, în parteneriat cu preotul Parohiei Sudiți organizăm la
biserică un concert de colinde la care participă toată suflarea satului. Îmbrăcați în costume populare, micii
colindători îl așteaptă nerăbdători pe Moș Crăciun. Tot în colaborare cu preotul, de Ziua Eroilor ducem
flori și coronițe din flori naturale, confecționate de copii, la monumentul închinat eroilor satului și cântăm
cântece patiotice. Cel mai emoționat moment este cel în care încercăm să descrifăm numele scrijelite pe
vechiul monument și să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor care și-au jertfit viața pentru
ca noi să trăim azi liberi.
Colaborăm bine și cu autoritățile locale. De câțiva ani, se desfășoară în comuna noastră un festival
denumit ”Zilele Dovleacului”. Copiii din întreaga comună participă la o paradă a costumelor de dovleci ce
se desfășoară pe străzile orașului Buzău, anunțându-se astfel începerea festivalului, dar sunt implicați și în
programul artistic cu dansuri populare și moderne.
Mă întorc la clasa mea, copiii inimoși din clasa a III-a. Împreună am reușit să devenim un colectiv
unit. Tot ce am realizat în anii din urmă, de la clasa pregătitoare și până acum, înseamnă dragoste și grijă,
înseamnă muncă și răbdare. Am sărbătorit cu bucurie 100 de zile de la începerea școlii, alături de un tort
imens. Din micile lor economii, ajutați și de părinți, au cumpărat, în fiecare an, cadouri de Crăciun pentru
copiii dintr-o școală vecină, mai puțin norocoși decât ei. De Paști, colectăm alimente neperisabile, hăinuțe,
jucării pe care le dăruim cu bucurie unui azil de bătrâni și unor copii dintr-un așezământ din Prahova.
Tot ce am realizat, ce am clădit pe parcursul acestor ani nu le-am putut realiza singură. Părinții elevilor
mi-au fost mereu aproape și am reușit să realizăm împreună tot ce am gândit , în măsura posibilităților. Nu
a fost ușor, căci vremurile sunt așa cum sunt, e nevoie de încredere și curaj , că puterea noastră de a schimba
lucrurile în bine, stă în unire.

144
 IMPORTANTA RELATIEI DINTRE GRADINITA- SCOALA-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF.-INV. PRIMAR, ALEXANDRU MARIA

SC. GIM. PROF. UNIV. DR. ADRIAN V. RADULESCU, DOROBANTU,
JUD. CALARASI

Este necesara colaborarea dintre cadrele didactice si parinti deoarece , in conditiile vietii actuale ,
timpul acordat de catre parinti copiilor este din ce in ce mai scurt. Din aceasta cauza , in multe situatii,
parintii nu-si cunosc destul de bine copiii. Pentru ca nu le cunosc potentialul, de cele mai multe ori cerintele
parintilor depasesc posibilitatile copiilor fapt care poate duce la suprasolicitare si, in cele din urma, la esec
scolar. De cele mai multe ori parintele nu si-a observant copilul in timpul desfasurarii unor activitati ca sa-
si dea seama care sunt posibilitatile sale, adica spre ce fel de activitati este atras si unde reuseste mai bine
sa desfasoare activitatea propusa. Exista posibilitatea sa-l orienteze spre domenii de activitate pentru care
copilul nu are nici un fel de chemare si sa nu performeze, traind un sentiment de insatisfactie, de
dezamagire, fapt ce deseori insoteste ratarea, in timp ce ar fi putut avea succese reale daca i-ar fi fost
dezvoltate acele structuri psihice cu care a venit pe lume.
Cu scopul de a evita perpetuarea unor greseli de educatie si a obtine rezultate scolare apropiate de
nivelul intelectual al copiilor, colaborarea cu parintii este bine sa inceapa inca de la gradinita. Educatorul
si invatatorul isi poate forma o imagine asupra problemelor fiecarui copil din observatiile facute asupra
comportamentului copilului in clasa, in pauza, in activitatile extrascolare si din discutiile cu parintii in
cadrul vizitei la domiciliu.
Invatatorul este obligat sa sesizeze parintii atunci cand apar probleme in comportamentul copilului
sau rezultate slabe la invatatura, avand datoria sa-i consilieze pe fiecare in parte. Discutiile individuale
trebuie realizate cu tact, sa nu ii dea impresia parintelui ca invatatorul se erijeaza in judecator sau evaluator
al modului in care si-a indeplinit ,,meseria” de parinte.
Un exemplu, frecvent intalnit in practica la clasa, este constatarea faptului ca un copil capabil nu are
incredere in propriile sale forte si de aceea nu se anunta sa raspunda nici atunci cand stie si in general nu
are initiative. Invatatorul are obligatia sa aduca la cunostinta parintilor observatiile sale si eventual sa-i
sugereze un mod adecvat de comportare. Este lipsit de tact sa-l acuze pe parinte de comiterea unor greseli
de educatie. Este foarte greu pentru un invatator sa explice situatiile descoperite, fiecarui parinte, sa dezbata
greselile de educatie si consecintele lor asupra personalitatii copilului sau despre cele mai eficiente metode
de educare a copiilor.
Astfel de probleme pot fi abordate eficient in cadrul lectoratelor cu parintii , deoarece ele ii dau
posibilitatea invatatorului sa se adreseze in acelasi timp tuturor participantilor fara sa-i lezeze, aducand in
fata lor spre analiza modele de comportament si greseli de educatie care au dus la comportamentul respectiv.
Participand la lectorate, parintele fara sa se simta direct vizat, va avea posibilitatea sa-si recunoasca
pentru sine propriile greseli si eventual sa incerce sa le corecteze.
In cadrul lectoratului, invatatorul poate descrie un copil ,,X’’, fara sa dea nume, prin fapte
concrete,exemplu: raspunde doar cand este solicitat chiar daca stie, nu se joaca in echipa doar daca este luat
de alti copii, nu-si exprima nicio dorinta, nu este capabil sa aleaga intre doua activitati et., si apoi le va
explica parintilor care sunt greselile pe care le-au facut acestia in educatia acestui copil, parintii prezenti la
lectorat ar putea recunoaste propriul copil in descriere si si-ar putea schimba atitudinea fata de copil la o
varsta la care comportamentele se mai pot indrepta.
Pentru ca parintii sa inteleaga mai bine de ce este necesar sa petreaca cat mai mult timp cu copiii lor,
este bine sa-i facem sa inteleaga cum percep copiii faptul ca parintii nu au timp pentru ei. Noi trebuie sa le
spunem ca un copil are nevoie de atentia parintilor sub forma desfasurarii unor activitati impreuna, pentru
a se simti acceptat, important si a capata un sentiment de securitate, in timp ce atitudinea de respingere il
va face neimportant, abandonat. Un copil caruia i se acorda atentie cand ii spune un lucru parintelui sau,
acesta intrerupandu-si activitatea si acordandu-i toata atentia, copilul lui se simte valoros.
Fiecare om este unic in felul lui. Parintele trebuie dirijat corect sa cunoasca posibilitatile copilului si
sa nu-l suprasolicite riscand un esec scolar, sau sa nu se multumeasca cu rezultate mediocre acolo unde ele

145
pot fi mai bune. Este foarte important de asemenea ca parintele sa-si cunoasca copilul pentru a sti catre ce
scoala si, mai tarziu, catre ce profesie sa-l indrume pentru a reusi in viata.
Interactiunea si interdependenta dintre gradinita-scoala-familie-societate sunt conditionate, intr-o
mare masura de conduitele empatice ale cadrului didactic, ale elevilor si parintilor, precum si de climatul
socio-afectiv al clasei respective.

146
 REBUSUL – PERSPECTIVE DIDACTICE NOI

PROF. ALEXANDRU TEODORA

“Toate metodele active de educare a copiilor trebuie să furnizeze acestora un material corespunzător
pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să asimileze realităţile intelectuale care, fără acestea, rămân
exterioare inteligenţei copilului”. Jean Piaget

Utilizarea mijloacelor interactive, precum resursele WEB, la clasă, aduc un suflu nou în activitatea
didactică, prin captarea atenției elevilor, evitarea plictiselei și a dezinteresului.
Rebusul, ca parte integrantă a metodelor stimulative, face parte din categoria jocurilor didactice
(învățarea prin joc) și are un rol deosebit în evoluția gândirii prin stimularea proceselor psihice: memorie,
atenție, creativitate, voință.
Rebusul reprezintă un instrument de lucru folosit de profesor în activitatea didactică, cu rol esențial
în captarea atenției elevilor, în învățarea de noțiuni noi, prin fixarea și consolidarea cunoștințelor și în
special în procesul de evaluare. Unul din momentele optime in care se poate interveni stimulativ cu ajutorul
rebusurilor este marcat de creșterea curbei oboselii, astfel, elevii își dezvoltă spiritul de observație, de
inițiativă, de cooperare, de echipă și își cultivă imaginația, inventivitatea (gândirea flexibilă), elevii timizi
devin mai volubili, mai activi, mai curajoși și capătă mai multă siguranță în capacitățile proprii. Orice elev
poate asimila un conținut dacă profesorul găsește metode de lucru adecvate.
Rebusurile se utilizează la toate nivelurile de școlaritate, inclusiv în activitatea de educare a adulților,
la toate disciplinele de învățământ, precum și pentru activități din timpul liber.
Se pot desfășura activități extrașcolare prin înființarea de cercuri de elevi pe anumite teme/ discipline,
precum și organizarea de concursuri școlare.
În concluzie, rebusul şcolar poate fi folosit în scopuri diferite - de la îmbogăţirea cunoştinţelor,
consolidarea, fixarea, transferul acestora - la verificare, evaluare, dezvoltarea creativităţii şi a tuturor
proceselor psihice şi intelectuale, cu condiţa ca profesorul să fie un adevărat “meşter” în a şti când, cum,
unde poate fi folosit rebusul şi mai ales, să fie un adevărat “creator” de astfel de jocuri în vederea obţinerii
rezultatelor scontate şi eficienţa învăţarii.

Bibliografie
1. “Revista Învăţământului” Nr.3/1997
2. Revista REBUS
3. http://hotpot.uvic.ca
4. www.didactic.ro

Fig.1
Cel mai mare rebus din lume –Lvov, Ucraina
Indicii pentru rezolvarea rebusului se găsesc în oraș, în punctele de atracție turistică

147
 Fig 2. Primul joc de cuvinte încrucișate din lume a fost publicat pe 21 decembrie 1913, în paginile
revistei „New York Times“, de către jurnalistului Arthur Wynne, din Liverpool. Acesta era ușor de dezlegat
și avea formă de diamant.

148
 STÂLPII DE REZISTENŢĂ AI PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV-
ŞCOALA ŞI FAMILIA

LICEUL TEHNOLOGIC ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU VÎNĂTORI-

NEAMŢ
PROF. ÎNV. PRIMAR: ALISTAR MARINELA

Un cunoscut autor francez care a studiat în profunzime fenomenul învăţării, Michel Gilly, a afirmat
că în condiţiile unei civilizaţii complet transformată de progresul tehnic, nevoia de instruire şi educare
„devine tot atât de esenţială ca şi nevoia de hrană”.
Realitatea cotidiană şi statisticile din ultima vreme conturează tabloul sumbru al unei societăţi
bolnave. Sănătatea fizică şi psihică a copiilor şi tinerilor se află în pericol. Familia, şcoala, anturajul şi
audiovizualul- cele patru medii de viaţă curentă ale copilui- înregistrează un declin în planul valorilor
pedagogice.
În familie: şomajul, sărăcia şi numărul mare de familii dezorganizate, liberalismul prost înţeles al
educaţiei se răsfrâng asupra copilului, determinând „armonia” morală a acestuia, slăbirea afecţiunii
părinteşti, afectarea echilibrului psihic al protagoniştilor, abandonul şcolar, vagabondajul.
În şcoală- deşi există un consens explicit în ceea ce priveşte prioritatea formativului asupra
informativului, preocupările educative sunt uneori neglijate sau plasate în derizoriu.
În comunitate, anturajul este puternic marcat de climatul social: delicvenţa juvenilă este în creştere,
fumatul, consumul de alcool şi vagabondajul au câştigat teren şi printre tinerii de vârste fragede.
Audiovizualul- îşi pune amprenta asupra a ceea ce gândeşte, simte şi face copilul.
Analizând această stare de lucruri, ne punem întrebarea firească: cine şi cum face educaţie în această
societate?
Complexitatea şi intensitatea factorilor de influenţare şi de presiune asupra copilului au crescut atât
de mult, încât personalitatea acestuia nu mai este doar un rezultat al eredităţii, mediului şi educaţiei. Copilul
însuşi este „constrâns” să devină un „actor al propriei educaţii”.
Nimeni nu contestă existenţa unor numeroase familii, a unor şcoli şi instituţii care veghează atent
asupra creşterii şi educării copiilor.
Problema nu constă însă în a enumera agenţii educative şi nici măcar în a stabili capacitatea acestora
de a oferi modele şi de a stabili priorităţi.
Adevărata problemă o reprezintă necesitatea de a asigura coerenţa acestor influenţe educative, de a
le integra într-un parteneriat viabil în perspectiva idealului educaţional, un parteneriat solid între şcoală,
familie şi comunitate.
În ansamblul agenţilor educativi, şcoala, se ştie, joacă un rol esenţial. Dar o şcoală de calitate şi de
succes nu poate fi înţeleasă astăzi în afara unei redimensionări a relaţiei şcoală-familie-comunitate.
Această relaţie poate fi din ce în ce mai periclitată în condiţiile actuale, din următoarele motive:
a) climatul familial s-a deteriorat sub presiunea şomajului, grijilor materiale, pierderii încrederii în
valori, a stresului cauzat de toate acestea;
b) unii părinţi aşteaptă încă „totul” de la şcoală;
c) neînţelegându-şi corect rolurile- mai exact noile roluri, cadrele didactice şi părinţii se învinovăţesc
reciproc. uneori şcoala îi acuză pe părinţi de incompetenţă educaţională, de dezinteres, pretenţii exagerate
şi chiar agresivitate, iar părinţii, fie că le pretind învăţătorilor o atitudine mai intransigentă faţă de elevi,
confruntând dialogul democratic elev-învăţător cu familiarismul păgubos, fie le impută insuccesele elevilor,
neînţelegând exigenţele prezentului;
d) literatura pedagogică pentru părinţi este puţin reprezentată pe piaţa cărţii sau nu este valorificată
de factorii responsabili.
Poziţia celor două instanţe educaţionale- şcoala şi familia- trebuie să fie însă una de parteneriat, chiar
şi membri ai comunităţii locale, deoarece crescând miza şcolarizării, există şi părinţi care doresc să se
implice din ce în ce mai mult în viaţa şcolii.
Un exemplu concludent în acest sens este implicarea unui mare număr de oameni din localitate la
activităţile şcolii din timpul implementării proiectului „Prin ritm şi melodie spre visul nostru”, proiect

149
câştigat la nivel naţional, care a avut ca şi obiectiv general întărirea legăturii dintre şcoală-familie-
comunitate.
Pe parcursul a 9 luni, am desfăşurat 9 activităţi de prestigiu, prin care am urmărit:
• sensibilizarea comunităţii faţă de valorile culturale locale prin informare, documentare şi activităţi
comune;
• stimularea curiozităţii, a interesului părinţilor, a membrilor comunităţii locale prin implicarea
activă în viaţa cultural-artistică;
• participarea directă a părinţilor la activităţi de pregătire a unor materiale necesare promovării,
mediatizării şi diseminării proiectului;
• stabilirea unui parteneriat continuu între şcoală-familie-comunitate;
• ameliorarea interrelaţionării, socializării, comunicării între elevi, cadre didactice şi părinţii din
grupul ţintă şi alţi reprezentanţi ai comunităţii;
• dezvoltarea capacităţilor organizatorice şi a spiritului de echipă, de cooperare, o mai bună
stimulare şi motivare în a se implica direct în activităţi comune.
Prin aceste activităţi comune am reuşit:
• să responsabilizăm comunitatea faţă de cunoaşterea problemelor cu care se confruntă şcoala;
• să creem un „fir roşu” între cadre didactice şi, familiile elevilor-comunitate având astfel
sentimentul unităţii;
• să determinăm autorităţile locale să devină mai receptive faţă de nevoile şcolii, implicându-se mai
des în rezolvarea problemelor lor.
Colaborând mai des cu părinţii elevilor din clasă, aceştia au înţeles că parteneriatul educaţional este
una din conceptele cheie ale pedagogiei contemporane, participând astfel afectiv şi efectiv la organizarea
şi desfăşurarea parteneriatelor educaţionale locale, judeţene, interjudeţene. În cadrul acestor parteneriate s-
au legat prietenii între elevi, între noi, cadre didactice şi părinţi.
Partener tradiţional al şcolii, familia se defineşte atât ca instituţie socială, cât şi ca grup specific
constituit din persoanele care sunt unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopţie. Dispunând de o
influenţă semnificativă în raport cu fiecare dintre membrii ei, familia se caracterizează prin:
 structură specifică de statusuri şi roluri;
 seturi de relaţii interpersonale specifice;
 influenţă puternică asupra membrilor;
 funcţii relativ precise în raport cu fiecare membru;
 influenţe reciproce.
Prin intermediul acestor elemente, fiecare familie influenţează atât elevii, cât şi adulţii cu status de
părinte, care reprezintă parteneri reali sau virtuali ai şcolii. Din această perspectivă, cunoaşterea mediului
familial din care provin elevii şi părinţii lor se constituie ca o condiţie sine qua non atât pentru succesul
demersului educaţional adresat copiilor, cât şi din punctul de vedere al reuşitei perteneriatului.
Cunoaşterea şi înţelegerea familiei în calitate de partener constant şi autentic devine o prioritate mai
ales în contextul actual, în care familia însăşi trebuie să se adapteze unor schimbări semnificative. În acest
sens, în raport cu familia tradiţonală, familia contemporană suportă o serie de modificări cu referire la
statusuri şi roluri, norme şi relaţii, probleme, situaţii şi soluţii.
Pentru a atrage familia, ca element cheie în cadrul parteneriatelor educaţionale, şcoala, şi, în
particular, noi, învăţătorii, trebuie să luăm act de aceste schimbări, adaptându-ne atitudinile şi
comportamentele în consecinţă. Pornind de la aceste premise, efortul îndreptat către cunoaşterea familiei
ca partener potenţial trebuie să se orienteze către:
• trăsăturile, calităţile, problemele sale specifice;
• statutul pe care elevul îl are în cadrul mediului său familial;
• valorile şi normele pe care le avansează;
• avantajele pe care le poate câştiga în cadrul parteneriatului;
• beneficiile pe care le poate aduce şcolii, ca partener;
• chiar în condiţiile asumării acestei perspective de către învăţători, în relaţiile dintre şcoală şi
părinţii pot să apară disfuncţii generate de:
 limitele în strategiile şcolii din domeniul parteneriatului;
 barierele în comunicarea interpersonală;

150
  lipsa de interes din partea părinţilor în raport cu educaţia şi, în particular, în raport cu evoluţia
propriilor copii;
 carenţele atitudinale şi comportamentale atât la nivelui părinţilor, cât şi al dascălului uneori;
 problemele cu care se confruntă unele familii;
 marginalizarea sau automarginalizarea unor familii defavorizate.
Pentru a depăşi aceste bariere, care grevează în mod inerent parteneriatul dintre şcoală şi părinţii
elevilor, trebuie asumate ca priorităţi:
 creşterea iniţiativei şi implicării învăţătorului în sensibilizarea şi atragerea familiei;
 elaborarea şi aplicarea sistematică a unor proiecte centrate pe parteneriatul cu părinţii;
 transformarea comitetelor de părinţi în structuri active şi dinamice care îşi pot asuma rolul de
interfaţă în relaţia dintre şcoală şi părinţi;
 ameliorarea modalităţilor de informare a părinţilor;
 diseminarea unor informaţii clare cu privire la şcoală, activităţile şi problemele ei;
 organizarea unor activităţi extraşcolare diversificate în regim de parteneriat.
Ca rezultat al respectării acestor priorităţi cu părinţii actualilor elevi din clasa a IV-aA pe care o
conduc, numai din surse de finanţare extrabugetară am reuşit să recondiţionăm sala de clasă (înţelegând
parchet, zugrăveli, geamuri, aspectul băncilor, covor pentru întâlnirea de dimineaţă) confecţionarea unui
set de costume pentru serbările şcolare, dezvoltând astfel atât baza materială a şcolii, cât şi a climatului
ambiental în care copii lor- elevii noştri îşi desfăşoară activitatea tehnică.
Dintre multiplele motive şi argumente în sprijinul demonstrării necesităţii colaborării dinre cei trei
factori de educaţie, o importanţă deosebită o are consonanţa şi unitatea acţiunilor întreprinse. Rolul
conducător în procesul de educaţie îl are, fără îndoială, şcoala, pentru motive bine cunoscute. În calitatea
sa de cel mai apropiat colaborator al şcolii, familia trebuie să o secundeze de aproape şi sincer. Părinţii iau
cunoştinţă de cerinţele şcolii faţă de copii, în materie de educaţie, prin diverse moduri: la şedinţele cu
părinţii, în discuţiile individuale cu învăţătorii, prin corespondenţă. În general nu se întâmpină dificultăţi în
această privinţă. Ele apar acolo şi atunci când părinţii adoptă o altă atitudine faţă de sarcinile trasate de
şcoală, aceasta fie în problemele de instruire, fie în cele de educaţie. În acest fel, părinţii creează mari
dificultăţi copiilor, căci ei nu mai ştiu ce atitudine să adopte, pe cine să asculte. Printr-o asemenea atitudine,
părinţii creează stări de nevroză propriilor copii sau, ceva mai grav, le determină un comportament
duplicitar şi ipocrit, pervertindu-le însuşi caracterul. Iată de ce este necesar ca părinţii, comunitatea şi
educatorii să formeze un front unitar educativ. Sprijinindu-ne reciproc şi adoptând atitudini unitare vom
reuşi să ne creştem sănătos copiii, pentru că ei nu pot fi decât aşa cum îi creştem noi.
O modalitate reală şi firească a colaborării cu şcoala este înfăptuită prin controlul copiilor de către
părinţi. În şcoală acest control se efectuează zilnic, la fiecare materie, există deci o preocupare constantă şi
sistematică pentru această problemă. Dar acasă? Unii părinţi consideră că aceasta este sarcina şcolii, iar
alţii se scuză că nu o fac, deoarece nu au competenţa necesară pentru a realiza un control de fond. În
discuţiile noastre cu aceşti părinţi noi trebuie să le explicăm că nimeni nu le poate pretinde un control asupra
calităţii temelor şi lecţiilor, dar unul asupra cantităţii acestora, asupra efectuării sau neefectuării lor, este
absolut necesar, pentru a preveni situaţia obişnuinţei de a nu le efectua.
Părinţii au datoria să-şi controleze copiii nu numai asupra modului în care îşi îndeplinesc obligaţiile
şcolare, ci şi asupra relaţiilor pe care le au în afara şcolii, cu alţi copii, şi, uneori, şi cu adulţii, pentru că
acestea pot fi benigne, nepericuloase sau maligne, dăunătoare.
Şcoala şi familia sunt, aşadar, cei doi factori importanţi, cei doi stâlpi de rezistenţă ai procesului
instructiv-educativ, iar între aceştia şi mediul extraşcolar sau extrafamilial, comunitatea pendulează copilul,
obiect şi subiect al activităţii instructiv-educativ. O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă
numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii, iar şcoala consideră familia un aliat, un colaborator
sincer, permanent, direct interesat în procesul instructiv-educativ.
Formele de colaborare a şcolii prin noi, învăţătorii, cu familiile elevilor sunt:
a) întâlniri programate de învăţător:
- cu toţi părinţii- şedinţele sau lectoratele, în cadrul cărora se dezbat teme actuale stabilite în
prealabil, unele chiar împreună cu părinţii (am prezentat părinţilor referate cu tema. „Educaţia asupra
timpului liber”; „Cum îi învăţăm pe copii să înveţe?”; „Caracterul- formarea lui în familie”; „Influenţa
mass-media asupra comportamentului elevilor”; „Ce este – Întâlnirea de dimineaţă?”; şi împreună am
stabilit un program zilnic al şcolarului de clasa a IV-aA);

151
 - cu un grup de părinţi;
- numai cu părinţii unui copil;
b) întâlniri întâmplătoare (în pauze, la terminarea orelor, pe stradă);
c) convorbiri telefonice;
d) corespondenţa;
e) vizite la domiciliu;
f) activităţi nonformale (excursii, concursuri, serbări, carnavaluri, aniversări, sărbătorirea zilelor de
naştere- ocazii cu care atât părinţii şi bunicii, pentru că şi ei se implică activ în aceste activităţi, cât şi noi,
învăţătorii, îi vedem pe copii manifestându-se în alt fel decât cel obişnuit. Deosebit de plăcută a fost
întâlnirea elevilor din clasa mea cu o clasă de elevi de la Şcoala nr. 1 Carei în cadrul parteneriatului „Carei-
Pişcolt, un singur drum ne leagă”, precum şi excursia în judeţul Sălaj, de Ziua Pământului).
g) Consultaţii la cererea părinţilor.
Din constatările făcute de-a lungul anilor, consider că întâlnirile colective reprezintă cea mai
„profitabilă” şi democratică formă de colaborare a învăţătorului cu familiile elevilor.
Participarea părinţilor la viaţa şcolii este un indicator al procesului de democratizare a educaţiei, în
sensul unei creşteri a gradului de deschidere a instituţiei educative către comunitate, precum şi a creşterii
vizibilităţii, transparenţei proceselor pedagogice pentru beneficiarii lor. În general, atât reprezentanţii şcolii,
cât şi părinţii, conştientizează necesitatea dialogului şi văd efectul său benefic asupra rezultatelor şcolare.
În concluzie, nu putem preamări rolul uneia din cele două instituţii partenere, în detrimentul celeilalte.
Dar cadrul social în care educaţia este la ea acasă este şi va rămâne ŞCOALA, această instituţie din care îşi
iau zborul spre alte trepte şcolare şi, în final spre viaţa adultă, toţi tinerii, însă să nu uităm că bucuriile şi
eşecurile primelor experienţe şcolare sau a celor de mai târziu, emoţiile primelor „iubiri”, ale adolescenţei,
alegerea profesiunii, a partenerului pentru întemeierea propriei familiii, toate se raportează şi se rezolvă în
cadrul familiei. Locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să
facă această distincţie, este cadrul familial.
Având în vedere că, în condiţiile economice actuale, eşecul şcolar depăşeşte cadrul strict al
învăţământului şi se impune ca o problemă stringentă a societăţii, cele două instituţii fundamentale pentru
educarea copilului- ŞCOALA ŞI FAMILIA- trebuie să-şi concentreze eforturile, acordând astfel copilului
interesul pe care acesta îl merită, ştiut fiind faptul că „cine începe bine, sfârşeşte frumos!”, acolo în
COMUNITATEA din care face parte.

Bibliografie:
- Cercel, Renata, (2004), Paşi în profesia didactică, Ed. Universităţii din Oradea
- Sas, Cecilia, (2006), Activitatea şi personalitatea cadrului didactic pentru ciclul primar, Ed.
Universităţii din Oradea
- xxx (2005), Îmbunătăţirea parteneriatului dintre şcoală şi comunitate- Ghid pentru Consiliile de
Administraţie, Bucureşti Centrul Educaţia 2000+

Copiii învaţă ceea ce trăiesc

Dorothy Law Nolte

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că e bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.

152
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

Copiii învaţă într-adevăr ceea ce trăiesc! Apoi cresc şi ajung să trăiască ceea ce au învăţat.

153
 RELAȚII SĂNĂTOASE ÎNTRE COPII, PĂRINȚI ȘI ȘCOALĂ

AMARFEI NADIA-MARIA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ GREBĂNU, JUDEȚUL

BUZĂU
CLINCIU SIMONA-VIOLETA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ GREBĂNU,
JUDEȚUL BUZĂU

Copiii sunt tot ce avem mai scump. Bogăția noastră cea mai mare sunt copiii pe care i-am crescut și
educat, căci asta este menirea educatorului pe pământ. Această menire de a crește și educa copii este o mare
responsabilitate.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale
unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Familia exercită o influenţă
deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile
igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este
foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic.
Prima relație de tip social pe care orice copil o stabilește imediat după venirea sa pe lume este cea cu
părinții săi. Pe lânga faptul că este o legătură definitivă şi indestructibilă, ea ar trebui sa fie şi cea mai strânsă
şi puternică legatură posibilă între oameni. Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi
plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor. Această relație de bază
pentru dezvoltarea copilului și apoi a adultului este o piatră de temelie și un model pentru viața lui socială,
începând cu cea preșcolară, școlară și de mai târziu, până la maturitate. De aceea este foarte important ca
această relație să fie una bună, pentru că aceasta determină dezvoltarea copilului și împlinirea adecvată.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi eficient
la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au misiunea
de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia elevilor în şcoală nu are sorţi de
izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-ducativ.
Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii de a cărei armonie generală
depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe care trebuie să îl dea
şcolii. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi în special a familiei.
În concluzie, părinții iubitori creează copii iubitori. Relația cu proprii copii și modul în care părinții
sunt atașați de ei indică tipul de adult care va deveni care copilul.
Important, de asemenea, este ca părinţii nu doar să ofere sfaturi, ci să şi arate comportamentele pe
care doresc să le încurajeze. Nu pot cere de la copiii în formare să vorbească cu ei, să le ceară sfatul şi să
aibă încredere în ei, dacă nu practică ei înşiși toate aceste aspecte care ţin de orice relaţie, de oricare natură
ar fi ea, prin puterea exemplului.

154
 COPILUL DE AZI-CETĂȚEANUL DE MÂINE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, AMARIEI ADRIANA

ȘCOALA GIMNAZIAL GÂRBOVI, JUD. IALOMIȚA

Moto : „Natura ne aseamănă. Educația ne deosebește” -Confucius

Educația trebuie și poate fi începută din primii ani de viață ai copilului și continuată în mod sistematic
pe tot parcursul vieții. Încă de mic, copilul are posibilitatea de a trăi o viață de cetățean ordonat și activ în
cadrul familiei, ca mai apoi, odată ce intră în mediul școlar acesta începe să îndeplinească diferite sarcini
cu caracter permanent care sunt echivalate cu funcțiile sociale ale societății românești. Cu răbdare și tact
din partea părinților, a profesorilor și de ce nu a unor membrii din comunitate, se pot contura elemente care
definesc disciplina liberă, adică supunerea necondiționată a elevilor, pe baza unor convingeri personale, în
atingerea unor scopuri și formarea acestora ca viitori cetățeni pro-activi.
Copilul, încă de la o vârstă fragedă, învață prin toate experiențele lui sociale „mecanismele
cetățeniei”. Însă el trebuie ajutat și îndrumat de adulți, modelat cu răbdare și responsabilitate. Cinstea,
corectitudinea, respectul față de apropiați, față de școală și muncă, sinceritatea, perseverența și toleranța
sunt valori fără de care o societate nu poate evolua. În acest sens școala românească are un rol definitoriu,
iar activitățile pe care le desfășoară, în mod organizat, în clasa de elevi, trebuie să formeze deprinderi și
atitudini definitorii și favorabile pentru elev. Jocurile de rol , dramatizările, jocurile didactice, atelierele de
lucru, dezbaterile, învățarea de poezii și cântece sunt doar câteva dintre activitățile care contribuie efectiv
la dezvoltarea personalității fiecărui copil și la educarea pentru o buna conviețuire în cadrul grupurilor de
apartenență. De asemenea activitățile extrașcolare au un rol important în formarea elevilor și contribuie la
formarea personalității lor. De-a lungul anilor, aceste activități, care cuprind domenii și arii largi, au luat
forme variate, toate având ca scop învățarea non formală și petrecerea în mod plăcut a timpului liber. Scopul
acestora este de a-i forma copilului abilitățile necesare unei bune dezvoltări și descoperirea unor înclinații,
talente sau domenii în care ei vor putea fi performanți. Parteneriatele școlare în care sunt implicați părinții,
comunitatea, biserica sau alte instituții se dovedesc cele mai benefice. Copiii au ocazia să dovedească că
pot face față unor provocări, trăiesc momente înălțătoare și de neegalat alături de familie , își însușesc valori
morale și conștientizează rolul pe care îl au în cadrul unui grup. Toate aceste contribuie, fără tăgada, la
formarea lui ca individ responsabil și valoros pentru societate.

În perioada școlarității, copilul își însușește majoritatea noțiunilor morale, conturându-se astfel
viitoarea personalitate, iar o mare responsabilitate îi revine familiei și școlii , de buna lor creștere , educare
și cultivare, depinzând viitorul umanității, iar daca”rădăcinile sunt sfinte, atunci și ramurile lor vor fi sfinte”.

155
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. AMBRUȘ GEANINA CAMELIA

GRĂDINIȚA P.P. NR. 52, ORADEA, BIHOR

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară. Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților
în cadrul acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce
privește educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia,
arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor. O educație reală, profundă se fundamentează
în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin
puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are
efect mai puternic decât orice frază moralizatoare. De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică
este resimțită, atât de către copii cât și de către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate
de ambele părți. Însă nu numai familia și copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul
didactic. Educatoarele care îi preiau pe copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care
exprimă dorința membrilor acesteia de a fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora.
Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut pozitive, devin pentru părinți motive
de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii

156
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși).

157
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE EDIŢIA 2019

PROF. ÎNV. PRIMAR: ANCA-GHEORGHIU CARMEN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 BUFTEA, JUD. ILFOV

În orice program educaţional evaluarea reprezintă o componentă esenţială, aflată în interacţiune cu

alte activităţi cum sunt: planificarea, organizarea, conducerea activităţilor ,etc. , vizând relevarea
posibilităţilor de perfecţionare a programului. Ea este parte integrantă a acţiunii pedagogice şi nu un proces
complementar acesteia. Întreaga teorie asupra problemelor pe care le antrenează activitatea de evaluare a
randamentului şcolar se inscrie ca sistem de idei şi tehnici în teoria generală a educaţiei.
În toate problemele esenţiale care privesc acţiunea pedagogică: ce anume se predă, în ce scop, ce
obiective sunt urmărite, ce schimbări în comportamentul elevilor trebuie produse, cum se asigură realizarea
acestora, cum sunt observate şi apreciate pe parcurs şi în finalul unor etape mai importante, sunt prezentate
deopotrivă concepţii, idei, strategii referitoare la teortia structurii şcolare, a metodologiei didactice folosite,
a sistemului de verificare şi apreciere aplicat.
Deci, teoria evaluarii este implicată în analiza secvenţelor principale ale acţiunii pedagogice, ca şi a
metodelor şi mijloacelor folosite în definirea obiectivelor pedagogice, în ordonarea conţinutui, ca şi în
bilanţurile efectuate asupra rezultatelor obţinute.
Locul şi rolul evaluarii în procesul de învăţământ
Evaluarea este parte componentă a procesului didactic, rezultatele fiind comparate cu intenţiile
pentru a se vedea în ce măsură obiectivele se confruntă cu rezultatele. Ea pune accent pe măsurarea şi
aprecierea desfăşurării procesului pe parcursul acestuia, pentru a-l regla, pentru a deveni mai eficient.
Termeni ca: docimologie, doxologie, evaluare, performanţă, randament au intrat în vocabularul uzual
al specialiştilor din domeniul educaţiei. Termenul de docimologie a fost introdus în literatura pedagogică
de Henri Pieron (1929), care poate fi considerat şi întemeietorul acestei discipline. Numele de docimologie
este de origine greacă: dokimo-înseamnă proba, încercare; logos-ştiinţă, dokimozo-examinez, dokimastes-
examinator, dokimastikos-apt pentru a examina.
Deoarece probele orale, scrise sau practice reprezintă mijlocul principal prin care se verifică
randamentul şcolar sau nivelul de pregătira al unei persoane supuse examinării, înseamnă că docimologia
este ştiinţa examenelor în general, “ studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de
notare, a variabilităţii notării la examinatori diferiţi şi la acelaşi examinator, a factorilor subiectivi ai notării,
precum şi a mijloacelor menite să contribuie la asigurarea obiectivităţii examenului” 1
Măsurarea şi evaluarea în cazul ştiinţelor umane ridică dificultăţ considerabile. Dar tocmai în acest
domeniu ştiinţa educaţiei a înaintat cel mai mult în ultimii ani aşa cum subliniază Bloom (1967), dintre
toate tehnicile pedagogice, testarea s-a dezvoltat cel mai complet. Ea a arătat calea care duce la definirea şi
evaluarea multor obiective ale educaţiei. Finalitatea ei principală este o apreciere globală a sistemului de
învăţare cu un dublu obiectiv: pe de o parte de a găsi mijloacele valide pentru definirea şi măsurarea
variabilelor independente ale procesului instructiv-educativ, iar de pe altă parte, pentru a elabora modele
practice de apreciere a obiectivelor propuse, a proceselor desfăşurate şi rezultatelor obţinute din învăţâmânt.
Trebuie diferenţiată evaluarea rezultatelor ( a efectelor, a produselor, a randamentui) de evaluarea a
procesului ( a acţiunii didactice, a diverselor componente ale acţiunii).
Dacă în primul caz, prin rezultatelor şi comparerea cu obiectivele propuse, relevăm nivelul de
atingere al acestora, în cel de-al doilea caz, obiectul evaluarii îl reprezintă înseşi obiectivele instruirii,
strategiile folosite, interacţiunea profesor-elev sau componentele izolate ale acestui ansamblu.
Evaluarea are un rol deosebit de important în asigurarea eficienţei activităţii instructiv-educative,
devenind punctul de plecare în autoreglarea sistemului, vizând relevarea posibilităţlor de perfecţionare a
programului. În funcţie de rezultatele obţinute prin evaluare se pot previziona viitoarele programe de
activitate, se pot aprecia şi urmări evoluţiile procesului de învăţământ.
În perspectiva acţiunii de măsurare şi apreciere a rezultatelor şcolare, definirea unor obiective
operaţionale, exprimate în sarcini concrete şi relative limitate, prezintă cea mai mare importanţă.

1
V. Pavencu, Principii de decimologie, Bucureşti, EDP, 1968, p.9

158
 “În ceea ce priveşte tehnica elaborării obiectivelor operaţionale pentru a avea şanse maxime de a
orienta activitatea pedagogică şi de a permite evaluarea rezultatelor acesteia, este util să menţionez câteva
cerinţe generale ce trebuie respectate:
1. În primul rând este necesar ca un obiectiv să fie astfel formulat încât să comunice cât mai exact
intenţiile urmărite într-un program sau într-o secvenţă a acestuia, deci rezultatul concret ce se aşteaptă.
Obiectuvul este semnificativ în măsura în care reuşeşte să comunica clar intenţia celui care l-a proiectat şi
în care oferă o imagine despre comportamentul elevului după terminarea programului.
2. În stransă legătura cu cerinţa anterioară pentru precizia obiectivelor este necesar să descriem
comportamentul final al elevului, ceea ce trebuie să cunoască sau să facă acesta.
În stabilirea performanţelor este necesar să fie selecţionate acelea care pot fi considerate produse ale
acţiunii de instrucţie şi educaţie adică un rezultat al învăţării.
3. A treia cerinţă obligatorie în definirea unui obiectiv constă în precizarea condiţiilor în care urmează
să se desfăşoare activitatea, cum sunt: ce cunoştinţe sunt necesare, prin ce mijloace (aparatură, dicţionare,
culegeri).
4. Ultimul element al procesului de elaborare a obiectivului îl constituie definirea criteriilor de
reuşită. Acestea indică însuşirile pe care trebuie să le îndeplinescă performanţele pentru ca acestea să fie
acceptate.
Obiectivele pedagogice privind rezultatele şcolare arată totdeauna ceea ce se aşteaptă de la elevi şi
nu activitatea pedagogului; acesta din urmă este implicată şi evaluată indirect. Este necesar ca ierarhizarea
obiectivelor să fie însoţită de o evaluare treptată, secvenţă cu secvenţă” 2.
În acest fel se întăresc acumulările, se asigură premizele necesare desfăşurării reuşite a secvenţelor
următoare, se elimina erorile.
Experinţa personală de 40 de ani, de activitate neintreruptă cu elevii din ciclul primar mă face să
reflectez asupra cunoaşterii conceptului de evaluare, a funcţiilor ei şi operaţiilor acestora a, modalităţilor
de integrare a acţiunuilor evaluative, a tipurilor de rezultate, metodelor de verificare, de apreciere a
rezultatelor elevilor, educarea capacităţii de autoevaluare la elevi, depistarea factorilor determinanţi pentru
reuşita şcolară, prevenirea şi înlăturarea eşecului şcolar, a rolului important al activităţilor extraşcolare şi
caracterul creator al învăţătorului + relaţiile învăţător-elev (de tip democratic).

Bibliografie
• Cerghit I, I.T. Radu, E. Popescu, L. Vlasceanu, Didactica, Manual pentru clasa a X-a, Şcoli
Normale, EDP, Bucureşti, 1995, p125;
• I.T.Radu, Teorie şi practică în evaluarea eficienţei învăţământului, Bucureşti, EDP,1981, p.23,
34, p57-58;
• Lindeman Richard, Evaluarea în procesul de instruire, Pshihologia procesului educaţional de Joel
Davitz şi Samuell Ball, Bucureşti, EDP, 1978, p.473;
• Petru Lisievici, Evaluarea în învăţământ, Revista de pedagogie, nr.3-4/ 1992, p.13;
• V. Pavencu, Principii de decimologie, Bucureşti, EDP, 1968, p.9.

2
I.T.Radu, Teorie şi prectică în evaluarea eficienţei învăţămâtului, Bucureşti. EDP, 1981, p57-58

159
 MODEL DE BUNĂ PRACTICĂ:
PARTENERIAT EFICIENT ŞCOALĂ-FAMILIE ÎN SCOPUL PREVENIRII
ŞI COMBATERII ABANDONULUI ŞCOLAR ŞI
A PĂRĂSIRII TIMPURII A ŞCOLII

PROF. ANDREI DOINA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL PENTRU COPII CU DEFICIENŢE
AUDITIVE BUZĂU

DENUMIREA ŞI TIPUL PROIECTULUI: „STOP abandonului şcolar!” – proiect de prevenire

şi combatere a abandonului şcolar şi a părăsirii timpurii a şcolii
INSTITUŢII IMPLICATE:
• Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău;
• Colegiul Economic Buzău;
• Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Buzău.
PERIOADA DE DERULARE A PROIECTULUI: noiembrie 2018-iunie 2019.
ACTIVITATEA: „Părinţi implicaţi – elevi motivaţi”
TIPUL DE ACTIVITATE: schimb de experienţă.
DATA DESFĂŞURĂRII: 14 decembrie 2018.
GRUP ŢINTĂ: părinţii elevilor claselor implicate în proiect.
SCOP:
• implicarea părinţilor în pregătirea şcolară a copiilor cu scopul formării şi dezvoltării încrederii
în propriile abilităţi de comunicare şi învăţare;
• asigurarea unei comunicări pozitive între familie şi şcoală, în vederea combaterii absenteismului
şi a abandonului şcolar.
OBIECTIVE:
• crearea condiţiilor pentru o experienţă pozitivă de învăţare;
• formarea deprinderilor de lucru individual şi în echipă;
• stimularea interesului părinţilor de a participa alături de copii la activităţile educaţionale.
REZULTATE AŞTEPTATE:
• părinţi: atitudini pozitive faţă de şcoală, relaţii mai bune între copii şi părinţi;
• cadre didactice: motivaţie crescută pentru îmbunătăţirea metodelor educative;
• copii: performanţă academică, atitudini şi comportament, prezenţă, adaptare şi implicare şcolară,
rata promovabilităţii.
RESURSE MATERIALE: cretă, flipchart, markere, panou, videoproiector.
RESURSE DE TIMP: 2 ore.
SCENARIU:
1. Profesorul coordonator se prezintă şi precizează rolul său în cadrul schimbului de experienţă.
Părinţii participanţi la activitate sunt invitaţi să se prezinte (îşi spun numele) şi să precizeze care este relaţia
lor cu propriul copil, respectiv cu şcoala (15 min).
2. Profesorul împarte participanţilor câte un cartonaş rugându-i să noteze câte o aşteptare pe care o
au de la această activitate, pe care apoi să îl aşeze pe un panou (10 min).
3. Prezentarea temei, a obiectivelor activităţii. Anunţarea timpului alocat pentru fiecare etapă şi
pauzele planificate. De comun acord sunt decise regulile (telefoane mobile, încadrare în timp, comunicare
respectuoasă) pentru desfăşurarea activităţii. Regulile convenite sunt notate pe tablă sau o foaie de flipchart
pentru a se respecta (20 min).
4. Profesorul dă posibilitatea părinţilor de a adresa întrebări (15 min).
5. Profesorul face o scurtă prezentare cu privire la proiectul „STOP abandonului şcolar!” din care
face parte activitatea „Părinţi implicaţi – elevi motivaţi”, precizând: conceptele principale, partenerii
implicaţi, ce îşi propune activitatea. Aceasta a fost concepută în scopul readucerii părinţilor la şcoală, astfel
încât părintele să descopere metode noi de comunicare şi de învăţare, într-un cadru de lucru, pentru
pregătirea şcolară a copilului său. Se doreşte a fi un schimb de experienţă util părinţilor dar şi profesorilor

160
oferind numeroase oportunităţi: îmbunătăţirea colaborării elevi-părinţi-şcoală, responsabilizarea părinţilor
şi a elevilor, creşterea toleranţei şi a respectului reciproc (45 min).
6. Concluzii:
• prezenţa la şcoală a copiilor lor este foarte importantă şi pentru aceasta părinţii vor colabora cât de
des pot cu diriginţii şi profesorii implicaţi în educarea lor;
• participarea la activităţile extracurriculare, împreună părinţi şi elevi îi ajută să se înţeleagă pe ei
înşişi prin observarea şi interpretarea propriului comportament din timpul participării la aceste activităţi;
• participarea se poate asocia cu rezultatele pozitive la învăţătură, cu coeficienţi de abandon mai
scăzuţi, o stare psihologică mai bună, incluzând un nivel de stimă de sine mai bun, mai puţine griji privind
viitorul şi sentiment redus de izolare socială (15 min).

161
 RELAȚIA GRADINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, ANDREI VIOLETA

LICEUL TEOLOGIC TG-JIU, GORJ

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o
dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educație, aprecia Kant.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei umane,
a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă
succes la școală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinții, elevii și să aibă succes la școală și mai târziu,
în viață. Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în
educație, se creează în jurul elevilor o comunitate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitatea, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea
individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa
publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află,
de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze.

162
 Parteneriatul grădiniţă – școală-familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
***www.copii.psihologie.ro

163
 PROIECT "CETATEANUL"

PROF. ANECHITOAE CARMEN ALINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “MIHAI VITEAZUL” CÂMPIA TURZII

Proiectul este realizat în parteneriat cu Insttitutul Intercultural Timișoara și a fost inițiat de elevii
clasei a VII- a. Proiectul vizează noțiuni studiate la disciplina cultură civică, un proiect în opt pași în care
elevii s-au implicat individual sau pe grupe, un proiect în care fiecare elev a putut contribui la scrierea lui.
Este un proiect care utilizează metoda proiectului prin care, elevii, au învățat sa inițieze o politică
publică. Să facă diferența între politici publice, cum se soluționează politicile publice și care sunt
problemele legate de societatea civilă și soluțiile pentru rezolvarea acestora. Pașii pe care i-am urmat în
realizarea proiectului.
Etapele realizării proiectului au fost: selectarea unei probleme, culegerea de informați pentru
problema selectată, elaborarea unei propuneri de politică publică. dezvoltarea unui plan de acțiune,
realizarea portofoliului (completarea platformei si portofoliul letric). Problema selectată de noi pentru a fi
studiată a fost: Riscul producerii unor accidente în preajma trecerilor de pietoni. Principalele surse de
informare pe care elevii le-au folosit au fost: presa online -exemple de bună practică- articole privind treceri
de pietoni 3D realizate în țară, texte de legi on line. Am realizat elaborarea unei propuneri de politică
publică- am identificat trei soluții posibile pentru rezolvarea probleme.
Soluțiile identificate de noi au fost: soluția 1 - Trecere de pietoni cu sistem inteligent de semnalizare
și iluminat, oluția 2-Semaforul inteligent, soluția 3- Marcaje pietonale longitudinale, transversale, 3D. Din
cele trei soluții am ales una și am descris propunerea de politică publică.
Realizarea unor Marcaje pietonale 3D. Este o idee nouă și inovativă. Aceste marcaje sunt pentru
bitum ce capăta o imagine 3D și în loc de a apărea plane acestea arată ca niște blocuri embosate de material
solid ce umbresc asfaltul. Este, desigur, o iluzie optică ce reduce viteza șoferilor în apropierea trecerilor de
pietoni, temându-se de posibilitatea coliziunii cu obstacolele 3D: Aceste treceri sunt create folosind,
vopesea, materiale plastice la rece, materiale termoplastice, materiale termoplastice prefabricate.
Din cele trei soluții am optat pentru marcajele pietonale 3D din următoarele considerente: -
vizibilitatea lor este asigurată in cea mai mare parte a anului, cand carosabilul nu este acoperit, -eficienta
lor este maximă in orele de vârf când elevii – pietonii cei mai expuși- merg si vin de la școală. Politica
publică propusă de elevi, respectă legislația în vigoare, egalitatea in drepturi a cetatenilor, drepturile si
libertatile fundamentale, tratatele internationale, inclusiv normele Uniunii Europene in domeniu. O politica
publica are rezolvarea doar prin emiterea unui act normativ. De aceea, am incercat realizarea unui astfel de
act: respectiv hotarare de consiliu local.
A urmat pasul în care am dezvoltat un plan de acțiune, un plan de obținere a a sprijinului pentru
soluția propusă. Concret cine ar putea ajuta la realizarea propunerii. În acest sens am identificat, următoarele
instituții: Poliţia Rutieră - Serviciul Rutier – solicitare scrisă - aprobare marcaje pietonale, administraţia
drumurilor - solicitare scrisă - obţinere aprobare, voluntari – Asociaţia artiştilor Plastici, consiliile elevilor
– Campanii de informare rutiere. Am realizat o scrisoarea oficială pe care am transmis-o instituției publice
cu responsabilități în implementarea propunerii clasei. Pe tot parcursul proiectului elevii au completat
conținuturile aferente fiecărei etape din proiect pe platforma electronică a acestuia.
Aplicabilitatea cunoștințelor teoretice în practică este absolut necesară. Tocmai în acest aspect stă
noutatea proiectului. Elevii descoperă conținuturi pornind de la practică la teorie.

164
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!:RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-SCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE!

PROFESOR-EDUCATOR, ANGEARU MIOARA

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ ALEXANDRIA

În perioada de preșcolar care se desfășoară mai ales în grup, se asigură socializarea. Din acest motiv,
copiii cu dizabilități trebuie să fie înscriși la grădinița din vecinătate, alături de copiii sănătoși. Copiii sunt
curioși, dar practici, astfel că ei vor accepta ușor un copil cu deficiență fizică, care se deplasează în fotoliu
rulant sau în cârje. Ei sunt suficient de simplii și deschiși pentru a accepta ușor un coleg cu probleme de
sănătate. Perioada de preșcolar este cea mai indicată pentru începerea socializării copiilor cu nevoi speciale.
Școala este, de asemenea un mediu important de socializare.
În mediul şcolar de la trei ani copilul vine în contact şi cu alţi copii, şcoala oferă modele şi exemple
pozitive, aici copilul învaţă să fie tolerant cu ceilalţi, să accepte diversitatea, va învăţa că deşi suntem puţin
diferiţi- copiii cu deficienţe, sau cu cerinţe educative speciale- avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, că va
trebui să convieţuim în armonie şi respect unii faţă de ceilalţi, chiar dacă au altă naţionalitate şi cetăţenie,
subliniind interculturalitatea, şcoala oferă şanse egale la educaţie; aici bunicul şi părintele vor fi consiliaţi
şi vor evita etichetarea şi stigmatizarea, dar se vor implica activ în integrare, tot la trei ani va începe
derularea parteneriatului şcoală-familie-comunitate.
Şansa copiilor depinde în mare măsură de educaţia din familie, mai ales a mamei, dar nu poţi să educi
un copil fără a fi educat.
Informarea, consilierea, conştientizarea până la responsabilizare a familiei sunt atribuţii ale
grădiniţei, şcolii, care nu se pot concretiza fără implicarea familiei.
Intrarea copilului în şcoală constituie un moment crucial în viaţa sa, date fiind ,,statutul” şi ,,rolul”
de elev, natura relaţiilor cu adulţii şi cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate, şi mai ales, specificul
învăţării.
Îmi amintesc de la şcoală primele vizite la pădure, la teatru, muzeu, cinematograf, plantatul de pomi
şi flori în parcuri, adunatul porumbului, plantatul cartofului unde noi mergeam să dăm o mână de ajutor,
activităţi la care nu trebuie să renunţăm pentru calculator, facebook, jocuri cu agresivitate. Părintele şi
bunicul ar trebui să vină cu propuneri în acest sens, să susţină munca, cinstea, onoarea, respectul,
profesionalismul.
În învăţământul special, nu se poate lucra fără un minim de comunicare, şi colaborare; grădiniţa cu
şcoala comunică permanent la începutul anului şcolar, pe de o parte formal prin documentele şcolare,- dar
mai ales informal, pentru a face trecerea de la o etapă la alta a educaţiei lin, gradual, fără să stresăm copilul;
uneori în aceeaşi clasă intâlnim trei patru cadre didactice- educatorul, profesorul, profesorul de sprijin,
consilierul , chiar şi părintele; familie- grădiniţă-comunitate- parteneriat fără de care nu putem vorbi de
integrare, oriunde în învăţământ.
Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate, are un impact deosebit la nivel de comunitate; la nivelul
microgrupului sau macrogrupului educaţia este esenţială şi influenţează comportamentul indivizilor,
comportamentul colectiv, - oamenii sunt respectuoşi, toleranţi, ospitalieri, deschişi la nou, civilizaţi chiar
în unele regiuni, unde educaţia este superioară, tineri bine pregătiţi profesional, iar asta înseamnă mai mulţi
profesionişti, ordine şi linişte în comunitate, civilitate, informaţie, progres, mai multe afaceri şi locuri de
muncă, ţeluri, alt standard de viaţă.
De fapt ecuaţia este simplă; grădiniţa, şcoala, familia, relaţia acestora ne ajută să obţinem comunităţi
agreabile, profesionişti şi elite intelectuale, care contribuie la modernizarea societăţii.
Personal, consider că într-un cartier cu oameni informaţi şi educaţi: vor fi mai puţine evenimente
antisociale sau nu vor exista deloc, vei avea vecini de care să te bucuri, vei sta de plăcere în părculeţul din
faţa blocului cu nepoţii, se va vorbi frumos, vei aştepta cu nerăbdare să te revezi cu oamenii din cartier
după o scurtă vacanţă; dar asta este de fapt ceea ce trebuie să oferim noi toţi comunităţilor şi ceea ce se
aşteaptă de la oamenii educaţi- o datorie faţă de societate, un spirit civic, o răsplată a faptului că şi tu la
rândul tău ai beneficiat de aşa ceva tot cu ajutorul şcolii-instituţia care este partenerul de bază al comunităţii.
Şi în cazul copiilor cu cerinţe educative speciale educaţia timpurie joacă un rol foarte important, în
sensul că de la trei ani copilul trebuie să vină în mediul şcolar, să socializeze, să se demutizeze, să

165
reabiliteze, să consiliem părinţii, să participe la activităţile de terapie, să înveţe reguli, să-şi formeze
deprinderi de autonomie personală, de comunicare, ocupaţionale.
În şcoala incluzivă copiii sunt pregătiţi să fie independenţi, să-şi admită micile diferenţe, să trăiască
cu ele, să se considere egalul celuilalt, dobândesc o meserie. Prin integrarea preşcolarilor cu nevoi
educaţionale speciale, la vârsta de trei- patru ani, grădiniţa, şcoala începe de fapt integrarea organizaţională;
informează un segment foarte mare de populaţie- preşcolarii, părinţii, bunicii de 65-70 de ani.
Colaborarea educatoare-învăţător-profesor, probabil în toate şcolile incluzive, dar mai ales în cele
speciale pot fi considerate parteneriate de uz intern; nu ai cum să sari peste o astfel de etapă atunci când în
scurt timp, fără să afectezi copilul cu cerinţe educative speciale, trebuie să-l integrezi, să se obişnuiască cu
alt nivel, să-ţi atingi obiectivele propuse, să obţinem competenţe, performanţe. În educaţie, la orice nivel
de vârstă şi pregătire, indiferent de forma de învăţământ abordată, comunicarea, colaborarea, conlucrarea
sunt jos la temelia organizării oricărui pas; pe de o parte între cadrele didactice implicate, la nivelul echipei
multidisciplnare, dar şi comunicarea dintre unitatea şcolară şi familie iar fără aceste legături, parcursul
educaţional nu ar fi posibil, sau nu vom avea rezultatele preconizate.

BIBLIOGRAFIE :
Constantin Cucoş, coordonator, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,
2009, Polirom,
Alois Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie specială, ghid pentru concursuri şi examene de obţinere a
gradelor didactice, 2013, Polirom,
Elena Dănescu, Stimularea creativităţii la vârstă preşcolară, 2006, Paralela 45.

166
 IMPORTANȚA RELAȚIEI ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV.PREȘCOLAR ANGELA NEDELCU

GRĂDINIȚA CU PP NR.2 ȘIMLEU SILANIEI/ SĂLAJ

Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie acesteia , aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Şcoala şi
comunitatea, care fac posibilă educația sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi,
sociologi, psihologi, filozofi, fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de promovare a educaţiei.
Astfel, școala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Şcoala este una din
instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi nu se poate dezvolta fără a
ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea
demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil și construirea unui parteneriat educativ cu
societatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul, constituind o cerinţă a educaţiei de azi. Astfel,
deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în legătura strâns formată, școală-
familie-comunitate.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv
la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează
în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său
familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La
vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana
adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copilpărinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce
copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care
se conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu
această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui
stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale
şi caracteriale.
Partenerul tradiţional al şcolii este familia. Pentru ca acest parteneriat să devină eficient, familia
trebuie să fie implicată, responsabilizată în educaţia copiilor să dețină în permanență o legătură cu
activitățile școlare. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea
influenţează şi modelează persoana umană.
Parteneriatele dintre școală, familie și comunitate pot:
• ajuta profesorii în munca lor;
• perfecţiona abilitățile şcolare ale copiilor;
• îmbunătăți programele de studiu și climatul şcolar;
• îmbunătăți abilitățile educaţionale ale părinţilor;
• dezvolta abilitățile de lideri ale părinţilor;
• conecta familiile cu membrii școlii și ai comunității;
• stimula serviciul comunității în folosul şcolilor;
• oferi servicii și suport familiilor;
• crea un mediu mai sigur în școli.
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului
primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul
socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea

167
este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează
comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala, apoi comunitatea.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale
copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului copiilor, absențe, disciplină, mod de reușită la
învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot
cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile școlare.
Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers. Întregul proces de
educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă. După cum spunea Maria
Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-o civilizație”. Școala
colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă și școală. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă”
(Mantegazza).
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Școala trebuie să
reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia
lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social.
Parteneriatele educaţionale şcoală-familie-comunitate nu se reduc la acele forme tradiţionale prin care
şcoala colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor , corespondenţa cu
părinţii, lectoratele pedagogice, vizite, activități extrașcolare, ci implicarea părinţilor prin activități concrete
la nivel de școală și comunitate.

BIBLIOGRAFIE:
• www.rasunetul.ro,
• articole.famouswhy.ro,
• www.tribunainvatamantului.ro

168
 EDUCAŢIA – FACTOR DECISIV PENTRU EVOLUŢIE

PROF. ÎNV. PRIMAR ANGELESCU IULIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,CONSTANTIN SECĂREANU” RUNCU

Educaţia reprezintă un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi

dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale tineretului sau ale oamenilor, ale
societăţii.
Prin educaţie se urmăreste formarea unei personalităţi în concordanţă cu cerinţele obiective ale
socieăţii, dar si ale individului. Ca orice fenomen social, educaţia are în mod implicit şi un caracter istoric.
Ea a apărut odată cu societatea, evoluează şi se schimbă în funcţie de transformările ce se produc în cadrul
societăţii.
A educa înseamnă a umaniza. Ne naştem persoane, dar învăţăm să fim umani, sociali, morali prin
intermediul educaţiei.Familia este primul context de educaţie în care un copil este educat, este şcoală de
iubire şi învăţare şi părinţii sunt primii şi principalii responsabili de educaţia acestora. Familia este primul
grup uman căruia îi aparţinem şi tot aici copilul trebuie să înveţe cele mai importante valori ale familiei:
umilinţa, autoestima, mulţumirea, optimismul, prietenia, voinţa. Familia şi şcoala sunt un cadru de referinţă
imprescindibil pentru încorporarea unei fiiniţe umane în societate.
Încorporarea copilului la grădiniţă este prima etapă educativă a acestuia. Obiectivul acestei etape este
dezvoltarea echilibrată a capacităţilor fizice, afective, intelectuale, sociale şi morale ale copilului. La
grădiniţă, ei nu dobândesc doar cunoştinţe intelectuale, ci sunt introduşi într-un grup, vor ieşi din universal
lor familiar şi vor învăţa să convieţuiască.
Figura educatorului este foarte importantă, deoarece el nu este doar prietenul şi colegul acestuia ce
îl îndrumă, ci este profesionistul ce cunoaşte necesităţile şi dificultăţile cu care acesta se întâlneşte. Pe de
altă parte, relaţia acestuia şi convieţuirea cu egalii este deasemenea îmbogăţită, deoarece la aceste vârste
copiii învaţă fundamental prin imitare şi fiecare dintre colegi aduce un aport de numeroase idei şi stimuli
diferiţi.
Şcoala este una dintre instituţiile cele mai importante şi absolut necesară pentru a favoriza inserţia
copiilor în societate ca şi adulţi responsabili şi capabili de a convieţui cu alţii în ciuda diferenţelor dintre ei.
Şcoala şi familia sunt stâlpii societăţii, iar acestea trebuie să-şi împartă responsabilităţi şi să formeze
criterii esenţiale cum ar fi: autonomia elevului, însuşirea de valori, norme şi obiceiuri, să dezvolte
competenţe ale vieţii, să transmită norme şi responsabilităţi.
Educaţia este unul dintre factorii ce influienţează cel mai mult progresul unei personae şi al societăţii
. Deasemenea educaţia îmbogăţeşte cultura,spiritul, valorile şi tot ce ne carecterizează ca şi fiinţe umane.
Aceasta începe în familie, şcoala o desăvârşeşte, iar societatea o valorifică. Aceste fundamente pentru
realizarea unei persoane sunt ca un lanţ, iar dacă una dintre verigile acestuia este mai slabă, putem spune
că pregătirea copilului pentru a face faţă societăţii nu este realizată.
Aşadar, necesitatea continuităţii educaţiei în toate treptele sale este necesară şi se poate realiza numai
printr-o colaborare permanentă dintre familie şi şcoală.
A educa înseamnă a-i face pe elevi să-şi însuşească prin experienţă un sistem de valori care să le dea
posibilitatea să se integreze în mod inteligent şi moral într-o lume în contonuă refacere, a asigura bazele
solide pe care se va sprijini edificiul cultural şi social pe care alţii îl vor ridica după noi.
Truda omului la catedră, înălţătoare şi fascinantă, este încununată de success dacă reuşeşte să
realizeze miracolul evoluţiei copiilor, plămădind în sufletul şi în mintea lor aspiraţia spre mai mult, spre
mai bine, spre mai frumos.

Bibliografie:
-MEN, Curriculum Naţional, Bucureşti, 1998.

169
 EDUCATIE FARA FRONTIERE RELATIA GRADINITA SCOALA
FAMILIE SOCIETATE

PROV. INV. PRES. ANGHEL IONELA

GPP ”TARA COPILARIEI”, CALARASI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.

170
 Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul
de Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul
de Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul
de Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

171
 PROMOVAREA IMAGINII ȘCOLII

PROF.ÎNV.PRIMAR IONICA ANGHEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ
”CĂPITAN AVIATOR CONSTANTIN M. CANTACUZINO”
JILAVELE-IALOMIȚA

Comunicarea este un proces de o importanță majoră în cadrul oricărei organizații. Pentru o

promovare continuă a activităților și pentru o permanentă îmbunătățire a calității la nivel instituțional,
Școala Gimnazială ”Căpitan Aviator Constantin M. Cantacuzino”, Jilavele își dezvoltă permanent
programele educaționale, înceacă să își păstreze renumele de școală cu rezultate bune la evaluările
naționale, la concursurile școlare și extrașcolare, cadrele didactice sunt interesate permanent de
perfecționare etc. Totul se realizează printr-o comunicare eficientă cu toți partenerii educaționali și o
implicare profundă a cadrelor didactice.
Educația este obligatorie, dar din fericire nicio institușie nu poate forța alegerea. Elevul – părintele
este liber să alegă. Acestă dependență a unității școlare de libertatea de alegere a elevilor-părinților, face ca
școala să depindă de implicarea ei în modificarea nevoilor și așteptărilor acestora. Informarea nu este de
ajuns, școala trebuie să aibă capacitatea și să fie pregătită de a adapta programul educațional la nevoile în
schimbare ale ”clienților”.
O școală responsabilă este garantul dezvoltării permanente a comunității. Aceasta nu poate funcționa
fără sprijinul comunității. Să încercăm prin cuvinte și imagini să realizăm cea mai bună imagine posibilă și
să convingem că numai produsul educațional oferit este cel mai bun. Pentru a reuși, o instituție educațională
are nevoie să se adapteze corespunzător mediului complex și în continuă schimbare.
Formarea imaginii unei instituții de învățământ se poate realiza aplicând o anumită ”politică”, ce ține
pe de o parte de stilul managerial al directorului și pe de altă parte de activitatea desfășurată de cadrele
didactice. Managerul școlii poate promova în mediul intern și extern o imagine pozitivă printr-o planificare
riguroasă, folosind metodele și tehnicile potrivite.
Promovarea imaginii școlii trebuie să țină cont și de calitatea actului educațional, de investigațiile
făcute în asigurarea unor bune condiții de desfășurare a activității, de calitatea profesorilor care susțin
educația. Promovarea imaginii școlii implică o activitate umană sau un sistem de activități orientate spre
satisfacerea cerințelor beneficiarilor actuali și potențiali.

172
 FAMILIA, ȘCOALA ȘI COMUNITATEA – FACTORI ACTIVI PENTRU
FORMAREA PERSONALITĂȚII COPIILOR

PROF. ANGHEL MARGARETA,

LICEUL TEORETIC „DECEBAL” CONSTANŢA

Motto:”Lumea mică a copilului este o părticică din Univers.

Această părticică din Univers este Familia. De aici începe el ca OM.”

Copilul este ”un mic univers”, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung și sinuos,
plin de urcușuri și coborâșuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea, în toate aspectele ei.
Încă de la naștere, orice ființă umană începe un amplu proces de învățare, pe care îl continuă până în
momentul în care trece în neființă, proces ce reprezintă conceptul cheie în jurul căruia gravitează
dezvoltarea și devenirea umană.
Școala și familia reprezintă pilonii de rezistență ai educației, iar între aceștia și comunitate, mediul
extrașcolar și extrafamilial se află copilul, ținta principală a educației. Dacă aceste medii educaționale se
completează și se susțin, ele asigură într-o mare măsură integrarea copilului în activitatea școlară și pe plan
general, în viața socială.
Funcţia fundamentală a educaţiei este aceea de a pregăti omul pentru integrarea socială. Educaţia nu
vizează formarea unui om abstract, ci a omului necesar societăţii respective, potrivit cerinţelor acesteia.
Funcţia axiologică reprezintă educaţia pentru şi prin valori.
Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi norme, pe
care şi el trebuie să le cunoască, să le aplice şi să le respecte printr-un comportament corespunzător specific
vârstei, prin valori sociale şi atitudini morale, care să ducă la armonia comunităţii şi la progresul acesteia.
Rolul școlii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informaţii tot mai
largă, să se adapteze flexibil la noile medii şi condiţii, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine
empatică autentică faţă de alte grupuri şi culturi şi să rezoneze moral în mod responsabil, la noile provocări
şi influenţe distructive.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Parteneriatul şcoală-familie atât de des vehiculat, odată cu introducerea reformei de învăţământ,
rămâne în continuare un deziderat, menţionat în orice program, dar puţin aplicat în realitate. Întâlnirile grup
”şedinţele cu părinţii” sunt un mijloc util şi necesar de comunicare între şcoală şi familie.
Colaborarea cu şcoala nu trebuie să fie doar „un drept de opţiune”, ci un sistem de obligaţii reciproce.
Părinţii vor fi trataţi ca parteneri în educaţia copilului, fiind solicitaţi la un dialog deschis cu şcoala; această
cooperare, fiind în beneficiul copilului, părinţii sunt responsabili egali ai educaţiei şi vor influenţa natura
acestei educaţii.
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, în viaţă.
Relaţia şcoală - familie - comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Prin crearea de parteneriate, elevii pot fi ajutați să obțină rezultate bune în acumularea cunoștințelor
la școală, pentru ca ei să ”atace” treptele superioare ale îvățării și în final să ajungă viitorii cetățeni
competenți ai societății cunoașterii.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi.

173
 Bibliografie:
1. Agabrian, M. – ”Parteneriate familie-școală-comunitate”, Editura Institutului European, Iași, 2005
2. Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor I. – ”Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Nicola, I. – ”Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
4. Pescaru-Băran, A. – ”Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
5. Şchiopu, U. – ”Psihologia generală şi a copilului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2009

174
 RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE-EDUCAȚIE

ANGHELESCU ALINA-RUXANDRA
COLEGIUL NAȚIONAL « TUDOR ARGHEZI »
TG. CĂRBUNEȘTI, JUD. GORJ

In societatea zilelor noastre, familia si școala ar trebui sa fie cei doi parteneri de baza in educația
copului. Familia ocupa locul primordial în dezvoltarea fizică, morală si intelectuală a copilului. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Parinții, copiii și școala se influentează reciproc. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia
vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinții ar trebui să sprijine cât mai mult
școala în procesul instructiv-educativ, deoarece activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi
separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului. Implicarea părinţilor joacă un
rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul
familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.. Atunci când părinţii,
elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul
elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Copilul iși va dezvolta potențialul nativ în
măsura în care școala va reusi sa îl identifice corect, sa îl cultive , dar nu va omite sa se implice in modelarea
influentelor care nu apartin orei de curs.
Educația este o actiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea intre
toți factorii educaționali, în primul rând intre școala și familie este stringenta. Școala nu-și poate realiza pe
deplin sarcinile, daca nu cunoaște condițiile familiale de munca și viața ale copiilor.
Pentru a putea profita de acest parteneriat, între școala și familie trebuie să existe o colaborare strânsa.
In acest sens, un rol decisiv îi revine invățătorului sau profesorului diriginte. O buna comunicare între
învățător/profesor diriginte și familia unui elev duce la o buna cunoaștere a elevului și a nevoilor acestuia.
Şcoala, alături de familie influenţează personalitatea copilului.
Colaborarea învăţătorului/dirigintelui cu familia se va face prin:
- Şedinţele şi lectoratele cu părinţii;
- Convorbiri individuale;
- Vizite la domiciliul elevului;
- Corespondenţa (rezultate la învăţătură, invitaţii la şedinţe, scrisori de felicitare sau mulţumire);
- Antrenarea părinţilor în activităţi şcolare şi extraşcolare;
- Consultaţii pedagogice;
- Informarea reciprocă;
- Şedinţe comune cu elevi şi părinţi;
- Vizitarea şcolii de către părinţi.
- O comunicare optimă învăţător/diriginte-familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamente negative.
Așadar, colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale
școlii cu aceasta.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală

Bibliografie
www.ct-asachi.ro
www.didactic.ro
https://edict.ro
www.tribunainvatamantului.ro

175
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ANGHELOIU ADRIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 „GEORGE USCĂTESCU”
TÂRGU-CĂRBUNEȘTI, JUDEȚUL GORJ

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

176
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

177
 EDUCAȚIE MAI EFICIENTĂ CU O BUNĂ COOPERARE CU PĂRINȚII

ANNAMARIA MARTON

În cercetarea mea asupra școlarizării în sistemul SBS din Dănești Harghita am reușit să demonstrez
că sistemul SBS își crește eficiența atunci când relația învățător-familie este asigurată optim și că finalitatea
ciclului primar în sistemul SBS este asigurată doar dacă se ține cont de particularitățile elevilor și de mediul
social de proveniență.
În clasa a IV-a Step by Step, în care lucrez ca învățătoare la Liceul Tehnologic “Petofi Sandor“ din
Dănești, județul Harghita, pregătirea nu se desfășoară în cadrul unui sistem tradițional ,, ore de clasă” ci în
așa numită ,, activitate pe centre”.
La noi această alternativă de învățare nu are continuare în ciclul gimnazial. În clasa Step by Step
relația învățătorului cu familia și cu elevii este o relație de tip special. Elevii lucrează individual și în grup.
Munca în grup le dezvoltă capacitatea de coeziune, spiritul de echipă. Învățătorul în acest cadru educațional
nu se străduiește numai la transmiterea cunoștințelor într-un mod tradițional ci are un rol mai ales de
îndrumător și de facilitator.
Atitudinea institutorului este foarte importantă. El poate fi inițiatorul, cel care organizează și asigură
diferitele forme de cooperare cu părinții. Părinții mai bine zis familia poate mări dar din păcate și diminua
eficiența educației școlare. Din punctul de vedere al educației integrale este necesar ca părinții să cunoască
bine activitatea școlară. În cazul unei relaţii bune între şcoală şi familie institutorul şi părintele definesc
împreună scopul educaţiei. Calificativul în această clasă nu poate cauza frustrări copilului, deoarece în locul
acestuia utilizăm aprecierea orală, respectiv aprecierea în scris.
Acest tip de învățare ține seama de nevoile copilului. Învățăceii pot deveni parte activă a procesului
de cunoaștere și în același timp și a formării personalității lor. Programul Step by Step, prin organizarea
diferită a activităţii, determină un spor considerabil în ceea ce priveşte potenţialul creativ al elevilor ce
învaţă în aceste clase spre deosebire de cei din clasele tradiţionale. Alternativa educaţională Step by Step,
prin modul în care îşi derulează activitatea instructiv-educativă, aduce însemnate beneficii elevilor în ceea
ce priveşte adaptarea pedagogică, relaţională, normativă, dar şi în ceea ce priveşte potenţialul creativ al
acestora, chiar dacă rezultatele la testele de cunoştinte situează la un nivel superior la elevii claselor
tradiţionale. Chiar dacă este cert faptul că alternativa educaţională Step by Step nu poate atinge o extindere
impresionantă la nivelul sistemului de învăţământ din ţara noastră, raportat la clasele tradiţionale,
considerăm extrem de utilă aplicarea la nivelul învăţământului tradiţional a unor aspecte specifice activităţii
insructiv-educative în cadrul alternativei educaţionale Step by Step tocmai pentru a veni în sprijinul unei
mai bune integrări a elevilor la nivel pedagogic, profesional şi social. De-a lungul anilor, a existat însă şi o
reţinere din partea familiilor din Dănești care s-au arătat interesate de sistem: „Cum se vor adapta aceşti
copii în clasa a V-a ?”. Răspunsul ne-a fost oferit de prima clasă terminală de Step. S-a dovedit că intrând
în clasa a V-a, care a rămas tradițională, ei sunt printre cei mai buni şi, cu certitudine, cei mai dezinvolţi.
Pot comunica foarte bine şi au pretenţii mai mari de la profesorii de la clasă.
După afirmarea profesorilor acești copiii venind din alternativa Step by Step ,,ne-au determinat să ne
schimbăm şi noi, să ne modernizăm”. În cazul pedagogiei „Step by step” este vorba despre o metodă
alternativă de educaţie, bazată pe datele psihologiei ştiinţifice a dezvoltării copilului, urmărind dezvoltarea
gândirii critice a acestuia. „Step by step” este aplicată de peste trei decenii şi funcţionează în circa 26 de
ţări. Elaborarea metodei şi licenţa ei aparţine „Children Resource International” , din Washington (SUA).
În România, programul a debutat în 1994, sub numele de Head Start, din 1995, programul fiind redenumit
„Step by step” („Pas cu pas”). Alternativele pedagogice reprezintă acele variante de organizare școlară care
oferă soluții de schimbare a perceptelor oficiale, aplicate într-o anumită epocă sau într-un anumit context.
Conceptul operațional de alternativă pedagogică angajează următoarele soluții posibile: corectarea unor
deficiențe la nivelul organizării instituției școlare; substituirea unor forme de realizare a activității;
promovarea unor metodologii didactice diferite, opuse sau complementare, restructurarea cadrului de
funcționare a instituției școlare. Legitimitatea alternativelor pedagogice este asigurată la nivelul Legii
Învățământului care garantează dreptul la educația diferențiată pe baza pluralismului educațional. Variantele
alese pot fi organizate în sistemul de învățământ de stat și particular, pe baza evaluării și validării lor de
către Ministerul Învățământului.
Alternativele pedagogice angajează, în același timp, resursele de creativitate ale personalului didactic,

178
valorificabile la nivel de sistem, în condițiile specifice învățământului de stat sau/ și ale învățământului
particular. Învăţământul alternativ este o formă de organizare a procesului didactic care oferă o altă variantă
organizatorică decât cea din şcoala oficială. Pluralismul educaţional constă în existenţa unor instituţii
şcolare, pe lângă sistemul de învăţământ oficial organizat de stat, care oferă o nouă variantă de instruire şi
educare, propunând alte conţinuturi, strategii educaţionale şi forme de evaluare, considerate ca reprezentând
un progres pedagogic. Pluralismul educaţional reprezintă expresia libertăţii şi democraţiei în domeniul
învăţământului preuniversitar. Sistemele alternative de instruire se caracterizează prin moduri diferite de
abordare a procesului instructiv - educativ, care se întâlnesc atât la nivelul instituţional, cât şi la nivelul
procesualităţii şi metodologiei didactice. Alternativitatea poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca adaptare a unor
tipuri de instituţii educative care s-au bucurat de răsunet în trecut, încercând să rezolvăm prin ele problemele
actuale ale învăţământului şi, poate fi înţeleasă, pe de altă parte, în sensul adoptării unei viziuni de ansamblu
asupra marilor sisteme pedagogice contemporane, asupra practicilor şcolare actuale din lume.
Existenţa mai multor sisteme alternative nu presupune neapărat negarea sau anularea reciprocă,
pentru că în realitate ele sunt complementare în raport cu cerinţele dezvoltării învăţământului nostru. Step
By Step este o alternativă educaţională practicată în ţara noastră sub egida Centrului Step by Step pentru
Educaţie şi Dezvoltare Profesională. Centrul şi- a început activitatea în 1994, cu sprijinul unor specialişti
din SUA.
În Step by Step se porneşte de la o bună cunoaştere a copiilor, urmărindu-se valorizarea însuşirilor
pozitive ale fiecăruia, în special a iniţiativei, a intereselor de cunoaştere, a nevoilor de activitate şi
comunicare. Învăţarea este organizată interdisciplinar, pe centre de activitate şi se desfăşoară în bună
măsură sub formă de joc, respectându- se opţiunile şi ritmurile de lucru personale. Se pune accentul pe
relaţiile dintre copii, pe legătura afectivă copil- educator şi pe implicarea părinţilor în organizarea
activităţilor.
După treisprezece ani de predare în alternativa Step by Step am ajuns la concluzia că dacă relația
școală-familie este asigurată atunci rezultatele copiilor sunt bune; dacă în motivarea pentru activitatea
elevilor se ține cont de particularitățile lor individuale atunci rezultatele vor fi optime. dacă sistemul de
pregătire Step by Step nu ar fi un sistem deschis cu pregătire cu trecere la ciclul gimnazial în sistemul clasic
atunci rezultatele copiilor ar fi nevalorificate.

Bibliografie:
Burke Walsh, K, (1998), Crearea claselor orientate după necesităţile copiilor de 8-9-10 ani, CEDP
Step by Step, Bucureşti;
Burke Walsh, K., (1998), Predarea orientată după necesităţile copilului, CEDP Step by Step,
Bucureşti;
Cerghit, I., (2003), Sisteme de instruire alternative şi complementare, Editura Aramis, Bucureşti;
Dictionnaire actuel de l’ education, 1993

179
 PARTENERIAT EDUCAȚIONAL "ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE"

PROF. INV. PRESCOLAR, ANTOCHI LACRAMIOARA

"COLABORÂND NIMIC NU POATE DA GREȘ!"

Argument
Colaborarea dintre familie şi grădiniță este un factor esenţial în procesul de educare a preşcolarilor.
Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce
apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
Indiferent de mediul economic, etnic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia
copiilor lor, rezultatele determină performanţa lor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului
delincvenţei. Şcoala trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri, să poată lua împreună decizii
cu privire la educaţia copiilor.
Acest parteneriat încurajează familia să stabilească ţelurile de atins pentru copiii lor, iar şcoala să
stabilească obiectivele pentru obţinerea succesului şcolar.
Parteneriatul se constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea autorităţilor locale cu
şcoala şi implică colaborarea acestora în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a
participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci şi sub aspect educaţional-cultural.
Scopul proiectului
Comunicarea cu părinţii şi autorităţile locale în vederea reducerii abandonului şcolar, a delicvenţei
juvenile, a comportamentelor marginale, formarea la elevi a unor deprinderi de comportare care să
întărească siguranţa persoanei.
Participarea activă alături de şcoală a familiei şi autorităţilor locale în educarea copiilor prin
implicarea acestora (părinţi, Poliţie ) în activităţi şcolare şi extraşcolare.
GRUPUL ŢINTĂ:
• Preșcolarii grupei mari
• Educatoarea şi directorul
• Părinţii copiilor
• Reprezentanţi ai autorităţilor locale: Poliția
Durata: 1 an
Beneficiarii proiectului: Direcți: preșcolarii
Indirecți: cadre didactice, părinți, poliția
PARTENERI IMPLICAŢI ÎN PROIECT:
• POLIŢIA DIN COMUNĂ
• CONSILIUL REPREZENTATIV AL PĂRINŢILOR
• ȘCOALA
RESURSE:
• UMANE: preșcolarii, cadre didactice, director, părinţi, poliția
• MATERIALE: foi desen, carioca, carton, radiocasetofon,, CD-uri, calculator, panouri pentru afişe,
aparat foto, dosare, diverse materiale folosite la activităţi;
• FINANCIARE: autofinanţare prin sponsorizări din partea părinţilor pentru activităţile desfăşurate
între grădiniță şi familie.
ETAPELE PROIECTULUI:
- Elaborarea unei schițe de proiect de către cadrele didactice
- Consultarea părinților și a unității de învățământ cu privire la inițierea unui parteneriat;
- Consultarea conducerii politiei în vederea stabilirii calendarului de activitați;
- Desfășurarea activităților prevăzute în proiect.
REZULTATE AȘTEPTATE:
1. Părinţii copiilor vor fi informaţi privind rolul, importanţa familiei în educaţia şi dezvoltarea
copilului, precum și protecția la condițiile societății;
2. Participarea cât mai multor părinți la viața grădiniței;
3. Îmbunătățirea relației părinte – copil;
4. Creșterea performanțelor copiilor ai căror părinți participă la proiect;

180
 5. Dezvoltarea relaţiilor de colaborare între cadrele didactice,părinți și reprezentanți ai comunității.
EVALUAREA:
• Portofolii;
• Albume foto, creaţii literare şi plastice;
• Publicaţii în ziare locale şi revista şcolii;
• CD-ul care să cuprindă întreaga activitate desfăşurată în cadrul proiectului,
• Concursuri pe diferite teme ce sunt înscrise în agenda de proiect;
• Acordarea unor diplome pentru lucrările, desenele realizate în cadrul concursurilor;
• Expoziţii tematice.
METODE / TEHNICI DE LUCRU: intâlniri de lucru, vizite, dialog, expunere, expoziție, vizionare
de film, program de desen animat
ACTIVITĂȚI PROPUSE:
1. "Să evităm delicvenţa!”
2. „Siguranţa în şcoală”
3." Educaţia rutieră"
4. "Discriminarea în rândul copiilor"
5."Obligațiile părinților, obligațiile școlii"
6. "Cum, cât și când îmi ajut copilul"
7. " Părinți talentați, copii la fel!"
8. "Prevenirea delincvenţei juvenile şi a criminalităţii"
9. "Violența în familie, stradală, în cadrul şcolii"
10."Menținerea ordinii şi liniştii publice în unităţile de învățământ, în afara acestora și în comunitate"

181
 EXEMPLU DE BUNE PRACTICI
PROIECT TEMATIC
“NATURA-PRIETENA MEA”

PROF. PENTRU ÎNV. PRIMAR ANTOHE CRISTINA

COLEGIUL NAŢIONAL „FERDINAND I” BACĂU

OBIECTIV CADRU: Cultivarea sensibilităţii copiilor faţă de problematica umană, faţă de valorile
moral-civice şi a respectului faţă de natură.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:
• Să fie conştient de importanţa vegetaţiei pentru viaţa omului;
• Să conştientizeze importanţa colectării hârtiei;
• Să identifice elemente componente ale lumii înconjurătoare;
• Să cunoască sursele de poluare;
• Să afle modalităţile prin care elevul să poată contribui la protejarea naturii.
EXEMPLE DE COMPORTAMENTE:
 Să redea prin desen, pictură, imaginea unor medii poluate, distruse de incendii etc.;
 Sa colecteze deşeuri;
 Să realizeze lucrări practice colective;
 Să emită idei despre modalităţi de protejare a naturi de către copii;
 Să compună ghicitori şi poezii;
 Să transpună în jocurile lor cunoştinţele însuşite despre natură şi protejarea acesteia;
Natura ne dǎruieşte cu bucurie şi simplitate, din plin, necondiţionat, toate bunurile sale. Dar, de cele
mai multe ori, omul nu a ştiut sau a uitat sǎ protejeze aceste daruri pentru el sau pentru generaţiile urmǎtoare.
În condiţiile epocii contemporane, caracterizate prin creştere demograficǎ, industrializare şi prin acţiunea
deseori necontrolatǎ a omului asupra mediului, se pune tot mai acut problema protecţiei mediului
înconjurǎtor. În aceastǎ problemǎ, latura educativǎ are un rol determinant şi este importanat ca noi,cei care
avem misiunea de a-i educa pe cei mici, sǎ avem o conşiinţǎ ecologicǎ bine conturatǎ pentru ca acţiunile
pe care le desfǎşurǎm sǎ fie eficiente şi credibile în fața copiilor.
În acest sens, elevii cl.a III-a, aflaţi sub îndrumarea mea, au desfăşurat o serie de activităţi menite a-i
ajuta în a descoperi natura, unde aceştia au posibilitatea sǎ simtǎ , sǎ vadǎ ce li s-a spus. Numai prin educarea
tinerei generaţii putem aspira la un mediu sănătos şi la o păstrare a bogăţiilor naturii. Şi cine poate face
acest lucru mai bine decât cei mai mici locuitori ai Pământului, care trebuie ajutaţi să observe, să cunoască
frumuseţile şi bogăţiile naturii, pentru a o iubi şi apăra.
Prin acţiunile desfăşurate, educăm şcolarul pentru ocrotirea, îngrijirea şi conservarea naturii.
Dau câteva exemple din activităţile desfăşurate în acest sens cu elevii:
 Învăţarea unor cântece adecvate temei ;
 „Să iubim natura şi să-i fim prieteni”- excursie, unde elevii au observat diversitatea copacilor
şi schimbările petrecute în acest anotimp ;

182
 Parada costumelor ECO;

 Plantarea unor seminţe de flori;

 Concurs de poezii „Ce te legeni, codrule…”

183
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, ANTONACHE ȘTEFANIA

Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se

poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
O problema stringenta pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
si succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare intre scoli, familii si
comunitate. Avem in vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala

184
a copiilor si adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se
considera pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile si comunităţile.
Cercetările desfăşurate in Statele Unite și în unele țări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile si
comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii .

185
 RELAȚIA ȘCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, ANTONOVICI GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ TÂRGU TROTUȘ, JUD. BACĂU

Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o

dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”,aprecia Kant cu
îndreptăţire. Prin urmare, omul nu se naşte om: „tot ceea ce constituie umanitatea: limbajul şi gândirea,
sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul în
La philosophiede l'éducation – nimic nu trece în organismul noului născut” fără educaţie.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei
umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-
societate.Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei.Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea
deciziilor.
Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă.
După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-
o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să
cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea
lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa
moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.Se constată că unele familii
manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt
dezinteresate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.

186
 Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În ţările
dezvoltate, cu deosebire pe continentul nordamerican, parteneriatele şcoala-familie-comunitate sunt
esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală. Motivul principal pentru crearea unor
astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoala şi, mai târziu, în viaţă Colaborarea
cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu aceasta (lectorate cu
părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții trebuie să vadă în noi un
prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să
o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe
cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-
familie- societate este determinantă în educarea copiilor.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

Bibliografie:
 Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
 Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
 Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993
 Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997

187
 RELATIA GRADINITA, SCOALA, FAMILIE SI SOCIETATE

PROF. INV. PREȘCOLAR: ANUȘCA RAMONA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
Educația nu este numai pregătire școlară, ci este înțeleasă tot mai mult ca un flux continuu de influențe
modelatoare și transformatoare exercitate pe tot parcursul vieții individului. Atunci când aceste influențe
sunt organizate adecvat și răspund nevoilor interne personale, ele construiesc, modelează și transformă
personalitatea. Adecvarea presupune corespondența cu nevoile și cerințele individuale.
Educația este eficientă atunci când consideră copilul în centrul ei ca parte activă și motivată la propria
devenire.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Dupa cum afirma Marion Wright Edelman:,,Dacă ești părinte, trebuie să recunoști
că acesta este cea mai importantă misiune a ta și provocarea care-ți aduce răsplata cea mai mare. Ceea
ce faci zilnic, felul cum vorbești și acționezi în,,meserie” vor contribui la modelarea viitorului mai mult
decât oricare alt factor” si Charles Colson ”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind
prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască,
familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți.” De aceea la intrarea în
cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul și colaborarea
părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune
achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În
grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma
educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea
implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Parteneriatul grădiniţă – familie - societate are rolul de a construi relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.

188
BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
***www.copii.psihologie.ro
***http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate
***https://www.didactic.ro/materiale-didactice

189
 RELAŢIA FAMILIE- GRĂDINIŢĂ- ŞCOALĂ- SOCIETATE

PROF. APAN DORINA

GRĂDINIŢA ,,LUMEA PITICILOR’’ DEJ

Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri successive .Vârsta preşcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită
vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie,
formează temelia intregii vieţi de mai târziu. La reuşita copilului în viaţă contribuie, în egală măsură,
principalii factori educativi: familia, societatea, grădiniţa şi şcoala.
Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de
bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie
suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi
însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite
de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce
e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se
orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie
sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten. Mediul familial este universul natural al
celor mici, este primul cadru de socializare al lor şi nevoia sprijinirii părinţilor în educaţie este presantă.
Familia e scena principală din viaţa copilului; e nucleul social în care până la o anumită vârstă se
reflectă întreaga viaţă socială. Totuşi, uşor, uşor, influenţa educaţională a grădiniţei creşte în intensitate,
până ce devine dominantă. Copilul acum se dezvoltă într-un alt mediu, dar absorbţia lui în instituţia
preşcolară i-a solicitat toate posibilităţile de adaptare.
Necesitatea colaborării grădiniţă- familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali: asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului. Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.
Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat.
La relaţiile de tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi, care impun o anumită distanţă socială între
copil şi adult şi o schimbare a mediului de trai. Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să determine
părintele să colaboreze şi să înţeleagă care este adevăratul rol al programelor educative oferite de
învăţământul preşcolar.
Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6 ani, familia şi grădiniţa,
trebuie să armonizeze modelele educative si sociale promovate, să-şi transmită reciproc informaţii privind
particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce
priveşte educarea acestuia. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea
unei unităţi de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la
soluţionarea problemelor inerente care apar.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei, se referă la construirea unor relaţii pozitive
între familie şi grădiniţă, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
Relaţia familie - grădiniţă apare justificată în măsura în care restabileşte încrederea colectivităţii de
părinţi, a comunităţii, în instituţia şcolară. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie- grădiniţă şi
participarea la gestiunea grădiniţei, cât şi pentru educaţia părinţilor îl are înfiinţarea asociaţiilor de părinţi,
ca reprezentanţi ai vocii reale a acestora, privind rezolvarea diverselor probleme apărute în grădiniţă,
implicarea acestora în organisme abilitate în luarea unor decizii de importanţă majoră.
Integrarea copilului în şcoală presupune mai întâi formarea unor reprezentări corecte despre şcoală,
care să le permită preşcolarilor o adaptare afectiv- motivaţională la mediul şcolar. În scopul adaptării
preşcolarului la mediul şcolar, al formării şi adâncirii reprezentărilor cu privire la şcoală este necesar a se
întreprinde acţiuni comune grădiniţă-şcoală, cum ar fi: prezentarea unor casete video cu aspecte de la

190
primirea copiilor în prima zi de şcoală, având ca invitaţi elevii clasei pregătitoare şi învăţătoarea lor;
asistenţa la o activitate de citire, matematică, scriere; organizarea unor activităţi de evaluare-concursuri care
au loc împreună cu clasa pregătitoare (obiceiuri şi colinde de Crăciun, concursuri sportive,1Iunie, etc.);
plimbări în jurul oraşului; excursii comune; dramatizări în care rolul elevului este interpretat de copilul
preşcolar; confecţionarea de felicitări cu ocazia diferitelor evenimente, etc.
Realizarea dezideratelor a idealului educatoarelor este condiţionată de colaborarea mai strânsă între
grădiniţă şi şcoală. Activitatea educatoarelor şi învăţătorilor trebuie să se împletească. Tonul puternic
afectiv ce o caracterizează pe educatoare trebuie să se împletească cu relaţia mai autoritară a învăţătoarei.
Sub aspectul evaluării evoluţiei şi randamentului şcolar, aprecierile, recompensele, simbolurile oferite de
educatoare trebuie să se completeze cu evaluarea apreciată în calificative de către învăţător.
Nu vor exista rezultate pozitive în procesul de predare-învăţare-evaluare dacă nu există concordanţă
între influenţele educative, lipsa colaborării dintre instituţiile de învăţământ şi familie are consecinţe grave.
Familia contemporană cunoaşte schimbări importante, dar şi dramatice în acelaşi timp, schimbări care
influenţează dezvoltarea echilibrată a copiilor.
Problemele existente în mediul familial (lipsa banilor, violenţa, atmosfera tensionată) influenţează
negativ încă de la cea mai fragedă vârstă. De aici porneşte necesitatea colaborării grădiniţă- şcoală- familie
şi a elaborării unui plan comun de educaţie pentru o dezvoltare optimă a personalităţii copilului.
Numai o bună colaborare între grădiniţă, şcoala şi familie, o mai mare implicare a părinţilor în
activitatea şcolară (inclusiv în luarea deciziilor) va îmbunătăţi colaborarea dintre aceşti factori foarte
importanţi în creşterea şi dezvoltarea copilului.
Cultivarea unei relaţii de parteneriat afectiv între unităţile şcolare, societate şi părinţi în sprijinul
educaţiei şi creşterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară şi socială,
este primul pas către o educaţie deschisă, flexibilă şi dinamică a personalităţii copilului.

BIBLIOGRAFIE:
-Ezechil, L.; Păişi-Lăzărescu, M.; - „Laborator preşcolar”- Bucureşti ,V & I Integral 2004;
-Radu, I. ; Ezechil, L.; - „ Didactica-Teoria instruirii ”; Piteşti ; Paralela 45 ;2005;
-Revista Învăţământul preşcolar-Nr.3-4 ,2005;
-Dumitrana, M., Copilul,familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti, 2000;
-Dima, S.(coord), Copilăria-fundament al personalităţii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997;
-Curs PRET, Modul 1 Educaţia Timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar.

191
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE – PORTUGALIA

PROF. APETRĂCHIOAEI ALINA LILIANA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 GORBĂNEȘTI, JUD. BOTOȘANI

Sistemul de învăţământ reprezintă un subsistem al sistemului social, acesta fiind subordonat şi

integrat în cadrul şi structura generală a societăţii, neavând doar o structură internă, ci supunându-se şi unor
impulsuri sociale externe. Sistemul de învăţământ, privit ca un întreg, se referă, în mod fundamental, la
organizarea sub formă instituţională a învăţământului, în acest sens sistemul de învăţământ cuprinzând
totalitatea instituţiilor ce urmăresc îndeplinirea unor obiective educaţionale.
Mai trebuie spus că sistemul de învăţământ are un caracter naţional şi istoric, cu alte cuvinte,
evoluează şi se dezvoltă în raport cu dezvoltarea materială şi specificul cultural al fiecărei ţări. Prin urmare,
există caracteristici comune între sistemele de învăţământ dintre diferitele ţări, caracteristici şi deosebirice
sunt legate de condiţiile economice, sociale şi culturale din respectiva ţară.
Structura anului şcolar. Sistemul portughez de învăţământ nu este împărţit în trimestre sau semestre, anul
şcolar fiind abordat ca un tot unitar (din septembrie şi până în iunie).

Vacanţă Învăţământ primar Învăţământul secundar

superior

Data începutului de între 8 şi 15 septembrie între 8 şi 15 septembrie

an şcolar
Data sfârşitului de an şcolar 15 Iunie 8 Iunie (clasele :6, 9, 11, 12)15
Iunie (clasele :5, 7, 8, 10)
Vacanţă de toamnă - -
Crăciun/Anul Nou 29 Decembrie– 2 Ianuarie 19 Decembrie– 2 Ianuarie
Iarnă/ Carnaval 20– 22 Februarie 20 – 22 Februarie
Primăvară/Paşte 26 Martie– 9 Aprilie 26 Marti – 9 Aprilie
Vară Aproximativ 12 săptămâni Aproximativ 12 săptămâni
8 Iunie– 15 Septembrie 15 Iunie (exceptând clasele 6,
9, 11, 12)
Zile libere şi sărbători 5 Octobrie; 1 Novembrie; 1 5 Octobrie; 1 Novembrie; 1
religioase Decembrie; 8 Decembrie; 25 Decembrie; 8 Decembrie; 25
Decembrie; 1 Ianuarie; 21 Decembrie; 1 Ianuarie; 21
Februarie; 6 Aprilie; 8 Aprilie; Februarie; 6 Aprilie; 8 Aprilie;
25 Aprilie; 1 Mai; 7 Iunie; 10 25 Aprilie; 1 Mai; 7 Iunie; 10
Iunie; 15 August Iunie; 15 August
Sursa Eurydice
Structura studiilor. Şcoala începe de obicei la 8.30 şi se termină la 14.30. După-amiaza nu sunt ore dar
anumite şcoli oferă workshopuri opţionale. Sistemul educaţional public portughez se divide in 3cicluri distincte:

1. Educaţia elementară (elementary): 6 clase de la 6 la 12 ani (clasele 1-6)

2. Educaţia secundară (secondary): 4 clase de la 12 la 16 ani (clasele 7-10)
3. Bacalaureatul: 2 clase de la 16 la 18 ani (clasele 11-12)
După finalizarea educaţiei secundare (la sfârşitul clasei a 10-a), elevii pot părăsi şcoala cu un certificat
de absolvire a ciclului secundar sau pot continua educaţia la liceu pentru doi ani. În cadrul ciclului secundar,
cele mai multe obiecte de studiu sunt obligatorii: Ştiinţe Naturale, Ştiinţe Sociale, Educaţie Plastică şi
Vizuală, Limba şi Literatura Portugheză, Limbi străine (de obicei Limba Engleză), Matematică, Muzica,
etc. În cadrul ciclului de bacalureat, în clasa a 11-a obiectele obligatorii sunt Limba şi Literatura Portugheză

192
I, Limbi străine I (de obicei Limba Engleză), Filosofia şi Educaţie Fizică iar în clasa a 12-a, obiectele
obligatorii sunt Limba şi Literatura Portugheză II, Limbi străine II (de obicei Limba Engleză) şi Istoria. În
ambele clase de Bacalaureat, elevii trebuie să-şi aleagă în funcţie de specializarea universitară pe care
doresc să o urmeze, alte 3 obiecte dintre Fizică, Chimie, Biologie, Matematică, Latină, Greacă sau alte
obiecte aflate in curricula opţională.
Pentru a fi eligibili din punct de vedere lingvistic, elevii trebuie să aibă cunoştinţe elementare spre
medii de limbă portugheză (să fi studiat portugheza cel puţin 2 ani în şcoala generală sau liceu) sau de limbă
engleză.
Sistemul de notare. Sistemul de notare portughez este compus din note de la 0 la 20, nota de trecere fiind
10. Profesorii din Portugalia sunt foarte exigenți și sunt de părere că notele 9 și 10 nu există (note de la 18 la 20).

Metode de evaluare. Evaluarea la universităţi este de trei feluri: continuă, periodică si finală.

Continuă însemnă proiecte, teste pe parcusul semestrului, activitatea la curs, cea periodică constă în
2-3 teste stabilite anterior de profesor, iar finală este examenul final. Se poate alege de la început ce fel de
evaluare doreşti, însă există posibilitatea dacă se alege evaluarea continuă să se rămână la cea finală
(examen) în cazul în care nu se obţine notă de trecere sau se doreşte o nota mai mare.
Testele naţionale evaluează şi monitorizează aplicarea curriculum-ului stabilit, testând doar
principalele două discipline – limba de instruire şi matematica. În timp ce elevii cu CES din Portugalia iau
şi ei parte la testarea naţională, aceia care urmează un curriculum puternic personalizat adaptat specific la
cerinţele lor speciale sunt evaluaţi în conformitate cu acel curriculum.
De asemenea, şcolile portugheze pot scuti anumiţi elevi de la testarea naţională. Cu toate acestea,
participarea la testare este în principiu obligatorie pentru toţi elevii, cu excepţia celor migranţi sau itineranţi
care ajung în ţară în timpul anului şcolar în care în mod normal ar fi testaţi sau cu mai puţin de un an înainte.
Procesul de notare este supravegheat de către profesori special pregătiţi din afara şcolii. Evaluarea
formativă este responsabilitatea individuală a profesorilor care păstrează dialogul cu elevii şi colaborează
atât cu colegii lor profesori – în special cu cei din aceleaşi departamente curriculare, cât şi cu consiliul
clasei care trasează şi coordonează proiectele curriculare pe baza curriculum-ului naţional – şi, unde este
cazul, cu serviciile specializate de susţinere a învăţământului, părinţi sau tutori.

Bibliografie:
https://www.scribd.com/doc/140822902/Analiza-Comparativa-Intre-Sistemul-de-Invatamant-
Romanesc-Si-Sistemele-de-Invatamant-Europene

193
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF.ÎNV.PRIMAR: ANA APETREI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAIL ANDREI ” BUHUȘI

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate de
societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal, democraticşi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara

194
clasei şide activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel decomunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

195
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE. RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE

PROF. APETRI NUŢA.

LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEŞTI-, JUD. BACĂU

Copilul este gloria părinţilor săi, gloria mamei sale: glorie în sensul împlinirii, în sensul manifestării.
Copilul este de la bun început cineva pe care îl poţi iubi şi pe care trebuie să-l iubeşti, să-l învălui în iubire
şi a cărui iubire trebuie să o primeşti. Putem spune că este ca o mărire, în ordinea relaţiilor umane.
Maternitatea îi aduce femeii - mai mult încă decât îi aduce barbatului paternitatea Mi se pare ca o înflorire,
ca o strălucire.
Educatorul care-cunoscând psihologia elevilor săi ştie să stimuleze sistemul motivaţional al fiecăruia
(interesul de cunoaştere, tendinţa de afirmare, dragostea faţă de obiectele predate, aptitudinile, aspiraţiile,
idealurilor etc) va avea de fiecare dată o clasă activă la lecţiile sale. Maiestria pedagogică şi tactul pedagogic
- calităţi de bază ala personalităţii unui dascăl implică priceperea de a da fiecarui elev ce i se cuvine şi de a
solicita de la fiecare ceea ce poate mai mult şi mai bine. Într-un asemenea climat educative, elevii nu pot fi
decât activi şi foarte interesaţi de activităţile efectuate. Profesorul este cel care trebuie să găsească cele mai
eficiente modalităţi prin care să stimuleze potenţialul creativ al fiecarui elev în parte. Activităţile propuse
elevilor în scopul sporirii gradului de implicare activă şi creativă în şcoală, trebuie să asigure:Stimularea
gândirii productive, a gândirii critice, a gândirii divergente şi laterale, libertatea de exprimare a
cunoştinţelor, a gândurilor, a faptelor. În acest sens apar ca adecvate activităţile care cer spontaneitate şi
contribuie la dezvoltarea independenţei în gândire şi acţiune, utilizarea talentelor şi a capacităţilor specifice
fiecarui individ în parte, incitarea interesului către nou, necunoscut şi oferirea satisfacţiei găsirii soluţiei
după depunerea unui efort de căutare de către elev, exersarea capacităţilor de cercetare, de căutare de idei,
de informaţii, de posibilităţi de transfer de sensuri, de criterii de clasificare, dezvoltarea capacităţii de
organizare de materiale, de idei prin întocmirea de portofolii asupra activităţii proprii, de colecţii de cuvinte,
de obiecte, de contraste, organizarea de discuţii pe anumite teme, iniţierea de jocuri, de excursii, educarea
capacităţii de a privi altfel lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite
Cadrele didactice sunt mobilizate permanent pentru realizarea ansamblului de obiective ale
procesului instructive educativ şi în mod deosebit pentru formarea profesională şi morală a elevilor prin
întregirea culturii lor generale. Pentru profesori o procupare permanentă este aceea de a contribui la
cultivarea unor cunoştinţe deprinderi şi capacităţi care să ofere elevilor posibilitatea de a aborda direct,
rapid, corect şi eficient realitatea înconjurătoare. De multe ori din dorinţa de a avea nişte copii perfomanţi
părinţii îi forţează să învețe noţiuni grele care în mod firesc s-ar învăţa mult mai târziu. În astfel de situaţii
copiii riscă să se oboseacă, să aibă impresia că sunt mai deştepţi decât alţii, că ei ştiu deja, îşi pierd uşor
interesul în clasă, se plictisesc şi de multe ori ajung să fie depăşiţi de colegi care au urmat un ritm normal
de învăţare. Se ajunge în situaţia când elevii se complecsează, devin derutaţi oscilând între pretenţiile
părinţilor şi propriile performanţe şcolare, apare dezechilibrul psihic generator uneori de consecinţe grave.
Este indicat în cazul în care se identifică cazuri de copii cu abilităţi deosebite, să se investească în direcţia
dezvoltării lor ajungându-se uşor la performanţe care permit copiilor o relizare frumoasă în viaţă prin
activităţi facute cu placer.
Un alt pericol care pândeşte din umbră elevii ambiţioşi şi foarte responsabili, constă în stări de
oboseală extremă, epuizare din dorinţa de a face performanţă la unele obiecte sau de ce nu la toate obictele.
Elevii devin palizi, stresaţi, încercănaţi şi retraşi în cadrul colectivului. Trebuie luată legătura cu părinţii să
se afle dacă părinţii au pretenţii exagerate sau pur şi simplu e o ambiţie personală a elevului.
În absolut toate cazurile prezentate e necesară o puternică şi atentă colaborare între părinţi şi cadrele
didactice, copiii trebuie atent observaţi, educatorii şi profeorii fac cursuri de perfecţionare, fac shimb de
experienţă în cadrul simpozioanelor, sunt în general buni profesionişti, buni pedagogi, buni psihologi şi în
momentul în care sesizează cazuri care necesită ajutor trebuie să intervină imediat făcând echipă (părinţi,
profesor, psiholog, doctor) pentru rezultate cât mai bune .
Un profesor temeinic pregătit în specialitate şi cu cu solide cunostinţe de psihologie genetică, de
psihologia învăţării, de pedagogie şi de metodică va şti să faca din elevii săi spirite active, avide de
cunoaştere, preocupaţi de a descoperi noi adevăruri şi de a le aplica în practică.În această privinţă afirmaţia

196
că sufletul unui om se modelează datorită sufletului unui alt om este foarte adevarată deci elevii vor fi
activizaţi numai de un educator activ
Cu alte cuvinte educarea tineretului şcolar în spiritual unei atitudini corecte faţă de muncă, se inscrie
ca o sarcină primordială a şcolii noastre contemporane şi în perspectivă. Slujitorii şcolii i-au înţeles
întodeauna valoarea imperativă, exprimată de fiecare dată cu claritate de cerinţele societăţii. Forţa
convingătoare a necesităţii” ca şcoală va trebui să asigure o pregătire unitară, sa asigure cultura generala şi
profesională, în concordanţă cu cerinţele economiei naţionale, astfel încât tinerii să se poată încadra cu bune
rezultate într-o muncă socialmente utilă”izvorăşte din cerinţele sociale şi productive ale vieţii noastre pe
care le înţelegem cu responsabilitatea care reese din faptul că învaţămantul va trebui să asigure formarea
profesională a unui numar suficient de tehnicieni, maiştri, ingineri şi alte cadre de specialitate.
Adevărurile acestea ne-au condus spre idea organizării unui climat favorabil în toate compartimentele
şcolii care să corespundă înaltelor cerinţe formative orientate spre educarea elevilor în spiritual dragostei
faţă de muncă şi faţă de cei ce muncec.
Cadrul didactic trebuie să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea, să realizeze
mai uşor şi mai frumos obiectivul principal al şcolii. Scopul activităţilor este dezvoltarea unor aptitudini
speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru
activităţi socio-culturale, facilitarea integrării în mediul socialr, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în
ansamblul ei, fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale.
Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, nu epuizează
sfera influenţelor formative exercitate asupra elevilor. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în
care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori
acţionează pozitiv.Elevii trebuie orientaţi spre activităţi concrete, în aer liber care să mai diminueze din
timpul petrecut în faţa calculatoarelor sau al telefoanelor. Educaţia prin activităţile extraşcolare urmăreşte
identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viaţă
civilizat, precum şi stimularea comportamentului creativ în diferite domenii. Avem tendinţa de a educa
elevii în raport cu cerinţele prezentului, dar trebuie să ţinem cont că societatea e în continuă schimbare şi
ar fi foarte indicat ca în paralel să-i învăţăm să se adapteze în mod continuu şi benefic astfel încât să-şi
asigure un trai decent şi cinstit în viitor.

197
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF. ANA MARIA APOSTOLIE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ STRĂOANE, VRANCEA

Scopul lecturii în şcoală. Prima întrebare pe care e firesc să ţi-o pui este de ce se studiază literatura în
şcoală, ce ţinte se urmăresc prin literatură. Programele actuale propun o schimbare de viziune. Aceasta se
reflectă şi în studiul literaturii. Nu se mai pune pe accent pe cunoştinţele despre literatură, despre anumite
texte, ci pe formarea unor competenţe/ abilităţi pentru diverse tipuri de lectură: lectura de informare (cea
care ne ajută să găsim informaţii specifice unor domenii de cunoaştere diverse sau privitoare la realitatea
cotidiană), lectura de plăcere (cea pe care o savurăm în timpul liber), lectura instituţionalizată (cea realizată
de critici sau istorici literari sau cea propusă de şcoală).
Un prim ţel este aşadar formarea unor lectori competenţi. Faptul că programele actuale sunt puse sub
semnul comunicării are drept consecinţă conceperea lecturii atât ca act de cunoaştere, cât şi ca act de
comunicare (textul devine astfel dinamic, fiind dialog al receptorului cu textul, participare activă la procesul
de reconstruire a sensurilor). Astfel, competenţele specifice privind receptarea textului (literar sau
nonliterar) se subsumează competenţei generale de receptare a mesajelor scrise şi ele sunt orientate prioritar
spre ceea ce, în didactica de specialitate, se numeşte reading for meaning (a citi pentru a înţelege).
Pe de altă parte, şi activităţile de producere a mesajelor orale şi scrise pe marginea textelor discutate
în clasă au o pondere importantă în cadrul orelor de literatură, pentru că ele dau seama despre nivelul
abilităţilor de înţelegere, analiză şi interpretare ale fiecărui elev.
În plus, şcoala are menirea de a-i ajuta pe elevi să-şi formeze gustul şi interesul pentru lectură, să
stimuleze gândirea autonomă, reflexivă şi critică a elevilor în raport cu textul. În fond, ţinta finală a studiului
literaturii în şcoală este de a forma cititori activi pe tot parcursul vieţii. În acest sens, prin studiul literaturii
în şcoală, elevii ar putea să înţeleagă mai bine lumea şi să se înţeleagă în altă lumină pe ei înşişi, ar putea
să-şi formeze repere culturale şi estetice şi să valorizeze arta ca pe o formă de comunicare şi de cunoaştere
care-i ajută să-şi dezvolte propria personalitate.
Rolurile cititorului. Modelul dezvoltării personale a generat nu doar o didactică orientată spre cititor,
ci şi cercetarea în domeniul receptării textelor. Una dintre cele mai interesante lucrări, din perspectivă
didactică, este cea a lui J. A. Appleyard, Becoming a reader. The experience of fiction from childhood to
adulthood (1990), în care sunt descrise diferitele ipostaze ale devenirii unui cititor:
• The reader as player (cititorul care se joacă): În anii preşcolarităţii, copilul, care nu este încă un cititor,
ci mai cu seamă un ascultător al poveştilor citite de adulţi, intră uşor în jocul lecturii, în lumea fanteziei. Pentru
un astfel de cititor, nu există o diferenţă clară între ficţiune şi realitate.
• The reader as hero and heroine (cititorul care se identifică cu personajele): În timpul şcolii, copiii
obişnuiesc să citească, identificându-se cu personajele din universul ficţional. Literatura pare să percepută
ca o lume alternativă, mai bine structurată şi mai puţin ambiguă decât lumea reală, astfel încât micii cititori
evadează cu plăcere în universul ficţional şi se implică emoţional în lectură. În această etapă elevilor le
place să citească şi să recitească cărţi în care acţiunea are un rol important. Ei evadează din realitate într-o
lume a ficţiunii în care reuşesc să facă lucruri pe care nu le pot face în realitatea cotidiană.
• The reader as thinker (cititorul care evaluează): Adolescenţii citesc pentru a înţelege mai bine
lumea şi pe ei înşişi, pentru a se pregăti pentru viaţă. Ei judecă/ evaluează ideile, comportamentele pe care
le întâlnesc într-o carte. Ei pot percepe universul ficţional ca pe o „re-construcţie“ a realităţii. De asemenea,
sunt capabili să-şi clarifice propria perspectivă asupra realităţii, care poate fi diferită de cea întâlnită în
cărţile citite.
• The reader as interpreter (cititorul care interpretează): Cititorii care studiază literatura în mod
sistematic – în general, elevii de liceu şi profesorii – abordează textele ca pe un corpus relevant al
cunoaşterii (înţeleg evoluţia formelor literare, raportează textul la un context cultural, social sau politic, la
biografia autorului etc.). Ei învaţă să abordeze analitic un text, pot folosi concepte de teoria literaturii, pot
realiza contextualizări.
• The pragmatic reader (cititorul pragmatic): Cititorul adult citeşte în diferite moduri, care pot fi
adaptări ale diferitelor roluri menţionate anterior: pentru a evada din realitate, pentru a evalua o anumită
viziune despre lume şi a o compara cu propria sa perspectivă, pentru a simţi plăcerea estetică, pentru a se

198
lăsa provocat de noi experienţe, pentru a se lăsa încântat de înţelepciunea pe care o găsesc în anumite cărţi.
Copiii trebuie îndemnați de către părinț și de către profesori către lectură pentru a deveni adulți de
bază ai societății viitoare.

199
 ACTIVITĂȚILE EXTRAȘCOLARE

PROF.ÎNV. PREȘCOLAR: APOSTU ADINA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 48 BRĂILA

Activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt atractive la orice vârstă. Ele stârnesc interes, produc
bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă necesită un efort suplimentar. Copiilor li se
dezvoltă spiritul practic, operaţional, manualitatea, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii
sale. Copiii se autodisciplinează, prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună voie regulilor,
asumându-şi responsabilităţi. Dascălul are, prin acest tip de activitate posibilităţi deosebite să-şi cunoască
elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea, să realizeze mai uşor şi mai frumos obiectivul principal -
pregătirea copilului pentru viaţă. Realizarea acestor obiective depinde în primul rând de educator, de
talentul său, de dragostea sa pentru copii, de modul creator de abordare a temelor, prin punerea în valoare
a posibilităţilor şi resurselor de care dispune clasa .
Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează
sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în
care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori
acţionează, pozitiv sau nu, asupra dezvoltării elevilor. Educaţia extracurrriculară (realizată dincolo de
procesul de învăţământ) îşi are rolul şi locul bine stabilit în formarea personalităţii copiilor noştri. Educaţia
prin activităţile extracurriculare urmăreşte identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre
aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viaţă civilizat, precum şi stimularea comportamentului creativ în
diferite domenii. Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de cunoştinţe punându-i
in contact direct cu obiectele şi fenomenele din natură. Trebuinţa de se juca, de a fi mereu în mişcare, este
tocmai ceea ce ne permite să împăcăm şcoala cu viaţa. Dacă avem grijă ca obiectivele instructiv – educative
să primeze, dar să fie prezentate în mod echilibrat şi momentele recreative, de relaxare, atunci rezultatele
vor fi întotdeauna deosebite. Prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună voie regulilor,
asumându-şi responsabilităţi, copiii se autodisciplinează. Cadrul didactic are, prin acest tip de activităţi,
posibilităţi deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea, să realizeze mai uşor
şi mai frumos obiectivul principal al scolii şi al învăţământului primar – pregătirea copilului pentru viaţă.
Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea copiilor în activităţi
cât mai variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi socio-culturale, facilitarea
integrării în mediul şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul ei, fructificarea talentelor
personale şi corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale.
Vizitele la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv –
constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului nostru. Ele
oferă copiilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală, procesul de producţie în
desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi
activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni
şi rezultatele concrete ale muncii lor, stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce
elevii acumulează în cadrul lecţiilor. Vizionarea emisiunilor muzicale, de teatru de copii, distractive sau
sportive, stimuleaza şi orientează copiii spre unele domenii de activitate: muzică, sport, poezie, pictură.
Excursiile şi taberele şcolare contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor despre frumuseţile ţării, la
educarea dragostei, respectului pentru frumosul din natură, artă, cultură. Prin excursii, copiii pot cunoaşte
realizările oamenilor, locurile unde s-au născut, au trăit şi au creat opere de artă. De la cea mai fragedă
vârstă, copiii acumulează o serie de cunoştinte punându-i in contact direct cu obiectele şi fenomenele din
natură. Activităţile de acest gen au o deosebită influenţă formativă, au la bază toate formele de acţiuni
turistice: plimbări, excursii, tabere. În cadrul activităţilor organizate în mijlocul naturii, al vieţii sociale,
copiii se confruntă cu realitatea şi percep activ, prin acţiuni directe obiectele, fenomenele, anumite locuri
istorice. Fiind axate în principal pe viaţa în aer liber, în cadrul acţiunilor turistice, elevii îşi pot forma
sentimentul de respect şi dragoste faţă de natură, faţă de om şi realizările sale. În urma plimbărilor, a
excursiilor în natură, copiii pot reda cu mai multă creativitate şi sensibilitate, imaginea realităţii, în cadrul
activităţilor de desen şi modelaj, iar materialele pe care le culeg, sunt folosite în activităţile practice, în
jocurile de creaţie. La vârsta şcolară, copiii sunt foarte receptivi la tot ce li se arata sau li se spune în legatură

200
cu mediul, fiind dispuşi să acţioneze în acest sens . Excursia ajută la dezvoltarea intelectuală şi fizică a
copilului, la educarea lui cetăţenească şi patriotică. Ea este cea care îl reconfortează pe copil, îi prilejuieşte
însuşirea unei experienţe sociale importante, dar şi îmbogăţirea orizontului cultural ştiinţific. Acestea au
fost un bun prilej de destidere, de bună dispoziţie, dezvoltând la copii sentimental apartenenţei la
colectivitatea din care fac parte, deprinzându-i totodată să-şi stăpânească emoţiile provocate de prezenţa
spectatorilor.
Concursurile pe diferite teme sunt, de asemenea, momente deosebit de atractive pentru cei mici.
Acestea oferă copiilor posibilitatea să demonstreze practic ce au învăţat la, să deseneze diferite aspecte, să
confecţioneze modele variate. Acelasi efect îl pot avea concursurile organizate de către cadrele didactice în
clasa. Dacă sunt organizate într-o atmosferă placută vor stimula spiritul de iniţiativitate al copiluui, îi va
oferi ocazia să se integreze în diferite grupuri pentru a duce la bun sfârşit exerciţiile şi va asimila mult mai
uşor toate cunoştinţele .
Activităţile complementare concretizate în excursii şi drumeţii, vizite, vizionări de filme sau
spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută adecvată situaţiei, declanşează anumite
sentimente. O mai mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile extraşcolare care
implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul realizat de acesta.

BIBLIOGRAFIE
• http://www.smartbox.ro/index.html
• http://www.profilescan.ro/index_ro.php

201
 ROLUL FAMILIEI ŞI AL ŞCOLII PRIVIND EDUCAȚIA

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR:ARANGHEL MARIA-ADELINA

COLEGIUL NATIONAL PEDAGOGIC ”ȘTEFAN VELOVAN” CRAIOVA

„ Cititul îl face pe om deplin, vorbirea îl face prompt, iar scrisul exact .”

Educaţia este o cultură a caracterului, o obişnuinţă contra naturii, dar şi singura care-i distinge pe
oameni. Este o artă, care face să treacă conştientul în subconştient, este un fapt al şcolii, şi al unei virtuţi,
pe care o porţi cu tine.
Sistemul educativ este „competent” în dependenţă de mediul înconjurător, practicile educative
învăţate de părinţi, comportamentul faţă de şcoală, practicile sociale asimilate din instituţiile şcolare. A
învăţa nu este pur şi simplu un proces psihologic şi biologic, şi nu face diferenţiere de persoanele din diferite
pături sociale.
Curriculumul comun, obligatoriu, este definit la nivel central în toate țările fie sub forma
conținuturilor de bază, fie ca obiective care trebuie să fie îndeplinite. Totuși, școlile se bucură de mult mai
multă libertate în ceea ce privește activitățile educaționale de zi cu zi, cum ar fi alegerea metodelor didactice
și a manualelor, gruparea elevilor pentru activitățile de învățare și organizarea evaluării interne.
Timpul de predare alocat oficial unei anumite discipline nu reflectă întotdeauna o imagine exactă a
timpului real petrecut de elevi la disciplinele respective. Limba de predare este în mod clar cea mai
importantă disciplină în ceea ce privește timpul alocat, care este în general între un sfert și o treime din
timpul total recomandat. În cele mai multe țări, matematica ocupă al doilea loc în ceea ce privește timpul
total recomandat de predare.
Dar putem avea educație fara lectura !? Oare îşi mai are rostul lectura printre noianele de noutăţi, care
apar în permanenţă?
Pentru cadrele didactice este important ca elevii să vorbească şi să scrie româneşte, de aceea trebuie
îndrumaţi spre lectură, pentru avea o exprimare corectă, coerentă, cursivă.
Dar cum? Prin ce căi, când mijloacele audio-vizuale, computerele au invadat peste tot şi iau din ce în
ce amploare ?
Nu se poate spune că nu au importanţă, din contră, dar mulţi cred că trebuie să evoluăm, să ne
modernizăm, să fim în pas cu noul, neglijând faptul că atât lectura, cât şi scrierea au un rol deosebit în viaţa
elevului.
Pentru acest lucru, trebuie să se implice atât familila, cât şi şcoala.Problema nu vine din partea şcolii,
ci din cea a familiei, care de cele mai multe ori, nu ia în serios recomandările cadrelor didactice, sau dacă
o fac, nu sunt consecvenţi, o fac pentru o scurtă perioadă de timp, fiind în detrimentul copiilor.De cele mai
multe ori, nu sunt vinovaţi aceştia de faptul că nu ştiu bine să citească, să se exprime, să scrie, deoarece în
primii ani de şcoală, au mare nevoie de ajutor, de îndrumări, de supravegheri atente din partea părinţilor,
de încurajări, iar dacă aceştia sunt superficiali, rezultatele sunt pe măsura implicării lor în activitatea de
învăţare, cu mici excepţii.Nu trebuie lăsat totul în seama şcolii, ci ar trebui să existe o coeziune între familie
şi şcoală.
Există categorii diferite de părinţi:-unii care fac tot ce n-au putut ei să facă când erau elevi,
sacrificându-se şi oferindu-le aproape tot, fără a se gândi la consecinţe, doar pentru a fi mai presus faţă de
alţi părinţi, (o competiţie fără rost, fără câştigător);alţii care nu se preocupă deloc de situaţia copilului, sunt
dezinteresaţi, lasă totul în seama şcolii ;altă categorie sunt aceia care au probleme familiale grave, au diverse
vicii, au un comportament aspru cu elevii;există cei cu posibilităţi financiare, preocupaţi de diversele
afaceri, neavând timp de copii, plătesc în schimb meditaţii; cei care pun în prim plan copilul, indiferent de
cât timp dispune, nu-l neglijează, se interesează de el mereu, ţin legătura cu şcoala .
Copiii, de multe ori, au ca modele părinţii, îi copiază, îi imită, neţinând cont de faptul că nu tot ce văd
sau aud este un exemplu bun de urmat.Expresiile triviale, vulgaritatea ocupă locul expresiilor frumoase, a
lecturii, a activităţilor specifice vârstei lor.
Depinde şi de noi, cadrele didactice, cum abordăm o problemă, cum reuşim să le captăm atenţia, cum
transmitem ceea ce avem de spus, deoarece părinţii ne simt, ne percep într-un anumit mod, iar dacă

202
măiestria noastră de oratori, modelatori de suflete reuşeşte să-i emoţioneze, să-i atragă, succesul este
garantat .
Educatia ne definește ca oameni. Fiecare cuvant pe care îl luăm ne completează pentru a devenini
oameni, fiecare litera completează propozitia care ne defineste, fiecare sunet împletește sufletului nostru.
Educatia este puntea dintre noi si viitorul nostru, face legătura dintre trecut și prezent, lasandu-ne in
acelasi timp liberi sa decidem. Ne ofera posibilitatea de a distinge intre bine si rău, intre alb si negru.
Educatia este criteriul care ne ajuta sa alegem corect. Nu exista mereu o alegere corecta deoarece fiecare
actiune poate afecta o anumita persoana, însă încercăm mereu să alegem corect pentru noi. Trebuie sa fim
corecti măcar cu noi înșine, iar educatia ne permite să facem asta.
Educatia este criteriul dupa care esti judecat. Este primul lucru care ne ofera o „eticheta” în societate,
trebuie să încercăm mereu să învățăm tot mai mult pentru a ne scrie cât mai frumos numele pe o eticheta
care sa ne descrie, trebuie sa reusim să trecem peste prejudecati pentru a putea folosi educatia.
În procesul de învăţământ, copiii memorează şi păstrează în memorie o mare cantitate de fapte, reguli,
legi, norme etice, pe care le vor utiliza ulterior în viaţă, în activitatea practică.
În sens larg, învăţarea reprezintă un proces evolutiv, de esenţă informativ-formativă, constând în
recepţionarea, stocarea şi valorificarea, în mod activ şi explorativ, de către fiinţa vie a experienţei proprii
de viaţă, care are ca rezultat modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, perefcţionarea ei continuă sub
influenţa acţiunilor variabile ale mediului.
Data find aceasta complexitate si importanta a motivatiilor, in procesul de învatare-predare este
nevoie cunoasterea profunda a elevilor, de practicarea unui învatamânt diferentiat, adaptat nevoilor
individuale de cunoastere, adaptat specificului motivational individual.

BIBLIOGRAFIE:
 ANDREI COSMOVICI ŞI LUMINIŢA IACOB, PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ, 1999, POLIROM
 AL ROŞCA, PSIHOLOGIA COPILULUI, 1958, EDIT DIDACTICĂ
 ANDREI COSMOVICI, PSIHOLOGIE GENERALĂ, 1996, POLIROM
 GOLU, P., 1974 PSIHOLOGIE SOCIALĂ, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ,
BUCUREŞTI

203
 PUTEREA EXEMPLULUI PERSONAL ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ AI
COPIILOR

ED. ARCHIP HORIA-MĂRGĂRINT,

GRĂDINIȚA P. P. NR. 12, IAȘI

Motto: ”Marele principiu al educației este de a predica exemplul”. (Anne Robert Jacques Turgot)

Puterea exemplului personal este întotdeauna mai mare decât sfaturile, pedepsele sau opiniile pe care
un adult le-ar putea utiliza în educarea copiilor. Acest lucru este valabil de timpuriu, începând de acasă și
continuând cu anii de grădiniță și școală. Toți adulții cu care copiii intră în contact reprezintă, într-o măsură
mai mică sau mai mare, posibile modele pe care aceștia le urmează în formarea și dezvoltarea lor psiho-
socio-afectivă. Exemplul are o putere mare de influențare asupra copiilor petntru că el se adresează în mod
nemijlocit simțurilor acestora, îi ajută să perceapă realitatea vie, concretă, pe care ei o văd, o aud, o simt.
Tocmai acest fapt face ca exemplul să fie convingător, să se impună prin însăși natura sa și să acționeze
rapid. Copiii reușesc să își însușească cu ușurință și rapiditate mișcările, expresiile, formele de comportare
pentru că au nevoie de modele pe care să le imite, sunt sensibili, impresionabili și înmagazinează fără prea
multă greutate informațiile din jurul lor.
Primele forme de educație pe care le primesc copiii vin din familie. Educația în familie se face pe
cale de exemplu și se bazează pe gesturi, stări sufletești, mângâieri sau pedepse, conversația dintre adulți-
adulți și adulți-copii. Părinți, bunici, frați mai mari sau alte persoane care locuiesc împreună cu copiii sau
intră în contact direct și frecvent cu aceștia pot deveni modele. Ei sunt cei care în această etapă a vieții
contează cel mai mult și își lasă asupra copiilor o amprentă de neșters, fie ea pozitivă sau negativă. Acum
încep să se formeze principii morale valoroase, care vor rezista în timp sau, dimpotrivă, vor apărea frustrări
și/sau dezechilibre cu care viitorul adult va trebui să se confrunte ca să le elimine.
Numărul adulților pe care copiii i-ar putea prelua ca modele crește odată cu frecventarea creșei sau a
grădiniței. Asemenea celorlalți oameni maturi din viața lor, educatorii se vor înscrie automat în rândul celor
care știu totul, au experiență multă și nu greșesc. Din acest motiv, imitarea adulților întâlniți acasă sau la
grădiniță îi încântă, le dă încrederea și siguranța că nici ei nu greșesc. Ceea ce începe acasă este continuat
la grădiniță. Dacă familia pune, de la bun început, bazele unei educații sănătoase, atunci rolul educatorilor
va fi acela de a îmbogăți ceea ce există deja la nivel moral, social, cognitiv. Dacă, în schimb, educatorii vor
observa carențe în comportamentul și cunoștințele copiilor, atunci sarcina lor devine una dificilă pentru că
orice încercare de remediere se va lovi de ceea ce copilul a asimilat deja de acasă ca fiind corect. Cu toate
acestea, printr-un efort susținut, în timp pot fi înregistrate corectări sau măcar îmbunătățiri atitudinale și
cognitive pentru a ajuta copiii în devenirea lor ca viitori adulți.
Exemplele pe care copiii le iau de acasă sau de la grădiniță ajută la însușirea unor cunoștințe și
deprinderi temeinice și variate, la consolidarea unor sentimente pozitive, la formarea unui comportament
civilizat și la formarea gustului pentru frumos.

BIBLIOGRAFIE
Savater, Fernando, Curajul de a educa, Editura Arc, Chișinău, 1997.
Șerbănescu, D., Exemplul în educația copiilor, Editura Științifică, București, 1967.

204
 RELAŢIA ŞCOALĂ – FAMILIE, MEREU ACTUALĂ

ÎNVĂŢĂTOR: ARDELEAN CLAUDIA

COLEGIUL TEHNIC ,,TRANSILVANIA” DEVA

Astӑzi trӑim într – o epocӑ vӑdit instabilӑ. Lucrurile se schimbӑ într – un ritm ameṭitor.Î n acest
climat general, familia, educaṭia ṣi instruirea copiilor au suportat transformӑri radicale. Trӑim deja într – un
stat planetar în care toate se influenṭeazӑ reciproc într – un mod mult mai rapid acum decât în alte epoci.
Pornind de la premisa cӑ educaṭia trebuie sӑ se manifeste în permanenṭӑ, ca o acṭiune unitarӑ,
coerentӑ, cӑ activitatea care se realizeazӑ în ṣcoalӑ nu poate fi separatӑ, izolatӑ de alte influenṭe educative
ce se exercitӑ asupra copilului ṣi nu poate face abstracṭie de la toate acestea, se impune o strânsӑ
interdependenṭӑ între mediul educative oferit de ṣcoalӑ, mediul familial ṣi mediul socio – economic din
care acesta provine.
Actul educaṭional are o eficienṭӑ sporitӑ dacӑ este implicatӑ ṣi familia. În urma colaborӑrilor
constante cu pӑrinṭii, aceṣtia au posibilitatea de a -ṣi cunoaṣte mai bine copiii ṣi modul acestora de
manifestare în cadrul grupului, îṣi însuṣesc procedee adecvate pe care le pot aplica în educaṭia copiilor.
Copiii sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasӑ din cochilie, precum pictura ṣi
sculptura, de fapt tot ceea ce pot avea mai preṭios pӑrinṭii în aceastӑ lume. Le sunt mângâiere ṣi
bucurie.Rӑspunderea pe care o au pentru creṣterea lor este foarte mare, la fel ca ṣi rӑsplata. Pӑrinṭii devin
pictori, artiṣti, sculptori ai propriilor copii. Sufletul unui copil este ca o cetate, de aceea construirea ei, de
la temelie ṣi pânӑ în tavan trebuie sӑ se facӑ cu cea mai mare grijӑ ṣi atenṭie.Pӑrinṭii trebuie sӑ fie foarte
atenṭi la comportamentul lor, deoarece copilaṣii lor, încӑ de mici, când încӑ nu vorbesc, încep, ca ṣi
computerul, sӑ înregistreze toate câte le vӑd ṣi aud în interiorul casei lor.Prin urmare, chiar din perioada
copilӑriei, pot sӑ influenṭeze asupra cuminṭeniei, fanteziei ṣi morale lor, deoarece, la vârsta urmӑtoare în
care inima de copil e mai împietritӑ, educaṭia devine, dacӑ nu mai slabӑ, oricum foarte grea. În problema
creṣterii copiilor, mai mult decât sfaturile ajutӑ exemplul. Acesta se întipӑreṣte adânc în sufletul copilului,
astfel cӑ, ṣi dacӑ copilul se abate pentru o vreme, exemplul are puterea sӑ – l readucӑ la ceea ce este corect
ṣi bine. Din pӑcate, mulṭi copii vӑd lucruri negative în familiile lor, fapt ce îṣi pune amprenta asupra
dezvoltӑrii lor ulterioare.
Cât priveṣte mustrarea, pӑrintelui îi este de folos sӑ - ṣi pedepseascӑ copilul mai mult prin tonul vocii
sale, decât prin violenṭӑ. Dacӑ dojana cu blândeṭe nu dӑ rezultate, atunci poate fi nevoie ṣi de mânie, dar o
mânie care sӑ provinӑ din iubire, motivatӑ din dorinṭa de a – l învӑṭa pe copil deosebirea binelui de rӑu ṣi
nu din dorinṭa de a stӑpâni. Trebuie sӑ – l facem pe copil sӑ înṭeleagӑ, sӑ ṣtie când facem un lucru ṣi când
nu trebuie fӑcut. Numai atunci îl aducem pe drumul cel bun.Adesea dorinṭa copiilor de imitare a celor din
cercul lor de prieteni este o fazӑ prin care trebuie sӑ treacӑ, aṣa cum trec printr – o boalӑ a copilӑriei ca de
exemplu, pojarul.
De nicӑieri de altundeva nu vine distrugerea copiilor decât dintr – un interes exagerat al unor pӑrinṭi
pentru cele necesare traiului. Ei se strӑduiesc sӑ le asigure un trai fericit, neglijând educaṭia copiilor,
petrecând puṭin timp cu ei, televizorul ṣi calculatorul fiind cei care - i învaṭӑ sau le face educaṭie. Ṣcoala
încearcӑ sӑ – i implice cât mai mult, conṣtientizându – i de aceastӑ nobilӑ ,,meserie “, aceea de a fi pӑrinte.
Educatorul trebuie sӑ fie capabil sӑ realizeze schimbӑri profunde în cultura, climatul ṣi instrucṭia
tuturor copiilor, indiferent de naṭionalitate, religie, sӑ introducӑ noi strategii educaṭionale care sӑ încurajeze
colaborarea, toleranṭa, empatia acestora, prin transmiterea unor mesaje pozitive ṣi prin puterea exemplului
personal. Copiii pot deveni modele pentru adulṭii din comunitate. Ei pot fi capabili sӑ analizeze, sӑ evalueze
ṣi sӑ propunӑ soluṭii.
Sӑ nu – i educӑm pe copiii noṣtri pentru ziua de azi. Aceastӑ lume nu va mai exista când ei vor fi
mari ṣi nimic nu ne permite sӑ ṣtim cum va fi lumea lor. Atunci sӑ – i învӑṭӑm sӑ se adapteze!

205
 ȘCOALA, FAMILIA, MEDIUL – INGREDIENTELE NECESARE
DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII COPIILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR ARDELEAN CRISTINA-DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „I. G. DUCA” PETROȘANI

„Copiii trebuie crescuţi pentru ei, nu pentru părinţi” Nicolae Iorga

În societatea contemporană, aflată într-o continuă schimbare, la baza dezvoltării personalității umane
se găsesc trei ingrediente absolut necesare: Școala, Familia și Mediul.
Dacă educaţia şcolară joacă un rol predominant în formarea şi dezvoltarea individului, aceasta nu
înseamnă că şcoala este unicul pol educaţional care jalonează etapele dezvoltării umane. De fapt, în
societatea contemporană se redescoperă tot mai pregnant necesitatea unui al doilea și al treilea pol de
influenţă educaţională, reprezentat de familie, şi mai ales de părinţi, dar și de mediul natural și social în
care se naște și se dezvoltă orice individ. Astfel, putem vorbi de o adevărată triadă educaţională: școală –
familie – mediu, în care cele trei elemente se află într-o relaţie triunghiulară, interactivă.
Despre calitatea relaţiei celor trei elemente se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme. Azi se cere tot
mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin şi asistență a influențelor
educative formale. Introducerea colaborării între părinţi şi educatorii specializaţi, comunicarea periodică şi
permanentă între aceştia ca şi cooperarea în anumite momente sunt cerute chiar de eficiența învățării
şcolare.
Experienţa dovedeşte că o atmosfera destinsă între agenţii educaţionali este facilitatoare acumulării
de cunoștințe. De asemenea, existența unor reguli comune, cunoscute şi fixate împreună ușurează mult
efortul învăţării. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei şcoli. Aceste relaţii au un potenţial
considerabil de influenţare a educaţiei copiilor.
În acest sens, un rol important îi revine dascălului, deoarece el este cel care modelează tipul de
personalitate necesar societății cunoașterii, personalitate caracterizată prin noi dimensiuni: gândire critică,
creativă, capacitate de comunicare şi cooperare, abilităţi de relaţionare şi lucru în echipă, atitudini pozitive
şi adaptabilitate, responsabilitate şi implicare.
Un învățământ modern, bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi creativitatea copiilor, dar
şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin care
era un furnizor de informaţii. În organizarea unui învățământ centrat pe copil, dascălul devine un
coparticipant alături de elev la activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează copilul pe drumul spre
cunoaştere. În plus, o strânsă relaţie învăţător – familie – elev duce la formarea şi modelarea conştiinţei şi
conduitei morale a elevului, la o mai bună integrare prosocială.
Şcoala intervine în procesul formării şi dezvoltării copilului după „cei şapte ani de acasă”, adică după
ce multe dintre scenariile, tiparele de acţiune au fost deja formate chiar și parţial consolidate în cadrul
relaţiilor familiale. Adesea, neînţelegerile în familie, lipsa de timp acordat copiilor şi starea de stres
permanent se reflectă într-un fundal de anxietate al copilului, care se simte neiubit, neglijat, o povară, o
obligaţie. Şi toate aceste anxietăţi perturbă imaginea de sine a viitorului adult, având consecinţe diverse şi
uneori imprevizibile pentru manifestarea sa ulterioară.
Toate aceste probleme reclamă impetuos soluţii viabile şi adaptabile secolului zbuciumat în care
trăim. În mod paradoxal, o soluţie ce transpare în această epocă a triumfului raţiunii o constituie nu apelul
la raţiune, logică şi înţelegere, ci întoarcerea la „suflet”, la domeniul emoţiilor şi sentimentelor noastre. Ca
urmare, se vorbeşte astăzi din ce în ce mai mult despre inteligenţa emoţională. Abilitatea de a rezolva
eficient problemele umane depinde de capacitatea de a ne gestiona eficient propriile stări emoţionale, pentru
a fi echilibraţi şi a veni în contact cu propriile emoţii şi sentimente, formulându-ne astfel propriile priorităţi,
pe baza tendinţelor manifestate.
Implicarea familiei în problemele şcolii nu înseamnă numai plata unui sprijin material sau
atenţionarea în legătura cu problemele copiilor lor. Ea este mult mai mult. Se referă la construirea unor
relaţii pozitive între familie şi şcoală şi la o unificare a sistemului de valori şi cerinţe relative la copil.
Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor atunci când ei ajung să vadă profesorii colaborând şi

206
sfătuindu-se cu părinţii şi poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină
necontrolabile.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente şi benefice ambilor factori dacă
îndeplinesc condiţiile unei comunicări eficiente şi dacă ţin seama şi de dimensiunea sa umana.
În această triadă educațională nu este de neglijat nici mediul, un alt factor important ce contribuie la
dezvoltarea personalității copilului.
Mediul natural cuprinde condițiile de climă, relief, vegetație și faună. Atunci când condițiile de mediu
sunt favorabile, individul se dezvoltă normal. Când sunt mai puțin favorabile pot apărea dificultăți în
dezvoltarea sa. La rândul său și mediul social poate influența viața și evoluția oricui.
În acest sens, putem spune că mediul, prin elementele sale, zonă geografică, climă, relief, climatul
cultural-spiritual, etc. sculptează psihicul și personalitatea fiecăruia. Fiecare latură a personalității
individului cere participarea mediului. Nutriția socială a copilului se suprapune nutriției sale alimentare și
împreună creează o punte de legătură între biologic și psihologic în procesul dezvoltării sale.
Caracterul determinant al educației presupune organizarea și conceperea activității într-un context
situațional deschis ce implică optimizarea raporturilor cu ereditatea și cu mediul. În acest context,
valorificarea educabilității reprezintă o direcție fundamentală de evoluție a educației care angajează
raporturile existente între cei trei factori implicați în dezvoltarea ființei umane: școala, familia, mediul.
Numai printr-o îngemănare a acțiunilor și funcțiilor educative se poate spera la o reformare spiritual
autentică a omului și a comunității.

Bibliografie:
1. Bezede R. ,,, Parteneriatul şcoală-familie: abordări creative în contextul şcolii prietenoase
copilului, În: Didactica pro... ”, nr.1, 2009;
2. Flueraş, V. ,,, Teoria şi practica învăţării prin cooperare”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2005;
3. Popescu, M. ,,, Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000;
4. Vrăşmaş, E., A. ,,, Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis, 2002.

207
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ARDELEAN FLORENTINA CERASELA

GPN NR. 2 BUDUREASA-GRUI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale. familia este de asemenea, primul mediu în care

208
copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru
copil.
Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e
frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.
Ceea ce învaţă în familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului
său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun
coleg şi prieten.
Dar ce se îmtâmplă în cazul în care familia nu se preocupă suficient de această latură a educaţiei în
primii ani de viaţă (cei şapte ani de acasă), preferând fie o disciplinare rigidă fie să răsfeţe excesiv copilulul,
mergând pe ideea că are timp să înveţe lucrurile astea mai târziu, la şcoală, sau, mai rău, combinând
aleatoriu răsfăţul cu pedeapsele corporale sau emoţionale, fără a-i explica copilului nimic? Sau, ce se
întâmplă când între discursul părinţilor şi modelul lor personal există discrepanţe majore?
Copilul nu poate discerne şi nu se poate adapta corect la diversele situaţii de viaţă, îşi formează
deprinderi greşite şi este afectat pe plan emoţional pe termen lung.
Unui copil fără o educaţie moral-caracterială corectă îi va fi foarte greu să ajungă la acea coerenţă a
sinelui de care vorbea Antonovsky. Îi vor lipsi atât comprehensibilitatea, controlul cât şi semnificaţia. Prin
urmare, oricâte bunuri materiale îi vor pune părinţii la dispoziţie, nu va izbuti să fie fericit şi, deci, rezistent
la boli.
Familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani de viaţă, ci
şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există mulţi factori care pot conduce
la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din nefericire, nu toate familiile pot fi
considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.
Lipsa interesului sau concepţiile învechite despre modul de educaţie al copiilor, lipsa sau excesul de
autoritate, lipsa dragostei sau a manifestării corecte a afecţiunii faţă de copil, fenomenele de violenţă în
familie, situaţiile conflictuale, divorţurile din ce în ce mai frecvente şi multe alte disfuncţii apărute în cadrul
familial pot duce la apariţia unor probleme în dezvoltarea copilului şi constituie una din cauzele incidenţei
crescute a îmbolnăvirilor şi accidentelor în rândul copiilor.
Pentru ca eficienţa educaţiei din gradiniţă si şcoală să aibă un randament sporit, este necesar ca
programul educativ să fie cunoscut si inţeles de către familie si realizat prin colaborare intre instituţia
familială, cea preşcolară si şcolară.
Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei
tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la
capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime, această responsabilitate
sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.

BIBLIOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, ( 2014)., Editura Arlequin,
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, ( 2009) Editura Didactica Publishing House,
București,
***www.copii.psihologie.ro

209
 ȘCOALA-FAMILIE-COMUNITATE

ARDELEAN RAMONA IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ADAM MULLER GUTTENBRUNN” ZĂBRANI

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către
parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial
in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi
ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;
Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele activităţii
şcolare.

210
 In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi
sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu
familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri
dificile.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care
accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un ,,contract parental”
privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci
un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

211
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE:
RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: ARON VASILICA

LIC.TEHN.”ION CREANGA”PIPIRIG

Plecând de la funcţia centrală a educaţiei de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului tot timpul urmărim scopul principal și anume cel al integrării sociale optime, deoarece copilul,
mai apoi adultul se află într-o permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează
normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană,
o interacțiune permanentă fiind astfel pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi
responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala,
instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind
prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl

212
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatului grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

213
 MANAGEMENT MOTIVAŢIONAL PRIN STORYTELLING

PROF. ARONEȚ LAURA ANGELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „JEAN BART” SUCEAVA

Niciodată oamenii nu au fost atât de preocupaţi de echilibrul dintre problemele existenţiale şi

scopurile pentru care acesta se pregăteşte în perspectiva unei profesii bine alese pentru a se putea pune în
valoare înclinaţiile moştenite, dar şi pentru a evidenţia eficacitatea învăţării unor deprinderi atât în familie
cât şi la şcoală.
S-au intreprins astfel, minuţioase investigaţii de dinamică a eficienţei vocaţionale constând în
explorarea aspectelor subiective şi obiective ale condiţiilor în care aceasta se manifestă, scoţându-se în
evidenţă modul în care sarcinile pot fi atribuite prin raportul la modul în care fiecare sector de activitate
poate deveni confortabil.
Pentru a se asigura o funcţionare optimă a fiecărui sistem, întrucât aceasta depinde în gradul cel mai
înalt de persoana umană şi de aptitudinile moştenite sau cultivate, s-a căutat de-a lungul timpului adaptarea
profesiilor la exigenţele psihofiziologice a oricărui subiect al vocaţiei, punându-se la punct o serie întreagă
de măsuri dictate de către ergonomie.
Printr-un raport simplu la aspectul practic al oricărei profesii putem deduce că eficienţa nu depinde
numai de muncă ci şi de înclinaţia nativă a lucrătorului fără a face totuşi abstracţie şi de deprinderile
dobândite.
De aceea în formarea profesională trebuie să se ţină seama şi de deprinderile tehnice sau ştiinţifice
cât şi de puterea de caracter care este adesea mai hotărâtoare decât ştiinţa şi destoinicia, talentul şi
cunoştinţele profesionale îşi asigură adevărata lor punere în practică numai printr-o conştiinţă adânc
dezvoltată. Acest aspect trebuie evidenţiat în formarea oricărui om, ţinându-se cont că orice deprindere
pshihomotorie trebuie cladită pe o personalitate bine conturată şi înclinaţii bine gestionate.
În ansamblul creat între deprindere și personalitate nu putem trece cu vederea istoria devenirii oricărui
individ de la începuturile lui până la perioada în care poate face parte dintr-o organizație. Totul începe cu
perioada povestilor. Storytellingul are un rol hotărâtor în procesul de devenire a persoanei. Timpul
poveștilor va fi succedat de timpul în care printr-un proces de analiză individuală fiecare om va face saltul
spre o altă treaptă în cariera sa, prin creștere și va deneni acel personaj de bază organizației din care face
parte. Organizația, fără să exagerăm, este reprezentată în primul râd de oameni și de calitatea umană depinde
viitorul oricărei organizații.

Majoritatea managerilor se întreabă “ce îi motivează pe angajații unei organizații să-și îndeplinească
obiectivele” dar nu se poate vorbi despre o listă cu motive pentru că situațiile sunt foarte diferite. Warr
apud Furnham, 1997, Teorii ale motivaţiei prin muncă, Polirom Arc, Iaşi, 1999. 20.
Obiectivul principal al unei organizații poate fi îndeplinit numai printr-un efort comun al membrilor
ei.

214
 Atât din perspectivă pesonală cât și din perspectiva organizației, motivația, psihologic vorbind, poate
fi reprezentată ca o sumă a tuturor energiilor atât din exterior cât și din interior datorită căreia efortul inițiat
se poate dirija spre un obiectiv care va satisface toate trbuințele.(Robbins, 1998)
Astfel, deducem existența unor elemente definitorii: efortul, obiectivele organizaționale și
trebuințele.
Aceste elemente reprezintă în cea mai mare parte în felul în care motivația capătă concretețe prin
efortul intens ce conduce către componenta calitativă a sa îndeplinindu-se obiectivele organizaționale.
Există o legătură evidentă între obiectivele personale și cele organizaționale primele fiind rampe
pentru cele din al doilea rând. Un bun manager va ști să se folosească de intențiile personale ale fiecărui
angajat pentru a realiza alinierea tuturor obiectivelor personale pentru a se ajunge la atingerea celor
organizaționale.
De-a lungul timpului s-a încercat o evidențiere a factorilor motivaționali care pot conduce către
performanță. S-a ajuns la concluzia că în plan primordial factorii motivaționali se regăsesc mai întâi în
mediul familial, apoi treptat îi descoperim pe diferite trepte în educația școlară. Motivația survine astfel
prin felul în care educatorii trasează instrucțiunile în funcție de categoria de vârstă a elevilor.
Într-un studiu al autorilor Saranraj L., Shahila Zafar și Zaved Ahmed Khan de la Universitatea VIT
Vellore din India, este specificată ideea că felul în care sunt utilizate strategiile motivaționale este de o
importanță foarte mare, profesorii fiind cei care prin selectarea și implementarea unor strategii pot
determina o alegere sau alta. Studiul se referă în primul rând la alegerea limbii engleze ca a doua limbă de
studiu în universitate. Studiul a mai avut ca scop scoaterea în evidență a motivelor pentru care studenții în
urma aplicării unor strategii corecte au ales să-și asume rezolvarea unor sarcini care aparent erau mai greu
de realizat. Rezultatul a fost impresionant și s-a pus în evidență calitatea excepțională a strategiilor
motivaționale. Acestea au fost materializate într-un mod simplu și logic. S-a pornit de la simple încurajări
pentru ca studenții să-și depășească prestația slabă, apoi li s-a inoculat ideea că nici un efort nu a rămas
nerecunoscut, promovându-se apoi încrederea în sine și, prin înlănțuire, li s-a prezentat studenților tehnici
de învățare. Toate acestea sunt trepte ale strategiilor motivaționale.
Concluzionând, putem afirma că implicarea motivaţiei în eficienţa manifestată în cadrul unei profesii
este asigurată la nivel macro şi micro, de dezvoltarea episistemică a părţii cognitive dobândite prin educaţie
ca modalitate de formare a unor deprinderi practice, cât şi aspectele înclinaţiilor native ale oricărui viitor
profesionist.

1. Bîrzea, C., (1995) “Arta şi ştiinţa educaţiei”, Ed. Didactică si Pedagogică, R.A. Bucuresti.
2. Borza Anca, Ilies Liviu, Lazar Ioan, Sonea Eugenia, Mortan Maria, Lungescu Calin Dan, Popa Mirela,
Management general, RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2005, 392 p.
3. Burnham, James, (1941), la New York prin lucrarea “The Managerial Revolution”.
4. Constantin, Ticu (2008) Predictori Ai Persistenţei Motivaţionale; Rolul Implicarii Motivationale,
Cercetarea psihologică modernă: Direcţii şi perspective, volum de conferință.
5. Emilian, R. (2004), coordonator, Fundamentele managementului firmei, Editura ASE, cap. 1.
6. Joiţa, Elena, (2000), Management Educaţional, ( p. 28, 30).
7. Katzell, R. A., & Thompson, D. E. (1990). Work Motivation: Theory and practice. American Psychologist,
45, 144-153.
8. Lazarus, R .S. (1991), Emotion and adaptation. Oxford, U K: Oxford University Press.
9. Manolescu, A., (2003), Managementul Resurselor Umane, Ediţia a IV-a, Ed. Economică, Bucureşti, p.15
10. Saranraj L., Shahila Zafar și Zaved Ahmed Khan, 2014, Universitatea VIT Vellore din India, articolul -
“Teachers` Use of Motivational Strategies in Tertiary Level ESL Classrooms;

215
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE. RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ASANDEI MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEŞTI-, JUD. BACĂU

O temă foarte frumoasă şi complexă. Lucrez la un liceu tehnologic care cuprinde o gradiniţă cu
program prelungit şi clase: de la clasa ,,0” până la clasa a XII- a, deci prin faţa noastră trec copii de toate
vârstele, am putea spune că aceşti copii cresc sub ochii noştri.Nu de puţine ori remarcăm diferite aspecte
care ne dau de gândit în sensul că suntem martori la acţiuni care au efecte negative asupra copiilor dar în
aceleşi timp trebuie să acceptăm că nu putem face mare lucru pentru a schimba lucrurile în bine. Un mic
exemplu: copiii în pauză consumă fast-food şi beau cola.Toată lumea ştie că nu sunt sănătoase şi totuşi…
Se spune adesea că generaţiile de copii crescuţi în anii(70-85) erau mai rezistente şi mai sănătoase.Cât de
adevarată este afirmaţia şi care au fost schimbarile cu efecte negative? Dar, să fim un pic mai sistematizaţi
şi să pornim la drum observând copiii de la vârstele cele mai mici, să vedem ce e bun, ce e rău şi să facem
propuneri de mai bine poate reuşim înpreună să îndreptăm câte ceva. Mulţi copii sunt aduşi la grădiniţă cu
maşina deoarece părinţii se grăbesc sau pur şi simplu din comoditate deşi locuiesc relativ aproape de
grădiniţă.Cu puţin efort le-ar prinde foarte bine un pic de mişcare şi ,,un pic de năsuc în vânt” se mai călesc,
se orientează în spaţiu, învaţă reguli de circulaţie, socializează cu persoanele cu care se întâlnesc, salută,
răspund la întrebări, pun ei întrebări şi poate ar fi un prim pas spre independenţă- pot realiza ceva prin efort
propriu Trebuie să ne ferim de tipologia copilului ,,robot”-copilul dependent de intervenţii exterioare:cineva
îmi dă să mănânc, cineva mă înbracă, cineva mă duce, mă aduce, în fine cineva trebuie să-mi facă toate
mofturile etc.
Din discuţiile cu părinţii am aflat că nu sunt puşi la nici o activitate casnică că sunt prea mici, că nu
au răbdare să le explice anumite lucruri, că nu trebuie să ştie neaparat …şi totusi e foarte important, e un
segment din caracterul viitorului om pe care şi-l doresc priceput, amabil şi harnic.Copiii trebuie învăţaţi
cum se face curat, cum se întreţine curăţenia, cum să se spele şi să se dezinfecteze dacă s-au murdărit s-au
sgâriat să nu riscăm mai târziu când vor fi plecaţi de lângă părinţi, să se complacă în mizerie şi dezordine
din comoditate sau din lipsă de educaţie în acest sens.
Mulţi părinţi se laudă cu performanţele copiilor în domeniul tehnologiei moderne (să-l vezi cum
umblă pe telefon, pe tableta, la televizor, cu diverse jocuri inteligente), foarte bine că şi-au instruit copiii să
opereze cu tehnologia modernă dar trebuie să aibă grijă să nu se creeze dependenţă, să nu-şi diminueze
timpul de odihnă, să pretindă nejustificat ceva mai nou şi mai performant, să nu intre în contact cu personae
care i-ar putea atrage în cercuri periculoase, să-i ajute să descopere plăcerea citirii cărţilor, a dezbaterilor
literare, a evadării în lumea poetică, să nu-şi înbolnăvească ochii, să refuze ieşirile în natură şi socializarea
directă.
Uneori părinţii din prea multă bună intenţie transformă camerele copiilor în adevarate depozite de
jucării. Jucăriile trebuie adaptate vârstei, trebuie să aibă un mesaj corect, să ajute la formarea unor abilităţi
specifice vârstei, să le cultive dragostea de natură, dragostea de animale, compasiune faţă de persoanele
care au nevoie de ajutor, respectul, faţă de cei din jurul lor, copiii trebuie conduşi să-şi traiască frumos
copilaria formând în jurul lor o atmosferă specifică care le va inspira linişte, plăcere, interes, ambiţie şi
echilibru.
De multe ori din dorinţa de a avea nişte copii perfomanţi părinţii îi forţează să învete noţiuni grele
care în mod firesc s-ar învăţa mult mai târziu.În astfel de situaţii copiii riscă să se oboseacă, să aibă impresia
că sunt mai deştepţi decât alţii, că ei ştiu deja, îşi pierd uşor interesul în clasă, se plictisesc şi de multe ori
ajung să fie depăşiţi de colegi care au urmat un ritm normal de învăţare. Se ajunge în situaţia când elevii se
complecsează, devin derutaţi oscilând între pretenţiile părinţilor şi propriile performanţe şcolare, apare
dezechilibrul psihic generator uneori de consecinţe grave. Este indicat în cazul în care se identifică cazuri
de copii cu abilităţi deosebite, să se investească în direcţia dezvoltării lor ajungându-se uşor la performanţe
care permit copiilor o relizare frumoasă în viaţă prin activităţi facute cu plăcere.

216
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

ASĂUANU MARILENA
SECŢIUNEA: ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au

217
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

218
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR ASTALÂȘ LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,AVRAM IANCU”, DEJ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmitere a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate. Educația
începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative.
În familie, fiecare membru are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică..
Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Mediul familial ocupă un
loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului. Alături de funcția de socializare,
familia îndeplinește și alte funcții educative: funcția instituțional formativă, funcția psiho-morală, funcția
socio-integrativă, funcția cultural-integrativă.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fără a le satisface orice capriciu. Copilul
simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare.
Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Familia este unul din microgrupurile esenţiale din care copilul face parte, şi a cărui evoluţie, în sens pozitiv
sau negativ, influenţează în mod intim şi inevitabil dezvoltarea celui din urmă, sub toate aspectele. Se poate vorbi
despre o sumedenie de factori legaţi de dinamica vieţii familiale, care, prin eroziunea lor îndelungată, mai mult
sau mai puţin accentuată, duc în cele din urmă la apariţia unor tulburări ale vieţii afective, comportamentului şi
chiar a psihicului copilului, generând distorsiuni, dereglări, al căror efect va fi resimţit de către copil o perioadă
îndelungată. Principalii factori sunt: conflicte, climat ostil; divorţ, separarea părinţilor; dezinteres; neglijare
parentală; competenţe educative parentale scăzute; valorizarea redusă a şcolarizării în mediul familial; dificultăţi
materiale ş.a.
Acţionând asupra personalităţii în întregimea ei, unul din segmentele afectate va fi şi cel cognitiv,
implicând în mod pregnant capacitatea de învăţare a individului, şi, implicit, capacitatea lui de a face faţă cerinţelor
şcolare. În absenţa unei intervenţii prompte şi eficace, afecţiunile produse se pot croniciza, până în momentul în
care eşecul şcolar se generalizează, iar elevul recurge la abandon şcolar.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță și școală, instituţii care oferă
servicii educaţionale, transmit cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori
recunoscute şi acceptate social. Ele funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de
educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională.
La vârsta preşcolară are loc lărgirea şi completarea raporturilor dintre copii şi realitatea
înconjurătoare. Formele şi conţinutul comunicării copilului cu ceilalţi oameni devine mai amplă şi mai
variată. Activitatea copilului preşcolar dobândeşte mai multă independenţă şi se desfăşoară mai organizat,
de regulă în procesul instructiv-educativ care se realizează în grădiniţă sub îndrumarea educatoarei.
Parteneriatele familie–grădiniță, familie–școală, grădinită-școală determină dezvoltarea globală a
copilului în raport cu particularitățile sale individuale. Ele se pot realiza prin:ședințele cu părinții,
consultațiile cu părinții, excursii, drumeţii, mese rotunde, ziua porţilor deschise, ateliere de lucru cu părinții,
participarea părinților la activitățile de la grupă, voluntariatul, colaborarea cu cabinetele de asistență
psihopedagogică . Părinţii se pot constitui în asociaţii ale părinţilor dobândind un statut legal. Prezenţa

219
reprezentanţilor părinţilor în Consiliile de administraţie ale şcolilor a fost reglementată prin lege, părinţii
având astfel un rol important în participarea la luarea deciziilor de la nivelul şcolii. În funcție de specificul
comunității în care se află grădinița și școala se pot realiza parteneriate cu: Primaria, Poliția, instituții
sanitare; asociațiile nonguvernamentale, parteneri privați, mass-media. Toate proiectele educaționale
demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali, vin în sprijinul copiilor, părintilor și
societății. Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și
urmărirea conștincioasă a realizării acestora.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale.

220
 COLABORAREA ȘCOLII CU FAMILIA:
SUPORT ÎN INSTRUIREA ȘI EDUCAREA ELEVILOR

AVRAM PETRU GABRIEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOGNECEA
JUDEȚUL: CARAȘ-SEVERIN

Educația copiilor este scopul comun al familiei și al școlii, scop care poate fi realizat eficient doar
printr-o relație de parteneriat, prin înțelegerea rolurilor, divizarea competențelor, responsabilităților și a
funcțiilor între părțile implicate, prin investirea comună a resurselor de timp, prin împărtășirea
informațiilor; prin soluționarea în comun a situațiilor problematice etc.
Relațiile dintre școală și familie sunt fundamentale pentru buna funcționare a sistemului educațional
și succesului școlar al tinerilor, respectiv, posibilitățile de implicare a părinților în viața școlii trebuie să
devină o preocupare constantă a instituției de învățământ. Este important ca părinții să înțeleagă beneficiile
participării la viața școlii asupra propriului copil, dar și asupra comunității.
Şcoala și familia urmăresc acelaşi scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalitãţi
multilateral dezvoltate care sã poatã face faţã dinamicii sociale, schimbãrilor profunde și rapide din
societate. Pentru realizarea acestui scop unic este necesarã unitatea de acţiune, concordaţa dintre mijloacele
specifice de influenţare folosite în aceste douã instituţii sociale. In cadrul acestei colaborãri, rolul
conducãtor îl are şcoala.
Şcoala este interesatã sã colaboreze cu familia, sã-şi facã din ea un aliat, pentru ca acţiunea ei
educativã să fie mai profundã şi de duratã. Colaborarea şcolii cu familia este necesarã şi în vederea unei
informãri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui
multilateralã.
Formarea şi educarea copilului în şcoalã este strâns legatã şi de ceea ce numim „cei şapte ani de
acasã” dar şi de interesul pe care familia îl manifestã pentru şcoalã, pentru învãţãturã.
Cercetările arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părintii sunt parteneri
în educatia copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii,
reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delicvenței.
O bună parte din această problemă se rezolvă în măsura în care părinții și profesorii dispun de
mecanisme de evaluare a activității școlare. Discuțiile critice ale specialiștilor și politicienilor despre
instituția școlară, protestele elevilor, studenților și cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendința
de a slăbi susținerea parentală a școlii.
Relația familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea colectivității în
instituția educativă.
La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai mult tipuri formale de organizare:Consiliul
reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi; Consiliul clasei; Comisia pentru evaluarea şi asigurarea
calităţii în şcoală; Comitetul de părinţi al clasei.
Parteneriatul şcoală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care familiile
elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/instituţii. Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme dacă după orele de curs (after-school) care pot avea
şi alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatru, spectacole, vizite în diverse
locuri, centre de voluntariat, cluburi, cantine, semiinternate etc.
Intervenţia şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizaţi socio-economic prin:
 Asigurarea programelor de intervenţie timpurie – intervenţia timpurie creează condiţiile
necesare pentru succesul copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toţi copiii preşcolari ar trebui
să primească îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în şcoală apţi să înveţe, mai exact o stare
bună sănătăţii, medii educative sănătoase şi experienţe care să le îmbunătăţească dezvoltarea.
 Furnizarea educaţiei compensatorii – în multe ţări din lume, un număr de programe
oferă copiilor din familii cu venituri scăzute oportunităţi educaţionale suplimentare, pe lângă cele
oferite de programul şcolar standard. Aceste programe educaţionale compensatorii încearcă să compenseze
factori educaţionali importanţi care pot lipsi din viaţa tinerilor.

221
  Asigurarea programelor suplimentare înainte şi după orele de şcoală. Uneori şcolile
oferă programe, după orele de şcoală, pentru elevii care se pregătesc pentru concursuri/examene sau
au un risc de eşec şcolar riscând corigenţe şi chiar repetenţii etc. Activităţile programate în timpul şi după
orele de şcoală promovează reuşitele şcolare şi încearcă să îmbunătăţească respectul de sine, capacitatea
decizională a copiilor, precum şi nivelul cunoştinţelor privind stilurile de viaţă sănătoase şi nesănătoase.
 Utilizarea stimulentelor şi a descurajărilor – alte tactici pentru încurajarea şcolară a
copiilor defavorizaţi social economic includ programele de stimulente. Aceste programe oferă
stimulente exterioare-recompense pentru prezenţă deosebită şi note bune.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei.
Din această perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social
prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în
permanentă schimbare.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două perspective: aceea a
eforturilor depuse de către comunitate, în ansamblul ei, în scopul dezvoltării (nivel crescut al investiţiilor,
venituri bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii etc.); eforturi
depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii.
O şcoală contemporană este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor
săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

Bibliografie:
1. Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, (2005)Ed. Institutul European, Iaşi;
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, (2000)Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, (2004)Editura Aramis Print, Bucureşti.

222
 EDUCAŢIE “DESCHISĂ”

PROF. AXINTE OFELIA

LICEUL TEORETIC “PAUL GEORGESCU”, ŢĂNDĂREI, IALOMITA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “GEORGE VÂLSAN”, AMARA, IALOMIŢA

Orice părinte (şi aici nu vorbim despre părinţii biologici care îşi abandonează copiii, cei decăzuţi din
drepturi părinteşti, al căror număr societatea îşi doreşte să fie cât mai mic) îşi doreşte succes pentru copilul
lui. Fiecare părinte îşi imaginează succesul în mod propriu. Unii îşi doresc pentru copii, bani, alţii,
performanţe academic, alţii, realizare profesională sau familial, alţii vor totul şi mai mult, dacă se poate.
Ambiţiile şi proiecţiile de viitor ale părinţilor, ar fi bine să fie realiste, să fie adaptate posibilităţilor
copiilor. Pentru a fi corelate cu acestea, ar trebui să ne evaluăm corect copii.
Cu toate că se încearcă inocularea ideii că nu este bine să ne comparăm copilul cu un altul, în realitate,
facem aceste comparaţii, empirice şi involuntare, de câte ori intrăm în contact cu un alt copil decât al nostru.
Acest “contact” presupune şi tot ce citim sau vedem la televizor, în mass media, în general, despre
copii cu vârste apropiate de al nostru.
S-a constatat că părinţii, de cele mai multe ori, nu îşi pot evalua corect copiii. Motivul? Motivul poate
fi “orbirea părintească” sau lipsa unor termeni de comparaţie.
“Orbirea părintească” este greu de tratat! Nu există oftalmolog sau psiholog specializaţi în tratarea
unei asemenea ,,afecţiuni"! Numai părintele, în urma multor eşecuri şi dezamăgiri, se vindecă singur, poate
niciodată complet.
Mult mai utilă ar fi pentru părinte înlesnirea realizării acestor comparaţii în cadru organizat, de
exemplu în sala de clasă.
În unele ţări, în unele sisteme de educaţie (în Japonia, de exemplu), părinţii au posibilitatea, încă de
la gradiniţă, să asiste la lecţiile desfăşurate de copiii lor, deoarece în sălile de clasă sunt montate camera
video care transmit în timp real tot ce se întâmplă în şcoală. Astfel, ai posibilitatea, ca părinte, să observe
cât de implicat este copilul tău într-o anumită activitate, dacă are îndemânări pentru diferite activităţi
(decupat, desenat, construit, etc.) şi să îţi adaptezi proiecţiile de viitor în sensul dezvoltării şi orientării
copilului spre domeniile spre care are şanse să exceleze.
Acest comportament ar fi deosebit de util viitorului adult, ar duce la satisfacţie profesională şi la
sentimentul de împlinire socială. De asemenea, acest comportament ar fi deosebit de util şi societăţii, în
ansamblul ei deoarece ar putea să folosească mult mai eficient resursele umane. În felul acesta s-ar reduce
şi costurile utilizate pentru şomaj sau pentru recalificarea forţei de muncă, alte costuri sociale.
Dacă aşteptările societăţii şi ale familiei s-ar supraoune mai mult peste interesele şi talentele
copilului, descoperite cu ajutorul grădiniţei şi al şcolii, s-ar reduce semnificativ rata insuccesului şcolar sau,
chiar, rata abandonului şcolar.
Ideal ar fi, deci, ca şcoala să aibă o dechidere mai mare faţă de părinţi, permitând chiar, cu acordul
părinţilor, transmiterea în sistem închis toate activităţile desfăşurate între zidurile sale.
S-ar crea, astfel o legătură şcoală societate, fiecare primind respectul care i se cuvine.

223
 ÎMPREUNĂ PENTRU COPII !

PROF. ÎNV. PRESCOLAR APETREI ANTOANETA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ȘTEFAN CEL MARE”, BUHUȘI

Parteneriatul educaţional Grădiniţă-Familie

Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii individului, de aceea educaţia trebuie
să răspundă, în primul rând, nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea
socială.
Când copilul este mic influenţele sunt organizate şi structurate de adulţii ce îl înconjoară: mai întâi
părinţii şi ceilalţi adulţi din familie, apoi educatoarea şi ceilalţi copii cu care relaţionează. Responsabilitatea
dezvoltării copilului, în primele etape ale vieţii sale, revine familiei şi nu întotdeauna influenţele sunt
pozitive. Chiar şi în cazul în care grădiniţa oferă programe bune şi eficiente, experienţele negative
acumulate de copil, uneori, în familie, nu pot fi corectate. În plus, ceea ce asimilează copilul de la grădiniţă
se poate pierde dacă familia nu întăreşte şi nu valorifică suficient aceste achiziţii. Prin urmare, pentru ca
activitatea desfăşurată în cadrul unui program de educaţie preşcolară să fie pentru un termen mai lung și
eficientă, este necesar ca specificul şi obiectivele acesteia să fie prezentate familiei, pentru ca, ulterior, să
se iniţieze o colaborare strânsă între aceasta şi grădiniţă.
Relaţia dintre familie şi grădiniţă ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaţionale.
Dacă familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanţa colaborării
cu grădiniţa, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniţei va fi conştientă,
interesată şi reciproc avantajoasă.
Parteneriatul educativ grădiniţă-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, ce are autoritatea
socială şi legală de a se ocupa de educarea copiilor, de a aprecia care sunt nevoile, posibilităţile copilului,
raportate la cerinţele societăţii.
O astfel de relaţie impune respectarea unor condiţii:
• comunicare între cei doi parteneri (educatoare-părinte);
• respect reciproc;
• implicarea partenerilor în identificarea şi promovarea intereselor copilului.
Părinţii vor fi implicaţi permanent în activitatea grădiniţei, nu doar atunci când se ivesc probleme. Ei
vor fi informaţi asupra politicilor educaţionale ale grădiniţei, vor cunoaşte scopul şi obiectivele programului
educativ la care participă copilul lor. Pentru ca parteneriatul să fie eficient, nu doar formal, este esenţial să
fie implicaţi în adoptarea deciziilor, să devină participanţi activi în derularea acţiunilor, să identifice, în
tematica acţiunilor, valorificarea informaţiilor pe care ei le-au oferit despre copiii lor. Părinţi şi educatori,
cu toţii au, în egală măsură, răspunderea contribuţiei şi eforturilor comune pentru a construi o relaţie de
bună colaborare în beneficiul copilului.
Cele mai eficiente şi mai la îndemână modalităţi de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit
a fi următoarele:
• şedinţele cu părinţii-oferă ocazia de a interacţiona, de a discuta şi a se pune de acord asupra
programului, asupra progreselor copiilor, de a iniţia schimbări în derularea unor programe;
• lectoratele-pe teme propuse de educatoare sau sugerate de părinţi, cu scopul unei mai bune
informări asupra problemelor ce vizează evoluţia cognitivă şi psiho-emoţională a copiilor;
• consultaţiile individuale-oferă posibilitatea informării individuale asupra unor probleme
comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a iniţierii unor măsuri
educative a căror eficienţă este dată de consecvenţa aplicării acestora;
• afişierul grupei-oferă părinţilor informaţii despre orar, tema săptămânii, cântece, poezii învăţate,
anunţuri despre spectacole, concursuri etc.
• expoziţia cu lucrările copiilor-asigură accesul părinţilor la traiectoria evoluţiei deprinderilor
artistico-plastice, practice, cognitive;
• participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă-oferă părinţilor posibilitatea de a cunoaşte
nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însuşite, capacitatea sa de relaţionare cu copiii grupei,
metodele şi procedeele specifice activităţii preşcolare;

224
 • vizite, plimbări, excursii, drumeţii-părinţii se implică în organizarea acestor activităţi, participă la
sponsorizarea acestora, după caz, se implică în asigurarea siguranţei copiilor şi trăiesc, alături de ei, emoţii
pozitive;
• sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor-bun prilej de exersare a unor deprinderi de comportare
civilizată, dar şi de a genera puternice trăiri emoţionale legate de prezenţa invitaţilor sărbătoritului (membrii
familiei) la manifestările specifice evenimentului;
• ziua mamelor, ziua tăticilor, ziua bunicilor-manifestări interactive în cadrul cărora cuplul „tată-
copil”, respectiv „bunic(bunică)-copil” vor desfăşura, la concurenţă cu celelalte cupluri, acţiuni practice
şi/sau amuzante( de exemplu, salate de fructe, tarte decorate, aranjamente florale, concurs de cântece,
minidramatizări etc.);
• serbările-dedicate unor evenimente cu semnificaţie afectivă pentru copii, reprezintă o modalitate
eficientă prin intermediul căreia părinţii pot să împărtăşească cu copiii lor, emoţiile unei manifestări cu
puternică încărcătură afectivă;
• jurnalul/revista grupei-la realizarea cărora părinţii înşişi pot avea contribuţii (aranjarea
fotografiilor, elaborarea unor descrieri, impresii legate de manifestări ale grupei etc.).
Parteneriatul educaţional grădiniţă-şcoală
Al doilea, pe o listă a priorităţii parteneriatelor educaţionale, este parteneriatul dintre grădiniţă şi
şcoală. Astfel de parteneriate între noile generaţii de preşcolari şi foştii preşcolari, în noua lor postură de
şcolari, sunt foarte importante. Acest parteneriat oferă un avantaj nu numai sub aspectul unei bune
cunoaşteri a viitorilor şcolari de către învăţătoare şi al apropierii preşcolarilor de viitoarele lor dăscăliţe, ci
şi o modalitate convenabilă, pentru educatoare, de a urmări evoluţia foştilor preşcolari.
Interacţiunea şcolarilor cu preşcolarii, într-un mediu familiar şi pentru unii şi pentru ceilalţi, a condus
spre dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare cu rol motivant în procesul instructiv-educativ.
Organizaţi în grupuri mixte, alteori în perechi, copiii cooperează, colaborează, acceptă ajutorul
celuilalt pentru rezolvarea unei sarcini, pentru explorarea unei teme noi sau, pur şi simplu, motivaţi de
lejeritatea actului de comunicare şi relaţionare.
Câteva exemple de activităţi din cadrul parteneriatelor cu școala sunt:
• Implicarea şcolarilor în acţiuni cu impact emoţional asupra preşcolarilor- Ziua mamei, Ziua
copilului, Moş Nicolae;
• Activităţi demonstrative, cu caracter practic sau artistico-plastic, a căror desfăşurare impune
colaborarea şcolar-preşcolar;
• Implicarea preşcolarilor în derularea unor manifestări festive (1 Decembrie, 24 Ianuarie) ce se
desfăşoară în şcoală;
• Antrenarea şcolarilor şi a preşcolarilor în acţiuni de protejare a mediului;
• Activităţi demonstrative interactive de evaluare a nivelului cognitiv şi psiho-motor al preşcolarilor
grupei mari pregătitoare, cu participarea şcolarilor în calitate de membrii ai juriului;
• Marcarea Zilei Europei prin acţiuni în parteneriat, ceea ce implică constituirea unor echipe mixte şi
distribuirea sarcinilor corespunzător vârstei şi colaborarea eficientă pentru rezolvarea acestora.
Parteneriatele educaționale cu instituţii care pot contribui în mod deosebit la dezvoltarea copilului
de vârstă timpurie pot include implicarea directă (pe lângă familie) a autorităţilor locale, a parlamentarilor,
a organizaţiilor neguvernamentale, a sectorului privat şi a agenţilor economici, a conducătorilor religioşi,
spirituali, culturali, ai liderilor şi ai membrilor comunităţilor. De aceea, este nevoie de participarea la
activităţi extracurriculare, la viaţa comunităţii. Astfel, procesul educaţional început în grădiniţă se extinde
şi asupra comunităţii. Copilul are posibilitatea să recunoască problemele acesteia, să fie mult mai atent la
ce se petrece în jurul lui, să caute să rezolve probleme, să-şi dezvolte spiritul de iniţiativă.

225
 STILURI EDUCATIVE ALE FAMILIILOR CONTEMPORANE

PROF. APOSTOL ADRIANA,

LICEUL TEORETIC MIRON COSTIN PAȘCANI

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul
educativ al acesteia. Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie,
amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ.
Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu care se şi confundă de multe ori. Stilul parental se
referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi este o unitate armonică sau dizarmonică între
stilurile personale de acţionare ale celor doi părinţi.
Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă la coordonatele
exterioare şi la variabilele interne ale vieţii de familie. O serie de specialişti consideră că atmosfera
familială, climatul familial, tehnicile de influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ.
Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând natura şi caracteristicile raporturilor
familiale în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei.
Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele determinante:
• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative generale şi
particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială, structura familiei etc.;
• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;
• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea părinţilor şi
a copiilor din familie;
• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic în familie şi
de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.
Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză:
• relaţia autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate);
• relaţia dragoste – ostilitate (ataşament – respingere).
Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de părinţi în activitatea
copiilor, responsabilităţi ce sunt atribuite acestora, modul de exercitare a controlului parental, rigoarea cu
care se aplică, controlul respectării regulilor etc.
În a doua axă, indicatorii se pot reflecta:
• gradul de angajare al părinţilor în activitatea copiilor;
• sprijinul acordat copiilor;
• timpul alocat pentru educaţie;
• receptivitatea la problemele noilor generaţii;
• stările emoţionale raportate la nevoile copiilor etc.
Cele două variabile importante, controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina în trei tipuri
de stiluri educative:
◦ Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor emoţionale
ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi responsabilităţile şi nomele de conduită sunt puţine.
◦ Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului. Acestuia i
se impun reguli şi norme foarte rigide.
◦ Autorizat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental. Părinţii formulează reguli şi
controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, explicându-le
raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se aplică, stimulând totodată autonomia
lor de gândire.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive (liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite aspiraţii şi dorinţe
pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent de
posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii consideră
propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care l-au făcut ei în viaţă. Majoritatea repetă modelul
educaţiei pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au fost nemulţumiţi de propriii părinţi.

226
 Toţi părinţi îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult sau mai puţin ascunsă
de forme specifice şi personale. În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”. El îl
vede frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alţii se feresc să o arate.
Deşi există numeroase nuanţe, în general, valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii sunt
independente şi se realizează în primul rând în familie. Școala este chemată să cunoască și să valorifice
stilul educativ al familiei, pentru o bună colaborare.
Nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative. Diversitatea rezultă, în parte,
din structura socială. Numeroşi autori sesizează că părinţii aparţinând unor categorii socio-economice
diferite transmit copiilor valori diferite: în clasele de mijloc şi superioare, sunt valorizate autonomia şi
stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine,
curăţenie, obedienţă, respect al vârstei şi al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita
problemele.
Toți părinții ar trebui să cunoască și să respecte următoarele deziderate:
 Când copilul este preţuit, el învaţă să aprecieze.
 Când copilul este criticat, el învaţă să condamne.
 Când copilul este tratat cu ostilitate, el devine bătăuş.
 Când copilul este ridiculizat, el învaţă să fie timid.
 Când copilul este certat în permanenţă, el învaţă să se simtă vinovat.
 Când copilul se simte tolerat, el învaţă să fie răbdător.
 Când copilul este încurajat, el învaţă să fie încrezător.
 Când copilul trăieşte în dreptate, el învaţă să fie cinstit.
 Când copilul trăieşte într-un mediu care-l apreciază, îl aprobă, el învaţă să se placă pe sine.
 Dacă copilul trăieşte într-un mediu în care se manifestă acceptare şi prietenie, el învaţă să găsească dragoste
în lume.

Bibliografie:
Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1999;
Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997

227
 ŞCOALĂ –FAMILIE – SOCIETATE

PROF. APOSTOL BIANCA-MIRELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”TRAIAN” CRAIOVA, DOLJ

Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o

dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, aprecia Kant cu
îndreptăţire. Prin urmare, omul nu se naşte om: „tot ceea ce constituie umanitatea: limbajul şi gândirea,
sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul în La philosophiede l'éducation – nimic nu trece în organismul
noului născut” fără educaţie.Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd
limpede evoluţia fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada
şcoală-familie-societate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupuneo cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei.Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială.
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul
educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la
transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face
posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia
parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şisociale multiple, marcată de o
multitudine de tranziţii, de naturi diferite.
Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi, a societăţilor şi indivizilor în derută, o
lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala
estechemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală aomului. Dar
şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul
pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care trebuie să-i asigure
un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu
cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit
mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri
bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple.Elevul are uneori o atitudine
ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se integra cerinţelor ei. La originea acestei
abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului.
Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea
individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el, educator şi
părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă, şi totuşi, ei recunosc că
temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea unui sistem de valori sănătos este o
comunicare corespunzătoare. Majoritatea dintre noi consideră că, învederea dezvoltării caracterului
copilului nostru, trebuie să-i spunem ceea ce nu ne place la el. Ne încărcăm discursul cu predici, sfaturi şi
porunci – şi toate acestea transmit neacceptare. În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici.
Critica îl face pe copil să se apere;astfel, pentru a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută
acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Îi este uşor să vorbească, pentru că ştie că, orice ar
spune, va f iacceptat.Părinţii care doresc să deschidă comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească să
audă unele lucruri destul de alarmante. Ce fel de ascultător eşti dacă asculţi numai lucruri bune ş ifrumoase?
Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile, dar au, de asemenea, nevoie decineva căruia să-i
împărtăşească problemele, neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care să nu spargă şi să nu fărâme,
care să nu învinovăţească. Atât părintele, cât şi copilul au nevoie să transmită, dar este important ca

228
transmiterea să se facă la momentul potrivit. Dacă problema nu se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie
să discute.Iniţiativa de a reface comunicarea deteriorată stă în mâinile adultului. Părintele a greşit prin faptul
că a permis realizarea unei rupturi fără să facă nimic să o împiedice.
Adevărata comunicare există, dacă se păstrează legătura cu copilul mărindu-se capacitatea de a-l
accepta ca pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii. Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia
părinte-copil, deoarece părintele află comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua
măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate
afla care este cauza unui eventual eşec, datorat unor probleme în cadrul familiei. Obiectivul principal al
acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală,
astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină
reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult
implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de
educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune
de o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi.Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la
scoală, cât şi în familie, şiextinderea autoeducaţiei la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente
puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite şe elevi în afara şcolii şi pentru articularea
celor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii
depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de familie.Şcoala este sinonimă cu educaţia şi
vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie.Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt
o mini-societate, iar copilul învăţat sărespecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se
va integra perfectsocietăţii când va ajunge la maturitate.

Bibliografie:
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,
2004Cucoş, Constanti (coord.),
Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998Dumitriu, Gheorghe,
Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

229
 IMPORTANTA ACTIVITATILOR EXTRASCOLARE IN DEZVOLTATREA
PERSONALITATII ELEVILOR

PROF. APOSTOL ELENA MADALINA

LICEUL TEORETIC “ CARMEN SYLVA” EFORIE SUD

In societatea moderna, educatia dobandeste noi sensuri odata cu schimbarile care au loc in toate
domeniile vietii sociale. Se pune accentul pe informatie si formare
Activităţile extracurriculare nu intră în domeniul curriculumului oficial dar au finalităţi menite să
susţină în mod direct dezvoltarea competenţelor promovate prin programele şcolare; au caracter
complementar activităţilor de învăţare realizate la clasă, urmăresc lărgirea şi adâncirea informaţiei şi cultivă
interesul pentru diferite domenii de cunoaştere. Astfel de activităţi funcţionează, în general, cu rol de
„curriculum suplimentar”.
Activităţile extraşcolare sunt activităţile care intră în sfera educaţiei nonformale, la care pot participa
elevii în afara programului şcolii. Acestea au scopuri variate: interacţiune socială, leadership, recreere şi
educaţie pentru sănătate, autodisciplină şi creştere a încrederii în sine. Implicarea elevilor în activităţi
extraşcolare are o vechime mare în sistemele formale de educaţie. Iniţial, ideea activităţilor extraşcolare era
menită să ofere copilului alternative la educaţia şcolară, care necesita un efort intelectual predominant.
Astfel, activităţile extraşcolare aveau scopul de a oferi copilului posibilitatea să se mişte, să se exprime
liber, să facă lucruri care îi plac. Treptat, sfera activităţilor extraşcolare s-a diversificat, iar problematica
valorificării educaţiei nonformale în spaţiul şcolii a căpătat din ce în ce mai multă importanţă.
Activităţile extraşcolare cuprind activităţile care sunt organizate de şcoli şi se derulează în incinta
acestora sau în afară; au rol complementar activităţilor formale ale şcolii şi se centrează pe activităţi ce
vizează dezvoltarea în ansamblu a personalităţii elevilor; ţin de ansamblul şcoală – comunitate – familie
atât din perspectiva actorilor implicaţi, cât şi a tipurilor de acţiuni derulate; -oferă elevilor posibilităţi de
exprimare a identităţii personale şi de dezvoltare plenară a activităţii acestora.
Activitatile extrascolare dau nastere unei serii de efecte şi implicaţii asupra elevilor cum ar fi:
participarea la activităţile extraşcolare se asociază cu o rată mai mare de frecvenţă a cursurilor şi cu o
scădere a ratei abandonului şcolar, prin faptul că motivează elevii să vină la şcoală şi să nu abandoneze
cursurile; activităţile extraşcolare au un impact pozitiv asupra dezvoltării psihologice a elevilor implicaţi în
acestea, pentru că promovează activităţi care valorizează toate aspectele personalităţii copiilor, susţine
dezvoltarea stimei de sine şi a autovalorizării, promovează dezvoltarea aptitudinilor şi intereselor de
cunoaştere a elevilor; participarea la activităţi extraşcolare se asociază cu scăderea manifestărilor de
violenţă în spaţiul şcolii, prin faptul că au un puternic caracter prosocial; participarea la activităţi
extraşcolare se asociază cu o implicare mai amplă a părinţilor în viaţa şcolii.
Unele studii identifică cinci tipuri de activităţi extraşcolare, în funcţie de implicarea pe care acestea
o presupun: activităţi prosociale, referitoare la voluntariat; activităţi sportive de echipă; activităţi de
organizare a şcolii (de exemplu, consiliul elevilor); activităţi artistice (piese de teatru, coruri, serbări
şcolare); cluburi şcolare.
Participarea la activităţile extraşcolare contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea cognitivă,
relaţională, afectivă a elevilor. Achiziţiile dobândite în contextele de învăţare din activităţile extraşcolare
le pot servi elevilor ca suport pentru învăţare în activităţile de la clasă, motiv pentru care participarea
(activă) la activităţile extraşcolare ar trebui valorificată, dar şi încurajată în permanenţă. Mai mult,
valorificarea experienţei dobândite în cadrul activităţilor extraşcolare în activităţile de la clasă ar constitui
un stimul major pentru o implicare şi mai bună a elevilor în cadrul acelor acţiuni, pentru creşterea spiritului
de iniţiativă a acestora.
Elevii valorizează foarte mult activităţile extraşcolare în învăţare, înţeleg importanţa acţiunilor
nonformale desfăşurate în şcoală pentru propria lor dezvoltare.
La rândul lor, cadrele didactice sunt observatori direcţi ai beneficiilor activităţilor extraşcolare pentru
învăţare. Ei sunt cei care se implică în mod direct în organizarea şi desfăşurarea activităţilor extraşcolare,
dar sunt şi cei care pot observa imediat impactul pe care aceste activităţi îl are la nivelul elevilor. Activităţile
extraşcolare tind să aibă la nivelul şcolilor un profil bine conturat: se desfăşoară cu elevii şi cadrele didactice
din şcoală, părinţii şi reprezentanţii comunităţii fiind categoriile din afara spaţiului şcolar care participă

230
uneori la aceste acţiuni. Schimburile interşcoli, invitaţia unor specialişti din diferite domenii, atragerea
reprezentanţilor ONGurilor în activităţile extraşcolare le face cu mult mai atractive şi mai profitabile pentru
toţi cei implicaţi.
Succesul activităţilor extraşcolare depinde de corelarea unei serii de factori cum ar fi: atractivitatea
tematicii abordate, buna coordonare a activităţilor, implicarea cât mai multor actori ai şcolii şi comunităţii
cu experienţe relavante pentru activitatea desfăşurată.

231
 RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE. MODALITĂŢI DE IMPLICARE A
FAMILIEI ÎN ACTIVITĂŢILE EDUCATIVE PROPUSE DE ŞCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR APOSTOL MIHAELA,

SCOALA GIMNAZIALA „CONSTANTIN IVĂNESCU”
POȘTA CÎLNĂU, JUD. BUZĂU

Practicile centrate pe copil sunt axate pe convingerea că familia este primul şi cel mai important
educator al copilului. Cadrele didactice manifestă respect faţă de cunoştinţele dobândite de copil acasă, pe
baza intereselor lui şi ale familiei acestuia.
Rolul şcolii, al cadrelor didactice în general, poate fi hotărâtor în consilierea părinţilor când copiii
acestora învaţă regulile esenţiale de convieţuire în familie şi societate, când comportamentul poate fi
modelat.
Anumite caracteristici ale procesului educaţional determină prezenţa părinţilor alături de învăţătoare,
dar şi în continuare, în clasele gimnaziale şi chiar liceale, alături de profesori şi diriginţi.
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune o ierarhizare a atribuţiilor care impune o recunoaştere de
către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a învăţătorului. Centrul de dirijare şi coordonare a tuturor tipurilor
de activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului educaţional este şcoala. Relaţia care se ceează între părinţi
şi şcoală este determinată de modul în care intră în acţiune factorii participanţi în procesele şcolare.
Concepţia nouă de spre învăţarea formativă reorientează acţiunea pedagogică şi, ca atare, şi rolul
părinţilor şi al învăţătorului. Rolul părinţilor deveniţi elevi se schimbă. Ei înşişi au nevoie de îndrumarea
învăţătorului, de instruire în ceea ce priveşte modul de efectuare a sarcinilor şcolare şi controlul conduitei
copilului. Experienţa a dovedit că sunt încă mulţi părinţi care intervin în activitatea de învăţare a copilului,
de cele mai multe ori necorespunzător, fie că le sugerează o metodă diferită de cea a învăţătorului, fie că se
substituie copilului, efectuându-i temele prin alte metode decât cele indicate de învăţător. Caracterul
contradictoriu nu poate duce decât la confuzie, atât în domeniul însuşirii tehnicilor de învăţare, cât şi în
domeniul moral, diminuând simţul răspunderii.
În condiţiile actuale de reformare a învăţământului primar, activitatea de consiliere a părinţilor de
către învăţător este mai mult decât necesară. O nouă terminologie pedagogică, noi manuale şi noi tipuri de
caiete îi pot pune pe elevi în derută, dacă părinţii, în dorinţa lor sinceră de a-i ajuta în efectuarea temelor,
nu au fost în prealabil familiarizaţi ei înşişi cu noul sistem.
Schimbul de idei dintre învăţători şi părinţi poate fi echivalat cu educaţia părinţilor, realizată prin
,,Şcoala părinţilor”, al cărui produs educaţional este profitabil, atât pentru şcoală cât şi pentru elevi şi părinţi.
Tendinta actuala este de a-i face pe toti parintii sa participe la gestiunea scolii, in asociatie cu alti parteneri.
Familiile sint invitate sa se implice atit in cazul activitatilor scolare, cit si a celor extrascolare.
Se cunosc urmatoarele forme mai importante de organizare (institutionalizata) a educatiei parintilor
si a colaborarii scoala-familie: asociatii ale parintilor (si profesorilor) care au o larga libertate de initiativa;
scoli ale parintilor; consilii de administratie scolara formate (exclusiv sau în majoritate) din parinti, cu rol
informational, consultativ si decizional; comitete de parinti pe clase si scoli, fara rol decizional, care sprijina
scoala în rezolvarea unor probleme.
Parteneriatul cu familia nu este, in ansamblu, exploatat in intregime, in ciuda bunelor intentii. Din
varii motive, multi parinti se tin inca departe de scoala, ceea ce nu ajuta deloc la combaterea esecului scolar.
Si totusi, in ultimii ani, lucrurile au inceput sa se miste.
Conform acestor documente, in cadrul colaborarii scolii cu familia accentul este pus pe un angajament
mutual clar stabilit intre parinti si profesori, pe baza unui “contract parental”. Acest tip de contract se
contituie ca un sistem de obligatii reciproce in cooperarea parintilor cu profesorii si implica cola-borarea
parintilor in activitatile scolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, sustine si evalua
eforturile si actiunile financiare ale scolii, ci si sub aspect educational-cultural
Comunicarea cu copiii, referitor la activitatea lor scolara, comunicarea cu profesorii, referitor la
abilitatile si aptitudinile pe care le au copiii dumneavoastra, la posibilitatea si moda-litatile de dezvoltare a
acestora, si implicarea in activitatile scolii, sunt pasi de parcurs in relatia scoala-fa-milie, pentru buna
dezvoltare a personalitatii copiilor.
Iată câteva sugestii care pot fi considerate jaloane pentru un proiect de colaborare cu familia:

232
 - părinţii să cunoască specificul activităţii şcolii, obiectele de studiu, orarul, tipul de
manuale/auxiliare şi rechizite necesare copilului/clasei
- părinţii să cunoască în mod curent progresul/regresul copilului
- să cunoască schimbările survenite în evoluţia copilului
- părinţilor să li se creeze condiţiile pentru a-şi exprima nemulţumirile, părerile, îngrijorările
- să li se creeze condiţiile pentru a cunoaşte învăţătorul şi, corespunzător, învăţătorul să-i cunoască
pe părinţi
- părinţii să se cunoască între ei, să acţioneze în spirit de echipă pe ,,frontul educaţional”
Lectoratele, întâlnirile metodice, şedinţele periodice, activităţi comune părinţi-elevi-învăţător,
activităţi în care părinţii pot învăţa pe copii din secretele meseriei pe care o au ,,, Ziua părinţilor”, zi în care
fiecare părinte, prin rotaţie, asistă la toate activităţile din ziua respectivă, sunt forme de atragere a părinţilor
în sporirea încrederii acestora în posibilitatea de a afla răspunsuri, de a preveni conflicte sau situaţii
ireversibile în care pot ajunge cu copiii lor.
Activităţi propuse spre a fi realizate împreună cu părinţii:
- alături de şcoală: ,,prima zi de şcoală” ,,, petrecere” ,,, în oraş la cumpărături” ,,, chestionare pentru
părinţi şi copii”
- să ne cunoaştem copilul! (chestionare)
- invitaţie la dialog! (mesaje de tip ,,eu”)
Obstacolele relatiei scoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între parinti, cât si
la profesori si administratori scolari) sau de ordin material (relatia scoala-familie cere un surplus de efort
material si de timp). Dificultatile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a
familiei privind educatia copiilor; libertatea de alegere a scolii de catre parinti sau unicitatea învatamântului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului; randamentul pedagogic si datoria
parentala; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional din institutia scolara. Se considera, în
general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la parinti, cât si la profesori, ca relatia de
colaborare scoala-familie (nu)este doar un "drept de optiune".
Reprosurile care li se fac parintilor privind colaborarea cu scoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anuntate); lipsa de responsabilitate (asteapta initiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinte (critica cu impertinenta scoala); preocupari excesive (exclusive) pentru randamentul
scolar (notele copilului); rolul parental rau definit (nu înteleg corect functiile si rolurile în educatia
copilului); contacte limitate cu scoala (numai în situatii exceptionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reactii negative la idei noi). Reprosurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu
familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultati de a stabili relatia cu adultii
(trateaza parintii ca pe copii si nu ca parteneri în educatia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu
parintii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscileaza între autonomia traditionala si perspectivele
noi ale parteneriatului); lipsa pregatirii privind relatia scoala-familie.
Referitor la atitudinea de colaborare a parintilor, respectiv la problemele de ordin atitudinal in relatia
scoala-familie, reciprocitatea este elementul care adesea lipseste, in scoala romaneasca. Daca prin
intermediul scolii sunt organizate diverse activitati si parintii sunt invitati, dupa cum am spus anterior,
parintii elevilor cu note bune si cu un comportament exemplar vor veni.
Chiar daca scoala organizeaza activitati frumoase si utile pentru parinti si pentru copiii lor, prin
initiativa parintilor de a organiza la randul lor unele activitati, s-ar vedea cu adevarat ca le pasa, si ar obliga
scoala la mai multa deschidere si cooperare.

Bibliografie:
- Baciu Aurelia, Cazan Carmen Manuela, Cobzariu Ciprian – educaţia părinţilor (Ghidul tânărului
profesor)
- Ciohondaru Elena – Succesul relaţiei dintre părinţi şi copii acasă şi la şcoală, ed. Humanitas, Buc.
2004
- Popa Gheorghe, Popa Maria ,,, Proiect de Educaţie Permanentă. Şcoala părinţilor” în Studii de
specialitate, ed. AS’S, Botoşani, 2005
- Vramas Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002

233
 ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROFESOR APREUTESEI MANUELA

ŞC. GIMNAZIALĂ H. M. BERTHELOT, PLOIEŞTI

Familia este prima şcoală a copilului, fiind una din cele mai vechi forme de comunitate umană. Ea
exercită o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al copilului.
Din punct de vedere al dezvoltării individuale familia oferă primul grup social în care copilul
exersează comportamente sociale şi se descoperă pe sine. Este climatul de siguranţă afectivă necesar
dezvoltării componentelor personalităţii atât la vârstele mici, când este determinat, cât şi mai târziu, când
constituie factor de echilibru şi compensare în rezolvarea problemelor sociale, este primul mediu de creştere
şi dezvoltare intelectual, motivaţional, afectiv, estetic, moral, este cadrul de dezvoltare a individualităţii şi
oferă posibilitatea valorizării individuale datorită încărcăturii afective care îi leagă pe membrii ei, este
legătura între trecut şi viitor.
Relaţia familie-şcoală apare justificată şi consolidată în măsura în care se restabileşte încrederea
colectivităţii de părinţi, a comunităţii, în instituţia şcolară, lucru dovedit prin implicarea acestora în diverse
activităţi împreună cu şcoala. Problemele de ordin administrativ, se rezolvă atunci când părinţii şi profesorii
dispun de mecanisme de evaluare comune ale activităţii şcolare
Important e când părinţii vor înţelege că nu pot sta departe atunci când e vorba de viitorul copiilor
lor, oricât ar fi de ocupaţi cu problemele de zi cu zi. Să întindem mâna, unii spre ceilalţi, ca împreună să
învăţăm să găsim "soluţii-alternative" la ameninţările care se apropie tot mai mult de şcoală. Violenţa,
drogurile, mirajul unor falşi idoli promovaţi cu bună ştiinţă, pentru a crea dependenţă şi deformare a unei
personalităţi în devenire, garant al convertirii la "neant" al viitorului adult, iată faţa nevăzută a unei
"libertăţi" fals promovate, în care regula devine "lipsa de reguli". Dar acolo unde verigile nu se înlănţuie,
unde eforturile nu sunt unite, rămânem singuri, cu mâinile goale, într-o luptă inegală cu pericolul, despre
care încă nu avem nici măcar curajul de a discuta deschis.
Obiectivul major este deci acela de a deveni parteneri reali, egali şi viabili, implicaţi alături de
societatea civilă, în a oferi copiilor suportul necesar şi obligatoriu pe care să îşi clădească cetăţenia, condiţia
de bun cetăţean.
Şcoala pentru comunitate - Comunitatea pentru şcoală.
S-a demonstrat cu prisosinţă că a-i ignora pe ceilalţi, a nu mai şti sau a nu dori să trăieşti împreună
cu ei la modul paşnic, nu poate avea decât consecinţe funeste.
O comunitate adevărată, cu forţă şi individualitate este cea în care grupurile de oameni care formează
comunitatea respectivă au credinţe, norme de viaţă şi experienţe comune, dobândite prin aparteneţa la o
istorie colectivă, un trecut. Există legături şi relaţii economice, politice, sociale şi culturale bazate pe
încredere, sprijin reciproc şi participare la viaţa comunităţii. Comunitatea în această formă se observă în
special la sate.
În marile oraşe, oamenii pierd contactul cu cei din jurul lor şi tind, pentru a se proteja sau pentru că
deseori nu au timp, să se izoleze în mediul sigur al familiei şi prietenilor fără a mai depune interes şi efort
în viaţa comunităţii. Cum cartierul este o entitate în care ideea de comunitate se păstrează mai puternică,
iar şcoala are valenţe pentru a reuni în jurul său copiii şi adulţii din comunitate, ideea alegerii şcolilor de
cartier ca beneficiari ai proiectelor mai sus menţionate este binevenită. Oraşele cresc şi se dezvoltă în urma
acţiunilor locuitorilor lor. Atunci când această funcţie a fiecărui locuitor nu este conştientizată şi se ajunge
la ideea că oraşul se dezvoltă numai ca rezultat al acţiunilor autorităţilor, oamenii pierd sentimentul de
responsabilitate şi apartenenţă şi astfel comunitatea devine din ce în ce mai slab conturată. Pentru a ajunge
la o comunitate ai cărei membri să împărtăşească valori comune şi să se implice activ pentru a se bucura
împreună de bunăstare, pare relevant ca procesul să pornească de la membrii comunităţii cu cea mai mare
deschidere de a se implica şi cu cel mai bun potenţial de a convinge şi alţi oameni să facă acest lucru: copiii,
ca „agenţi ai dezvoltării comunitare”. Copiii sunt deschişi comunicării şi implicării în schimbarea situaţiei
comunităţii lor. Atunci când copiii vor merge să strângă din parcul din apropiere gunoaiele, vor fi cu
siguranţă şi cei care vor păstra curăţenia şi-i vor atenţiona şi pe alţii să facă asta. Atunci când copiii vor

234
merge în scop umanitar la Centrul de plasament din oraş, cu siguranţă vor fi implicaţi şi părinţii acestora,
iar prin ei, restul comunităţii.
Când copiii iau parte la acţiuni de modificare a mediului fizic al şcolilor, se pot crea condiţii de confort
psihologic care să favorizeze învăţarea individuală şi procesul didactic, Această participare presupune
reaşezarea băncilor, personalizarea tuturor spaţiilor de învăţare, şi organizarea acestora într-o manieră
confortabilă, ergonomică, cu elemente adaptate psihologiei învăţării şi vârstei şcolarilor, cu respectarea
principiilor accesibilităţii, orientării către ceilalţi şi favorizării relaţiilor pozitive. Un cadru fizic plăcut
atrage copiii la şcoală, reduce tensiunea generată de contextul învăţării, susţine un climat pozitiv în clasa
de elevi, şi totodată poate elimina neîncrederea sau reticenţele părinţilor în raport cu şcoala sau cadrele
didactice. Primii şi cei mai importanţi beneficiari ai modificărilor ambientului şcolar sunt elevii. Aceştia
constată că şcoala şi clasa lor nu mai este un spaţiu impersonal, ci unul colorat, organizat de reguli
prietenoase unde îşi găsesc repede locul. Acest fapt generează în primul rând o serie de atitudini şi percepţii
pozitive în legătură cu tot ceea ce umple noţiunea de şcoală: profesorii, învăţătorii, colegii de clasă, felul în
care abordează lecţiile şi disciplinele de studiu, cerinţele didactice. De aici, preocuparea pentru judecata de
valoare - elevul compară starea prezentă cu cea dinainte, reflectează asupra confortului şi plăcerii de a
împărtăşi cu ceilalţi colegi un mediu prietenos - şi pentru responsabilitatea în raport cu ce îl înconjoară -
prezervarea, conservarea calităţilor ambientului.
Următorii beneficiari directi ai optimizării ambientului pot fi cadrele didactice. Fiecare categorie
percepe modificarea pozitivă de comportament a celeilalte, şi tinde să o amplifice, acest aspect având
consecinţe asupra imaginii de sine atât la elevi, cât şi la cadrele didactice.
Un al doilea grup de efecte pozitive, indirecte, se manifestă în sfera percepţiei părinţilor asupra şcolii.
Pe de o parte, relatările copiilor de acasă despre „schimbarea decorului” induc o percepţie îmbunătăţită
asupra şcolii, în general. Ideea că instituţia care se ocupă de educaţia copiilor se preocupă de îmbunăţirea
condiţiilor de învăţare este o idee confortabilă pentru orice părinte. În acelaşi timp, modificarea reală a
atitudinii copiilor şi intensificarea preocupărilor lor în raport cu şcoala îi convinge pe părinţi că este o
schimbare bună şi întăreşte încrederea în instituţia şcolară. Totodată, imaginea bună a şcolii se transferă şi
asupra cadrelor didactice, care se pot bucura de mai multă consideraţie şi respect din partea părinţilor. Drept
urmare, un rezultat foarte important ar putea fi îmbunătăţirea relaţiei părinţi-şcoală, materializată în
consultări reciproce şi proiecte comune, precum şi în susţinerea semnificativă a procesului didactic de către
părinţi.
Un alt efect indirect ar putea fi identificat la un nivel mai general al relaţiei şcoală-comunitate.
Percepţia pozitivă a părinţilor va fi transmisă pe cale orală şi altor reprezentanţi ai comunităţii, membri ai
instituţiilor publice, neguvernamentale, sau de orice altă natură. Cert este că imaginea pozitivă a şcolii va
fi comunicată, dând naştere unei situaţii în care şi celelalte instituţii doresc să contribuie.
În privinţa implicării agenţilor economici va trebui stabilit un echilibru între cerere si oferta
educaţională, având în vedere pregătirea elevilor în sensul dezvoltării personale şi a inserţiei în comunitate.
Va trebui studiată cererea pe piaţa muncii pentru a înfiinţa şcoli profesionale cu un nou profil, cerut de piaţa
locală. Trebuie stabilite de asemenea legături cu asociaţii nonguvernamentale care pot aduce şcolii
beneficii, precum identificarea nevoilor de educaţie la nivel comunitar, atragerea şi alocarea resurselor
materiale şi financiare, constituirea şi derularea parteneriatelor, promovarea intereselor şi a drepturilor
copiilor şi adolescenţilor.
Din ce în ce mai prezentă poate fi activitatea de voluntariat. Voluntariatul este activitatea desfăşurată
din proprie iniţiativă, de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială
(Definiţie adoptată de Consiliul Naţional al Voluntariatului, iunie 2002). De ce să fii voluntar? Pentru a
câştiga experienţă în vederea obţinerii unui serviciu mai bun; pentru a nu pierde vremea acasă; pentru a-ţi
face noi prieteni; pentru a fi cu prietenii tăi care sunt deja voluntari; pentru a învăţa lucruri noi şi a-ţi forma
noi deprinderi; pentru a te simţi util; pentru a încerca o meserie; pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi;
pentru a-ţi asuma o responsabilitate; pentru a face parte dintr-o echipă; pentru a întâlni persoane importante
din comunitate; pentru a înţelege problemele comunităţii în care trăieşti. Serviciul de voluntariat este un
serviciu de “învăţare”, aspiră la dezvoltarea solidarităţii şi promovează toleranţa între tineri, în primul rând
dorind să întărească coeziunea socială. Promovează cetăţenia activă şi intensifică înţelegerea reciprocă între
tineri. Prin intermediul experienţelor de învăţare non-formală tinerii îşi îmbunatăţesc şi capătă competenţe
pentru dezvoltarea personală, educaţională şi profesională, cât şi pentru integrarea lor socială.

235
 De asemenea se poate vorbi de cooperarea cu organizaţii nonprofit, care desfăşoară activităţi în
folosul tinerilor, pentru formarea lor profesională (exemplu este Junior Achievement Romania
(www.jar.ro)), cu programe care au la baza principiul learning-by-doing şi includ module teoretice,
aplicative şi software cu concepte economice şi cu deprinderea de abilităţi legate de mediul economic din
afara şcolii.
Există câteva argumente pentru o şcoală comunitară. Şcoala comunitară oferă programe educative în
afara clasei, utilizează resurse umane şi materiale ale comunităţii pentru procesul educativ, atrage alţi
parteneri –membri ai comunităţii pentru iniţierea de acţiuni de interes, întăreşte sentimentul de proprietate
al comunităţii faţă de şcoală. Este un centru de învăţare pe tot parcursul vieţii, un centru comunitar
multidirecţional, cu sediul în şcoala locală. Rezultatele şcolare si personale ale elevilor cresc dacă şcoala
cooperează cu comunitatea, deoarece prin oferirea de activităţi extracurriculare elevilor, se stimulează
creşterea încrederii în sine; copiii si tinerii sunt motivaţi de modele de adulţi care apreciază învăţarea, iar
învăţarea alături de părinţi poate fi un prilej de a petrece ceva timp împreună; învăţarea eficientă este
posibilă atunci când în procesul de învăţare al elevilor sunt atraşi şi familiile şi membrii comunităţii.
Prin cooperarea cu ceilalţi actori sociali ai comunităţii, şcoala utilizează eficient
şi la maxim resursele locale. Comunitatea locală aduce contribuţii importante în parteneriatul cu instituţii
şi grupuri locale care facilitează comunicarea, schimbul de informaţii şi sprijin pentru rezolvarea
problemelor comunităţii. Îmbunătăţirea legăturilor şcolii cu comunitatea este o modalitate eficientă de
abordare a rezultatelor mai slabe obţinute de un grup minoritar. De asemenea, elevii de azi ai şcolii devin
adulţi care pot contribui la dezvoltarea comunităţii, iar şcoala are un rol hotărâtor în educaţia unor generaţii
cu simţ civic.
În concluzie, părinţii şi comunitatea se implică eficient numai dacă procesul de implicare face parte
din viaţa şcolară. Implicarea părinţilor şi a comunităţii se face pe baza a ceea ce se întâmplă în mod curent
şi normal în şcoală, nu este o activitate în plus, "excepţională", prin care părinţii iau parte la viaţa şcolară
obişnuită. Lucrul cu părinţii poate pleca, în orice demers, de la nevoile, opiniile exprimate de părinţi referitor
la şcoală dar şi la propriul copil şi poate continua prin activităţi comune de lucru în echipă părinte-copil
(artistice, sportive) spre a-i ajuta pe părinţi să conştientizeze faptul că problemele familiei ca întreg precum
şi probleme lor ca indivizi se oglindesc în comportamentul şi rezultatele şcolare ale copilului.

Bibliografie:
1. Truţa, E.-(2006), Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje, Ed. Aramis, Bucureşti
2. Vrasmas, E.A.-(2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis;
3. Băran-Pescaru, A.-(2004), Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Ed. Aramis,
4. Tudorică, R.-(2007), Managementul educaţiei în context european, Ed. Meronia, Bucureşti.

236
 EFICIENȚA RELAȚIEI ȘCOALĂ-FAMILIE

PROF. ARCHIUDEAN SIMONA VIORICA,

CSEI NR.1 BISTRIȚA

În cadrul demersului nostru o să prezentăm un cazul unei fetițe diagnosticate cu întârziere în

dezvoltarea limbajului receptiv și expresiv și interviul cu mama acesteia.
A. I. este o fetiţă de 6 ani care frecventează grădiniţa specială de un an. VC=6 VM=4, 5, IQ=70 (PORTAGE).
Diagnostic: întârziere în dezvoltarea limbajului expresiv și receptiv, sindrom hiperkinetic. Mama se ocupă cu
preponderență de educația copilului, tata fiind șofer de tir este mai mult plecat. Mama este îngrijorată de faptul că nu
reuşeşte să achiziționeze limbajul expresiv și să recupereze decalajul apărut.
Pornim de la premisa: copilul se formează prin activitate proprie în interacţiune cu mediul fizic şi
social.
Observarea comportamentelor s-a făcut în mediul familial, observatorul participând pasiv.
Pentru a identifica comportamentele fetiţei în situaţii de rezolvare de probleme este observată în
mediul familial în timp ce se joacă la calculator jocul ,,Prinţul salvator”. Zmeul a furat prinţesa. Pentru a
ajunge la ea prinţul are de parcurs mai multe situaţii problematice: să completeze un puzzle, să construiască
o casă, să asocieze culori cu imagini conform instrucţiunilor.
Este un joc ai cărui paşi i-a parcurs de mai multe ori împreună cu mama. Aceasta relatează că
întâmpină dificultăţi în rezolvarea unor probleme cum ar fi asocierea culorilor la imagini conform
instrucţiunilor. În această situaţie solicită ajutorul mamei. Majoritatea etapelor jocului le poate parcurge
independent după ce a învăţat paşii de rezolvare.
Putem observa cum în această situaţie copilul are disponibilitatea de a lucra colaborativ cu adultul şi
faptul că după mai multe repetări se produce autoreglarea.
INTERVIU CU MAMA:
1. Ce ne puteți spune despre copil?
- Este o fetiță ascultătoare
2. Ce calități are?
- Este iubitoare
3. Ce vă îngrijorează în legătură cu evoluția fetiței?
- Faptul că nu reușește să se descurce la fel ca alți copii de vârsta ei și nu vorbește corect
4. Care considerați că este cea mai mare problemă?
- Că nu vorbește correct și râd copiii de la spațiul de joacă de ea
5. Pe o scală de la 1 la 10 (1 nivel minim-10 nivel maxim) unde considerați că se situează problema?
- Nivel 6
6. Ce soluții ați adoptat până în prezent?
- O punem să repete cuvintele pe care nu le pronunță correct, de multe ori refuză, o punem să repete
sunetele care nu le poate pronunța, facem jocuri în care spunem cum o cheamă pe fiecare jucărie
7. Care au funcționat?
- A funcționat soluția cu jocurile și jucăriile
8. Data viitoare când apare problema ce soluție o să adoptați?
- Inventăm jocuri cu jucării
9. Ce așteptări aveți de la școală?
- Să o ajute să fie ca ceilalți copii
10. Un gând bun pentru copil
- Ești sufletul și lumina ochilor mei
În urma interviului și a observațiilor efectuate în familie a rezultat că părinții sunt preocupați să
asigure nevoile de bază ale copilului, mama este preocupată pentru a avea achiziții școlare corespunzătoare
vârstei și încearcă să vină în întâmpinarea nevoilor copilului. Din păcate, tinde să fie o mamă
supraprotectoare și nu oferă copilului suficient spațiu pentru a explora independent mediul, copilul tinzând
să-și creeze obișnuința de a o suprasolicita când întâmpină dificultăți. Pe această problematică și pe
disponibilitatea de a solicita ajutorul specialiștilor a fost consiliată. De asemenea, faptul că repetarea unor
cuvinte și sunete pe care nu le poate pronunța crează discomfort și rezistență la copil, decurajare și reducerea
încrederii în forțele proprii cu efect redus în corectarea problemelor de pronunție, a devenit o soluție de
evitat.

237
 Observațiile și constatările au fost transmise familiei, aceasta a ținut cont de ele o perioadă de trei
luni, la reevaluare constatându-se îmbunătățiri la nivelul limbajului expresiv și reducerea de calajului dintre
vârsta de dezvoltare a limbajului și vârsta cronologică.

BIBLIOGRAFIE
Schaffer, H. R. (2007). Introducere în psihologia copilului. Editura ASCR, Cluj-Napoca
Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002). Introducere în psihologie.
Editura Tehnică, Bucuresti.
Morand de Jouffrey, Pauline, (2001). Psihologia copilului. Editura Teora, Bucureşti

238
 EDUCATIE FARA FRONTIERE!
IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ – FAMILIE –
SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. ARDELEAN CARMEN

GRAD. P.N SCOALA GIMNAZIALA CRASNA VISEULUI

Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte,

familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg
din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale
ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a
comunităţilorbeneficiarii indirecţi
Pe fondul schimbărilor pe care le traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi
cristalizare a identităţii, şcoala are un rol primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea
potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei:
- identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor
fiecărui factor; - susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei;
- stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi a educaţiei sale. IŞcoala este o
instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe,
norme, valori recunoscute şi acceptate social.
Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o
ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie,
biserică etc.
Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu
interese, credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, totalitatea
celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc. În România putem vorbi
despre câteva tipuri de comunităţi:
-comunităţi locale în mediul rural - indivizii stabilesc relaţii interpersonale frecvente, se cunosc, îşi
sancţionează abaterile de la normele comunităţii; - comunităţi locale în mediul urban din oraşele mici-
spiritul comunitar este prezent, majoritatea oamenilor se cunosc, controlul comportamentelor funcţionează,
dar nu este aşa de sever ca în mediul rural;
- comunităţile din marile oraşe - nu putem vorbi de comunităţi locale, există comunităţi diverse(
comunităţi academice, comunităţi ale persoanelor cu o anumită orientare socială etc.), normele sociale sunt
complexe, iar valorile tradiţionale încep să se piardă.
Relația dintre grădiniță și familie. Dezvoltarea acestui tip de ralație, vine după sine și cu un
avantaje printre care amintim: dezvoltarea abilităților de lideri ale părinților; conectarea familiei cu membrii
școlii și ai comunității; oferirea de suport familiilor preșcolarilor. Menținând acest tip de parteneriat, părinții
devin responsabili fața de educația copiilor și îndeplinesc nevoile copiilor de a fi sprijiniți și aprobați.
Cadrele didactice trebuie să manifeste o relație de prietenie față de părinți, să-i informeze pe părinți
cu privire la aspectele pozitive și negative ale copilului. Tot cadrele didactice trebuie să le ofere părinților
suficiente informații despre nivelul de dezvoltare al copilului, despre activitățile care îi trezesc copilului cel
mai mare interes.
Conducerea grădiniței are și ea un rol foarte important, pentru că aceasta trebuie să creeze un climat
educațional deschis, trebuie să-i încurajeze pe părinți să participe la activitățile desfășurate cu copiii și
părinții. Părinților trebuie să li se creeze o impresie frumoasă despre grădiniță, un loc unde își aduc copiii
cu drag, fără teama de a pune întrebări, oferindu-li-se răspunsuri de fiecare dată.
Părinții au și ei datoria de a le creea propriilor copii, o imagine frumoasă a grădiniței, un loc deosebit
de drăguț și relaxant, unde aceștia învață cele mai frumoase cântece și poezii și unde au cele mai frumoase
jucării. În acest fel curiozitatea copiilor crește, iar dacă părinții au o atitudine pozitivă față de grădiniță,
atunci sunt toate șansele ca preșcolarul să aibă încredere în educatoare și colegi.
Părinții preșcolarului trebuie să fie interesați de tot ce se întâmplă cu copilul la grădiniță, trebuie să
știe orarul grădiniței, trebuie să știe ce îi place cel mai mult copilului să facă, trebuie să participe cu interes

239
la activitățile desfășurate în grădinița cu familia. Părinții trebuie să fie deschiși, să ofere cadrului didactic
toate informațiile despre copil, din punct de vedere al sănătății, al dezvoltării sau a dorinței acestuia.
În concluzie, relația dintre familie și grădiniță trebuie să fie o relație de prietenie, o relație de
comunicare, ambele părți trebuie să prezinte interes pentru același fapt: preșcolarul.
Grădinița și familia trebuie să lucreze în echipă, trebuie să înțeleagă că acest lucru în echipă este
favorabil evoluției preșcolarului. Ambele părți luptă pentru educarea preșcolarului, punctul comun în
grădinița. Preșcolarul este mai presus de orice, el trebuie educat deoarece el reprezintă viitorul țării, țară în
care trăim cu toții.
Există și blocaje în acest tip de relație, atunci când profesorul nu este bine pregătit și nu își dorește să
relaționeze cu familia preșcolarului, dar și din partea familiei, atunci când părinții tratează cu dezinteres
grădinița și tot personalul instituției. Din păcate sunt suficienți părinți care tratează grădinița ca pe un loc
sigur unde își lasă copilul în siguranță, necontând pentru aceștia nivelul de educare al copilului, sau
interesele copilului.
2. Relația dintre grădiniță și comunitate. Deține numeroase avantaje, printre care amintim:
transmiterea de informații pozitive despre grădiniță către agenții instituționali, dar și a grădiniței înspre
comunitate prin distribuirea unui mesaj care vine din mai multe surse și care exprimă specificul grădiniței
respective în comunitatea locală.
Educatoarele, au rolul de a manifesta creativitate și imaginație în inițierea unor parteneriate, dinamism
în organizarea și desfășurarea acestor parteneriate, dar și toleranță fiind responsabile de evaluarea acestui
parteneriat.
Grădinița trebuie integrată în mediul comunității ca partener egal și consecvent în formarea viitorilor
cetățeni. Educatoarea fiind responsabilă de crearea acestor legături cu comunitatea și păstrarea unei relații
deschise cu comunitatea și societatea de care aparținem cu toții.
Exemple de astfel de parteneriate între grădiniță-comunitate ar fi cu jandarmeria, participare la Ziua
Jandarmeriei, dar și cu poliția, participând la Ziua Poliției.
Astfel de parteneriate între grădiniță-familie-comunitate sunt foarte importante, creându-se strânse
legături între toți participanții.

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A. ,,, Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Popescu, M. ,,, Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.

240
 EDUCAȚIA NONFORMALĂ – O ALTERNATIVĂ DE DORIT

ARDELEANU OANA – FLORENTINA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR. 2 COMĂNEȘTI

De-a lungul timpului fiecare dintre noi am fost fie facilitatori sau mediatori, fie subiecţi ai procesului
de învăţare nonformală, fără a avea pretenţia sau „conştienţa” importanţei unui astfel de rol. Prin intermediul
acestui document ne propunem că discursul referitor la formele de educaţie şi, implicit, a relaţiei acestora
cu viaţa noastră concretă, să devină unul mai coerent, incluzând diferitele perspective actuale care
decurg din documentele de politici în domeniul educaţiei şi formării şi din practicile disponibile.
Un scurt istoric (non exhaustiv) ne duce către sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, perioadă care
marchează atenţia crescută acordată la nivel internaţional educaţiei nonformala. Diferiţi autori au făcut referire
la importanţa acesteia şi au descris diferite perspective de abordare. Dintre aceştia, Tight Smith, susţinea că
educaţia nonformală se referă la recunoaşterea „importanţei educaţiei, învăţării şi formării, care se întâmplă în
afară instituţiilor cu rol dedicat”, iar autori precum Coombs & Ahmed ofereau în 1974 o clasificare a
tipurilor de educaţie (nonformală, informală şi formală), idee - preluată mai târziu de diferiţi actori
importanţi cu rol de decizie la nivel internaţional - care şi-a făcut loc în discursul şi documentele de politici
educaţionale actuale din diferite ţări.
Din perspectiva educaţiei nonformala Tight Smith numeşte câteva caracteristici ale acesteia, printre care
relevanţa în raport cu nevoile diferitelor grupuri ţintă specifice, obiectivele clar definite şi flexibilitatea în
maniera în care sunt organizate activităţile sau alese metodele. Argumentării importanţei educaţiei nonformala
în contextul educaţional general i se adaugă educaţiei perspectivă economică, dincolo de orice aspecte ce ţin
de şcoală, ca şi instituţie.
Este astfel adusă în prim-plan nevoia corelării educaţiei cu piaţa muncii şi dificultatea adaptării
sistemului formal de educaţie la schimbările socio-economice ale perioadei respective, un rol important
revenind astfel altor tipuri de învăţare, cu accent pe educaţia nonformală.
Se susţine importanţa implicării directe a grupului ţintă (a celor care învaţă) în planificarea şi organizarea
conţinuturilor curriculare, pe baza principiului „de jos în sus” (en. Bottom up) într-un context social dat şi
asupra căruia aceştia pot exercita ulterior influenţă şi genera schimbarea.
Păşind către anii '90, UNESCO (1997) definea educaţia nonformală ca fiind constituită din „orice
activităţi educaţionale organizate şi susţinute care nu corespund exact a ceea ce numim educaţie formală.
Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de toate
vârstele (...) Educaţia nonformală nu urmează un sistem ierarhizat şi poate diferi ca durată, fără a implica în
mod obligatoriu certificarea rezultatelor învăţării”.
Tot în acest sens, glosarul terminologic propus de Cedefop (2011), descrie învăţarea în contexte
nonformala ca fiind văzută, printre altele, ca un tip semistructurat de învăţare, ceea ce reflectă modalitatea în
care procesul se referă la nevoia celui care învaţă dar şi intenţionalitatea participării persoanei la învăţare.
În România, definirea învăţării în diferite contexte, descrisă în Legea Educaţiei Naţionale, permite
extragerea unor aspecte relevante ce pot fi sintetizate astfel:

241
Învăţarea în Nivel de Intenţionalitatea
Cadru Durată Certificare
context organizare celui care învaţă

Este bine Se desfăşoară Are o durată Participarea celui Presupune

organizată şi în cadru determinată care învaţă la certificarea
structurată, instituţionalizat proces cunoştinţelor şi
presupune (învăţarea în competenţelor, în
FORMAL proiectare context formal raport cu o serie de
didactică depinde de voinţa criterii clar definite
explicită, acestuia) ce ţin de participare
obiective definite şi evaluare
şi alocare de
resurse
Activităţile Adaptat la Poate fi Cel care învaţă Nu presupune
sunt bine nevoile variabilă şi participă activ la în mod
planificare şi grupului ţintă determinată proces. automat
au asociate (stabilirea de certificarea
obiective de cadrului se face caracteristicile cunoştinţelor,
NON- învăţare, însă nu în strânsă grupului ţintă abilităţilor sau
FORMAL urmează în mod legătură cu (nevoi, interese, competenţelor
explicit planificarea grad de dezvoltate/dobândite
un curriculum. activităţilor şi participare etc.)
presupune obiectivelor
alocarea unor asociate)
resurse în raport
cu
caracteristicile,
structura şi
nevoile grupului
ţintă
Nu presupune Nu există un Nu are o Nu presupune Nu presupune
structurare în cadru durată intenţionalitate în mod
raport cu predefinit, asociată, „se din partea celui automat
INFORMAL anumite acesta este întâmplă în care învaţă certificarea
obiective, este raportat la fiecare zi” cunoştinţelor,
acel tip de activităţile abilităţilor sau
învăţare zilnice ale competenţelor
asociat persoanei dezvoltate/
activităţilor dobândite
cotidiene ale
persoanei

Observăm în general că, indiferent de perspectiva de definire a educaţiei nonformala, câteva aspecte
sunt considerate importante, precum: curriculum, grup ţintă, structurare, intenţionalitate, actori, utilitate,
corelarea cu alte tipuri de învăţare, context, proces, rezultate ale învăţării, impact.
Este în acelaşi timp important să subliniem că învăţarea în contexte nonformala reflectă
intenţionalitatea în construirea de/participarea la astfel de activităţi, presupune corelarea ofertei de educaţie
şi a obiectivelor aferente cu nevoile grupului ţintă prin utilizarea de metode şi instrumente specifice, iar
pentru beneficiar reprezintă o activitate voluntară de învăţare, care presupune o alegere clară în raport cu
un anumit context personal şi/sau profesional.

242
 ROLUL EDUCAŢIEI INTERCULTURALE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

ARICIU CLAUDIA CORNELIA

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAIL SADOVEANU” BAIA MARE

Educația interculturală vizează o abordare pedagogică a diferențelor culturale, strategie prin care se
iau în considerație specificitățile spirituale sau de alt gen (diferența de sex, diferența socială sau economică
etc), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, și mai grav,
tendințele de atomizare a culturilor.
Educația interculturală vizează dezvoltarea unei educații pentru toți în spiritul recunoașterii
diferențelor" ce există în interiorul aceleiași societăți și mai puțin (sau deloc) o educație pentru culturi
diferite, ceea ce ar presupune staticism și o izolare a grupurilor culturale. O educație concepută în
perspectiva interculturală va resemnifica relațiile dintre școală și alte spații educative ; ea va depăși zidurile
școlii, prelungindu-se și insinuându-se în activitățile informale.
Sarcina școlii de azi este de a forma la elevi o conștiință europeană.
Încă din grădiniţă este de dorit să se cultive respectul și solidaritatea față de cultura altor popoare.
Cateva valori-cheie trebuie să-și facă loc, fie în programele școlare, fie în procesele de învățământ: aspirația
către democrație, respectul drepturilor omului, al drepturilor copiilor, justiția socială, echilibrul ecologic,
toleranța si pacea, tradițiile culturale etc. învățarea simultană a măcar două limbi străine, difuziunea
simbolurilor general-umane, accentuarea valorilor care mai degrabă unesc oamenii decât îi divizează,
participarea tineretului la gestionarea comunității școlare, integrarea școlilor în relații de infrățire la nivel
european sunt alte mijloace de sporire a valențelor culturale ale activităților educative.
Educația interculturală poate să îmbrace mai multe forme, să ia mai multe direcţii: etnică, religioasă,
profesională, rasială, ş.a.
In ţara noastră există zone unde convieţuiesc de veacuri mai multe naţionalitaţi
Trebuie să le facem cunoscut copiilor că nu suntem toţi la fel. Avem fiecare o identitate.
Exemplificăm prin faptul că unii copii vorbesc acasă altă limbă decât limba română. Astfel, îi putem ruga
pe copiii respectivi să ne spună câteva cuvinte în limba lor matenă. După discuţii prealabile cu părinţii lor,
prin care îi vom ruga să-i îndrume în mod specific pe copii, . le vom cere acestora să ne expună, să ne
povestească un obicei de sărbători ori specific altor fetivităţi care este diferit de ceea ce este specific la noi.
Factorii implicaţi direct în realizarea educaţiei interculturale sunt familia, grădiniţa şi școala.
Atitudinea fundamentală şi, în acelaşi timp, calitatea fudamentală a tuturor trebuie să fie toleranţa,
care să se manifeste în toate relaţiile umane şi la toţi factorii implicaţi.
Educaţia interculturală se poate realiza prin activităţile curriculare şi extracurriculare. În activităţile
curriculare, dacă ne propunem teme despre familie, meserii, obiceiuri şi tradiţii, prietenie avem posibilitatea
să facem primii paşi în atingerea obiectivelor educaţiei interculturale.
Întâlnirea de dimineaţă este o activitate plăcută copiilor şi un bun priiej pentru copii să-şi povestească
intâmplări, să se cunoască. Întâlnirea de dimineaţă este un prilej deosebit ca preşcolarii să se revadă cu
bucurie, să se accepte unii pe alţii aşa cum sunt, să se respecte, să fie toleranţi cu cei care sunt altfel.
Activităţile extracurriculare ne dau posibilitatea ca într-o atmosferä destinsă, uneori într-o atmosferă
festivă fiecare să se manifeste liber, cum simte el imboldul, şi astfel oferă alte prilejuri de a se cunoaşte
copiii între ei.
Serbările sunt cel mai plăcut mod pentru copii de a arăta ce ştiu şi cine sunt. În pregătirea unei serbări
va fi cu atât mai plăcut pentru copiii de diverse etnii să prezinte o poezie, un cântec, o numărătoare, un
dans, un joc specific etniei, pe care le cunosc din familie. Nu numai copiii din clasă vor fi încântaţi să vadă
şi altceva decât sunt obişnuiţi, ci şi părinţii copiilor minoritari. În felul acesta majoritatea face primul pas,
se deschide spre cei care sunt altfel, vorbesc altfel, iar minoritarii nu sunt insensibili la manifestările pozitive
ale majoritarilor.
În România există cadru legislativ care conţine prevederi ce interzic discriminarea pe criterii de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau
orice alt criteriu care are ca scop restrângerea drepturilor şi libertăţi1or fundamentale ale omului

243
 BIBLIOGRAFIE
Cucoş Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000..
Duţu Mircea, Educaţia şi problemele lumii contemporane, Editura Albatros, Bucureşti, 1989
Şandru Codrina, Sociologia relaţiilor interetnice. Note de curs, Tipografia Universităţii
,,Transilvania”, Braşov, 2002.

244
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ARION MONICA

LICEUL „SIMION STOLNICU” COMARNIC

Edith Stein este de părere că există trei instanțe formatoare: două care țin de ordinea naturală - familia
și Statul - și una care ține de ordinea supranaturală - Biserica.
Familia este privită ca prima comunitate formatoare în care apare copilul, căreia nu-i poate reveni
totuși totalitatea misiunii educative, deoarece nu dispune de toate mijloacele naturale pentru a cultiva
talentul copiilor și nici de cele supranaturale pentru a atinge scopul suprem, de aceea educația primită în
familie trebuie completată de cea oferită de Stat și de Biserică.
Potrivit lui Edith Stein, Statul are în mod necesar misiunea de a-și exercita puterea urmărind binele
membrilor săi, prin crearea de instituții ce depășesc puterea unui singur individ. De aceea, responsabilitatea
etatistă constă în garantarea existenței unor structuri educative ce se îngrijesc de formarea civică a tinerilor,
de trezirea simțului datoriei, susținând cea mai bună formare a trupului și a spiritului.
Mai mult, pentru a răspunde nevoilor celor mai înalte și mai spirituale ale cetățenilor, există și centre
de formare private, de calitate, preocupate de finalitatea educativă absolută a omului, ceea ce constituie un
drept fundamental al persoanei umane.
În opinia lui Edith Stein, acest ultim aspect explică misiunea educativă a bisericii, în măsura în care
ea transmite oamenilor, prin intermediul sacramentelor și liturghiei, puterea formatoare a harului. Misiunea
ei directă este de a călăuzi pașii în credință și de a educa în vederea unei vieți înrădăcinate în credință.
E o atitudine pe care o susține și revizorul-poet, Mihai Eminescu, care îngrozit de ceea ce găsește la
școlile pe care le vizitează - starea deplorabilă a clădirilor, frecvența mică a elevilor, abuzurile primarilor,
starea de sărăcie a învățătorilor și slaba lor pregătire, va nota plin de amărăciune „Școala va fi bună, când
popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni ca să știe administrație, finanțe și economie politică,
învățătorii pedagogi; până când adică va fi și școala școală, statul stat și omul om precum e în toată lumea;
iar nu cum e la noi, adică ca la nimenea; unde găsești, în cercurile cele mai înalte, oameni ce trăiesc în
vecinică dușmănie cu gramatica, necum cu alte cunoștințe sau cu dreapta judecată”.
E, așadar, absolut necesar ca cele trei instanțe formatoare – școala, familia, biserica – să colaboreze
în vederea atingerii obiectivului suprem – formarea personalității copilului.
Care este însă situația pe teren? E diferită de ceea ce semnala marele poet cu aproape două secole în
urmă?
Copilul este ținta influențelor exercitate de o multitudine de agenți educativi – familia, școala, clubul
copiilor, casa de cultură, radioul, televiziunea, ziarele și revistele. Dintre ei, familia și școala sunt agenții
educativi cu o influență covârșitoare asupra formării și dezvoltării personalității copilului, prin urmare
relațiile dintre cele două instanțe educative, atitudinile reciproce în vederea atingerii scopului final sunt
foarte importante.
Pentru ca o familie să-și exercite în mod adecvat rolul educativ, ea trebuie să îndeplinească patru
condiții minimale: un anumit nivel intelectual, valori morale, autoritate, cadru material de viață. Familia
trebuie înarmată cu cunoașterea științifică a problemelor de educație, informată asupra modului de folosire
a mijloacelor avansate pe care știința și tehnica i le pun la îndemână, să cunoască și să accepte aportul
instituțiilor specializate în această direcție, să colaboreze fructuos cu ceilalți factori ai educației. Un rol
important în atingerea scopului final – educația copiilor- îl are așadar parteneriatul familiei cu școala.
Numai menținerea unui strâns contact între cele două medii de viață ale copilului face posibilă influența lor
unitară. Întâlnirile programate sau întâmplătoare, corespondența între școală și familie ar putea să-și
dovedească eficiența dacă toți factorii implicați ar manifesta deschidere și seriozitate. Dacă se va trece peste
utopii de tipul: copilul meu e cel mai bun, copilul meu nu a făcut nimic, celălalt e vinovat, profesorul nu
știe, nu poate, școala românească ar fi capabilă să ofere societății copii cu adevărat educați.

Bibliografie:
Călinescu G.- „Viața lui Mihai Eminescu” - Ed. Minerva, București, 1989
Eric de Rus - „Viziunea educativă a lui Edith Stein”, Ed Spandugino – București, 2016

245
 SIMPOZION INTERNAȚIONAL-.EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
ATELIER DE CREAȚIE: ZÂMBET DE COPIL
PROFESORUL ÎN ARMONIA RELAȚIILOR
GRĂDINIȚĂ -ȘCOALĂ -FAMILIE- SOCIETATE

PROFESOR, ARPADI CARMEN MONICA

COLEGIUL TEHNIC “VICTOR UNGUREANU” CÂMPIA TURZII”

“Copilul nu este un vas care trebuie umplut ci o torța care trebuie aprinsă” Plutarh

Dincolo de un mediu cultural, economic şi politic există mediul educaţional. Mai mult chiar, se poate
spune că valoarea culturală a omului este semnalată în primul rând de o schimbare de atitudine, mentalitate
şi competenţe.
Pornind de la sintagma:"Profesorul reprezintă fluidul vital al educaţiei iar dezvoltarea profesională a
acestuia este un ingredient esenţial în menţinerea calităţii sistemelor de educaţie
( Angel Gurría), se impun a fi definite calităţile, aptitudinile şi standardele ce definesc un profesor .
Adesea, au fost aduse în prin plan următoarele:
A fi profesor presupune a promova strategii şi metode de predare activă şi a dezvoltă interesul
elevilor pentru cunoașterea şi înţelegerea valorilor universale. Acest lucru constă în realizarea unor proiecte
de lecție care să evidențieze valorile şi cerințele la nivelul societății.
Acordarea unei deosebite importante dimensiunii cognitive a procesului instructiv-educativ,
considerându-se că educaţia înseamnă nu doar o acumulare de informaţii, de cunoştinţe care apoi pot fi
valorificate practic cu timpul.
S-a constatat că şi dimensiunea psihosocială joacă un rol semnificativ în activitatea educativă.
Climatul psihosocial al orelor de curs, de seminar sau de lucrări practice, atmosfera generală care
predomină pot influenţa reuşita preșcolarilor sau a elevilor. În activitatea de învăţare au loc interacţiuni
repetate între profesor şi elevi ce pot conduce la influenţare reciprocă şi la atingerea tuturor obiectivelor
propuse.
Profesorul se implică în activitatea didactică cu întreaga să personalitate, investeşte afectiv, îşi
împărtăşeşte experiență cognitivă şi de viaţă
elevilor săi, stabilind anumite raporturi, anumite relaţii cu aceştia. Relaţiile pe care le stabileşte cu
aceştia depind atât de structura să de personalitate şi de stilul de conducere a activităţii educative, cât şi de
trăsăturile individuale şi de grup ale elevilor.
În concepția educatorului pentru declanșarea resorturilor interne ce susțîn efortul de învățare a
elevilor este esențială utilizarea tehnologiei, fiind catalizată că nevoia de cunoaștere, de explorare, de
descoperire. Instruirea asistată de calculator este o metodă modernă și inovatoare în învăţământul
românesc/european ce are la bază dezvoltarea utilizării tehnologiei, în raport cu realizarea idealului
educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste constând în dezvoltarea liberă și armonioasă a individualității
umane, în formarea personalității autonome și creative.
Atelier de creație : Mandala
Elevii au studiat modalitățile de construire ale unei mandale, au întocmit referate și au creat propriile
desene păstrând cu rigoare o anumită simetrie care se concentrează asupra unui centru având că structura
tipică împărțirea suprafeței în părți deasemenea simetrice.
Termenul de mandala este moștenit din limba sanscrită și în prezent desemnează variate forme de
mesaj, unele cu punct de plecare religios. Mandala constituie un simbol și totodată un ritual cu originea din
Hinduism, reprezentând Universul.

Bibliografie:
Studiul grapfic, Rubin Museum of Art

246
247
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

ÎNVĂȚĂTOR ASOFRONIE DOINIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GHEORGHE POPOVICI” LOZNA JUDEȚUL
BOTOȘANI

„A învăța un copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria gândire, să-l
ajutăm să înțeleagă cu gândirea lui lumea.”(Ioan Cerghit)
Familia și grădinița sunt doi factori primordiali în educație.Sistemul de învățământ, ca produs al
dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se la
rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de
învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea metodelor de predare a conținutului, a formelor de
organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferite instituții
educative.Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea
și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale
în interesul său și al comunității sociale.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.Achizițiile
însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a
acestuia.Așa cum afirma A. S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești,
un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii 20 principii democratice în teoria și practica
educațională, „Familia este un factor important și de răspundere al educației.Părinții o conduc și răspund
de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor”.Modelele de comportament oferite de părinți și
membri apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe
educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare ți
relaționare al copiilor în societate.
„Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți”( Charles Colson). De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor- grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului.În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare, dar și pregătirea pentru școală- cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare
Școala oferă copiilor un set de repere valorice și culturale și principii etice care să le asigure
dezvoltarea unei identități complexe și bine definite din perspectiva națională, europeană și
globală.Dezvoltă în rândul beneficiarilor capacitatea de a interpreta, prin filtrul acestor valori și repere,
relația de sine, ca ființă morală, cu familia, cu lumea profesională și cu societatea în general.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor pe
care îl au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele
umane pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest în parteneriat grădiniță-
școală-comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor al educației
informală dar și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația nu se poate
realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația
acestora.Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale.Acțiunea asupra copilului
este mediată în familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori.Comunitatea locală, școala,

248
familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilitatea
socială și se perpetuează valorile sociale.

Bibliografie:
Revista Învățământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014
www.copii.psihologie.ro
http:/www.răsunetul.ro/relația-școală-familie-societate

249
 COMPETENŢELE DE RELAŢIONARE ÎN CADRUL PARTENERIATELOR
SOCIALE ÎN CONTEXT EDUCAŢIONAL

PROF. ÎNV. PRIMAR ATODIRESEI MIHAELA-ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „CALISTRAT HOGAȘ” ROMAN

Procesul de construire a modelului de educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să

angajeze nu numai grupul de educatori din sistemul naţional de învăţământ, ci şi părinţii, instituţiile
culturale, mijloacele de comunicare în masă, într-un cuvânt, societatea în ansamblul său. Scopul final al
educaţiei îl constituie dezvoltarea copilului pentru a se putea manifesta ca subiect social activ. Acest lucru
este posibil doar dacă familia în care trăieşte şi se formează copilul, şcoala la care învaţă şi comunitatea,
prin acţiunile sale, îl fac să se simtă protejat şi să-şi dezvolte personalitatea. În condiţiile în care societatea
românească se confruntă cu o serie de probleme greu rezolvabile (venituri insuficiente, somaj, delicvenţă,
droguri, trafic de carne vie, etc), familia a devenit tot mai fragilă şi vulnerabilă. Prin urmare, şcolii îi revine
tot mai mult rolul de a întări educaţia copiilor şi tinerilor, de a susţine familia şi implicit de a contribui la
îmbunătăţirea climatului social al comunităţii. Ca principal factor de cultură şi civilizaţie, şcoala îşi
centrează învăţarea pe elev, care devine subiect activ al propriei deveniri.
În contextul unei societăţi aflate în schimbare, în care s-au petrecut modificări de formă şi de fond la
nivelul tuturor subsistemelor, învăţământul şi-a asumat o nouă perspectivă asupra funcţionării şi evoluţiei
sale. Se vorbeşte tot mai des şi mai pregnant de „parteneriat educaţional”, ca o alternativă reală şi o soluţie
a marilor probleme cu care se confruntă educaţia. Descentralizarea învăţământului, complexitatea şi gradul
de dificultate al problemelor cu care şcoala românească se confruntă, impactul inerent al educaţiei şcolare
asupra întregii societăţi sunt motive întemeiate care reclamă colaborarea şcolii şi parteneriatul unor
categorii extrem de largi, cum ar fi: întreg personalul didactic, elevii, susţinătorii legali ai elevilor,
organizaţii guvernamentale, autorităţi centrale şi locale.
Parteneriatele se bazează pe metoda învăţării prin cooperare. Ea a fost studiată pe parcursul anilor de
mai mulţi psihologi care au tras o concluzie evidentă şi anume că munca în echipă dezvoltă capacitatea
elevilor de a lucra împreună, o competenţă importantă pentru viaţa şi activitatea viitorilor cetăţeni. Învăţarea
prin cooperare solicită toleranţă faţă de moduri diferite de gândire şi simţire, valorizând nevoia elevilor de
a lucra împreună, într-un climat prietenos, de susţinere reciprocă.
Trăsături ale parteneriatului educaţional
Principalele trăsături caracteristice ale unui parteneriat educaţional sunt:
♦ realizarea unei interacţiuni psihosociale, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranţă, pe efort susţinut
din partea celor implicaţi, îndreptată către acelaşi scop;
♦ atenţia este îndreptată asupra procesului de elaborare împreună prin colaborare a demersurilor de
realizare a sarcinilor;
♦ motivaţia este rezultatul acţiunilor conjugate a tuturor membrilor ce urmăresc un destin comun;
♦ se reduce stresul în cazul evaluării, nu se urmăreşte sancţionarea greşelilor, ci acordarea ajutorului
pentru a obţine un rezultat individual, dar şi colectiv.
Parteneriatului educaţional presupune participarea activă la realizarea unor acţiuni comune bazate
pe schimbul de propuneri şi idei. Cuvântul „parteneriat” presupune existenţa a doi sau mai mulţi parteneri,
care împreună încearcă să rezolve o problemă, sarcină prin acţiuni comune. În orice parteneriat trebuie să
existe totuşi, unul sau mai mulţi coordonatori, precum şi participanţii activi, la care se pot adăuga ca
parteneri diferite instituții din comunitatea locala
(ONG-uri, biblioteca, consilii locale, palate ale copiilor, inspectorate scoalare, inspectorate de mediu
etc.).
Realizarea unui parteneriat educaţional într-un anumit domeniu, presupune o muncă laborioasă din
partea coordonatorului de proiect sau echipei de implementare a parteneriatului.
Metodele interactive folosite în cadrul parteneriatului stimulează munca în grup desfăşurată de cei
implicaţi în activitate, în cadrul căreia, toţi participă cu ceva şi nimeni nu pleacă cu nimic. Se obţine un
câştig atât pentru grup, cât şi pentru fiecare individ în parte.
Buna desfăşurare a parteneriatului presupune existenţa unor competenţe din partea coordonatorului
sau dobândirea unora noi, prin experienţă proprie pe parcursul activităţilor. Nu ne naştem gata învăţaţi, toţi

250
dobândim pe parcursul vieţii şi prin diferite experienţe, noi calităţi, abilităţi, competenţe. Chiar dacă ele nu
sunt bine stăpânite de la început, prin exerciţiu şi studiu pot fi aprofundate şi însuşite.
Competenţele coordonatorului de parteneriat trebuie să fie următoarele:
 competenţe ştiinţifice, care se referă la corectitudinea ştiinţifică, la calitatea, structurarea, logic internă şi
transpoziţia didactică a conţinuturilor care vor contribui la atingerea obiectivelor stabilite şi dezvoltarea la elevi a
structurilor operatorii, afective, motivaţionale, volitive şi acţionale.
 competenţe psihopedagogice şi metodice prin care se asigură eficienţa psihopedagogică a demersurilor
instructiv–educative, logica didactică;
 competenţe manageriale şi psihosociale ce ţin de managementul educaţional şi de organizarea relaţiilor
sociale în clasa de elevi;
 competenţă organizatorică care are în vedere abilitatea de a organiza colectivele implicate în proiect, de
a impune respectarea regulilor, de a menţine legătura între participanţi şi a conduce activităţile pentru o eficientizare
maximă;
 competenţă ludică: capacitatea de a răspunde la joc prin joc şi de a face învăţarea mai eficientă şi plăcută;
 competenţă energizantă: capacitatea coordonatorului de a implica cât mai multe persoane în parteneriat,
din domenii cât mai diferite, de vârste diferite, asigurând astfel un schimb maxim de idei;
 competenţă empatică: abilitatea de a lucra cu participanţii, reuşind să se transpună în situaţiile pe care
aceştia le parcurg;
 competenţă interrelaţională: ce presupune disponibilităţi de comunicare cu partenerii, astfel încât să le
dezvolte la aceştia abilităţi necesare integrării optime în colectiv, deschidere faţă de nou şi încurajarea originalităţii.
Valenţele formativ educative ale parteneriatului educaţional sunt:
- se descurajează practicile de învăţare doar pentru notă; se dezvoltă comunicarea la elevi;
- se exersează capacitatea de analiză, de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit;
- se asigură o mai bună clarificare a cunoştinţelor;
- se asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în variate
contexte şi situaţii;
- se dezvoltă spiritul civic prin faptul că se obţine un produs final care reprezintă întregul colectiv;
- se valorifică şi se stimulează potenţialul creativ şi originalitatea elevului;
- se stimulează implicarea activă în sarcină a elevului, acesta fiind mai conştient de responsabilitatea ce şi-o
asumă.

Reuşita parteneriatului nu se datorează în exclusivitate coordonatorilor sau numai participanţilor, ci

este rezultatul muncii fiecărei părţi, rezultatul muncii partenerilor care comunică permanent şi învaţă unul
de la celălat. Într-un parteneriat membrii participanţi au personalităţi diferite, studii diferite, competenţe şi
experienţe diferite. Este foarte important ca pentru reuşita desfăşurării parteneriatului toţi să se concentreze
asupra scopului propus, să manifeste solidaritate şi camaraderie. Partenerii trebuie să înţeleagă că
randamentul şi calitatea muncii fiecăruia influenţează rezultatul final.

Reguli pentru buna funcţionare a parteneriatului

Trataţi partenerii Comunicaţi Lucraţi intens

cu respect. constant. pentru scopul
propus.

Pentru ca un parteneriat
să funcţioneze eficient
Lăudaţi-vă Fiţi cooperanţi.
trebuie respectate următoarele
partenerii.
reguli faţă de parteneri:

Fiţi toleranţi. Cereţi părerea Ţineţi cont de părerile

Ţineţi cont de
partenerilor în diferite partenerilor în rezol-
părerile
probleme. varea sarcinilor
partenerilor în

251
 BIBLIOGRAFIE :
1. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis Print, Bucureşti,
2004
2. Bunescu, G., Şcoala şi valorile morale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998
3. Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

252
 PREVENIREA ABANDONULUI SCOLAR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 STRĂTENI,

JUDETUL BOTOSANI
INV. AUNGURENCI GETICA

O educaţie adevărată, reală se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în grădiniţă şi şcoală.
În primul rând educatia se realizează prin puterea exemplului şi apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se
săvârşeşte sub puterea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare.
Dacă înainte de 1989 rata abandonului şcolar era foarte scăzută, imediat după schimbarea regimului
şi trecerea la democraţie s-a constatat că elevii tind tot mai mult să părăsească băncile şcolii . Ei au fost
încurajaţi şi de atitudinea părinţilor pentru care cartea nu mai reprezintă o prioritate, nici garanţia asigurării
unui loc de muncă. Mai mult, emigrarea forţei de muncă îi afectează tot mai tare pe elevi, care fie că-şi
urmează părinţii, fie sunt lăsaţi în grija unor rude sau cunoştinţe apropiate care se ocupă superficial de
situaţia şcolară a copiilor. De asemenea se are în vedere reinserţia şcolară a celor în cauză prin încredinţarea
unor responsabilităţi în cadrul colectivelor şcolare din care fac parte, depistarea şi corectarea anomaliilor
comportamentale în relaţia copil-părinte, intensificarea colaborării şcoală-familie, pentru identificarea
anturajului elevilor şi luarea măsurilor adecvate pentru scoaterea lor de sub influenţa negativă a acestuia
Educatia este perceputa ca o functie vitala a societatii, iar scoala drept principala institutie prin care
societatea isi perpetueaza existenta. Astfel scoala este un “factor cheie “ al dezvoltarii. De la scoala se
asteapta astazi totul: sa ii ajute pe tineri sa cunoasca trecutul si sa inteleaga prezentul, sa ii ajute sa
constientizeze si sa isi asume responsabilitatea pentru a se implica in orientarea destinului colectivitatilor
catre un viitor dorit.
Abandonul reprezinta conduita de evaziune definitiva ce consta in incetarea frecventarii scolii,
parasirea sistemului educativ inaintea obtinerii unei calificari sau pregatiri profesionale complete sau
inaintea incheierii ciclului de studii inceput. Din punct de vedere legal se specifica faptul ca frecventarea
obligatorie a scolii inceteaza la sfarsitul clasei a X- a. atunci cand statul inceteaza sa controleze frecventarea
scolii.Cunoasterea acestora atitudini si identificarea surselor de posibile tensiuni sau blocaje manifestate in
raport cu carierea scolara a tinerilor constituie un factor important in prevenirea abandonurilor. Fenomenul
se înregistrează în special la sate şi în comunităţile de rromi, unde copiii sunt folosiţi ca sursă de venit sau
văzuti ca indivizi cu responsabilităţi în gospodărie.
Factorii de risc cum ar fi cei comportamentali sunt factori care reprezintă ansamblul încălcărilor şi
abaterilor tinerilor de la normele de convieţuire socială. Delincvenţa juvenilă se referă la violarea normelor
legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulţi.
• Factorii psihologici. În evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de
factorul, agresivitate, sau de cel de "frustare", de instabilitatea afectivă sau comportamentală.
• Factorii sociali şi alţi factori care pot provoca abandonul şcolar.
În prevenirea şi combaterea eşecului şcolar trebuie să avem în vedere faptul că motivele pentru care
elevii părăsesc şcoala, înainte de a-şi finaliza educaţia şi formarea, sunt individuale.
Fenomenul rămânerii în urmă la învăţătură comportă două aspecte:
Apariţia – precoce şi rapidă: primele manifesări se profilează la sfârşitul clasei a II-a când un număr
de elevi (cca 10%) nu mai reuşesc să atingă performanţele şcolare minimal- acceptabile în raport cu
programele şcolare.
Profunzimea – de-a lungul şcolarităţii, fenomenul rămânerii în urmă la învăţătură cunoaşte o creştere
cantitativă dar şi una de ordin calitativ : elevul cumulează tot mai multe şi mai profunde lacune
instrucţionale care se repercutează negativ, în primul rând asupra capacităţii lui de a înţelege noile
cunoştinţe.
Insuccesul şcolar se poate manifesta ca rămânere în urmă la învăţătură, la anumite materii şi pe un
interval de timp determinat (semestru) sau în forma cea mai gravă – eşecul şcolar (elevul are numeroase
lacune în cunoştinţe, este turbulent la ore, chiuleşte, manifestă dispreţ faţă de şcoală). Evitarea eşecului
şcolar presupune deci o instruire bazată pe motivaţie intrinsecă şi satisfacţia învăţării, pentru că numai un
comportament de învăţare care se încheie cu o stare de satisfacţie tinde să se repete, în caz contrar dacă
starea de insatisfacţie persistă, se instituie o conduită opusă, de respingere a învăţării! Primul si cel mai

253
important motiv pentru care copiii ajung sa trateze cu indiferenta educatia si normele ei este familia si
mediul din care provine!
Printre factorii care ţin de mediul familial se remarcă nivelul de instruire, aspiraţiile, condiţiile social-
economice ale familiei etc. Dacă elevul provine dintr-o familie cu nivel scăzut de instruire şi aspiraţie în
care există conflicte, fără preocupare pentru activitatea şcolară a copilului, atunci acesta va fi mai puţin
motivat să înveţe, va avea un nivel scăzut de încredere în sine, va prezenta instabilitate emoţională, tulburări
afective, ceea ce reduce performanţa şcolară. Familia, ca şi clasa de elevi, trebuie să asigure un mediu în
care copilul se simte în siguranţă, încurajat, stimulat şi apreciat, “învăţarea trebuie să se desfăşoare în
condiţii de confort psihic”.
Nu în ultimul rând, activitatea de învăţare a elevului și realizările sale depind de profesor şi de
personalitatea acestuia. Trebuie plecat de la premisa că fiecare copil are valoare şi este unic şi că fiecare
copil poate învăţa, indiferent de nevoile lui sociale. Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre.
Depinde de fiecare educatoare în parte, de fiecare parinte, de implicarea tuturor ca ea să devină o realitate
din care fiecare să înveţe şi să se dezvolte.

254
 ROLUL MARKETINGULUI EDUCAŢIONAL ÎN EFICIENTIZAREA
RELAŢIEI DINTRE ŞCOALĂ ŞI COMUNITATE

AUTORI: PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR,

AURELIA BOGDAN
PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR, TEOFIL BOGDAN
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „IOAN BOB” CLUJ-NAPOCA

Marketingul educaţional reprezintă aplicarea marketingului în domeniul serviciilor de învăţământ.

Are un rol esenţial în eficientizarea ancorării şcolii în comunitatea din care aceasta face parte. Necesitatea
abordării activităţii de învăţământ într-o optică de marketing este determinată de similitudinile pe care le
are cu activităţile economice din domeniul prestărilor de servicii. Particularităţile activităţilor de învăţământ
determină, mai mult decât în toate celelalte domenii ale serviciilor, un specific al aplicării concepţiei de
marketing. El e reflectat de conţinut, piaţă şi mai ales de politica de marketing, în cadrul politicilor
corespunzătoare mix-ului. De asemenea, specificul comunităţii în care este amplasată şcoala are îşi pune
amprenta considerabil asupra demersului de marketing ales.
Aplicarea marketingului în cadrul instituţiilor de învăţământ s-a lovit şi continuă să se lovească de
multe impedimente. Acestea se datorează fie legislaţiei, fie mentalităţii celor din cadrul instituţiilor de
învăţământ. Mulţi privesc marketingul cu suspiciune, (uneori e considerat chiar nedorit - neavând o tradiţie
îndelungată), fiind privit ca o activitate manipulatoare, nepotrivită şi risipitoare de resurse. Manageri ai
instituţiilor de învăţământ sau cadre didactice consideră că valoarea educaţiei oferite este evidentă sau
suficientă pentru a atrage elevii potenţiali.
Asemenea firmelor, instituţiile de învăţământ se confruntă cu aproximativ aceleaşi probleme, în
comunitatea din care fac parte: construirea şi întreţinerea unei reputaţii şi imagini, atragerea resurselor,
angajarea personalului, dezvoltarea unor programe, atragerea, fidelizarea şi satisfacerea clienţilor etc.
Aplicarea marketingului în instituţiile de învăţământ se impune şi ca urmare a schimbărilor din mediul
acestora: creşterea lentă, nesemnificativă a alocaţiilor guvernamentale pentru învăţământ şi necesitatea
găsirii altor surse de finanţare; intensificarea concurenţei; nevoia creării, refacerii sau a păstrării reputaţiei
şi imaginii procesului de învăţământ şi a profesiei în cadrul comunităţii; impactul globalizării asupra şcolii
şi educaţiei; posibilitatea obţinerii succesului numai prin crearea şi menţinerea unui avantaj concurenţial
etc.
Tot mai mult, şcolile se confruntă cu nevoia de a aborda un mediu de marketing care se modifică tot
mai rapid, mediul concurenţial devenind tot mai dinamic şi mai nestatornic. Au loc schimbări în structura
şi preferinţele cererii, fluctuaţii care obligă şcolile şi catedrele să fie flexibile şi capabile să se adapteze
noilor preferinţe ale elevilor şi societăţii în ansamblul ei. De asemenea, apare riscul determinat de inovare,
de incapacitatea de a răspunde inovaţiilor în structura programelor şcolare şi a modalităţilor de predare ale
concurenţei sau de furnizare a serviciilor la nivelul preţului concurenţilor din domeniu.
Instituţiile de învăţământ sunt nevoite să introducă şi să aplice principiile marketingului în activitatea
lor curentă, fiindcă marketingul poate juca un rol important în asigurarea succesului şi a supravieţuirii pe
piaţă. Instituţiile de învăţământ care vor aplica principiile de marketing nu numai că vor rămâne în contact
cu nevoile existente şi cu schimbările care apar, ci vor continua să îşi desfăşoare activitatea şi în viitor.
Ideea centrală a marketingului educaţional este reprezentată de „adecvarea” dintre ceea ce instituţia
(cadrul didactic, catedra, şcoala, universitatea) are de oferit şi nevoile, dorinţele consumatorului (elevi,
părinţi) conform scopului instituţiei. Satisfacerea consumatorilor este cea mai mare realizare, din
perspectiva oferirii unui produs sau a unui serviciu educaţional.
Se impune ca orice instituţie de învăţământ să poată să ofere răspunsuri la întrebări cum ar fi:
 Care este raţiunea pentru care existăm?
 Cine sunt clienţii noştri?
 Ce vor consumatorii de la instituţia noastră de învăţământ?
 Care sunt resursele de care dispunem pentru a înfăptui aceste lucruri?
 Ce vrem să facă în viitor instituţia noastră de învăţământ?
 Care dorinţe ale consumatorilor noştri vor fi satisfăcute în viitor?

255
  Planificăm sau oferim să oferim servicii şi programe educaţionale care nu întâlnesc şi satisfac
dorinţele şi nevoile clienţilor?
Definirea şi formularea cât mai adecvată a misiunii instituţiei presupune identificarea răspunsurilor
la întrebări importante, printre care:
- În ce activitate suntem implicaţi? Misiunea unei şcoli nu este predarea anumite materii şi discipline
ci construirea şi dezvoltarea viitorului elevilor şi al societăţii.
- Care sunt clienţii noştri? Clienţii unei instituţii de învăţământ nu sunt doar elevii care urmează
cursurile acesteia. Astfel, pe lângă elevi, de serviciile educaţionale beneficiază firmele şi organizaţiile care
au nevoie de forţa de muncă calificată, şi societatea în general.
- Ce e valoros pentru clienţii noştri? În stabilirea unor programe educaţionale adecvate e necesar să
se determine nevoile şi dorinţele elevilor actuali, ale elevilor potenţiali, ale părinţilor, dar şi ale companiilor
şi societăţii.
- Care e motivul pentru care suntem implicaţi în această activitate? Şcolile există pentru a-i educa pe
elevi sau pentru a-i pregăti pentru o profesie. Procesul de învăţământ derulat într-o instituţie de învăţământ este
principalul motiv al a existenţei acesteia.
- Care ar trebui să fie finalitatea practică a şcolii noastre? Şcoala nu este un simplu furnizor de
cunoştinţe. Elevii trebuie învăţaţi să „rezolve probleme”. Serviciile de cercetare şi consultanţă, o implicare
şi o ancorare puternică a mediului educaţional şi ştiinţific în mediul social-economic sunt caracteristicile
unei şcoli legate de nevoile practice ale consumatorilor.
Promovarea se referă la acele declaraţii oficiale sau neoficiale transmise de instituţia de învăţământ.
Prin activitatea promoţională desfăşurată, instituţia de învăţământ obţine o identitate vizuală de piaţă. Ea
trebuie să-şi informeze clienţii cu privire la ansamblul activităţilor pe care le desfăşoară şi oferta de servicii
pe care le asigură. În structura activităţilor promoţionale, un loc semnificativ îl ocupă publicitatea prin
tipărituri, dar şi publicitatea gratuită (mai ales cea exprimată pe cale orală) sau relaţiile publice. Deosebit
de frecvent sunt utilizate o serie de acţiuni destinate cultivării unei atitudini de mândrie tuturor celor care
au absolvit o anumită instituţie de învăţământ, prin constituirea de asociaţii ale absolvenţilor, prin
statornicirea obiceiului organizării revederii promoţiilor de absolvenţi, emiterea de plachete jubiliare etc.
Printre acţiunile specifice se remarcă şi organizarea unor simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice,
editarea de publicaţii ştiinţifice ş.a.
Cele mai utilizate forme de comunicare sunt relaţiile publice şi publicitatea. Indiferent de forma
folosită, realizarea unui sistem de comunicare presupune:
 Identificarea publicului ţintă;
 Clarificarea răspunsului căutat / dorit;
 Decodificarea mesajului;
 Alegerea mijlocului de comunicare;
 Alegerea surselor / atributelor menite să asigure credibilitatea şi atractivitatea;
 Obţinerea feedback-ului.
De obicei, strategia de comunicare utilizată de instituţiile de învăţământ se bazează pe promovarea
imaginii globale în mod permanent, ofensiv, nediferenţiat şi, pe cât posibil, cu forţe proprii. Scopul relaţiilor
publice este acela de a forma, menţine sau schimba atitudinea publicului faţă de instituţia de învăţământ.
Pentru a realiza această misiune, persoana sau instituţia care se ocupă de relaţiile publice trebuie să fie capabilă
nu numai să identifice publicul ţintă, ci să şi să măsoare imaginile şi atitudinile care pot influenţa respectivul
public. Specialiştii în relaţii publice trebuie să dovedească excelente abilităţi de comunicare, capacitate de
redactare a materialelor şi de comunicare prin intermediul sistemelor moderne, cât şi de relaţionare directă cu
persoanele sau instituţiile ţintă. Responsabilii cu relaţiile publice trebuie să fie persoane cu capacităţi de
comunicare deosebite care să fie capabile să organizeze conferinţe de presă, să proiecteze materiale scrise, să
dea comunicate de presă, să organizeze inaugurări şi evenimente, să acorde interviuri, să susţină discursuri şi
să uşureze contactul cu administratorii instituţiei sau cu diferite persoane din cadrul acesteia.
În raport cu comunitatea din care fac parte, cele mai multe instituţii de învăţământ folosesc relaţiile
cu publicul, publicitatea şi la un nivel mai redus sau chiar deloc publicaţiile de marketing.
Foarte utile, ca instrumente de promovare pot fi revista şi publicaţiile periodice ale instituţiei.
Şcoala poate dezvolta relaţii cu o firmă pentru realizarea şi comercializarea unor materiale cu
însemnele şi sigla unităţii (tricouri, căni, pixuri, brelocuri, umbrele etc.). Un loc important îl are site-ul
instituţiei de învăţământ. Acesta trebuie să fie cât mai atrăgător şi să permită obţinerea uşoară a unor

256
informaţii despre şcoala respectivă. El trebuie să fie în permanenţă actualizat. Publicaţiile de marketing
includ mape şi cd-uri de prezentare, publicaţii, pliante, cataloage, broşuri şi alte materiale. Practic orice
publicaţie a instituţiei respective intră în această categorie. O importanţă deosebită o au materialele folosite
strângerea fondurilor şi relaţiile cu publicul, pentru atragerea elevilor potenţiali.
Printre metodele de marketing educaţional pentru informarea publicului se mai pot enumera şi:
publicarea în mass-media; broşuri şi pliante de prezentare; publicarea pe website a informaţiilor pertinente
despre şcoală; organizarea unor evenimente publice pentru informare; prezentarea în public a identităţii şi
politicilor specifice, a programelor şi-a rezultatelor evaluărilor interne şi externe. Relaţiile publice ale
instituţiei de învăţământ înregistrează o tendinţă ascendentă.
Timid au început să folosească aceste mijloace şcolile şi chiar grădiniţele din România. Aceste acţiuni
sunt încă sporadice şi au caracter de sensibilizare a opiniei publice, mai mult decât de promovare a
serviciilor oferite de instituţia de învăţământ respectivă.
Comunicarea eficientă cu pieţele ţintă şi cu publicul este esenţială pentru instituţiile de învăţământ.
Dezvoltarea unor programe şi servicii educaţionale adecvate, elaborarea unei politici de preţ adecvate şi
furnizarea acestora nu sunt suficiente. Instituţiile de învăţământ trebuie să-şi informeze consumatorii şi
publicul despre obiectivele, activităţile şi ofertele lor.
Fiecare şcoală comunică în mod constant despre ea prin intermediul programelor propuse, al elevilor,
campusului, al comunicării formale şi al absolvenţilor.
Scopul comunicării instituţiilor educaţionale vizează:
 Menţinerea sau îmbunătăţirea imaginii instituţiei;
 Furnizarea de informaţii despre oferta instituţiei;
 Corectarea informaţiilor incomplete şi lipsite de acurateţe despre instituţie;
 Atragerea elevilor potenţiali şi încurajarea acestora să se înscrie pentru a urma cursurile instituţiei
respective;
 Atragerea sponsorilor.
Mai mult, şcoala trebuie să determine şi să întâlnească nevoile informaţionale ale personalului, elevilor
actuali şi a altor persoane din mediul intern al acesteia.
Comunicarea înseamnă un schimb între instituţie şi audienţa acesteia. Cel care comunică trebuie să ia
în considerare atunci când pregăteşte comunicaţiile atât scopul instituţiei cât şi motivele pentru care audienţa
îi va acorda atenţia. Doar după ce sunt stabilite aceste elemente se poate trece la stabilirea formei, a
conţinutului şi a modalităţii de comunicare a mesajului pentru a atinge audienţa şi implicit scopul şcolii.
Eficientizarea programului de comunicare de marketing are particularităţi:
 Instituţia trebuie să analizeze care sunt caracteristicile de comunicare a segmentelor ţintă şi ale
segmentelor ei de public. În funcţie de răspunsul pe care vrea să îl obţină de la fiecare segment de
consumatori şi public va dezvolta un program de comunicare pentru fiecare segment. Comunicaţiile unei
instituţii de învăţământ trebuie să fie aşadar coordonate.
 O şcoală trebuie să folosească un singur logo în cadrul publicaţiilor şi a altor comunicaţii pentru
a creşte şansele de recunoaştere a instituţiei. Conţinutul şi stilul comunicării trebuie să fie compatibile cu
obiectivele comunicării (o broşură destinată posibililor sponsori va fi de o calitate mai bună decât o broşura
cu orarul).
Programul de comunicare, deşi important, reprezintă numai o parte din efortul de marketing al
instituţiei şi acesta trebuie să fie corelat cu oferta, cu politica de preţ şi cu modalităţile de distribuţie a
programelor şi serviciilor de învăţământ.
În scopul creşterii eficienţei programului de comunicare al instituţiei, procesul de comunicare trebuie
să fie subordonat unui autorităţi din conducerea şcolii.
Pe cât este posibil, instituţia trebuie să încerce să-şi personalizeze comunicarea. Tot ceea ce se
difuzează în mediu trebuie să fie autentic, instituţia trebuie să difuzeze informaţii reale despre dotările de
care dispune precum şi despre oferta ei.

Bibliografie:
Almos Vorszak, Marketingul serviciilor, Editura Alma Mater, Cluj Napoca, 2006
Marcel Pop, Cercetări de marketing, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2004
Philip Kotler, Fox, Karen, Strategic Marketing for Educational Institutions, Second Edition, Prentice-
Hall, Inc., New Jersey, 1995

257
 ETWINNING – INSTRUMENT EUROPEAN PENTRU EDUCAȚIE

PROF. AURELIA CUCU

COLEGIUL DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ “ELENA DOAMNA”, GALAȚI

Folosirea TIC în predare este menită să exploreze diversele resurse didactice disponibile online,
oferind date concrete privind utilizarea metodelor moderne de predare care să răspundă tendinței de evolutie
a erei noastre digitale. Oferind profesorilor posibilitățile de a extinde discuția cu privire la inovarea bazată
pe TIC pentru predare și învățare și pentru a face schimb de bune practici, rețele precum eTwinning ajută
la accelerarea dezvoltării educaționale.
eTwinning sprijină profesorii în schimbul de experiență și colaborarea cu alte școli din străinătate.
Mai mult, proiectele eTwinning influențează practicile de predare și învățare prin implicarea studenților și
profesorilor în activități care promovează abilitățile transversale legate de interculturalitate și rezolvarea
problemelor. Fiind legate de sistemul de educație, proiectele eTwinning implică, de asemenea, schimbul /
lucrul la noi conținuturi educaționale, cum ar fi fișe de lucru sau planuri de lecție. Aceste proiecte implică
lucrul atât online cât și offline, nu numai în timpul orelor, ci și în timpul liber al profesorilor și elevilor.
În 2005, când a fost lansat, eTwinning a fost menit să faciliteze parteneriatele între școlile din UE.
România s-a alăturat doi ani mai târziu. Portalul www.etwinning.net a devenit o comunitate de aproximatix
200.000 de școli europene și reunește 684.368 de cadre didactice care au lucrat la aproape 90.000 de
proiecte. Profesorii trebuie să se înregistreze și apoi pot crea parteneriate care să lucreze la proiecte
educaționale care sunt creative, motivante, interesante și dinamice. Proiectele eTwinning oferă metode de
învățare inovatoare, experiențe noi și practici de predare menite să stimuleze elevii, să-i sensibilizeze cu
privire la diversitatea culturală europeană și să-și dezvolte abilitățile și atitudinile.
Un aspect extraordinar în ceea ce privește platforma eTwinning este interactivitatea acesteia, având
în vedere comunicarea instantanee pe pagina twinspace, care contine un set divers de butoane și opțiuni.
Din perspectivă mai largă, se poate înțelege că tehnologia, împreună cu cercetarea și teoria sunt factori
importanți în crearea inovației, dezvoltarea teoriilor pedagogice, învățarea auto-dirijată și învățarea
colaborativă.

258
 ADOPTING CHILDREN’S LITERATURE IN EFL

PROF. AURELIA-DOINA STOIAN,

COLEGIUL NATIONAL PEDAGOGIC “STEFAN VELOVAN”, CRAIOVA

Children’s literature, including both poetry and fiction-in the form of short stories, stories or novels,
is considered one of the most efficient and motivating approaches to teaching English to young learners. It
has been widely examined and practised in works of specialty, which provide many examples of the
advantages of using it in language teaching. Children’s literature can enrich the students’ learning
experience since it presents motivating funny stories and can help develop positive attitudes towards the
foreign language. Children’s books exercise the imagination and are a useful tool in linking fantasy to real
world.
The objectives of the introduction of literature component into the English language syllabus are to
enable students to improve their proficiency through reading, respond to text, draw lessons and insights
from slices of life, understand and appreciate other culture, relate to events, characters and own life as well
as to expose students to models of good writing. Literature also raises and enriches cultural awareness as it
reveals thoughts, feelings, customs and other features of life of a specific culture and civilization.
Children’s literature is meant for children, be it read, viewed or heard. Children want to derive fun
from reading a book, which, in its turn, should teach good moral values. Incorporating literature within the
course of EFL classes increases an understanding, thoughtful, and appreciative attitude towards other
societies, cultures, values and traditions in order to assist them in the emotional and spiritual growth.
The use of children's literature, a key component in whole-language instruction, provides real texts
that can be used to teach reading. Children's literature builds on background, past experience, and interests
of the learner. The literature suggests that the use of children's books in the reading and language art
curricula has many benefits. First, the use of children's literature has been shown to facilitate language
development. It also has positive effects on reading achievement, as well as on the acquisition of reading
skills and strategies. Further, writing skills are improved and writing styles broadened through the use of
children's literature.
Children's literature encourages both high-level thinking and learner involvement, important in
motivating students to read. An additional benefit of using children's literature is that the connections
between reading, writing, listening, and speaking can be enhanced. Wright (2004) holds that children’s
literature, which relies so much on words, offers major and constant source of language experience for
children. Moreover, he suggests that it can motivate children, stimulate children’s imagination and arouse
children’s interests, etc.
Wright provides the following reasons for advocating the use of literature in the classroom:
1. Literature creates meaningful contexts. Language is used to communicate. When we use
storytelling, we are not only using language in the text but also the whole context which brings out the
meaning. In the teaching and learning process, when the teachers are telling stories while the students are
listening, they focus on meaning first.
2. Literature can provide natural repetition. When the students read the stories, they tend to pay
attention to the key words, and new language can be naturally repeated.
3. Children have another instinct in language learning – picking up chunks.
4. Children’s listening skill can be developed. The use of storytelling also enhances students’ listening
skill. During a listening activity students try to guess the meaning of the new words and to grasp the main
idea, as well as seek for details. (2)
Despite the numerous benefits of the use of literary texts in the classroom, some teachers experience
certain difficulties in applying it such as: the large number of students, which makes it a challenge for the
teacher ability to manage the class well; the students’ diversity - another challenge because the teacher
needs to understand their individual characteristics; the time allocated to preparing the story, media, and
classroom activities, which may end up not being sufficient to fully implement the method based on
learning objectives.
Therefore, when selecting the literary texts to be used in language classes, the language teacher should
take into consideration personal involvement by arousing the learners’ interest and eliciting strong, positive

259
reactions from them. Reading a literary text is more likely to have a long-term and valuable effect upon the
learners’ linguistic and extra linguistic knowledge when it is meaningful and amusing. Choosing books
relevant to the real-life experiences, emotions, or dreams of the learner is of great importance. Language
difficulty has to be considered as well. If the language of the literary work is simple, this may facilitate the
learners’ comprehension skills, but the teacher should take into account how relevant that piece of writing
is for the needs, motivation, interests, cultural background and language level of the students.
It is an undeniable fact that language and literature bear a close relation one to the other, thus, the use
of literature as a language teaching tool has gained popularity and acceptance in the current teaching
process. The aim of any language is to develop the student’s both oral and written communication and such
skills can be obtained by getting students in contact with literature. Literature is seen as “an ally of
language”(Brumfit and Carter:1), its use being limited not only to teaching basic language skills –reading,
writing, listening and speaking-, but also to improving vocabulary, grammar and pronounciation.
Learners should come into contact with foreign literature and culture from an early age so that they
grow up tolerant and sympathetic towards others. The earlier a man starts the more he gets. Therefore,
English is in demand at schools even in lower primary classes. Teachers need to find interesting and
enjoyable ways in order to involve children in successful learning process and enhance their progress, which
is mostly not an easy task. Literature is meant to be enjoyed, as literature can be employed as a tool to
promote literacy and proficiency in the language. It assists students to deal with problem of social, cultural,
racial or problem that deals with life in the real world.

BIBLIOGRAPHY
1. Anderson, N. (1999). Exploring second language reading. Issues and strategies. Newbury House:
Heinle & Heinle Publishers.
2. Anthony, Edward M. 1963. Approach, Method, and Technique. University of Michigan Press.
3. Brumfit, C. J. (1991). Reading skills and the study of literature in a foreign language. In C. J.
Brumfit & R. A. Carter, Literature and language teaching (3rd ed.). Oxford: Oxford University Press.
4. Carter, R. & Long, M. (1991). Teaching literature. Essex, England: Longman Group Limited.

260
 COPILUL - BENEFICIARUL DIRECT AL PARTENERIATULUI ȘCOALĂ-
FAMILIE

PROF. AVÂRVARI IOANA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ȘTEFAN CEL MARE” BOTOȘANI

Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta.
Înfăptuirea unui parteneriat valoros, consistent și de durată poate să se concretizeze doar luând în
considerare aportul real al celor doi factori fundamentali implicați în educația copilului - școala și familia.
Abordarea lor separată sau singulară va duce la interpretări incomplete sau eronate. Influenței acestor doi
factori i se adaugă aportul altor factori declanșatori și de mediere - comunitatea, mediul natural, geografic
etc.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul școlii să fie mare nu numai în ceea ce privește educația
copiilor, ci și a părinților. Școala trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând părinților noi
căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
Fiecare copil este unic. Indiferent care sunt premisele sale ereditare, mediul, educația își vor pune
amprenta asupra structurii sale. Ceea ce contează este efectul cumulat al acțiunii acestor factori.
Asigurarea calității demersului educațional și atingerea obiectivelor de învățare pentru fiecare copil
sunt în responsabilitatea fiecărui actor implicat, de la familie la școală și comunitate.
Rolul fundamental în educarea copiilor îl are familia, ca microunivers al societății, și comunitatea
locală, ca univers median față de societate, în ansamblul său.
Părinții sunt primii profesoriși au un rol cheie în modelarea personalitățiicopiilor. Este esențial ca
familia să-și iubească copiiiîntr-un mod responsabil și săleasigure o creștere sănătoasă. Succesul școlar al
copiilor este asociat îndeaproape modului în care aceștia sunt tratați acasă. Părinții au datoria morală să
inspire copiilor dorința de a învață și încredere în rolul educației
Un echilibru între educația acasă și educația în școală este cheia succesului învățării. Rolul părinților
nu se limitează doar la educația acasă, ci presupune implicarea lor activă în viața școlii
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socialăși economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a
trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere căşcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile
pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această
responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și
comunităţile.
Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii.

Bibliografie
Adele Faber, Elaine Mazlish- ,,Comunicarea eficientă cu copiii-acasăşi la şcoală”-editura Curtea
veche, Bucureşti, 2010
Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html

261
 DIMENSIUNEA FORMALĂ A PARTENERIATULUI ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, AVASILOAEI ANA-MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ OSOI – COMARNA, IAŞI

Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului școală – comunitate locală.

Pe de o parte familia este un factor de educație informală, pe de altă parte aceasta are obligații si
drepturi care decurg din statutul de elevi al copiilor ei în sistemul formal de educație.
Fenomene sociale care influențează evoluția familiei si parteneriatul școală – familie.
Natalitatea este importantă pentru viața școlii pentru că influențeză fluxurile de elevi care intră în
școală, numărul acestora condiționând resursele necesare (spații, resurse umane, financiare etc.).Toate țările
civilizate se confruntă cu scăderea natalității. Acest lucru este acut resimțit si în România ultimilor ani.
Divorțialitatea - divorțul părinților este o experiență traumatizantă în cele mai multe dintre cazuri
pentru copii iar efectele acestuia se resimt si în performanțele școlare, în comportamentul si atitudinile
copiilor. Efectele divorțului sunt resimțite de către copii care au tendința de a le exterioriza în acte de
violență, nesupunere, putere scăzută de concentrare la lecții, performanțe școlare scăzute, frecventarea unor
grupuri delincvente etc.
Migrația forței de muncă este un fenomen social care a luat amploare în România mai ales în ultimii
15-20 ani. Considerăm că parteneriatul dintre școală si comunitate este absolut necesar în cazul copiilor ai
căror părinți au migrat la muncă în străinătate. Eforturile sunt de ambele părți, scoala ar trebui să-si
diversifice oferta prin extinderea serviciilor de asistență psihologică la nivelul întregii țări, cadrele didactice
ar trebui mai mult informate si motivate salarial pentru a se implica în activități specifice de asistență
socială. Pe de altă parte, autoritățile locale trebuie să facă eforturi pentru optimizarea serviciilor de asistență
socială si de colaborare cu școala.
Implicarea familiei în viața scolii. Implicarea familiei în parteneriatul școlii este condiționată de
gradul de interes al familiei față de scoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează
școala. Cu cât școala reprezintă o valoare a familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare.
Se constată că acei copii care sunt sprijiniți de părinți, care au în familie atitudini proșcoală adecvate obțin
performanțe școlare ridicate si au un grad de aspirație ridicat față de nivelul de școlarizare pe care doresc
să-l atingă.
Există două teorii importante privind relația scoală-familie:
 teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora,
fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod
de etică profesională;
 teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câstig personal;
consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o
competiție restrânsa. Din această perspectivă câstigurile profesorului din parteneriatul scoală – familie sunt:
un statut valorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional si poate fi
considerată ca facând parte din datoria profesională a profesorului (părinții sunt clienți ai scolii); eficacitatea
învătământului poate fi ameliorată prin cooperarea între școală si familie; părinții sunt responsabili legali
de educația copiilor lor si pot avea exigente de a evalua rezultatele activității școlare.
Forme de organizare ale relației școală – familie : în ceea ce priveste relația dintre familie si părinți
cele mai frecvente forme de organizare a acestei relații sunt:
- sedințele cu părinții;
- discuții individuale între cadrele didactice si părinți;
- organizarea unor întâlniri cu părinții;
- implicarea părinților în manifestări culturale ale școlii si activități recreative;
- voluntariatul;
- asociațiile de părinți Esenţial în educaţie
Dimensiunea formală a parteneriatului școală – familie Conform Regulamentului școlar - părinții au
dreptul de a alege unitatea școlară.
La nivelul școlii, părinții sunt implicați în mai multe tipuri formale de organizare:
1. Consiliul reprezentativ al părinților / Asociația de părinți;

262
 2. Consiliul clasei;
3. Comisia pentru evaluarea si asigurarea calității în școală;
4. Comitetul de părinți ai clasei.
Conform noii legi educației (publicată în MO Nr. 18/10.I.2011) relațiile dintre instituțiile școlare și
familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale în:
Art. 14 se stipulează că: Ministerul Educației Naționale proiectează, fundamentează și aplică
strategiile naționale în domeniul educației și prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale
părinților;
- părinții se pot implica si în alegerea disciplinelor din curriculum la decizia școlii.
Art. 63 se prevede: „consiliul de administrație al unității de învățământ, în urma consultării elevilor,
părinților și pe baza resurselor disponibile, stabilește curriculumul la decizia școlii. Programele școlare
pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire opționale se elaborează la nivelul
unităților de învățământ” si prin consultarea structurii asociative a părinților;
Art. 79. familiile antepreșcolarilor, ale preșcolarilor și ale elevilor sunt recunoscute ca beneficiarii
secundari ai învățământului preuniversitar;
- conform legii, învățământul preuniversitar este centrat pe beneficiari iar toate deciziile majore vor
fi luate atât prin consultarea reprezentanților beneficairilor primari (Consiliul Național al Elevilor) si prin
consultarea obligatorie a reprezentanților beneficiarilor secundari și terțiari, respectiv a structurilor
asociative reprezentative ale părinților (art. 80);
- legea mai prevede si formalizarea relațiilor scoală părinți astfel: în art. 86 se prevede că „Unitățile
de învățământ încheie cu părinții, în momentul înscrierii antepreșcolarilor, respectiv a preșcolarilor sau a
elevilor, în Registrul unic matricol, un contract educațional, în care sunt înscrise drepturile și obligațiile
reciproce ale părților.”
- în ce priveste componenta evaluare, se doreste realizarea unei mai bune transparențe față de părinți.
Un rol important îl are „portofoliul educațional al elevului” care este constituit din elemente care atestă
evoluția elevului în contexte educaționale diverse: formale, nonformale, informale.

Bibliografie:
1. *** Legea educației naționale, publicată în MO Nr. 18/10.I.2011
2. Rădulescu Eleonora, Tîrcă Anca – „Școală si comunitate. Ghid pentru profesori”, Colecția educația
2000+, editura Humanitas Educațional, Bucuresti 2002
3. Iosifescu, Serban (coord.) - Management educațional pentru instituțiile de învățământ, Bucuresti,
ISE - MEC, 2001
4. Suport de curs ”Școala și comunitatea” :Formare de consilieri si asistenți suport pentru
implementarea Strategiei de descentralizare a învățământului preuniversitar (Contract POSDRU/1/1.1/S/8)

263
 QUIZLET – JOC DIDACTIC AL COOPERĂRII ȘI AL ÎNVĂȚĂRII
INTERACTIVE

PROF. CRISTINA AVRAM

COLEGIUL NAȚIONAL IAȘI

Folosirea noilor tehnologii la orice oră reprezintă o poartă spre cunoaștere care înarmează profesorul
cu noi strategii didactice ce-i permit să creeze lecții interactive atractive și să stârnească curiozitatea elevilor
săi.
În secolul 21 accesul la informație este divers, iar noile tehnologii ar trebui să devină un instrument
care să îmbunătățească procesul de învățare-predare-evaluare accentuând autonomia elevului și de asemeni
să vină în întâmpinarea nevoilor de învățare ale beneficiarilor educației.
În ultimii ani au apărut foarte multe aplicații care transformă predarea clasică într-o predare modernă
și interactivă. Printre acestea aș putea enumera: Kahoot, Quizlet, Quizizz, Flipgrid, Google Suite, Storybird,
Glogster sau Learnclick. Ca profesor de limbă engleză, folosesc aceste aplicații pentru dezvoltarea
competențelor de gramatică și vocabular, ale abilităților de exprimare scrisă și orală precum și evaluarea
asimilării acestor competențe. Dintre toate aceste aplicații prefer aplicația Quizlet pentru că este un mijloc
eficient de învățare al vocabularului și pentru că poate tranforma orele de limbă engleză în ore interactive
în care lucrul în echipe și cooperarea sunt încurajate.
Aplicația Quizlet este ușor de folosit atât de profesori cât și de elevi. Fiecare își poate crea un set de
studiu pe care apoi îl poate accesa prin aplicația de pe telefon sau tabletă în orice loc s-ar afla. Practic
cartonașele de vocabular pe care le foloseam până nu demult, sunt înlocuite cu ”Flashcards”, cartonașe
interactive. Mii de seturi de cuvinte din diferite domenii și în diferite limbi străine pot fi găsite și apoi
adaptate. Fiecare cuvânt poate avea o definiție însoțită de un suport vizual reprezentativ: poze sau diagrame
cu hărți interactive ale statelor lumii sau ale corpului uman. Quizlet a creat și numeroase jocuri care
consolidează învățarea individuală și anume: Learn, Match, Write, Spell and Gravity. De asemeni există
opțiunea Test care generează un test interactiv cu itemi obiectivi de tip multiple choice, True/False sau
potrivire cuvinte cu definiții. Profesorul are posibilitatea să-și creeze clasele sale în care invită elevii clasei
să participe. Odată înscriși elevii sunt notificați prin email atunci când un nou set de studiu a fost adăugat.
De asemeni profesorul poate crea materialele proprii pe care le poate imprima prin cartonașe de diferite
dimensiuni pe care apoi le poate folosi la clasă pentru recapitularea noțiunilor de vocabular prin jocuri
precum Domino, Pelmanism ce activează procesele cognitive și afective de achiziție ale unei limbi străine.
Cel mai îndrăgit de elevi este Quizlet Live pe care profesorul îl poate genera de la un calculator.
Atractivitatea acestui joc constă în faptul că odată generat jocul, elevii introduc un cod în www.quizlet.live
sau pot scana un QR code. În momentul în care elevii s-au înscris în joc, profesorul poate vedea pe ecran
numărul de elevi înscriși, apoi apasă pe butonul ”Shuffle Teams”. Elevii sunt grupați în mod aleatoriu în
grupe cu nume de animale și păsări (Tigri, Lei de mare, Păuni etc.), numele echipei apărând pe ecranul
telefonului sau tabletei fiecărui elev. Elevii îți găsesc grupa, după care profesorul poate începe jocul. Elevii
sunt obligați să coopereze pentru a câștiga jocul, pentru că fiecare primește același cuvânt dar definiții
diferite. Trebuie să apese elevul care are definiția corectă pentru a avansa jocul. Dacă elevii nu se
concentrează, sau un membru al echipei se grăbește și apasă pe o definiție greșită, atunci întreaga echipă
începe jocul de la zero. Câștigă echipa care cooperează cel mai bine și potrivește corect cuvintele cu
definițiile în cel mai scurt timp. La al doilea joc, profesorul poate schimba setul de studiu sau poate amesteca
echipele, obligând elevii să lucreze în noile echipe.
Sunt minunate momentele când elevii te așteaptă la clasă și te întreabă : ”Jucăm azi Quizlet?”, sau
atunci când ei sunt atât de absorbiți de joc că nici nu mai aud clopoțelul. În comparație cu alte aplicații
interactive, Quizlet pune accentul pe cooperare creând o atmosferă caldă în clasă care implică chiar și elevii
mai timizi sau cu dificultăți de învățare. Există și varianta Premium prin care profesorul poate plăti un
abonament anual însă avantajele sunt nenumărate. Profesorul poate primi insigne virtuale de ”Quizlet
Teacher Ambassador” ca semn de prețuire din partea creatorilor acestei aplicații pentru implicarea activă
în crearea de seturi de studii accesibile oriunde în lume, contribuind astfel la îmbunătățirea alfabetizării și
dezvoltarea competențelor digitale.

264
265
 SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT FINLANDEZ

PROF. INV. PRIMAR, AVRAM ELENA ANDREEA,

ŞC. GIMN. NR.1, BUMBESTI-JIU, GORJ

Care sunt caracteristicile sistemului de invatamant din Finlanda care ii asigura calitatea recunoscuta
international? Elevii finlandezi obtin in mod constant rezultate bune la testele internationale standardizate,
precum PISA, atragand astfel atentia specialistilor in educatie din intreaga lume. Iata o analiza a sistemului
de invatamant finlandez care poate explica calitatea ridicata a acestuia.
1. Nu exista teste standardizate
Singurul examen standardizat pe care il dau elevii finlandezi este examenul national de matriculare
(National Matriculation Exam), care este optional, dat la sfarsitul liceului. De-a lungul anilor scolari insa,
copiii sunt evaluati in mod individual, in functie de obiectivele lor personalizate de invatare.
2. Cadrele didactice nu sunt trase la raspundere
In Finlanda, profesorii trebuie sa atinga asemenea standarde de calitate incat nu este nevoie de un
sistem riguros de evaluare a cadrelor didactice. Astfel, cadrele didactice nu sunt trase la raspundere pentru
rezultatele obtinute deoarece exista un nivel ridicat de responsabilitate si constiinciozitate asumate de catre
profesori. Cadrele didactice trebuie sa obtina o diploma de master inainte de a putea profesa, iar programele
de formare didactica sunt printre cele mai riguroase si selective programe din tara. Cadrele didactice
finlandeze stiu ca atunci cand nu au o performanta buna este datoria lor sa ia masuri in aceasta privinta,
nefiind nevoie de interventia unui sistem birocratic care sa ii evalueze.
3. Cooperare, nu competitie
Sistemul de invatamant finlandez nu se bazeaza pe sisteme de evaluare artificiala, nefiind nevoie de
clasificari de scoli sau profesori de top. In loc de competitie, scolile pun accentul pe cooperare, atat in
randul cadrelor didactice, cat si in randul elevilor.
4. Lucrurile esentiale sunt o prioritate
In loc sa puna accentul pe note sau performanta, sistemul de invatamant finlandez pune accentul pe
lucrurile esentiale:
toti elevii primesc masa de pranz gratuit
au acces la ingrijire medicala, la consiliere individuala si sprijin personalizat.
Astfel, educatia devine in Finlanda un instrument de diminuare a inegalitatii sociale.
5. Inceperea scolii la o varsta mai mare
Copiii incep scoala la 7 ani, iar invatamantul obligatoriu cuprinde 9 clase.
6. Elevii au optiuni profesionale si fara un parcurs academic
In Finlanda, exista o diferenta mai putin accentuata intre copiii care aleg sa mearga la facultate si cei
care aleg scolile profesionale. Ambele optiuni pot duce la cariere satisfacatoare. Copiii pot alege sa
frecventeze un „liceu” care ii pregateste pentru admiterea la facultate sau o „scoala vocationala” care ii
pregateste pentru diverse profesii, insa in urma careia pot da admitere si la facultate, daca isi doresc.
7. Orele incep mai tarziu
Scoala incepe in general intre orele 9 si 9:45 dimineata si se incheie intre orela 14-14:50. Orele, dar
si pauzele dintre ele dureaza mai mult decat in restul tarilor occidentale. Cercetarile au aratat in nenumarate
randuri ca atunci cand scoala incepe prea devreme dimineata, starea de sanatate fizica si emotionala a
elevilor are de suferit.
8. Acelasi profesor pentru mai multi ani de scoala
Elevii finlandezi pot avea acelasi profesor pentru o perioada de pana la 6 ani de scoala. Aceasta durata
mai lunga de interactiune cu acelasi cadru didactic ii ajuta pe elevi sa stabileasca o relatie apropiata cu
acesta, iar pe cadrul didactic il ajuta sa isi cunoasca mai bine fiecare elev in parte.
9. O atmosfera relaxata
Mai putin stres, mai putina constrangere inutila si mai multa grija aratata elevilor. Atat copiii, cat si
cadrele didactice se bucura de cateva pauze de 15-20 minute pe zi, in care au timp sa se relaxeze, sa manance
sau sa iasa la aer.
10. Mai putine teme pentru acasa

266
 Elevii finlandezi au mai putine teme pentru acasa decat elevii din alte tari, petrecand in medie o
jumatate de ora pe zi pentru a-si pregati lectiile acasa. De asemenea, nu au nevoie de meditatii. Cantitatea
redusa a temelor pentru acasa este explicata prin faptul ca invata tot ce au de invatat la scoala si nu sunt
presati sa obtina rezultate exceptionale, deoarece nu este incurajata competitia.

267
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR AVRAM ELENA

LICEUL TEORETIC „DECEBAL”, CONSTANȚA
STRUCTURĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 36
„DIMITRIE ȘTIUBEI”, CONSTANȚA

Motto: „Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea
etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”
(G. Gentile, The Reform of Education)

Învățământul preșcolar oferă sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă în plan fizic,
intelectual și social al copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la activitatea școlară.
Evoluția rapidă din viața socială, modificarea statutului familiei fac ca rolul grădiniței să fie mare nu
numai în ceea ce privește educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița e nevoită să găsească o punte de
legătură cu familia, arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
Pilonii de rezistenţă ai educaţiei sunt familia şi şcoala. Între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar
şi extrafamilial activează elevul ca obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se
completează şi se susţin, ele asigură buna integrare a elevului atât în activitatea şcolară cât şi pe plan general
în viaţa socială. Şcoala contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi
colectivă. În același timp şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică,
elaborarea şi luarea deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să
ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Importanța educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat într-un ritm alert, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple,
marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea
unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent
de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore
petrecute la şcoală, se întoarce în familie, care trebuie să-i asigure un climat favorabil astfel încât elevul să
se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă
să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, el depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi
normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii,
dispunând de abilităţi multiple.
Relația grădiniță – școală – familie - societate reprezintă o colaborare indirectă, prin abordări și
discuții sincere, din care să reiasă așteptările acestora privitoare la actul educațional, dar și a feed-back-ului
dat de copii (prin rezultatele obținute). Printre activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem
enumera: ședințe și lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări
școlare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul
pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și materială din partea
colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate, comunicare,
implicare și respect.
Copiii trebuie obișnuiți de mici să dezvolte relații constructive cu semenii lor, să trăiască stări afective
pozitive împreună cu colegii, să-și exteriorizeze și să-și împărtășească preocupările și interesul pentru
anumite subiecte.
Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici,
înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială dezirabilă și adaptându-și comportamentul propriu la
cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel, preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un
loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă, ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de
lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii,
adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om.

268
 Bibliografie
- Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,
2004
- Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
- Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
- 2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul
de Științe ale Educației, pag. 285-289

269
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR.AVRAM MARIANA

GRĂDINIȚA CU P.N. LACU LUI BABAN
ȘCOALA GIMNAZIALĂ GURA CALIȚEI
JUDEȚUL: VRANCEA

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților
în cadrul acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce
privește educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia,
arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.O educație reală, profundă se fundamentează
în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin
puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are
efect mai puternic decât orice frază moralizatoare.De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică
este resimțită, atât de către copii cât și de către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate
de ambele părți. Însă nu numai familia și copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul
didactic. Educatoarele care îi preiau pe copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care
exprimă dorința membrilor acesteia de a fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora,
neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de
la condiții materiale la modul în care personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în
comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de
suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la influențele de la grădiniță.Pe de altă parte, cadrele
didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor – factorilor educționali – atât pentru
a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le antrenează instituțional, cât și de a
găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaționale ori
logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ-participativ, captivant
și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai de aceea, noi, educatoarele concepem un
program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților, prin planificare, organizarea si desfășurarea

270
unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului fiecărui părinte, atragerea lui în „viața
grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la nivelul grupei din care face parte copilul
său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002

271
 O EDUCAŢIE DE CALITATE PRIN DIVERSIFICARE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR MONICA AVRAM

LICEUL TEORETIC “I. BUTEANU” - G.P.P. NR.1 ŞOMCUTA MARE,
MARAMUREŞ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și
răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor. Modelele de comportament oferite de părinți
și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe
educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și
relaționare al copiilor în societate. Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima
autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale
ale unei societăți. De aceea, la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative
fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând părinților noi căi
spre educație în beneficiul copiilor.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și
pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar
și pregătirea pentru școală - cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte.
În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor
și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru
valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității. Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic
ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și
multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar.
Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată
în urma rolului ca și factor de educație informală dar și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul
formal de educație. Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația
copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori, care la un moment dat intervin în viață,
respectiv educația acestora. Copilul este, astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea
asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea
locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ-participativ, captivant și
motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai de aceea, noi, educatoarele concepem un
program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților, prin planificare, organizarea si desfășurarea
unor acțiuni de implicare continuă și valorificare a potențialului fiecărui părinte, atragerea lui în „viața

272
grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la nivelul grupei din care face parte copilul
său.
Relația grădiniță-școală-familie-societate se definește printr-o comunicare/colaborare indirectă, prin
abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul educaţional, dar și a
feed-back-ului/răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre activitățile de implicare a
partenerilor educaționali, putem enumera: lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol,
serbări scolare, simpozioane, expoziții etc., iar succesul acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul
pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și materială din partea
colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate, comunicare,
implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părinţilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere - societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștiincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive, empatice, să-şi exteriorizeze și să-și împărtășească
preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui parteneriat
între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe copii mai
aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora.
Din acțiunile și întâlnirile comune, preşcolarii vor experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei
mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială dezirabilă, adaptându-şi în permanenţă
comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. O educaţie diversificată le deschide
porțile către o altfel de lume fascinantă, un loc unde poţi învăţa multe lucruri interesante, o lume a
cunoașterii, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să te dezvolţi, să evoluezi, să te definești
ca om (școală, locul de muncă, societatea însăși).

Bibliografie:
o Revista Învățământului preșcolar, nr. 1-2, Ministerul Educației și Cercetării - Institutul de Științe
ale Educației, Bucureşti, 2008;
o Revista Învățământului reșcolar, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetării - Institutul de Științe ale
Educației, Bucureşti, 2008;
o Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Cerghit, Ioan, editura
Aramis, București, 2002;
o Meseria de părinte, Cerghit, Ioan, Dolean, Ion, editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

273
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE, BAZĂ A EDUCAȚIEI
ÎN ȘCOALĂ ȘI SOCIETATE

PROF. AXINIA MARIA

ȘC. GIMN. ,,MIHAIL SADOVEANU",
FĂLTICENI, JUDEȚUL SUCEAVA

Lumea iși are începutul de la Dumnezeu, prin prima familie, creată după chipul Său ,,și l–a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut"( Facere
1, 27). Primii oameni, Adam și Eva, au format prima familie, care a fost binecuvântată de Creator, spre
naștere de fii și stăpânire peste întreaga creație: ,,și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând « Creșteți și
înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l...»( Facere 1, 28). Totul era perfect, desăvârșit ,,și a văzut
Dumnezeu toate câte făcuse: și iată că erau foarte frumoase."( Facere 1, 31). Sfântul Luca al Crimeii spune:
,,toată creația ar fi trăit în lumină și bucurie, de nu ar fi schimbat Adam întreaga devenire a lumii, însă în
amarnica soartă a vieții care a luat început din voia păcătoasă a lui Adam...aceasta a căzut în stricăciune, în
neorânduială și suferință. " 1 Cu această ,,neorânduială" și suferință trebuie să se confrunte fiecare om, încă
de mic și pe tot parcursul vieții. Familia are rolul cel mai important în educarea copilului, pentru a se integra
în în societatea în care trăiește și pentru a împlini scopul pentru care a venit în lume: mântuirea.
Familia este prima școală, este cea care oferă siguranță și primele deprinderi, primele cunoștințe,
cele dintâi modele de comportament, precum și suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar dezvoltării și
devenirii în societate. Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și
gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni
existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative. 2
Ca prim segment al sistemului educativ, familia are responsabilități multiple, clare și diverse, pe care
le îndeplinește sau nu, este un factor educativ pentru copilul primit în dar de la Dumnezeu. Mediul familial
are o influență directă asupra dezvoltării intelectuale și conturarea personalității copilului. Familia este un
fel de personalitate ,,colectivă", a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al membrilor
acesteia. Faptele de viață arată că diferitele însușiri moral-volitive ale copilului cum ar fi: inițiativa și
fermitatea în acțiuni, curiozitatea epistemică, spiritul obiectiv de autoevaluare, depind de o serie trăsături
pe care le are familia în care trăiește. 3
Părinții sunt cei care pot reprima spiritul de independență al copilului sau pot dezvolta inițiativele
acestuia. Dacă aceștia sunt integrați social, siguri pe ei, prezintă un grad ridicat de receptivitate socială,
acolo copilul se dezvoltă armonios, primind în suflet anumite valori, pe care le păstrează toată viața. Dacă
părinții fac parte dintr-o familie activă, atunci însușirea lor principală este de a se afirma, de a se lupta cu
greutățile, de a se impune, în sensul bun al cuvântului, în societate, aceștia încurajează formarea
dinamismului, a încrederii de sine, a motivației muncii, calități necesare trăirii în societate. Așadar,
dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentului depind, atât de moștenirea genetică, cât și de
mediul în care trăiește copilul. Mediul de familie poate să aibă o influență pozitivă sau negativă. Factorii
cu influență negativă asupra dezvoltării copilului sunt: alimentația nesănătoasă sau insuficientă, lipsa
afecțiunii, lipsa stimulării intelectuale, bolile netratate la timp ș.a. Familia în care există o ambianță
apăsătoare, ca urmare a conflictelor dintre părinți crează un mediu nefavorabil dezvoltării psihice normale
a copilului, provocându-i tulburări emoționale.
Al doilea factor important al educației îl constituie școala. La nivelul acestei instituții, educația
ajunge la un stadiu de dezvoltare prin programul planificat și metodic al activităților instructiv-educative.
Educația se face, mai ales, în comun, prin activități diverse, copiii învățând de la profesori, dar și unii de la
alții. Situațiile de învățare sunt construite premeditat de factorii responsabili. Conținuturile care se transmit
sunt selectate cu grijă, după criterii psihopedagogice, activitățile educative sunt structurate, respectându-se
principiile didactice și folosindu-se metodele de predare-învățare cele mai potrivite, iar atitudinile și
conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre
specializate, care dețin competențe de ordin psihologic, pedagogic și metodic. 4
Școala trebuie să învețe și să producă învățarea, iar familia trebuie să supravegheze ca această
învățare să se realizeze optim, pentru ca societatea în care trăiesc cei care învață să se dezvolte continuu, să

274
evolueze, spre binele tuturor. Parteneriatul familie-școală are ca rezultat integrarea copilului în societate,
pentru dezvoltarea acesteia și prosperitatea celor care fac parte din aceasta.

Note bibliografice:
1.Sfântul Luca al Crimeii, 2010 ,,, Puterea inimii", Ed. Sophia, București, p. 155;
2. Cosmovici, Andrei, 2005 ,,, Psihologie școlară", Ed. Polirom, Iași, p. 110-111;
3. Ibidem, p. 111;
4. Cucoș, Constantin, 2006 ,,, Psihopedagogie pt. ex. de definitivare și grade didactice”, Ed. Polirom,
Iași, p. 49.

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, 2001, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București;
2. Sfântul Luca al Crimeii, 2010 ,,Puterea inimii", Ed. Sophia, București;
3. Cosmovici, Andrei, 2005 ,,Psihologie școară", Ed. Polirom, Iași;
4.Agalnian, Mircea, Milea, Vlad, 2005 ,,, Parteneriate școală, familie, comunitate. Studiu de caz",
Institutul European, Iași.

275
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. AXINIEI IOLANDA

Educația elevilor începe în cadrul familiei prin impunerea unor norme și limite în exprimarea
personalității. Aceasta continuă în cadrul grupului școlar, elevul având deja bazele unui comportament
civilizat.
La școală, elevul interacționează formal cu profesorul și informal cu ceilalți elevi. În felul acesta el
își însușește noi tipare comportamentale, influența familiei reducându-se. Grupurile de prieteni au de multe
ori o influență mai mare asupra comportamentului adolescentului decât celelalte grupuri, acesta fiind
motivul pentru care trebuie să existe o comunicare permanentă între școală și familie. Prin abilitățile
dobândite în mediul școlar, adolescentul se pregătește pentru rolurile pe care le va deține în cadrul societății.
Pe de o parte, el își însușește informațiile necesare pentru practicarea unei meserii, iar pe de altă parte,
modul în care trebuie să se comporte în societate.
În funcție de comportamentele dobândite și de informațiile deținute, ei formează societatea și devin
exemple în cadrul acesteia.

276
 DE CE TREBUIE SĂ MERG LA GRĂDINIŢA?
VREAU SĂ RĂMÂN ÎN LUMEA MEA MINUNATA DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR BABESCU LĂCRĂMIOARA

O buna intrebare pe care am auzit-o de nenumarate ori, si pe care cu siguranta ne-am intrebat-o cu
toti la un anumit moment dat.
Copiii trebuie să aibă ocazia să se joace cu alţii copii de vârsta lor sau de vârste apropiate, să se simtă
confortabil cu persoane care nu sunt părinţii lor, să simtă dorinţa de a experimenta lucruri noi.
Grădiniţa poate fi considerată a doua casă, unde copilul dumneavoastră va învăţa să comunice, să se
joace frumos împreună cu alţi copii, să aibă un program fix. Acestea sunt doar câteva din minunatele lucruri
pe care le va învăţa deoarece scopul grădiniţei nu este numai acela de a îngriji copilul, ci şi de a-i învăţa să
fie mai creativi, mai capabili şi mai darnici.
Învăţarea prin joacă îi ajută foarte mult pe copii să descopere lumea, să găsească răspunsuri la modul
în care lumea ,,funcţionează’’: cum apar florile, de ce plouă, de ce este frig/cald, de unde vine apa, de ce e
noapte etc. şi tot aici copilul dumneavoastră va învăţa să respecte multe reguli.
Jocul – este „tovarăşul” nedespărţit al copilăriei şi constituie una din formele cele mai importante de
activitate a preşcolarului. Prin el, copilul învaţă să cunoască lumea reală. Esenţa jocului constă în reflectarea
şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare, jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă
lumea şi viaţa.
Prin joc copilul se aventurează în necunoscut, experimentează, testează materialul de joc, dar şi pe
sine, apoi capătă mai multă încredere în forţele proprii şi o dorinţă nestăvilită de autodepăşire; îşi poate
folosi imaginaţia şi creativitatea pentru propria sa plăcere, dar şi a altora.
Activitații desfașurate la grupa mica (2, 5-3ani)
Grădiniţa este un spaţiu de joacă şi experimentare socială, o a doua casă unde copilul se joacă,
mănâncă, stabileşte relaţiiafective cu adulţi şi copii, învaţă să trăiască în comunitate şi să respecte
individualitatea altora, să fie tolerant cu diferenţele.Copilul se va cunoaşte pe sine prin relaţiile stabilite,
prin pretenţiile sale, prin cuvintele auzite de la alţii despre sine.
Grădiniţa nu trebuie privită ca pe o nouă provocare, ci ca pe o casă unde copiii noştri se vor simţi
confortabil şi în siguranţă, ajutându-l pe copil să se concentreze pe nevoile lui educaţionale din prezent,
nevoi care îi vor deschide drumul în viaţă.

277
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROFESOR JUDO CSS UNIREA IAȘI

IOANA BABIUC

„Omul nu poate deveni om decât prin educaţie” după cum aprecia Kant.
Familia exercită o influență deosebit de importantă asupra copilului. Rolul familiei este foarte
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, emoțional, moral și estetic. O mare parte despre
cunoștințele despre societate, natură, reguli și obișnuințe comportamentale, reguli și deprinderi igienice se
datorează educației primite în familie.
Familia este primul factor educativ care oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale și
tot familia are rolul de a dezvolta copilului spiritul de observație, memoria și gândirea acestuia.
Deprinderile de comportament ca sinceritatea, politețea, respectul, cinstea, decența în vorbire și
atitudini, grija față de unele lucruri încredințate, întrajutorarea, responsabilizare, se formează tot în familie.
Educația organizată a tinerei generații se realizează în instituția socială - Școala.
Școala este factorul decisiv în formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să fie
pregătit pentru muncă. Procesul de educație din cadrul școlii este ăndrumat și condus de persoane pregătite
în mod special pentru această activitate.Menirea școlii nu este numai de a înzestra eleviicu un bagaj de
cunoștințe ci și de a stimula calitatea de om.
Atunci când cele două medii educaționale – familia și școala se completează și se susțin ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea școlară, dar și în viața socială.
Din păcate implicarea permanentă a părintelui în educația elevilor o regăsim până la ciclul gimnazial,
după care responsabilitatea majoră în educația acestora revine doar școlii, ceea ce nu este suficient.
Rolul familiei se face simțit și în fixarea sau reglarea nivelului de aspirație al elevului, dar de multe
ori se întâmplă ca nivelul de aspirație stabilit de părinți să nu corespundă posibilităților reale ale elevului,
iar de aici apar situații de insucces școlar care pot degenera în abandon școlar, în funcție de mediul din care
provine elevul
Implicarea elevilor în activități extrașcolare bine organizate cum ar fi practicarea unei ramuri de
sport, sub îndrumarea specialiștilor în domeniu, reprezintă un plus în educația acestora.
Selecționarea elevilor în diferite grupe, lucrul diferențiat în fucție de abilitățile fiecărui individ,
conduc la creșterea încrederii în sine, la dezvoltarea personalității și la o integrare socială mai largă. De
asemenea, înțelegerea respectivelor activități de către părinți este un lucru determinant în dezvoltarea
copiilor.
Educația prin mișcare – Sportul conduce la formarea corporalității, a instinctelor, a afectivității, a
voinței, până la fasonarea gândirii, a atitudinilor, a comportamentelor expresive etc și are ca scop final ca
fiecare copil să devină un adult cu o minte sănătoasă într-un corp sănătos.
Știm că educația fizică și sportul nu este prioritatea absolută a învățământului nostru, dar, studiile
demonstrează că obezitatea infantilă prezintă un procent de 35% (în anul 2016), ceea ce implicit conduce
la alte boli asociative. Conștientizând aceste riscuri trebuie să prevenim acțiunile negative ca urmare a unei
stări de sănătate precară, respectiv neadaptarea la activitate profesională, ceea ce duce la un regres al
societății.
Știm că educația fizică și sportul nu este prioritatea absolută a învățământului nostru, dar, studiile
demonstrează că obezitatea infantilă prezintă un procent de 35% (în anul 2016), ceea ce implicit conduce
la alte boli asociative.
Conștientizând aceste riscuri trebuie să prevenim acțiunile negative ca urmare a unei stări de sănătate
precară, respectiv neadaptarea la activitate profesională, ceea ce duce la un regres al societății.

278
 Educația prin sport este într-o strânsă corelație cu educația pentru alimentație. Alimentația este
factorul de mediu cel mai important care influențează organismul. Starea de sănătate a individului depinde
de factori precum genetica, statutul social sau atitudinile și valorile cu privire la sănătate.
Omul modern se hrănește într-un mod nesănătos, mănâncă neregulat și mult. Așa se face că o
persoană din două suferă de exces de greutate (depășirea cu peste 10% a greutății normale), aceasta efect
nefast asupra sistemului osos, a scheletului și aspura aparatului motor, în special asupra părții inferioare a
corpului.

Obiectivul principal al educației prin mișcare este acela de a încuraja un stil de viață activ pentru
toți, o alimentație sănătoasă și de a stopa creșterea numărului de persoane supraponderale și obeze. O cale
sigură este practicarea unei activități fizice.
Educația este solicitată să răspundă unei societăți în care nu se mai regăsesc principiile morale, scara
de valori și sistemul de repere etice se pierd de la o generație la alta.

279
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL
GRĂDINIȚĂ – FAMILIE

ÎMPREUNĂ, VOM REUȘI!

BACANCIOS ZORESCU DELIA FLORICA

AN ȘCOLAR 2018 - 2019

Argument

Gradinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copiilor. În gradiniță se pun bazele unei
personalități care mai tarziu va fi parte integrantă a unei societăți a carei cerințe se diversifică în permanență.
Gradinița trebuie să găsească o punte de legatură cu familia, prezentând părinților noi căi spre
educație în beneficiul copiilor.
Educatoarele care preiau copiii, sunt de multe ori asaltate cu întrebări și cereri ale familiei care
exprimă dorința de a deține în continuare controlul situației, fiind ocrotitori, grijulii, uneori marcându-se
prin impulsul de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condițiile materiale, la
modul în care personalul relaționează cu cei mici.
Orice modificări în comportamentul copiilor, cu excepția celor absolut pozitive, devin pentru unii
părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la influențele din
gradiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice au nevoie, oricum, de sprijinul familiei copiilor, atât pentru a prelua
și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educative pe care le antrenează instituțional, cât și de a găsi
rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaționale sau
logistice.
Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicare susținută a
familiei, iar programul educativ să fie cunoscut și înțeles de către părinți și realizat printr-o colaborare
strânsă între instituția familială și cea preșcolară.
OBIECTIV GENERAL:
Colaborarea permanentă între familie și gradiniță privind procesul instructiv-educativ al copilului
pentru o educație cât mai eficientă.
OBIECTIVE SPECIFICE:
Privind educatoarele:
- să informeze părinții privitor la standardele de creștere și dezvoltare ale copiilor în funcție de
particularitățile de vârstă și individuale;
- să expună părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță;
- să acorde consiliere individuală și în grup pe teme de educație în familie și în instituția preșcolară.

280
 Privind părinții:
- să participe activ în cadrul parteneriatului familie – grădiniță, cât și la alte activități organizate în
grădiniță;
- să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor în familie și societate;
- să continue în familie programul educațional propus de institutia preșcolară, îmbinând armonios
atitudinea permisivă cu exigența.
Grup țintă: grupa mare, părinți, educatoare.
Resurse umane: copiii grupei, părinții copiilor, cadrele didactice, asistent medical, consilier
psihopedagogic
Se încheie prezentul proiect de parteneriat între Educatoarele și Comitetul de Părinți al Grupei Mari
Prin prezentul act, cele doua părți se obligă să respecte planificarea acțiunilor, temele și
responsabilitațile stabilite.

281
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF: BACANU MARIANA

GRADINITA ,,FLOARE DE COLT’’-BUCURESTI

Copilul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune,
el asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umana. Prin aceasta, el este pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si
responsabilitati. Acest proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme
specifice de activitate sociala si in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala,
societate, dar si impreuna cu intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influentare.
Pentru copil, familia concentreaza primul sau univers afectiv si social. Trasaturile personalitatii
copiilor se contureaza in raport cu modelul si natura situationala traita in mod direct si nemijlocit in mediul
familial, iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii in formare a copiilor.
Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Şcoala şi
comunitatea, care fac posibilă educația sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi,
sociologi, psihologi, filozofi, fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de promovare a educaţiei.
Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său societatea şi
dezvoltarea sa.
Activitatea educativa din familie ar trebui sa urmareasca intr-o mai mare masura adaptarea si totodata
rationalizarea exigentelor, a cerintelor familiale la posibilitatile de intelegere ale copiilor. Aceste cerinte
familiale sunt obligatiile, regulile, pretentiile, normele si exigentele care se impun copilului si care se
exercita asupra lui prin solicitare si interdictie. O conditie esentiala in realizarea la un nivel optim al
comunicarii in cadrul familiei este emiterea unor reguli de catre adult, aceasta desfasurandu-se intr-un
climat afectiv de intelegere si incredere reciproca. Independenta de gandire si actiune se formeaza prin
intermediul aprecierii si acordarii atentiei de catre adulti. Este foarte important faptul ca, copilul este
deosebit de sensibil la aprecierile facute in legatura cu posibilitatile sale intelectuale, sau la situatiile in care
nu ar putea fi pretuit si stimat, laudat si apreciat.
In majoritatea situatiilor familia si gradinita colaboreaza foarte strans pentru a asigura prin eforturi
comune o educatie de buna calitate. Se impune astfel, o comunicare continua si de calitate intre educatoare
si parinti privind progresele si dificultatile intampinate de copii, aspectele asupra carora este necesar sa se
insiste prin exercitii ori prin exemple pozitive si incurajari. Comunicarea si deschiderea din ambele parti,
pentru a sprijini dezvoltarea si buna educatie a copilului, aduc beneficii pe termen lung in dezvoltarea
personalitatii acestuia.
Gradinita este puntea de legatura cu familia, are menirea de a asigura parintilor asistenta de
specialitate, informandu-i asupra etapelor de evolutie ale copiilor si vine in sprijinul celor care intampina
greutati in indeplinirea cu succes a educarii copiilor. Initierea parintilor in educarea si instruirea copiilor se
poate realiza atat in cadrul sedintelor cu parintii, a consultatiilor cu parintii, in discutiile libere sau prin
implicarea si participarea parintilor in cadrul activitatilor cu copiii.Dezideratul învățământului preșcolar
este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă în plan fizic, intelectual și social a copiilor,
pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la activitatea școlară.
Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de
viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest
context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi
nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează. Succesul educaţiei se
bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil și construirea unui
parteneriat educativ cu societatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul, constituind o cerinţă a

282
educaţiei de azi. Astfel, deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în legătura
strâns formată, școală-familie-comunitate.Partenerul tradiţional al şcolii este familia.
Parteneriatele educaţionale şcoală-familie-societate nu se reduc la acele forme tradiţionale prin care
şcoala colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor, corespondenţa cu
părinţii, lectoratele pedagogice, vizite, activități extrașcolare, ci implicarea părinţilor prin activități concrete
la nivel de școală.
Legătura dintre familie-gradinita-scoala-societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, gradinita, școală şi societate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia sunt în formare.

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
2. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
3. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

283
 ROLUL AMBIANȚEI FAMILIALE, ÎN DEZVOLTAREA ȘCOLARĂ ȘI
SOCIALĂ A COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR, BADEA DANIELA,

LICEUL DE ARTE ”MARIN SORESCU”CRAIOVA

Învățatura este activitatea desfășurată de elevi în clasă și mai ales acasă, pentru a-și însuși
cunoștințele prevăzute de programele școlare. Atitudinea pozitivă față de școală și succesul la învățătură al
copilului sunt lefate într-o mare masură de climatul ce se instituie în familie.
Neindois, copilul devenit școlar are absolută nevoie de sprijin din partea părinților pentru a se încadra
cât mai repede și cu cât mai mare succes în noul regim de viață impus de situația unui elev. Dezinteresul
de unii părinți față de copilul cu statut de școlar are grave consecințe negative asupra dezvoltării lui morale
și intelectuale. Neavând cui să-i ceară sprijinul cuvenit sau de cine să fie încurajat în strădaniile sale școlare,
la copil se poate institui, treptat dezinteres față de nevoile obligații.
În perioada de debut școlar familia are datoria să fie aproape de copil, să-l ajute când se simte nevoia,
să păstreze o strânsă colaborare cu învățătorul. Vizitele la școală, întâlnirile cu învățătoarea în clasele
primare, apoi cu dirigintele dar și cu ceilalți profesori dacă este cazul – participarea la lectoratele cu părinții
asigură un schimb permanent de informații între școală și familie, strict necesar unei educații sănătoase.
Ajută la o mai bună cunoaștere și îndrumare a copilului, pentru îndeplinirea cu succes a îndatoririlor lui
școlare și alegerea drumului în viață.
Deseori în unele familii, grija fața de copilul devenit școlar îmbracă forme exagerante. Firesc este ca
ajutorul dat de familie să fie la început mai consistent, dar pe mândria ce copilul înaintează în anii de
instrucție, în actul învățăturii, sprijinul trebuie restrâns, în sensul că micul școlar, să fie desprins să lucreze
singur.
Centrul activității de ajutor și sprijin al familiei va trebui să fie orientat spre munca de control și
verificare a modului în care copilul a învățat și și-a efectuat temele pentru acasă, asupra întrebuințării pe
care o dă timpului liber de după orele de curs ca și asupra rezultatelor pe care le obține la învățătură.
Mediul ambiant din familia are profunde implicații în modul de a fi și a se comporta al elevului,
pentru multă vreme, atât in mediul școlar cât și social. Mediul ambiant din familie va fi astfel creat pentru
a deveni educativ stimulator și creativ în creionarea și definirea tânărului format în cultul muncii ordonate
al disciplinei. Efortul școlar atrage obligații noi și din partea familiei este nevoie de un sprijin și un control
atent pentru a observa modul de adoptare al copilului la noile cerințe de lucru, pentru a nu se strecura teama
față de învățătură.
Ambianța caldă, prietenoasă din sânul familiei, relațiile de armonie dintre părinți și copii, stimulează
și susțin afirmarea copilului pe toate planurile manifestărilor sale cognitive, morale și sociale.

284
 TEMA :EDUCATIE FARA FRONTIERE-RELATIA SCOALA-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF. BADEA LIVIU

SC.GIM.MATASARU-JUD.DAMBOVITA

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci
când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, societatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele

285
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea, aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.

286
 TEMA-EDUCATIE FARA FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV.PRESCOLAR: BADEA NICOLETA

GRADINITA P.N.MATASARU-DAMBOVITA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii

287
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

288
 EXCELENTA IN EDUCATIE

PROF.INV.PRIMAR BADEA RAFILA

SC.GIMN.NR .2 BUFTEA

Fiecare copil este înzestrat de natura cu har si potential.

Organizatia IRSCA Gifted Education România IRSCA este o organizatie neguvernamentala din
România care are ca tel sprijinirea si promovarea persoanelor tinere cu talent si har deosebit, mai ales a
copiilor supradotati. Promoveaza si sprijina dezvoltarea acestora în toate domeniile, stiinta, arta,
management, leadership si formeaza resurse umane capabile sa rezolve problemele lumii contemporane.
Educatia de excelenta (en. Gifted education) este o educatie care urmareste sa descopere, sa dezvolte
si sa promoveze potentialul tuturor categoriilor de copii, abilitatile si potetialele lor naturale prin
intermediul unei educatii individualizate, o curricula de nivel international, accelerare, îndrumare, mentorat,
un mediu de formare armonioasa, echilibrata, cu personal talentat, cu vocatie.
Educatia de excelenta este o forma a educatiei de masa cu programe specifice orientate spre
dezvoltarea abilitatilor tuturor copiilor. Aceasta educatie este deschisa atât la intrare cât si la iesire, nefacând
discriminari pe criterii legate de vârsta, sex, rasa, cultura, origine sociala, avere, localizare geografica, sau
orice alte criterii. Tinând cont si de nevoile speciale ale copiilor cu abilitati deosebite de educatie
specializata, cadrul legislativ actual permite noi conditii de studiu în scoli si gradinite capabile sa raspunda
eficient nevoilor acestora.
Gifted education urmareste:
- sa creeze un mediu armonios pentru dezvoltarea inteligentelor multiple, a creativitatii umane si a
realizarii personale;
- sa creasca si sa educe indivizii pentru folosirea potentialului lor creativ în slujba dezvoltarii lor
interioare si a unui mediu echilibrat de viata;
- sa sustina continuitatea legaurilor de familie puternice;
- sa întareasca fundamentul unei vieti sociale morale si dezvoltarea unor relatii naturale, armonioase
între indivizi si grupuri;
- educa copii privind protejarea si restabilirea legaturii intime dintre om si natura
Educatia de excelenta este un termen generic pentru practicile, procedurile si teoriile utilizate în
educatia copiilor înzestati si talentati. Tinerii sunt uneori identificati ca fiind înzestrati în urma unor teste
standard, cu toate ca folosirea numai a acestora este insuficienta.
Referindu-se la principiile noii paradigme a educatiei, Bruno Wurtz aminteste în 1992 principiul
egalitarist si flexibilitatea si integrarea vârstelor, referindu-se la faptul ca ritmurile înaintarii în materie pot
fi diferite, datorita diversitatii individuale. Bernard Schwartz consemneaza în 1976 faptul ca egalizarea
sanselor de reusita în învatamânt nu înseamna promovarea unui egalitarism, a unui “ tratament identic
pentru toti în numele egalitatii “, ci din contra, egalizarea înseamna “ a oferi fiecarui individ un ritm si
forme de învatamânt care sa i se potriveasca ”. Cadrele didactice pot juca un rol foarte important în
identificarea, sprijinirea si evaluarea masurilor educationale ce raspund nevoilor copiilor si tinerilor
supradotati si talentati. Indiferent de politica educationala adoptata la nivel national pentru încurajarea
educatiei copiilor si tinerilor supradotati, este important de analizat modul în care cadrele didactice sunt
formate pentru a lucra în mod curent cu tineri ce poseda potential si abilitati exceptionale.
De fapt, apar o serie de întrebari cu privire la abordarea diferentiata a educatiei de excelenta:
• Cum este abordata în formarea initiala a cadrelor didactice problema tinerilor supradotati si talentati
si cum este promovata educatia acestora? Este aceasta tema inclusa în curriculumul oficial al educatiei
cadrelor didactice?
• Exista module speciale de formare continua pe tema cerintelor educationale ale acestui grup de
tineri? Care sunt obiectivele precise ale acestor module? Existenta modulelor sau felul în care sunt
organizate depind de diferitele nivele de educatie?
• Exista anumite module de formare (initiala sau continua) obligatorii pe tema asigurarii educatiei
corespunzatoarei pentru acesti elevi? Daca da, în ce cazuri particulare?
Formarea initiala a cadrelor didactice

289
 Includerea problematicii educatiei copiilor supradotati în formarea initiala a cadrelor didactice poate
fi obligatorie sau optionala. În anumite tari, în care institutiile de învatamânt superior se bucura de o
autonomie mai mare, decizia este lasata la latitudinea acestora. Problema educatiei elevilor supradotati si
modul sau de abordare este o tema obligatorie în formarea initiala a cadrelor didactice în aproape jumatate
din tarile incluse în acest studiu. În restul tarilor, tema este optionala sau nu se face referire la ea în
recomandarile oficiale, exceptând Lichtenstein si Comunitatea Germanofona a Belgiei (în învatamântul
secundar), unde formarea cadrelor didactice se face în strainatate.
Pentru a familiariza viitoarele cadre didactice cu problematica elevilor cu abilitati superioare, exista
diferite modalitati de abordare. Tema poate fi tratata ca disciplina separata sau poate fi integrata la alte
discipline (de exemplu, ca parte a unui curs despre predarea diferentiata sau despre cerintele educationale
speciale în general). Doua tari (Grecia si Slovenia) au abordat tema dintr-o dubla perspectiva: tratarea sa în
module speciale si integrarea în teme mai generale. În Germania, Letonia, Austria si Slovacia, problema
educatiei copiilor supradotati este tratata numai ca disciplina separata. Abordarea integrata este preferata în
jumatate din tarile vizate.În zece dintre tari, modul de diseminare a cunostintelor despre educatia copiilor
supradotati si de promovare a acesteia nu este mentionata în recomandarile oficiale.
În cele 17 tari în care subiectul este inclus la alte discipline, includerea se face în general la formarea
pentru predarea diferentiata. Marea Britanie (Scotia) adopta o abordare similara la cursurile despre
asigurarea nevoilor elevilor cu cerinte educationale speciale. În Slovenia, educatia copiilor supradotati este
inclusa într-un context mai general al problemelor psihologice.
În tarile în care continutul modulelor de formare initiala a cadrelor didactice se afla la discretia
institutiilor ce le ofera, situatia variaza foarte mult de la o tara la alta. Totusi, în general, în recomandarile
oficiale din aceste tari, de exemplu Standardele de Calificare din Marea Britanie (Anglia, Tara Galilor si
Irlanda de Nord), sunt specificate scopurile generale ale formarii si anumite instructiuni de urmat.
Belgia: În cadrul formarii initiale a cadrelor didactice exista abordari ale acestui subiect în Hautes
Ecoles si universitati, chiar daca nu se bazeaza pe recomandari oficiale.
În momentul de fata se pregateste un nou program de formare a cadrelor didactice pentru educatia
copiilor supradotati. Aceasta tema va fi de acum înainte obligatorie pentru formarea cadrelor didactice
pentru nivelele ISCED 0 si 1. Comunitatea Germanofona nu formeaza cadre didactice pentru învatamântul
secundar.
Franta: În momentul de fata este schitata un nou program de formare a cadrelor didactice, în care se
va mentiona ca „profesorii trebuie formati în vederea elaborarii unor tehnici de învatare care sa ajute fiecare
elev sa progreseze”. O atentie deosebita se va acorda în cadrul acestui program nevoilor tinerilor
supradotati.
Spania Educatia copiilor supradotati poate fi tratata ca subiect inclus într-o disciplina mai generala
si, doar la câteva institutii, ca disciplina separata. Acest continut poate fi mentionat separat in certificatul
necesar pentru a preda la nivelele ISCED 2si 3 (Título de Especialización Didáctica (TED)).
Irlanda Consiliul National pentru Evaluare si Curriculum elaboreaza o orientare pentru curriculumul
formarii cadrelor didactice pentru educatia elevilor cu abilitati exceptionale. Instructiunile vor fi luate în
considerare începând cu anul scolar 2006/07.
Lituania: Prin adoptarea Strategiei pentru Educatia Copiilor si Tinerilor Supradotati (Decembrie
2005) si programei corespunzatoare (Ianuarie 2006), subiectul este inclus în programa de formare initiala
si continua a cadrelor didactice, iar institutiile vor trebui sa dezvolte module pentru metodologia prevazuta
educatiei acestei categorii de tineri.
Ungaria: Formarea cadrelor didactice este prevazuta în decretul guvernamental 111/1997, unde sunt
specificate principalele arii curriculare acoperite de formarea initiala a cadreor didactice. Acestea includ si
subiectul „dezvoltarii elevilor/tinerilor talentati”.
Marea Britanie : Standardele de calificare cer cadrelor didactice sa fie capabili sa diversifice metodele
lor de predare pentru a raspunde nevoilor tuturor elevilor, inclusiv a celor mai abilitati.
Disciplina separata: Tema educatiei copiilor supradotati este tratata ca disciplina independenta si
predata ca atare.
Abordare integrata: Subiectul este abordat într-un cadru tematic mai larg, prin intermediul altor
discipline orientate în general catre tinerii cu cerinte educationale speciale sau catre metodele de predare
diferentiata în clasele normale.

290
 Disciplina fara referinte în documentele oficiale/Autonomie institutionala: Existenta cursurilor pe
aceasta tema si modul sau de abordare se afla la latitudinea institutiilor formatoare.
Formarea continua a cadrelor didactice
În 18 tari, profesorii din învatamântul primar si secundar pot urma cursuri de formare continua pe
tema educatiei copiilor supradotati si talentati. În majoritatea cazurilor, oferta acestor cursuri variaza foarte
mult. Oferta a devenit din ce în ce mai bogata datorita interesului crescut al cadrelor didactice pentru aceasta
tema.
În doua tari (Malta si Norvegia) cu o politica educationala ce urmareste satisfacerea nevoilor tuturor
copiilor si care nu au adoptat masuri specifice pentru copii supradotati, nu exista nici un fel de formare
continua pe tema educatiei acestor copii. În Malta nu exista recomandari în aceasta problema nici în cadrul
formarii initiale a cadrelor didactice. De asemenea, nici în Danemarca, Grecia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Finlanda, Suedia sau Islanda nu e prevazuta problema la cursurile de formare continua.
Cursurile de formare continua pot fi oferite de diferite organisme. Pe lânga organizatiile
guvernamentale de formare continua, uneori si universitatile ofera astfel de cursuri. În câteva tari, Consiliul
European pentru Abilitati Superioare (ECHA) organizeaza de asemenea cursuri de formare recunoscute la
nivel european. Filiala ceha a ECHA ofera servicii de orientare, organizeaza workshop-uri pentru specialisti
si urmareste sensibilizarea parintilor, profesorilor si altor persoane interesate de problema copiilor cu talente
speciale. Cu toate acestea, nu organizeaza cursuri de formare pentru calificare la nivel european (Diploma
ECHA). Mai multe organizatii nationale specializate pe problema promovarii educatiei copiilor supradotati
ofera cursuri de formare (recunoscute sau nu) si informatii pe aceasta tema.
În mai multe tari (precum Republica Ceha, Spania, Franta, Portugalia si Slovenia), cursurile speciale
sunt disponibile pentru specialistii în psihologie educationala din scoli. Acesta este mai ales cazul tarilor în
care evaluarea multidisciplinara joaca un rol important în procesul de identificare. Anumite cursuri sunt de
asemenea destinate cadrelor didactice care predau în clasele sau scolile pentru copiii supradotati.
În ceea ce priveste subiectele pe care aceste module de pregatire le abordeaza, unele se axeaza pe
modul în care pot fi identificati copiii supradotati, altele se concentreaza mai mult pe cerintele lor
educationale, iar altele pe identificarea masurilor educationale corespunzatoare nevoilor lor. Uneori pot fi
abordate si probleme mai specifice, precum creativitatea.
Cât despre durata cursurilor de formare, este important de precizat marea varietate a prevederilor si,
prin urmare, a scopului de a continua studiul educatiei pentru copiii supradotati. Unele cursuri sunt relativ
scurte (numai o zi sau câteva zile), în timp ce altele pot duce la o a doua specializare (studii postgraduale),
ca în Ungaria, Slovacia, Marea Britanie (Anglia, Scotia si Irlanda de Nord).
Astfel de cursuri nu sunt obligatorii în cadrul formarii continie din majoritatea tarilor europene. Pe
de alta parte, formarea continua însasi este obligatorie în majoritatea tarilor, iar peste tot, cadrele didactice
pot sa aleaga temele de formare în concordanta cu preocuparile si nevoile lor. Totusi, trebuie mentionate
doua exceptii. În Marea Britanie (Anglia), coordonatorii supradotati si talentati
Aceeasi metoda se aplica cadrelor didactice din Slovacia care predau în clasele separate pentru din
programul Excelenta în Orase au fost formati pentru educatia elevilor supradotati si talentati. tineri cu
potential deosebit.
În cele din urma, trebuie precizat faptul ca în câteva tari exista organisme private sau publice
specializate în asistenta copiilor cu potential deosebit. Aceste organizatii pot furniza sprijin pentru cadre
didactice si scoli, sa ofere cursuri de formare si sa determine- sau sa ajute la stabilirea- celor mai potrivite
masuri eductionale pentru fiecare elev în parte. Astfel de organisme exista, de exemplu, în Belgia
(Comunitatile Franceza si Germana, Spania, Irlanda, Olanda, Austria, Polonia, Portugalia si Marea
Britanie).
Educatia reprezinta, pentru orice societate, vectorul dezvoltarii durabile.
Dezvoltarea capitalului uman si cresterea competitivitatii prin formare initiala si continua, pentru o
piata a muncii flexibila si globalizata, reprezinta obiectivele majore ale programului de guvernare.
Economia competitiva, consolidarea democratiei si societatea cunoasterii impun, alaturi de cele 4
instrumente cognitive care alcatuiesc traditional alfabetizarea de baza (abilitati de comunicare, scriere, citire
si calcul matematic), dobandirea unor noi competente: alfabetizarea digitala si informationala, cultura si
civilizatia tehnologica, comunicarea in limbi moderne de larga circulatie, cultura si conduita civica,
cetatenia democratica, gandirea critica, capacitatea de adaptare la situatii noi, competente antreprenoriale,
lucrul in echipa, interesul pentru dezvoltarea personala si invatarea continua.

291
 Scoala trebuie sa construiasca si sa consolideze un set de valori stabile si coerente (profesionalism,
cinste, corectitudine, dreptate sociala) si conduite favorabile unui stil de viata sanatos. Guvernarea va
respecta Pactul national pentru educatie si va aplica strategia "Educatie si cercetare pentru societatea
cunoasterii" elaborata in baza pactului national si asumata de presedintia Romaniei si sindicatele din
educatie.
Obiective de guvernare
1. Realizarea unui sistem educational stabil, echitabil, eficient si relevant.
2. Alocarea a 6% din PIB pentru educatie.
3. Transformarea educatiei timpurii in bun public.
4. Descentralizarea invatamantului preuniversitar si cresterea autonomiei scolilor.
5. Introducerea unui curriculum scolar bazat pe competente.
6. Promovarea unui sistem de salarizare bazat pe performanta, concordant cu statutul cadrelor
didactice in societate.
7. Realizarea unui sistem legislativ care sa asigure modernizarea, stabilitatea si predictibilitatea
sistemului de invatamant, precum si garantarea egalitatii de sanse la accesul la educatie.
8. Asigurarea calitatii si stimularea excelentei in invatamantul superior de stat si privat.
9. Educatia permanenta in vederea obtinerii unor calificari noi, a extinderii specializarii si
perfectionarii.
Directii de actiune
Supradotarea este o manifestare umana deosebita, cu multiple fatete, având ca element comun
exceptionalitatea si fiind realizata prin combinarea fericita a unor capacitati intelectuale si aptitudini
deosebite cu anumite trasaturi de personalitate (si în conditiile unui mediu socio-familial-cultural
favorizant). Copiii supradotati nu constituie un grup populational omogen. Nu se poate vorbi de un profil
psihologic unic.Totusi, supradotatii constituie un grup aparte, care se diferentiaza prin caracteristicile de
personalitate, stil de învatare, mod de interactionare cu semenii etc.Ei trebuie considerati persoane cu nevoi
speciale, tocmai pentru ca sunt speciali.
Elevul supradotat este acel subiect cu o capacitate intelectuala superioara mediei, (la nivel
psihometric, peste 130), observându-se diferente cognitive atât la nuvel cantitativ, cât si calitativ, o
maturitate mai mare (perceptie si memorie vizuala), dezvoltarea capacitatii metacognitive la o varsta
timpurie (aproximativ 6 ani) si intuitie în rezolvarea problemelor, talent creativ si motivatie intrinseca
pentru învatare, precocitate si talent.
Cea mai completa definitie a supradotarii a fost prezentata în Raportul Maryland, propus de Comisia
pentru Educatie a Ministerului Educatiei din Statele Unite (la Congresul pe tema educatiei, 1971). Conform
ei, copiii supradotati si talentati sunt acei copii capabili de performante ridicate, care demonstreaza achizitii
si/sau abilitati potentiale, precum: capacitate intelectuala generala, aptitudine academica specifica, gândire
creativa sau productiva, capacitate de lider, arte vizuale si reprezentative, capacitate psihomotorie.
Educatia copiilor supradotati nu este o educatie elitistica, nu se adreseaza unui procent redus din
educatia scolara, ci, prin programele de acumulare, accelerare si îndrumare, sunt promovate, formate si
dezvoltate abilitatile naturale si potentialele tuturor categoriilor de copii. O alternativa educationala poate
si trebuie sa fie orientata catre principii de dotare intelectuala, respectiv emancipare, si nu manipulare.
Declaratia de la Lisabona respecta toate principiile enuntate si exprimate clar de zeci de ani de
sistemul de educatie a copiilor supradotati. Educatia copiilor supradotati nu vine în contradictie, ci se
suprapune si respecta sistemul de învatamânt existent, însa se bazeaza pe un curriculum, programe si
metodologii de învatamânt si practica ce pot îmbogati oferta gradinitelor, scolilor, liceelor si universitatilor,
la alegerea acestora.
Notiuni fundamentale ale dezvoltarii umane
• Nivele de dezvoltare
• Dezvoltarile asimetrice (asincrone) ale copiilor înzestrati
• Nivelele dezintegrarii pozitive
• Natura si conceptele despre inteligenta si creativitatea umana: modele si teorii, modelul inteligentei
multiple
• Modele si teorii asupra supradotarii si talentului: implicit, explicit, altele
• Caracteristicile cognitive, afective si sociale ale copiilor supradotati si talentati

292
 Traim vremuri „interesante” în care acumularea greselilor umane a dus la grave crize de tot felul. Una
pe care o simtim cu totii este încalzirea globala care-si pune amprenta asupra viitorului omenirii. Desi
potentialul uman de întelegere si solutionare a problemelor este urias, societatea înca nu motiveaza
dezvoltarea acestuia, preferând modelul uman consumator de resurse si obedient regulilor.
Aceasta face ca numarul oamenilor care-si dezvolta abilitatile la nivelul la care pot gasi solutii
concrete la crize sa fie insuficient de mare, disproportionat fata de amploarea acestor crize. Noi tehnologii
care sa permita asigurarea unui feedback la mediu, comportamente sociale care sa permita recuperarea
biodiversitatii, pacea între diferite culturi, colaborarea între oameni, un management al calitatii care sa nu
amplifice crizele, nu sunt înca tinte ale educatiei copiilor. Ei sunt învatati sa memoreze în loc de a fi învatati
sa judece, sa aplice, sa solutioneze probleme concrete.
Educatia noastra este înca orientata spre trecut, desi copiii de acum vor trai în viitor. Educatia actuala
nu le ofera sansa dezvoltarii abilitatilor personale la nivelul maximal pe care-l asigura potentialul lor
genetic, nici sansa de a-si valorifica abilitatile pe care si le dezvolta în afara sistemului scolar. Educatia
actuala le cultiva, din pacate, neîncrederea în scoala, îi învata sa însele prin copiere, sa-si piarda valorile
morale prin acordarea unor diplome fara acoperire valorica, îi învata ca performanta trebuie ignorata si
altele asemanatoare. Nu este vina profesorilor, ci a modului în care educatia este vazuta de sistem.
Experienta arata ca reformele educative de pâna acum nu au dus si la o îmbunatatire reala a
rezultatelor scolare. O curricula mai riguroasa fara materiale de studiu îmbunatatite sau profesori mai
antrenati nu aduce decât o presiune suplimentara în scoli. Evaluarea de performante scolare arata acest
lucru.
Daca plecam de la idea ca o persoana are raspunsurile corecte si ca dezvoltarea si schimbarea sunt
liniare, atunci ajungem la esecurile scolare ale reformelor deja clasicizate. Singura solutie corecta este
dezvoltarea unui proces de adoptare a practicilor pozitive în mod simultan cu adoptarea de politici educative
de succes. Astfel nici fauritorii de politici educative nici practicienii nu vor mai actiona singuri, ci se va
crea contextul corect de schimbare pozitiva prin unirea eforturilor acestora. Modelul da în acest sens o
viziune la care pot sa se alinieze cu totii. Aceea ca scoala este menita sa dezvolte talente si abilitati în egala
masura cu acumulari de cunostinte si comportamente.
Strategia de îmbogatire poate fi aplicata în orice scoala, pâna în scolile din catunele îndepartate si
izolate, transformând scolile în locuri de cultivare a talentelor. În jurul acestui program se vor aduna si
parintii si comunitatea nu doar profesorii, caci este al tuturor interesul sa dezvolte oameni care pot ulterior
dezvolte la rândul lor celelalte domenii. Toti pot beneficia de acest program atât copiii cât si parintii,
comunitatea si chiar politicienii sau antreprenorii care doresc angajati competenti, inteligenti, creativi si
eficienti.
Geniile se nasc, inteligenta se cultiva
Copiii supradotati fug de sistemul românesc, marea majoritate fiind oarecum marginalizati. Sunt
victime ale unui sistem bolnav. Psihologii estimeaza faptul ca mai bine de jumatate dintre copiii supradotati
ajung adulti ratati din cauza sistemului educational care nu le ofera metode specifice de învatare si a unei
societati care îi determina sa se izoleze. S-a constatat recent ca în tara noastra, copiii supradotati, cu un IQ
de peste 130 si cu abilitati deosebite într-un anumit domeniu reprezinta circa 2% din populatia României,
adica peste 4.000 de persoane, un numar deloc neglijabil. Calitatile lor se manifesta înca din primii ani de
viata. Acesti copii provin din toate mediile sociale si se pot naste atât în familii de intelectuali, cât si din
parinti cu studii medii, diferenta decisiva pentru viitorul unui copil supradotat fiind adusa de mediul în care
creste, învata si îsi dezvolta abilitatile. Inteligenta lor nu se reflecta întotdeauna în rezultate scolare bune.
Dimpotriva, majoritatea sunt considerati elevi mediocri, iar unii dintre ei ramân chiar repetenti sau
abandoneaza scoala din cauza ca sfera lor de interes depaseste limitele programei scolare. Exista si exemple
concrete celebre în acest sens: Albert Einstein a vorbit la patru ani (ca Lucian Blaga) si a citit la sapte,
Thomas Edison a fost catalogat de catre profesorii sai drept “prea prost ca sa poata învata ceva”, Winston
Churchill a ramas repetent în clasa a sasea etc. Exemplele ar putea continua. Toti cei amintiti au dovedit pe
parscursul vietii calitati deosebite. S-au dovedit creativi si au stiut sasi foloseasca foarte bine imaginatia.
Multe dintre problemele copiilor supradotati sunt cauzate în mare masura de educatia necorespunzatoare
din copilarie. De cele mai multe ori copiii supradotati sunt tratati ca niste „ciudati“. “Copii supradotati”, nu
reprezinta neaparat pleiada de olimpici pe care îi vedem defilând pe micile ecrane. Exista si alte categorii
de genii, mult mai restrânse.

293
 Howard Gardner a propus o teorie cunoscuta în care exista 8 categorii de baza ale inteligentei:
• talentul lingvistic cu deprinderile verbale, cum ar fi vorbirea si scrierea;
• talentul logico-matematic, cu numere si modele logice;
• talentul spatial cu deprinderi vizuale, cum ar fi desenatul sau artele vizuale;
• talentul cinestetic corporal cu deprinderi corporale cum ar fi atletismul sau dansul;
• talentul muzical cu deprinderi muzicale;
• talentul naturalist ce vizeaza animalele si mediul înconjurator, inclusiv plantele si gradinaritul;
• întelegerea unic-interpersonala si empatia catre ceilalti;
• cunoasterea sinelui unic-intrapersonala.
El îndeamna sa “urmaresti ceea ce îi place copilului tau sa faca cel mai mult.” “Pentru unii copii,
orientarea poate fi foarte pronuntata, pe când la altii nu”, spune Howard Gardner.
Un domeniu în care Howard Gardner crede ca copiilor nu li se acorda atentie este dezvoltarea
intrapersonala. Acelasi Howard Gardner afirma faptul ca exista o tendinta care prin concentrarea crescânda
a testelor standard din scoli, deprinderilor verbale si logico-matematice li se da prioritate. “ Acolo se
masoara performantele”. Acest lucru îngreuneaza sarcina parintilor de a-i convinge pe profesori si
conducerea scolilor sa-si schimbe orientarea spre stiluri diferite.
Ramânând tot la Howard Gardner, acesta recomanda obtinerea unei evaluari personale la un psiholog,
sau putina munca de cercetare la biblioteca. “Marile genii au împaratia lor, izbucnirea lor, marirea lor,
victoria lor, stralucirea lor si n-au nevoie deloc de maretii trupesti, cu care nu au nici o legatura. Geniile
sunt percepute nu cu ochii, ci cu spiritul. Si aceasta ajunge.” (Pascal)Un exemplu în acest sens este cel al
lui Mozart, care la vârsta de 5 ani, înainte de a stii sa scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise
imediat de tatal sau. “Un geniu este acela de la care omenirea învata ceea ce el nu a învatat de la nimeni.”
(Schopenhauer) Total de acord. În cazul copiilorsupradotati, cei mai multi dintre acestia se nasc cu un dar
divin. Dobândesc calitati importante, dar nu se încumeta sa le arate si celorlati. Pe nedrept marginalizati
acestia ramân închisi în ei.
Un lucru remarcabil l-a spus Goethe: “Credem, în genere, ca un geniu e capabil sa faca orice, desi nu
e în stare sa faca decât anumite lucruri.” În cazul copiilor supradotati aceasta ar putea reprezenta un motto.
“Lernen durch Lehren” (sau “Învatarea prin Predare”, într-o forma prescurtata LdL) este o metoda de
învatare care se inspira din învatamântul reciproc, practicat in Elvetia, în secolul al XIX-lea, dar care a fost
dezvolata si raspândita în Germania începând cu anul 1980 de catre Jean-Paul Martin, profesor de didactica
franceza la Universitatea Catolica din Eichstätt-Ingolstadt, Bavaria. Jean-Paul Martin a descris în mod
sistematic metodele aplicate având ca punct de plecare o cercetare pedagogica pe care a efectuat-o în cadrul
orelor de franceza, ca limba straina la o clasa la care a predat timp de sapte ani, dintr-a cincea, pâna într-a
treisprezecea, înainte de Bacalaureat.
Dupa aceea, a dat o formula teoretica conceptului sau. În mod paralel si alti cercetatori, s-au aratat
interesati de aceasta metoda.
Începând cu anul 1987, “Învatare prin Predare”, a cunoscut o dezvoltare exceptionala si datorita
faptului ca Jean-Paul Martin a creat o retea la care au aderat mai multi profesori care utilizau metoda la
diferite materii si pentru un public diversificat. Acesti profesori au început sa inventarieze rezultatele si sa
le prezinte în cadrul cercurilor pedagogice. Metoda si-a marit audienta în mod deosebit începând din anul
2001 în cadrul reformei învatamântului din Germania. Acest an este foarte important si datorita faptului ca
acum s-au publicat rezultatele unui studiu-Pisa care a avut drept scop analiza comparativa a mai multor
sisteme de învatamânt din Europa si care a scos în evidenta deficitele Germaniei. Astazi, metoda este tratata
în toate manualele de Didactica franceza în cadrul cercurilor pedagogice si este recomandata de Ministerul
Învatamântului.
Functia mintala prin care o persoana obtine noi cunostinte, abilitati, valori, sensuri si referinte,
folosindu-si capacitatea de a percepe informatii. Procesul de învatare are loc pe parcursul întregii vieti si
este evidentiat de modificarile pe care le produce în comportamentul persoanei. Metoda are la baza un
principiu foarte simplu: În cadrul orelor, elevii îsi prezinta reciproc noile continuturi din manual chiar de la
începutul lectiei. Metoda nu trebuie sub nici o forma confundata cu o prezentare orala, un model de curs
magistral realizat de elevi. De fapt, elevii implicati nu numai ca trebuie sa prezinte ei însisi noile continuturi,
ci si sa utilizeze tehnici adecvate fiecarei teme sau subiect, atât în cadrul muncii în grup sau în tandem, cât
si prin interpretare de documente, sa verifice daca ceilalti si-au însusit noile cunostinte si sa motiveze clasa.
Întrebarea care se pune în mod logic este aceea a notarii.

294
 Jean-Paul Martin, promotorul metodei se arata împotriva notarii performantelor elevilor, însa alti
adepti ai sai se opun.
Evolutia metodei din anul 2001
Metoda se bazeaza pe doua componente: o componenta antropologica si una didactica.
Componenta antropologica pleaca de la piramida aspiratiilor fundamentale a lui Maslow. Datoria de
a preda elevilor continuturile manualelor poate favoriza satisfactia dorintei de protectie a omului
(prezentarea continuturilor didactice întareste încrederea în sine), satisfacerea nevoii de contacte sociale si
de recunoastere din partea celorlalti, dorinta de a se realiza si de a-si dezvolta potentialul si nu în ultimul
rând aspiratia spre transcendenta înteleasa ca o dorinta de a da un sens faptelor sale. Aceasta ultima dorinta
trebuie analizata în contextul urmator: pentru a aborda cu succes problemele care se prezinta în fata
omenirii, este important sa se mobilizeze toate resursele intelectuale de care aceasta dispune, ceea ce
constituie baza metodei de “Predare prin Învatare”. Din moment ce capacitatea de comunicare este conditia
necesara pentru a împartasi cunostintele si a reconstrui, metoda favorizeaza în egala masura o atitudine
democrata.
În ceea ce priveste componenta didactica, cel putin referitor la învatarea limbilor straine, “Învatarea
prin Predare” reduce contradictia aparenta între cele trei directii diferite care s-au opus de-a lungul
istoricului predarii limbilor straine: directia comportamentala (automatizarea structurilor lingvistice), cea
cognitivista (procesul de internalizare al continuturilor intelectuale) si cea comunicativa (profesorul creeaza
situatii autentice).
Realizarea concreta a metodei
Noile continuturi ale lectiei sunt împartite în unitati mai mici pe mai multe grupe de elevi (dar nu mai
mult de trei elevi într-o grupa). Fiecare grupa se familiarizeaza cu partea sa din lectie având drept scop
prezentarea ei în fata clasei. Este important de insistat asupra faptului ca elevii trebuie sa mediteze îndelung
asupra unei strategii eficace si motivante pentru a prezenta noile continuturi: pantomima, rebus, joc de
roluri, în nici un caz expunere sau prezentare orala complexa. Grupa care prezinta trebuie în acelasi timp
sa verifice daca toata clasa a priceput noua secventa de lectie prin teste, sau reproducerea continutului de
catre un elev. Majoritatea profesorilor care utilizeaza metoda nu o fac la toate orele sau în mod continuu
pentru ca ea cere mai multa concentrare din partea elevilor si o pregatire mai intensa din partea profesorilor.
Iata avantajele si dezavantajele prezentate de cei care o utilizeaza:
Vantaje
Elevii lucreaza mult mai intensiv si asimileaza continuturile în profunzime. Mai mult, elevii îsi
însusesc competente-cheie, ca:
• capacitatea de a munci în grup,
• capacitatea de a planifica o tema mai dificila,
• flexibilitate,
• capacitatea de a prezenta un fragment din lectie si de a modera clasa,
• încredere în sine.
Dezavantaje
• Prezentarea metodei cere un anumit timp.
• Elevii si profesorii trebuie sa accepte sa munceasca în plus.
• Clasa înteleasa ca o retea neuronala.
• Daca luam o retea neuronala ca model pentru a structura comunicarea în clasa, întrebarea care se
pune este aceea daca o asemenea conceptie poate functiona.
Cum functioneaza o retea neuronala?
La nivelul sistemului nervos, procesul de învatare se realizeaza în momentul în care mai multi neuroni
stabilesc conexiuni fixe. Cu cât individul se confrunta de exemplu cu un cuvânt ca “mama”, cu atât sunt
neuronii mai activi si legaturile între ei mai stabile.
Cum produc retelele neuronale cunoastere?
Retelele neuronale produc cunoastere intrând în interactiune si creînd noi conexiuni, mai efective
decât precedentele.
Cum se poate realiza acest model în clasa?
Profesorul trebuie sa creeze astfel de situatii, încât elevii sa poata sa comunice în mod intens între ei
si sa creeze conexiuni durabile. Pentru a atinge acest scop, ei trebuie adusi în situatia de a construi împreuna
procesul de învatare prin relizarea unor proiecte de mai mica întindere.

295
 Ce conditii trebuie îndeplinite pentru ca o retea neuronala compusa din indivizi sa functioneze?
Persoanele implicate trebuie sa se simta atrase de activitatea pe care o exercita si sa simta ca aceasta
munca colectiva poate sa faca lumea mai buna, “motivare etica”.Comunicarea trebuie sa se realizeze în
mod fluid, coerent: aceasta înseamna ca obstacolele din calea comunicarii trebuie reduse: cu cât
comunicarea se realizeaza mai rapid, cu atât este mai eficienta. Realizatorul retelelor neuronale (profesorul)
trebuie sa cunoasca foarte bine neuronii (elevii)pentru a putea sa îi conecteze si sa îi faca sa interactioneze
eficient. Cu cât neuronii si constructorul sunt mai competenti, cu atât functioneaza mai bine reteaua
neuronala. De aceea este foarte important ca elevii si studentii sa îsi însuseasca cât mai rapid tehnicile de
baza adecvate ca de exemplu: amabilitate, fiabilitate, rapiditate, etc.
Educatia diferentiata, o necesitate pentru supradotati
Daca initierea educatiei supradotatilor a fost facuta de provocarea economica, dezvoltarea actuala se
va realiza ca urmare a complexitatii crizelor de sistem ce cer solutii înalt specializate.
Rapiditatea cu care întelege si memoreaza un supradotat face ca el sa se plictiseasca usor în clasa si
aceasta chiar de la începutul scolarizarii, asa ca, cel putin pentru unii dintre ei, entuziasmul debutului
învatarii devine repede un balast afectiv.
Diferitele modalitati de a raspunde nevoilor speciale în materie de educatie a elevilor supradotati se
refera la:
facilitarea trecerii acestora de la o clasa la alta, superioara ca nivel, daca au îndeplinit cel putin bine
cerintele nivelului anterior;
alcatuirea de programe diferentiate care sa permita avansul mai rapid al unora în aceeasi unitate
temporala;
organizarea de clase speciale alcatuite pe criteriile: nivel al coeficientului intelectual, focare de
interes, proiecte comune, niveluri de aspiratie sau de reusita;
organizarea pe clase cu program total independent de cel scolar general, în afara timpului scolar
comun.
Pentru instruirea adecvata a elevilor supradotati vor trebui diferentiate, modificate sau adaptate toate
aspectele procesului educativ general:
scopurile si obiectivele;
continutul curriculum-ului;
organizarea si gruparea elevilor;
resursele de personal;
procesele de evaluare.
Copiii supradotati si talentati dau dovada de abilitati în legaturile cu institutiile educative extrascolare
si serviciile auxiliare scolii.
Formele de orientare a programelor de instruire principale pentru copiii supradotati presupun
urmatoarele:
Accelerarea studiilor - este tehnica preferata de specialisti, însa putin utilizata din cauza impactului
negativ social si emotional a parcurgerii rapide a etapelor traditionale ale scolii.
Îmbogatirea studiilor - oferirea de cunostinte si activitati speciale în cadrul claselor obisnuite.
Majoritatea profesorilor care lucreaza cu copiii supradotati utilizeaza metoda îmbogatirii cunostintelor
(peste 80%).
Gruparea pe niveluri de abilitati - elevilor supradotati care ramân integrati în clasele obisnuite sau în
afara lor, li se ofera programe de instruire diferentiate în cadrul unei noi regrupari temporare.
K.K. Urban (1992) mentioneaza urmatoarele forme organizationale de stimulare si instruire a
supradotatilor, în functie de gradul segregarii/ integrarii lor sociale în grupul covârstnic de provenienta:
instruire individuala particulara;
scoli speciale rezidentiale;
scoli speciale numai pentru supradotati;
scoli speciale pentru supradotati, în cooperare cu scolile normale;
clase speciale cu un curriculum, resurse si metode speciale;
clase speciale cu un curriculum normal dar îmbogatit;
clase speciale eterogene ca vârsta;
programe de întregime individualizate;
studiu în clase obisnuite si cu predarea unor cursuri suplimentare, pe grupe de lucru;

296
 studiu în clase obisnuite si cu profesori specializati si /sau programe speciale
Adaptarea curriculumului scolar
Obiectivele curriculum-ului diferentiat decurg, la fel ca si obiectivele curriculum-ului obisnuit, din
idealul educational si finalitatile sistemului de învatamânt.
Printre principiile de elaborare a curriculum-ului diferentiat pentru elevii supradotati, putem aminti
(A.H. Passow):
- sa dezvolte potentialul intelectual si aptitudinile fiecaruia, în cel mai înalt grad posibil, stimulându-
se interesul, spiritul de exploatare, prin conceperea de programe menite sa maximalizeze dezvoltarea
potentialului lor superior;
- sa le dezvolte o “constiinta sociala“, simtul responsabilitatii, calitatii etice si morale;
- sa-i învete sa gândeasca independent;
- sa le stimuleze creativitatea;
- sa sensibilizeze lumea scolii si comunitatea pentru recunoasterea si aprecierea valorilor culturale si
performantelor intelectuale;
- sa gaseasca noi continuturi si metode care sa poata fi aplicate si în învatamântul general.
Evaluarile curriculum-ului pentru elevii dotati ar trebui conduse în concordanta cu principiile
prioritare stabilite, cu accent pe abilitatile supramedii de gândire, pe creativitate si pe excelenta. Rolul major
al profesorului angajat într-un program de învatamânt pentru elevii cu aptitudini înalte este acela de a
concepe si realiza trasee curriculare optionale multiple si de a asigura o mare flexibilitate în parcurgerea
lor.
Ca modalitati alternative amintim:
_continuturi adaptate caracteristicilor psihocomportamentale;
_organizarea continuturilor în modalitate interdisciplinara si crossdisciplinara, modularizata si
compactizata;
_modalitati diverse de finalizare a unui curs, din perspectiva cursantului (produsele activitatii);
_acelasi curs realizat cu mijloace didactice diferite;
_termene flexibile (individualizate) pentru finalizarea sarcinilor scolare;
_activarea preponderenta a proceselor psihice de mare complexitate;
Pregatirea personalului autorizat
Formarea initiala a cadrelor didactice din învatamântul primar, gimnazial si liceal, cuprinde cursuri,
seminarii, lucrari practice, conferinte, publicatii de specialitate, educatie post-universitara (masterat,
doctorat), educatie la distanta, forumuri profesionale, etc. Aceasta pregatire se va adresa atât profesorilor
ce lucreaza în centre specializate, în clase specializate, studentilor din anii finali sau studentilor masterali
sau doctorali ce intentioneaza sa lucreze în programele de educare a copiilor supradotati si talentati, cât si
altor categorii ce doresc o instruire în acest domeniu. De asemenea pregatirea este obligatorie pentru
administratorii si directorii sau consilierii ce au autoritate în deciziile legate de programele de educare a
copiilor supradotati si talentati, cât si pentru profesorii sau psihologii scolari ce lucreaza în acest program.
Formarea continua certificata a cadrelor didactice din învatamântul preuniversitar se realizeaza prin
programe de perfectionare în domeniul psihopedagogiei abilitatilor înalte, acreditate conform cadrelor
normative în vigoare si a metodologiilor validate pe plan international de catre organizatiile de profil.
Aceasta pregatire va fi de minim 30 de ore pe an pentru profesorii ce lucreaza în centre specializate si de
minimum 10 ore pe an pentru profesorii ce lucreaza în scoli ce au aderat la programele de pregatire în
educarea copiilor supradotati si talentati, având clase specializate. Programele de pregatire vor cuprinde
natura si nevoile copiilor supradotati si talentati, evaluarea nevoilor elevilor, si curriculum si metodologii
didactice optime pentru educarea si instruirea copiilor supradotati si talentati. Formarea continua certificata
urmareste implicarea învatatorilor si profesorilor în diferite activitati precum:
a) programe acreditate de perfectionare cu tematica specifica
b) ateliere de lucru;
c) stagii de documentare;
d) schimburi informationale între specialisti din tara si strainatate;
e) studii postuniversitare;
f) masterate;
g) doctorate;
h) schimburi de profesori cu centre internationale de formare în gifted education;

297
 i) studii post-universitare de profil în reteaua internationala de universitati ce au programe specifice
de gifted education.
Toate diplomele obtinute în aceasta retea internationala vor fi valide in sistemul de educare a copiilor
supradotati si talentati din România.
Formarea altor categorii de specialisti (psihologi, asistenti sociali, pedagogi, psihopedagogi) se va
realiza prin cursuri specializate in domeniile identificarii, consilierii si psihoterapiei, managementului
personal si intitutional, al marketingului educational, etc. Scolile sau clasele pentru elevii supradotati
(specializate pe anumite domenii sau de cultura generala), concepute si organizate în mod explicit pentru
supradotati, sunt vazute ca un cadru de pregatire omogen, stimulativ (dar segregativ), si care ar putea oferi
cunostinte variate si profunde si o experienta mai bogata prin tipul de solicitari si schimburile pe care le fac
acestia între ei sau cu profesorii, cât si prin crearea unei atmosfere intelectuale intens stimulatoare si de
mari expectante.
În unele tari se conchide ca “este oportun a se descuraja practica de a crea scoli si clase speciale pentru
elevii supradotati”, subliniindu se, însa, ca “trebuie sustinuta diferentierea interna prin sistemul sarcinilor
de lucru individualizate si printr-o organizare mai elastica a salii de clasa” (SPAN, 1991).Oponentii gruparii
elevilor în scopuri educative dupa abilitati, sustin ca într-o societate democratica aceasta este din punct de
vedere etic inacceptabila si renuntarea la ea e o cerinta morala imperativa pentru ca noi trebuie sa acceptam
ca suntem asemanatori mai mult decât diferiti, si în concluzie trebuind a fi stopata standardizarea
asteptarilor bazate pe nivelul inteligentei, identificata psihologic.
Specialistii sunt de acord ca simpla grupare pe niveluri de potential intelectual, în clase sau scoli
speciale, rezolva nevoile educative ale copiilor supradotati. Unul din cele mai comune raspunsuri ale scolii
la diferentele interindividuale ale elevilor o reprezinta gruparea în functie de abilitatilelor.
Putine probleme ale educatiei sunt mentionate a fi atât de controversate ca aceasta. În primul rând,
gruparea dupa abilitati are efecte diferite în circumstante diferite, dar observatia principala este aceea ca ar
genera inechitate în fata educatiei. Gruparea sau nu a elevilor pe abilitati produce cam acelasi nivel al
achizitiilor în timp; pe perioade scurte, gruparea produce, însa, un salt evident, dar care tinde, cu timpul, sa
se amortizeze, facând necesara o noua grupare pe abilitati de un nivel mai ridicat (SLAVIN, 1990).
Obiectiile cele mai serioase nu sunt împotriva gruparii în sine a celor supradotati în clase speciale sau
a programele educationale îmbogatite si/sau accelerate oferite acestora, ci fata de includerea în aceste clase
si a copiilor proveniti din categorii de populatie si familii dezavantajate (economic, cultural), a celor pe
care profesorii nu-i vad sau recunosc prin nimic a fi cu potentiale deosebite, sau refuzului cuprinderii în
aceste grupari, cu toata presiunea unor parinti, a copiilor care nu îndeplinesc conditiile minime de acces.
În scolile cu clase speciale pentru copiii supradotati, timpul scolar efectiv destinat disciplinelor
scolare, se reduce, de regula, la jumatate, datorita vitezei mai mari a acestora de asimilare. Intervalul devenit
liber fiind utilizat pentru finalizarea unor teme individuale sau de grup, documentarii în sectoarele de interes
personal, instruirii în tehnicile de munca individuala etc.
Cei care pledeaza pentru forme de organizar a instruirii special destinate copiilor supradotati, o fac
referindu-se, în general, la nivelul claselor primare, uneori si gimnaziu si mai rar pentru liceu si aproape
deloc pentru învatamântul superior, considerându- se ca cei cuprinsi la acest ultim nivel, au achizitionat
deja suficiente metode si tehnici de munca intelectuala independenta si ca interesele lor s-au cristalizat
ghidându-le activitatea viitoare.
Copiii supradotati plasati în clase speciale, pentru ca au prilejul de a se confrunta cu altii cu o pregatire
si resurse egale cu ale lor, se vor autoevalua mai corect si nu vor ceda atât de usor tentatiei de a se
supraestima, cum s-ar putea întâmpla în clasele obisnuite, unde pot obtine rezultate mai bune decât colegii
lor si fara un efort notabil. Gruparea elevilor pe niveluri de performanta este surprinzator de mare în practica
scolara, în gimnaziu si mai ales în liceu, în functie de rezultatele din învatamântul primar (sau gimnazial)
si aceasta pentru ca profesorilor le este foarte greu, daca nu chiar imposibil, sa practice în clasa o pedagogie
diferentiata în conditiile unui numar foarte mare de elevi în clasa si cu niveluri ale potentialului intelectual
foarte diferite.
Gruparea poate avea în vedere doar reducerea diversitatii caracteristicilor unui microgrup pentru “a
permite experiente de învatare mai intensive, mai extensive si mai accelerate”, sa ofere mai multe situatii
de stimulare si interactiune a diferitelor aptitudini, cunostinte si interese ale elevilor, sa faciliteze un contact
mai direct cu persoane specializate în anumite domenii si/sau cu resursele/mijloacele educative. În scolile
cu mai multe clase paralele, gruparea elevilor pe niveluri (clase care grupeaza elevii cu rezultatele cele mai

298
ridicate pâna la clase de elevi cu cele mai reduse performante si ritmul cel mai lent de lucru) nu rezolva
problema instruirii diferentiate a celor supradotati, pentru ca este o mare diferenta calitativa între elevul cu
rezultate scolare bune si cu un coeficient de inteligenta de 120 si cel supradotat (cu un coeficient de
inteligenta de 130-140).
Pentru un elev supradotat aflat într-o clasa speciala, principalele avantaje educative constau în:
• continutul instruirii este mai adaptat intereselor si potentialului lui intelectual înalt;
• elevul se va compara cu alti supradotati si-si va contura mai exact imaginea de sine;
• elevul va face echipa cu alti supradotati pentru a realiza lucruri pe care nu le-ar fi putut face singur;
• elevul va avea profesori special pregatiti sa le cunoasca cerintele lor deosebite în materie de educatie
si tratament psihologic.
CONCLUZII
Principalele demersuri organizatorice cu finalitati de instruire ne duc la urmatoarele concluzii:
• eficienta instruirii este mai ridicata, pentru elevii supradotati, atunci când acestia sunt grupati în
clase speciale;
• accelerarea studiilor, pentru majoritatea elevilor supradotati, are mai multe efecte pozitive decât
dezavantaje;
• nu este recomandat a se renunta la studierea unor “discipline de cultura generala”, dar acestora li se
poate dedica mai putin timp dat fiind ritmul si capacitatea lor de asimilare, iar timpul devenit astfel
disponibil, se poate utiliza pentru îmbogatirea si aprofundarea studiilor în domenii precise de interes
deosebit;
Sursa: Gifted and Talented Wickipedia
Înalte si performanta in anumite domenii academice specifice sau în arii de înalte abilitati intelectuale,
creative, artistice, sau de conducere, si au nevoie de programe si servicii speciale care nu sunt, de regula,
oferite de scoli obisnuite, în lipsa acestora neputându-se dezvolta complet, la adevarata lor capacitate.

BIBLIOGRAFIE
1. Benito, Yolanda, 2002, Copiii Supradotati (Educatie, Dezvoltare Emotionala si Adaptare Sociala),
Editura Polirom, Iasi.
2. Cretu, Carmen, 1998, Curriculum Diferentiat si Personalizat (Ghid Metodologic pentru învatatorii,
profesorii si parintii copiilor cu disponibilitati aptitudinale înalte), Editura Polirom, Iasi.
3. Jigau, M., 1994, Copiii Supradotati, Editura Societatii Stiinta si Tehnica S.A., Bucuresti.
4. Stanescu, Maria-Liana, 2002, Instruirea Diferentiata a Elevilor Supradotati, Editura Polirom, Iasi.
5. Schiopu, Ursula, 1967, Psihologia Copilului (Ed. a II-a), Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti.

299
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR BĂDEANU LAURA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 MORENI

Educația este principalul mecanism de socializare, proces complex ale cărui rezultate sunt deosebit
de importante pentru fiecare societate. Elevii sec.XXI au nevoie de o educație inovatoare care să răspundă
provocărilor incitante prin schimbarea convingerilor despre educație care trebuie să facă parte dintr-un
dialog continuu și în centrul căreia să se afle elevul, rolul profesorului fiind mai mult de facilitator care face
parte dintr-o comunitate profesională a învățării.
Am trecut de la educația „să știm ce ” la educația „să știm cum” pentru că trebuie să reproducem în
sălile de clasă, lumea în care trăiesc elevii iar învățarea merge dincolo de reținerea de cunoștințe și se
concentrează pe dezvoltarea unor competențe esențiale. Pentru a reuși, un elev trebuie să dețină aceste
competențe, cunoștințe și expertiză. În contextul actual trebuie să încercăm să îi educăm și să-i pregătim pe
elevi astfel încât să fie gata să rezolve probleme neidentificate încă, folosind tehnologii neinventate încă pe
baza unor cunoștințe științifice nedescoperite încă. Este cunoscut faptul că principalele medii educaționale
sunt familia, școala, organizațiile nonguvernamentale, biserica, massmedia etc.
Școala reprezintă principala instituție de educare a tinerei generații, dar, alături de acesta, un rol foarte
important îl are familia, care reprezintă primul mediu educațional și, totodată, acel mediu fără de care
acțiunea școlii nu ar avea succes.
Familia reprezintă primul loc unde începe educația. În familie, copilul începe să-și formeze
vocabularul și modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învață acele expresii și moduri de
manifestare care îi vor servi în educația ulterioară sau, dimpotrivă, acelea de care va putea scăpa cu greu
sau deloc.
Calitatea educației primite în familie - acei „șapte ani de acasa” – depinde îndeosebi de nivelul
educației părinților și al celorlalți membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspectul
moral, comportamental. Până la trei ani copilul învață „ce este bine” și „ce este rău”, dar aceasta o face în
mare parte prin imitație (reproduce comportamente ale adultului). De foarte multe ori pot apărea manifestări
de încăpățânare și protest, dar adultul prin tactul lui poate influența conduita copilului. Mai târziu, în
perioada preșcolară (3-6 ani), evoluția ființei umane, prin multiplicarea relațiilor ei cu adulții, necesită
modelarea personalității. La această vârstă copilul este mai implusiv, capabil de emoții și sentimente,
deseori manifestâdu-și dorința în contradicție cu posibilitățile sale și cu cerințele adulților. Nu trebuie uitat
că acum copiii își pot însuși noțiunile de adevăr, dreptate, dragoste de aproape, încredere in sine, respect
pentru cei din jurul său, etc.
În perioada școlară mică (6-10 ani) apar elemente de socializare a copilului (relații interumane, spirit
de echipă), se dezvoltă sentimentul culpabilității, apar manifestări negative ca minciuna și superficialitatea,
cu efecte în viața civică ulterioară. Vârsta școlară de 10-14 ani este o perioadă contradictorie, cu manifestări
deosebite care nu trebuie ignorate de părinți și profesori. Acum tânărul devine conștinet de propria identitate
și independență. În grup, comportamentul este diferit: copiii cu personalitate slabă, dacă nu sunt acceptați
de grup, se interiorizează, devin timizi sau certăreți, ceea ce le va influența viața socială în viitor. Apare
liderul, șeful, care se impune prin inițiativă și îndrăzneală. În această perioadă sunt importante modelele de
conduită, deoarece acum apare idealul în viață.
Școala este locul unde tânărul începe să trăiască zilnic o parte din timpul său, în cadrul unei comunități
ce depășește cadrul familial. În școală copilul trebuie să înceapă să respecte reguli de comportament pentru
a-și continua educația. Rolul educatorilor, învățătorilor și al profesorilor în formarea elevului este foarte
mare.
Acum se clarifică noțiunile de drepturi și îndatoriri, de respect și supremație a legii, de democrație,
de societate, de prietenie, de apartenență a unei organizații care învață, etc. Calitatea educației în școală
depinde de educația primită de copil în familie și de comportamentul grupului de învățători sau profesori.
Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în
sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în aşa fel încât să-l facă un
aliat şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie.

300
 ,,Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din
nou rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare’’(Jaque Delors).

Bibliografie:
Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998.
Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura„Gheorghe–Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993.
Jean Marc Monteil, ”Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

301
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE ÎN REUŞITA EDUCAŢIEI
INCLUZIVE

PROF. BĂDOI MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC „ALEXE MARIN”, SLATINA

"Spune-mi și o să uit. Arată-mi și poate n-o să-mi amintesc. Implică-mă și o să înțeleg." (proverb
american)

Educaţia integrată se referă în esenţă la integrarea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu

cerinţe speciale în educaţie (copii cu deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizaţi
socio-economic şi cultural copii din centrele de asistenţă şi ocrotire, copii cu uşoare tulburări psihoafective
şi comportamentale, copii infectaţi cu virusul HIV etc.) pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării
armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.
În modelul tradiţional, relaţiile familiei cu şcoala sunt aproape inexistente sau au un caracter
informal, ocazional. În condiţiile şcolii incluzive, părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot influenţa
anumite decizii care privesc procesul educaţional. Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte
problemele educaţionale ale copilului vine în opoziţie cu ideea de integrare sau incluziune. În acest sens
apar o serie de dificultăţi cauzate de atitudinea de reţinere sau neîncredere a părinţilor care rezultă din
reprezentări/mentalităţi eronate cu privire la viaţa şi evoluţia şcolară a unui copil cu cerinţe educative
speciale. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip incluziv, părinţii au dreptul să-şi exprime
propria viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să participe concret la influenţarea actului
managerial din şcoală. De asemenea, familiile copiilor cu cerinţe educative speciale au obligaţia să se
implice în activităţile extraşcolare ale copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi înţelegere faţă de schimbările
mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.
Incluziunea reprezintă esenţa unui sistem educaţional ce se caracterizează prin promavarea egalitaţii
în drepturi şi responsabilităţii, flexibilitatea programelor şcolare, implicarea activă a comunităţii în
programele şcolii, parteneriat cu familia. În reuşita educaţiei incluzive un rol important revine familiei.
Relaţia familie-şcoală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă asigură încrederea reciprocă. La
începutul parteneriatului cu părinţii, profesorii trebuie să se gândească ce pot învaţa de la părinţi despre
copiii lor. Pentru ca această comunicare să fie eficientă profesorii trebuie să apeleze la bune deprinderi de
ascultare. Ascultând atent părintele se poate stabili o relaţie deschisă cu sprijin reciproc. A şti să asculţi
înseamnă a fi capabil să creezi premisele colaborării. Ascultarea activă înseamnă a fi cu adevărat activ .
Pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive din partea familiilor, membrii acestora trebuie să
satisfacă un minimum de cerinţe:
-să participe activ la toate activităţile şcolii şi să de implice în promovarea practicilor de integrare
şcolară a copiilor cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii sociale;
-să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea integrării persoanelor cu cerinţe
speciale din comunităţiile lor;
-să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste u privire la evoluţia şi formarea copiilor în
şcoală şi în afara ei;
-să fie parteneri sinceri de dialog si să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de specialişti care
se ocupă de educarea şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună progresul înregistrat de copil în diverse
situaţii de viaţă;
-să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi altora
experienţele personale cu propriii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul familiei;
-să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă copiilor cu cerinţe speciale şi să accepte fără
resentimente eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea deficienţelor acestora.
Se evidenţiază în mod tipic caracteristici legate de condiţiile de acasă şi din familie ale elevilor ca
fiind unele din barierele principale în învăţare. Ca şi exemple se pot menţiona:
-resursele financiare ale familiei;
-atitudinile părinţilor faţă de şcoală şi educaţie;
-starea de sănătate şi nutriţională a copilului;

302
 -stresul cauzat de separarea părinţilor sau de familii disfuncţionale;
-provenienţa dintr-o familie ce călătoreşte mult;
-începerea şcolii cu slabe abilităţi de vorbire, vocabular deficitar şi insuficienta pregătire pentru citit-
scris.
Şcolile tind să perceapă elevii care se confruntă cu aceste bariere ca fiind slab motivaţi, supuşi
presiunii negative a părinţilor şi grupului, ca având o frecvenţă redusă la şcoală şi manifestând probleme
comportamentale şi manifestând probleme comportamentale şi de control. Din aceste răspunsuri este clar
că şcolile întâlnesc cele mai mari dificultăţi atunci când se confruntă cu bariere pe care le consideră externe
şi cu mult în afara controlului şcolii –condiţiile de acasă şi din familia elevului care afectează abilitatea
acestuia de a fi complet receptiv la oportunităţile educaţionale pe care le oferă şcoala. Este necesar să se
realizeze aici un echilibru. Cu siguranţă că şcolile şi profesorii nu pot să rezolve toate problemele sociale
pe care le întâlnesc. Dar, cadrele didactice trebuie să combine o concentrare pe responsabilităţile lor
profesionale distincte cu dezvoltarea continuă a unui climat tolerant şi cald care ţine seama de nevoile,
problemele şi istoria de viaţă a tuturor elevilor.
Prin comunicarea bilaterală părinţii creează un parteneriat strâns în sprijinul copiilor, se formează
comunitatea şi cultura şcolii, cadru în care aceştia se simt ca “ membrii ai unei familii”. Părinţii răspund la
această cultură prin participarea la educaţia copiilor in moduri în care ei înşişi niciodată nu le-au cunoscut.
Factorii care influenţează părinţii în implicarea lor în educaţia copiilor, includ: 1. nivelul educaţional
al părinţilor; 2. grupurile din care ei fac parte; 3. atitudinea conducerii şcolii; 4. influenţele culturale; 5.
problemele familiei în îngrijirea copilului.
Comunicarea cu familiile despre programele şcolii şi progresul elevului folosind comunicări de la
şcoala la familie şi de la familie la şcoala. Prin comunicare eficientă cu familia, aceasta ajunge să
conştientizeze rolul în educaţie, rolul în integrarea cu succes a copilului său. Familia trebuie să exercite o
influenţă pozitivă asupra copilului, rolul său fiind foarte important în dezvoltarea acestuia din punct de
vedere fizic, intelectual, moral.
Familia este mediul normal în care personalitatea unui copil, cu sau fără deficienţe, se dezvoltă
armonios sub toate aspectele.
Succesul educaţiei inclusive este asigurat de comunicarea dintre familie şi şcoală.
Copiii au rezultate bune la şcoală, se integrează dacă familiile se interesează îndeaproape de educaţia
lor. Părinţii sunt cei care cunosc cel mai bine copilul şi reprezintă o importantă sursă de sfaturi pentru
profesori.
Şcoala incluzivă şi toate cadrele didactice trebuie să creeze un mediu primitor pentru implicarea
familiei în recuperarea, adaptarea şi integrarea propriului copil cu cerinţe speciale, prin:
-solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe educaţionale speciale să participe la
aplicarea programului educaţional şi terapeutic propus;
-recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege dacă, în ce măsură, cum şi când pot
participa la cât mai multe activităţi terapeutice, pentru continuarea lor acasă;
-includerea familiilor, în mod obişnuit şi consecvent, în schimbul de informaţii despre copil;
-identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi recuperator-terapeutic al elevilor cu
cerinţe speciale prin care se pot sprijini activităţile părinţilor;
-anunţarea familiei în legătură cu activităţile propuse în programul recuperator-terapeutic şi
completarea lui la solicitările părinţilor;
-informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul programului;
-acceptarea feed-backului primit de la familie ca informaţii utile în ameliorarea programelor destinate
educării şi recuperării elevilor cu CES.
Parteneriatele şcoală – familie vin în sprijinul îmbunătăţirii comunicării dintre părinţi şi profesori.
Ele se evidenţiază în activităţi comune, participarea părinţilor la diferite cursuri în care se explică acestora
ce înseamnă o regulă în familie, ce înseamnă o pedeapsă când nu au fost respectate regulile şi ce înseamnă
o laudă. În cadrul parteneriatelor se clădesc relaţii între indivizi, acestea fiind caracterizate de
responsabilităţi şi cooperări reciproce. Nu-şi mai au locul idei, din partea profesorilor, de genul: “dacă
familia ne sprijină şi noi ne vom putea face datoria” sau din partea familiilor: “noi am crescut acest copil,
este treaba voastră să-l educaţi”.
Realizarea parteneriatelor funcţionale presupune un sistem de activităţi cuprinse într-un plan pe
termen scurt şi mediu, cu obiective şi responsabilităţi clare.

303
 Ca şi obiective operaţionale pentru un parteneriat şcoală-familie pot fi enumerate:
– implicarea conştientă a elevilor, părinţilor şi membrilor comunităţii în activităţile propuse potrivit
capacităţilor psiho-fiziologice şi aptitudinilor lor;
– identificarea şi înlăturarea barierelor de comunicare;
– combaterea eşecului şcolar, a abandonului şcolar;
– îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii;
– consilierea elevilor şi a părinţilor să devină frecventă şi eficientă;
– îmbunătăţirea relaţiilor între şcoală şi părinţi, profesori şi elevi, părinţi-părinţi;
– conştientizarea necesităţii ascultării active,
– înlăturarea prejudecăţilor şi a discriminărilor elevilor în funcţie de mediul din care provin sau de
statutul părinţilor;
– identificarea caracteristicilor individuale ale elevilor;
– exprimarea liberă a opiniilor;
– dezvoltarea încrederii în sine şi în reuşita acţiunii.
Un parteneriat între cadrele didactice(profesionişti) şi familie este posibil numai dacă fiecare dintre
cei implicaţi înţelege rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Părinţii au nevoie de educaţie pentru a şti cum
să-şi crească copiii. Prezenţa părinţilor şi profesorilor împreună în activităţi de dezvoltare şi participare
comunitară, influenţează pozitiv rolul lor în educaţia incluzivă.
Dacă părinţii şi cadrele didactice lucrează împreună, se poate sprijini dezvoltarea copilului, iar
cerinţele sale pot fi îndeplinite într-o măsură mai mare.
Un parteneriat între familie şi şcoală nu se poate construi foarte repede, ci sunt necesare etape bine
planificate. Această planificare duce la stabilirea unei relaţii de încredere şi cooperare activă cu cadrele
didactice şi alţi profesionişti, familia fiind unul dintre factorii a căror contribuţie este foarte importantă în
procesul de integrare şcolară a copiilor.

Bibliografie:
1.Gherguţ, A. - Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, 2006.
2.Andruszkiewicz, Maria; Prenton, Keith – Educaţia incluzivă. Concepte, politici şi practici în
activitatea şcolară.
3.Popescu, M. - Implicarea comunităţii în procesul de educaţie, Editura Corint, 2000.

304
 IMPORTANŢA RELAŢIEI GRĂDINIŢĂ –ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV. PRESCOLAR BĂDOI MIHAELA

GPN NR. 2 FLORICA

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de -a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comp ortamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţ ă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care -i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copi lului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.

305
 Parteneriatul educaţional se realizează între:
Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvolt ării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii
sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii;
• asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
• parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
• mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie: ,,Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008.

306
 PROIECTUL
EDUCATIE FARA FRONTIERE EDITIA 2019.
“LUMEA DEPINDE DE NOI “

PROF.BĂDULESCU ADELA MARIANA

LICEUL TEHNOLOGIC PETRACHE POENARU BĂLCEȘTI

Procesul globalizării pune acut problema raporturilor local–global la nivelul fiecărei naţiuni. Odată
cu conştientizarea societăţii globale şi pe măsura angrenării în mecanismele ei, posibilitatea unor decizii
izolate pentru comunităţi şi naţiuni devine din ce în ce mai redusă. Indivizii, grupurile, comunităţile şi
naţiunile nu se mai pot sustrage acestui proces care universalizează comportamente, moduri de a gândi şi
de a acţiona, stiluri de viaţă sau ameninţări de orice natură.
Educația globală cuprinde educația pentru dezvoltare, educația privind drepturile omului, educația
interculturală, educația pentru pace și soluționarea conflictelor. Se fundamentează pe înțelegerea
problemelor fundamentale ale cetățeniei globale. Aceste probleme sunt:
• Conștientizarea trăirii într-o lume globalizată și a rolului nostru ca cetățeni ai acestei lumi;
• Atitudini de respect pentru diversitate și abilități de comunicare interculturală;
• Înțelegerea cauzelor și a efectelor problemelor majore care afectează lumea;
• Oportunități de a concepe si a lua măsuri pentru a face lumea un loc mai echitabil și durabil.
Astăzi, la început de nou mileniu şi de secol se manifestă o nouă şi viguroasă cuprindere a spaţiilor
de existenţă şi de activitate umană, în cadrul căreia fenomenul globalizării este tot mai mult prezent şi
simţit. Această nouă şi complexă realitate a lumii de azi, fie că o cunoaştem sau nu, fie că ne place sau nu,
fie că o susţinem sau o respingem înaintează tot mai mult, cuprinzând spaţii sociale şi destine umane în
continuă creştere.
Interdepedenţa economică, politică, ştiinţifică şi culturală la nivel mondial, deschisă sub impulsul
teoriilor liberului schimb care a asigurat deschiderea frontierelor naţionale, întărită de dezmembrarea
blocului comunist şi susţinută de noile tehnologii informaţionale devine o tot mai vizibilă preocupare a
noilor purtători de valori universale şi de acţiune în şi pentru spaţii mondiale.
Declanşat în urmă cu 35-40 de ani, fenomenul globalizării s-a manifestat cu precădere în sfera
economică, concretizată printre altele în extinderea comerţului mondial. Globalizarea a dus la retrasarea
hărţii economice mondiale, la înfiinţarea unor reţele ştiinţifice şi tehnologice care leagă centrele de
cercetare de cercurile de afaceri importante din lumea întreagă. Asistăm astfel, atât în sfera politică cât şi
în cea economică, la tendinţa de a apela la acţiuni internaţionale ca mijloc de găsire a unor soluţii
satisfăcătoare pentru problemele de interes mondial. În acest ansamblu, cei care pot contribui în cadrul
acestor reţele fie prin informaţii, fie prin fonduri reuşesc să li se alăture. Însă cercetătorii şi oamenii de
afaceri din ţările sărace pot rămâne foarte uşor în afara acestor reţele, din lipsă de resurse, ceea ce face ca
respectivele ţări să nu se dezvolte, rezultatul final fiind că cei fără educaţie temeinică sunt lăsaţi în voia
sorţii, departe de autorul acţiunii [1]. Schimbările rapide ale societăţii, la care cu toţii suntem martori,
operează la două niveluri: în paralel cu internaţionalizarea crescândă se manifestă tendinţa întoarcerii spre
propriile valori. Asemenea schimbări îi supun pe cei care le trăiesc sau le direcţionează unor tensiuni
contradictorii. Presaţi din toate părţile de o societate modernă, care încă nu dispune de toate mijloacele de
adaptare şi integrare rapidă şi eficientă, oamenii nu sunt pregătiţi pentru a juca un rol important în noua
situaţie mondializată. Se naşte un conflict de adâncă profunzime între dorinţa de a manifesta loialitate faţă
de diversele comunităţi locale şi necesitatea de a da un răspuns pozitiv solicitărilor complexităţii lumii
moderne, care diluează puncte fundamentale de susţi-nere, între care cele familiale rămân ca prioritate.
Sentimentul de dezorientare este determinat de numeroşi factori dintre care esenţiali devin: incapacitatea
de a face faţă particularităţilor şi dinamicii globalizării; teama apariţiei unor dezastre şi conflicte care pun
în primejdie viaţa oamenilor; sentimentul vulnerabilităţii în faţa şomajului; neîncrederea în capacitatea de
soluţionare eficientă şi oportună a disfuncţionalităţilor generate de noul „şoc“ al globalizării. Neliniştiţi şi
zdruncinaţi de această subminare a temeliei existenţei lor, este posibil ca oamenii să perceapă tendinţele
declanşate din afara grupului lor ca ameninţări şi să trăiască, în mod paradoxal, sentimentul iluzoriu al
securităţii oferit de retragerea în acest grup propriu şi de respingerea „celuilalt“, pe care această retragere
uneori o provoacă.

307
 Se consideră astfel că revoluţia tehnologică şi informaţională şi deschiderea pieţelor financiare au
contribuit la furnizarea mijloacelor de difuzare a fenomenului numai în măsura în care economia globală a
identificat gradul de variabilitate pe care-l au aceşti factori, unul faţă de celălalt [4].
Educaţia joacă, fără îndoială, un rol important în orice încercare de a aborda reţelele de comunicaţii,
aflate în aceste momente de dezvoltare explozivă, reţele care mijlocesc comunicarea între oameni şi prin
aceasta pot contribui la apropierea lor. Educaţia trebuie să urmeze direct transformările şi noile exigenţe
pentru a putea sprijini schimbările viitoare şi instruirea profesională. În acest sens, o direcţie menită să
asigure prin cooperare potenţarea economiei o reprezintă aşa-numiţii stake-holders, adică ansamblul celor
care, sub diferite titluri, au interes pentru o activitate economică: funcţionari, furnizori, clienţi, bănci,
comunităţi locale etc. În această direcţie învăţământul va avea ca finalitate educaţională dezvoltarea
conştiinţei legăturilor între diferite componente şi participanţi, indiferent de zona geografică în care aceştia
îşi desfăşoară activitatea, şi pe această bază clădirea parteneriatului.
Experienţa ne arată oportunitatea şi posibilitatea adoptării parteneriatului, pe care globalizarea îl face
inevitabil, prin exemple încurajatoare, cum ar fi cooperarea şi schimburile dintre diversele grupări
regionale, parteneri din cadrul Comunităţii Europene răspândiţi pe întregul continent. Un argument
convingător în favoarea partenerilor ar fi acela că toată lumea are de câştigat: ţările industrializate pot
sprijini ţările în curs de dezvoltare, oferindu-le ca model experienţa lor reuşită şi punându-le la dispoziţie
atât tehnologii, cât şi resurse materiale şi financiare, dar în unul dintre procesele cele mai vizibile ale
globalizării, are influenţe şi urmări deosebite, uneori dramatice atât în ţările de origine, cât şi în ţările gazdă,
mai ales în domeniul educaţiei. Primirea favorabilă a emigranţilor şi capacitatea acestora de a se integra
într-un mediu nou reflectă măsura în care societatea modernă este receptivă la elementele „străine“.
O problemă specifică pentru viitor, dată de amplificarea deplasărilor demografice din ultimii ani, o
constituie crearea noii situaţii lingvistice. Se ştie că în lume se vorbesc 6000 de limbi, dintre care 12 sunt
vorbite de peste 100 de milioane de oameni. Limbile de largă circulaţie – care le permit oamenilor să
comunice atât la nivel naţional, cât şi internaţional devin mai importante pe măsură ce creşte mobilitatea
populaţiei şi dezvoltarea media. Diversitatea lingvistică nu trebuie văzută doar ca un obstacol în calea
comunicării dintre diversele grupări, ci mai repede ca o sursă autentică de îmbogăţire spirituală şi materială,
ceea ce constituie un argument semnificativ al prezenţei limbilor străine în procesul educaţional.
Putem înţelege astfel mult mai bine consecinţele globalizării, dacă această realitate este văzută în
ansamblul prezenţei aspectelor contradictorii, tensiunilor, dar şi al complementarităţii identităţilor naţionale
cu noua identitate mondială. Necesitatea depăşirii tensiunilor, chiar dacă nu sunt în noi, vor ocupa un rol
central în problematica secolului al XXI-lea. Cunoaşterea modalităţilor de manifestare a stărilor de
tensiune, a cauzelor care le generează, ne pot introduce în decodificarea complexităţii şi diversităţii polilor
generatori de nelinişte sau din contră, de încredere în găsirea soluţiilor pentru rezolvarea acesteia.
A apărut şi continuă să rămână, este adevărat cu noi trăsături, tensiunea dintre global şi local. Oamenii
vor trebui să înveţe prin educaţie să devină cetăţeni ai planetei, fără însă a-şi pierde rădăcinile şi continuând
să joace un rol important în viaţa propriilor naţiuni şi comunităţi locale. De asemenea, tensiunea dintre
universal şi individual în planul culturii ne arată că aceasta este continuu globalizată şi că acest proces nu
s-a încheiat şi că va dura destulă vreme. Nu pot fi ignorate nici promisiunile, nici riscurile acestei
globalizări, iar neglijarea caracterului unic al fiinţei umane, ca persoană, nu este nicidecum un risc minor.
În prezent, oamenii au senzaţia că sunt striviţi între globalizare, a cărei manifestare o pot percepe şi pe care
uneori trebuie să o suporte şi căutarea rădăcinilor, a punctelor de referinţă şi a sentimentului apartenenţei.
Fiecare persoană trebuie să-şi aleagă propriul destin şi să-şi angajeze potenţialul maxim în cadrul tradiţiilor
şi al propriei culturi tot mai deschisă către universalitate.
Globalizarea scoate în evidenţă dimensiunile, urgenţa şi caracterul interdependent al problemelor cu
care se confruntă comunitatea internaţională, faptul că acest proces este ireversibil şi impune reacţii globale
la a căror rezolvare este chemat să-şi aducă contribuţia fiecare locuitor al planetei. În cadrul acestei reacţii
globale, învăţământul şi educaţia devin principalii responsabili în a forma oameni în măsură să facă faţă
acum şi în viitor acestei probleme.
Înţelegerea problemelor deosebite ce trebuie rezolvate de educaţie într-o societate globală şi pentru o
societate globală porneşte de la statutul acesteia de nouă educaţie. Fără a fi izolată de celelalte tipuri de noi
educaţii, mai ales de unele dintre acestea (educaţia interculturală, educaţia pentru pace, educaţia pentru
democraţie, educaţia pentru mass-media, educaţia ecologică), educaţia pentru o societate globală o putem
considera ca reprezentând un ansamblu coerent şi armonizat al acelor „noi educaţii“ cu impact major asupra

308
formării dimensiunii internaţionale a omului, mai exact a unei disponibilităţi reale în a-l înţelege şi susţine
pe semenul său, indiferent de spaţiul geografic, etnic, religios, economic în care acesta locuieşte. În acest
sens pilonii fundamentali ai educaţiei: „a învăţa să ştii“, „a învăţa să faci“, „a învăţa regulile convieţuirii“
şi „a învăţa să fii“ primesc noi conţinuturi formative şi impun noi strategii de predare-învăţareevaluare.
„A învăţa să ştii“ se poate concretiza, în primul rând prin crearea condiţiilor de educaţie specifice
societăţii cunoaşterii, pentru fiecare locuitor al planetei. Se va avea în vedere înţelegerea propriului destin
şi a esenţei fiinţei umane în vederea adoptării unui comportament demn, sociabil şi responsabil. Educatorii,
prin maniera generală de concepere, organizare şi desfăşurare a educaţiei şi a fiecărei componente specifice,
vor cultiva în rândul educaţilor sentimentul necesităţii accesului la cele mai semnificative cuceriri ale
umanităţii în calitate de permanenţi prieteni ai ştiinţei pentru toţi.
„A învăţa să faci“ nu poate fi disociat de primul pilon şi exprimă dimensiunea comportamentală,
practică a conduitei educaţilor, punându-se la dispoziţie o concepţie şi obligaţiile generale capabile de a
orienta comportamentul spre întemeirea unor relaţii de comuniune umană generată, indiferent de cel cu care
se intră în anumite raporturi de comunicare sau de activitate practică. În acest fel se va putea realiza trecerea
de la o atitudine excesiv personală şi subordonată intereselor comunităţii locale sau naţionale, la o conduită
deschizătoare de raporturi specifice relaţiilor cu alte comunităţi de pe diferite meridiane ale globului. Pentru
realizarea într-un cadru de normalitate şi eficienţă a acestei cerinţe, educaţia va asigura dezvoltarea
calităţilor şi capacităţilor de a comunica, a abilităţii de a lucra în etape cu alţii, indiferent dacă aceşti alţii
înseamnă semeni de pe diferite meridiane ale planetei. Mai mult decât atât, educaţia le va forma oamenilor
competenţe în gestionarea conflictelor şi stabilirea unor relaţii stabile de cooperare şi înţelegere, noi
atitudini sociale cu impact în armonizarea relaţională, internaţională.
În acest sens educaţia va asigura formarea şi perfecţionarea unor noi aptitudini sociale, care vor ocupa
un rol prioritar faţă de cele ocupaţionale care vor trece pe locul secund.
Pentru realizarea cerinţelor întemeierii şi promovării noilor tipuri de relaţii sociale internaţionale,
educaţia trebuie să-şi amplifice posibilităţile pentru a-i învăţa pe educaţi regulile convieţuirii.
Formarea atitudinilor, aptitudinilor şi cunoştinţelor necesare descoperirii pas cu pas a celuilalt, a
înţelegerii diversităţii rasei umane şi a necesităţii conştientizării similitudinilor dintre oameni şi a
interdependenţelor acestora devin obiective specifice integrării la cerinţele societăţii globale. Desigur foarte
importante rămân efortul şi capacitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi, ca o condiţie pentru a-l putea cunoaşte
pe celălalt şi a putea privi lumea din perspectiva celuilalt. Înţelegerea semnificaţiilor reacţiilor celuilalt, ca
rezultat al cultivării empatiei şi altruismului, devine o cale eficientă pentru a evita sau soluţiona conflictele
pe parcursul înţelegerii vieţii. „Spre exemplu, învăţându-i pe tineri să adopte punctele de vedere ale altor
grupuri etnice şi religioase, se poate evita lipsa de înţelegere care duce la ură şi violenţă la vârsta adultă.
Însuşirea istoriei religiilor şi a obiceiurilor poate astfel să servească drept punct de pornire pentru
comportamentul ulterior” [5]. Realizarea obiectivelor menţionate pentru acest nou pilon al educaţiei este
determinată nu numai de competenţa şi profesionalismul cadrului didactic, ci şi de mentalitatea şi
comportamentul pe care-l adoptă în procesul educaţional. Numai dacă este convins de adevărul şi
necesitatea promovării unor asemenea comandamente educaţionale, va putea să convingă pe cei pe care-i
educă. Este deci nevoie de cadre didactice care să înţeleagă viitorul mers al istoriei omenirii şi să cultive
educaţia pentru acest viitor.
Prin conţinutul celui de-al doilea pilon, care statuează ca scop general „a învăţa să fii“, educaţia va
trebui să asigure dezvoltarea multilaterală a fiecărui individ, calităţile de cetăţean în slujba naţiunii şi a
lumii. Formarea unor personalităţi a căror principală îndatorire o constituie slujirea societăţii şi a semenilor
lor, sunt condiţii pe care se întăreşte comportamentul pentru societatea globală, în care „celălalt“ poate fi
din oricare ţară sau continent. Noua personalitate trebuie să devină capabilă de a acţiona cu autonomie
crescândă, pe baza armonizării propriei concepţii, cu asumarea răspunderii pentru sine şi ceilalţi. Educaţia
într-o societate globală este subordonată necesităţii punerii în valoare a potenţialului uman în totalitatea sa,
urmărind dezvoltarea calităţilor intelectuale şi psihofizice, simţul şi comportamentul estetic şi moral,
capacitatea de a comunica în limba maternă şi în alte limbi de circulaţie internaţională.
Punerea în acţiune a cerinţelor celor patru piloni ai educaţiei, în care cunoaşterea şi înţelegerea umană
într-o societate globală devin repere fundamentale ale noii educaţii, vor putea înzestra tinerii cu ceea ce au
nevoie pentru a trăi în lumea de mâine împreună cu ceilalţi, spre binele tuturor.

309
 Note bibliografice
[1] Delors, J., Comoara lăuntrică, Raportul către UNESCO al Comisiei internaţionale pentru Educaţie
în secolul XXI, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.30
[2] Zamagni, S., Globalizarea ca specific al economiei postindustriale: implicaţii economice şi opţiuni
etice, în Ică I.I., Marani, G., Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, Editura Deisis, 2002, p.465.
[3] Ramonet, I., Geopolitica haosului, Bucureşti, Editura Doina, 1998, p.50.
[4] Dahrendorff, R., Cvadratura cercului globalizării, în Ică I.I., Marani, G., op.cit., p.444.
[5] Hamburg, D.D., Education for Conflict Resolution (preluată din Annual Report 1944, Carnegie
Corporation, New York).

310
 LICEAN DE SUCCES!

PROF. BĂDULESCU LAURA,

COLEGIUL TEHNIC VICTOR UNGUREANU, CÂMPIA TURZII

Orientarea şcolară şi profesională este o activitate sistematică, de natură educativă, desfăşurată în

şcoală în mod periodic şi realizată prin disciplinele şcolare şi activităţi de consiliere și extraşcolare. În
alegerea şcolară şi profesională elevul ia în considerare o multitudine de factori posibili interni şi externi
care îi pot afecta reuşita. El alege acele studii şi profesiuni despre care crede că îi vor asigura în cel mai
mare grad succesul şi îi vor produce cele mai mari satisfacţii.
Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia. Familia exercită o
influenţă puternică asupra opţiunilor şcolare şi profesionale atât prin transferul unor modele ale părinţilor
către urmaşi, cât şi prin proiecţia unor ambiţii, neîmpliniri către aceştia. Școala joacă un rol important prin
acţiunile specifice de orientare şcolară şi profesională pe care le desfășoară pe parcursul școlii. Pentru a se
orienta spre școala noastră, elevilor de clasa a VIII-a li se prezintă oferta educațională a școlii, atât sub
forma de prezentări realizate de un grup de profesori în fiecare școală, cât și prin participarea activă a
elevilor la Târgul de meserii organizat anual. În cadrul târgului de meserii sunt prezentate specializările
claselor, produse realizate de elevi, premii obținute la concursuri și olimpiade școlare.
Odată ajunși în clasa a IX-a elevii participă la activități de consiliere și orientare școlară. Acesta se
realizează atât în cadrul orelor de dirigenţie dar și prin activitatea consilierului şcolar.
La nivel de școală în cadrul proiectului Licean de success!, elevii din clasele a XI-ași a XII-a au
participat la:
- ore de dirirgenție cu tematică privind cariera profesională
- dezbateri și prezentări ale diferitelor facultăți privind continuarea studiilor universitare
- experți și invitați din partea firmelor
- Consilierul școlar a prezentat la fiecare clasă în cadrul proiectului propus la de Inspectoratul Școlar
Cluj 3 ore de Orientare Școlară și Profesională
Au fost aplicate 2 chestionare, un chestionar de către Comisia de calitate și un chestionar de către
Consilierul Școlar. In urma analizei chestionarelor aplicate claselor a XI-a si a XII-a cu privire la activitatea
de consiliere și orintare școlară din școală, s-au stabilit urmatoarele concluzii:
- majoritatea elevilor considera necesare activitatile de consiliere si orientare profesionala pe tot
parcursul anilor scolari, acestea avand un rol important pentru reusita in viata.
- consilierea vine in sprijinul elevilor ajutandu-I sa-si cunoascamai bine aptitudinile, interesele si sa
gaseasca informatiile necesare pentru alegerea carierei.
- o mare parte au participat la activitatile desfasurate in scoala de către diriginti, consilierul scolar,
profesori, experti si invitati din partea firmelor sau universitatilor, apreciind rolul pozitiv si impactul benefic
al acestora.
Activitățile desfășurate cu Consilierul școlar în cadrul Proiectului au cuprins următoarele :
- O fișă de identificare respectiv de caracterizare din parte colegilor care cuprinde lucruri
importante, lucruri la care se pricepe, lucruri la care nu se pricepe, lucruri plăcute, lucruir care nu ii fac
plăcere, calități
- Chestionar de interese pentru elevi care a avut ca finalitate stabilirea tipurilor de personalitate :
realist, investigativ, artistic, social, întreprinzător, convențional. Elevii au studiat fișa de descrierea tipurilor
de personalitate și sugestii privind cariera.
- O alta activitate se referă la cautarea unui loc de muncă, prin intermediul agenției AJOFM, cu
ajutorul internetului unde exista pagini care dau informații despre locrile de muncă pe diferite domenii de
activitate, prin mass/media, târguri de job, anunțuri de angajare.
- O altă modalitate de a găsi un loc de muncă este cea activă : publicarea unui anunț în ziar,
pubilcarea CV/uluipe internet, candidatura spontană.
Elevilor de clasa a XII-a în special, pe tot parcursul anului școlar le sunt prezentate oferte educaționale
ale diferitelor Facultăți și Școli postliceale pentru o mai bună orientare spre meseriași cariera pe care o
dorește.

311
 IMPORTANŢA RELAŢIEI ŞCOALĂ – FAMILIE -SOCIETATE

BĂIATU CRISTINA NICOLETA – PROFESOR LB. FRANCEZĂ

LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. După cei
șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga
societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți
factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este absolută.
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul
familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului. Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlari­zării.
Este greșită concepția unor părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu
pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci
când între cei doi factori, școală și familie, există o con­lucrare în interesul comun al educării copilului.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se poate
realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația
acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului
este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori.
Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora
se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale. Colaborarea cu familia trebuie să se
concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu aceasta (lectorate cu părinții, ședințe,
consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un
colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze.
Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este
posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-familie
este deter­minantă în educarea copiilor
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional se realizează între: instituţiile educaţiei : familie, scoală
si comunitate, agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale, membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei), influentele educative exercitate la anumite momente
asupra copilului, programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu character opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Pornind de la ideea că fiecare copil este unic, că personalitatea elevului este în continuă formare,
acesta fiind rezultatul unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul
social, relaţia dintre şcoală, familie şi societate trebuie să ţină cont, în primul rând, de nevoile acestuia
printr-o colaborare permanentă şi armonioasă.

BIBLIOGRAFIE
Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002
Tribuna învăţământului, revistă naţională de educaţie şi cultură, 1949
„EDICT – Revista educației” (ISSN 1582 – 909X)

312
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BAICU IADRANCA-IONELA

COLEGIUL NAŢIONAL „MIRCEA ELIADE” REŞIŢA, CARAŞ-SEVERIN

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume, de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun. Totuşi şi la sat,
acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de
aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot

313
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE:
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009
***www.copii.psihologie.ro
***http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

314
 SISTEME EDUCAȚIONALE DIN ȚĂRI EUROPENE

PROF. BĂICUȘ ELIXIA

COLEGIUL TEHNIC DE TRANSPORTURI AUTO
DROBETA TURNU SEVERIN

Fiecare ţară are o etichetă legată inclusiv de educaţie.

Germania este faimoasă pentru şcolile profesionale, grecii au materia stufoasă, spaniolii au o rată
înaltă de promovare la bacalaureat, iar bulgarii au manuale alese de profesori.
Rigoare nemţească, sistem american, învăţământul vocaţional din Germania este considerat cel mai
bine dezvoltat din lume, dar, în acelaşi timp, diferenţiază foarte mult între copiii cu o pregătire slabă, cei de
nivel mediu şi elitele. Diferenţierea aceasta a dus la un sistem educaţional segregat în funcţie de abilităţile
copiilor: o şcoală pentru cei mai slabi (Hauptschule), o şcoală pentru elevii de nivel mediu (Realschule) şi
una pentru elite (Gymnasium), special creată pentru a facilita accesul la o facultate. Desigur, există o
îngrijorare în societatea germană legat de această segregare a copiilor în funcţie de nivelul de inteligenţă şi
de pregătire, în principal fiindcă nu este o educaţie egalitară, elevii fiind practic etichetaţi. Din acest motiv
în Germania se dorește schimbarea sistemului după modelul finlandez, unde toate şcolile oferă aceeaşi
calitate a educaţiei şi se încearcă să nu fie discrepanţe foarte mari la nivelul de pregătire al elevilor. De
aceea, se încearcă o unire a școlilor, profesori de la Realschule să predea la Hauptschule. Pentru a realiza
tranziţia asta, în loc ca elevii să stea în clasă şi profesorii să vină la ei, am schimbat, profesorii au clasa lor,
iar elevii migrează de la o oră la alta.
Învăţământul profesional dual din Germania, durează trei ani şi începe după ce elevii termină 10 ani
de învăţământ obligatoriu. O practică de două săptămâni cum se face la noi nu are nicio valoare, un elev
având nevoie de luni de practică pentru a ieşi cu o meserie învăţată din şcoala profesională. Diferenţa cea
mai mare dintre şcoala profesională românească şi cea germană este modul în care este văzută în societate.
„În Germania, la profesională merg elevi de la toate cele trei şcoli (Realschule, Hauptschule şi Gymnasium),
spre exemplu, 25% din aportul de elevi vine de la Gymnasium şi i se spune învăţământ dual tocmai fiindcă
pot alege să termine cu o diplomă obţinută la examenul Abitur, echivalentul Bacalaureatului, sau doar cu
diploma de meseriaş. Sunt mulţi tineri care aleg să meargă întâi la profesională şi apoi dau la facultate, după
ce au învăţat o meserie. În Germania este un motiv de laudă să ştii o meserie, nu e o ruşine să mergi la
profesională“.
În Germania pentru un loc la o şcoală profesională a companiei Mercedes, de exemplu, se bat 250
de candidaţi, tradiţia automobilelor de lux fiind o mândrie a Germaniei. „Meseriile acestea moderne se
apropie ca nivel de studiile universitare de inginerie. Mai mult, practica de la o firmă poate echivala
examenul Abitur, fiindcă poţi să intri la specializarea Inginerie şi pe baza experienţei acumulate făcând
practică serioasă la o firmă“. Însă, sunt şi absolvenţi de profesională care nu îşi găsesc un loc de muncă.
„Este vorba de tinerii care îşi aleg o vocaţie ce nu li se potriveşte, ei nu îşi dau silinţa să înveţe şi ajung
meseriaşi slabi“. Nemţii au fost dintotdeauna apreciaţi pentru cât de eficienţi şi organizaţi sunt.
Bulgaria are un sistem de educație asemănător cu sistemul de educație românesc și s-a constatat că
se confruntă cu aceleași probleme ca și România ( numărul de elevi în scădere din cauza crizei economice
și a emigrării multor familii către alte țări europene). De altfel, şi rezultatele la testele internaţionale PISA
2012 prin care trec elevii de 15-16 ani din 65 de state ale lumii, teste care verifică o serie de competenţe de
bază precum matematică, citit şi ştiinţe, sunt asemănătoare: Bulgaria ocupă locul 47, noi – locul 45, Cipru
fiind între cele două state. În mare parte, sistemul bulgăresc de educaţie este identic cu sistemul nostru
înainte de apariţia clasei pregătitoare: bulgarii au patru ani de şcoală primară, patru ani de gimnaziu şi patru
de liceu, cu învăţământ obligatoriu până la 16 ani. O diferenţă ar fi că „manualele după care se predă la
clasă sunt alese chiar de profesori, nu sunt impuse de minister“. În plus, la Bacalaureat, rata de promovare
a liceenilor bulgari este mai mare decât în România: în jur de 80% dintre candidaţi trec cu succes de
examenul de maturitate.
Grecia este una dintre cele mai stabile ţări în materie de reforme educaţionale, nu s-a mai făcut
reformă din anii ’80. Materia este dificilă în Grecia, sistemul se aseamănă cu cel spaniol, având o şcoală
primară de lungă durată, tot până la 12 ani. Gimnaziul durează trei ani şi liceul – la fel, dar materiile sunt

315
destul de stufoase. Matematica, spre exemplu, se predă la un nivel mai înalt decât în Occident, lucru valabil
şi în România, de altfel.
Practic, la fel ca la noi, sistemul avantajează elitele, materia fiind tehnică, grea şi stufoasă. În ceea
ce priveşte rezultatele lor la testele PISA, grecii ocupă locul 42 din 65, depăşindu-i astfel pe români şi pe
bulgari.
Spania are un sistem care are elemente similare cu învăţământul românesc este cel din Peninsula
Iberică. În Spania reformele se schimbă odată cu guvernele. Sună familiar? Sistemul lor de educaţie, care
suferă la fel de multe modificări precum cel din România, o dată la patru-opt ani se schimbă Legea
Educaţiei, de altfel, de curând s-a schimbat din nou..
Învăţământul obligatoriu spaniol începe la 6 ani, dar aici se opresc asemănările cu România în ceea
ce priveşte structura sistemului. Spaniolii nu au gimnaziu, în schimb au o şcoală primară (Educación
Primaria), care ţine până la vârsta de 12 ani, urmează şcoala secundară obligatorie (Educación Secundaria
Obligatoria), care durează patru ani (de la vârsta de 12 până la 16 ani). La 16 ani se termină învăţământul
obligatoriu, iar elevii mai parcurg încă doi ani de şcoală, la sfârşitul cărora dau examenul maturităţii.
Bacalaureatul spaniol se aseamănă foarte mult cu examenul nostru de la final de liceu dinainte de
introducerea camerelor de supraveghere, în 2011.
În ceea ce priveşte rezultatele spaniolilor la testele internaţionale, la PISA, elevii de 15-16 ani au
obţinut 484 de puncte la Matematică, 488 la Citit şi 496 la Ştiinţe, ceea ce arată că sistemul lor de educaţie
îi pregăteşte mult mai bine pentru acest domeniu al ştiinţelor. Spania ocupă astfel locul 33 din 65 în
clasamentul mondial şi este plasată după Italia şi Portugalia, însă a depăşit state precum Federaţia Rusă,
Slovacia, SUA sau Lituania.
Cu ce suntem noi diferiţi de Germania, Spania, Grecia sau de vecina noastră, Bulgaria?
În ceea ce privește sistemul de învățământ românesc se poate spune că „ Noi suntem mai uniţi ca şi
colectiv, lucrăm mai bine în echipă decât ei. În schimb, cred că noi am putea învăţa de la ei să avem mai
multă încredere în elevii noştri, mai puţină suspiciune în ceea ce priveşte examinarea. Evaluările lor sunt
mult mai lejere, în timp ce la noi accesul la treapta următoare de învăţământ este mai stresantă“.

316
 EDUCAŢIA ÎN EUROPA

TITI BĂLĂCEANU
COLEGIUL NAŢIONAL SPIRU HARET, TG-JIU

Educaţia şi rolul ei major sunt deja axiome ale culturii umane, adevăruri pe care umanitatea le-a
transmis, în diferite forme, de-a lungul timpului, adevăruri, desigur, relative şi relativizate după epocă,
regim, spaţiu socio-istoric etc. .
Educaţia contemporană se promovează, în principal, prin intermediul sistemelor de învăţământ,
sisteme care au un caracter naţional şi istoric, evoluând sau involuând în funcţie de transformările materiale
şi socio-culturale ale statelor şi ţărilor lumii.
Între sistemele de educaţie actuale, Danemarca este unul dintre statele europene care au construit unul
considerat a fi foarte eficient şi foarte bine structurat. Învăţământul danez cuprinde un an preşcolar opţional
şi 9 sau 10 ani de şcoală de nivel primar şi secundar inferior. Din acest punct, elevii se pot orienta spre
studiile academice, din învăţământul secundar superior, sau spre colegiile vocaţionale şi educaţia
profesională.
La 19 ani, tinerii pot alege între studiile universitare şi învăţământul superior nonuniversitar.
Şcoala primară este prima etapă a învăţământului secundar şi cuprinde un an preşcolar opţional, 9 ani
de studii obligatorii şi un al zecelea, de asemenea, opţional. Elevii pot opta, mai departe, pentru
Gymnasium, şcoală teoretică, care oferă educaţie completă şi a cărei absolvire este condiţie pentru
înscrierea la facultate.
Învăţământul secundar superior are orientare generală sau profesională şi cuprinde şcoli teoretice,
şcoli tehnice şi comerciale, şcoli de formare şi educaţie profesională, cu durate de 2-5 ani, funcţie de ramură.
Se adresează copiilor cu vârste între 16-19 ani. Învăţământul superior include cursuri academice şi
nonacademice de scurtă durată.
Sistemul universitar este foarte bine dezvoltat. Există diferenţe între universităţi, universităţile tehnice
şi alte instituţii de învăţământ superior. Cursurile de scurtă durată se întind pe o perioadă de până la 3 ani,
studiile medii, 3-4 ani, studiile de lungă durată, peste 4 ani.
Evaluarea şi sistemul de notare cuprind 7 coduri care exprimă performanţele elevilor, de la excelente
până la inacceptabile. Nota de promovare este 2. Performanţa superioară este cotată cu 12, iar cea situată
sub nivelul minim acceptabil este notată cu -3. Evaluările au o pondere secundară în învăţământul
obligatoriu. Sistemul de învăţare este conceput să evite frustrarea, stresul, angoasa sau teama de eşec, atât
în rândul elevilor, dar şi al profesorilor şi managerilor de şcoli. Evaluarea are ca scop esenţial posibilitatea
de a revizui şi a regândi planurile de ameliorare şi îmbunătăţire a rezultatelor, mai ales în cazul elevilor cu
dificultăţi. Abordarea învăţării e pozitivă şi motivantă, acceptarea insuccesului şi critica fiind văzute ca
elemente frenatorii în calea dezvoltării armonioase a copiilor şi tinerilor.
Testarea naţională a fost introdusă în sistemul danez în 1975 şi implementată complet în 2010, sub
forma testelor finale, la finele şcolii secundare, dar şi în fiecare an, în învăţământul obligatoriu. Astfel, se
monitorizează rezultatele şi progresele elevilor, iar şcolile pot să acţioneze pentru creşterea calităţii
educaţiei pe care o promovează. Danemarca utilizează testarea din al doilea an de şcoală, foarte multe teste
date sub forma grilelor, pentru acoperi un număr mare de materii. Curriculumul lor mixează tradiţia şi
modernitatea, iar noile tehnologii ocupă un loc important în predare şi evaluare. Testele pe care le susţin
elevii danezi cuprind materii care încep cu limba maternă şi continuă cu matematica sau alte discipline,
unele părând să capete o importanţă mai mare în comparaţie cu altele. De pildă, daneza şi matematica sunt
percepute prioritar faţă de biologie sau istorie.
Cu toate că sistemul danez şi-a creat reputaţia unuia dintre cele mai organizate şi structurate modele
de educaţie, problema reformării educaţiei noastre naţionale, ca şi a altor state europene, rămâne deschisă,
ultimele importuri şi improvizaţiile rezultate din împrumuturi părând a nu ne fi adus mult clamata educaţie
pentru viitor.

317
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ – FAMILIE -
SOCIETATE ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR BALACI FLORINA-TINCUȚA

LICEUL DE INFORMATICĂ ,,TIBERIU POPOVICIU”- CLUJ- NAPOCA

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea. (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmitere a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională ,,, Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, țintindu-se spre modernizarea metodelor
de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
apropie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.

318
 Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd dascălii sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din școală, poate deveni un start bun
pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE
- Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
- Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
- www.copii.psihologie.ro

319
 FAMILIA CONTEMPORANĂ ŞI EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR BĂLĂIŢĂ NUŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA MOLDOVENI

Apariţia copilului pe lume este o minune. Familia în care se naşte un copil devine cu adevărat fericită.
Viaţa de familie este corelată cu acest fenomen frumos, mult aşteptat de ambii părinţi, care le pune la
încercare maturitatea, dragostea, responsabilitatea, competenţa, disponibilitatea pentru dăruire, altruism,
stăpânirea de sine, tact şi compasiune. Din clipa în care vede lumina zilei, copilul are nevoie de aer, hrană,
somn, căldură, apă. Treptat apare şi se manifestă trebuinţa de apărare, orientare, investigare, mişcare,
relaxare, vocalizare, comunicare şi relaţionare, precum şi de semnale informaţionale care vor fi recepţionate
şi prelucrate de copil, contribuind la dezvoltarea personalităţii lui. Toate acestea reprezintă trebuinţe ale
copilului . Crescînd şi dezvoltându-se, copilul reclamă o anumită educaţie şi multă atenţie din partea
adulţilor. Părinţii trebuie să cunoască particularităţile evoluţiei copilului, caracteristicile de vârstă, crizele,
dificultăţile posibile. „Cei şapte ani de acasă” – acestă frază ne poate spune foarte multe despre familia,
credinţa, concepţiile oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul.
Trăim vremuri noi, trăim vremuri care sunt ieşite din comun, trăim vremuri rapide, agitate şi parcă în
continuă accelerare. Spun asta pentru a aduce în discuţie conceptul contemporaneităţii, deorece la prima
vedere acest concept poate părea simplu, chiar banal, însă el poate încapsula foarte multe idei ce ne permit
să observăm cum educaţia copilului devine din ce în ce mai grea şi mai complicată.
Pentru a vorbi despre contemporaneitate trebuie să privim în profunzime în jurul nostru pentru a
vedea că, din punct de vedere social, psihologic, tehnologic şi mai nou, global, actualitatea noastră este în
continuă schimbare. Să analizăm aceste puncte de vedere şi să vedem cum sunt intercontectate şi cum
afectează ele familia şi educaţia copilului.
Primul punct de vedere pe care vreau să-l explorăm este cel tehnologic, deoarece în principiu, el este
unul dintre principalii catalizatori ai schimbării în societatea modernă (celălalt fiind globalizarea). Începând
cu anii 90’ tehnologia a avansat în mod incredibil şi această avansare este fără îndoială exponenţială. Cu
toţii ne amintim cum un mobil era utilizat doar pentru apeluri şi era de dimensiunea unei cărămizi mai mici,
iar acum este cât un şerveţel şi are puterea unui calculator. Acest exemplu poate părea trivial, însă copii şi
tinerii în ziua de azi, au integrat aceste aparate atât de mult în viaţă lor încât mulţi spun că “ nu ştiu dac-aş
putea trăi fără telefon” sau fără internet. În acelaşi timp nu trebuie să privim aceste aparate doar că pe o
nouă jucărie, ele sunt influente. Prin ele tinerii menţin un contact social aproape constant, majoritatea bazat
într-adevăr pe lucruri nesemnificative, dar prin aceste aparate ei se pot organiza, pot schimbă păreri, idei,
concepte, în câteva secunde şi la atingerea unui deget. Această schimbare este destul de puternică şi
dinamică, adică este capabilă de a influenţă viaţa lor atât în bine: acces mai uşor la informaţii, uşurarea
comunicării educator -elev, găsirea activităţilor şi hobby-urilor constructive, dar le poate influenţa viaţa şi
în mod negativ: distragerea atenţiei, sporirea ADHD-ului, dezinformare, accesul la activităţi şi hobby-uri
nocive, depersonalizarea relaţiilor interumane. Cu toate acestea nu trebuie să fim descurajaţi în a folosi
tehnologia, dar să fim deosebit de grijulii în a o înţelege, ai înţelege dificultăţile, pericolele şi efectele
adverse.
Al doilea punct de vedere pe care aş dori să-l explorăm este cel al globalizării. Suntem o ţară
europeană, iar în acest secol observăm, cum până şi Europa “se micşorează “. Globalizarea ne afectează în
primul rând cultural, ne uităm în jur şi vedem cum tinerii nu mai doresc să se considere români, sau reversul
medaliei romantizează istoria şi realizările poporului nostru până când uneori devin fantastice. Dar aceste
reacţii nu ar trebui atribuite naturii schimbătoare ale tinerilor, ei doar reacţionează la ceea ce se întâmplă în
jurul lor, orice om are o sensibilitate culturală fie că-şi dea seama sau nu. Iar ţara noastră este aparte,
deoarece pe de-o parte suntem destul de rapizi în a adapta cultura altor popoare, însă avem o mândrie
naţională destul de puternică…până acum.În acest moment trebuie să înţelegem că, de la miile, dacă nu
zecile de mii de familii care pleacă în străinătate, la influenţa mass -mediei dominant străine ce ne
bombardează tineretul cu divertismentul lor, aceste schimbări sunt imposibil de oprit. Şi nici nu trebuie să
încercăm să le oprim deorece inter-culturalitatea este utilă, şi ajută la dezvoltarea dinamică a individului
(de exemplu :în felul acesta unii copii au învăţat o limba străină din desene, filme, internet).

320
 Aceste prime două puncte de vedere sunt elemente externe ce influenţează alte două puncte de vedere-
socialul şi psihologicul. Rapida dezvoltare şi interconectivitate a tehnologiei creează o dihotonomie
interesantă şi anume că în aceste vremuri, oamenii sunt mai apropiaţi şi în acelaşi timp mai distanţi . Cei ce
resimt şi sunt influenţaţi cel mai mult de aceste schimbări sunt copiii, tinerii, deorece ei sunt în dezvoltare,
sunt cei mai receptivi la schimbare şi de asemenea sunt cei mai doritori de nou. Încercăm să înţelegem cum
îi afectează aceste schimbări şi ce putem face pentru a ne asigura că acestea sunt în bine şi nu în rău, în
principal să încurajăm comunicarea personală, “face-to-face” şi să creeam un context şi un mediu propice
în care să înţeleagă efectele tehnologiei. Un alt factor major pe care tehnologia şi globalizarea l-au creat
este mass -media, care uneori poate fi nocivă în dezvoltarea socială a copilului, poate da o imagine
distorsionată a realităţii şi astfel poate da naştere la aşteptări imposibil de realizat în realitate, sau poate
nutri şi accentua comportamente şi mentalităţi nocive care devin adânc înrădăcinate. Putem să le oferim
alternative la fel de atrăgătoare, dacă nu sunt, să le facem în aşa fel încât să fie atrăgătoare, care să fie
constructive şi să ajute la dezvoltarea lor personală şi să-i pregătească pentru viaţă reală.
Din punct de vedere psihologic observăm cum această nouă lume creează noi probleme, deoarece,
deşi suntem într-o era relativ paşnică, depresia este una din cele mai mari şi mairăspândite afecţiuni. Să fim
pregătiţi să observăm semnele şi să ne documentăm aspura metodelor de combatere, să fim mai pătrunzători
şi mai atenţi la detalii.
Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor, condiţiile de viaţă,
regimul de activitate şi odihnă, raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum şi climatul familial . M-am
străduit să determin familiile să conştientize rolul şi importanţa care o au în formarea propriilor copii.
Creşterea unui copil nu se rezumă numai la asigurarea hranei şi îmbrăcăminţii, are nevoie de afecţiune şi
de educaţie.
Am întâlnit copii ai căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative - uneori prea
indulgenţi, alteori prea exigenţi, faţă de comportamentul copiilor – făcând să apară manifestări violente ale
acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice. Prin frecventarea şcolii şi printr-o bună
colaborare cu familia am reuşit să înlătur aceste manifestări negative. Chiar dacă şcoala se află într-o zona
din mediul rural, sunt şi părinţi foarte preocupaţi că fiul sau fiica lor să beneficieze de instrucţie conform
posibilităţilor sale, antrenându-se şi ei în acest sens.
Uneori, însăşi influenţa în scop educativ de către adulţi poate fi o acţiune eronată, o măsură sau o
intervenţie greşită, ori corectă din punct de vedere psihopedagogic, dar aplicată într-un mod greşit.
Pe primul loc, într-un sondaj de specialitate, s-au situat greşelile făcute de părinţi în educarea
copilului, apoi de rude, mai ales bunici şi abia după aceea de către învăţători sau profesori, ori de alte
persoane.
Voi încerca să enumăr câteva din cele mai frecvente greşeli ce sunt făcute de către familie în educarea
copiilor.
Copiii nu au un regim de viaţă ordonat, cu o împărţire adecvată vârstei în perioade de somn, hrană şi
veghe sau joacă. Răsfăţul, satisfacerea tuturor capriciilor pe motiv că e "mic şi nu ştie" şi coborârea ştachetei
în ceea ce priveşte modul de comportare al copilului faţă de adulţi, şi faţă de responsabilităţile acestuia,
responsabilităţi conforme cu perioada de vârstă. În acest caz copilului nu i se refuză nimic, îi sunt satisfăcute
toate capriciile, îi sunt permise gesturi deplasate, totul scuzat prin vârsta fragedă şi neştiinţă.
Măsurile de severitate excesivă cu reprimarea oricărei libertăţi şi iniţiative. Copilul nu are dreptul să
se joace cu ceea ce vrea sau să se îmbrace cu ceea ce doreşte la un moment dat, ci trebuie să accepte tot ce
îi impune adultul fără obiecţie; în caz contrar fiind pedepsit, iniţiativa sau manifestarea unei dorinţe fiind
catalogată drept "neascultare", "obrăznicie".
Dezinteresul total al unor părinţi faţă de copil, totul reducându-se la a-i satisface nevoile de hrană şi
adăpost. Unii părinţi consideră dacă copilul are hrană, haine, jucării şi un loc de odihnă, mai mult sau mai
puţin confortabil, copilul are tot ce-i trebuie şi în consecinţă nu-i mai acordă nici o atenţie.
Decizii arbitrare şi de neclintit în legătură cu activităţi sau dorinţe ale copilului, pretextându-se că el
nu ştie ce e bine pentru el, adultul ştiind mai bine. Curmarea brutală a unor dorinţe arzătoare ale copilului
pentru că adultul are altceva în plan şi din dorinţa de a-şi demonstra autoritatea asupra copilului.
Tratamentul părtinitor şi discriminatoriu în raport cu ceilalţi fraţi sau copii din anturaj, compararea
copiilor între ei şi scoaterea în evidenţă a minusurilor în evoluţie a copilului în cauzăaplicarea unor pedepse
iraţionale şi disproporţionate pentru orice abatere de la imaginea-model dorită de părinţi.

321
 Supraestimarea sau subestimarea posibilităţilor reale ale copilului datorită necunoaşterii etapelor de
dezvoltare psihică şi fizică în raport cu vîrstă. Interzicerea prieteniilor şi a contactelor sociale cu alţi copii
din vecinătate pe motivul că ar fi nocivi, generatori de experienţe negative, de obiceiuri reprobabile, din
familii cu statut social modest etc., ceea ce duce la izolarea copilului, la instalarea unor stări de timiditate,
de însingurare sau la o atitudine discriminatorie faţă de cei din jur.
Supraîncărcarea cu activităţi dorite de părinţi, dar care nu fac obiectul interesului copilului, nu-i fac
plăcere, ci îl stresează. Abandonul socio-afectiv părintesc caracteristic cuplurilor tinere, angajate încă în
continuarea studiilor sau care doresc o carieră deosebită. Aplicarea unor pedepse iraţionale şi
disproporţionate pentru orice abatere de la disciplină.
Având în vedere toate cele expuse mai înainte putem concluziona că orice acţiune de influenţare
educativă a copilului izvorăşte dintr-o concepţie pedagogică a adultului, implicită sau explicită, sau din
ideea că influenţa pe care o exercită adultul este neapărat pozitivă şi că duce la efectul dorit. Erorile în
influenţa educativă a adulţilor pot proveni de la principii necorespunzătoare asupra educaţiei, de la idei
greşite, prejudecăţi ori o mentalitate învechită, sau de la un modernism prost înţeles. Urmările greşelilor
"educative" ale adulţilor în evoluţia ulterioară a copilului sunt multiple şi diverse, de la situaţii de eşec
şcolar şi social, conflicte cu cei din jur, insatisfacţii pe diverse planuri, multiple dificultăţi de adaptare
socială la un mediu schimbat, sentimente de însingurare, timiditate şi multe altele, pînă la depresii şi alte
tulburări psihice grave.
În concluzie, copiii n-au fost niciodată adulţi. dar, privindu-ne pe noi, doresc s-ajungă. Adulţii au fost
cu toţii, cîndva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă în sufletul, în memoria lui afectivă modul în care a
rezolvat nişte probleme, felul în care s-a simţit în anumite situaţii şi cum a văzut lumea de la „înălţimea”
vîrstelor copilăriei. Acest avantaj, de fi trecut pe acolo, se constituie într-o resursă accesibilă oricui; atunci
când nu avem timp sau informaţii la îndemână putem apela cu sinceritate şi deschidere la copilul din noi.
Trăim vremuri interesante, nemaiîntâlnite, dificile în felul lor, dar trebuie să fim pregătiţi, informaţi şi cu o
minte deschisă pentru a fi mai întâi noi adaptabili şi apoi prin noi, elevii. Statutul familiei că prim educator
al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între instituţiile de educaţie şi familie.
Eforturile depuse de părinţi şi dascăli trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe
şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor.

BIBLIOGRAFIE :
Norman, Goodman “Introducere în sociologie”, Bucureşti, Editura Lider, 1992;
Victor, Tarcovnicu “Pedagogie generală”, Bucureşti, Editura Facla, 1975;
Colecţia revistelor “Tribuna Învăţămîntului”:
Nancy L. Van Pelt “Secretele părintelui deplin”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2002; Vîntanu,
Nicolae, “Educaţia adulţilor”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;

322
 ŞCOLA - FAMILIA - SOCIETATEA -
REUŞITĂ ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR BALAJ ELENA ADRIANA

ŞCOALA PRIMARĂ LĂPUŞNIC, COM. DOBRA, JUD. HUNEDOARA

Şcoala, familia şi societatea sunt cei factorii de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace
specifice la formarea tineretului.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului
şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral - spiritual al acestuia.
Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a
dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi
educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile
situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace.
" Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual - moral al personalităţii
propriilor copii se menţine toata viata " . (M. Golu) Influenţele educative pe care familia le exercită asupra
copiilor se pot manifesta fie direct - prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect - prin modele
de conduita oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie.
Modelele de conduită oferite de părinţi - pe care copiii le preiau prin imitaţie si învăţare - precum şi climatul
socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale ("cei şapte ani de acasă") constituie primul model
social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile
educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum si rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Ei, copiii, care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragoste părintească. Se înalţă vegheaţi de
căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine si rău, cum să se poarte
frumos în societate.
Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii
comune familie – şcoală - societate. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor
individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile si aptitudinile
fiecărui copil. Procesul de colaborare cu părinţii, cu comunitate ar fi cu jandarmeria, participare la Ziua
Jandarmeriei, dar şi cu poliţia, participând la Ziua Poliţiei, asigură atingerea scopului educaţional. Pornind
de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia, cu
societatea sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale si diferenţiate pe care viaţa de elev o
prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie -
colaborarea cu şcoala.
O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală (cele privind instrucţia), dar
familia rămâne implicată chiar şi în realizarea acestora rămânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care
rolul principal îl are în continuare. Fără participarea părinţilor, efortul educativ organizat prin instituţiile
şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arată si H. H. Stern "orice sistem de educaţie, oricât ar
fi de perfect, rămâne neputincios dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţa din partea părinţilor sau a
societăţii".
Poziţia unor părinţi care consideră că odată cu intrarea copiilor în şcoală rolul lor s-a încheiat, sau
poziţia unor cadre didactice conform căreia şcoala poate totul fără a apela la sprijinul părinţilor, a
comunităţii sunt greşite. Numai o colaborare perfectă între aceşti factori poate să determine o eficienţă
maximă a muncii educative. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Ea poate
să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune.
Lectoratele cu părinţii includ cicluri de expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic, asigurând
comunicarea unui sistem de informaţii, metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în
familie.

323
 Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel învins este copilul, pentru care dorim tot,
pentru care visăm tot ce este mai bun . Pentru viitor, dascălii adevăraţi ştiu ce trebuie să facă în prezent: să
pună lumină în priviri şi linişte în gânduri, să pună zâmbet în iubire, în fapte, să pună cuget în judecată.

BIBLIOGRAFIE:
1. Băran- Pescaru, A. ,,, Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Popescu, M. ,,, Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.

324
 ȘCOALA ȘI FAMILIA: ÎMPREUNĂ PENTRU COPII

AUTOR: PROF. ÎNV. PRIMAR BALAJ NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 MĂDĂRAS, BIHOR

Alături de școala care asigură maxima comunicare între generații, familia și comunitatea au o
deosebită valoare în formarea personalității copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă,
apoi grație climatului afectiv din familie, copilul cunoaște lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei
mari, învață și poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acțiuni până
își formează propriile valori, propriile principii despre lume, despre viață.
În interacțiunea dintre școală - familie - comunitate trebuie să existe relații de respect, de acceptare
reciprocă, de simpatie și admirație, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare și provocare. Relațiille dintre
școală, elevi, familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe contact și colaborare, pe transmitere
de informații și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra comportamentelor elevilor,
pe trăiri afective și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relației școală – elev – familie -
comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părți ce trebuie transpus în
psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere, păstrând însă o neutralitate necesară și
un echilibru constant și permisiv.
Cooperarea activă a școlii și a învățătorilor cu ceilalți factori educaționali-familia, comunitatea locală,
mass-media, biserica, organizații nonguvernamentale- trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate
viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Școala trebuie să
găsească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată gestiona resursele
umane, să aibă cunoștințe de psihologie și pedegogie, să se poată adapta rapid la managementul
schimbărilor din societatea actuală. Rolul cel mai important, cel puțin acum, îl are școala, cadrele didactice,
învățătorul care prin activitățile elaborate, poate dezvolta la elevi norme și conduite socio-morale, pot
dezvolta abilități și conduite morale și civice, în contextul european actual.
Școala poate participa și interacționa dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în
școală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a înțelege normele
moral-civice, poate îmbunătăți calitatea vieții și performanțele elevilor, poate forma abilități de gândire
independentă și critică. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalți copii din
clasă fiind consultată cu privire la activitățile educative (extracurriculare) și cu privire la activitățile
opționale pe care doresc să le desfășoare copiii.
Este greu să crești un copil, dar și mai greu este să-l educi. Ca primi profesori ai copiilor lor, părinții
ar trebui:
• să elaboreze un program zilnic pentru teme;
• să citească împreună cu copilul;
• să-i învețe să folosescă telefonul și televizorul cu înțelepciune;
• să păstreze legătura cu școala;
• să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul;
• să discute cu ei despre orice problemă.
Pentru a realiza o schimbare reală în școli, părinții trebuie să fie direct implicați în educarea copiilor.
Astfel că, pentru a susține aceasta, e nevoie și de sprijin din partea școlilor și comunităților locale.
În efortul de a stabili legătura părinților cu școlile, acestea ar trebui:
• să încurajeze familiile și profesorii să stabilească acorduri de învățare;
• să acorde părinților dreptul de a lua decizii;
• să extindă programul de lucru din școală;
• să creeze un centru de resurse pentru părinți;
Colaborarea școlii cu familia se realizează în diferite forme, contribuind la perfecționarea procesului
de instruire și educare a elevilor:
• ședințele cu părinții;
• lectoratele cu părinții;
• consultații individuale;

325
 • corespondența cu familia.
Colaborarea dintre școală și familie se poate realiza și în cadrul activităților extrașcolare, care au un
rol important în modelarea personalității copiilor. Conștienți de importanța deosebită pe care o au relațiile
dintre școală și familie, am desfășurat în școala noastră activități comune cu părinții, în vederea consolidării
acestor relații:
• Cu ocazia zilelor de 1 și 8 Martie am organizat o activitate practică de confecționare a mărțișoarelor din
diverse materiale, în scopul comercializării lor, iar banii obținuți au fost donați copiilor care nu cunosc bucuria de a
oferi un mărțișor celei mai dragi ființe din lume;
• În cadrul proiectului educativ ”Prieteni la distanță”, clasa noastră desfășoară activități extrașcolare lunare,
pe diverse teme, în care sunt implicați și părinții copiilor;
• Implicarea și participarea părinților la excursiile organizate în fiecare an;
• Serbările organizate la biserică de Crăciun și de Paști, unde copiii prezintă credincioșilor scenete, poezii și
cântece specifice acestor sărbători. Copiii sunt răsplătiți cu daruri oferite de comunitatea locală.
• Vizite făcute la locul de muncă al părinților;
• Lecții demonstrative la care sunt invitați și părinții.
Printr-o colaborare strânsă și susținută, familia și școala, pot pune în aplicare procesul de educare a
ființei umane în devenire. Numai printr-o îngemănare a acțiunilor se poate spera la acea schimbare de
mentalitate, că nu învațăm pentru școală, ci, învațăm pentru viață.
Activitățile noastre poate nu au nimic deosebit față de activitățile desfășurate de alte unități școlare,
dar faptul că se pune atât de mult suflet din partea tuturor – copii, cadre didactice, părinți, instituții locale –
ne îndreptățește să le considerăm o reușită.

BIBLIOGRAFIE
1. Băran-Petrescu, A.- Parteneriat în educație, București, Editura Aramis, 2004
2. Cucoș, C.- Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002;
3. Negreț- Dobridor, I.- Didactica Nova, București, Editura Aramis, 2005;
4. Șoitu, L.- Pedagogia comunicării, Institutul European, Iași, 2001

326
 ROLUL ȘCOLII ȘI AL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA ÎMPOTRIVA VIOLENȚEI

BALAN CORINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” BĂNEȘTI
JUDEȚ SUCEAVA

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei arată că „școala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar
problemele cu care se confruntă ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc întreaga societate.
Violenţa umană, indiferent în ce context se manifestă, este inerentă naturii umane, dar acest lucru nu
înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm, prin acordarea unui rol special prevenirii şi combaterii
acestui fenomen social.”
Violenţa şcolară s-a impus în atenţia societăţii contemporane datorită amplorii pe care acest fenomen
a căpătat-o. Societatea percepe violenţa prezentă în instituţiile de învăţământ cu îngrijorare, din cauza
impactului pe care aceasta o are asupra formării şi dezvoltării tinerei generaţii.
În sistemul educaţional, libertatea individuală este greşit înţeleasă, atât de către elevi, cât şi de către
profesori şi părinţi şi nu a avut ca efect micşorarea gradului de violenţă în şcoală, ci dimpotrivă, pe fondul
acestei libertăţi greşit înţeleasă şi exprimată, şcoala poate reprezenta sursa unor forme de violenţă.
Şcoala are un rol important în prevenirea violenţei şi asta, nu numai în condiţiile în care sursele
agresivităţii sunt în mediul şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul graniţelor şcolii. De
cele mai multe ori, copilul ia primul contact cu violenţa în sânul familiei sale, extinzând apoi
comportamentele violente şi asupra altor persoane din mediul extra-familial (grup de prieteni, şcoală), iar,
uneori, comportamentele violente învăţate în mediul familial (de multe ori pe fondul neglijării copilului) se
răsfrâng asupra membrilor familiei.
Familia este mediul în care copilul se naşte, oaza în care trăieşte primii ani ai existenţei personale și
insula pe care se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Mediul familial este primul mediu educativ şi
socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este extrem de intimă, aceasta exercitând o influenţă marcantă asupra copiilor.
O mare parte dintre cunoştinţele elementare (despre societate, obişnuinţe de comportament, deprinderi
igienice și alte asemenea), elevul le datorează educaţiei primite în mediul familial.
În organizarea sa internă, familia oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte
copilul pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa și calea de
urmat, dându-i simţul ierarhiei şi al ordinii. Familia este un adevărat edificiu al respectului, al demnităţii,
al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o
atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. „Pecetea pe care părinţii o lasă asupra
structurii şi profilului spiritual – moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa”. (M. Golu)
În apariţia şi manifestarea violenţei sunt implicaţi diverşi factori, precum: familia, grupul de prieteni,
şcoala, televizorul, calculatorul, factori care pot împiedica manifestarea actelor de violenţă în momentul în
care sunt foarte bine gestionaţi şi în momentul în care între aceştia există o relaţie de colaborare, în vederea
controlării şi stopării violenţei.
Dacă familia este primul mediu în care se stabileşte un anumit climat psihoemoţional cu tipuri
expresive de comunicare şi acţiune în interior şi în relaţiile cu mediul, școala este următorul mediu în care
copilul îşi va desfăşura activitatea, este a doua familie a copilului, cea care îl receptează și locul unde
comportamentul violent este mult mai repede detectat, copilul fiind supus unor cerinţe şi reguli specifice
mediului educaţional, cu care de multe ori se întâmplă să intre în conflict.
Reuşita şcolară depinde în egală măsură de copil, de eficiența programelor școlare, de pregătirea
cadrelor didactice, dar şi de familie, aceasta din urmă fiind cel mai important partener în educaţia copilului.
Familia este cea care influenţează şi modelează personalitatea copilului, în ansamblu, îl cunoaşte cel mai
bine, putând oferi detalii despre comportamentul acestuia, despre modul în care copilul îşi petrece timpul
liber, despre cercul de prieteni din care face parte.
În familiile violente, stabilitatea şi regularitatea vieţii e întreruptă de evenimente violente şi nu există
o preocupare specială pentru a procura copilului experienţele de care are nevoie, în acord cu vârsta şi
particularităţile ei. Responsabilităţile acordate copiilor depăşesc de regulă capacităţile lor, devenind
abuzuri.

327
 Educația împotriva violenţei nu se poate realiza decât prin efortul comun al tuturor factorilor
implicaţi în educaţie, şcoala și familia fiind cei mai importanți dintre aceștia.
Parteneriatul şcoală - familie are în acest context un rol foarte important. Colaborarea acestor factori
poate porni de la simple discuţii, şedinţe, lectorate, serbări, lecţii deschise, continuând cu vizite la domiciliul
elevilor, dar se poate realiza şi prin implicarea părinţilor în diverse acţiuni ale şcolii. Atâta timp cât cei doi
factori educativi importanţi, şcoala şi familia, se vor orienta spre acelaşi obiectiv, vor avea acelaşi deziderat
și anume, acela de a preveni şi combate violenţa, atât în şcoală, cât şi în familie, acţiunea celorlalţi factori
implicaţi în educaţie va fi nulă în ceea ce priveşte comportamentul violent.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional și, evident, reușita școlară.
Fără participarea părinţilor, efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânat, deviat sau
deformat. Este greșită poziţia unor părinţi care consideră că la intrarea copiilor în școală, rolul lor s-a
încheiat, după cum este greșită și poziţia unor cadre didactice care consideră că şcoala poate totul, fără a
apela la sprijinul părinţilor. Numai o colaborare unitară între cei doi factori este de natură să determine o
eficienţă maximă a muncii educative.

328
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

BALAN ELENA MARIA

Familia este primul grup social din care face parte copilul.Este mediul în care copilul se naște, trăiește
primii ani de viață, se dezvoltă și se formează.Părinții sunt primi educatori deoarece ei sunt primi cu care
copilul interacționează constant încă din prima zi a vieții iar familia este modelul pe care copilul îl
imită.Dezvoltarea copilului este influențată de familie de aceea grădiniței îi revine rolul de partener în
relațiile cu familia, deoarece grădinița este un serviciu specializat, cu cadre didactice pregătite pentru
realizarea sarcinilor educației copiilor.Relația grădiniță –familie nu se poate constitui fără cunoașterea
familiei de către educatoare, a caracteristicilor și potențialului ei educativ.Educația dată în această instituție
nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini și nu va colabora cu familiile copiilor.Cu cât cunoaștem
mai bine familiile copiiilor cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele, cu atât mai bine ”ambii actori”vor
cunoaște mai bine copilul.
Modalități de cunoaștere a familiei copiilor:
-întâlnirile cu părinții sunt prilejuri pentru ai informa pe părinți despre modul cum se comportă copilul
lor cu ceilalți copii și progresele pe care le face acesta în timpul activităților;
-vizitarea grădiniței de către părinții;
-participarea părinților la activitățiile grupei-este un mod prin care aceștia sunt familiarizați cu
programul grupei, cu conținutul și metodele didactice, cu materialelele didactice și mijloacele necesare
desfășurării activitățiilor etc;
-vizitele periodice la domiciliu îi oferă educatoarei posibilitatea de a cunoaște familia și copilul în
mediul lor propriu.
Colaborarea dintre grădiniță și familie presupune o comunicare efectivă și eficientă când este vorba
de interesul copilului.Rolul educatoarei este aici acela de a discuta cu părinții copiilor, de a-i informa pe
aceștia cu privire la nevoile psihice și motrice ale copiilor, de a le prezenta activitățiile din grădiniță și
sprijinul în desfășurarea cât mai eficientă a acestora.Modul cum interrelaționează părinții și educatoarea iși
pun amprenta pe formarea și educarea copilului.De aceea este foarte important ca familia și personalul
grădiniței să comunice liber șideschis despre copii și activitățile lor.
Modalitățile de comunicare cu familia pot fi:
-formale-este un mod de comunicare realizat uneori în scris, adresat în general tuturor părinților care
urmăresc scopuri generale, administrative de organizare sau imbunătățire a colaborării sau de educație
parentală;
-informale-este un mod de comunicare mai familiar, care urmărește obiective specific dezvoltării
copilului.
Copilul vine în contact cu persoane diferite, crește și se dezvoltă într-un mediu comunitar variat,
necunoscut pentru el.Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu trebuie avute în vedere.De
aceea este nevoie ca membrii comunității să fie antrenați în luarea unor decizii, direcționarea unor activității,
remedierea unor aspect negative.Cu sprijinul acestora educatoarea iși poate manifesta disponibiltatea de
colaborare în cele mai diverse domenii. Fiecare instituție din comunitatea apropiată copilului poate
influența formarea și instruirea acestuia prin modalități indirecte, dar și prin modalități directe:sprijin,
colaborare, cooperare.Este o responsabilitate pe care o au diferite instituții de a contribui la efortul educativ
și de a sprijini grădinița.
Colaborarea cu școala .Parteneriatul grădiniță –școală urmărește găsirea celor mai eficiente căi pentru
a asigura adaptarea copiilor de grădiniță la școală.Oportunitățile de colaborare între grădiniță și școală sunt
mai rare, mai ales atunci când instituția preșcolară este plasată, spatial, în zone mai izolate sau mai depărtate
de instituția școlară, situație în care cele două medii educaționale păstrează, doar virtual, interese
comune.Legătura dintre respectivele instituții se cere întărită pentru ca trecerea dintr-una într-alta să asigure
continuitatea proiectelor și finalizare lor adecvată.Cele mai frecvente oportunități de întâlnire între cele
două medii educaționale care se cer valorificate superior de către ambii partenerii, privesc:
-vizitarea unei școli în vederea cunoașterii de către copiii preșcolari a acestei instituții;
-vizitarea de către școlari a unei grădinițe pentru ale impărtăși copiilor de aici primele lor experiențe
de tip școlar;

329
 -organizarea unor ședințe cu părinții copiilor în ultimul semestru de activitatea din grădiniță la care
sunt invitați câțiva dintre viitori învățători, ce vor informa părinții asupra modului de pregătire a copiilor
pentru școală;
-simularea în cadrul grădiniței a unor activități de tip școlar cu grupa mare.
Copilul trebuie ajutat să pătrundă în școală cu optimism, cu încredere în sine și în ceea ce îi poate
oferi mediul școlar și invățătorul.Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra
formării şi dezvoltării personalităţii copilului. Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi
factori educativi, relațiile reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală -
familie.Școala, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, are rolul de a crea premise favorabile pentru
elevi pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în
putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimularea elevilor în ce privește aptitudinile,
atitudinile și a trăsăturile lor de personalitate O bună colaborare între familie și școală se poate realiza prin
parteneriate. Parteneriatul determină și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre soluţionarea
problemelor educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului
educativ. Parteneriatul cu familia insistă pe formarea anumitor competenţe şi deprinderi de pregătire a
copiilor pentru viaţa şcolară şi cea socială, iar părinţilor pentru asigurarea unei educaţii de calitate copiilor.
În general, majoritatea familiilor sunt interesate să întrețină o colaborare strânsă cu şcoala.
Pentru o relaţie optimă cu părinţii este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a
şcolii cu familia şi comunitatea. Unele dintre acestea sunt:
- şedinţele cu părinţii - oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o echipă, de a
se cunoaşte reciproc cu cadrele didactice.
- participarea părinţilor la activităţi organizate în şcoală - lecţii deschise pentru părinţi, astfel părinţii
au posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însuşite, prietenii acestuia.
- consilierea psihopedagogică - constă în rezolvarea unor situaţii – problemă cu copiii lor.
- excursii, drumeții - părinţii pot contribui la organizarea şi sponsorizarea acestor acţiuni, asigură
supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare;
- expoziţii cu lucrări ale copiilor - prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia copiilor,
atât pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe;
- implicarea părinților în proiecte și parteneriate şcolare;
- ateliere de lucru cu părinţii - în cadrul cărora aceştia sunt familiarizaţi cu standardele de eficienţă a
învăţării/finalităţile educației, conţinuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a şcolii;
Colaborarea cu biserica face ca aceasta să promoveze valorile moral-religioase care sunt un punct de
reper important în educația morală și comunitară a copilului.
Colaborarea cu poliția ajută în educația preventivă și cultivarea comportamentelor prosociale.
Colaborarea cu cabinetele de asistență psihopedagogică.Consilierea are la bază unitatea triadică
familie-grădiniță-copil, urmărind o educație eficientă și o dezvoltare optimă a personalității copilui prin
armonizarea celor trei termeni ai relației triadice.
Calitatea educației este rezultatul unei munci stăruitoare, migăloase desfășurate cu dragoste și
responsabilitate de educatoare, invățătoare și părinți.Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în
procesul instructiv-educativ iar părintele este o persoană responsabilă pentru educarea şi comportamentul
copilului şi pentru colaborarea cu şcoala spre beneficiul copilului.

Bibliografie:
Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1998
Vrăsmaş, Ecaterina, Consilierea și educația părinților, Ed. Aramis, București, 2002

330
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ANGLIA

PROF. BĂLAN LĂCRIMIOARA DANA

LICEUL TEHNOLOGIC “MIHAI NOVAC” ORAVIȚA

Educația joacă un rol important în viața oamenilor. Fără o educație de calitate șansele de a reuși în
viață sunt limitate. Anglia este una dintre țările care se mândrește cu unul dintre cele mai vechi și mai
apreciate sisteme de învățământ din lume.
Educația în Anglia este atent monitorizată de Departamentul pentru Educație al Regatului Unit al
Marii Britanii. Sistemul de învățământ englezesc este împărțit în patru categorii: grădiniță (3-5 ani),
învățământ primar (5-11 ani), învățământ secundar (11-16 ani) și învățământ terțiar (16+). Conform Legii
Curriculumului Național din 1992, toți copiii de pe teritoriul Angliei cu vârste cuprinse între 5 și 16 ani
sunt obligați să meargă la școală pentru educație. În majoritatea școlilor din Anglia elevii poartă uniforme.
Anul școlar începe la 1 septembrie și se termină în 31 august. Este impărțit în trei trimestre, fiecare
cu o durată de 13 săptămâni (elevii petrec așadar la școală 39 de săptămâni pe an). Ei au două săptămâni
de vacanță de Crăciun, două săptămâni de vacanță cu ocazia Sfintelor Paști și șase săptămâni de vacanță
vara. De asemenea, elevii intră în vacanță la sfârșitul fiecărui trimestru.
Cursurile învățământului primar se desfășoară de luni până vineri, de la ora nouă dimineața până la
ora trei după-masa. De obicei o clasă este formată din 25-35 de elevi care învată în principal să citească, să
scrie și să socotească. Copiii primesc informații generale despre istoria țării și religiei lor. Tot în cadrul
ciclului primar elevii învață pentru prima dată noțiuni de bază pentru comunicarea într-o limbă străină.
Cursurile învățământului secundar încep de oboicei la ora 8.45 dimineața și se termină la ora 15.30
după-masa. La fel ca și în cazul învătământului primar, orele de curs se desfășoară cinci zile pe săptămână,
de luni până vineri. Printre disciplinele de studiu obligatorii se numără limba engleză, matematica, științele
(biologie, chimie, fizică), limbile străine (franceză, germană, spaniolă etc), religia, edcația fizică, cultura
civică, informatica, istoria și geografia, din acest punct de vedere sistemul de învățământ din Anglia fiind
similar celui din România.
Fiecare școală își organizează orarul diferit iar o oră de curs durează 35, 40, 45, 55 sau chiar 60 de
minute.
Notele pe care elevii le primesc la școală în Anglia sunt reprezentate de litere (de la A la F) spre
deosebire de România unde notele sunt în cifre. A este nota maximăă pe care un elev o poate primi iar F
este nota minimă. În Anglia elevii nu repetă anul dacă performanțele lor academice sunt slabe ci urmează
cursuri pentru remedierea și îmbunătățirea randamentului școlar.
Pe lângă educația formală primită în cadrul școlii, elevii sunt angrenați în diferite activități exta-
curriculare precum muzică, dans, cursuri opționale de teatru, vizite la muzee etc, cu scopul de le lărgi
orizontul cultural și a-i pregăti cât mai bine pentru viață.
La vârta de 16 ani elevii școlilor din Anglia susțin examenul pentru obținerea Certificatului de
Absolvire a Ciclului de Învățământ Secundar. După susținerea acestui examen, în funcție de rezultatele
obținute elevii hotărăsc dacă își mai continuă sau nu studiile. Elevii înzestrați din punct de vedere intelectual
pot susține examenul chiar și cu un an mai devreme decât data stabilită pentru ca mai apoi să poată urma
unele cursuri adiționale într-un anumit domeniu de interes sau pot începe să studieze ceva complet nou.
Pentru a merge la universitate elevii trebuie să studieze până la vârsta de 18 ani. Acest învățământ
opțional este cunoscut sub numele de Educație Continuă. La sfârțitul acestui ciclu de învâțământ elevii
susțin un nou examen (Examen de Nivel A), necesar accederii în învățământul universitar. Universitățile
britanice de prestigiu își selecționează cu atenție viitorii studenți în funcție de rezultatele acestora la
Examenul de Nivel A.
După promovarea Examenului de Nivel A elevii pot aplica pentru diferite universități, Anglia
beneficiind de unele dintre cele mai prestigioase universități din lume: Cambridge și Oxford unde pot studia
orice de la Litere la Științe și de la Medicină la Drept.

331
Bibliografie:
Alrich, Richard A Century of Education, Routledge Falmer, 2002
Chitty, Clyde Understanding Schools and Schooling, Routledge Falmer, 2002

332
 INTERACŢIUNI ŞI INFLUENŢE ÎN CADRUL PARTENERIATULUI
GRĂDINIŢĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PREŞC. BĂLĂNEANU MONICA

GRĂDINIŢA CU P.P. STEP BY STEP NR. 12 ALBA IULIA

Parteneriatul educaţionl este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la

nivelul procesului educaţional (E.Vrăşmaş, 2002). ,,Pentru a desfăşura un proiect de succes, în parteneriat
cu actorii comunitari, trebuie să cunoaştem arta de a şti să răspundem, în egală măsură, nevoilor
comunităţii.” (P.R.E.T., 2008, p.7-10)
Grădiniţa este un loc în care copiii îi însuşesc cunoştinţe îşi formează deprinderi şi competenţe dar
în acelaşi timp reprezintă un sprijin pentru comunitate, motiv pentru care parteneriatele educaţionale trebuie
văzute ca o necesitate în activitatea grădiniţei.
În grădiniţa în care îmi desfăşor activitatea, Grădiniţa Step by Step Nr.12 Alba Iulia, dezvoltăm an
de an proiecte educaţionale în parteneriat cu comunitatea locală şi nu numai.
Parteneriatul: ,,Pe drumri de istorie”, familiarizează copiii cu elemente aparţinând istoriei oraşului,
îi ajută pe aceştia să cunoască unele obiective turistice din Cetatea Alba Carolina. Proiectul insuflă micilor
beneficiari dragoste pentru valorile istorice, dorinta de a se implica in activităţi de protejare, conservare şi
promovare a obiectivelor istorice ale oraşului natal.
Impresionaţi de evenimentele la care au luat parte, copiii au fost stimulaţi să creeze povestioare cu
diverse titluri: Tunurile soldaţilor, Soldaţii din Cetate, La muzeu, Poneii din Cetate, Dacii şi romanii; au
participat la concursul pe teme de istorie: Copiii Cetăţii Alba-Carolina la care s-au descurcat foarte bine,
au realizat lucrări de pictură inspirate din cetate, au realizat cu ajutorul nostru harta Cetăţii şi machete
reprezentând obiectivele istorice din Cetate.
Activităţile propuse, realizate în aceste proiecte valorizează creativitatea, imaginaţia, spiritul de
echipă, competiţia, oferind copiilor oportunitatea de a-şi asuma roluri şi responsabilităţi în comunitate, de
a oferi soluţii viabile pentru păstrarea unui mediu de viaţă optim, pentru cunoaşterea şi respectarea valorilor
istorice ale oraşului, a-şi dezvolta sentimente şi atitudini civice pozitive care să-i caracterizeze ca viitori
cetăţeni ai oraşului Alba Iulia.
J.Piaget susţine că „cerinţa primordială a educaţiei progresiviste este de a asigura o metodologie
diversificată, bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de muncă independentă, cu activităţile de
cooperare, de învăţare în grup şi de muncă independentă”.
Pareneriatul cu alte grădiniţe, are rolul de a stabili întâlniri între copii de la grădiniţa noastră şi alte
grădiniţe, în cadrul unor acţiuni, pe diferite teme. De trei ani, am dezvoltat un parteneriat cu o grădiniţă din
mediul rural ,,Prietenii noştri” oferind copiilor bucuria de a participa alături de părinţi şi cadre didactice la
unele activităţi derulate în mediul sătesc, de a relaţiona cu copiii de acolo.
Suntem gazede ale unui concurs artistico-plastic interjudeţean: ,,Natura, prietena noastră”
presupunând participarea copiilor din mai multe grădiniţe din oraş, judeţ dar şi alte patru judeţe cu lucrări
de desen, pictură, colaj, lucrări care vor fi parte a expoziţiei cu acelaşi nume; dar şi a unui concurs de recitări
şi pictură ,,Eminescu, prietenul copiilor”, în felul acesta reuşim să aducem în mijlocul copiilor din grădiniţa
noastră, preşcolari din mai multe grădiniţe. Momentul artistic are drept scop îmbogăţirea experienţei
concurenţilor cu astfel de evenimente, apropierea de copiii de la alte grădiniţe din oraş. Expoziţia realizată
cu ocazia acestui eveniment, cuprinde lucrările copiilor care au participat la secţiunea artă plastică şi este
admirată de partcipanţi.
Experienţa trăită de preşcolari şi eduactoare în acelaşi timp, este benefică, contribuie la valorizarea
copiilor preşcolari, fiecare participant rămânând de la acest eveniment cu amintiri frumoase referitoare la
calitatea recitărilor, a programului artistic, la implicarea fiecăruia în programul artistic.
În contextul noii societăţi a cunoaşterii, şcoala de mâine se construieşte din transformări progresive
ce alimentează continuitatea în schimbare, prin adaptarea curriculumului la specificul local şi asigură
caracterul integrat conţinuturilor.
Procesul de educaţie demarat de la o varstă fragedă când informaţia primită şi insuşită se va cristaliza
şi va reprezenta fundamentul educaţiei de orice fel. Oricâte campanii de orice tip vom desfaşura pentru, şi cu
adulţii nu vom avea un asemenea feed back şi grad de implicare ca acela al copiilor.

333
 Bibliografie:
Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii, Bucureşti, 2000
Ghid de bune practici pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, 2008
Rev. învăţământul şcolar în mileniul III, cap.I, Craiova, 2005, p. 9
Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului - Ghid Metodic pentru cadrele didactice din învăţământ
preşcolar – nivelul II ( 5 – 6/7 ani)

334
 „IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE”

PROF.EDUCATOR BALÁZS MONICA

„Educația nu e cât de mult ai memorat sau cât știi. E capacitatea de a face diferența între ce știi și ce
nu știi.” — Anatole France

Acest citat foarte bine reflectează importanța relației dintre grădiniță-școală-familie-societate.

Familia a fost, este și va fi întotdeauna baza educației în primii ani al unui copil. Familia este responsabilă
în dezvoltarea copilului, chiar și atunci când grădinița oferă activități interesante, atractive și eficientă.
Educatoarea este persoana cea mai îndrăgită după mamă. Foarte mulți copii vor deveni mai deschiși față de
educație, față de ceva nou dacă sunt alintați de o persoană îndragită de ei. Jocul este cea mai pură metodă
pentru realizarea educației, formarea personalități va deveni mai ușor realizabil. Programul instructiv -
educativ din grădiniţa de copii aduce un aport important familiei în viaţa copilului şi stabileşte strategii
afective de includere a părinţilor în programele și activitățile educationale.
Școala are ca misiune crearea unui mediu bazat pe siguranţă şi încredere, pe profesionalism și
respect, în care fiecare copil se poate dezvolta armonios fizic, emoţional, intelectual, social şi educaţional,
şi este ajutat să-şi descopere şi să-şi cultive aptitudinile care-l fac o fiinţă unică.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În trecut, relația dintre părinți și profesori a fost tratat ca o colaborare strânsă.
Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare, bine definită, datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
În relația dintre părinți și profesori a apărut o colaborare adâncă cu oameni specialiști, care ajută în
procesul educativ. Toate tipurile de specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice,
pediatrii, medici, psihologi, jurişti etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia
copiilor a devenit, în societăţile moderne, o problemă de interes naţional.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom,
Iaşi, 2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

335
 ABANDONUL ŞCOLAR
CAUZE ŞI MODALITĂŢI DE PREVENIRE

PROF. ÎNV. PRIMAR BALCĂ IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.3 CHIRNOGI, JUD. CĂLĂRAȘI

Unele dintre cele mai frumoase amintiri din viața unui om sunt legate de anii de școală. Prieteniile
legate în timpul școlii pot dura toată viața, întâmplările vor constitui povești de spus următoarelor generații
de copii, iar joaca alături de colegi nu va fi uitată vreodată. Cu toate acestea există copii care nu ajung la
școală.
Abandonul şcolar reprezintă o problemă gravă cu care se confruntă societatea contemporană, şcoala
a ajuns să fie abandonată încă din clasele primare deoarece nu este percepută ca valoare în sine astfel elevii
nu mai consideră şcoala un viitor.
Sărăcia comunităţii rurale limitează posibilităţile părinţilor de a oferi copiilor resursele necesare
educaţiei. Lipsa interesului pentru şcoală se explică prin presiuni de ordin economic, prin dezamăgirile
personale ale părinţilor, prin lipsa de cultură şi dezinteresul pentru educaţie al acestora. Elevii au fost
încurajaţi şi de atitudinea părinţilor pentru care cartea nu mai reprezintă o prioritate, nici garanţia asigurării
unui loc de muncă. Mai mult, emigrarea forţei de muncă îi afectează tot mai tare pe elevi, care fie că-şi
urmează părinţii, fie sunt lăsaţi în grija unor rude sau cunoştinţe apropiate care se ocupă superficial de
situaţia şcolară a copiilor.
Climatul familial conflictual şi imoral, excesiv de permisiv, divergența metodelor educative şi lipsa
de autoritate a părinților, atitudinea rece, indiferentă sau, dimpotrivă, tiranică a acestora sunt alte câteva
aspecte care conduc spre abandonul şcolar.
Factori de natură socială şi economică, confuzia sau absența unor norme sau valori sunt alte cauze
care conduc la dezorientarea elevilor, îndepărtarea lor de mediul educațional şi, în final, abandon şcolar.
Factorii de natură educatională: insubordonare față de normele şi regulile şcolare, chiul, absenteism,
repetenție, motivații şi interese slabe în raport cu şcoala, greşelile dascălilor (de atitudine şi relaționare,
competența profesională, autoritate morală) au şi ei un rol important în apariția fenomenului de abandon
şcolar.
Anturajul de proastă calitate debusolează elevii cu un psihic labil datorat unor carențe din copilărie;
dorința de a scăpa de sub tutela educațională sau familială reprezintă cauze pentru care elevul abandonează
şcoala.
La nivelul şcolii, situaţiile de abandon pot fi determinate de integrarea insuficientă în colectivul clasei
de elevi sau de relaţiile formate în rândul colegilor. La nivelul şcolii sunt foarte puţine acţiuni care să
prevină abandonul şcolar.
Cadrele didactice au un rol important în prevenirea abandonului şcolar timpuriu, deoarece sunt în
permanent contact cu elevii, pot identifica şi diagnostica problemele acestora şi pot atrage atenţia
autorităţilor sau organizaţiilor competente pentru a interveni la nevoie, găsirea unor soluţii de integrare a
elevilor pentru o mai bună comunicare cu ei dar şi cu părinţii acestora şi să implice elevii în activităţi
extracurriculare si de consiliere.
Un alt element în combaterea abandonului şcolar este participarea tuturor copiilor la programul
educativ fiecare după posibilităţile sale. Copiii sunt diferiţi, capacităţile lor sunt diferite, la fel şi gradul lor
de adaptare şi percepere dar în mediu şcolar fiecare are un statut, un rol, o valoare fapt ce îl determină să
continue şi să îndrăgească acest mediu. Trebuie plecat de la premisa că fiecare copil are o valoare, este unic
şi că fiecare copil poate învăţa dar pentru asta cadrul didactic trebuie să cunoască aptitudinile şi nevoile
fiecarui copil integrat în sistemul de educaţie si nu numai atât, să îl cunoască, să îi cunoască trăirile.
În România abandonul şcolar reprezintă un motiv de îngrijorarea şi pentru aceasta şcoala trebuie să
aibă o relaţie strânsă cu membrii familiei. Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de
fiecare cadru didactic în parte, de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate din care
fiecare învaţă şi se dezvoltă şi să nu uităm că educaţia depinde foarte mult de noi, de noi toţi.

336
Bibliografie:
– Constantin Cucoş, “Pedagogie”, Editura “Polirom”, Bucureşti, 2006;
– Radu, I.T., Evaluarea în procesul didactic, EDP, Bucureşti, 2004.

337
 RELAȚIA ȘCOALĂ –FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR BALEA DELIA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,VASILE GOLDIȘ’’ ALBA IULIA

,,Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii, dar nu poate
funcționa și nu se poate dezvolta fără a ține cont de specificul comunității în care se află. Ea este factorul
decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie
pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.
Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru
a asigura reuşita şcolară.
A educa înseamnă a utiliza diverse forme de învăţare împreună. Scopul educării este dezvoltarea
aptitudinilor, îmbogăţirea cunoştinţelor, familiarizarea cu noi direcţii. Educaţia trebuie să deschidă toate
direcţiile existenţei, să uşureze formele de dezvoltare a personalităţii. Metodele de învăţare sunt selectate
de cadrele didactice, în dependenţă de contingentul intelectual al indivizilor. Orice pedagog, în afară de
cunoştinţele de specialitate, mai trebuie să cunoască psihologia, metodică predării, pedagogia. Educaţia
durează pe tot parcursul vieţii şi scopul ei este să dezvolte responsabilităţi. Prin educaţie indivizii pot să se
valorifice, să se ridice la nivelul aşteptărilor societăţii. ,,Marea artă a unui educator constă în cizelarea
manierelor şi informarea minţii: el trebuie să sădească în elevul său bunele obiceiuri şi principalele virtuţi
ale înţelepciunii, să îi dea treptat o viziune asupra omenirii şi de a iubi şi imita tot ce este excelent şi demn
de lăudat”. John Locke.
Educarea copilului în societatea modernă presupune pe lângă intervenția factorilor școlii și o
implicare activă a părinților corelată cu influențe ale comunității, care au un impact major asupra dezvoltării
personalității elevului.
Familia reprezintă începutul actului educaţional, pe care îl continuă şcoala. Ea este cea care răspunde
de trebuințele elementare ale copilului și de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât
urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral, spiritual al acestuia. Legătura
copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. În familie se formează cele mai importante
deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini,
ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate.
Parteneriatul dintre școală şi familie reprezintă cheia creării unui climat favorabil învăţării atât la
şcoală, cât şi acasă. Obiectivul principal al acestui parteneriat constă în conturarea unităţii de acţiune a celor
doi factori educaţionali, finalitate a cărei îndeplinire este condiţionată de unitatea de concepţii şi exigenţe,
de un mod convergent de acţiune, de o bună cunoaştere reciprocă şi de o atitudine reciprocă deschisă.
Atunci când părinții, elevii şi ceilalți membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Dacă evoluția copilului nu este urmărită constant, atât la școală cât și în mediul extrașcolar nu se pot
controla eventualele carențe și dereglări în procesul de formare și integrare socială. De modul în care se
relaționează cu familia depinde prezentul și mai ales viitorul copiilor. Ei sunt beneficiarii primari ai
seriozității cu care ne implicăm în toate fazele procesului instructiv-educativ. Școala singură nu poate
asigura formarea și integrarea socială a elevilor, de aceea parteneriatul între cele trei trebuie să se întindă
ca un arc simbolic în timp peste personalitatea în formare a copilului.
Parteneriatele şcoală – familie - comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii și ceilalţi
membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter
opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de
educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai
copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la școală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
Împreună, şcoală – familie – comunitate, contribuim la modelarea fiinţei umane, având ca motto
cuvintele scriitorului grec Plutarh „consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai târziu să
lumineze cu o lumină proprie”.

338
 BIBLIOGRAFIE:
1.Băran – Pescaru, Adina, Parteneriat în educație: familie – școală – comunitate, București, Ed.
Aramis Print, 2004.
2.Popescu, M., Implicarea comunităţii în procesul de educaţie, București, Centrul Educaţia 2000+,
Corint, 2000.
3. Vrăşmaş, E., A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis, 2002.

339
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PRIMAR LUCIANA BALEA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ„AVRAM IANCU” ABRUD, JUDEȚUL ALBA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

340
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

341
 PROIECT EDUCAȚIONAL
”EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE”
EDIȚIA 2019
IMPORTANȚA COLABORĂRII GRĂDINIȚĂ- FAMILIE ÎN PROCESUL
INSTRUCTIV -EDUCATIV

PROF.ÎNV.PREȘC.BALOG ALINA RAMONA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR.2, ȘIMLEU SILVANIEI

În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-

educativ la care contribuie familia şi grădiniţa.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană . Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât
de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare
a persoanei .
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple
de comportament . Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia . Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
climatul socio-afectiv . Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul
că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special
cu şcoala . Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membri familiei,
precum şi prin climatul psihosocial existent în familie . Modelele de conduită oferite de părinţi –precum şi
climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare
şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale . Este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio –moral .
Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea
părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a
oferi şi primi iubire. Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent
manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Părinţii au un rol major în disciplinarea copilului, misiune
dificilă care presupune înţelepciune, imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune
îndelungată şi foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă. Părinţii
sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile .
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă
al părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile
posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară
individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de
acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între
3-6/7 ani.
Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, îndeplinirea

342
sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă dimensiune se referă
la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte
pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor
cu privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate
ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă
copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general ele sunt prilejuite de acele
momente în care copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Altfel spus, cele mai
frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la
grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor
evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu
ori la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât
părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.

Bibliografie:
Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti
Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti
Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti

343
 ŞCOALĂ-FAMILIE. UN PARTENERIAT REAL ÎN BENEFICIUL
COPILULUI

PROF. BĂLOI LILIANA

LICEUL ENERGETIC, TG-JIU
JUD.GORJ

Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de
viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest
context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Profund modificat de evoluţiile tehnologice şi sociale, de urbanizare, de multiplicarea obiectelor
tehnice, de o schimbare a condiţiei femeii în viaţă şi în cuplu, de mobilitatea crescândă a locurilor de muncă,
de constrângerile orare ale adulţilor, mediul înconjurător este determinat să răspundă tot mai dificil nevoilor
de spaţiu, de acţiune, de joc ale copiilor.
Evoluţia societăţii româneşti marcată de o tranziţie prelungită către ceva care nu este clar nici măcar
politicienilor, bulversarea valorilor într-o societate instabilă, scăderea calităţii vieţii, lipsa unor modele de
urmat îi pun pe adulţi în dificultate ca părinţi.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia.

344
 ROLUL FAMILIEI ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ-COMUNITATE

ȘCOALA GIMN. SORIN LEIA TOMEȘTI / STRUCTURA

GRĂDINIȚA PN ROMÂNEȘTI
PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BĂLU COSMINA

Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toţi factorii educaţionali, dar mai ales între şcoală şi familie, este deosebit de importantă, deoarece aceşti
doi factori reprezintă adevăraţii piloni ai educaţiei. În familie, copilul găseşte modele de comportament pe
care, de obicei, le imită, deci se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare
morală.Este evident faptul că numai printr-o strânsă colaborare, fluentă şi susţinută între şcoală şi familie,
cele două medii pot face eficient procesul de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca cei doi
factori să vizeze un scop comun pentru ceea ce fac, urmărind acelaşi deziderat: formarea acelui tip de
personalitate potrivit cu lumea modernă.Şcoala este organizaţia socială special creată pentru educarea
tinerei generaţii. În mediul şcolar, educaţia şi instrucţia se împletesc armonios, într-o formă optimă, în mod
gradat, conform unor standarde şi finalităţi propuse.Pentru ca elevul să se bucure de performanţe superioare
pe toate planurile este nevoie de o punte de comunicare, o conexiune reală între cei doi factori. Încă din
primele zile, şcoala trebuie să găsească modalităţile cele mai potrivite pentru atragerea părinţilor de partea
ei, pentru a-i face să conştientizeze rolul deosebit pe care îl au în educaţia copilului şi că doar colaborând
şi comunicând vor duce la îndeplinire obiectivele comune propuse.
Am vorbit întotdeauna deschis cu părinţii despre modul în care ei îşi pot ajuta copiii în diferite ocazii
şi momente, chiar şi la învăţarea lecţiilor şi în controlul temelor de casă. Am considerat că ei trebuie să
cunoască, şi, dacă copilul lor are o atitudine corectă faţă de învăţătoare şi celelalte cadre didactice, faţă de
colegii de clasă şi din şcoală, dacă se comportă civilizat pe stradă sau în alte locuri, pentru ca părinţii să ştie
cum şi unde pot să ajute în prevenirea şi corectarea unor comportamente necorespunzătoare, căci „a-ţi
învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă” (Mantegazza).
Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai strânsă, deschisă şi cu bune roade, i-am implicat
pe părinţi ori de câte ori s-a ivit ocazia în diverse activităţi ca cele de consiliere şi orientare a elevilor, le-
am cerut părerea în organizarea unor activităţi extraşcolare, au fost organizate concursuri la care au
participat şi părinţii sau chiar bunicii, au fost implicaţi în realizarea decorului şi a costumaţiilor pentru
diferite spectacole artistice şi de carnaval, au asistat la multe spectacole ale copiilor lor, ocazie cu care au
văzut modul de manifestare al acestora, trăirile emoţionale, comportamentul şi atitudinea în colectiv.Alte
forme de colaborare ale şcolii şi implicit a mea ca şi cadru didactic cu familiile elevilor au fost vizitele la
domiciliul elevilor, adunările şi şedinţele cu părinţii, uneori împreună cu elevii, lecţiile susţinute în faţa
părinţilor, prin care se produce o vie interacţiune a acestora cu activitatea de educare şi autoeducare.
Am susţinut lectorate pentru părinţi, la care au fost invitaţi şi unii specialişti din domeniul
psihopedagogiei sau reprezentanţi ai unor instituţii cu care şcoala colaborează prin diferite programe de
parteneriat (poliţia, spitalul, biblioteca, primăria, biserica etc.). La aceste întâlniri au fost discutate teme
referitoare la rolul familiei în educaţia şcolarului ca: „Relaţia copii-părinţi”, „Programul zilnic al elevului”,
„Cum învăţăm?”, „Cum pot fi un bun părinte?”, „Influenţa televizorului şi calculatorului asupra
personalităţii copilului”, „Să am întotdeauna o carte alături!”. An de an am derulat parteneriate şcoală-
familie, ca de altfel şi anul acesta şcolar, având propuse următoarele activităţi: “Să ne cunoaştem copii!”,
“Ce nu ne place la copilul nostru”, “Ne pregătim de serbare”, “Familia şi copilul”, “Drepturile copilului”,
“De ziua copiilor”, “Cum reacţionăm când ne supără copilul?”Factorii de modelare a personalităţii umane
trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, ca un sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun:
educarea copilului. Pentru acest lucru este nevoie de un schimb permanent de informaţii, de completare şi
valorificare a influenţei dirijate spre unicul învăţăcel. Nu uităm niciodată că a educa este mai greu decât a
instrui. Tocmai în acest sens este nevoie de colaborare între familie, şcoală şi comunitate.
Bibliografie:
1.RevistaÎnvăţământul primar, nr. 2-4, Editura Miniped, Bucureşti, 2002;
2. Ioan Dacian, Dorin Dolean, Meseria de părinte, Editura Aramis, Bucureşti, 2009.

345
 SISTEMUL DE INVǍȚǍMÂNT ÎN JAPONIA

PROF. BANEA IOAN ADRIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “ IOAN VLĂDUŢIU” LUDUŞ

În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ în Japonia, acesta îşi are începuturile moderne din 1872,
când s-a introdus conform “Ordinului educaţiei” (学制, gakusei 3) noul sistem modern de învăţământ.
Guvernul stabilea toate planurile şcolare, iar manualele şcolare erau fie scrise (de către firmele particulare),
fie autorizate de către acesta. Sistemul de învăţământ din Japonia s-a schimbat în anul 1947, datorită
reformei din acel an, reformă care a fost iniţiată de către forţele de ocupaţie americane, cu scopul de a
descentraliza controlul asupra educaţiei şi asupra învăţământului. Aceştia au dat autorizaţii pentru
înfiinţarea de noi şcoli particulare autonome şi au încurajat dezvoltarea învăţământ în comunităţi.
Se preconizează că sistemul de învăţământ din Japonia este cel mai performant din întreaga lume,
asta datorită faptului că cultura niponă pune educaţia pe cel mai înalt loc din lume. 98% dintre tineri sunt
absolvenţi, iar rata analfabetismului este aproape inexistentă 4. Se ştie că sistemul de învăţământ este dintre
cel mai performant datorită faptului că copiii învaţă la şcoală în primul rând sa fie responsabili, mai ales
datorită activităţilor practice desfăşurate. Printre acestea se pot preciza faptul că elevii îşi fac singuri
curăţenie în clasă sau servesc masa în clasă, alături de profesori. Câteva reguli care stau la baza sitemului
de învăţământ din Japonia:
• Formarea caracterului este pe primul loc
• Anul şcolar începe întotdeauna la data de 1 aprilie
• Elevii îşi curăţă singuri clasele
• Masa de prânz are meniu standard
• Sistemul after-school este foarte popular
• Au ore obligatorii de caligrafie japoneză şi poezie
• Toţi elevii trebuie să poarte uniform şcolară
• Un singur test decide viitorul elevilor, aceştia susţinând un examen foarte important; fiecare colegiu are o
medie de admitere, concurenţa fiind foarte mare, doar 76% reuşind să intre la liceu, admiterea pentru examenul de
intrare in învăţământ universitar fiind atât de dificilă, având denumirea de “examinarea iadului”.
Reuşind să implementeze toate aceste reguli şi principii, sistemul de învăţământ din Japonia a ajuns cel mai
performant sistem de învăţământ din lume.

3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bia_%C3%AEn_Japonia
4
https://adevarul.ro/life-style/parinti/8-secrete-sistemului-educatie-dinjaponia-mai-performant-intreaga-lume-1_58a0903b5ab6550cb86808bf/index.html

346
 SISTEMUL EDUCAȚIONAL NORDIC

P.I.P. BARABAS MIHAIELA

SCOALA GIMNAZIALA NR.1 SAVENI, JUD. BOTOSANI

Țările nordice: Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda și Danemarca sunt des asociate cu un nivel de trai
ridicat și inegalitate socială redusă. Investiția în educația timpurie s-a dovedit a fi o investiție inteligentă pe
termen lung, iar țările nordice sunt considerate modele de bune practici datorită sistemului educațional
extrem de performant. Calitatea educației implică investiții la nivel de sistem, infrastructură, resurse umane,
prin dezvoltare și reformă continuă în baza valorificării în practică a rezultatelor cercetărilor și inovărilor
din educație. Dacă la nivel mondial datele statistice indică o medie de 0.7% din PIB alocată cheltuielilor
din fonduri publice cu educația timpurie, țările nordice investesc dublu din PIB la nivelul fiecărui copil,
cheltuielile totale cu educația timpurie ajungând la mai mult de 9, 000 USD pentru fiecare copil cu vârsta
între 0 și 5 ani, comparat cu media mondială de 4, 300 USD. Randamentul acestei investiții în educație
timpurie este clar vizibil în rezultatele obținute la testări internaționale, dar și în calitatea vieții copiilor –
care este reflectată în nivelul de bunăstare, satisfacție și inteligență emoțională și intelectuală a acestora.
Conform Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în ultimii 40 de ani, țările nordice au
fost in topul clasamentului celor mai fericiți oameni de pe planetă cu performanțe educationale, economice
și sociale remarcabile.
Valori și principii
Sistemul Educațional Nordic se bazează pe trei valori centrale:
• Democrație, prin drepturi, participare, solidaritate, influență și responsabilitate;
• Îngrijire, prin bunăstare, empatie, respect și protecție;
• Competență, prin învățare, dezvoltare, joacă, creștere.
În Sistemul Educațional Nordic, democrația, ca valoare este aplicată la nivel individual și de grup.
Democrația la nivel individual semnifică o creștere graduală a autonomiei copiilor pentru a-i ajuta să
se maturizeze și să participe la decizii și alegeri care îi vizează. În același timp, democrația este prezentă la
nivelul practicilor folosite în cadrul instituțiilor de învățământ preșcolar și este bazată pe egalitate,
diversitate și acceptare a părerilor divergente care definesc caracteristicile comunității educaționale. Un
mediu democratic de învățare va asigura:
• Dreptul copiilor de a participa și de a influența decizii
• Comportament activ al copiilor, bazat pe inițiativă
• Bunăstarea copiilor, deoarece fac parte dintr-o comunitate în care respectul este un element cheie
în orice relație
• Încredere în sine, relaționare pozitivă și un sentiment de responsabilitate pentru ei înșiși și pentru
ceilalți membrii ai grupului
Îngrijirea (traducere imperfectă a conceptului de “caring”) este un element important în educația
nordică, pe lângă învățare, joacă și formare. Îngrijirea este legată de sanătatea fizică și emoțională a
copilului, dar și de nutriție, mișcare și odihnă, care sunt condiții de bază pentru învațare și dezvoltare
eficientă.
Un mediu în care copilul este îngrijit conform principiilor nordice va asigura:
• Satisfacerea nevoilor de bază a copiilor: mâncare, odihnă, mișcare
• Creearea unui context pozitiv pentru învățarea și dezvoltarea copiilor
• Dezvoltarea sentimentului de solidaritate și atașament
• Dezvoltarea de empatie, angajament, și sensibilitate față de nevoile și emoțiile celor din jur
Competențele promovate în Sistemul Nordic sunt legate de ariile de învățare, curriculă și
metodologii. Competențele sociale sunt de importanță deosebită, definite ca interacțiuni pozitive cu alți
oameni și prin abilitatea copiilor de a iniția și a menține relații de prietenie. Pe lângă competențele sociale,
Sistemul Educațional Nordic mai pune acccent pe:
• Natură, mediu și științe
• Limbaj și comunicare
• Cultură: multiculturalism și identitate națională

347
 • Elemente matematice: numere, simboluri, forme
• Artă și creativitate Procesul de învățare în Sistemul Educațional Nordic este bazat pe joacă, ca
metodă de dezvoltare a competențelor personale și a abilităților academice. Curricula nordică imbină
conceptele de învățare și joacă.
Structura
Educatia obligatorie din Norvegia are o durata de zece ani si consta in invatamantul primar, gimnazial
si secundar. Sarcina asigurarii unui invatamant accesibil si adecvat pentru copii, tineri si adulti in toate
municipalitatile si districtele le revine autoritatilor educationale din administratia districtului.
Municipalitatile se ocupa de functionarea scolilor primare si a gimnaziilor, in timp ce liceele si scolile
profesionale sunt administrate la nivelul districtului.
Sectorul invatamantului superior cuprinde programe educationale in universitati si colegii
universitare. Admiterea in aceste institutii este de obicei conditionata de incheierea celor trei ani de studii
liceale. Cu exceptia catorva institute private, toate institutiile de invatamant superior sunt de stat. Cu toate
acestea, fiecare universitate sau colegiu se bucura de un nivel ridicat de autonomie academica si
administrativa.
Educatia publica este gratuita in Norvegia pentru nivelul primar, gimnazial si secundar. In mod
normal, taxele de inscriere la invatamantul universitar in institutiile de stat sunt minime. Fondul Norvegian
de Imprumuturi Publice pentru Educatie a fost infiintat in 1947 si ofera imprumuturi si burse studentilor
pentru a le acoperi cheltuielile de intretinere. De asemenea, exista finantari disponibile si pentru studentii
care doresc urmeze o parte din studii strainatate.
Scolile private independente sunt un supliment al sistemului public de invatamant. Directoratul pentru
Invatamantul Primar si Secundar autorizeaza aceste scoli in functie de o serie de criterii de calitate bine
definite. Programele academice din scolile private trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute in
reglementarile relevante. Scolile independente private care au fost autorizate pot primi finantare de la
Guvern.

Bibliografie:
www.graduo.ro
www.educatienordica.ro
www.descopera.ro
www.studyinnorway.no

348
 EVOLUȚIILE EDUCAŢIEI DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN EPOCA
MODERNĂ

PROF. VIRGINICA BARABAŞ

LICEUL TEHNOLOGIC „ION BĂNESCU” MANGALIA

“Natura şi educaţia sunt asemănătoare. Într-adevăr, educaţia îl transformă pe om şi, transformându-

l îi dă o a doua natură”. (Democrit)

Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii.
Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate
proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială. Odată cu succesiunea
epocilor istorice idealul, mecanismele, conţinuturile, finalităţile educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au
perfecţionat. Educaţia este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna
primitivă. Dezvoltarea vieţii sociale, îmbogăţirea experienţei umane fac să se complice însuşi procesul de
transmitere a experienţei acumulate, de procesul de educare. Generaţiile adulte transmit tinerelor generaţii
nu numai experienţa de muncă, ci şi limba şi regulile de comportare. Acest proces intenţionat de formare a
tinerelor generaţii este tocmai ceea ce înţelegem prin educaţia în comuna primitivă. Apariţia proprietăţii
private şi a claselor sociale fac ca educaţia antichităţii să se deosebească de cea specifică comunei primitive.
Educaţia are acum un caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt,
China, India – cât şi în Grecia şi Roma antică.
În statele Orientului Antic aşezate în regiunile marilor fluvii (Văile Nilului, Tigrului şi Eufratului,
Indului şi Gangelui) s-au dezvoltat civilitaţii a-l căror impact asupra civilizaţilor greacă şi romană a fost
considerabil. Domeniul educaţiei a fost şi el marcat de experienţa statelor orientale, unde s-a ajuns la crearea
de instituţii educative cu câteva milenii î.d.H.
În şcolile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoţilor – iar pe
de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcţii administrative mai mărunte, aveau obligaţia
de a şti să scrie. Şcolile egiptene funcţionau pe lângă curţile faraonilor, unde fii aristocraţiei se pregăteau
să devină mari demnitari de stat. În şcolile de pe lângă instituţiile centrale, de ex., pe lângă visteria
faraonului erau instruiţi funcţionarii necesari acesteia, pe lângă temple se aflau şcoli destinate instruirii
preoţilor de rang mediu. Cele mai numeroase şcoli cu o durată de 12 ani, erau cele care pregăteau scribii,
oferindule o pregătire complexă. ”Scribul era elementul de bază al vieţii administrative, birocratice şi
culturale a statului“ (Istoria culturii şi civilizaţiei - O. Drâmba). O serie de documente atestă existenţa în
Egipt a unei instituţii pe care am putea să o considerăm ca fiind o şcoală de nivel superior, în care tinerii îşi
desăvârşeau pregătirea din familie şi şcoala începătoare . Ele purtau numele de case ale vieţii. O astfel de
şcoală este atestată în jurul anului 1400 î.d.H.
Scrierea sumeriană – cea mai veche din lume care a fost descifrată – a apărut în mileniul IV î.d.H.
din stilizarea unor semne pictografice. Schematizarea figurilor desenate prin pictograme şi a grupării lor, a
dus la semne arbitrare gravate pe tăbliţe proaspete de lut. Scrierea cuneiformă (cuneus-cui limba latină) a
fost definitivată în jurul anului 3500 î.d.H.şi folosită de toate popoarele Orientului Apropiat, din Egipt până
în Asia Mică. Prezenţa şcolilor în societatea mesopotamiană este atestată începând cu mileniul III î.d.H.
Dacă la început erau anexe ale templelor sau curţilor regale şcolile au devenit mai târziu instituţii laice.
Principalul obiect de studiu era scrierea. În jurul anului 2000 î.d.H. limba sumeriană a fost înlocuită cu
limba semitică a akkadienilor – babiloniana, cu posibilităţi sporite de exprimare. „Disciplinele” erau scrise
pe tăbliţe de lut păstrându-se adevărate manuale şi chiar „dicţionare” datând din mileniul al II-lea î.d.H..
După 11 secole este amintită utilizarea lor. Unele şcoli sumero - babiloniene, citadele ale culturii au ajuns
să aibă structură asemănătoare Academiei. Dotate cu biblioteci bogate ele au devenit adevărate centre de
creaţie ştiinţifică şi literară.
Scrierea chineză s-a dezvoltat în timp. Pornindu-se de la circa 2000 de semne, se ajunge, în sec. II –
I î.d.H. la 10 000 de semne. Până la obţinerea hârtiei din pai de orez, în anul 105 î.d.H., s-a scris pe bambus,
mătase. Din documente scrise reiese că societatea chineză avea şcoli (cu mult înainte ca societatea lor să se
împartă pe clase), încă din mileniul III î.d.H. Deşi scrierea chineză nu are vechimea hieroglifelor egiptene
şi a cuneiformelor mesopotamiene, ea este atestată documentar din anii 2205 – 1756 î.d.H. Spre deosebire

349
de alte şcoli din orientul antic, în China se acordă mare atenţie formării deprinderilor de comportare,
urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât faţă de cei mai în vârstă, cât şi faţă de cei superiori ca situaţie
socială. Educaţia morală din şcoala chineză era puternic influenţată de religie.
Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie precisă între cunoştinţele religioase şi cele
profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica şi limba
sanscrită. În Grecia antică putem evidenţia două tipuri de sisteme educaţionale. Acestea privesc cele două
mari puteri: Sparta şi Atena. Sistemul educaţional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena
predomina un sistem democratic.
Sistemul educaţional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor
etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalităţii educaţia se făcea în familie; în timpul republicii
începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învăţământului; pe când în timpul
imperiului sistemul de instrucţie şi educaţie capătă un caracter de stat. Trecerea de la societatea sclavagistă
la cea feudală a însemnat, totodată, şi trecerea de la sistemul de educaţie sclavagist la altul care corespundea
cerinţelor vieţii economice şi sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până
în secolul al XVIII-lea.
Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creştinismul pentru Europa,
islamismul pentru Orientul apropiat şi nordul Africii, budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica –
îndeosebi cea creştină – acaparase pământ, putere politică şi întreaga viaţă culturală. Dogmele religioase
serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial şi baza
oricărei gândiri teoretice a reprezentanţilor acestor clase.
Este cunoscut faptul că în această perioadă filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Arta a fost şi
ea subordonată spiritului teologiei, devenind o expresie a dispreţului religios pentru natură, pentru om. Prin
conţinutul său, arta exprima aspiraţia către viaţa viitoare. În pictura şi sculptura feudală era redat extazul
mistic al unor fiinţe dematerializate, disproporţionate anatomic.
În ceea ce priveşte învăţământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în Europa, cât şi
în Orientul apropiat şi depărtat. Se ştie că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele
având anumite particularităţi care şi-au exercitat influenţa şi asupra educaţiei şi învăţământului.
Secolele XIV şi XV constituie – pentru o parte din ţările Europei de apus – perioada de trecere de la
feudalism la capitalism. Criza economică şi socială din aceste secole este însăşi criza regimului feudal, care
a permis trecerea de la supremaţia nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Schimbări
majore s-au petrecut şi în educaţie. Conceptele umanismului au influenţat puternic ideile pedagogice. Se dă
o mare importanţă respectului faţă de om, încrederea în posibilităţile sale fizice şi intelectuale. Sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o
succesiune de victorii ale burgheziei din ţările Europei occidentale. Această perioadă constituie un mare
pas înainte în direcţia generalizării învăţământului primar şi a dezvoltării teoriei pedagogice
corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învăţământul, mai ales şcoala elementară, a atras după
sine şi dezvoltarea instituţiilor de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de
constituire a pedagogiei ca disciplină ştiinţifică. Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea
teoriei şi practicii pedagogice. Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor au apărut
o serie de elemente noi care anunţă importante mutaţii în gândirea pedagogică şi practica şcolară. Aproape
tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în
termenul de şcoală tradiţională şi începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacţie faţă de şcoala
herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conţinutului activităţii
didactice. Se creează, astfel, aşa-numitele şcoli noi din Marea Britanie, Franţa, Germania, SUA. Tot în
această perioadă se constată o altă tendinţă: depăşirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care
conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie,
adică pedagogia socială. Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunţat, încă de la început – prin teoria educaţiei
noi – ca un secol al copilului. De-a lungul istoriei, educaţia şi-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea
civilizaţiei, culturii umanităţăţii, pentru creşterea gradului de ordine şi raţionalitate în viaţa socială, pentru
cultivarea valorilor spirituale şi conferirea în acest fel a unui statut elevat condiţiei umane. Ca în toate
timpurile şi la toate civilizaţiile şcoala, educaţia şi învăţătura au constituit şi constituie obiect de preţuire,
de mândrie şi de cercetare. Oameni de stat, mari învăţaţi, filosofi, oameni de cultură şi de artă, oameni de
şcoală s-au aplecat cu grijă asupra unui asemenea subiect cu implicaţii în dezvoltarea societăţii prezente şi

350
viitoare. Este un adevăr istoric, obiectiv care înfăţişează, în semnificaţia şi dimensiunea ei, evoluţia
instituţiilor de învăţământ şi educaţie, ca parte integrantă a dezvoltării economico-sociale de la formele
incipiente până la instituţionalizarea completă a învăţământului, marcându-şi principalele perioade ale
evoluţiei acestuia în: epoca veche, evul mediu, epoca modernă, până în zilele noastre.
Parafrazându-l pe Nicolae Iorga, care spunea că “soarele răsare nu ca să apună, ci ca să lumineze şi
să încălzească Pământul”, am putea spune că omul se naşte nu pentru ca să trăiască (vegeteze) un timp şi
apoi să moară, ci pentru a fi în lume şi trecerea şi petrecerea lui prin lume să lase ceva pentru viitorime.
Viaţa ne-a fost dată nu doar ca să o “consumăm”, să o “mâncăm” puţin câte puţin, ci să o transformăm într-
un prilej de a înălţa în noi şi în afara noastră ADEVĂRUL, FRUMOSUL ŞI BINELE.

BIBLIOGRAFIE
1. Pricop.L., (2008). Învăţământul ca prioritate? în vol. Educaţie-identitate în procesul integrării
României în Uniunea Europeană. Valori contemporane în învăţământul românesc, coordonatori: Petruş
Alexandrescu, Maria Cobianu Băcanu, Ilie Bădescu, Emilian Dobrescu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, vol. I.
2. Profiroiu, M., Profiroiu, A., Popescu, I., (2008). Instituţii şi politici europene, Bucureşti: Ed.
Economică.
3. Banciu, A., (2006). Integrare europeană. Repere istorice şi evoluţii instituţionale contemporane,
Bucureşti: Ed. Politehnica Press.
4. Boboc, I., (2004). Ştiinţele educaţiei: politici educaţionale. Teorie şi practică, Bucureşti: Ed.
Victor.
5. Strungă, C., (2003). Politici educaţionale, Timişoara: Editura Politehnica.
6. Vlăsceanu, L., (coord.), (2002). Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum
învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Iaşi: Ed. Polirom.
7. Bîrzea, C., (2000). Educaţia pentru cetăţenie democratică. Perspectiva învăţării permanente,
Consiliul Europei.

351
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERĂ
RELAȚIA GRADINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

BABJUC CEZARA CĂTĂLINA

LICEUL TEORETIC „VASILE ALECSANDRI” SĂBĂOANI

Educația reprezinta una dintre cele mai importante drepturi ale fiecărei ființe umane.Fără aceasta
suntem incompleți. De aceea educația are un rol important in viața noastră deoarece ne îmbunătățește
cunoștințele, aptitudinile, nivelul de încredere și personalitatea.
Familia este primul loc unde incepe educația și cel mai puternic factor care își pune amprenta asupra
unui copil, pentru care, unele lucruri insușite în familie, la o vârstă fragedă, rămân întipărite pentru tot restul
vieții. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de un model, de a se identifica într-o persoană apropiată.
Procesul de învățare începe din primii ani de viață când copilul capătă de la părinții lui deprinderile
necesare existenței. În familie copiii încep să-și formeze vocabularul și își pun bazele în ceea ce privește
comportamentul față de cei din jur. Expresia “cei șapte ani de acasă“ se leagă în primul rând de educația pe
care o primește fiecare acasă. O bună educație este atunci când familia învață copiii ce înseamnă respectul,
corectitudinea, seriozitatea, stima față de sine și față de cei din jur, iubirea și afecțiunea față de semenii săi.
Părinții trebuie să-și tempereze comportamentul in fața copilului vis a vis de modul în care își exprimă
diverse sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc) .
Pe măsură ce înaintează în procesul de școlarizare, copiii încep să își aprofundeze cunostințele,
învățarea fiind din ce în ce mai eficientă și mai utilă. Trăind într-o societate aflată într-o continuă schimbare,
în care bunul informațional se desfășoară în paralel cu explozia tehnologică in domeniu transmiterii
informațiilor, este mult mai important ca elevii să invețe să relaționeze, să coopereze unii cu alții, să asculte,
să-și exprime liber găndurile, să fie mereu motivați să dobândească noi cunoștințe care să-i ajute in formarea
lor ca indivizi ai societății capabili să se adapteze cu ușurință în diverselor situații oferite de viață.
Școala este o instituție sau o organizație socială care are un rol foarte important în educarea
generațiilor tinere, cum ar fi cei din școala primară, care sunt la început de drum și care au nevoie de un
sprijin. Acest sprijin se referă la capacitatea profesorilor/educatorilor de a ajuta copiii să își formeze o
viziune despre lumea în care trăiesc și în care o să se dezvolte treptat. În această etapă a vieții, copilul are
nevoie de comunicare, de o conexiune, atât în mediul școalar cât și în cel familial. Școala trebuie să aibă
metodele sale de a educa și de a atrage copilul spre educație, încât acesta să fie mândru de performanțele
sale și de a da un impuls pentru ceea ce va urma în continuare.
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune cel puţin ca
fiecare părinte sa cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanta atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În consecință, legătura permanentă, statornică și continuă între cei implicați în dezvoltarea morală
și socială a tinerilor este soluția spre dezvoltarea tânărului ca o ființă responsabilă în adultul de mâine care
va avea responsabilitatea și va suporta consecința faptelor sale.
Procesul de educație este nevoit să răspundă provocărilor societăţii şi indivizilor în derută, o lume în
care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este
chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar
şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul
pleacă dintr-un mediu familial, după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile. Familia trebuie
să-i asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai
târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi și primește ajutorul
părinților care au un impact mult mai mare asupra educației copilului datorită legăturii de sânge.
Societatea contemporană are nevoie de tineri în primul rând cu bun simț, competitivi pe piaţa muncii
cu aptitudini și valențe multiple. De cele mai multe ori elevul are o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este
suficient de motivat pentru a se integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia
necorespunzătoare din familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului.
Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura dintre generaţii inevitabilă, şi totuşi, ei recunosc că
temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru stabilirea unui sistem de valori sănătos este o
comunicare corespunzătoare. În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe

352
copil să se apere.Astfel, pentru a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică
doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Îi este uşor să vorbească, pentru că ştie că, orice ar spune, va fi
acceptat.
Părinții trebuie să invețe sa asculte de la copiii lor nu numai lucruri bune. Copiii simt nevoia să-şi
împărtăşească bucuriile dar au de asemenea nevoie de cineva căruia să-i împărtăşească problemele,
neliniştile inimii, temerile, eşecurile, cineva care să nu spargă şi să fărâme, care să nu învinovăţească. Atât
părintele, cât şi copilul au nevoie să transmită dar este important ca transmiterea să se facă la momentul
potrivit. Dacă problema nu se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie să discute. Iniţiativa de a reface
comunicarea deteriorată stă în mâinile adultului.
Scopul final al educaţiei îl constituie dezvoltarea copilului pentru a se putea manifesta ca subiect
social activ. Acest lucru este posibil doar dacă familia în care trăieşte şi se formează copilul, şcoala la care
învaţă şi comunitatea, prin acţiunile sale, îl fac să se simtă protejat şi să-şi dezvolte personalitatea.

353
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF. BACIU OANA-ANDREEA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 DĂRMĂNEŞTI

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.
Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii.Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu
care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un
model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii

354
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

Bibliografie
1.Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
2. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001
3. Vrăşmaş, E., A. ,,, Consilierea şi educaţia părinţilor’’, Bucureşti, Ed. Aramis.

355
 COLABORAREA ŞCOALĂ – FAMILIE

AUTOR:PROF.ÎNV.PRIMAR BACSADI BARNA

ȘCOALA GIMNAZIAL BATHORY ISTVAN, ȘIMLEU-SILVANIEI,
JUD.SĂLAJ

Şcoala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea ei
educativă se fie mai profundă şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei
informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui
multilaterală.
O relaţie optimă cu părinţii este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a şcolii cu
familia. Unele dintre acestea sunt:
• şedinţele cu părinţii oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o echipă, de a se
cunoaşte reciproc cu cadrele didactice, de a discuta aspecte ale programului şcolar, de a afla despre
progresele/regresele copiilor, schimbările intervenite în evoluţia lor.
• lectoratele cu părinţii cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi privitor la importanţa cunoaşterii
personalităţii propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri şi soluţii pentru ignorarea sau
limitarea comportamentelor negativ, tehnici şi metode prin care şi pot ajuta copilul la lecţii etc.
• consultaţiile individuale (convorbirile) oferă prilejul abordării individualizate a problemelor cu care se
confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii mai intime pe care nu doresc să le
facă publice, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia copilului.
• convorbiri telefonice care au luat amploare datorită telefoniei mobile, dar și timpului limitat al părinților
și cadrelor didactice.
• chestionarul permite obţinerea unor informații privind organizarea colectivelor de elevi, subiecte abordate
pe viitor la ședințe, doleanțe ale părinților .
• participarea părinţilor la activităţi organizate în şcoală lecţii deschise pentru părinţi, astfel părinţii au
posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însuşite, prietenii acestuia, să se familiarizeze
cu metodele şi procedeele folosite în predare, pot face analize comparative privitoare la copiii lor.
• consiliere psihopedagogică constă în rezolvarea unor situaţii – problemă cu copiii lor, prestează servicii
de consiliere şi distribuie materiale informative.
• excursii, drumeții părinţii pot contribui la organizarea şi sponsorizarea acestor acţiuni, asigură
supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor.
• expoziţii cu lucrări ale copiilor prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia copiilor, atât
pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe.
• sărbătorirea zilei de naştere a copiilor în clasă copiii învaţă comportamentul civilizat, unele convenţii
sociale şi se creează legături afective cu membrii familiilor, deoarece invitaţii sărbătoritului pot fi părinţi şi alte rude.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

356
 ÎNVAȚĂ CĂLĂTORIND

GPN NR.2 DERNIȘOARA

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BACTER GEORGETA CLAUDIA

Pentru început, îmi doresc să vă fac cunoscute unele aspecte refiritoare la munca/profesia de
educatoare. Deși dintr-o perspectivă obiectivă, totul pare ușor, țin să menționez faptul că este un loc de
muncă extrem de dificil, atât din punct de vedere al pregătirii profesionale (de lungă durată), cât și din punct
de vedere psihic. Lăsând detaliile la o parte, aceasta profesie îți oferă o multitudine de oportunități. Cele
mai des întâlnite sunt cele de a intra în contact cu diverși oameni (în unele cazuri, oameni cu același scop
și anume educația tânarului vlăstar), dar și deslușirea tainelor ,,slovelor de foc’’.
Încă din momentul în care, un copil, trece pragul instituției în care predai, ai datoria de a fi: părinte,
prieten, dar nu în ultimul rând, un mentor de excepție. Acest proces, de lungă durată este sprijinită pe un
pilon solid, de nadejde, un cadru didactic. Acesta își asumă în mod voit responsabilitatea de al educa pe
copil, în cel mai bun mod posibil, prin intermediul unor metode eficiente.
Doresc să pun accentul în special pe modul în care un cadru didactic dorește să insufle o anumită
informație tânărului vlăstar. Am ales să prezint o variantă, pentru unii foarte ușoară si anume: EXCURSIA
TEMATICĂ. Excursia organizată de mine a fost realizată cu ajutorul unor colegi, cadre didactice, iar
tematica a fost ”Să ne cunoaștem țara”. În această excursie am încercat să îmbin utilul cu plăcutul. Adică,
copii au fost intr-o continuă învățare, chiar daca pentru aceștia a fost totul o jocă. Excursia a avut loc la
Grădina Botanică ”Vasile Fati ” din Jibou, în excursie pe lângă preșcolari, scolari și cadre didactice au
participat și părinți . Cu această ocazie am descoperit o latură necunoscută a părinților, am putut vedea
modul cum se ocupă de copil, legătura empatică dintre ei și am putut afla lucruri noi despre copii( preferințe
la alimentație, cum se comportă acasă, etc), părinți au fost mai deschiși și au comunicat liber, fără a se simți
inferiori celorlalți, cum se întâmplă la ședințele sau întâlnirile cu părinții unde unii sunt mai”reținuți”la
detalii, acest fapt se datorează: diferențelor sociale, chiar dacă în spatele statutului de dascăl se ascund niște
oameni normali, simpli, noi suntem catalogați ca fiind superiori, fapt care duce la foarte mari rețineri din
partea părinților, în cadrul unei discuții libere. Aceste rețineri reprezintă o piedică în strânsa colaborare
dintre școală -familie.
Chiar dacă am parcurs 80 de Km până la Grădina Botanică, micuții preșcolari s-au simțit foarte bine,
timpul de pe autocar fiind valorificat în scopuri benefice cu anumite cântece tematice, care că au ajutat la
trecerea mai rapidă a timpului. Un alt factor care a determinat starea de bine a tinerilor învățăcei este
prezența mămicilor care au fost în permanență lângă ei. Am observat ca și-au făcut prezența:entuziasmul
de a vedea lucruri și locuri noi.Nivelul relativ scăzut de trai au dus la situații placute, în premieră, unii
mergând pentru prima dată într-o excursie, în exteriorul granițelor județului nostru..Timpul s-a scurs mai
repede, deoarece am cântat și am glumit tot drumul, ajungând cu bine la obiectivul propus. Ajunși la
destinație, am simțit entuziasmul din sufletul copiilor. Am fost întâmpinați de: grădinile verticale, serele
botanice, 2 grădini japoneze, sectorul sistematic, acvariile, grădina amazoniană, sectorul zoologic, sectorul
paleontologic, sectorul dentrologic, lacul de acumulare, sectorul economic, centrele de cercetare. Grădina
este foarte creativ amenajată, foarte îngrijită, spațioasă, având o varietate mare de atracții. Copii sunt mai
receptivi și rețin mai bine anumite cunoștințe atunci când văd ceva și li se explică având modelul/obiectul
în față .
Consider că acest mode de predare/ învățare este unul extrem de eficient și favorabil la nivelul de
învățământ preșcolar. Ei fiind la etapa vieții în care învață foarte rapid, vizual, informația fii preluată și
stocată pentru un interval mai mare de timp.
În concluzie, aceasta excursie a fost foarte benefică atât din punct de vedre educativ cât și din punct
de vedere recreativ, rezultatul fiind unul iminent, pozitiv.

357
 LANȚUL CELOR 3 ELEMENTE: FAMILIE-ȘCOALĂ- SOCIETATE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 DERNIȘOARA

PROF. ÎNV. PRIMAR BACTER MARINEL

Profesia mea... de dascăl, este complexă și necesită o atenție specială. Din această ipostază
(parite/dascăl) am privilegiul de a simți pe propria piele ambele situații. Le numesc situații deoarece în
calitate de profesor am o anumită perspectivă, în timp ce din ipostaza de părinte, uneori văd total diferit
unele situații. Acestă situație o consider o oportunitate favorabilă atât pentru mine ca persoană cât si din
punct de vedere profesional, deoarece sunt capabil să privesc o anumită problemă din ambele circumstanțe.
Cu acest prilej pot să le mulțumesc copiilor mei, deoarece mi-au oferit unele informații suplimentare
referitoare la modul de gândire, din ipostaza de părinte. Aceste situații limită, pun uneori conștiința la grea
încercare, deoarece, trebuie sa iau o hotărâre importantă pentru viitorul copilului meu atât ca și părinte cât
și ca și cadru didactic. Astfel că ...am ajuns să le numesc chiar lecții de viață. Cele mai interesate, din
punctul meu de vedere, erau ședințele cu părinții, ele erau cele care mă determinau să privesc din ambele
perspective o anumită tematică. Astfel că, într-o singură persoana se regăsesc doua personalități cu principii
diferite, dar cu un front comun și anume, educația corecta a unui copil. Dacă analizăm mai atent aceste
elemente, care stau la baza unui caracter puternic, sesizăm cei trei factori și anume: familia, școala dar nu
în ultimul rând societatea.
Familia, consider că este unul dintre cei mai importanți factori în formarea unui copil. Acest factor
este cel care decide daca următorii doi, vor ajunge să modeleze sau nu, persoana fragedă care are să înfrunte
viața cotidiană severă. În cariera mea am întâlnit familii care erau dispuse să colaboreze cât și să finanțeze
pasiunile copilului său. Aceste familii sunt însă foarte rare, deoarece nivelul de trai scăzut din viata rurală
afectează posibilitățile pe care un părinte este capabil să le ofere copilului său. La polul opus se regăsesc
familiile „nepăsătoare”, care dau vina pe țară, pentru posibilitățile lor restrânse, atât financiar cât și
profesional. Acesta este o situație mai delicată, în care școala are datoria morala de a interveni într-o
oarecare măsura, mult mai mare ca și în restul situațiilor.
Lăsând la o parte cele două personalități care se luptă pentru o educație cât mai corectă a unui copil,
un factor important este: societatea. Aceasta forță majoră, dispune de anturaje, uneori mai puternice decât
influența unui dascăl, care îi pot schimba radical viața tânărului învățăcel. Un anturaj prost ales și acceptat
de familia copilului, are o influență negativă asupra modului de percepere a unei situații limită, din viața
unui om. Atfel că, un simplu grup de oameni este capabil sa iți „distrugă” oportunitatea la o viață
armonioasă, într-un timp relativ scurt.
Consider că, cele trei elemente, îmbinate, au un efect iminent, în majoritatea cazurilor pozitiv. Astfel
că doresc să dau o importanță mult mai mare acestora, cu scopul de a obține un rezultat bun și de durată.
În concluzie, cei trei factori, conviețuiesc într-o armonie deplină, cu scopul de a forma un nou
caracter, o nouă personalitate care va fi capabilă să înfrunte cu mult succesc viața cotidiană. Rezultatul final
fiind o viață armonioasă, de scucces bazată pe un fundament solid de strădanie a zeci de dascăli cât și
implicarea propriei persoane în a se dezvolta pe toate planurile posibile.

358
 RELAȚIA GRADINIŢĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE ÎN
CONTEXTUL ACTUAL

PROF. BADACHI LUMINIŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ROMANU, JUDEŢUL BRĂILA

În educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele
mai importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și
modernizare rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă
un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele
deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului
socio-familial. Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea
care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse
să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare
copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.
În prezent, din ce în ce mai mulți pediatri, psihologi și educatori din întreaga lume consideră că vârsta
preșcolară are o importanță covârșitoare pentru:
Dezvoltarea creierului adică, creșterea numărului de celule, creșterea numărului de legături dintre
celule și mielinizarea fibrelor nervoase.
Maturizarea comportamentului, adică luarea deciziei adecvate unei anumite situații, control asupra
reacțiilor la mânie, respect pentru proprietatea individuală și pentru integrarea fizică a altei persoane.
Capacitatea de a învăța: concentrarea atenției, spiritul de observație (perspicacitate), capacitatea de
memorizare .Fără îndoială că dezvoltarea intelectuală și conturarea personalității este un proces de lungă
durată, care începe de la naștere și continuă până la adolescență. Dar la vârsta mică se pun bazele
(fundamentul) acestui lung proces de formare intelectuală și de definire a caracterului.Dezvoltarea
intelectuală și maturizarea comportamentului depind atât de moștenirea genetică cât și de mediul în care
trăiește copilul.Mediul de familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot
restul vieții. Factori cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentația insuficientă sau
dezechilibrată, îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii, a
exprimării, etc.-
În primii 5 ani de viață, copiii pot să învețe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învățarea este mai
ușoară când copilul este motivat, adică simte plăcere și interes pentru ceea ce învață, simte simpatie și
afecțiune pentru persoana de la care învață, simte că este iubit, prețuit, respectat și protejat.
Raporturile dintre părinți și copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, lucru
de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale
părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.Există și voi enumera câteva
din posibilele atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor în formarea profilului moral al
copilului:
Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la domiciliu și discuții
cu părinții (în particular) sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod și sub ce formă se poate atenua
și echilibra severitatea. Cadrul didactic trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine, în sensul
obținerii unor rezultate bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea în gardă
a părinților în legătură cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară. Părinții trebuie
să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate
ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă
cu măsură și la momentul potrivit, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. La nivelul
acestei instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat,
planificat și metodic al activităților instructiv-educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai
adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite
premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt

359
selectate cu grijă, după criterii psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectându-se
principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare, iar atitudinile și
conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate
care dețin, pe lângă competențele disciplinare, academice și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și
metodic (Constantin Cucoș, 2006, pag. 49).
Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei
decurge, în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și își structurează toate
celelalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de
comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o
simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice
sau în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere
relevanțele pedagogice ale unor seturi de valori. Analiza școlii ca organizație socială presupune
valorificarea modelului de raționalitate managerială care corespunde istoric unei societăți postindustriale
de tip informațional. Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectivă inovatoare care asigură:
a) orientarea instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de
educație/învățământ; b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele
funcționale ale proiectării curriculare; c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de
performanță aflate în concordanță cu cerințele perfecționării pedagogice; d) administrarea eficientă a
instituției în concordanță cu cerințele învățământului, de adaptare la condiții de schimbare socială rapidă
(Gabriela Kelemen, 2011, pag. 129-131, pag. 190). Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției
copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-11 ani) dobândește noi
deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat
să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci
susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment.
Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a
părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi „derogat“ de la muncă și de la responsabilități, atunci
copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate
în raport cu alții.
Parteneriatul școală-familie în zilele noastre primește noi valențe. În lucrarea Management
educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir precizează faptul că, în relația cu
școala, părintele parcurge șapte pași: a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și
organizare a procesului instructiv-educativ; b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și
activități; c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în
formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală; d) părintele devine o sursă de informație
complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului informații despre comportamentul copilului în
familie, despre problemele afective și de sănătate ale acestuia; e) părintele devine o sursă educațională –
contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi; g) părintele –
inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele
societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală
sau colectivă a copilului.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate: a) relație
părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport
moral și material; b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma
unor reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru
pentru învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la
stabilirea disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor;
activarea asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se
realizeze trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în
adevăratul sens al cuvântului.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și

360
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:
Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

361
 SISTEMUL EDUCAŢIONAL GERMAN

INV. BADESCU DANIELA

Sistemul educaţional german se distinge foarte mult de alte sisteme de învăţământ, elevii fiind
angrenaţi într-o schemă performativă, astfel încât, la absolvire, aceştia să aibă un nivel academic foarte
ridicat. În Germania, sistemul de învăţământ este unul dintre domeniile administrate de fiecare land în parte.
Țara este împărțită în land-uri care se guvernează singure și raportează Bundestag-ului și conducerii de la
Berlin, care trasează, în linii mari direcția, pentru ca, mai apoi, fiecare land, cu forma sa de organizare
administrativă să ia decizii, local, în funcție de tradiții, de buget, de puterea sa economică, turism etc. Sunt
land-uri puternice și cel mai cunoscut, dar și scump, însă cu cel mai bun sistem de învățământ este Bayern-
ul.
Şcoala este obligatorie în Germania. Obligativitatea începe de la vârsta de 6 ani şi încetează odată cu
vârsta de 18 ani. Conform legii învăţământului, toţi copii care au împlinit vârsta de şase ani până la data de
30 iunie a anului curent sunt obligaţi să urmeze şcoala odată cu începerea anului şcolar. Dacă copilul
dumneavoastră a împlinit şase ani, acesta va fi înscris într-o şcoală primară la începutul următorului an
şcolar. La cerere, este posibilă înscrierea cu întârziere sau înscrierea timpurie a copilului.
Structura învățământului
Sistemul preşcolar în Germania este foarte bine structurat şi gândit pentru nevoile fiecărui
familii.Vine în ajutorul mămicilor chiar din primii anişori de viaţă ai copilului, mai ales în ajutorul
părinţiilor care doresc să se întoarcă în câmpul muncii aceştia având posibilitatea de a duce copiii la Creşă
– Kinderkrippe.
Kinderkrippe – sunt instituţiile ce se ocupă de îngrijirea copiilor între 0 şi 3 ani, aceştia fiind împărtiti
în grupe mici de până la 5-6 copii. Grupele de copii sunt la rândul lor împărţite în funcţie de vârsta copilului:
sugari (între 0 si 6 luni) – Liegekrippe, sugari (între 6 si 12 luni) –Krabbelkrippe si Laufkrippe daca micuţii
au împlinit un an.
Pe lângă faptul că aceste instituţii vin în ajutorul părinţilor ce doresc sau trebuie să se întoarcă la
muncă, contribuie foarte mult la educaţia copilului care este în permanenţă în contact cu alţi copii, se află
sub îngrijirea unui personal calificat – cu experienţă în creşterea şi educarea copiilor.
Tagesmutter (mama de zi) – este o altă formă mai puţin costisitoare de îngrijire a micuţilor în acest
caz persoana calificată în domeniu în urma unui Ausbildung de 3 ani vine la domiciliu şi se ocupă de
îngrijirea copilului pe perioada în care părinţii muncesc. Mama de zi se ocupă de o educaţie individuală a
copilului în funcţie de nevoile lui în urma unui program stabilit în prealabil cu părinţii.
Kindergarden – Grădiniţa – şi în acest caz discutăm de două variante : grădiniţele cu program scurt
– fară masă de prânz şi grădiniţele cu program prelungit – includ şi masa de prânz. Urmarea grădiniţei ca
şi în România este facultativă iar la gradiniţă sunt acceptaţi doar copii între 3 si 6 ani, în Germania orice
copil are dreptul la un loc la gradiniţa cu program redus.
La grădiniță se fac înscrierile în luna februarie pentru începutul de an din septembrie. La primărie se
centralizează toate înscrierile și locurile repartizate şi se âine cont de domiciliu. Dacă ești străin, pe
formularul de înscriere treci Integrationskind și va avea parte de extra germană. În ultimul an de grădiniță
copiii sunt consultați de către un psiholog pentru a stabili dacă sunt pregătiți pentru școală sau mai răman
încă un an la grădiniță.
În Bayern, cel puțin copiii ce fac 6 ani până la 30 septembrie merg în clasa 1. Cei născuți până în
decembrie au nevoie de o evaluare. Și dacă nu vrei să îl dai la școală la 6 ani trebuie să demonstrezi că nu
e pregătit, ceea ce e destul de greu.
Grundschule (şcoala elementară) cuprinde clasele 1-4 de studiu, timp în care se predau materii
nediferenţiat. Dupa aceea, elevii se vor orienta către alte tipuri de şcoli, în funcţie de abilităţile academice
şi de aspiraţiile acestora şi ale părinţilor. Când copilul termină clasele primare, profesorii le recomandă la
ce tip de școală să dați copilul mai departe. Această recomandare (Schullaufbahnempfehlung) se face pe
baza notelor dar şi a comportamentului copilului. În majoritatea landurilor această recomandare nu are
caracter obligatoriu. Dat fiind acest fapt, nu sunteți obligați să urmăriți recomandarea profesorilor din
Grundschule. Sunt trei tipuri de şcoli între care elevii pot opta:

362
 Hauptschule este potrivită copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 si 15 ani (clasele 5-9) şi este considerată
școala pentru copii cu capacităti la un nivel slab. Aici, elevii studiază materii comune cu elevii din celelalte
tipuri de şcoli, doar ca la un nivel mai puţin competitiv şi combinate cu o serie de cursuri cu orientare
vocaţională. La finalizarea acesteia, elevii obţin un certificat care permite continuarea studiilor într-o şcoală
profesională, pe care o vor finaliza la vârsta de 18 ani.
Realschule furnizează educaţie copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 si 16 ani (clasele 5-10, în funcţie
de land-uri. Aceasta combină latura academică cu cea practică, iar la sfârşitul perioadei se obţine un
certificat care permite continuarea studiilor într-o şcoală profesională, dar elevii cu un nivel academic
ridicat se pot transfera într-un Gymnasium pentru absolvire.
Gymnasium, în funcţie de land, este oferit până la clasa a 12-a sau a 13-a (de la 10 la 19 ani). După
susţinerea examenelor finale (Abitur) care permit elevilor sa îşi continue studiile la o universitate sau o altă
instituţie de învăţământ superior. Curriculum diferă de la o şcoală la alta, dar, în general, include: limba
germana, matematică, fizică, geografie, biologie, chimie, informatică, arte, muzica, istorie, filosofie,
educaţie civică, dar şi o serie de limbi străine.
Educaţia oferită în Gymnasium este una de tip clasic. Elevii pot alege între 6 direcţii de studiu: ştiinţe
umaniste şi sociale, matematică şi ştiinţe, limbi străine şi muzică. Fiecare liceu oferă una sau două dintre
aceste programe, copiii pot alege minim 2 materii studiate la nivel avansat si 7-10 materii standard.
In ultimul an de liceu, elevii susţin examene scrise numai pentru disciplinele din profilul ales – unul
pentru fiecare dintre cele două materii studiate intensiv şi unul din două materii standard. Media generala
este formată pe baza notelor din examene şi notele obţinute din ultimii 2-3 ani de studiu. După susţinerea
cu succes a examinărilor finale se obţine diploma Abiturzeugnis, care reprezintă diploma de studii liceale
din Germania.
Institutiile de învăţământ superior sunt de următoarele tipuri:
Universitäten (universitaţile) şi instituţiile echivalente de învăţământ superior ca Technische
Universitäten (universităţile tehnice), Gesamthochschulen (universităţile comprehensive) şi Pädagogische
Hochschulen (colegiile pedagogice).
-Kunsthochschulen and Musikhochschulen (colegiile de artă şi muzică)
-Fachhochschulen (universităţile de ştiinţe aplicate).

Bibliografie
https://germaniadirect.de/category/informatii-utile/sistemul-de-invatamant-prescolar-si-scolar-in-
germania/
http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/Sistemul-de-invatamant-din-Ger21.php

363
 EDUCAȚIA ÎN NORVEGIA

PROFESOR PSIHOPEDAGOG BALACI LAVINIA

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ARAD

Educaţia poate fi percepută ca un proces de transmitere şi asimilare a experienţei – economice,

politice, religioase, filosofice, artistice, ştiinţifice, tehnice, de la înaintaşi la urmaşi. Indiferent de nivelul de
dezvoltare a culturii şi civilizaţiei, prin educaţie s-a asigurat continuitatea existenţei materiale şi spirituale
a omenirii, fiecare societate individualizându-şi sistemul de învăţământ astfel încât să fie reprezentativ
pentru istoria şi tradiţiile unei naţiuni. Vom putea diferenţia astfel, sisteme educaţionale identice ca formă,
dar diferite ca percepere. Voi prezenta, în continuare, un sistem educaţional clasic, pe care îl putem regăsi
şi în România, dar care se individualizează prin cultura şi obiceiurile unui popor – sistemul educaţional
norvegian.
Politica norvegiană din domeniul învăţământului se bazează pe principiul drepturilor egale la educaţie
pentru toţi membrii societăţii, indiferent de originile lor sociale şi culturale şi de locul unde trăiesc în
Norvegia. Rolul şcolilor este să transmită atât cunoştinţe, precum şi să promoveze mobilitatea socială şi să
asigure baza pentru crearea de bogăţii şi pentru bunăstarea tuturor.
Procesul de predare în şcolile norvegiene trebuie să se adapteze la abilităţile şi aptitudinile fiecărui
elev în parte. Educaţia specială este disponibilă pentru persoanele cu dizabilităţi sau cu nevoi speciale, care
altfel nu ar putea participa la programele şcolare normale. Ca urmare a creşterii numărului de imigranţi,
numărul elevilor care aparţin unor minorităţi lingvistice este şi el în creştere. Politica educaţională
norvegiană stipulează că trebuie să se ţină cont de nevoile speciale ale elevilor din rândul minorităţilor
lingvistice, pentru a le permite în mai mare măsură să obţină o diplomă de studii secundare şi să urmeze
studii universitare, pentru a beneficia apoi de un loc de muncă mai bun.
Storting (Adunarea Naţională Norvegiană) şi Guvernul au sarcina de a specifica obiectivele şi de a
stabili cadrul bugetar al sectorului educaţional. Ministerul Educaţiei şi Cercetării este agenţia administrativă
care se ocupă de chestiunile legate de educaţie şi care răspunde de punerea în aplicare a politicii
educaţionale naţionale. Norvegia are un sistem şcolar unificat bazat pe un standard comun prin introducerea
unei programe naţionale, pentru a asigura îndeplinirea standardelor guvernamentale în materie de educaţie.
Educaţia obligatorie din Norvegia are o durată de zece ani şi constă din învăţământul primar,
gimnazial şi secundar. Sarcina asigurării unui învăţământ accesibil şi adecvat pentru copii, tineri şi adulţi
în toate municipalităţile şi districtele le revine autorităţilor educaţionale din administraţia districtului.
Municipalităţile se ocupă de funcţionarea şcolilor primare şi a gimnaziilor, în timp ce liceele şi şcolile
profesionale sunt administrate la nivelul districtului.
Sectorul învăţământului superior cuprinde programe educaţionale în universităţi şi colegii
universitare. Admiterea în aceste instituţii este de obicei condiţionată de încheierea celor trei ani de studii
liceale. Cu excepţia câtorva institute private, toate instituţiile de învăţământ superior sunt de stat. Cu toate
acestea, fiecare universitate sau colegiu se bucură de un nivel ridicat de autonomie academică şi
administrativă.
Educaţia publică este gratuită în Norvegia pentru nivelul primar, gimnazial şi secundar. În mod
normal, taxele de înscriere la învăţământul universitar în instituţiile de stat sunt minime. Fondul Norvegian
de Împrumuturi Publice pentru Educaţie a fost înfiinţat în 1947 şi oferă împrumuturi şi burse studenţilor
pentru a le acoperi cheltuielile de întreţinere. De asemenea, există finanţări disponibile şi pentru studenţii
care doresc urmeze o parte din studii străinătate.
În 1976, Norvegia a fost prima ţară din lume care a adoptat acte legislative pentru sistemul de educaţie
al adulţilor. Programele educaţionale pentru adulţi sunt disponibile în cadrul sistemului de învăţământ
public şi de o serie de organizaţii voluntare. Cursurile acoperă o gamă largă de domenii, de la activităţi
recreaţionale până la educaţia în sistemul de învăţământ superior.
Sistemul educaţional norvegian acordă o mare importanţă în a oferi oamenilor oportunităţi de
însuşire de cunoştinţe şi calificare continuă, pentru a putea să funcţioneze bine în societate şi să ţină pasul
în mod constant cu necesităţile vieţii profesionale.

364
 Bibliografie:
1. Steinnes, G. S. and P. Haug (2013), “Consequences of staff composition in Norwegian
kindergarten”, Nordic Early Childhood Education Research Journal, Vol. 6.

365
 “ EDUCAŢIA TIMPURIE- UN START BUN ÎN VIAȚĂ ”
PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

BĂLĂNESCU CAMELIA
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ”LUMEA COPIILOR”
TG-JIU, JUDEȚUL GORJ

Perioada desfășurării : Anul şcolar 2018-2019

Tipul de proiect : local
Grup ţintă:
-grup ţintă cu impact direct:
preşcolarii de la Grădiniţa cu P.P.”Lumea Copiilor ” Tg-Jiu
-grup ţintă cu impact indirect:
părinţi, reprezentanţi ai comunităţii locale, alţi preşcolari, cadre didactice
Justificarea necesităţii implementării proiectului:
Acţiunile în parteneriat reprezintă un mijloc eficient de promovare a imaginii grădiniţei, precum şi o
modalitate modernă de predare-învăţare-evaluare.Preşcolarii sunt atraşi de nou, sunt curioşi să exploreze
spaţii noi, iar vizitele la cabinete stomatologice, bibliotecă, biserică reprezintă o noutate şi un prilej de
incursiune în specificul meseriei, în formarea și consolidare unor deprinderi .
Diagnoză relevantă pentru realizarea obiectivelor proiectului(Analiza SWOT):
Puncte tari:
-interesul preşcolarilor pentru realizarea unor acţiuni educative la nivelul instituţiei preşcolare
-buna colaborare grădiniţă-comunitate locală
Puncte slabe:
-inexistenţa/existenţa precară a unor resurse materiale necesare pentru buna desfăşurare a activităţilor
Oportunităţi:
-amplasarea în apropierea instituţiei preşcolare a sediului mai multor partenerilor implicaţi
Ameninţări:
-condiţii climatice nefavorabile pentru deplasarea la sediul partenerilor în ziua programată
Obiectiv cadru
-realizarea unei colaborări grădiniţă-comunitate locală, axată pe educaţie rutieră, religioasă, socio-
culturală, sanitară eficientă, promovarea pozitivă a imaginii grădiniţei
Obiective specifice
1.realizarea unor vizite cu preşcolarii în incinta instituţiilor partenere pentru cunoaşterea domeniului
de activitate al fiecăreia
2.prezentarea de spectacole, concursuri şi expoziţii cu tematică literară şi artistico-plastică la fiecare
instituţie parteneră pentru familiarizarea partenerilor cu acţiunile din grădiniţă şi valorificarea unor
evenimente socio-culturale sau religioase
3.participarea la acţiuni iniţiate de parteneri în scopul promovării culturii şi tradiţiilor
româneşti(lansări de carte, spectacole, concursuri locale, acţiuni caritabile, etc.)
Rezultate anticipate(măsurabile)pe fiecare obiectiv specific:
1.preşcolarii observă dotările şi activităţile realizate în bibliotecă, primărie, biserică, cabinet medical
şi participă la activităţile specifice fiecărui partener(împrumut de cărţi, observarea obiectelor din bibliotecă
şi însuşirea unor cunoştinţe de istorie, literatură și artă a românilor, observarea modalităţilor de relaţionare
cu publicul în primării, participarea la liturghii şi obiceiuri bisericeşti)
2.preşcolarii elaborează şi prezintă spectacole de Ziua Naţională a României, de Crăciun, de Paşti,
organizează în incinta instituţiilor partenere expoziţii cu lucrări plastice inspirate din tradiţiile românilor,
organizează concursuri pe tematică rutieră, patriotică, religioasă, la care sunt invitaţi reprezentanţi ai
comunităţii locale

366
 3.preşcolarii participă la lansările de carte de la bibliotecă, la expoziţii organizate de secția de artă, la
acţiuni caritabile iniţiate de biserică, la diverse activităţi organizate de primărie pe tematică specifică
nivelului de vârstă.
Resurse:
1.umane:preşcolarii, cadrele didactice, părinţii, reprezentanţii comunităţii locale
2.materiale:aparat foto, lucrări ale copiilor, diplome, premii, mijloc de transport, sponsorizări, etc.
Responsabilităţi
Instituţia iniţiatoare, prin coordonatorii acţiunilor, se obligă:
-să asigure baza materială şi educaţională pentru desfăşurarea activităţilor
-să realizeze activităţile conform graficului stabilit, colaborând eficient cu partenerii din proiect
pentru realizarea obiectivelor stabilite, în beneficiul copiilor
-să informeze partenerii asupra acţiunilor ce se vor desfăşura şi a timpului şi spaţiului necesar
-să răspundă invitaţiilor partenerilor la acţiuni întreprinse de aceştia, care implică preşcolarii
Instituţiile partenere se obligă:
-să primească preşcolarii în instituţiile pe care le reprezintă, la data anunţată în prealabil
-să informeze preşcolarii despre specificul şi domeniul de activitate al instituţiei
-să ofere spaţiul necesar pentru realizarea expoziţiilor şi altor acţiuni cuprinse în proiect
-să participe, în calitate de invitat, la concursurile iniţiate în proiect
-să invite preşcolarii, dacă organizează acţiuni adecvate nivelului lor de vârstă
Descrierea activităţilor propuse în proiect
Proiectul de parteneriat educaţional”Educaţia timpurie-un start bun în viață” cuprinde vizite la fiecare
instituţie parteneră şi organizarea unor activităţi cu preşcolarii care să respecte obiectivele proiectului,
planificate pe sărbători naţionale, laice sau bisericeşti: Ziua Naţională a României, Crăciunul, Ziua de
naştere a poetului Mihai Eminescu, Ziua de naştere a sculptorului Constantin Brâncuşi, Ziua Femeii,
Paştele, Ziua Copilului, Ziua Poliţiei, Ziua Mediului.

Graficul activităţilor

Perioada Activităţi/subactivităţi Modalităţi de Locul de Parteneri

realizare desfăşurare/
Participanţi
Strada nu e loc de joacă- -prezentarea unor Grădinița Poliția
prezentare power point a informații pe Lumea Tg-Jiu
unor materiale ale poliției videoproiector despre Copiilor
circulația rutieră și Tg-Jiu
pericolele nerespectării
regulilor de circulație

La bibliotecă-vizită la -vizitarea secției de artă, Secția pentru Biblioteca

Biblioteca Judeţeană obţinerea unor informaţii copii Judeţeană Gorj
Gorj despre specificul secției
de artă

367
 Dinți curați și sănătoși -vizitarea unui cabinet Cabinet Cabinet
-sesiune de comunicări stomatologic stomatologic stomatologic
privind igiena orală -însușirea unor reguli de
igienă orală

Taina Sfintei -vizitarea Biserica Biserica

Împărtăşanii-mpărtăşirea bisericii”Sfântul „Sfântul ”Sfântul
copiilor la Biserica Nicolae”, observarea şi Nicolae” Nicolae”
”Sfântul Nicolae” realizarea ritualului de Tg-Jiu
Sosesc colindători- împărtăşire Primăria Primăria Tg-Jiu
participarea la acţiunea -realizarea unui program Tg-Jiu -reprezentanţi ai
culturală organizată de artistic de colinde de comunităţii
primărie Crăciun locale

„Brâncuşi prin ochi de -realizarea unor lucrări Secţia de Artă Biblioteca

copil” plastice cu tematică „Iosif Keber” Judeţeană
-expoziţie de lucrări brâncuşiană şi expunerea Biblioteca Gorj
artistico-plastice la lor la Biblioteca Christian Christian Tell
Biblioteca Judeţeană Tell, Secţia de Artă Gorj

Paștele la români- -vizită la biserică, Biserica Biserica Sfântul

observarea ritualului participarea la liturghie, Sfântul Nicolae Nicolae Tg-Jiu
religios, împărtășirea împărtășirea copiilor
copiilor

La Mulţi Ani, copile -acţiuni dedicate Zilei Parcul Central Primăria Tg-Jiu
drag!”-participarea la Copilului sau altă locaţie
manifestările dedicate Zilei Agenţia pentru
Copilului -desfăşurarea paradei Centrul Protecţia
„Împreună pentru un costumaţiilor ecologice şi oraşului Mediului Gorj
mediu mai curat”-acţiune prezentarea jucăriilor Tg-Jiu
dedicată Zilei Mondiale a ecologice
Mediului

Modalităţi de evaluare
-album de fotografii realizate în timpul activităţilor
-realizarea unor portofolii cu lucrări ale copiilor, cu diplome

368
 Dispoziţii finale
Prezentul proiect de parteneriat educaţional are caracterul unui document cadru şi acoperă întreaga
activitate de realizare a obiectivelor comune convenite.Modificarea sau completarea lui se realizează de
comun acord de instituţiile culturale partenere.

369
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ
PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE

PROF. ÎNV. PRIMAR: BĂLAȘA ELENA - FLORENTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ’’NEGRU VODĂ’’, PITEȘTI

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul
o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial
constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.Implicarea
părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.Acţiunile care implică părinţii produc o
schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor
înşişi.Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte
despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le
datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct
de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este
cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele
şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure
copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la
o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.Tot în
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate.
Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără
„cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general,
elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara
şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă
familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu
doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte
este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii
din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe
o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.Un
parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru.Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele

370
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru.Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi
profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a
intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi
ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia
aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are disponibilităţi intelectuale.În ceea ce priveşte
relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe
lângă aspectele medicale, juridice etc.Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care
copilul să se adapteze rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate
înlocui restul instituţiilor care au misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată.
Educaţia şcolarilor în şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi
în procesul instructiv-educativ. Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi
"un soi de personalitate colectivă" de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului,
are un rol foarte important în ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă
cum familia nu mai poate realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea
ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi în special a familiei.Colaborarea cu familia trebuie să se
concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe,
consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un
colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm.
Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este
posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoala-familie
este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă,
prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
1. Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a,
şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974;
4. Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;

371
 MODALITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A RELAŢIEI ŞCOALĂ – FAMILIE

PROF. BALÁZS ERIKA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BUDUSLĂU

În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie:
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru
prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• asociaţii ale părinţilor şi cadrelor didactice, care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru
prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
• şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania);
• consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol
informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
• comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în ţările est-europene). Din păcate, în România, deşi s-au făcut paşi semnificativi în acest sens,
implicarea părinţilor în astfel de instituţii este destul de redusă. Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie implică
informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului şi presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască:
- obligaţiile legale privind educaţia copilului;
- drepturile de care dispune pentru educaţia copilului;
- importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;
- metodele de colaborare cu şcoala.
În acest scop este necesar un dialog între cadre didactice şi părinţi. Cadrele didactice trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională. Pe de altă parte, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul
lor educativ în cooperare cu învăţătorii şi profesorii iar şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa
necesară.
Dr. Gheorghe Bunescu remarcă trei etape în evoluţia relaţiei şcoală – familie:
a. etapa şcolii autosuficiente (şcoala e instituţie închisă, nu influenţează mediul familial şi nu se lasă
influenţată de el).
Caracteristicile etapei sunt:
- contactele cu părinţii sunt rare, formale;
- părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în şcoală;
- administraţia alege şcoala pentru copii;
- părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară;
- asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate;
- formarea cadrelor didactice neglijează relaţia între familie şi şcoală.
b. etapa de incertitudine profesională (cadrele didactice încep să recunoască influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă).
Caracteristici:
- tendinţa de a creşte acuzarea familiei pentru proastele rezultate şcolare;
- administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
- contactele formale, de rutină cu părinţii continuă; apar experienţe localizate privind comunicarea
cu părinţii;
- apar organizaţiile voluntare de părinţi;
- se constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor,
nedecizional;
- formarea cadrelor didactice abordează relaţia şcoală-familie ca o problemă de importanţă
secundară.

372
 c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale (părinţii şi cadrele didactice descoperă împreună
încrederea unora faţă de alţii).
Caracteristicile acestei etape sunt:
- relaţia cu familia este din ce în ce mai încurajată de şcoală;
- consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele
educaţionale;
- organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară;
- profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării cu familia;
- organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi;
- administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-şcoală;
- formarea cadrelor didactice abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele
importante;
- se organizează cursuri pentru cadre didactice şi părinţi.

Bibliografie:
Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet. Ioan
Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;
Vasile Fetescu, Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură în revista Învăţământul primar, nr.2,

373
 RELAȚIA DINTRE GRĂDINIȚĂ –FAMILIE ȘI COMUNITATE

PROF. INV. PREȘ –BALICA ELISABETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 DĂRMĂNEȘTI, BACĂU
GRĂDINIȚA NR. 1 BIS, DĂRMĂNEȘTI

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-
o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să
cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea
lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa
moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,

374
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.

BIBLIOGRAFIE:
1.Bărau-Pescaru, A., Parteneriat în educație, București, Editura Aramis Print, 2004.
2.Popescu, M., Implicarea comunității în procesul de educație, Centrul Educația 2000+, Editura
Corint, București, 2000.

375
 NECESITATEA (AUTO)EDUCĂRII PĂRINȚILOR ÎN RELAȚIA FAMILIE-
GRĂDINIȚĂ/ȘCOALĂ-SOCIETATE

BALLA ENIKŐ

Pentru noi toți este foarte importantă educația copilului, acest proces complicat și multilateral, care –
după cum vom vedea în cele de mai jos, și din partea părinților cere o evoluție conștientizată.
În toate timpurile educația a fost (și este) o funcție complexă, mișcându-se în două sisteme de
coordinate de trei dimensiuni. Aceste sisteme ar fi: cel pedagogic, având proiecții pe plan intelectual,
emoțional și estetic, respectiv cel al mediului de trai, cu proiecție pe planurile familiei, instituției
(grădinița/școala) și a societății. În acest „labirint” familia (ar trebui să fie) cel mai sigur punct de plecare
și de orientare. Pentru a fi așa, nu doar copilul necesită formare, cea mai maleabilă parte a mediului său ar
trebui să țină cont de necesitățile (nu dorințele!), abilitățile și limitele copilului.
Afirmația devenită aforismă a renumitului pedagog, muzician maghiar Kodály Zoltán („educația
muzicală a copilului trebuie începută în uterul mamei”) poate fi extinsă pe toată educația copilului.
Bebelușul începe să transmită semnale către mama sa în perioada „in utero”, iar răspunsurile primite la
aceste semnale afectează reacțiile lui de după naștere. Aceste semnale se intensifică după naștere, și devin
mai ușor de interpretat.
Semnalele, respectiv răspunsurile primite pe acestea, socializarea printr-o „serie de tocmeli”
transformă nu doar copilul, ci și pe părinți. În procesul în care copilul învață cum să devină o ființă socială,
cuplul tânăr angajat în creșterea copilului învață să fie părinți.
În definiția devenită clasică a lui O. G. Brim 5 socializarea este un proces prin care individul
dobândește cunoștințe, abilități și stări care îl fac bun pentru a deveni membri mai mult sau mai puțin utili
a diferitelor grupuri și a societății.
Venirea pe lume a unui nou născut – în comparația ingenioasă a lui Parsons 6 - este o invazie barbarică
repetată, întrucât bebelușul habar n-are despre regulile, normele, valorile societății în care s-a născut. Toate
acestea trebuie învățate, în primul rând de la familie, de părinți, rude, mai târziu și în al doilea rând din
acele instituții, care au fost create de către societate în mod special cu acest scop (grădinița, școala etc.). În
procesul de socializare, familia se află pe primul loc, copilul face primii pași spre societate cu ajutorul lor.
Legăturile emoționale formate în educația prin familie însoțesc individul de-a lungul vieții, de aceea
influența familiei în socializarea individului este determinantă.
La vârsta de trei ani, copilul intră în sistemul instituțiilor educaționale. Grădinița devine un factor
dominant în viața copiilor, ei petrecându-și majoritatea timpului acolo. Chiar și așa importanța familiei nu
se diminuează, educația copilului rămănând în primul rând dreptul și datoria familiei, instituțiile având rolul
de a completa educația familială.
În viața celor mai multor familii, grădinița este primul loc, unde copilul este lăsat după anii de educație
si socializare urmând obiceiuri și reguli proprii. În acest fel, este prima ocazie, când o familie, ieșind din
sistemul său închis, este „examinat”. Părinții se întâlnesc cu regulile dictate de societate, intră în contact cu
familii funcționând pe baza unui alt sistem de reguli și obiceiuri, ceea ce poate genera reacții emoționale
pozitive sau negative.
Văzând primii pași poticnind într-o comunitate, părintele poate crede, că nu și-a putut pregăti destul
de bine copilul pentru astfel de situații, sau se poate gândi – cu un pic de aroganță – ca „lumea de dinafară”
nu este destul de bună pentru copilul său aproape perfect. Oricum, intrând în contact cu un sistem de reguli
și valori diferite de ale lui este silit să se adapteze. În acest fel devine procesul educării copilului și educarea
părintelui. Părintele trebuie să evolueze împreună cu copilul, altfel amândoi vor fi izolați de societate.
Mai târziu, tranziția grădiniță-școală aduce noi provocări pentru cuplul părinte-copil. Pentru a face
față acestor provocări, ar fi esențial din partea părintelui cunoașterea mediului școlar, a noii comunități de
către părinte. Este necesară, mai întâi pentru sine, apoi împreună cu copilul cunoașterea posibilităților,
conștientizarea limitelor. Din păcate tendințele prezentului arată că părinții încearcă să scape de plusul de
sarcini venind cu școlarizarea copilului. În criza de timp, de energie așteaptă rezolvarea problemelor de cei

5
Socialization After Childhood: Two Essays. By Orville G. Brim, Jr. and Stanton Wheeler. New York: John Wiley & Sons, 1966
6
Family, Socialization and Interaction Process. Talcott Parsons – The American Anthropologyst (Dec. 1956)

376
care se ocupă cu copiii după școală, si în acest fel treptat se înstrăinează de procesul educațional, poate și
de propriile copii.
Bineînțeles aceasta nu este doar vina părinților. Sistemul nostru educațional este în aceeași parte
răspunzător de deficiențele educării părinților, ca părinții însuși. Însă luptându-se permanent cu lipsa de
efectiv, putem doar să visăm de o rețea adecvată de formare și consultanță. Tot vis rămâne ca pedagogii și
așa suprasolicitați o să aibă timpul necesar, energia necesară să se angajeze în nobila dar ingrata sarcină a
educării părinților măcar la nivelul comunităților de clasa.

377
 INTERVENȚIA TIMPURIE - TSMT-TERAPIA SENZORIALĂ
PLANIFICATĂ

PROF. BALOGH EVA ZITA, PSIHOLOG

În momentul de față în România mulți copii cu dizabilități sunt identificați, încadrați în grad de
handicap și îndrumați spre serviciile adecvate doar în momentul înscrierii în învâțământ. Misiunea
intervenției timpurii este de a identifica și evalua, cât mai repede posibil, acei copii (sugari, copii mici) a
căror dezvoltare este compromisă și oferirea unei intervenții corespunzătoare pentru pentru îmbunătățirea
dezvoltării copilului și a familiei.
Un motiv de a interveni mai devreme este că societatea va culege beneficiile maxime. Un copil își
crește dezvoltarea și câștigurile educaționale și scade dependența de instituțiile sociale, familia își crește
abilitatea de a se descurca cu un copil cu probleme și, poate crește eligibilitatea copilului de a ocupa un loc
de muncă, toate acestea având beneficii nu doar sociale ci și economice.
Programele de intervenție timpurie își propun în primul rând să contribuie la depistarea cât mai
timpurie a întărzierilor de dezvoltare, pentru a le putea corecta optimal, și, de asemenea, pentru a preveni
agravarea lor. Serviciile de intervenție timpurie, de asemenea, au un impact semnificativ asupra părinților
unui copil cu probleme.
Intervenția timpurie se aplică copiilor cu vârste cuprinse între 0-3 ani sau chiar 0-7 ani care sunt
descoperiți a aveas au sunt la risc de a dezvolta o dizabilitate sau care prezintă alte nevoi speciale care le
pot afecta dezvoltarea.
O importanță deosebită are intervenția timpurie deoarece se dovedește a fi eficientă atât în prevenirea
handicapului, prin stimularea dezvoltării cât ți în diminuarea impactului psihologic negativ al dizabilității
copilului asupra părinților, fraților, surorilor și rudelor.
Copilul mic, în special cel cu vârsta până la 3 ani, are cele mai mari posibilităâi de recuperare.
PSMT (Planned Sensory Motor Therapy) -TSMT-terapia senzorială planificată
Metoda afost dezvoltată în Ungaria de către phd. Lakatos Katalin.
Ca rezultat al sesiunilor de mișcare TSMT, copiilor nu numai că le corectează mișcările, dar, ca
urmare a maturizării sistemului nervos, își îmbunătățesc gradul de conștientizare a sarcinilor, capacitatea
lor de a imita, atenția multicanală simultană, orientarea spațială, imaginea corpului, memoria, secvența și
problemele comportamentale.
În timpul sincronizării verbale, stimulul vestibular, senzația de mișcare și vorbirea sunt procesate
simultan.
Succesul metodei TSMT constă în faptul că, după o examinare foarte precisă, ăn cadrul terapiei
individuale și de grupspecialistul efectuează exerciții corespunzătoare diagnozei stabilite.
Cu această metodă de testare se poate determina nivelul de integrare senzorio-motor al copilului
(coordonarea mișcării și a organelor senzoriale). Este nevoie de o perioadă scurtă de timp (30-45 de minute)
pentru a efectua 21 de teste în 5 zone mari. Instrucțiunile lui sunt ușor de înțeles, criteriile sale de evaluare
sunt clare și corecte.
ste o terapie intensivă, personalizată ușor utilizabil și de către părinți, cu instrumente caracteristice.
Cu ajutorul mișcărilor se stimulează și se dezvoltă activitatea cerebrală a copilului.
Este util în următoarele cazuri: dezvoltarea întârziată a vorbirii, tulburări de învățare, integrare sau de
comportament, tulburări ale spectrului autismului, retard mintal, hiperactivitate, tulburări de atenție,
dezechilibru, mișcare clandestină, contribuie la dezvoltarea încrederii în sine și a conștiinței de sine.
Metoda este recunoscută și utilizată în mai multe țări, ca Slovacia, Islanda, Germania. În România
metoda este folosita deja de doua centre care se ocupă de diagnoza și depistarea timpurie.
Când ajută această terapie?
Simptome motrice:slăbiciune a coordonării mișcării, executarea incorectă a mișcării, slăbiciune și
lentoare în cazul învățării unor noi mișcări, dispraxia - tulburarea utilizării necorespunzătoare, a mișcărilor
dobândite (grad mai mic), apraxia - perturbarea mișcării voluntare sau a acțiunii complexe, grafomotricitate
slab dezvoltată, ântărziere ân dezvoltarea limbajului, hiperactivitate, întărziere în dezvolatrea lateralității.
În domeniul psiho-cognitiv:retard mintal, tulburări de memorie, tulburare de procesare a
informațiilor, slăbiciunea atenției și capacitatății de organizare, întârzierea apariției gândirii / experienței,

378
întârzierea în apariția gândirii analogice, schița corporală, lateralizarea, tulburarea orientării spațiale,
dislexia, dyscalculia, vulnerabilitate, anxietate, depresie, fobii.
În domeniul social: se încadrează mai greu în în comunitate, dificultate în înțelegerea regulilor și în
acceptarea regulilor, slăbiciune a funcțiilor de control (prezentată în relațiile sociale)

Bibliografie
1. Lakatos Katalin, Revista de Metodica (Módszertani lapok) – Pedagogie specială, intervenție
timpurie și aptitudinea școlară (Speciális pedagógia, korai fejlesztés és iskolaérettség1, 2, 3, 4, resz) – 2002,
2. Lakatos Katalin, Pedagogia dezvoltării (Fejlesztő pedagógia – Prevenció, kapcsolatépítés, okos
szeretet 1, 2 resz)– 2000,
3. Liliana Stan, Dezvoltarea copilului și educația timpurie, Editura Polirom
4. Csanadi Gabriella, Introducere în dezvoltarea timpurie (Bevezetés a korai fejlesztés témaköreibe),
Libra

379
 „SĂRUT MÂNA DOAMNĂ DIRIGINTĂ/PROFESOARĂ !”

PROF ING. BANDI ANDREA MONICA

COLEGIUL TEHNIC ,,AUREL VLAICU” BAIA MARE

De multe ori, mergând pe stradă îngânduraţi de problemele zilnice, ne-au trezit la realitate cuvinte
rostite cu respect : ,,Sărut mâna doamnă dirigintă/profesoară” .Şi atunci, miraţi că cineva îşi mai aminte de
noi, ridicăm privirea şi vedem un un tânăr ţinând de mână o mândreţe de copilaş.
,,Sunt elevul ..X, din clasa a XII-a A, am avut-o ca dirigintă pe doamna.Şi aşa se dezvoltă o discuţie
cu multe aduceri aminte, pline de bucurii sau poate şi de tristeţi, iar la sfârşit ,,Vă mulţumesc pentru că…”
Atunci în acel moment ne creşte inima şi ne despărţim cu gândul că merită să fii dascăl în România,
chiar şi pentru acest lucru.
Sistemul de învăţământ din ţara noastră este într-o nesfârşită schimbare, profesorii fac multă
birocraţie, in media apar derapajele despre profesori. Toate aceste aspecte compun un mosaic în care nimeni
nu se mai regăseşte, o imagine gravă, fără zâmbet şi satisfacţie şi avem impresia că mergem haotic într-un
labirint în care nu mai avem ieşire.
În condiţiile în care elevii au drepturi, dar foarte puţine obligaţii, sau în care mai apare în mass-media
câte un dascăl care nu ne face cinste pentru că a acceptat ,,mită” o cafea…., atunci din nou ne gândim la
statutul de profesor din ţara noastră.
Țara în care toată lumea ştie că dascălul munceşte cinci sau şase ore pe zi şi atât. Restul orelor muncite
nu se cunosc, sau se cunosc prea puţin. Sau atunci când faci pregătire suplimentară pentru bacalaureat şi
vine profesorul şi doi trei elevi.
Poţi să-i ceri profesorului să surâdă, să zâmbească, să fie fericit şi împlinit când se îmbracă de la
second, când alege haine şi cărţi pentru copilul lui după preţ, nu după alt criteriu pe care îl cunoaşte, dar nu
îl poate aplica?
Dar din nou ne vin în minte atunci cuvintele ,,sărut mâna, doamna profesoară”!
Şi da, merită să fii profesor în România, chiar şi pentru atât!

380
 RELATIA FAMILIE – GRADINITA IN REUSITA STARTULUI SCOLAR

PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR BANDI IZABELLA KATALIN

GRADINITA PP SANMICLAUS, JUDETUL ALBA

Pentru copil, familia concentreaza primul sau univers afectiv si social. Trasaturile personalitatii
copiilor se contureaza in raport cu modelul si natura situationala traita in mod direct si nemijlocit in mediul
familial, iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii in formare a copiilor. Ambii
parinti asigura sentimentul de confort si securitate al familiei si sunt raspunzatori de situatia copilului in
cadrul familiei, de optimizarea vietii de familie, imbinand atitudinea afectuoasa a mamei cu autoritatea sau
exigenta rationala a tatalui.
In familie se constituie sentimentul de apartenenta sociala, pentru ca familia este in primul rand o
institutie sociala fundamentala, este un grup social in care membrii ei sunt legati prin anumite relatii
biologice, dar si psiho-morale, economice si juridice, raspunzand unul pentru altul in fata societatii.
In societatea actuala, in familie se doresc relatii la baza carora sa stea respectul, egalitatea, toleranta
dar si un climat familial cu valente educative superioare.Viata in familie, valorile care sunt respecte si deci
experientele pe care copilul le realizeaza in colectivul familial depind asadar de felul in care parintii isi
exercita rolul de educator.
Activitatea educativa din familie ar trebui sa urmareasca intr-o mai mare masura adaptarea si totodata
rationalizarea exigentelor, a cerintelor familiale la posibilitatile de intelegere ale copiilor. Aceste cerinte
familiale sunt obligatiile, regulile, pretentiile, normele si exigentele care se impun copilului si care se
exercita asupra lui prin solicitare si interdictie. O conditie esentiala in realizarea la un nivel optim al
comunicarii in cadrul familiei este emiterea unor reguli de catre adult, aceasta desfasurandu-se intr-un
climat afectiv de intelegere si incredere reciproca. Independenta de gandire si actiune se formeaza prin
intermediul aprecierii si acordarii atentiei de catre adulti. Este foarte important faptul ca, copilul este
deosebit de sensibil la aprecierile facute in legatura cu posibilitatile sale intelectuale, sau la situatiile in care
nu ar putea fi pretuit si stimat, laudat si apreciat.
In concluzie, actiunea educativa a adultului, respectiv a parintelui asupra copilului, facuta cu
responsabilitate, seriozitate, exigenta si afectiune este cea mai buna cale de urmat in formarea personalitatii
copilului, in procesul de insusire a unui comportament pozitiv.
Gradinita este puntea de legatura cu familia, are menirea de a asigura parintilor asistenta de
specialitate, informandu-i asupra etapelor de evolutie ale copiilor si vine in sprijinul celor care intampina
greutati in indeplinirea cu succes a educarii copiilor. Initierea parintilor in educarea si instruirea copiilor se
poate realiza atat in cadrul sedintelor cu parintii, a consultatiilor cu parintii, in discutiile libere sau prin
implicarea si participarea parintilor in cadrul activitatilor cu copiii.
In majoritatea situatiilor familia si gradinita colaboreaza foarte strans pentru a asigura prin eforturi
comune o educatie de buna calitate. Se impune astfel, o comunicare continua si de calitate intre educatoare
si parinti privind progresele si dificultatile intampinate de copii, aspectele asupra carora este necesar sa se
insiste prin exercitii ori prin exemple pozitive si incurajari. Comunicarea si deschiderea din ambele parti,
pentru a sprijini dezvoltarea si buna educatie a copilului, aduc beneficii pe termen lung in dezvoltarea
personalitatii acestuia.
Gradinita este primul mediu educativ si socializator de tip organizational pe care il cunoaste copilul.
Ea are meritul de a oferi programe instructive si educative stabile si coerente ce permit egalizarea sanselor
educationale, oferind acces la integrarea scolara si sociala a copilului. Gradinita trebuie sa creeze premise
favorabile pentru realizarea continuitatii invatamantului prescolar cu cel primar.
Aprecierea pregatirii copilului pentru scoala presupune stabilirea nivelului de dezvoltare al copilului
astfel: sa dispuna de o stare perfecta de sanatate, de integritate senzoriala si de o dezvoltare fizica si
armonioasa. In caz contrar apar mai frecvent oboseala sau agitatia psiho-motrica, atentia poate fi instabila,
iar capacitatea de mobilizare pentru indeplinirea sarcinilor scolare este mai redusa.
In general, copilul apt pentru scolarizare are o memorie buna atunci cand poate reda cu usurinta si
fidelitate continutul unor poezii sau a unor povesti invatate, atunci cand este capabil sa clasifice si sa
ordoneze obiecte dupa diferite criterii, cand cunoaste si foloseste corect notiunile de timp si spatiu, cand
poate exprima raportul cifrei la cantitate, cand cunoaste cifrele de la 1 la 20 si literele alfabetului, operand

381
cu acestea. Copilul apt pentru scolarizare are formata deprinderea de a observa, de a asculta cerintele
adultului si de a reactiona corect pe baza acestora, de a raspunde la intrebari dar si de a formula intrebari,
de a corecta sau completa raspunsurile colegilor.
In concluzie, adaptarea scolara presupune maturitate intelectuala dar si un anumit grad de maturitate
sociala care se refera la insusirea si respectarea unor deprinderi de comportare civilizata in colectiv.
Pregatirea pentru scoala este o problema complexa care vizeaza investigarea unei game extinse de
disponibilitati care pot asigura reusita startului scolar.

382
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. BARANGĂ LAURA,

GRĂDINIȚA P.P. NR21, DROBETA TURNU SEVERIN

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe

383
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

384
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF.BARB DIANA-TAMARA,
COLEGIUL TEHNIC ,,HENRI COANDĂ” TG.-JIU

Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter

385
universal, democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

386
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
SISTEMUL DE EDUCAȚIE DIN FINLANDA

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR: BARB FAUR CLAUDIA SORINA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ANDREI ŞAGUNA” DEVA, HUNEDOARA

Sistemul de educație din Finlanda, unul din cele mai performante din lume.
Principalul obiectiv pe termen lung al politicii privind educația în Finlanda îl constituie asigurarea
condițiilor egale pentru ca toți cetățenii să aibă acces la o educație de calitate. Toți cetățenii, fiindcă politica
privind educația în Finlanda este construită pe principiul „educației pe tot parcursul vieții".
Cuvintele cheie ale sistemului finlandez sunt calitate, eficiență, echitate și internaționalizare. Dacă
primele trei ar fi oarecum normale, cel de-al patrulea cuvânt cheie, internaționalizarea, este ceea ce face un
sistem de educație să fie competitiv atunci când intră în concurență pe plan internațional. Educația este
privită în Finlanda ca fiind cheia competitivității și a bunăstării societății. Există un larg consens al
principalilor piloni ai politicii educaționale, iar politica este caracterizată de cooperare și continuitate-
evoluție mai degrabă decât revoluție. Parteneriatul dintre guvern, sindicate și organizațiile patronale este o
parte integrantă a procesului de elaborare a politicilor. Participarea și consultarea tuturor părților interesate
joacă un rol central în reforma educatională. Profesorii și sindicatul educațional, ca reprezentant al acestora,
sunt principalii actori în dezvoltarea educației. Principalele obiective și linii generale ale politicii sunt
definite la nivel central, dar implementarea acestora este responsabilitatea autorităților locale. Școlile au o
autonomie foarte mare în cadrul sistemului de educație finlandez. Toate școlile urmează un curriculum
național de bază care include obiectivele și conținutul principal al diferitelor discipline. Însă autoritățile
locale și școlile își elaborează propriile curricule în cadrul curriculumului național de bază. Nu există nici
o regulă privind numărul de elevi dintr-o clasă. Școlile au dreptul să asigure serviciile de educație conform
viziunii fiecăreia dintre acestea, atât timp cât funcțiile de bază, stabilite prin lege, sunt îndeplinite. În foarte
multe cazuri, managementul bugetului, achizițiile sau recrutarea personalului didactic sunt
responsabilitatea școlilor.
Trebuie menționat faptul că în Finlanda nu există inspectorate școlare. Acestea au fost desființate la
începutul anilor ‘90. Sistemul se bazează pe competența profesorilor și a restului personalului din
învățământ.
Condițiile din școlile finlandeze sunt aceleași, oriunde ar fi aceste școli. Finlandezii se mândresc
spunând că, pentru copiii lor, cea mai bună școală este întotdeauna școala cea mai apropiată.Toți elevii
finlandezi au dreptul la transport gratuit la, și de la școală, dacă distanța între casă și școală este mai mare
de 5 km, sau dacă drumul până la școală este dificil sau periculos. De asemenea, toți elevii primesc o masă
caldă gratuită în fiecare zi. Și când spun masă caldă, mă refer la felul întâi, felul doi și desert, servite în săli
de mese special amenajate.
Nu există școală finlandeză fără o sală de sport și fără un teren de sport. Părinții sau tutorii copiilor
sunt responsabili să se asigure că aceștia urmează cursurile educației obligatorii.
Abandonul școlar este un concept necunoscut în Finlanda.
Un element extrem de important în cadrul sistemului de educație finlandez îl constituie corpul
didactic. Toți educatorii și profesorii trebuie să fie absolvenți de masterat. Nivelul foarte ridicat de pregătire
a profesorilor este necesar, deoarece aceștia au un grad foarte mare de autonomie profesională. Profesorii
sunt cei care decid ce metodă de predare folosesc, precum și manualele și materialele didactice utilizate.
La toate nivelurile de educație, profesorii trebuie să participe la formarea continuă în fiecare an. Cadrele
didactice finlandeze consideră că formarea continuă este un privilegiu și, prin urmare, participă activ.
Autoritățile finlandeze consideră că potențialul fiecărui copil în parte trebuie maximizat. Astfel,
îndrumarea educațională este privită ca esențială. Îndrumarea și consilierea au ca scop să ghideze și să ajute
copilul să performeze cât mai bine posibil în cadrul studiilor și să poată lua deciziile corecte în ceea ce
privește propria educație și apoi carieră. Îndrumarea și consilierea este văzută ca munca întregului personal
didactic. Astfel, profesorilor li se cere să privească fiecare copil ca pe o persoană distinctă și să-l ajute să
evolueze în concordanță cu propriile sale capabilități.
În cadrul sistemului educațional finlandez, copiii nu primesc teme pentru acasă și nu există nici un
examen până la absolvirea celor 9 ani de educație primară (de bază). De asemenea nu se acordă note

387
elevilor. Se organizează în schimb în fiecare an teste la nivel național pentru a putea evalua nivelul de
performanță atins de sistem (elevii nu primesc nici în acest caz note).
În prezent, autoritățile finlandeze pregătesc trecerea de la clasele unde copiii folosesc scrierea cursivă,
de mână, la clasele unde această va fi înlocuită de scrierea electronică, folosind tastatura. Oficialii finlandezi
recunosc faptul că scrierea folosind tastatura, precum și tweeting-ul încep, în societatea modernă, să ia locul
scrierii de mână. „Copiii trebuie să se concentreze la ceea ce scriu, și nu la cum o fac. Ei nu mai au timp
să devină rapizi la scrierea cursivă, de mână, așa că aceasta devine inutilă pentru ei." este opinia Agenției
Naționale pentru Educație din Finlanda.
Cam așa arată sistemul de educație din Finlanda. Un sistem care are în centrul atenției copilul, un
sistem unde elevii învață să facă lucruri și nu să memoreze inutil (poți găsi o formulă matematică, sau data
unui eveniment istoric în câteva secunde pe internet), unde copiii sunt încurajați să se joace și să creeze,
unde aceștia se simt fericiți.
Un sistem în care profesorii sunt modele ale societății, oameni integri, devotați meseriei și extrem de
competenți. Un sistem a cărui imagine este tabu pentru politicieni, politicile fiind făcute doar de către
specialiști. Iar rezultatele se văd la tot pasul.
O caracteristică extraordinară a sistemului de educație este aceea că, în ceea ce privește învățarea, nu
există capăt de drum.

„Cu cât un copil a văzut și a înțeles mai mult, cu atât vrea el să vadă și să înțeleagă mai mult.” -
Jean Piaget

388
 RAZI COPILE, RAZI!

PROF.INV. PRIMAR BACISOR DIANA EMILIA

SCOALA GIMNAZIALA RADU POPA
SIGHISOARA, MURES

1 IUNIE.
Copilăria, mai întotdeauna trezeşte în sufletul nostru un sentiment de melancolie, este vârsta la care
mugurul omenesc de-abia se deschide la viaţa şi visează gingaş. Copiii, atât de uşor de iubit! Un zâmbet
curat şi strălucitor, manuţe pline de iubire!
Cât de dragă şi frumoasă este lumea copiilor!
1 IUNIE-ZIUA COPILULUI.
La mulţi ani, copiilor din toată ţara, din toată lumea!
Să fiţi sănătoşi, să vă fie viaţa mai lină, mai plină de bucurii, de speranţe împlinite
şi de dragoste.
Iar noi, cei mari, să ne bucurăm de bucuriile copiilor noştri!

1.E iunie şi-i început de vară, 2.E iunie-n cireşul din grădină
Pământu-i greu de soare şi de flori. Şi boabe roşii se aprind pe ram,
Sub ceruri limpezi păsările zboară Săgeţi de aur cald şi de lumină
Şi nopţile ascund privighetori. Aruncă dimineţile în geam.

3.Râde cerul în lumina verii

Iată, vara caldă a sosit.
Se îmbracă-n floare albă merii
Şi-n câmpie macul a-nflorit!
Cântec: „Ce frumoasa esti copilarie”

4.E iunie-n natură şi-n simţire 5.Ne salută crângul plin de floare,
Iar inimile noastre-s ciocârlii. Ne salută păsările mii,
Ne-mbrăţişează vara cu iubire Tot vâzduhul râde-n sărbătoare
Şi ne şopteşte: să trăiţi copii! Şi ne spune: să trăiţi copii!

6.Ziua noastră-i ziua-n care 7.Ziua noastră-i ziua-n care

Se îmbracă tot pământul Voia bună e acasă.
În veşmânt de sărbătoare Nu-i pe lume sărbătoare
Şi spre cer se-nalţă cântul. Între toate mai frumoasă.

8.Sărbătoarea veseliei
Duce către cer în zbor,
Cântecul copilăriei
Peste lume trecător.

Cântec: „ Celor mari, celor mici, ne e drag tuturor...”

9.Spune-mi soare, cum de oare 10.Ca să-ţi fie cald şi bine

Azi mai mândru străluceşti? Raza mea o auresc!
Pentru care sărbătoare, Tot pământul pentru tine
Razele îţi încălzeşti? Cu iubire-l încălzesc!

389
 11.Spune-mi mie ciocârlie
Pentru cine vii în zbor?
Să aduci cu bucurie
Cânt de dragoste şi zbor?

12Pentru cine? Pentru tine 13.Şi de-acolo se întoarce

Cântul meu suie mereu, Vesel şi melodios,
Până sus în cer, la soare Să aducă numai pace
Să-l audă Dumnezeu. Sufletului tău frumos.

14.Cine eşti tu, copilărie, 15.De ce cu florile îţi place

Cu râs, cu jocuri şi poveşti, Mereu, mereu să te-nfrăţeşti,
Din care rai mi-apari tu mie Şi numai într-un cuib de pace
Şi înspre care lumi porneşti? Poţi să răsari şi să-nfloreşti!

Cântec: „ Ce-i copilăria eu m-am întrebat

Dar răspunsul, evident, încă nu l-am aflat
Ştiu numai atâta, că aş mai dori
Să ajung din nou la vârsta veche de copil.
Copilăria e ceva ciudat şi minunat
Dar e greu, e mult prea greu a se juca.

16.Copilăria-i o rază de soare,

E primul şi cel din urmă cuvânt
E ţesută-n aur şi mărgăritare
Copilăria-i o adiere de vânt.

17.Copilăria-i un zâmbet, un vis, o veselie, 18Copilăria nu trebuie răpită

E pasărea ce-alunecă-n zare Căci e primul nostru cuvânt.
Şi-un gând pribeag de-o veşnicie, Şi o comoară prea greu găsită
Copilăria-i o frumoasă floare. Copilăria-i o adiere de vânt.

Dans:

Cât de mult ne place jocul

E frumos, bată-l norocu,
Hai la joc, prietenul meu,
Jocul nu e greu.
După ce-l înveţi şi-l ştii
Eo joacă de copii.

Cântec: „ Dacă vesel se trăieşte”

23.Sunt copil ca fiecare 24.Şi când tata nu-i acasă

Şi mă joc mereu, Ci-i altundeva,
Jucăria cea mai mare Jucăria cea frumoasă
Este tatăl meu. Este mama mea.

25.Iar când mama şi cu tata 26.Scumpă mamă, dragă tată

Sunt plecaţi de-aici, Roata nu stă-n loc,
Pentru joc, să ţineţi minte, Că voi fi şi eu odată
Am nişte bunici. Jucărie-n joc.

390
 27.Lumea ta, copilărie 29.Lumea ta, copilărie
Cea mai mândră dintre toate Cântă, joacă, versuri ştie
Are zmee de hârtie Soarele o scânteiază
Şi creioane colorate. Şi părinţii o veghează.

28.Cer de pace o-nconjoară

Glas de păsări, flori de vară
Brâu de ape cristaline
Zbor de harnice albine.

Cântec: „Cât de dragă şi frumoasă este Cât de minunat e să trăieşti

Lumea copiilor În lumea copiilor
E tărâm de vis şi de poveste Să te joci, s-alergi şi să zâmbeşti
Lumea copiilor În lumea copiilor.
Hai copii, cu toţii să cântăm, Hai copii cu toţii să dansăm,
Să fim veseli să ne bucurăm Hai cu toţii să ne amuzăm,
Căci cu toţii suntem fericiţi, Căci e veşnic soare fără nori,
Noi suntem iubiţi şi ocrotiţi. Efrumos în lumea copiilor.

30. Zâmbetul copiilor de unde vine? 31.De la cerul senin şi curat

De la ziua.nsorită de mâine Peste ţară azi revărsat.
De la flori, de la raza aurie, Ca o floare pe buze când creşte
De la mieii ce zburdă-n câmpie. În priviri de copil înfloreşte.

Cântec: „Tot ce e pe lume”

32.Vine vara, prin urmare, 33.Ne aşteaptă munţii

Pe aripi de porumbei, Albaştri în zare,
Vine pentru fiecare Ne aşteaptă marea
Şi vacanţa, darul ei. Şi plaja cu soare.

34.Ne-aşteaptă bunicii
Să plecăm la ţară.
E vacanţa mare
Este vară, vară.

391
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!

PROF. CRISTINA BARBĂLATĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „STEFAN CEL MARE” ZEMEȘ
COMUNA ZEMEȘ, JUDEȚUL BACĂU

Educația își propune să șlefuiască personalități, iar locul unde se plămădesc aceste personalități este
numai și numai familia.
Ce poate face familia pentru ca tinerii pe care îi cresc și îi pregătesc pentru viață să devină oameni
responsabili, caractere integre, personalități de înaltă calitate, pe care să știi că te poți bizui?
Pentru a nu exista riscul ca un copil să nu învețe încă din căminul părintesc să fie îndatoritor și
generos, ar trebui să știe următoarele:
• Să-și apere drepturile;
• Să respecte drepturile altora;
• Să evite pasivitatea și lenea;
• Să fie persevereți în tot ce-și propun;
• Să ofere sprijin și să fie sprijiniți.
Sunt doar câteva principii elementare de conviețuire socială care, atunci când nu sunt însușite la timp,
pot sta în calea intereselor individuale sau sociale ale viitorului adult.
Ucenicia copilului în familie ar trebui să se facă într-un regim de creștere și educare echilibrat și
rațional, un regim care să ofere protecție dar și marginea de autonomie și libertate atăt de necesare
intereselor reale ale copilului. Numeroși părinți însă nu respectă această condiție indispensabilă fie din
cauza neștiinței sau din cauza incapacității de a educa, fie sunt partizani ai unui regim de libertate exagerată
pentru copil, așa cum găsim și parinți care exagerează prin supraprotecție.
Părintele este și un mandatar al societății, unul care îl învață pe copil ,,regula jocului” deoarece știe
că cei care nu respectă regula vor fi, în mod aproape sigur, respinși de societate. Cu alte cuvinte, copilul se
naște într-o societate organizată iar viața societății se conduce și după o tradiție, după forme tipice de
cultură, după principii de drept a căror încălcare se plătește aproape întotdeauna scump.
Ordinea, disciplina vieții de familie este încă unul din stâlpii care susțin dezvoltarea normală a
copilului, așa cum un sol sănătos naște tulpini rezistente, frumos alcătuite și dezvoltate.
Consecința directă a dezordinii în viața de familie este aceea că ea formează copii dezordonati și
personalități dezordonate.
Educația adevărată se preocupă, în primul rând, de valoarea și echilibrul personalității în ansamblu și
nu e de mirare că personalitățile de nivel superior își datorează formarea factorilor extrafamiliali: grădinița,
școala, mediul profesional.
Odată cu vârsta preșcolară, după 4 ani, începe modelarea socio-afectivității preșcolarului, etapă în
care, pe lăngă părinți, încep să-și pună amprenta educatorii: atât mediul preșcolar cât și personalitatea
educatoarei vor crea efecte în ceea ce privește încrederea în sine, adaptabilitatea socială și curiozitatea
intelectuală infantilă, care se vor menține mulți ani. Este perioada în care se formează, concomitent,
inițiativa, inhibiția, autostăpânirea, dar acestea nu se dezvoltă de la sine, ci depind de condițiile vieții și mai
ales ale educației.
Trăirile afective lasă urme puternice și apare, cu alte cuvinte, un auto-control și o dirijare a trăirilor
socio- afective. Școlarul mic dovedește o înțelegere mai amplă și mai profundă a relațiilor sociale cu copiii
sau cu adulții. În anii micii școlarități, copiii încep să simtă măreția unor acțiuni umane, să-și găsească
modele în „eroii” lor, sentimentele vor fi mai profunde și mai nuanțate.
De la 6 ani, odată cu intrarea în școală, societatea propune și impune copilului noi forme de relații,
noi cunoștințe, modele noi de gândire. Este perioada în care mediului familial dominant până acum i se vor
adăuga,în conturarea sociabilității și afectivității copilului, influențele școlii.
Chiar dacă copilul a frecventat grădința, școala înseamnă plasarea lui într-o nouă conjunctură în care,
mai mult sau mai puțin voluntar, copilul se va plia noilor exigențe, fiind stimulat de noua situație socialăș
statutul de școlar.

392
 În perioada preadolescenței începe descoperirea de sine, eforturi orientate spre delimitarea eului,
căpătând contururi din ce în ce mai pregnante înțelegerea propriei lumi psihice. Și în această perioadă,
responsabilitatea părinților față de socializarea adecvată a copiilor are, prin efectele sale imediate, dar mai
ales viitoare, o pondere educativă considerabilă.
La începutul adolescenței, copilul devine din ce în ce mai visător, mai rațional, mai închis în sine dar
mai apt pentru relații socio-afective mai limitate ca sferă, compensate însă prin conținutul trăirilor.
Educația pe care generația adultă a făcut-o tinerei generații de totdeauna și de pretutindeni, a
reprezentat și reprezintă o formă particulară a unui permanent dialog dintre generații. Dialogul părinte-
copil a constituit și constituie una din formele majore ale asigurării permanenței existenței umane- trecute,
prezente și viitoare, de aceea, orice părinte trebuie să acorde timpul necesar realizării lui.

Bibliografie:
Teodorescu, S., În lumea copilului: prieteni, colegi, cunoscuți, București, Editura didactică și
pedagogică, 2004.
Dimitriu, C., le dați copiilor totul, dar le cereți destul, Bucurețti, Editura didactică și pedagogică,
2001.

393
 PARTENERIATELE FAMILIE - GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ - COMUNITATE

ÎNV. BARBĂNOUĂ DOINA

COLEGIUL ,,AUREL VIJOLI”
FĂGĂRAȘ, JUD. BRAȘOV

Educația este procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane, de aceea
ea constituie o necesitate atât pentru individ cât și pentru societate.
Parteneriatele dintre grădinițe, școli, familii și comunitate pot ajuta cadrele didactice în munca lor.
Exemple grăitoare pentru susținerea ideii de într-ajutorare reciprocă sunt perfecţionarea abilităţilor şcolare
ale elevilor, îmbunătăţirea programelor de studiu și climatului şcolar, îmbunătăţirea abilităţilor educaţionale
ale părinţilor, dezvoltarea abilităţilor de lideri ale părinţilor, conectarea familiilor cu membrii şcolii și ai
comunităţii, stimularea serviciului comunității în folosul şcolilor, oferirea unor servicii şi suport familiilor
şi crearea un mediu mai sigur în şcoli.
În unitatea noastră părinţii şi cadrele didactice au creat diferite parteneriate, angajându-se în activităţi
comune de învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, desfăşurând proiecte de
curriculum colaborativ, participând împreună la diverse activităţi de luare a deciziei. Rata învățării a crescut
și s-a menținut ridicată în situațiile în care părinții s-au implicat în sprijinirea copiilor prin diverse activități
acasă. Părinții care au participat la programele educaționale inițiate de școală au putut aprecia mai bine
abilitățile și aptitudinile copiilor, problemele și posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul învățării.
Prin activitatea în parteneriat cu părinții, cadrele didactice și-au asigurat un sprijin în propria activitate.
Învățându-i pe părinți să se implice în dezvoltarea copiilor lor, am întărit interacțunile și relațiile dintre
părinți și copii. Prin cooperare reală și comunicare cu părinții, școala a pus bazele unei unități de decizie și
acțiune între cei doi factori. De asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor problemă, a
conflictelor posibile și a situațiilor de risc în dezvoltarea copilului. Pe de o parte, familia este un factor de
educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de elevi ai
copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Pe fundalul unui orizont larg de înţelegere a rolului pe care îl
joacă părinţii în viaţa socială, dar şi în viaţa de familie, finalităţile educaţionale vor dobândi un grad mai
mare de conştientizare.
Parteneriatele dintre școala noastră și alte instituții de învățământ prezintă avantajul că partenerii au
scopuri comune, obiective similare. Acestea au fost încheiate pentru a desfășura activități precum: schimb
de experiență și de bune practici, simpozioane, concursuri pentru elevi și pentru cadre didactice,
implementarea de practici inovatoare, împărtășirea și confruntarea de idei, practici sau metode de lucru.
Prin intermediul platformei eTwinning, am încheiat parteneriate cu alte școli din Europa, folosind
diferite modalități de comunicare, bazate pe noile tehnologii, pentru a derula proiecte care au vizat:
formarea unor echipe de lucru elevi și profesori, care să lucreze împreună; promovarea identității românești
prin obiceiuri și tradidiții specifice.
Cunoașterea mediului familial al copilului, a particularităților dezvoltării acestuia și în funcție de
acestea, asigurarea unui învățământ individualizat încă din grădiniță prin parteneriate educaționale, prin
contactul preșcolarilor cu școlarii, unele activități comune, asigură o colaborare și o continuitate între
grădiniță și școală. Copilul trebuie ajutat să pătrundă în mediul școlar cu optimism, cu încredere în sine. Cu
alte cuvinte, grădinița și școala sunt două trasee consecutive, dar părți ale unui proces educațional care
trebuie să fie unitar. În acest sens, legătura dintre școală și grădinița din cartier a fost întărită prin derularea
unor proiecte educaționale sau activități specifice pentru ,,Ziua porților deschise ale școlii”, cu scopul de a
asigura o continuitate, iar preșcolarul să se integreze cu succes în mediul școlar.
Şcoala noastră a desfăşurat parteneriate împreună cu medici de familie, care au avut cel mai important
rol educativ în vederea asigurării sănătăţii mentale şi fizice a copiilor şi familiilor acestora. Temele care
abordate în programele educative au fost multiple: igiena personală, a locuinţei, a spaţiului şcolii; acordarea
de prim ajutor în cazuri de urgenţă; educaţia pentru practicarea sporturilor; educaţie pentru consum
alimentar sănătos.
Parteneriatul școlii cu biserica a avut un rol important în promovarea educaţiei de tip moral-
religioasă.

394
 În comunitate, Poliţia reprezintă o instituţie de referinţă pentru locuitorii săi. Rolurile poliţiei în
domeniul educaţional pot fi împărţite în două mari categorii: preventive și de intervenţie în situaţii speciale.
Parteneriatul școlii noastre cu Poliţia a avut diverse activități cu următoarele obiective: asigurarea
integrităţii personale a elevilor, cadrelor didactice, a locuitorilor comunităţi; prevenirea delicvenței
juvenile; prevenirea violenței în cadrul școlii; educaţia rutieră; promovarea unui comportament civilizat în
societate.
Factori educaționali cu rol deosebit de important, cu care unitatea noastră școlară a încheiat
parteneriate, au fost: Primăria, Pompierii, Jandarmeria, agenți economici, diverse asociații ori fundații
comunitare, ș.a..
Legătura dintre instituția școlară, familie și comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, care sunt în formare.
Un real parteneriat grădiniță - școală – familie - comunitate nu este cel înscris pe o coală de hârtie,
semnat de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi
tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este copilul.

395
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PRIMAR BĂRBOI ALINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GHEORGHE POPOVICI" LOZNA,
JUDEŢUL BOTOŞANI

„Prezenţa pãrinţilor poate transforma cultura şcolii.”( S. L. Lightfoot )

Cine dintre noi, care am fost şcolari odată, nu ne mai aducem aminte emoţia primei zile de şcoală?
Părinţi şi bunici îndrumând paşii copiilor spre clasa plină de flori, cu manuale noi pe băncile proaspăt
lăcuite , întâmpinaţi fiind de zâmbetul cald şi mesajul de bun venit al învăţătoarei.
Cine dintre noi, care suntem părinţi de şcolari, nu ne amintim de sfârşitul primului an de şcoală al
copilului nostru, de emoţia trecerii dintr-o clasă în alta?
Febra aceasta frumoasă, care aprinde dintotdeauna minţile şi inimile şcolarilor, este tocmai ceea ce
defineşte meseria de elev şi o dirijează într-un loc aparte intre celelalte preocupări, între care oamenii, de
la cei de-o şchioapă până la bunicii cărunţi, îşi întemeiază rostul lor sub soare.
Educaţia începe acasă, în familie şi continuă la grădiniţă şi apoi la şcoală. Dacă părinţii vor oferi
modele demne de urmat,copiii vor reuşi să adopte atitudini pozitive, conṣtiente, responsabile, atât
comportamentale, cât şi faṭӑ de ȋnvӑṭӑturӑ. „Copiii sunt ca oglinda: fac tot ce văd şi ce aud. Fii o reflexie
bună pentru ei.”(Kevin Heath).
În educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele
mai importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și
modernizare rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă
un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele
deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului
socio-familial.
Şcoala este interesatӑ sӑ colaboreze cu familia, sӑ-ṣi facӑ din ea un aliat, pentru ca acṭiunea sa
educativӑ sặ fie mai profundӑ ṣi de duratӑ. Colaborarea ṣcolii cu familia este necesarӑ ṣi ȋn vederea unei
informӑri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaṣterea lui din toate
punctele de vedere.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului
copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale, progresele sociologiei si
psihologiei, precum si alte cauze au dus la întelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne
neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opozitţa părinţilor. Şcoala capată astfel o misiune
suplimentară.
Sub ȋndrumarea școlii, familia stabilește regimul de viațӑ al copilului și vegheazӑ la respectarea
lui.Ținȃnd seama de condițiile concrete, fiecare familie stabilește orarul de muncӑ și de odihnӑ al elevului,
timpul cȃnd sӑ ȋnceapӑ pregӑtirea temelor, cel destinat pentru joc și ocupații recreative alese ȋn mod liber
de cӑtre copii, timpul cȃnd sӑ presteze anumite servicii pentru familie. Atunci cȃnd prin repetare un
asemenea regim devine obișnuințӑ pentru școlar, controlul pӑrinților va fi din ce ȋn ce mai redus.
Spre a-i ajuta eficient pe copii, părinţii trebuie să ţina legăura cu şcoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii şi despre comportarea lor la şcoală. Unele informaţii despre aceste situaţii le pot obţine
părinţii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatările despre activitatea lui la şcoală şi
modul cum a fost ea apreciată de profesori, dar mult mai utile sunt informaţiile pe care le primesc părinţii
de la cadrele didactice.
Implicarea părinţilor in viaţa activă a şcolarului este foarte importantă, deoarece copiii dacă sunt
ajutati devin mai motivaţi şi mai ambiţioşi în tot ceea ce fac. Implicarea părinţilor in viaţa micului şcolar îl
face pe acesta să fie mai încrezător în sine şi mai puternic, putând să depăşescă toate obstacolele pe care le
întâlneşte, nu doar la şcoală, ci şi în viaţa de zi cu zi.
Dialogul cu familia este unul din element indispensabil al reusitei scolare.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei
la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de
experienţele trăite şe elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală

396
şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit
de şcoală şi de familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în
familie.Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.

Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică,Bucureşti, Editura Aramis, 2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe,Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

397
 FAMILIA, ȘCOALA ȘI SOCIETATEA ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII
COPILULUI

PROF. BĂRBOIANU DANA CORALIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BUCOVĂȚ

Educația începe acasă. Nu poți da vina pe școală că nu ți-a învățat copilul ceea ce nu l-ai învățat
tu. (Arthur G. Holder)

Creşterea si educarea copiilor reprezintă îndatoriri si responsabilităţi deosebit de importante ale

familiei. Mediul educogen al familiei are influenţe deosebit de puternice asupra personalităţii copilului, a
comportamentului lui, care îşi mentine forţa educativă uneori toată viaţa. De aceea se acordă o importanţă
deosebită ,,celor 7 ani de acasă’’.
După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei se realizează într-o
ipostază nouă, de interacţiune a familiei cu instituţiile de învăţământ. De altfel, functia socio-educativă a
familiei nu încetează toată viaţa, căci şi atunci când au ajuns adulţi şi şi-au întemeiat o familie, părinţii îi
consideră tot copiii lor şi oricând îi ajută.
Îndeplinirea cu success a funcţiilor familiei implică respectarea unui sistem de cerinţe socio-
educaţionale cum ar fi:
-preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătirii culturale si profesionale pentru
a putea fi un model şi pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalităţii lor ;
-realizarea unui colectiv familial închegat, unit, care să aibă forţa socio-educativă corespunzătoare;
-cunoaşterea de către părinţi a obligaţiilor socio-educative ce le revin în educarea copiilor;
-contribuţia părinţilor, în funcţie de posibilităţile lor de pregătire, la realizarea obiectivelor tuturor
dimensiunilor educaţiei: intelectuală, profesională, moral civică, estetică, fizică etc;
-antrenarea copiilor, după posibilităţile lor, la viaţa si munca variată a familiei;
-sprijinirea copiilor la învăţătură, după posibilităţile părinţilor, evitându-se situaţiile ca parinţii să le
efectueze temele;
-să nu se condiţioneze, de nimeni, obţinerea unor rezultate la învăţătură , de acordare a unor
recompense, ci recompensele să se dea ca o umare firească a rezultatelor bune la învăţătură;
-să li se acorde copiilor mijloace materiale si financiare în limita necesităţilor fireşti, evitându-se
exagerările în această direcţie;
-să se manifeste o autoritate părintească raţională, umană, firească; nici dragoste exagerată, nici
exigentă exagerată, nici părinţi toleranţi şi foarte indulgenţi, nici părinţi tirani cu copiii lor;
-copiii trebuie învăţaţi să stabilească relaţii numai cu persoane cunoscute, care sunt bine intenţionate
şi le vor binele;
-orice situaţie nou-aparută în viaţa copiilor trebuie sesizată imediat şi luate măsurile , adecvate,
pentru a feri copiii de şocuri grave.
În numele dragostei adevărate şi al responsabilităţii, părinţii au îndatorirea ca să prevină şi să înlăture
orice fel de abatere a copiilor lor. Neluarea în seama a abaterilor poate duce la consolidarea acestora şi la
degradarea personalităţii copiilor lor, mai ales în perioada pubertăţii şi adolescenţei, uneori şi mai târziu.
La pubertate şi la adolescenţă apar unele trăsături specifice acestor vârste, dar nefavorabile dezvoltării si
manifestării personalităţii, cum sunt: egoismul, încăpăţânarea, îngâmfarea, nonconformismul, bravarea,
libertinajul. Neluate în considerare de către părinti si ,,netratate’’ în mod corespunzator din punct de vedere
educativ, ele pot degenera în: lipsa de respect faţă de părinţi, faţă de alţi factori, faţă de vârstnici; infractiuni
de genul furtului, violenţelor, consumului de băuturi alcoolice, droguri. Prevenirea şi înlăturarea unor
asemenea comportamente negative trebuie realizate cu mijloace educaţionale positive, inclusiv folosirea
sancţiunilor, care să convingă de necesitatea unei comportări demne, înţelepte. Mijloace primitive de genul
bătăii, luării dreptului la hrană sau insultele, care jignesc fizic şi moral, lasă urme neplăcute în mintea
copilului. Lipsa de preocupare educativă ca şi ,, cicălirea’’ trebuie evitate . O educaţie părintească bazată
pe convingere este mai grea, însă este mai fiabila, mai eficientă, mai plină de satisfacţii pe termen lung, atât
pentru părinţi cât şi pentru copii. Părinţii sunt tinerii educatori, care au o mare responsabilitate socio-umană

398
şi a căror educaţie lasă amprente, uneori pentru toata viața. Pentru a reuşi în educaţia copiilor, părinţii
trebuie să se pregătească pentru a fi educatori şi să colaboreze cu şcoala.
Societatea, statul si organizaţiile nonguvernamentale au posibilităţi suplimentare, superioare unei
şcoli, de a organiza acţiuni pedagogice chiar la nivel naţional, precum şi posibilitatea de a antrena specialişti
de valoare în realizarea unei elevate si eficiente propaganda pedagogice în cadrul familiilor.
La nivel naţional se pot organiza acţiuni pedagogice cum sunt: emisiuni educative pentru părinţi şi
copii la radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi reviste cu caracter educativ pe diverse teme pentru părinţi şi
copii, filme şi piese de teatru cu specific educativ în rândul parinţilor şi copiilor, difuzate în instituţii teatrale
şi cinematografe sau la radio, televiziune şi internet, conferinţe şi dezbateri pe teme educative pentru părinţi
şi cu părinţii.
Cerinte ale activităţii de propagandă pedagogică în sprijinul familiilor sunt: conţinuturile şi
îndrumările psiho-pedagogice să fie competente, bogate , variate, actuale, interesante şi accesibile; să fie
atraşi părinţii în stabilirea formelor şi stabilirea acţiunilor; să fie atraşi specialişti valoroşi; să se coopereze
cu toţi factorii interesaţi în realizarea acestui gen de propagandă pedagogică, să se asigure unitatea,
consecvenţa şi continuitatea îndeplinirii cu succes a acestor activităţi.
În condiţiile actuale, în care părinţii muncesc în străinătate, este necesar ca factorii educativi, cu
sprijinul organelor locale să asigure consilierea psiho-socio-pedagogică a copiilor şi în situaţii deosebite şi
sprijin material financiar pentru copii. Acest lucru va peveni afectarea stării de sănătate şi comportamentul
nedorit al copiilor, precum şi abandonul şcolar.
O componentă importantă a deviaţiei comportamentale este violenţa, înteleasă ca o formă deficitară
de raportare a persoanei la realitatea înconjuratoare. La vârsta de 8-10 ani , este foarte frecvent întâlnită
violenţa în diversele ei forme. Există copii care manifestă o agresivitate verbală sau fizică sporită în relaţiile
cu ceilalti colegi. In soluţionarea unor astfel de conflicte, învăţătorul este cel care mediază conflictul ,
analizează corect cauzele şi ia măsurile necesare.
O forma a violentei constă porecle, etichetări ironice, cu privire la diverse particularităţi fizice, iar
pârâtul este o formă de răzbunare. Soluționarea unor astfel de conflicte nu este simplă. Uneori se ajunge la
eşec, dacă familia nu colaborează cu şcoala. Unii părinţi evită întâlnirile periodice cu profesorul, nu
participă la şedinte şi în acest caz eşecul în educarea corectă a acestor copii este inevitabil. Se încearcă
evitarea pe cât posibil a actelor de violenţă în relaţiile cu elevii şi între elevi prin atragerea lor spre o
colaborare activă şi pozitivă şi prin activităţi complexe la care participă şi alţi factori educaţionali cum ar
fi organele de poliţie, psihologi, preoţi care dezbat în faţa elevilor cazuri de acest gen.
Ideală este o strânsă colaborare între şcoală, familie şi societate pentru reușita în educaţia copiilor.

Bibliografie
1.Bontas Ioan-Tratat de pedagogie, 2007, Editura Bic All, Bucuresti
2.Arhim. Kraiopoulos Simeon-Parinţi şi copii, 2005, Editura Bizantina, Bucuresti
3.Boros Maximilian-Parinţi şi copii, 1992, Editura Gutinul Srl, Baia Mare
4.Sincan Eugenia si Alexandru Gheorghe-Scoala şi familia, 1993, Editura ,,Gheorghe-Cartu
Alexandru’’, Craiova

399
 SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ȘI EVALUAREA ÎN PROCESUL
INSTRUCTIV- EDUCATIV

PROFESOR: AMELIA BARBU

LICEUL TEHNOLOGIC FORESTIER
RÂMNICU VÂLCEA

Trăim într-o lume aflată în permanentă şi rapidă schimbare, lume pe care, de multe ori, o catalogăm
drept "nebună". "Viteza" în care trăim, derularea tot mai alertă a vieţii noastre ne obligă să medităm din ce
în ce mai profund la noţiunile de: timp, spaţiu, adaptare, flexibilitate, progres, clasic, modern, verticalitate,
corectitudine faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.
Din punctul meu de vedere, nu ne putem adapta la nou şi nu putem progresa rapid dacă nu suntem
permanent deschişi, inovatori, dacă nu manifestăm disponibilitatea de a primi fără prejudecăţi tot ce vine
din afara noastră, tot ceea ce nu se înscrie şi depăşeşte orizontul nostru cultural. Aceste aspecte trebuie să
le trecem prin filtrul propriei gândiri, al personalităţii, al afectivităţii noastre, pentru a ne putea forma o
perspectivă personală asupra lumii. Abia apoi transmitem această imagine celor care ne înconjoară,
încercând să-i convingem, de multe ori, să adere la ea, să ne împărtăşească punctul de vedere.
Noi suntem dascăli şi de aceea consider că responsabilitatea noastră este, din acest punct de vedere,
mult mai mare. Noi trebuie să fim, atât pentru elevii noştri, dar şi pentru societate, adevărate repere, modele
de viaţă, vectori de opinie (chiar am observat în rândul copiilor şi al tinerilor o tot mai mare nevoie de
modele de viaţă).
Pentru ca cei pe care îi educăm să poată trăi şi reuşi într-o societate aflată în permanentă schimbare,
puternic globalizată şi uneori nedreaptă, noi, profesorii nu trebuie doar să le transmitem cunoştinţe valide.
Este necesar, mai ales, să formăm caractere, priceperi şi deprinderi, capacităţi de operare cu noile achiziţii,
respectul pentru adevăratele valori, dorinţa de a fi parte a lumii în care trăiesc.
Consider că foarte importantă devine, într-un astfel de context, puterea de aplicare a cunoştinţelor
dobândite. Teoreticul trebuie foarte bine îmbinat cu practicul, de multe ori chiar surclasat de acesta.
Aspectul funcţional al noţiunilor însuşite dă adevărata valoare a pregătirii unei persoane.
Calitatea actului educaţional, pe care o dorim în fiecare an tot mai sporită, se va regăsi astfel în
formarea oricărui OM care a trecut pragul ŞCOLII.
O bună organizare şi desfăşurare a procesului instructiv - educativ nu se pot realiza fără una dintre
componentele majore ale acestuia, şi anume EVALUAREA. În lucrările de specialitate, evaluarea este
definită ca o activitate psihopedagogică de verificare, măsurare şi apreciere a rezultatelor obţinute de cei
instruiţi, într-un anumit interval de timp.
„Evaluarea este o dimensiune foarte importantă a procesului de învăţământ, întrucât furnizează
informaţii despre calitatea şi funcţionalitatea acestuia, în ansamblul său, cât şi a unor componente ale sale
(mijloace, metode, forme de organizare, conţinut, caracteristicile agenţilor implicaţi în desfăşurarea lui)”.
Înţelegem deci că nu este suficient să posedăm cunoştinţe. Este nevoie de harul de a le transmite
celorlalţi, de a opera cu ele. De asemenea, trebuie să vedem dacă la nivelul elevilor noştri s-a produs acea
schimbare pe care am dorit-o. Acest lucru îl putem afla doar prin procesul de evaluare. El nu este complet
fără o autoevaluare ce reglează activităţile noastre viitoare.
O bună evaluare nu se poate realiza fără a ne cunoaşte întâi pe noi înşine, apoi pe elevii noştri. De
aceea, doar în funcţie de particularităţile lor de vârstă, de pregătire, emoţionale, de orizontul lor de aşteptare
putem să concepem şi să aplicăm corect instrumentele evaluării.
În plus, evaluarea corectă solicită din partea noastră trăsături şi comportamente foarte clare. Astfel, o
deontologie a evaluatorului impune imparţialitate, corectitudine, o foarte bună pregătire profesională şi o
ţinută morală ireproşabilă. Nu cred că trebuie să rămână pe ultimul loc dragostea pentru profesie, pentru
elevi, dorinţa ca ei să progreseze permanent, să lupte pentru "împlinirea legendei personale", fără a le
distruge însă "floarea sufletului".
Pentru a realiza toate aceste obiective, cred că este foarte necesară permanenta noastră pregătire şi
perfecţionare în calitate de profesori - evaluatori. De aceea, stagiile de formare sunt benefice pentru noi,
indiferent de vârstă sau de experienţă. Nu trebuie să respingem ideea că mereu mai avem ceva de învăţat.

400
 Schimbul de idei, meditaţia asupra unor probleme pe care le întâlnim în practica de zi cu zi, chiar
polemica, toate acestea sunt constructive, ajutându-ne să fim mai corecţi, mai buni, mai flexibili în gândire,
doar în folosul elevilor noştri.

401
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BARBULESCU COSMIN

LICEUL TEHNOLOGIC DIMITRIE PETRESCU

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

402
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

403
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI
STUDIU DE CAZ: NAMIBIA, EDUCAȚIA ÎN ZONELE DEFAVORIZATE

PROF. CAMELIA BĂRBUȚĂ

În România ultimului deceniu, accentul s-a mutat de pe ceea ce poate face copilul pentru a excela din
punct de vedere academic, pe ceea ce poate face profesorul pentru ca același copil să obțină rezultate cât
mai bune. Exigențele părinților în privința sistemului educațional sunt îndreptățite, însă pălesc vizibil în
momentul în care ne îndreptăm atenția 10 000 km la sud de România, la marginea continentului African,
pentru a ilustra importanța relației și a coordonării dintre părinți, copii și profesori, în dezvoltarea
armonioasă a viitorului adult. Din acest continent al diversității și tranziției, vom focaliza punctul de interes
într-una dintre cele mai întinse țări africane: Namibia.
Cu o suprafață de peste 824 000 de km2, echivalentul de patru ori al suprafaței României, are o
populație de doar 2 milioane de locuitori, respectiv de zece ori mai puțin decât are România. Densitatea
mică a populației, de 2 persoane/km2, este cauzată atât de condițiile de viață care favorizează dezvoltarea
de boli precum SIDA, HIV și malarie în sezonul ploios, cât și de genocidul venit din partea germanilor, în
perioada în care Namibia a fost colonie europeană.
Familia? Se formează în momentul în care cei doi tineri încep să locuiască împreună. Căsătoria? Are
loc doar dacă este precedată de achitarea zestrei impusă de părinții fetei. Copiii? Din cauza bolilor, HIV și
malarie, supraviețuiesc cei mai puternici, iar părinții se distanțează forte ușor de aceștia. Educația? Impusă
la nivel național. La nivel local? Un melanj format din ”ce ar trebui”, ”ce lipsește” și lipsa de pregătire
academică a profesorilor.
În acest context, în anul 2009, un grup de români protestanți au înființat o școală creștină în Caprivi,
o regiune deosebit de săracă din nordul Namibiei. Unul dintre primele lucruri pe care le-au realizat a fost
acesta: este imposibil să schimbi o generație de tineri folosind același sistem educațional și aceiași oameni
care au fost folosiți până acum. Astfel, au preluat sistemul american Accelerated Christian Education, și le-
au adaptat atât pentru mediul academic cât și pentru cel extrașcolar și au folosit profesori voluntari europeni.
Acest sistem protejează individualitatea fiecărui elev, permițându-i să avanseze în propriul ritm, și asigură
asimilarea a minim 80% din materie, înainte de a putea trece mai departe. Sistemul ACE este bazat pe
principiile și întâmplările Biblice și pe însușirea și asimilarea anumitor trăsături de caracter, simultan cu
scrisul, cititul și matematica.
După grupa pregătitoare și clasa I, timp în care copiii au asimilat limba engleză, scrisul și cititul,
activitățile colective din clasă se transformă în sarcini individuale. Fiecare zi începe cu o meditație pe temă
creștină, cântece și rugăciune. Fiecare copil are propriul birou, separat prin pereți despărțitori de birourile
apropiate, pentru a se putea concentra doar pe propriile sarcini. La sfârșitul fiecărei zile de școală, elevul
își setează propriile obiective pentru ziua următoare: un anumit număr de pagini de parcurs la fiecare
materie, în funcție de propriul ritm. În funcție de îndeplinirea acesor obiective și de comportamentul de pe
parcursul zilei, primește niște inimioare roșii, drept recompensă, sau unele galbene, drept pedeapsă. Pe cele
roșii le poate preschimba în rechizite sau biscuiți, iar la acumularea a trei inimioare galbene într-o zi,
primește o detenție de jumătate de oră, care presupune muncă în folosul campusului (săpat în grădină, făcut
curățenie etc).
Datorită sistemului individual de învățământ, rolul profesorului este acela de mentor și îndrumător:
acesta nu îi livrează elevului informația, ci îl ajută să o găsească și să o înțeleagă, astfel, un copil poate
parcurge două clase într-un singur an academic, sau două treimi dintr-o clasă, în aceeași perioadă de timp.
Performanțele academice erau însă eclipsate de lipsa de disciplină a elevilor. Principalele probleme
erau cele de natură sanitară și comportamentală, dar și existența unor deprinderi sexuale deosebit de
precoce. Aceste probleme erau generate cu precădere de lipsa de coordonare dintre părinți și profesori.
Chiar dacă elevii învățau un anumit set de comportamente dezirabile la școală, acestea erau negate cu
vehemență de părinți, imediat ce ajungeau acasă. Lucrul acesta a impus construcția a două cămine pentru
copii, în cadrul campusului, aceștia mergând acasă doar un week-end pe lună.
Câțiva ani mai târziu, a apărut o nouă provocare. Privind lucrurile din afară, am putea presupune că
atât elevii cât și părinții acestora se simțeau îndatorați față de școala care le putea la dispoziție educație,
mâncare și un loc foarte decent de dormit, totul în regim de gratuitate, singura cerință fiind obținerea unor

404
performanțe academice medii. Însă lucrul acesta este departe de realitate. În mod surprinzător, elevii care
aveau o capacitate intelectuală excelentă, dar care nu au fost susținuți de familie pe plan motivațional, au
abandonat școala, indiferent de sprijinul personalului din campus. Elevii care, din contră, au fost motivați
de familia de acasă să depășească nivelul tribului din care făceau parte, nu doar că au rămas în continuare
la școală, dar au avut rezultate școlare deosebit de bune.
Un lucru care se impune precizat este acela că foarte mulți copii provind din familii monoparentale,
trăiesc în căsuțe din paie și nămol, și nu beneficiază de apă curentă sau electricitate. Poate părea stranie
alegerea de a abandona un mediu net superior, pentru a merge câteva secole înapoi, însă acest lucru
ilustrează foarte bine importanța pe care presiunea socială a familiei o poate avea în contextul
învățământului.
În anul 2017, în urma testelor naționale, God Cares Primary School Nambia s-a situat în top 25 de
școli din Namibia și cel mai important lucru care a generat acest rezultate este lucrul concomitent și
înțelegerea asumată dintre părinte, profesor și elev. Indiferent de zona geografică, cel din urmă nu va dovedi
performanțe academice, dacă mesajele celor doi nu se vor susține reciproc.

405
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BĂRCĂUAN CRISTINA SORINA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL NR.1, ORADEA

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe

406
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

407
 RELAȚIA ȘCOALĂ, FAMILIE, SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: BÂRDA MARIA

ȘCOALA PROFESIONALĂ DUMBRĂVIȚA
MARAMUREȘ

În educarea copilului, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele mai
importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și modernizare
rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi,
dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se pune
este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este pregătită să
activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și
îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare
copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.
Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie școala. Aceasta este o organizație
care învață și produce învățare. Specificul ei decurge, în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de
a produce învățare și își structurează toate celelalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție.
Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Influența dascălilor
asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-
11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc.
Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta
tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea
plăcerilor de moment.
Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii, cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala
sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului, ci şi
înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. Referitor la acţiunea educativă
a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeaşi linie cu a şcolii, când între
cei doi factori există o concordanţă în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, subordonate idealului social şi
educaţional. În centrul acestei relaţii stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educaţional promovat
de cei trei factori deopotrivă.
Parteneriatele educaţionale şcoală-familie-comunitate nu se reduc la acele forme tradiţionale prin care
şcoala colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor , corespondenţa cu
părinţii, lectoratele pedagogice, vizite, activități extrașcolare, ci implicarea părinţilor prin activități concrete
la nivel de școală. În contextul reformării învăţământului românesc actual, parteneriatele educaţionale
trebuie să ofere soluţii reale la marile probleme cu care se confruntă învăţământul, la realizarea cărora să
contribuie: întregul personal angajat în învăţământ, toţi elevii din şcoală, părinţii şi susţinătorii legali ai
elevilor, organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, reprezentanţii cultelor religioase, agenţi
economici, structurile de tip sindical, autorităţile centrale şi locale.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a amplifica
implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil. Un
proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la
timp potrivit, înviorează câmpul“.
Bibliografie:
1. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
2. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

408
 IMPORTANŢA RELAȚIEI DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE ÎN EDUCAREA
COPILULUI

PROF. ÎNV.PRIMAR BARNA MIHAELA DIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ’’ION BREAZU’’ MIHALŢ, ALBA

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru a sigura reuşita şcolară.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Educaţia este
cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la
comunitate.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş.a.. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se
implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi
ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se
efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de
note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să
ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului.
Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc
decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este
ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii
din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai

409
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur
calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute
dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a
afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
• Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
• Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
• Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;

410
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR
MODERN

PROF. BÂRSAN RODICA-ELISABETA

GRĂDINIŢA BICAZU ARDELEAN, NEAMŢ

Ȋnvăţământul preşcolar actual urmăreşte abordarea integrală a copilului şi a educaţiei sale,

nediscriminarea educaţiei,implicarea familiei şi a comunităţii ,dezvoltarea politicilor educative de
responsabilizare,precum şi dezvoltarea organismelor societăţii civile care să promoveze alternative
educaţionale specifice vârstei preşcolare.
Un ȋnvăţământ care se vrea integrat ȋn Uniunea Europeană urmăreşte,ca noutate ȋn România,
individualizarea instruirii copiilor, tratarea lor diferenţiată, ȋncurajarea celor care au nevoie de
sprijin,proiectarea strategiilor de stimulare a interesului copiilor pentru afirmarea de sine şi pentru instruirea
conform cu nevoile şi capacităţile fiecăruia, pregatirea de nivel superior a educatoarelor ,care să le permită
ȋntelegerea complexă a situaţiilor de ȋnvăţare.
Reforma ȋnvăţământului preşcolar a adus numeroase schimbări la nivelul tuturor componentelor
curriculumului,de la abordarea conţinuturilor,la programă, finalităţi ,planuri de ȋnvăţământ ,la metodologia
de instruire şi alte probleme ce ţin de procesul instructive-educativ din gradiniţă.Una din achiziţiile
valoroase ale reformei este introducerea activităţilor opţionale ȋn planurile de ȋnvăţământ.
Prin structura sa Planul- cadru pentru ȋnvăţământul preprimar dă semne de interes pentru disciplinele
opţionale. Aceasta semnifică o deplasare de accent de la ȋnvăţământul tradiţional ,centrat pe cadrul didactic
şi pe materialul de ȋnvăţat, spre un ȋnvăţământ centrat pe copil ,cu aspiraţiile ,interesele şi posibilităţile sale.
Didactica contemporană promovează concepte şi atitudini educaţionale noi,menite să determine forme
variate de comunicare ,cooperare şi colabor are ȋn interesul copiilor ,cum ar fi:parteneriatul
educaţional,programul sau proiectul educaţional. Ȋnvăţământul preşcolar actual pune mare bază pe
colaborarea grădiniţei cu familia,cu şcoala dar şi cu comunitatea locală.O metodă eficientă pentru realizarea
legăturii grădiniţă-şcoală-familie-comunitate locală este iniţierea şi realizarea unor proiecte de parteneriat
educaţional cu aceşti factori,proiecte ȋn care se evidenţiază concret obiectivele urmărite,ţelurile.Cu sprijinul
acestor factori se pot realiza următoarele:modernizarea bazei materiale a grădiniţei la nivelul cerinţelor
actuale;se poate amenaja spaţiul de joacă;se pot organiza serbări ,excursii ,concursuri,plimbări,vizite;se pot
susţine diferite programe şi proiecte educaţionale.Parteneriatul educaţional este un concept tot mai prezent
ȋn relaţiile de colaborare ce se stabilesc ȋntre unităţi de ȋnvăţământ ,ȋntre acestea şi diferite segmente ale
societăţii.Iniţierea şi derularea de activităţi ȋn parteneriat reprezintă o provocare pentru educatorul de azi
,necesitând multă creativitate ȋn concepere,dinamism ȋn derulare, responsabilitate ȋn monitorizare,
flexibilitate ȋn luarea deciziilor.
Instruirea traditională ajută copilul să dobândească priceperi şi deprinderi ,se adresează deficienţelor
de ȋnvăţare ale copilului ,accentuează motivaţia extrinsecă şi permite educatoarelor să dirijeze activitatea
copilului.Prin contrast, activitatea de proiect oferă copilului oportunitatea de a aplica priceperile şi
deprinderile dobândite,se adresează competenţelor copilului,accentuează motivaţia intrinsecă şi ȋncurajează
preşcolarul să determine singur la ce să lucreze.
Metoda proiectelor este o strategie de ȋnvăţare şi evaluare ,a cărei caracteristică se concentrează pe
efortul deliberat de cercetare,pe cercetarea şi găsirea răspunsurilor legate de tema propusă.Metodologia de
instruire se caracterizează printr-o deschidere la ȋnnoire,la inovaţie. Ȋn ȋnvăţământul preşcolar actual,copilul
este actorul principal al spaţiului educaţional,punct de reper pentru orice demers didactic.
Preşcolarul ȋnvaţă tot timpul,ȋn toate locurile posibile,sub toate formele,prin structuri şi mecanisme
atât preexistente,cât şi progresiv formate/educate prin internalizare experenţială şi/sau dirijare
planificată/asistată.Preşcolarul ȋnvaţă şi experimentează lumea dominant motric,social,lingvistic şi
ludic,participând activ la propria formare şi educare.Are posibilitatea de a-şi exprima deschis preferinţele,
dorinţele, nevoile, participând chiar şi la alegerea unor teme sau activităţi. Ȋn contextul ȋnvăţământului
modern ,are loc o schimbare ȋn relaţia educator-educat ,copilul fiind implicat ȋn conducerea democratică,el
putând să facă alegeri şi să hotărască cât ,cum,când se implică ȋn funcţie de posibilităţile individuale,
obişnuindu-se cu o varietate de modalităţi de acţiune. Copilul preşcolar este informat asupra drepturilor
sale ,dar este conştient şi de obligatiile pe care le are.

411
 Calitatea educaţiei reprezintă baza devenirii umane,ȋntr-o lume morală, civilizată şi plină de respect
faţă de copil.Important este ca noi ,educatorii să avem o atitudine pozitivă faţă de diferitele dimensiuni ale
schimbării ,să fim abilitaţi să folosim diferitele instrumente metodologice care să ne permită efectuarea,,
pasului ȋnainte” pe care societatea ni-l cere.

Bibliografie: Didactica ȋnvăţământului primar şi preşcolar

412
 ANALIZA FUNCȚIONALĂ A UNUI COMPORTAMENT DISRUPTIV

PROF. ÎNV. PRIMAR – BARTEȘ BOMBONICA- GETA

Atunci când ne confruntăm cu un comportament problemă, înainte de a acţiona asupra lui

trebuie să facem analiza funcţională a comportamentului. Este aproape imposibil să intervenim
asupra unui comportament-problemă daca nu s-a înţeles de ce persoana se comportă astfel.

Elev : J. V. – diagnosticat cu autism sever

Comportament: crizele de râs
Antecedent: copilului i se cere să încheie o activitate plăcută pentru a merge la lecţii/ scrierea unei
litere de tipar.
Comportament: copilul, în timpul activității independente, face o criză de râs.
Consecinţa: il ridicăm în picioare, îl punem să execute câteva mișcări , îl lăsăm să se mai joace puţin
ca să se liniştească.
Eectul : va învăţa că poate evita lecţiile dacă râde şi cu timpul va fi din ce in ce mai greu să-l oprim
din râs.
Modul corect de a ne comporta cu acest tip de reacţie este ca în momentul în care râde, să-l atenționăm
că trebuie să continuăm lecţiile. Nu facem nici o referire la râs ci ne purtăm ca şi cum nu am auzit că râde.
Nefăcând nici o referire la comportamentul problemă acesta va dispărea prin extincţie pentru că nu a existat
nimic care să-l întărească.
Comportament: pișcatul de propriile mâini
Antecedent : copilul este solicitat de invățătoare să răspundă în mod repetat la fel ca şi ceilalţi copii
Comportament : copilul adoptă comportamentul de a se pişca de mâini.
Consecinţă: învățătoarea nu îl mai solicită pentru a evita comportamentul neplăcut.
Prin reacţia învățătoarei comportamentul problemă va fi întărit iar copilul va învăţa să-l folosească
pentru a evita situaţiile în care este solicitat să răspundă. În aceste două funcţii ale comportamentului
problemă, efectul produs este extern, este ceva ce se produce în mediu şi în relaţiile cu ceilalti.
Modul corect de a ne comporta cu acest tip de reacţie este ca, în momentul în care începe să se piște,
să-i arătăm modul în care trebuie să-și țină mâinile atunci când răspunde (palmele pe masă,degetele
răsfirate). Doar așa îl învățăm să răspundă, pentru început ajutându-l.
1. Câteva modalități de lucru
În activitatea directă cu copilul autist folosesc metode care au drept scop învăţarea modalităţilor de
exprimare adecvată a dorinţelor şi emoţiilor personale prin gesturi şi verbalizări acceptabile, interacţiunea
adecvată cu ceilalţi copii şi adulţi, să salute, să mângâie, să dea obiecte la cerere, să execute sarcini pe
măsura capacităţii individuale.
Metoda suportului pozitiv pentru comportament. Copilul cu autism trebuie să primească cât mai multă
atenţie pentru comportamentele pozitive, în special pentru atitudinea de cooperare şi pentru ceea ce face
bine, singur sau cu ajutor.
Laud şi recompensez copilul cu autism cât mai des posibil, spunându-i: „Foarte bine!”, „Bravo!”. Fac
tot posibilul să îl surprind atunci când se poartă bine şi să îi ofer atenţie sporită atunci când lucrează
independent. Recompensa nu se dă niciodată gratis sau ca mită.
Îi dau comenzi constructive , fără reproşuri şi critici. Mă exprim simplu şi clar. Dacă refuză, schimb
comanda, îl ajut intervenind cu un stimul prompt, sau revin mai târziu cu solicitarea.
Îi dau sarcini scurte, pe care să le execute cât mai independent. Exemplu: să aducă, să arate, să pună,
să se ducă la o persoană sau în direcţia indicată etc.
Îi ofer, pe cât posibil, un răspuns la orice comportament al său care este pozitiv, îi arat că sunt atentă
la tot ce face el, că apreciez orice efort al său.
Toate comportamentele pozitive(dorite) trebuie să fie consecvent întărite: când duce la îndeplinire
singur o sarcină, când ia iniţiativa să execute o activitate potrivită sau necesară(ex. mersul la toaletă,
strângerea jucăriilor, salutul etc).
Folosesc iniţiativa lui. Când văd că este atras de un obiect sau de o activitate, îi dau o comandă
pozitivă, legată de aceasta, fructificându-i iniţiativa. (ex. dacă se duce la chiuvetă îi spun: „Văd că te duci

413
la chiuvetă. Dă drumul la apă şi spală-te pe mâini!” Sau dacă a luat un pahar, îi spun: „Ai luat paharul.
Bravo! Adu-l la mine să îţi pun apă!”).
Dacă vrea ceva şi ţipă sau are un alt comportament neadecvat prin care îşi manifestă dorinţa( râde,
bate din picioare), îi dau un model de comportament adecvat, pentru a obţine ceea ce doreşte.(ex. „Dacă
îmi spui, îţi dau!” sau „După ce te linişteşti, mă joc cu tine!”).
Îi cer să coopereze la o comandă simplă pentru a obţine obiectul dorit.(ex. „După ce închizi uşa, poţi
să vii şi tu să desenezi!”, „Dă-i lui Alex mingea iar ţie îţi dau cuburile!” sau „Pune jucăriile în coşuleţ şi
apoi îţi dau apă!”).
Folosesc mesaje pozitive, cât mai puţine negaţii şi interdicţii care întăresc reacţiile opoziţionale.(ex.
„Pune cuburile pe masă!” în loc de „Nu arunca pe jos cuburile!”).
Copilul realizează mai uşor contactul cu ajutorul unui obiect(ex. o păpuşă care poate fi pusă pe mână,
o jucărie de pluş, un microfon, un telefon). Pentru el este mai uşor decât atunci când trebuie să se uite la
cineva. Acest lucru poate fi folosit atunci când se comunică cu el, mai ales când este vorba de momente de
învăţare. Avantajul este că cere mai puţin contact vizual.
Copilul trebuie să simtă că acţiunea se opreşte atunci când spune adultul şi nu când vrea copilul. Deşi
îi cerem să îndeplinească o anumită activitate, copilul reuşeşte să iasă din aceasta prin diferite
comportamente: cere consolare, devine autoagresiv , începe altă activitate. Important este să descoperim
factorul care determină ieşirea din activitate și să încercăm să remediem comportamentul
În clasă am amenajat un loc special, unde își desfășoară unele activități de învățare, pentru a nu fi
deranjat de activitatea celorlalți colegi. Încerc să desfățor activități comune cu ceilalți copii dar și activități
de învățare individualizată, muncă independentă.

414
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PRIMAR BARTHA VIOLETA

„O educație bună este izvorul întregului bine în lume”, spunea cunoscutul filozof german Immanuel
Kant. Pentru ca lucrurile să decurgă bine, pentru a avea o societate prosperă, dezvoltată, este nevoie ca
indivizii ei să fie educați. Pentru ca un copil să crească corect și să devină un om adevărat este nevoie de
educație.
Deoarece primul contact al copilului cu educația are loc în cadrul familiei și doar mai apoi în grădiniță
și școală, face ca familia să aibă un rol deosebit de important în educația copilului. Dacă familia
conștientizează imensa amprentă pe care aceasta o are asupra viitorului copilului, primul și cel mai
important pas este realizat. În familie se pun bazele viitoarei educații formale oferite de școală. Așa cum se
întâmplă în orice domeniu, nu doar în cel educațional, fundamentul, baza, acel ceva peste care apoi se
construiește, trebuie să fie unul bun, solid, calitativ. Dacă nu este...totul se prăbușește.
Anton S. Makarenko, teoreticianul rus, spunea că „ familia este un factor important și de răspundere
al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Educația
pe care copilul o primește în primii lui ani de viață, precum și modelele de comportament oferite de părinți,
sunt cele ce influențiază mai apoi comportamentul social al copilului și relaționarea lui cu indivizii din
societate.
După familie, grădinița și mai apoi școala sunt instituțiile pe care societatea le-a desemnat să creeze
individul de care are nevoie. De-a lungul timpului, idealul educațional s-a schimbat, în funcție de nevoile
societății. Astfel, societatea cere, iar școala-împreună cu familia- trebuie sa creeze. Ca în orice parteneriat,
comunicarea și colaborarea este importantă pentru reușită. Dacă și numai unul dintre parteneri nu își asumă
responsabilitatea pe care o are și nu își îndeplinește îndatoririle, dacă nu susține acțiunilor celorlalți
parteneri în educație, rezultatul nu are cum să fie unul bun, pozitiv, deziderat. Dacă familia nu dă importanță
educației, dacă nu o susține și nu are încredere în grădiniță și în școală, cel care are de pierdut este evident
copilul.
În zilele noastre, de continuă schimbare, este nevoie de o constantă și aceasta ar fi bine să fie
conștientizarea faptului că doar prin educație putem să reușim. Trebuie să avem încredere unii în ceilalți.
Școala trebuie să aiba încredere în familie, să-i recunoască importanța. Dar, și familia trebuie să aibă
încredere că școala știe cum să educe un copil. Atunci când toți colaborează pentru binele suprem, adică
educația copilului, rezultatul va fi cel așteptat. Atunci cand părinții se implică activ în educația copilului,
când susțin școala în tot ceea ce aceasta își propune, toată lumea are de câștigat.
Dacă ar fi să clasific familiile din punctul de vedere al implicării lor în educație, aș identifica trei
tipuri: familia care susține școala în acțiunile ei, familia care nu recunoaște importanța școlii în viața
copilului și familia care crede că știe mai bine decât școala să facă educație. Evident că de dorit este ca
familia să fie cea din prima clasificare.
În viată totul are un scop. Fiecare are o menire. Dacă toți am recunoaște că fiecare lucru este bine
făcut, doar dacă este realizat de un profesionist, de un priceput, ar fi foarte bine. În cazul educației,
profesioniștii se găsesc la școală. Societatea contemporană se confruntă, din păcate, cu o criză de identitate.
Mulți cred că știu cel mai bine cum se face educația. Și aici mă refer la familiile care nu au încredere că cei
care s-au pregătit pentru minunata meserie de dascăl sunt capabili să își desfășoare corect activitatea. Și
atunci intervin conflictele, iar acestea duc la rezultate slabe din partea copilului. De asemenea, nu este bine
ca familia să se afle nici în cea de-a doua categorie. Încă sunt foarte multe familii în România, în care
educația nu este nicidecum o prioritate în dezvoltarea și formarea copilului. Sunt foarte multe familii care
nu susțin școala în niciun fel. Iar atunci, când acțiunea de educare pe care tu o începi la școală nu este
continuată și acasă sau când este împiedicată de a se realiza măcar la școală, rezultatul este un eșec.
Știm că nimic nu poate fi perfect, dar ar trebui să tindem spre acest lucru, să-l dorim. Nimic bun nu
se poate face de unul singur. Totul trebuie realizat în colaborare. Dacă tot ceea ce face parte din viața
copilului- familie, școală, societate- ar lucra împreună, ar colabora cel care va avea de câștigat este în primul
rând copilul și apoi societatea în ansamblul ei.

415
 Bibliografie:
1. *** „Revista Învățământului Preșcolar și primar”, nr. 1-2, Editura Arlechin, 2014.
2. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D., „ Educația părinților. Strategii și programe, E.D.P, București,
1997.
3. Nica I., Țopa L., „ Colaborarea școlii cu familia elevilor de clasa I”, E.D.P., București, 1974.

416
 PROBLEMELE DETERMINATE DE INFLUENȚA MASS-MEDIA,
DEZBĂTUTE ÎN ORELE DE COMUNICARE

PROFESOR: BASTON ELENA-JENICA,

COLEGIUL DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ „ELENA DOAMNA”, GALAȚI

Conform definiţiei din DEX mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în
masă a informaţiilor. Printre aceste forme de comunicare se pot aminti: presa, televiziunea, radioul şi mai
ales internetul ş.a.
Dacă ne referim la rolul acestora în viaţa tinerilor ar trebui să vorbim doar despre comunicare a unor
informaţii. Totuşi acestea vin şi prin informaţiile oferite fac mult mai mult: influenţează viaţa tinerilor, fie
pozitiv, fie negativ. Cum pot influenţa negativ mass-media un comportament? Prin simpla preluare a
imaginilor respective, prin imitare, mai ales când aceasta îndeamnă la un atitudini rele faţă de părinţi sau
de cei din jur.
Într-o societate modernă mass-media joacă un rol foarte important, anume acela de informare şi mai
ales dacă ne referim la tineri se poate considera că informarea trebuie să se facă pe mai multe căi.
De multe ori vedem sondaje de opinie în care suntem chestionaţi asupra influenţei ştirilor de la
televizor, sau de multe ori diverse persoane, medici, profesori, au atras atenţia că ceea ce văd copii la
televizor vin să imite ori tinerii, fie din teamă faţă de părinţi, fie că cei din urmă nu au timp de proprii copiii,
se informează de pe internet. Deseori părinţii se întrebă de unde copilul lor are un comportament violent.
Dacă ne referim în primul rând la cei mai mici ar trebui să urmărim desenele animate, de pe canele cu
desene pentru diferite vârste. Ei vin să imite ceea ce face personajul preferat, iar atunci când o persoană
matură supără copilul respectiv se va alege cu un „tratament” identic ca cel din desenele animat aplicat de
personaj, sau de câte ori părinţii nu au fost chemaţi la grădiniţă sau la şcoală pentru a li se reclama un
comportament violent faţă de un coleg ori cadru didactic.
În cazul tinerilor influenţa negativă se face cunoscută asupra evoluţiei spre maturitate.Tinerii încearcă
să îşi formeze un profil de om matur după exemple preluate din mass-media.Dacă ne referim la ceeea ce
văd la televizor, multă violenţă atât în filmele difuzate cât şi în multe emisiuni, din ce în ce mai multe, şi
culmea ironiei marcate şi cu semnele de vizionare, nu ne miră că aceştia cultivă un comportament
violent.Sunt filme, care înfăţişează fel de fel de vicii, chiar dacă în final binele câştigă. Sunt foarte multe
filme create la noi şi în străinătate presărate de la început şi până la sfârşit cu tot felul de atrocităţi, sadism,
pornografie şi jafuri, dar eroul pozitiv iese întotdeauna învingător în cele din urmă şi viaţa îşi urmează
cursul ei normal. Fireşte, happy-end-ul în sine, nu este ceva dăunător, atâta vreme cât el derivă în mod
normal din cursul faptelor şi evenimentelor prezentate şi aduce tânărului un sentiment de satisfacţie, de
optimism de încredere în triumful binelui asupra răului. Acest lucru poate fi regăsit şi în emisiunile de ştiri
ale posturilor de televiziune. Cu cât informaţia este mai şocantă, chiar tragică, cu atât ea este considerată
mai importantă şi are un impact mai mare. Astfel de imagini provoacă la copii supraexcitare puternică, îi
incită la violenţă, la brutalitate. Violenţa în ficţiune se transpune cu uşurinţă în acte reale de violenţă.
Problema cea mai mare este că ei practică relaţiile violente în şcoală, în relaţiile cu colegii, dar şi cu
profesorii, ori acasă, în relaţiile cu părinţii.
Totuşi „norocul”societăţii româneşti poate fi considerat faptul că nu am ajuns să cunoaştem gravitatea
faptelor săvârşite de elevii din SUA sau Canada, unde se comit adevărate carnagii de către tineri. De ce
sunt influenţate astfel de fapte? De filmele extrem de violente, de jocurile pe calculator jucate în echipă sau
de discuţiile de pe mess, în care se îndeamnă la comiterea unor astfel de fapte.Interesant este faptul că actele
violente nu sunt comise doar de tinerii introvertiţi, ci şi de tineri extrovertiţi deoarece primează ceea ce
spune grupul din care face parte.Tinerii sunt sensibili la imagini şi repetarea unora dintre ele, deosebit de
traumatizante pentru imaginaţia lor, atrag dupa ele o răsturnare a ierarhiei valorilor morale. Aşadar ceea ce
este important nu este efectul direct al mijloacelor de comunicare în masă, ci forma în care tinerii îşi
reprezintă valorile sau modelele la care ei asociază diferite valori.
De cele mai multe ori efectul mijloacelor de comunicare asupra tânărului nu este promiţător, deoarece
unii dintre aceştia decepţionaţi de lumea în care trăiesc diferită de cea prezentă pe ecrane se răzvrătesc şi
încearcă să prelungească în viaţa de zi cu zi ficţiunile cu care sunt obişnuiţi. De aceea refuză de multe ori
să se integreze în societate şi se străduiesc să-şi creeze o lume a lor, intrţnd în conflict cu cei care nu le

417
împărtăşesc opiniile. Astfel apar relaţiile tensionate, controversele, stările conflictuale cu cei care nu-i
înţeleg,înclinând să adopte atitudini care contravin unor mentalităţi, concepţii primite în familie, la şcoală.
Mass-media este criticată că stimulează violenţa, creşte delicvenţa minorilor şi criminalitatea
juvenilă. Cei mai mulţi tineri ajung de la violenţă la criminalitate datorită consumului de droguri, din cauza
constrângerilor sexuale, pentru a scăpa de acestea, dar şi în urma stărilor conflictuale cu părinţii, cu prietenii
sau alte persoane.
Din păcate din ce în ce mai mulţi tineri aleg violenţa, crima prezentate pe larg în mijloacele de
comunicare în masă. În ziua de azi puţini se mai dedică lecturii când există o gamă variată de programe sau
când internetul este la îndemână. Rezultatul constă în formarea unui individ cu un caracter violent şi chiar
cu o cultură joasă.
Cel mai mare rău constă în faptul că tinerii amestecă ceea ce este real cu ceea ce este fictiv, care duce
la confuzie mentală şi morală şi ajung să nu le mai poată separa. Părinţii sunt cei care trebuie să urmărească
activitatea copiilor, iar şcoala este cea care trebuie să valorifice potenţialul instuctiv şi educativce rezultă
de pe urma contactului tinerilor cu mass-media.
Atâta timp cât educaţia cu ajutorul mass-media este făcută riguros şi inteligent, şi atâta timp cât şcoala
nu pierde din vedere influenţa certă pe care o au mijloacele de informare în masă asupra copiilor, situaţia
rămâne sub control.
Într-o societate dominată de mass media, şcoala va avea din ce în ce mai mult funcţia nu numai de
transmitere a informaţiei, ci şi aceea de selecţie, structurare şi sistematizare a informaţiei.

418
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI FAMILIE-GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ-
SOCIETATE ÎN EDUCAȚIE

PROF. BATRANEANU MIHAELA MIRELA,

ȘCOALA GIMNAZIALA NR.99, BUCUREȘTI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Printre drepturile fundamentale ale copilului se numără și dreptul la educație. În realizarea acestui
deziderat sunt implicați mai mulți factori: familie, grădiniță, școală și societatea în care trăim.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson). Așadar cele mai importante achiziții socio-afective
individul le primește din familie. Modul de comportament, de relaționare cu cei din jur reprezintă prima
formă de educație a noului membru al societății.
Grădinița aduce ceva nou în universul copilului. Colaborând cu familia, grădinița este cea care pune
bazele unei educații instituționale, îmbinând educația afectivă cu cea formală. Acest lucru se realizează mai
întâi prin joc, apoi se pune un accent mai mare pe informație. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor
educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Preșcolarul vine în școală cu un bagaj de cunoștințe și comportamente acumulate mai mult sau mai
puțin conștient din familie și din grădiniță. Traiectoria lui în școală este diferită față de cea din grădiniță.
Vorbim așadar de o educație conștientă, în sensul ca elevul de acum poate discerne, poate analiza informația
și o poate aplica în viață. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru
copil în mod individual, cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta
face parte. Copilul de astăzi este cetățeanul de mâine, pe care ni-l dorim responsabil, moral, implicat în
viața comunității din care face parte, sensibil la nevoile semenilor lui, dornic să schimbe în bine cutumele
societății actuale. De aceea, toți partenerii educaționali implicați în viața acestui copil sunt responsabili de
ceea ce va fi el mâine.
În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor
și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite, precum și pentru
valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității. Asigurarea unei baze material solide în școli
reprezintă șansa pe care o oferim viitorului nostru. Un elev bine informat și documentat este determinat să
își dorească să cunoască mai mult. Setea de cunoaștere îl ambiționează să performeze, iar acest lucru nu
este atât de greu pentru că are alături cadre didactice bine pregătite profesional care îl pot ghida pe drumul
ales. Astfel, acești tineri reușesc să ofere societății răsplata parteneriatului enunțat anterior. Comunitatea
locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiți, competitivi pe piața muncii, care dispun
de ambiții multiple și care se pot orienta ușor în orice domeniu. Pentru aceasta este nevoie de implicarea
tuturor factorilor educaționali. Copilul pleaca din familie cu un bagaj de cunostințe, le dezvolta la grădiniță
și la școală, dar se reîntoarce în familie și experimentează. Familia este o mini-societate care îi oferă
copilului feed-back-ul muncii și al evoluției sale.
Pregatirea elevilor pentru o învățare continuă și extinderea educației la întreaga viață în cadrul
societății, constituie argumente suficient de puternice pentru deschiderea școlii față de experiențele trăite
de elevi în afara școlii și pentru activarea celor trei tipuri de educație: formală, informală și nonformală.

Bibliografie
Cucoș, Constantin (coordonator) , Psihopedagogie, Iași, Polirom, 1998
Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,2004
Dumitriu, Gheorghe,Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

419
 ZÂMBET DE COPIL DIN GENERAȚIA 2018-2019

PROF. ANAMARIA - LAURA BÂZU,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘTEFAN MICLE, FELEACU, JUD. CLUJ

Așa numitul zâmbet de copil e cel care îi face pe adulți să își continue într-un mod plăcut drumul
prin viață, însă același zâmbet e cel care îi face pe profesori să își practice meseria cu tragere de inimă și
plăcere. Desăvârșirea educației, din punctul de vedere al școlii, aduce un zâmbet pe buzele adulților
implicați în procesul de instruire a celor mici și chiar a celor mari.
1 iunie reprezintă o zi foarte importantă pentru întreaga comunitate română, mai ales că în ultimii
ani adulții deveniți părinți au o minunată zi liberă pentru a și-o petrece alături de copii, făcând anumite
lucruri interesante cu tot felul de activități menite să îi sărbătorească pe cei mici.
Părinților li se alătură școlile care contribuie cu o diversitate de activități extracurriculare special
concepute cu ocazia acestei zile. Astfel, 1 iunie cu zâmbete de copii din generația 2018-2019 reprezintă un
altfel de 1 iunie indiferent de anul cu care l-am compara. Încercăm, așadar, să subliniem importanța fiecărei
zi de 1 iunie din fiecare an calendaristic.
În cele ce urmează, exemplificăm (cu un caz practic) o modalitate de a ne bucura și noi, cadrele
didactice, de acel zâmbet de copil care păstrează vie însăși amintirea copilăriei noastre. Prin urmare, cu
ocazia zilei de 1 iunie, ne-am propus, în cadrul școlii noastre, să organizăm un concurs de desene pe asfalt
pentru copiii din toate clasele școlii gimnaziale Ștefan Micle, Feleacu, concurs care trebuia să scoată în
evidență adevărata bucurie din sufletele elevilor și care s-a dovedit a fi unul motivant atunci când li s-a
cerut să exprime prin desene cu cretă ce înțeleg ei prin veselie și ce înseamnă pentru ei să fii copil. În urma
grupării pe echipe în funcție de nivel (primar - gimnazial) s-a promovat o competiție benefică ce s-a finalizat
cu rezultate frumoase, cu desene peste așteptări:

420
 MARKETINGUL EDUCAȚIONAL, MOTORUL RELAȚIEI ȘCOALĂ–
COMUNITATE LOCALĂ

PROF. ALEXANDRA–ȘTEFANIA BECHEANU,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „PROFESOR NICOLAE SIMACHE”, PLOIEȘTI

O unitate școlară se raportează permanent la comunitatea locală, la elevi şi la părinţi, precum şi la

personalul propriu, propunându-şi să asigure condiţii optime de comunicare internă şi externă.
În contextul actual, marcat de un grad sporit de schimbări demografice, politice, instituționale,
comunicarea în învăţământul actual este vitală, iar competitivitatea dintre unităţile de învăţământ similare
ca profil, sau din aceeaşi zonă, generează oferte educaţionale diverse, formulate după toate legile
marketingului. Acesta nu reprezintă o chestiune de proiectare intuitivă, ci este un proces ciclic de culegere,
de difuzare a informaţiilor şi de modificare a programelor educaţionale şi a politicii educaţionale, ca răspuns
la informaţiile astfel obţinute.
Imaginea unei școli se construiește prin mai multe canale. Cel mai influent, popular numit
„zvonistică”, asigură circuitul a tot felul de informaţii cu privire la calitatea şi la cantitatea serviciilor şi
produselor educaţionale. Un altul, mass-media, conturează imaginea publică a şcolii, esenţială fiind, din
această perspectivă, informaţiile concrete furnizate de instituţia educaţională şi informaţiile culese de presă
în mod nemijlocit.
Efecte directe ale imaginii asupra şcolii se regăsesc în numărul de elevi, în susţinerea materială,
financiară a instituţiei de către comunitate, în impactul educaţional la nivel de comunitate. În crearea
imaginii unei școli există factori diferiți din punctul de vedere al importanței de influență asupra clienților
sau potențialilor clienți: renumele profesorilor, dotarea școlii, succesul social al absolvenților,
performanțele elevilor la olimpiade, concursuri, vizibilitatea pozitivă în mass media.
În termeni de marketing, școala trebuie să aibă ca obiectiv crearea de produse şi servicii, în acord cu
cerinţele, aflate într-o continuă schimbare, ale consumatorilor de educaţie. Oferta educaţională trebuie să
cuprindă produse educaţionale (programe de studii, specializări, curricule, programe de formare) și servicii
educaţionale (consiliere şi consultanţă educaţională, proiecte în parteneriat, meditaţii, recuperări).
Ca tipologie, se pot evidenția mai multe tipuri de marketing educațional, dintre care se practică mai
ales două. Primul, centrat pe produse se axează pe aşa-numitul „management al impresiei”, clientul fiind
obiectul acţiunii educaţionale, iar centrarea este pe predare. Cel de al doilea, marketingul țintit pe client,
răspunde nevoilor şi solicitărilor pieţei prin acţiuni de comunicare, de informare, de sondare a pieţei,
presupunând clientul ca subiectul acţiunii educaţionale.
Ca produse utilizate în marketingul școlar, se observă o varietate mare de forme: spoturi publicitare,
pliante, fluturași, afișe, organizare de zile ale ,,porților deschise”. Cel mai frecvent, școlile aleg să comunice
și să se prezinte, prin intermediul site-urilor sau blogurilor şcolare, al forumurilor, dar şi prin intermediul
reţelelor de socializare, al comunicatelor şi al conferinţelor de presă, al articolelor şi al emisiunilor locale
radio-TV.
Transpus în cotidianul școlii, nu trebuie trecut vederea că un bun educator va identifica și va anticipa
nevoile elevilor săi și va satisface aceste nevoi într-o manieră eficientă, trecând prin cunoștințele și
abilitățile din clasă și din afara ei. Astfel, educația de succes este cel mai bun marketing.
Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată importanța relațiilor publice. Pentru organizațiile școlare, ele
implică un proces foarte bun de comunicare și de relaționare cu publicul, cunoscut fiind faptul că școlile
bune au avut, de-a lungul timpului, relații bune cu publicul, ca parte a succesului lor. Sunt importante
ethosul, uniforma, imnul școlii, broșurile de promovare, prezențele în mass-media, dar discuțiile cu oamenii
și contactul personal sunt esențiale.
În concluzie, școlile reprezintă intermediari între segmente diferite ale populației – educabilii, cărora
le facilitează accesul la educația de calitate, și instituțiile care realizează cereri de forță de muncă, cărora le
furnizează specialiști care au dobândit un anumit nivel de calificare. În acest context, trebuie înțeles că
marketingul școlar este, cu adevărat, motorul care face diferența între o școală de succes și una care cu greu
supraviețuiește.

421
BIBLIOGRAFIE
Ioan Toca (2002), Management educațional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
Iucu, Romiţă (2006), Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Bucureşti,
Manfred Kets de Vries (2003), Leadership, Arta şi măestria de a conduce, Editura Codecs, Bucureşti.

422
 ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. BEIZADEA ANIȘOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CIREȘU, JUD. BRĂILA

Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistența necesară.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Motto:
,,Şcoala încearcă să se pună de acord cu noi părinţii; noi familia încercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci
când şcolile, familiile şi comunitățile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu și climatul şcolar
• Îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunităţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosferă mai sigură în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţină rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele superioare ale
învăţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea și desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile și comunităţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă în care familia deţinea, aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societăţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor și măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează în acelaşi mod şi bradul și stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de ,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa ,,capitalului său biopsihic” pentru a

423
şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. În ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere
a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii
lor pentru integrarea în societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d.,
totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare măsura – oamenii. Între
aceștia primul loc îl ocupă părinţii și educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil
să participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii
este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. În familie se conturează caractere. Atât părinţii cât și educatorii în timpul procesului de
învățământ trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii și
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă și depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar și scăderea fenomenului delicvenţei.
Atunci când părinții, elevii şi ceilalți membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

424
 COLABORAREA ȘCOLII ȘI FAMILIEI PENTRU EDUCAȚIA ELEVILOR

AUTOR: PROFESOR CONSILIER ȘCOLAR

BELCIUG-CĂLINA MIHAELA-LOREDANA
CJRAE TIMIȘ - LICEUL TEHNOLOGIC ENERGETIC
“REGELE FERDINAND I” ȘI ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13 TIMIȘOARA

Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării
personalităţii copilului.
Beneficiile implicării părinţilor în activitatea şcolii sunt imense, dintre acestea se pot enumera
următoarele: (Ciohodaru, E. 2004. Succesul relaţiei între părinţi şi copii: acasă şi la şcoală, Centrul
Educaţia 2000+, Humanitas Educaţional, în Cursuri practice de orientare şi consiliere, Centrul Educaţia
2000+, p.67)
o Creşte stima de sine a copiilor
o Se îmbunătăţeşte relaţia părinte – copil
o Părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la şcoală
o Elevii au note mai mari
o Elevii învaţă mai mult, indiferent de nivelul socio-economic, etnie sau de nivelul de educaţie al
părinţilor.
o Au mai puţine absenţe
o Îşi fac mai conştiincios temele acasă
o Copiii şi părinţii dezvoltă atituni pozitive faţă de şcoală
o Profesorii au aşteptări mai mari de la elevii ai căror părinţi colaborează
o Scade riscul consumului de alcool, violenţei
o Câştigurile nu sunt evidente numai în primii ani de şcoală, ci sunt semnificative indiferent de vârsta
sau anul de studiu
o Elevii se vor adapta mai uşor la schimbările din clasa a V-a, a IX-a
o Elevii vor fi capabili să-şi stabilească planuri realiste privind viitorul lor.
Pentru o relaţie optimă cu părinţii este nevoie de îmbinarea variatelor forme de colaborare a şcolii cu
familia. Unele dintre acestea sunt:
 şedinţele cu părinţii - oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o
echipă, de a se cunoaşte reciproc cu cadrele didactice, de a discuta aspecte ale programului şcolar, de
a afla informații despre examenele naționale ș.a;
 lectoratele cu părinţii - cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi privitor la
importanţa cunoaşterii personalităţii propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor,
măsuri şi soluţii pentru limitarea comportamentelor negative, tehnici şi metode prin care-şi pot îmbunătății
comunicarea cu copilul, etc.; Exemplu de teme propuse pentru lectorate: Comunicarea, Controlul
comportamentului, Catalogul emoțiilor.
 consultaţiile individuale - oferă prilejul abordării individualizate a problemelor cu care se
confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii mai intime pe care
nu doresc să le facă publice în fața celorlalți părinți, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia copilului;
 convorbirile telefonice – care au luat amploare datorită telefoniei mobile, dar și timpului
limitat al părinților de a se prezenta la școală;
 chestionarul – permite obţinerea unor informații cu scopul organizării colectivelor de
elevi, subiecte abordate pe viitor la ședințele și lectoratele cu părinții, dorințe ale părinților, informații
despre copii ș.a. De exemplu, la începutul anului școlar, un învățător sau un profesor diriginte la începutul
unui ciclu de învățământ ar putea să adreseze părinților într-un chestionar următoarele întrebări: “Ce
activităţi ale copilului v-ar place să le cunoaşteţi?”, “Există anumite experienţe sau evenimente din viaţa
copilului dumneavoastră pe care ar trebui să le cunoaştem?”, “Care sunt jocurile şi activităţile lui
preferate?”, “Ce face copilul dvs. când este trist?”, “Ce teme ați dori să fie abordate în cadrul ședințelor sau
lectoratelor cu părinții?”;

425
  lecţii deschise pentru părinţi, astfel părinţii au posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al
copilului, deprinderile însuşite, prietenii acestuia, să se familiarizeze cu metodele şi procedeele folosite în
predare, pot face analize comparative privitoare la copiii lor;
 consiliere psihopedagogică oferită părinților de către profesorul consilier școlar în cadrul
cabinetului de asistență psihopedagogică a școlii;
 activități extrașcolare – “Ziua meseriei” - vizite la locul de muncă al părinţilor ce pot contribui la
cunoaşterea specificului unor profesii și competenţele necesare practicării acestora;
 excursii, drumeții - părinţii pot să contribuie voluntar la organizarea şi sponsorizarea acestor
acţiuni, să asigure supravegherea copiilor și să le oferă modele de comportamente;
 expoziţii cu lucrări ale copiilor - ocazie de a-i familiariza pe părinți cu informații despre evoluţia
copiilor, atât pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe;
 sărbătorirea zilei de naştere a copiilor în clasă - copiii învaţă comportamentul civilizat, unele
convenţii sociale şi se creează legături afective între aceștia;
 serbările şcolare - prin care părinţii pot descoperi aptitudini speciale ale copiilor, nivelul dezvoltării
acestora, pot să se implice în organizarea acestor activităţi;
 implicarea părinților în proiecte și parteneriate şcolare;
 ziua porților deschise - în cadrul cărora părinţii asistă la activităţile desfășurate în cadrul școlii și
la prezentarea ofertei educaționale;
 jurnalul clasei - cuprinzând fotografii, impresii ale copiilor, altor persoane implicate în activităţile
clasei, descrieri de acţiuni, diplome obţinute, desene create de copii etc;
 lecţii deschise - părinții pot participa la diverse lecții şi astfel pot cunoaşte modalităţile, metodele
și mijloacele didactice, pe care le pot folosi acasă pentru completarea educației copiilor;
 ateliere de lucru cu părinţii - cu diverse teme educaționale;
 mese rotunde - la care părinţii şi profesorii fac schimb de experienţă educaţională;
 revista și site - ul we b al școlii - conţine informaţii de interes comun pentru elevi şi părinţi privind
activităţi ce se desfăşoară în şcoală, rezultate de la concursuri, anunţuri importante, programe în derulare
etc;
 acordul de colaborare şcoală – familie - sunt stipulate responsabilităţile şcolii şi ale părinţilor în
procesul educaţional;
 școala părinţilor - se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinţi;

"Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de colaborarea părinţilor.
Educaţia dată în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită şi ineficace, dacă familia e ostilă şi indiferentă"
(H. H. Stern - Educaţia părinţilor în lume).

Bibliografie:
1. Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
2. Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
3. Cursuri practice de orientare şi consiliere, Centrul Educaţia 2000+, 2008

426
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚA -FAMILIE – SOCIETATEA

PROF. BELCOTA CERNESCU CORNELIA G.P.N. CORNEREVA

Primul pas spre grădiniță este și primul pas spre independența personală, un pas greu ținând cont că
la varsta de 3 ani copilul încă este mic și nu are dezvoltate toate deprinderile. În primele etape ale vieții
educația copilului revine părinților după care aceasta este împărțită între grădiniță, familie, școală,
comunitate, media etc.
Grădinița este un important mediu de socializare unde copiii interacționează cu alți copii dar și cu
adulții într-un cadru plăcut adecvat nevoilor individuale ale acestora. Copilul preșcolar începe să-și
definească treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în
colectivitate, a vieții sociale. Integrarea trebuie făcută treptat cu ajutorul familiei, astfel se recomandă
părinților următoarele:
• Să discute cu copiii cu mult timp înainte despre grădiniță.
• Să informeze copilul că la grădiniță va sta cu alți copii și cu educatoarea dar asta nu inseamna ca
mama îl va abandona acolo ci că după un anumit timp va veni să-l ia acasă.
• Să nu mintă copilul că pleacă să „ia dulciuri și vine imediat".
• Să prezinte grădinița ca pe un loc unde copiii se joacă cu alți copii, nu ca pe un bau bau – „lasă că
vezi tu când te duci la grădiniță".
• Să nu vorbească urât despre cadrele didactice în fața copilului.
• Să discute cu cadrele didactice despre copilul lor înștiințându-le despre diverse probleme ale
copiilor și să ceară sfaturi.
Reușita actului educațional este asigurată de fixarea unor reguli comune, aplicate și respectate atât în
grădiniță cât și acasă, valabile atât pentru părinți cât și pentru copii. Astfel părinții trebuie să respecte
intervalul orar în care pot să aducă și să ia copiii, să nu deranjeze cadrul didactic în timpul activitățde
integrarea în grădiniță , copiii vor fi fericiți să lege prietenii, să descopere varietatea de jocuri și jucării, să
realizeze singuri obiective propuse în cadrul activităților (construcții, desene, puzzle, fișe etc.) să împartă
lucruri cu alți copii, să-și aștepte rândul, să aibă răbdare, să aibă compasiune pentru cei din jur.
Astfel, educatoarei îi revine sarcina să facă cât mai plăcută integrarea micuților antrenându-i mereu
in activități plăcute și distractive specifice nivelului de vârstă și ținând cont de dezvoltarea psiho-fizică a
fiecăruia.

427
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETAT

P.Î.P. AURICA BELECCIU

ȘCOALA PROFESIONAĂ ,,GH.BURAC,,VLĂSINEȘTI,BOTOȘANI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Grădiniţa poate fi considerată o a doua casă,unde copiii învaţă să comunice,să se joace,să lege
prietenii,să relaţioneze cu alţii,să aibă un program,să işi insuşească diferite deprinderi,poate fi considerată
o punte de legătură cu şcoala. Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale
copilului, aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume, de stabilire a apartenenţei la
un grup de congeneri. Gradinița eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea
identității sale, cu familia- prin cunoașterea importanței acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate
resursele educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Şcoala este o instituţie
care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe abilităţi, formează competenţe, norme, valori
recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de
educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi
neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Educatoarea şi învăţătoarea trebuie să găsească metode comune
prin care să influienţeze dezvoltarea psihică a copilului în toate direcţiile sale.Acestea au obligaţia să cultive
şi să întreţină emoţiile şi sentimentele pozitive,să creeze şi să întreţină o bună dispoziţie a copilului, să
realizeze un perfect echilibru intre activităţile de joc,activităţile alese,pe arii de stimulare şi independente
ale copiilor. Intrarea în şcoală schimbă întreaga structură a vieții copilului, constitue în viaţa copilului un
moment de răscruce pentru formarea personalităţii lui.Odată cu trecerea la învăţătura sistematică,în şcoală
se sfârşeşte perioada preşcolară şi începe perioada vârstei şcolare a copilului,ea îl introduce intr-un sistem
de noi raporturi, îi pune în faţă noi probleme,îl deprinde cu o activitate de un tip cu totul nou şi anume cu
învăţătura din şcoală. La şcolari însuşirea cunoştinţelor devine o activitate al cărei scop constă pentru el în
dobândirea de noi cunoştinţe.La vârsta şcolară apare pe deplin clară deosebirea dintre joc şi învăţătură, în
urma cărui fapt învăţătura capătă caracterul de muncă şcolară, adică de activitate organizată voluntar, având
în vedere obţinerea unui rezultat important din punct de vedere social.Păstrîndu-şi fiecare instituţie
specificul şi sfera de preocupare, ele sunt datoare să acţioneze unitar şi în permanenţă în interesul copiilor.
Grădiniţa şi şcoala primară reprezintă două trasee educative succesive, dar părţi ale unui proces care
trebue să rămână în ansamblu unitar.Legătura dintre aceste instituţii trebuie să fie bine întărită pentru că
trecerea de la una la alta să asigure continuitate proiectelor şi finalizarea lor adecvată.Activitatea de învăţare
dirijată din grădiniţă pregătesc preşcolarii pentru lecţia din şcoală. Identificând și valorizând dimensiunea
personală a individului, realizăm insă,nevoia valorizării si aprecierii familiei ca un mediu primordial si
afectiv necesar formării individuale. În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu
ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important
şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează
împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei..
Familia trebuie sprijinită si nu înlocuită in educația tinerei generațiii. Și pe parcursul vârstelor școlare
familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și stimulare.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

428
 Bibliografie:
 Baran-Pescaru, Adina –Parteneriat in educatie (familie-scoala-comunitate), Bucureşti, Editura
Aramis , 2004;
 Cosmovici A., Iacob L. –Psihologie scolara, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
 Marinescu Cornelia - Unitatea de acţiune a grădiniţei şi a şcolii în educarea copiilor,în Revista de
Pedagogie,nr.1,1970.

429
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAŢIA -GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILE-SOCIETATE!

PIP BELECCIU DANIELA MARIANA

ŞC.GIM. ,,PLATON CIUCĂ ” BOROLEA
COM. HĂNEŞTI, JUD.BOTOŞANI

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă.
După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci
într-o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul
comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul
deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului
în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre
modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă.
Totodată părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de
colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să
facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot:
a. ajuta profesorii în munca lor;
b. perfecționa abilitățile școlare ale elevilor;
c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar;
d. îmbunătăți abilitățile educaționale ale părinților;
e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților;
f. conecta familiile cu membrii școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în
afara școlii;
3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.

430
 Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala
noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia:
una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea
violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor
școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1
Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă
cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.
După John Dewey, „Educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o
duce în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
***http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

431
 FUNCȚIILE EDUCAȚIEI ÎN SOCIETATE

PROF. BELEI ELENA CAMELIA

LICEUL TEHNOLOGIC STEFAN HELL, SÂNTANA

Școala este un spațiu care trebuie protejat pentru a permite tuturor să aibă timp să se dezvolte, un
spațiu cu reguli și practici speciale, dar în același timp și un spațiu deschis, legat atât de comunitate, cât și
de lume.
Cea mai importantă lecție pe care un copil o învață la scoală este cum să se descurce în viață. Rolul
şcolii nu se rezumă doar la a-l învăța pe elev să citească, să scrie, să înțeleagă. Cadrul didactic ştie să-i
învețe pe elevi disciplina şi autocontrolul, dar dorința de dezvoltare și de auto-depășire trebuie să fie în
primul rând a elevului, să vină din interior, din înțelegerea scopului pe care îl urmăreşte în activitate şi a
sensului sacrificiului pe care îl face. În societatea de astăzi, este necesar să ne dăm seama cât de multe
lucruri pot realiza şcolile de calitate pentru formarea unor buni cetățeni.
Prioritățile sociale ale școlii se regăsesc în următoarele misiuni: o misiune științifică, de dezvoltare și
menținere a unei baze largi de cunoștințe; o misiune a cetățenilor, de promovare a egalității de șanse, de
dezvoltare a unor cetățeni activi; o misiune economică, care să permită dezvoltarea unui proiect profesional
și să promoveze integrarea pe piața muncii; o misiune de dezvoltare personală, contribuind la dezvoltarea
personalității și a întregului potențial al fiecărei persoane.
Şcolile care îi fac pe copii să simtă că aparțin societății ca membri folositori si respectați, duc la
reducerea drastică a numarului de indivizi care, la vârsta adultă, se vor abate de la ,,norma socială”.
Valoarea deosebită a acestor şcoli se răsfrânge asupra tuturor copiilor, făcându-i să-şi ia locul în comunitate
ca persoane mai pregătite profesional, social și cultural, ca cetățeni mai cooperanți şi ca indivizi mai fericiți
în propria lor viață.
Alt lucru important pe care o şcoală îl poate învăța pe copil este democrația, nu doar ca pe un ideal
patriotic, ci ca pe un mod de viată şi de a face diverse lucruri. Elevul trebuie ajutat să-şi aleagă şi să îşi
planifice munca pe care o are de făcut în cooperare cu ceilalți. El va cunoaste țelul muncii lui, pasii pe care
îi are de făcut pentru a-l atinge. Copilul capătă sentimentul responsabilității față de ceilalți, iar acesta este
cel mai înalt grad al disciplinei.
Şcoala este cea care testează capacitatea elevului de a face față exigențelor de orice natură și trebuie
avută în vedere, în acest sens, punerea accentului pe activitatea extraşcolară; elevii trebuie stimulați să
participe la diferite activități cu caracter educativ şi recreativ, să planifice excursii tematice în diferite zone,
să colaboreze cu persoane din afara şcolii, capabile să le ofere informațiile de care au nevoie în pregătirea
ulterioară.
În societate, educația are trei mari funcții: ●Selectarea și transmiterea valorilor de la societate la
individ; un asmenea transfer de valori se realizează și prin alte acțiuni și activități sociale. Selectarea și
transmiterea valorilor de la societate la individ, ca funcție a educației, presupune ca cele două operații să se
realizeze pe baza unor principii pedegogice și în conformitate cu anumite particularități psihice. Pe masură
ce societatea evoluează, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, cauza pentru care principiile
după care se face selectarea și transmiterea se restructurează continuu. ●Dezvoltarea conștientă a
potențialului biopsihic al omului. Ca acțiune socială, educația vizează omul conceput ca un tot unitar, ca
ființă biopshihosociala. În consecință, ea este întotdeauna dependentă de anumite particularități biopsihice,
urmărind în același timp dezvoltarea lor. Această funcție este realizabilă pe baza fundamentării acțiunii
educaționale și valorificării descoperirilor psihologice. Prin această funcție, educația răspunde unor nevoi
individuale și prin intermediul acestora, unor nevoi sociale. ●Pregătirea omului pentru integrarea activă în
viața socială – întrucât educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale, ca forță de
muncă, ca subiect al vieții sociale, putem afirma că prin această funcție, educația răspunde unor necesități
pe care societatea le ridică în fața oamenilor ca elemente ale vieții sociale si prin intermdiul unor nevoi
individuale.
Prin urmare, indiferent că este vorba despre nivelul local, regional sau național, asigurarea unei relații
durabile și armonioase între diferiții parteneri poate conduce la construirea unui proiect comun în domeniul
educației. Astfel, școala se poate transforma într-un element cultural și, în același timp, un motor de
dezvoltare pentru o regiune, atât pentru copii, cât și pentru adulți.

432
Surse bibliografice:
https://edoc.coe.int/en/teacher-education/6733-eduquer-au-changement-changer-leducation.html
https://iteach.ro/experientedidactice/impresii-scoala-in-societatea-contemporana

433
 „DOAR ÎMPREUNĂ VOM REUȘI!”

ÎNV. BENDREA ANA

MOTTO: „A-ți învăța copiii să facă binele, înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă"

Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se

poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viață, respectiv
educația acestora.
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății. Acest
proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viață, în cadrul unor forme specifice de activitate socială
și în cadrul specific al unor instituții sociale: familia, grădinița, școala, instituții culturale, locul de muncă,
etc.
De aceea, relația dintre cei patru factori (familie, grădiniță, școală, societate) trebuie să fie una foarte
bună, care să ajute „copilul" de azi să devină „ omul" de mâine. Am ales această ordine, adică, familie,
grădiniță, școală, societate , deoarece, după părerea mea, familia este primul mediu cu care copilul intră în
contact și care îi trasează primele direcții ale educației. Părinții conduc educația și răspund de ea în fața
societății, a fericirii lor și a vieții copilului. Familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale
ale unei societăți. De aceea, la intrarea copiilor în grădiniță, cât și mai târziu la școală, facem apel la sprijinul
și colaborarea părinților în adaptarea lor cu noul mediu social și educațional.
Reforma învățământului aduce o schimbare semnificativă în ceea ce privește relația cadrului didactic
cu ceilalți factori implicați în educarea elevului, îndeosebi cu familia. Celor din familie le revin acum mai
multe drepturi dar și sarcini sporite. Schimbările în plan socio-economic exprimă necesitatea reală a
colaborării între școală și familie atât în rezolvarea unor sarcini de susținere materială precum și în
colaborarea în alegerea programelor de instruire și educare (curriculum la decizia școlii), pentru cunoașterea
personalității copiilor pentru orientarea școlară și profesională.
Sunt părinți care vin în sprijinul școlii, cu condiția ca ei să cunoască obiectivele educaționale. Noi
avem datoria să-i informăm, descriindu-le tipurile de comportamente realizabile, modalitățile de acțiune,
pentru că metodele de influențare să nu fie în contradicție cu cerințele pedagogice. Alți părinți nu manifestă
interesul necesar față de evoluția copilului și, ca atare, lasă școlii toată grija. Prin metode pedagogice pot fi
atrași alături de școală, determinându-i să adere la ideea de colaborare activă.
În relația mea cu părinții am urmărit tot timpul ca aceștia:
• să mă cunoască foarte bine și eu să-i cunosc pe ei
• să cunoască specificul activității școlii, obiectele de studiu, orarul, tipul de manuale și rechizite, alte
materiale necesare elevului
• să cunoască în mod curent rezultatele școlare ale elevului și comportamentul la școală • să-și poată
exprima nemulțumirile și părerile
• să se cunoască între ei și să acționeze în spirit de echipă
Importanța participării familiei în educație, ca partener activ, este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități, alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Încă din grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării
societății prin prisma educației. Parteneriatul grădiniță-școală-familie-societate este determinant atât pentru
copil, în mod individual, cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care face parte
acesta. În context actual acest parteneriat reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor
către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea
resurselor școlii în beneficiul comunității.
Familia intervine în acest parteneriat ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și
factor de educație informală dar și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Acțiunea asupra copilului este mediată de familie însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori.
Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul
cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

434
 RELAȚIA FAMILIE-GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ

ÎNTOCMIT DE : BENEA GEORGETA AURELIA

,,Un copil poate sa învețe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu
stai locului niciodata si cum să ceară cu insistență ceea ce iși dorește,, - Paulo Coelho
Se știe că una dintre condițiile fundamentale pentru realizarea optimǎ a procesului de
învǎţǎmânt este asigurarea unui sistem unitar de cerinţe în instruirea şi educarea copilului.C o p i l u l este
educat nu numai în instituţia preşcolarǎ. Cea mai mare parte a timpului el o petrece în familie, chiar dacǎ
frecventează o grǎdiniţǎ . Aici, în familie, copilul creşte şi se dezvoltǎ sub acţiunea modelatoare a mediului
familial. Aceastǎ influenţǎ se împleteşte mai mult sau mai puţin o r g a n i c c u c e a provenitǎ din partea
grǎdiniţei. Cu timpul, influenţa educaţionalǎ a grǎdiniţei creşte în intensitate, pânǎ ce devine dominantǎ.
Familia devine prima școală unde copilul învață să socializeze , se familiarizează cu tot ceea ce îl
înconjoară, își satisface curiozitatea și învață primele lucruri elementare. În familie își dezvoltă sentimente
de tot felul ,de la dragoste până la nemulțumire . Grădinița este forma instituționalizată care vine să
completeze ceea ce începe familia.
Familia și grădinița fiind factori educativi de mare însemnătate și tot ceea ce realizează completându-
se devin o strânsă unitate de cerințe și exigențe.
La intrarea copilului în grădiniță acesta cunoaște o mulțime de lucruri, are un bagaj substanțial de
trăiri,emoții și o mulțime de curiozități pe care dorește să și le satisfacă. Grădinița împreună cu familia are
obligația de a-i satisface copilului toate curiozitățile ,de a-i răspunde la eterna întrebare De ce? De aceea
este necesar ca între familie și grădiniță să existe o strănsă relație de colaborare și o legătură permanentă.
Familia reprezintă mediul moral și psihopedagogic cel mai potrivit dezvoltării copilului iar grădinița
continuă educarea și dezvoltarea psihică a copiilor.
Necesitatea colaborǎii strânse între grǎdiniţǎ şi familie este dictatǎ de rolul deosebit de mare pe care
îl joacǎ aceasta din urmǎ în educarea copilului. Încǎ de la naşterea copilului, familia exercitǎ o influenţǎ
considerabilǎ asupra dezvoltǎrii sale fizice, intelectuale, sociale şi morale. Nu întâmplǎtor înţelepciunea
poporului nostru subliniazǎ însemnǎtatea „celor 7 ani de acasa”.
Scopurile şi sarcinile educaţiei copiilor în grǎdiniţǎ şi familie nu sunt diferite. Totuşi în realizarea
acestor obiective, gradiniţa dispune de mijloace mai bine organizate decât familia. Educaţia copiilor în
grǎdiniţǎ se realizeazǎ dupǎ un program bine stabilit, iar realizarea obiectivelor instructiv-educative revine
unor cadre didactice special pregatite.
Întâlnirile cu pǎrinţii, referatele pentru pǎrinţi care sunt organizate în grǎdiniţǎ şi sunt axate pe o
tematicǎ interesantǎ care sǎ-i atragǎ şi sǎ-i ajute pe pǎrinţi în rezolvarea problemelor pe care le ridicǎ
practica educǎrii copiilor în familie. Acestea dau rezultate foarte bune dacǎ sunt întemeiate pe un material
concret, care poate fi adunat selectat din însǎşi experienţa pǎrinţilor în educarea copiilor.
Totodatǎ, aceste întâlniri cu pǎrinţii constituie un foarte bun prilej pentru realizarea unui aprofundat
şi multilateral schimb de experienţǎ pedagogicǎ între pǎrinţi şi educatoare. Pǎrinţii trebuie îndemnaţi sǎ
vorbeascǎ deschis despre greutǎţile pe care le întâmpinǎ în educarea copiilor lor, despre preocupǎrile lor
privind procedeele cele mai potrivite de influenţare pedagogicǎ, despre rezultatele obţinute prin aplicarea
mǎsurilor respective.
O bună colaborare între părinți și grădiniță va ajuta copilul să promoveze cu ușurință perioada
preșcolară, va deveni mai încrezător în ceea ce urmează și anume școală. I se va insufla dorința de a ști mai
multe de a cunoaște prin propriile eforturi poveștile mult ascultate în grădiniță, dorința de a citi de a socoti
de a se descurca singur.
Dar școala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-și putea atinge obiectivele deoarece
copilul pleacă din familie și după orele petrecut la școală(4-6) se întoarce în familie unde trebuie să i se
asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face față mai târziu
cerințelor societății.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc.

435
 Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei
la întreaga viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de
experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală
şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit
de şcoală şi de familie.Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în
familie.Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.

436
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, BENGA IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 SCHITU GOLEȘTI,
JUDEȚUL ARGEȘ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității fiecărui
individ, dar și procesul de transmitere a civilizației generațiilor ulterioare. Educația este un instrument
important în dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății. Însă, educația nu se raportează doar la individ
ci la întreaga societate. Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul
acesteia.
Familia reprezintă primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi pune bazele educației. Ceea
ce copilul achiziționează în primii ani de viață este definitoriu pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Familia este prima autoritate sub care copilul învață să trăiască, stabilind valorile fundamentale ale
societății.
La intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor- grădinița, cadrele didactice fac apel la sprijinul și
colaborarea părinților, în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu socio- educațional.
Următoarea etapă în dezvoltarea educațională a copilului o reprezintă școala- o instituție care oferă
servicii educaționale, transmite cunoștințe, dezvoltă abilități, formează competențe, norme, valori
recunoscute și acceptate social. Ea funcționează într-un ansamblu alcătuit din mai mulți factori de educație:
familia, comunitatea, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale etc.
Parteneriatul educațional școală- familie- comunitate este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care face parte. Școala este
o instutuție puternic ancorată în comunitate, care prin statutul pe care îl are, devine promotorul
parteneriatului comunitar.
Familia intervine în acest parteneriat ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și
factor de educație informal dar și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul este nu doar beneficiar al educației, ci și participant. Familia, grădinița, școala, comunitatea,
societatea intervin la un moment dat în viața și educația copilului. Familia mediază acțiunile asupra
copilului, însă acesta acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Prin intermediul factorilor mai sus
menționați se cultivă responsabilizarea socială și perpetuarea valorilor sociale.
Astfel, putem afirma faptul că fiecare copil este un produs social în care se reflectă valorile sociale.

437
 RELAŢIA ŞCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

PROF. BERCE MONICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “DACIA” ORADEA

Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei educative desfăşurate cu elevii o
constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educaţionali: şcoală, familie,
comunitate. Şcoala este factorul de care depinde în mod hotărâtor devenirea personalităţii umane, însă
educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rolul familiei în această relaţie.
Şcoala şi familia trebuie să realizeze o colaborare autentică, bazată pe încredere şi respect reciproc,
pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, favorizante schimbului şi comunicării de idei.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându- le acestora nu numai existenţa materială,
cât şi un climat familial, afectiv şi moral.
Parteneriatele şcoală- familie au la bază ideea că profesorii, elevii şi părinţii sunt parteneri în educaţie,
ele presupun implicare, efort, bune intenţii, scop comun şi rezultate valoroase. În jurul elevilor se creează
o comunitate de suport care începe să funcţioneze în contextul în care părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră parteneri. În fiecare ţară din Uniunea Europeană există structuri formale organizate
de participare a părinţilor în sistemul educaţional. Astfel, legislaţiile şi Proiectele de reformă educaţională
ale anilor `90 au definit în majoritatea ţărilor legi referitoare la participarea parentală în sistemele
educaţionale. Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie- şcoală şi participarea la gestiunea şcolii, cât
şi pentru educaţia părinţilor îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului
prin educaţie. Obiectivele asociaţiilor de părinţi sunt: susţinerea şcolii în realizarea activităţilor
educaţionale, a unor activităţi extracurriculare, stabilirea viitoarelor programe educaţionale, apărarea
intereselor elevilor.
Sintetizând, se poate spune că rolul familiei constă în asigurarea unui climat favorabil dezvoltării
fizice şi emoţionale a copilului, oferirea unei educaţii („cei şapte ani de acasă”), asigurarea unei baze de
valori solide pe baza cărora să poată construi şi şcoala, extrapolarea în mediul familial a cunoştinţelor
dobândite la şcoală, crearea unei continuităţi între activităţile din cadrul şcolii prin acţiunile întreprinse cu
copiii la nivelul comunităţii, modelarea copiilor în spiritul toleranţei, a acceptării diferenţelor.
Totodată, rolul şcolii în societatea secolului XXI constă în: oferirea unui cadru stabil de învăţare,
asigurarea unei pregătiri de calitate oferite de cadre didactice bine pregătite, stabilirea continuităţii dintre
cunoştinţe şi aplicarea lor, identificarea problemelor sau a dificultăţilor de învăţare şi de adaptare ale
elevilor şi acordare de sprijin în soluţionarea lor. Şcoala trebuie să pregătească elevii pentru a se adapta mai
bine realităţii şi vieţii de zi cu zi. Realizarea unui parteneriat de durată poate să se concretizeze doar luând
în considerare contribuţia reală a celor doi factori fundamentali implicaţi în educaţia copilului- şcoala şi
familia.

1. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
2. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
Webgrafie:
1. http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html
2. http://www.psyvolution.ro/342-legatura-scoala-%E2%80%93-familie-%E2%80%93-comunitate-
factor-hotarator-in-asigurarea-reusitei-scolare

438
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PREȘC. BERCU JANA

GRĂDINIȚA ,,LICURICI” SCHIULEȘTI

,,Scopul educației este să transforme oglinzile în ferestre” Sydney J. Harris

Copilul de azi, școlarul de mâine, adultul din viitor, trebuie pregătit în familie, apoi în grădiniță și
școală pentru că de modul în care îl pregătim pentru viață, depind rezultatele de mai târziu, afirmarea lui
deplină, iar noi, educatoarele, trebuie să încurajăm ,,meseria de părinte” pentru că ea se practică mai mult
decât oricare altă meserie, dar puțini sunt cei care se străduiesc s-o învețe sistematic, să-și pună probleme
și să încerce să le resolve.
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă și individuale ale
copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferenţiază
pe cea precedentă de următoarea.
Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze
pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Părinţii pot folosi metode şi procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la
dezvoltarea personalităţii acestuia. Până la vârsta de 3 ani părinţii constituie primul exemplu, unicul model
de viaţa, de comportare, cu ce mai mare influenţă asupra copilului.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familiile copiilor, desfăşurat în termeni amiabili şi de respect
reciproc, oferă un mediu propice influenţării pozitive a educaţiei copilului. Relaţia partenerială, capabilă să
le ofere ambelor părţi implicate posibilitatea de a acţiona, va avea efecte benefice asupra dezvoltării
copilului. Numai împreună , antrenând toți factorii: familie, grădiniţă, societate se poate reuşi. Copilul este
un mic univers, iar creșterea și devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung și sinuos, plin de urcușuri și
coborâșuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea, în toate aspectele ei.
Pasul către școlaritate reprezintă un prag ce implică o serie de aspecte psihologice specifice adaptării
școlare, iar acest lucru imprimă o direcție generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală.
Frecventarea grădiniței de către copil alături de crearea unei imagini pozitive a școlii în ochii micului
om, au un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie învățat că școala nu
este o modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul
grădiniței ci reprezintă o continuare absolut normală a activității copilului, care este în continuă evoluție,
fiind capabil să realizeze jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță.
Integrarea copilului în şcoală presupune mai întâi formarea unor reprezentări corecte, care să le
permită preşcolarilor o adaptare afectiv- motivaţională la mediul şcolar. În calitatea noastră de părinţi,
educatori sau învăţători ne-am întrebat adesea: ,, De ce se manifestă adesea unele forme de inadaptare a
copiilor chiar din primele zile de şcoală? De ce unii elevi din clasa pregătitoare nu fac faţă cerinţelor
şcolare?”
Răspunsurile la aceste întrebări nu trebuie căutate doar în cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi
individuale a copiilor sau în stilul de activitate al învăţătorului, ci se impune o cunoaştere şi o analiză atentă
a activităţii din grădiniţă şi familie - medii care asigură pregătirea copilului pentru şcoală.
În acest scop, organizarea unor activităţi comune, şcoală-grădiniţă ce vizează familiarizarea copiilor
cu munca şcolarilor, cu relaţiile ce se stabilesc între învăţător şi elevi, elevi-elevi, ar face ca reprezentările
copiilor despre şcoală sa fie mai clare,mai coerente si mai apropiate de realitate, acest lucru conducând la
un debut şcolar optim.
Pentru a înlesni cu mai multă ușurință adaptarea optimă a copilului în școală, se dorește să se mențină
o strânsă legătură între școală și grădiniță, două instituții asemănătoare și deosebite în același timp, scop
operaționalizat prin efectuarea de vizite, de colaborări, de schimburi de experiență, ce pun preșcolarii în
legătură directă atât cu școlarii cât mai ales cu învățătoarea. În acest sens, am desfășurat activități atractive
în colaborare cu școala, cu ocazia Zielei Educației, Centenarului, 1 Iunie, 8 Martie, parteneriate ce au avut
succes la nivelul preșcolarilor, dar și al școlarilor.
Educația preșcolară parcurge o profundă transformare ce ar trebui să fie bazată pe respect, încredere
și ajutor reciproc și depinde de noi educatoarele, de modul cum știm să clădim o relație trainică și
constructivă, cu părinții copiilor din grupă, cu școala și cu societatea.

439
 O direcţie importantă în modernizarea învăţământului preşcolar este deschiderea către societate, spre
viitor, spre orizonturile profesionale ale adulţilor, spre viaţa reală. Se preconizează o integrare reală şi
sprijin reciproc în perspectiva pregătirii tinerei generaţii, o orientare pragmatică, flexibilă şi dinamică spre
realitatea cotidiană. În acest sens, educatorul are rolul de a spori şi de a accentua colaborarea cu o serie de
factori şi instituţii, cu persoane implicate direct sau indirect în educaţie, pe primul loc aflându-se relaţiile
educatoarei cu părinţii.

Bibliografie,
PRET – Să construim împreună cei 7 ani… de acasă;
Revista învățământului preșcolar și primar – Nr.3/4 2014 Băran-Pescaru, A. Parteneriat în
educație: familie, școală, comunitate, București, Ed. Aramis print, 2004
Mihăilescu I. Rolul familiei în dezvoltarea copilului, București, Ed. Cartea Universitară, 2004
Rădulescu E. , Târcă A. Școala și comunitatea, București, Ed. Humanitas Educațional, 2002

440
 GENERAȚIA ,,SINGUR ACASĂ”
ROLUL COMUNITĂȚII ÎN DIMINUAREA
EFECTELOR NEGATIVE ALE MIGRAȚIEI
ASUPRA DEZVOLTĂRII ȘI EDUCAȚIEI TINERILOR

PROF. BERECZKI IOANA

COLEGIUL TEHNIC DE COMUNICAȚII
”NICOLAE VASILESCU-KARPEN” BACĂU

,,Copilul nu datorează părinților viața, ci creșterea.” Nicolae Iorga

Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă au determinat pe mulţi dintre

români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia. Desigur, câştigurile obţinute sunt
importante atît pentru familie cît şi pentru economia românească, însă această migraţie spre vest are şi
aspecte mai puţin dorite. Acestea ar fi destrămarea familială şi „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte
rude, cu consecinţe psihologice grave în timp pentru aceştia. Trecutul ne arată că şi în perioada comunistă
foarte mulţi părinţi au fost nevoiţi să lucreze pe şantiere, în alte oraşe, şi să lase copilul în grija bunicilor.
Aceştia din urmă au avut dintotdeauna un rol foarte important în educaţia şi creşterea copiilor, dar după
revoluţie au căpătat un rol şi mai mare, pentru că foarte mulţi români lucrează în prezent în străinătate,
dintre care majoritatea au şi unul sau mai mulţi copii. Siguranţa unui viitor mai bun pentru copii este unul
dintre motivele invocate de românii care aleg sa plece în pribegie și să-și lase copiii în grija rudelor.
Copiii cu părinţii plecaţi in străinătate reprezintă un grup vulnerabil aflat în situaţie de risc, efectele
negative ale migraţiei părinţilor asupra copiilor ramaşi acasă reflectându-se cel mai pregnant în scăderea
interesului pentru şcoală. Unii copii acceptă situaţia și gândesc că este singura soluţie, alţii nu reuşesc însă,
să treacă peste aceste despărţiri, temporare, dar lungi. „Sunt de acord cu plecarea părinţilor mei în Spania
pentru a avea un viitor mai bun, mi-e foarte dor de ei şi chiar dacă vorbim la telefon sau pe internet tot le
simt lipsa. Situaţia mea m-a învăţat că trebuie să-mi preţuiesc mai mult familia, că părinţii mei muncesc
din greu pentru viitorul meu şi al surorii mele. Cred că toţi copiii cu părinţi plecaţi ar renunţa la România
pentru a fi împreună cu familia lor" este mărturia unui băiat de 15 ani, într-un eseu despre migraţie. Într-un
alt eseu, un elev invită adulţii la un exerciţiu de imaginaţie: „Să vă imaginaţi că aţi fi din nou copii şi părinţii
voştri ar fi plecaţi, cum vă veţi simţi cu acel gol din inimă?”
Ştim cu toţii ce plăcut este când suntem singuri acasă şi părinţii sunt plecaţi. Însă este foarte greu în
momentul în care copiii ajung să fie crescuţi de bunici sau mai rău, de rude îndepărtate si chiar străini de
familie. Cei mai mulţi sunt schimbaţi în rău de anturaje, ajung să bea, să se drogheze, să fure sau să devină
adulţi mult prea repede. Psihiatrii avertizează ca adolescenţii lăsaţi pe mâna vecinilor sau a bunicilor pot
deveni de nerecunoscut, lipsa părinţilor având ca efect grave tulburări emoţionale. Abandonul şcolar poate
fi, de asemenea, un alt efect al plecării părinţilor de acasă. Acesta îi afectează îndeosebi pe copiii care provin
din familii destrămate și, mai cu seamă, pe cei ale căror mame sunt plecate la munca în altă țară. Un alt
pericol poate veni sub forma unor posibile abuzuri din partea adulţilor în grija cărora rămân copiii. Banii
nu pot suplini dragostea și grija părintească de care au atâta nevoie aceşti copii, mai ales cei cu vârste
fragede. Aproape toţi copiii afectaţi de aceasta despărţire au o stare permanentă de îngrijorare, trăiesc cu
frica să nu li se întâmple ceva rău părinţilor, devin retraşi, plâng uşor și își pierd interesul pentru școală.
Efectele separării de părinţi depind mult de vârsta copiilor. La copiii mai mari de zece ani, mai ales în
mediul urban, pot apărea tulburări de conduită care se manifestă printr-un comportament agresiv fizic și
verbal, minciună, abuz de alcool, fumat, absenteism și rezultate slabe la învățătură.
Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate au adesea sume mari de bani ,,de buzunar”, iar acest
lucru îi propulsează în grupuri de copii cu probleme de comportament, care ajung chiar să comită fapte
penale. Despărţirea de mame este și mai dramatică, fiind considerata de unii copii drept un abandon.
Reuşitele sau insuccesele din viața unui om sunt determinate de experienţele trăite în copilărie, mai ales
alături de mamă. Copilul, în perioadele importante din viața lui - primii ani, clasa întâi, adolescenţa,
bacalaureatul- are nevoie ca parinții să-i fie alături. Părintele este primul și nelipsitul sprijin din viața unui
copil. Oricare ar fi vârsta copilului el trăiește cu greu plecarea unui părinte sau lipsa ambilor parinţi. Pentru

441
că mama și/sau tata nu-l încurajează și nu sunt aproape când are nevoie, el nu este sigur de sine. Acest copil
nu simte că acasă îl așteaptă cineva care ține la el și care îl va întreba cum și-a petrecut ziua. În lipsa ambilor
părinți, copilul găsește cu greu o persoană de încredere cu care să discute despre lucrurile care îl preocupă.
Deseori, el nu are cui să împărtășească emoțiile și gândurile, nu are cu cine să se sfătuiască atunci când
întâmpină greutăți, iar soluțiile pe care le găsește singur la problemele cu care se confruntă sunt de cele mai
multe ori nepotrivite. Pe termen scurt, plecarea părinţilor se traduce în viaţa copiilor prin agresivitate
verbală sau fizică, marginalizare, anxietate, note mici, chiul sau chiar abandon şcolar. Pe termen lung,
această generaţie de copii lipsiţi de iubirea părinţilor şi de armonia familială poate deveni una de adulţi-
problemă şi nu este exclusă posibilitatea ca unii să ajungă infractori. Agresivitatea multor copii din
generaţia "singur acasă", refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinţilor, îi
transformă la maturitate într-o generaţie de adulţi neintegraţi social.
Efectele negative identificate prin cercetare sunt asemănătoare cu cele întâlnite, în general, în cazul
copiilor care provin din familii destrămate prin divorț sau decesul unuia dintre părinți. În consecință, pentru
a putea ameliora sau preveni aceste efecte, atenția comunității, în special a școlii, dar și a instituțiilor de
protecție a drepturilor copilului, trebuie să se îndrepte înspre aceste categorii de copii, în aceeași măsură ca
și înspre cei proveniți din familii foarte sărace, destrămate sau în care părinții nu-și exercită rolurile pe care
le presupune statutul de părinte.
Conform datelor Ministerului Afacerilor Interne și Reformei Administrative, în cursul anului trecut
au fost consemnati 4 milioane de români plecați la munca provizorie în străinătate care au trimis acasă,
conform B.N.R., peste 5,2 miliarde de euro. Banii aceștia pot oferi o bulă de oxigen economiei, pot ajuta o
familie să-și realizeze un vis, însă nu pot compensa lipsa de afecțiune pe care o resimt copiii lăsați acasă și
nici regretul celor mari de a nu le putea fi alaturi, acasă.
Organizaţia „Salvaţi Copiii România” atrage atenţia că 26.747 de minori ori adolescenţi „au rămas
singuri acasă în urma migraţiei economice a părinţilor”, fiind lăsaţi în grija rudelor sau, în unele cazuri, în
grija asistenţilor maternali, fapt care le „dezvoltă vulnerabilităţi crescute în faţa abandonului şcolar şi chiar
a infracţionalităţii”. Potrivit unui comunicat, alţi 51.024 de copii se află în grija unui singur părinte, celălalt
aflându-se la muncă în străinătate.
O posibilă soluție la problemele acestor copii ar fi includerea în programe de consiliere și socializare,
având în vedere problemele de dezvoltare cu care se confruntă, precum și a integrării lor școlare și sociale
optime.Aceste programe deja există, însă, nefiind suficient mediatizate, ele au un caracter local și nu includ
în nici un caz toți copiii aflați în situații de risc. Ei trebuie să fie ajutați să înteleagă realele motive ale
plecării părinților fără a-și însuși vreo vina și, astfel, să poată accepta mai ușor plecarea părinților. Prin
consilierea psihologică (individuală și de grup) a beneficiarilor se pot obține: clarificarea situațiilor de criză,
dezvoltarea abilităților sociale, capacitatea de a rezolva probleme, de a lua decizii etc. Acest gen de
programe oferă diverse oportunități ca elevii să-și dezvolte abilitățile de comunicare, să folosească
feedback-ul, să clarifice valorile care sunt implicate într-o situație socială și să învețe strategii de adaptare
pentru a face față cât mai bine la schimbările legate de vârsta și la problemele cu care se confruntă.

442
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. BEȘE ALINA-MARIA

Conform DEX familia are mai multe definiții, una dintre ele o definește ca fiind formă socială de
bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora sau totalitatea
persoanelor înrudite, care sunt din același neam; rude de sânge, rude, neamuri; (spec.) grup social care
are la bază căsătoria și este alcătuit din soți și copii. 7 Cuvântul a educa, înseamnă a forma pe cineva, a-l
îndruma, a-l dezvolta fizic, intelectual și moral prin educație. Școala este un factor care ajută copilul să
ajungă la desăvârșire din punct de vedere intelectual, mediul în care găsește toate mijoacele potrivite
necesare urcării pe scara desăvârșirii.
Din perspectiva educației religioase, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel mai mare păcat care
depășește pe toate celelalte și care duce spre culmea răutății este lipsa de educație a copiilor; iar despe un
copil fără educație spune că este dușman și vrăjmaș comun al tuturora și al lui Dumnezeu și al naturii și al
legilor și al vieții de obște a noastră a tuturor.
Sfântul Ioan mai spune: Educația este o artă; ea este arta cea mai bună și cea mai nobilă; Artă mai
mare ca educația nu există deoarece toate celelalte arte au în vedere un folos în lumea de aici pe când
educația se săvârșește în vederea celei viitoare.
Pe lăngă motivația socială a educației, Sfântul Ioan găseste o motivație specială a ei legată de
particularitățile de vârstă. Astfel, copilul are nevoie să fie educat pentru că este lipsit de experientă de
judecată, este ușuratic. Copilul mai mult decât omul în vârstă este înclinat spre mânie și rău. La tânăr crește
și pofta și înclinarea spre păcat....... .
Motivația educabilității este legată la Sfântul Ioan de natura omenească, de concepția creștină despre
om și anume de voința liberă a omului. Liberul arbitru este principiu de bază pentru întreaga lege morală:
Nu poate să existe răsplată și pedeapsă fără o responsabilitate a faptelor noastre, fără a fi stăpânii
acțiunilor și gândurilor noastre și fără a ști prin noi înșine ce este binele și ce este răul. 8 Sfântul Ioan
accentuează rolul femeii în educarea copiilor, el însuși fiind beneficiarul unei astfel de educații din partea
mamei sale Antuza sau exemplul Anei mama lui Samuil.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea.
Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină
în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
socio-moral. Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor. Alături
de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De
educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative
exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei, şcolii şi organizaţiilor de tineret. 9
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
7
https://dexonline.ro/definitie/familie
8
Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, Iași, Ed. Sf. Mina, 2008, pp 165-167
9
https://www.academia.edu/36791450/FAMILIA_-
PRIMUL_EDUCATOR_ROLUL_FAMILIEI_%C3%8EN_ACTIVITATEA_DE_%C3%8ENV%C4%82%C5%A2ARE

443
 Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului. Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică
tot mai clar ideea unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta,
forma și susține în sarcinile lor educative .
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During, 1994. 10

10
https://edict.ro/familia-si-scoala-parteneri-in-educatia-copilului/

444
 EDUCATIA COPIILOR IN INTERCULTURALITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: BEȘTEA ELENA-MIHAELA

LICEUL TEORETIC "HENRI COANDĂ", CRAIOVA, DOLJ

De-a lungul ultimelor două decenii, societatea românească, şi nu numai, tinde să depăşească granitele
impuse de frontiere, mai exact să se globalizeze. A devenit, astfel, necesară implementarea educaţiei
interculturale în programul educaţional, şcoala fiind terenul celei mai timpurii învăţări în acest sens, a
regulilor sociale, dar şi punctul de demarare a programelor de integrare educaţionala şi socială a tuturor
copiilor.
În România întâlnim frecvent familii de maghiari, chinezi, germani, japonezi, musulmani, arabi, dar
şi familii de rromi. Suntem oare dispuşi să îi acceptam în societatea românească fără niciun fel de reţinere?
Deoarece copilul se descoperă pe sine cu adevarat, nu numai în micul univers al familiei, ori în
activităţile pe care le întreprinde singur, ci şi în universul real al copilăriei, în cadrul unei colectivităţi de
copii, bucuria lui reală de a se afla în mijlocul acestora duce la formarea unor legături de prietenie, de
comunicare şi cooperare interumană.
La ora actuală, în România, au început să apară din ce în ce mai multe unităţ şcolare cu programe
educative interculturale, care îşi deschid porţile tuturor copiilor, indiferent de naţionalitate, punând astfel
bazele unei viitoare comunităţi umane care să se adapteze unei socieăţti în continuă schimbare.
1. Cum îl înveţi pe copilul tău să se integreze într-un colectiv intercultural?
În primul rând, înainte de orice alte activităţi educaţionale pe care copilul le întreprinde la şcoală,
foarte importantă este educaţia primită acasă. Astfel, este esenţial ca în decursul celor câţiva anişori pe
care piticul îi are, să nu simtă şi nici să nu vadă discriminare din partea voastră faţă de anumite persoane
de etnii diferite.
Dacă copilul primeşte de mic, de acasă, o educaţie sănătoasă în acest sens, şi anume că oamenii
sunt egali indiferent de etnie ori culoare, copilul nu are niciun motiv să fie reticient în a lega o prietenie
cu alţi copii aparţinând altor naţionalităţi.
În cadrul ieşirilor în parc ori în locuri special amenajate pentru petrecerea timpului liber şi pentru
joaca copiilor, foarte des auzim întrebări ale copiilor: "Mami, dar de ce el este negru? " sau "Mami, dar
ea de ce are ochii mai mici decât ai mei?". În asemenea situaţii trebuie să îi explici că ei sunt copii care
provin din alte ţări, dar că au tătici şi mămici şi că sunt iubiţi la fel ca şi el, că sunt copii cărora le place la
fel de mult să se joace şi să îşi facă prieteni la fel ca şi lui. Încurajează-l să îi abordeze el, să socializeze
şi să se împrietenească.
Pentru că orice copil este atras de tot ceea ce este diferit, sunt sigură că îl va încânta ideea de a avea
un prieten de altă naţionlaitate, pe care să îl descopere şi pe care să îl înveţe principiile vieţii de copil în
România. În acest context, odată ajuns la şcoală, copilul tău va fi foarte încântat să devină prieten cu copii
de naţionalitate diferită, ba mai mult, programele educaţionale promovate de profesori îl vor învăţa că
fiecare copil este valoros, unic şi că fiecare poate învăţa.
2. Cum se integrează un copil dintr-o minoritate în cadrul colectivului de la şcoală?
Foarte importantă în acest sens este prima abordare a micuţului, atât din partea învăţătoarei, cât şi
din partea colegilor. De regulă, copiii se simt atraşi de tot ceea ce este nou şi diferit în raport cu ei, aşa că,
vor încerca, cu siguranţă, să comunice cu el, să afle cât mai multe despre aspectul fizic, în principal.
În acest context, învăţătoarea trebuie să îi supravegheze atent, pentru ca nu cumva, copiii să facă
remarci răutăcioase la adresa micuţului, remărci care, cu siguranţă, nu au scopul de a răni şi de a
marginaliza. Pentru ca micuţii să socializeze, să comunice şi să se împrietenească, foarte importante sunt
şi activităţile educaţionale întreprinse de învăţătoare în cadrul şcolii. Astfel, la clasa pregătitoare, chiar
întâlnirea de dimineaţă poate fi un bun prilej pentru copii de a se cunoaşte. Sub forma unui joc, copiii îşi
povestesc modul în care şi-au petrecut ziua precedentă, vorbesc despre evenimentele din familie care i-au
amuzat şi care le-au stârnit interesul. Întâlnirea de dimineaţă se transformă, în acest fel, într-un moment
în care preşcolarii se revăd cu bucurie, se acceptă unii pe alţii aşa cum sunt, învaţă să se respecte, să fie
toleranţi cu cei care sunt altfel, învaţă, deci, să cunoasca şi să accepte copiii cu o identitate diferită.

445
 O altă modalitate în care copiii aparţiând altor etnii îşi pot prezenta cu mândrie originea, este ca în
cadrul serbărilor să prezinte câte un cântecel, o poezie, un dans ori un joc specific etniei, pe care le cunosc
din familie. Nu numai copiii vor fi încântaţi să vadă şi să audă altceva decât sunt obişnuiti, ci şi părinţii.
În felul acesta, majoritatea face primul pas, se deschide spre cei care sunt altfel, vorbesc altfel. Văzând un
feedback pozitiv din partea copiilor din România, ei se vor simţi acceptaţi şi integraţi pe deplin în
colectivitate. Cu siguranţă, copiilor le-ar face mare plăcere să audă termeni, cuvinte, cântece, ghicitori,
din alte limbi, aşa ca piticii din alte etnii ar trebui încurajaţi să le prezinte celorlalţi specificul culturii lor.
Promovarea educaţiei interculturale, după cum afirma Camilleri, înseamnă centrarea pe diversitatea
culturilor pentru a se realiza un anumit tip de formare a omului de-a lungul existenţei sale. Noi, pedagogii,
suntem cei care trebuie să contribuim la formarea reprezentărilor sociale, la acceptarea reciprocă, la
învăţarea conceptelor de bază despre drepturile omului, pace, toleranţă, comunicare interculturală şi să
implementăm în comportamentul practic al elevilor noţiunile referitoare la demnitate, libertate, justiţie,
negociere, cooperare. Astfel vom contribui la înlăturarea barierelor ce stau în faţa comunicării
interculturale.

Bibliografie:
1. Chombart de Lauwe, Image de la culture, Paris, Payot, 1970.
2. Cojocaru, Constantin, Sevciuc, Natalia, "Şcoala şi comunicarea interetnică", in Didactica Pro,
nr. 4-5, octombrie 2003.
3. Cucos, Constantin, Educaţie. Dimensiuni culturale şi interculturale, Iasi, Polirom, 2000.
4. Dasen, P., Ch. Perregaux, M. Rey, Educaţie interculturală, Iasi, 1999.
5. Linton, Ralph, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1968.

446
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR BÎICU ALINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TILEAGD, BIHOR

Pregătirea pentru viață a omului de mâine începe din primele luni de viață și primii chemați să pună
bazele educației sale sunt părinții, familia. Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe
în primii 6-7 ani. După această vârstă școala și societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl
constituie bazele educației primilor ani, în familie. De reținut că familia poate să dea, să facă foarte mult
bine, dar poate să și greșească mai ales din cauza lipsei de perspective în legătură cu opera pe care o
întreprinde.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaţionali
– grădiniţă, şcoală, familie – devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru
a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale
spiritualităţii umane.
Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul
său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi şcoala, li s-au adăugat
alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia
care asigură educaţia non-formală . Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă izolată, în afara comunităţii,
cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul
calificat calificat al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe care
şcoala şi grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze.
Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influenţează
formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acţiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de şcoală .
Relaţia părinte-şcoală/grădiniţă trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi
preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări
din familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia
decizii. Învățătoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia
copilului. La rândul său, ea prezintă întâmplări din cadrul școlii, dovedind familiei interesul faţă de evoluţia
copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta.
Cele mai eficiente şi mai la îndemână modalităţi de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit
a fi următoarele:
• vizite ale învăţătorului la domiciliul copilului pentru a cunoaşte manifestările acestuia în familie;
• vizite ale părinţilor la şcoală pentru a cunoaşte programul şi activitatea elevului în acest mediu;
• schimburi de informaţii, de păreri, de sugestii educative, consultaţii individuale şi colective pe
teme de educaţie;
• adunări generale ale părinţilor pentru informare reciprocă şi dezbateri;
• întâlniri tematice cu specialişti;
• serbări, excursii şi expoziţii cu lucrările elevilor;
• colaborare în activităţi gospodăreşti.
Toate formele de activităţi realizate în sprijinul funcţiei educative a familiei respectă următoarele
principii:
o acceptarea şi comunicarea eficientă, care presupune ca fiecare părinte să fie acceptat şi considerat
partener în învăţare;
o confidenţialitatea;
o respectul individualităţii- presupune ca fiecare părinte să fie respectat şi înţeles, acceptat aşa cum
este;
o sinceritatea;
o recunoaşterea propriilor limite- cere ca învăţătorul să apeleze la un specialist;
o negocierea soluţiilor şi respectarea deciziilor beneficiarului;·
o nediscriminarea-respectul identităţii culturale, etnice, religioase a părintelui;

447
 o acordarea unor servicii integrate- apelul la profesionişti diferiţi în anumite momente.
Cooperarea învățător – educatoare își are temeiul și în a invinge teama celor care urmează să
frecventeze ciclul primar. Ideal ar fi ca educatoarea să fie cea care le face cunostință micuților elevi cu
viitorul învățător , îl prezintă, îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci când vor păși pragul școlii, să fie
familiarizati cu persoana care îi va dirija în actul învățării, si de ce nu chiar cu clasa unde vor învăța. În
acest scop vizitele școală – grădiniță vor fi reciproce, iar activitățile comune , vor ajuta, vor susține și mai
mult procesul de integrare a celor mici în rândul celor mari .
Colaborarea dintre învățătorul clasei și educatoare (chiar după începerea cursurilor dacă întâlnirea nu
e posibilă înainte) este foarte importantăîin primul rând pentru ca învățătorul trebuie să cunoască : care sunt
elevii care au frecventat sau nu grădinița, să preia de la aceasta toate descoperirile făcute trecute cu vederea
până la venirea la grădiniță (dificultăți de atenție; de concentrare; de neîndemânare; memorie deficitară;
dificultăți de înțelegere; defecte de vorbire; tulburări ale auzului sau văzului). Unele dintre aceste deficiențe
pot fi corectate până la venirea în școală, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, învățătorul trebuie să continue
ceea ce a început educatoarea.
Şcoala este o instituţie de educaţie, are rolul de a oferi sprijin educativ pentru copii şi părinţi. Mai
mult, ea este terenul unor relaţii educative din care fiecare beneficiar-copil, părinte, educator- are de învăţat
şi trebuie să se simtă valorizat şi important.

Bibliografie:
[1]. Bunescu Gh. “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale Educaţiei
[2]. Bunescu Gh., „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
[3]. Şincan E., Alexandru Gh., „Şcoala şi familia”, Ed. „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993
[4]. Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

448
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREŞC. BÎLGĂR OTILIA

G.P.P.,, LUMEA COPIILOR ”, TG- JIU, GORJ

,,Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson). De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare. Totodată relația grădiniță - școală - familie - societate se definește și printr-o
comunicare/colaborare indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă aşteptările acestora
privitoare la actul educaţional, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute).
Așadar, printre activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții
demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări şcolare, simpozioane, expoziții
etc. iar succesul acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic
organizator, dar și de disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea
unor tipare educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect. De asemenea, a realiza și
alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și
realizarea unor parteneriate autentice, prospere. Astfel, proiectele educaționale demarate de cadrele
didactice cu oricare dintre partenerii educaționali, vin în sprijinul nu doar al copiilor și părinţilor, ci și însuși

449
cadrului didactic și prin extindere – societății. Pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-şi exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-şi comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Şi, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși).

Bibliografie:
- Revista Învățământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014
- „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației
- Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

450
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

CONSILIER ȘCOLAR, PROF. BILȚAN LIVIA

Succesul educației se bazează pe adaptarea demersului educațional la nevoile individuale ale fiecărui
copil și construirea unui parteneriat educativ cu societatea în care crește, se dezvoltă și este educat copilul.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor
statusuri şi roluri succesive.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind
prea mic pentru a se putea exprima.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea carei îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţeazând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatul grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea

451
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea cestora și poziția adoptată reprezentând cheia succesului.

Bibliografie:
Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Editura
Aramis, București, 2002;
Campbell, R., Educaţia prin iubire, Editura Curtea Veche, București, 2001;
Muntean, A., Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

452
 DIAGNOZĂ ORGANIZAȚIONALĂ – RELAȚIA FAMILIE /GRĂDINIȚĂ

BIRSAN MIHAELA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ,,VOINICELUL”,
LOC. SLOBOZIA, JUD. IALOMITA

Ca şi manager al unei organizaţii, doreşti să fii mereu la curent cu ceea ce se întamplă în organizaţia
ta, să ai o imagine reală a situaţiei existente. Te confrunţi zilnic cu o varietate de probleme şi obstacole, atat
interne cat şi externe. Încerci deseori să găseşti răspunsul la întrebări de genul:
-De ce angajaţii nu se mai implică atat de mult în munca pe care o fac?; -De ce au scăzut performanţele
lor?; -De ce a crescut numărul beneficiarilor nemulţumiţi?,etc.
De aceea managerii moderni investesc astăzi din ce în ce mai mult timp şi energie în înţelegerea cât
mai corectă a organizaţiei pe care o conduc.
Utilitatea acestei înţelegeri este eminamente predictivă, ea se circumscrie nevoilor de schimbare, de
reconstrucţie, sau de reacţie rapidă şi corectă la stimulii mediului extra-organizaţionali.
O cunoaştere empirică a organizaţiei nu este nici pe departe suficientă. Este nevoie de mult mai mult,
este nevoie de o cunoaştere ştiinţifică, completă şi mai ales corectă, validă, a situaţiei exacte în care se
găseşte organizaţia în momentul respectiv. Acest efort evaluativ şi descriptiv este numit diagnoză
organizaţională.
Ca să obţinem imaginea reală a organizaţiei pe care o conducem, trebuie să apelăm la metode
stiinţifice şi profesioniste, cum ar fi:interviuri cu persoanele cheie ale organizaţiei, chestionare aplicate
tuturor angajaţilor, analiza SWOT a organizaţiei prin care conturăm împreună cu membrii ei, punctele forte
şi punctele slabe ale organizaţiei, etc
Psihologia organizaţională şi-a afirmat de-a lungul timpului, în special în ultimele cinci decenii, o
personalitate tot mai marcant deosebită de a celorlalte ramuri ale psihologiei. Numită, în diferite ipostaze
şi momente cronologice, drept "psihologia muncii", "psihologie industrială", "psihologia firmei" etc.
(Pitariu, 2000), psihologia organizaţională este acea psihologie de ramură ce a rezultat din cea mai pură
tradiţie a utilitarismului american, cu crezul declarat de a optimiza acele organisme sociale în care omul îşi
petrece cea mai mare parte din viaţă: organizaţiile.
Utilitatea diagnozelor organizaţionale este în ultimă instanţă una materială. Pârghiile folosite în
intervenţie nu sunt de obicei pârghii financiare ori economice, ci psiho-sociologice (Howard, 1994), şi cu
toate acestea se ajunge la o creştere a productivităţii muncii, sau a prestigiului organizatiei.
Cu toate acestea, de cele mai multe ori, diagnoza este cerută de manageri doar în momentul încare
sunt observate probleme sau crize la nivelul organizaţiei pe care o conduc. Din acest motiv, diagnoza este
privită de multe ori exclusiv dinspre latura rezolvării de probleme, ca fiind procesul de evaluare a
funcţionării organizaţiei, departamentului sau postului de muncă în vederea descoperirii surselor
problemelor şi a formulării măsurilor de îmbunătăţire (Kotter, 1978).
Diagnoza implică colectarea unor informaţii pertinente şi mai ales obiective despre operaţiile curente,
analizarea acestor date, extragerea concluziilor în vederea unor potenţiale schimbări şi îmbunătăţiri.
Principiul fundamental al unei diagnoze organizaţionale este acela al caracterului ei ştiinţific. Toate fazele
unei diagnoze sunt bazate pe dezideratul cunoaşterii ştiinţifice a mecanismelor de funcţionare ale unei
organizatii.
Ţinta primordială a fiecărui demers diagnostic o constituie informaţiile despre realităţile psihologice
din organizaţie (Lundberg, 1989; Porras &Robertson, 1992). Aceste realităţi sunt realitate subiectivă care,
conform teoriilor moderne ale managementului, stau la baza disfuncţiilor din funcţionarea organizaţiilor.
Chiar în cazuri mai puţin dramatice apar manifestări frapante şi de neexplicat pentru manageri, care
nu înţeleg de ce lucrurile nu decurg aşa cum formalismul, planificarea şi fluxul activităţilor ar impune.
Identificarea problemei - relația familie /grădiniță
Realizand o succinctă analiză a problemelor cu care se confruntă unitatea pe care o conduc, am
constatat că unul din aspectele la care suntem deficitari, este comunicarea cu familia, deoarece părinţii sunt
mereu în criză de timp, unii acordă mai puţină importanţă actului educaţional desfăşurat în grădiniţă, iar
altii consideră grădiniţa singura răspunzătoare de educaţia copilului.

453
 Educatoarele grădiniţei noastre sunt de părere că o mare parte din părinţii copiilor nu se implică
suficient în educaţia copiilor şi nici în activităţile din grădiniţă.
De asemenea părinţii nu participă la activităţile de timp liber ale copiilor, preferand să-i lase singuri
în faţa televizorului sau a calculatorului şi astfel talentele ascunse ale celor mici răman nedescoperite.
Există destul de multe situaţii în care unul dintre părinţii sau ambii au plecat de acasă pentru o
perioadă îndelungată, desigur din motive întemeiate pentru ei şi anume munca în străinătate. Însă puţini
dintre ei realizează care este efectul pe care îl are asupra copiilor mici o asemenea absenţă îndelungată şi
plasarea lor la bunici sau alte rude apropiate.
Ceea ce nu au înţeles unii părinţi, iar noi n-am reuşit să-i facem să înţeleagă, este faptul că este
suficientă o singură carenţă a familiei pentru ca întregul univers al copilului să aibă de suferit şi să determine
apariţia unor forme de sensibilitate afectivă, irascibilitate, nervozitate sau alte tulburări de comportament.
Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele
personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit de
copil, în mediul familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a
acestora. Tot în familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, deoarece viaţa copilului în familie
sintetizează într-o manieră particulară aspectele sociale.
Dereglarea climatului familial generează stări tensionale, blocaje sau disfuncţii ale comunicării dintre
părinţi şi copii, stări de insatisfacţie, comportamente agresive, timiditate excesivă sau ostilitate.
Cei mai mulţi părinţi plecaţi să muncească în străinătate îşi motivează gestul lor ca fiind spre binele
copilului, spunând că nu vrea să-i lipsească nimic, sau ,,eu n-am avut, măcar el să aibă”, referindu-se la
baza materială, uitând că responsabilitatea părintelui este una mult mai mare şi că, dacă dorim să avem
profit trebuie să investim mai mult în copil, iar investiţia nu se rezumă la îmbrăcăminte, hrană, jucării şi un
acoperiş deasupra capului. Părinţii nu trebuie să pierdă din vedere faptul că mai mult decat orice, copilul
are nevoie în primul rând de securitate afectivă şi de o educaţie corespunzătoare.
Intervenţia organizaţională
Ştiind care sunt situaţiile cu care se confruntă organizaţia ta, următorul pas este realizarea schimbării.
Deoarece procesul schimbării înseamnă alocare de mai multe resurse în realizarea sarcinilor,
managerii recurg de cele mai multe ori la specialişti, adică promotori ai schimbării.
Exigenţele vieţii contemporane şi necesitatea tot mai acută de a rezolva problemele de complexitate
crescută apărute în toate sferele de activitate, impun regândirea procesului de învăţământ sub toate aspectele
sale, grădiniţa fiind primul factor care poate contribui la valorificarea posibilităţilor crescânde ale celor ce
le posedă, printr-un proces didactic individualizat şi diferenţiat care să conducă la formarea personalităţii
fiecărui copil în parte.
1. Pornind de la aceste considerente am avut în vedere reconsiderarea relaţiei grădiniţă-familie prin
implementarea unui proiect de parteneriat educaţional: ,,Şcoala părinţilor”, proiect care vizează asigurarea
accesului şi a participării părinţilor la educaţia propriilor copii, pentru cunoaşterea şi aplicarea unor strategii
educaţionale corecte atât în cadrul familiei cât şi în instituţia preşcolară.
2. Organizarea unor ateliere pentru părinţi, care să înlocuiască clasicele şedinţe cu părinţii, în care se
prezentau unele rezultate sau activităţi la clasă şi antrenarea acestora în jocuri de rol, care să reflecte postura
de copil, părinte sau observator.
3. Realizarea unor cursuri pentru părinţi: ,,Educăm aşa”, cursuri realizate în colaborare cu UNICEF
şi Fundaţia ,,Salvați copiii”, prin care părinţi îşi formau abilităţile necesare comunicării şi îmbunătăţirii
relaţiei copilului în familie.
În urma acestor cursuri părinţii au învăţat că trebuie să aprecieze comportamentele pozitive şi să le
întărească prin laudă, aprecieri verbale sau alte stimulente, că trebuie să stabilească împreună cu copiii
regulile şi să le respecte şi cei mari şi cei mici, iar comportamentele negative trebuiesc ignorate când este
cazul sau pedepsite. Copilul trebuie să ştie că pedepsim comportamentul lui şi nu pe el ca individ, iar
pedeapsa să fie pe masura faptei , fără exagerări sau pedepse corporale.

454
 ABANDONUL ŞCOLAR
CAUZE ŞI SOLUŢII EFICIENTE PENTRU PREVENIREA ABANDONULUI
ŞCOLAR

PROF.ÎNV.PRIMAR BÎRU MIOARA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GEORGE APOSTU” STĂNIŞEŞTI, JUD. BACĂU

Abandonul şcolar reprezintă o problemă a sistemului românesc de învăţământ insuficient tratată, o

problemă serioasă ce trebuie convertită urgent într-o imediată strategie de intervenţie. Printre cauzele
abandonului şcolar la nivelul elevului şi al familiei se află:
Dificultăţile materiale. Familiile numeroase, dezorganizate, lipsite de resurse, au probleme în a
asigura îmbrăcămintea adecvată tuturor copiilor şi resimt uneori nevoia de forţă de muncă (fie pe câmp, fie
în gospodărie pentru a avea grijă de fraţii mai mici).
Modelul educaţional oferit de părinţi. Cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie
provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase. Există însă şi excepţii. Există însă destul de
frecvent elevi aflaţi în situaţii de abandon care îşi doresc să îşi completeze educaţia “măcar până la 10
clase”, ca să aibă o calificare, astfel încât să nu ajungă ca părinţii, simpli zilieri, fără mari şanse de reuşită
în viaţă.
Modelul educaţional oferit de fraţi este mult mai influent. Familiile unde există fraţi mai mari ce
au renunţat timpuriu la educaţie, fraţii mai mici tind să reproducă acest model.
Dezorganizarea familiei atrage după sine dificultăţi materiale. Divorţul, alcoolismul, violenţa în
familie sunt semne ce preced adesea decizia de abandon.
Implicarea în activităţi aflate la limita legii. Prostituţia, apartenenţa la găşti de cartier, integrarea
în reţele de cerşetorie conduc aproape mereu la renunţarea la educaţie, fiind prezente ca factori demotivatori
mai ales la trecerea către clasa a IX-a şi în perioada imediat următoare debutului ciclului secundar superior.
Intrarea pe piaţa muncii. Fie că este vorba de lucrul ca zilier, de activităţi regulate ca barman, de
prostituţie sau cerşetorie, prezenţa pe durata semestrelor şcolare în astfel de activităţi aducătoare de venit
constituie elemente de risc ce se soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie. O soluţie
pentru cei care au nevoie să muncească ar putea fi promovarea unor modele comune din ţările vestice, şi
anume implicarea liceenilor ce au nevoie de resurse pentru a se întreţine în activităţi aducătoare de venit pe
perioada vacanţelor, având o durată scurtă ca număr de ore pe zi, precum cele de baby-sitting pentru o seară.
Încrederea scăzută în educaţie se dovedeşte a fi mai degrabă un stereotip infirmat de realitate. Este
posibil ca să apară însă o încredere redusă în educaţie chiar în momentele imediat premergătoare
abandonului şcolar. În acest sens ar putea fi util ca elevii care au renunţat deja prematur la şcoală să intre
în contact cu cei aflaţi în risc de a abandona, povestindu-le care este imaginea lor curentă despre şcoală.
Migraţia circulatorie nu pare a fi un factor de risc în sine, dar există probleme importante de
reintegrare a copiilor de migranţi care părăsesc sistemul şi apoi se reîntorc, la vârste mai mari.
La nivelul comunităţii, cei mai importanţi factori care determină abandonul şcolar timpuriu sunt:
Norma mariajul timpuriu acţionează ca un factor care împiedică continuarea educaţiei, mai ales în
comunităţile rurale.
Apariţia unui copil tinde să fie o caracteristică a unor comunităţi, mai degrabă decât un act individual.
Dincolo de provenienţa din familii dezorganizate, sărace, tinerele fete găsesc de regulă exemple de
predecesoare în comunitatea în care locuiesc.
Lipsa de securitate în zonă. Există comunităţi unde, datorită infracţionalităţii ridicate, cadrele
didactice se tem să interacţioneze cu părinţii, iar lipsa de colaborare dintre acesţia contribuie la creşterea
riscurilor de abandon şcolar.
Norma non-continuării educaţiei după clasa a VIII-a. Această normă a fost întâlnită într-o singură
comunitate, relativ bine conectată la oraş, unde absolvenţii clasei a VIII-a evită continuarea educaţiei la
liceu, motivând adesea absenţa colegilor pentru a-şi continua studiile.
La nivelul şcolii, situaţiile de abandon pot fi determinate de repetenţiile repetate şi frecvente, de
integrarea insuficientă în colectivul clasei de elevi sau de calitatea relaţiilor cu profesorii şi cu colegii. La
nivelul şcolii sunt foarte puţine acţiuni care să prevină abandonul şcolar. Cadrele didactice pot avea un rol

455
important în prevenirea abandonului şcolar timpuriu, deoarece sunt în permanent contact cu elevii, pot
identifica şi diagnostica problemele acestora şi pot atrage atenţia autorităţilor sau organizaţiilor non-
guvernamentale competente pentru a interveni la nevoie.
Deşi principalii factori de creştere a probabilităţii de a renunţa la educaţie sunt localizaţi la nivelul
familiei şi al comunităţii, recomandările pentru atenuarea acestor factori se adresează în primul rând şcolii.
Exceptând obiectivul general al creşterii responsabilităţii şcolii, nu există priorităţi absolute, iar acţiunile
recomandate nu sunt substituibile, ci complementare. Accentul este pus pe prevenţie, dar există şi
recomandări în ce priveşte reintegrarea elevilor care au renunţat recent la educaţie. Ca posibile linii de
acţiune, se recomandă:
*Creşterea flexibilităţii programelor “a doua şansă”. Deşi se adresează tuturor celor care au
abandonat şcoala, programul “a doua şansă” este frecventat de tineri de peste 20 de ani. Aceste programe
ar trebui să aibă clase speciale pe grupă de vârstă(12–16 ani) pentru care este dificil să se integreze în grupe
cu tineri care au peste 20 de ani.
*Creşterea flexibilităţii programelor “a doua şansă” – din punct de vedere al curriculei. Când elevii
repetă un an de mai multe ori deoarece nu au trecut clasa la două sau trei materii (de regulă aceleaşi) ar
trebui luate în cosiderare notele de trecere de la celelalte materii. Competenţele profesionale dobândite de
cei care abandonează şcoala ar trebui recunoscute oficial.
* Creşterea atractivităţii şcolii – prin activităţi extracuriculare care au loc în şcoală, precum: acţiuni
de renovare, de curăţenie a şcolii, competiţii artistice şi sportive.
*Creşterea atractivităţii şcolii – prin folosirea resurselor şcolii pentru atragerea elevilor pentru
activităţi de timp liber.
*Utilizarea experienţei celor ce au renunţat la şcoală pentru a preveni scăderea încrederii în educaţie.
Ar fi util ca elevii care au abandonat şcoala să se întâlnească cu elevi care sunt la risc de abandon şcolar şi
să le povestească despre viaţa lor din prezent.
*Creşterea implicării proactive a cadrelor didactice în combaterea abandonului şcolar şi renunţării
timpurii la educaţie. Profesorii ar putea fi susţinuţi să găsească soluţii pentru creşterea integrării elevilor
pentru o mai bună comunicare cu ei şi cu părinţii acestora şi să implice elevii în activităţi extracurriculare
şi de consiliere.
*Dezvoltarea unui program naţional de educaţie sexuală pentru elevi, focalizat în comunităţile cu
risc crescut pentru sarcini timpurii la adolescente şi unde căsătorille timpurii sunt frecvente.
*Stimularea administraţiilor locale şi a ONG-urilor de profil să implice ca voluntari tinerii elevi de
clasa a VIII-a şi de liceu proveniţi din comunităţi cu risc ridicat de abandon în programe de suport pentru
bătrâni şi familii aflate în nevoie.
*Ţinerea evidenţei situaţiei elevilor aflaţi în fluxuri de migraţie internaţională circulatorie.
*Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de urmărire a evoluţiei cohortelor şcolare.
*Motivarea prin premiere a cadrelor didactice.

Bibliografie
1. Bogdan, Voicu-“Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi mecanisme”
2. Tatu, Cornelia, Suport de curs: Consiliere şcolară (2009)

456
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!:
IMPORTANTA RELATIEI GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE
IN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. INV. PRIMAR: BÎRZU OANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.10 BACĂU

Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de
viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest
context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Profund modificat de evoluţiile tehnologice şi sociale, de urbanizare, de multiplicarea obiectelor
tehnice, de o schimbare a condiţiei femeii în viaţă şi în cuplu, de mobilitatea crescândă a locurilor de muncă,
de constrângerile orare ale adulţilor, mediul înconjurător este determinat să răspundă tot mai dificil nevoilor
de spaţiu, de acţiune, de joc ale copiilor.
Evoluţia societăţii româneşti marcată de o tranziţie prelungită către ceva care nu este clar nici măcar
politicienilor, bulversarea valorilor într-o societate instabilă, scăderea calităţii vieţii, lipsa unor modele de
urmat îi pun pe adulţi în dificultate ca părinţi.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia. Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor)
ar trebui să înţeleagă că acesta aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta
lui.
Pentru ca un copil să aibă succes în şcoală şi mai apoi pe parcursul vieţii, specialiştii, printre care
Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, spun că există şapte elemente cheie:
Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în
demersul său spre cunoaştere şi devenire;
Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;
Intenţia – pornirea interioară, conştientă,însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui;
Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;
Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup
încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;
Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi
sentimente;
Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.

457
 Dacă un copil dobândeşte pe timpul şcolarităţii aceste calităţi, depinde de părinţii şi educatorii lui
care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalităţii lui.
Organizaţia şcolară trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca familia să cunoască şi să participe la
activităţile ce se desfăşoară în incinta şi în exteriorul şcolii dar organizate de aceasta. Cadrele didactice
trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de copil, de a cunoaşte
copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-
copil la diferite proiecte. Voi trece în revistă câteva dintre activităţile care pot contribui la formarea
părinţilor:
Lecţia – ca principală formă de organizare a procesului didactic creează variate situaţii de învăţare
pentru copil prin: multitudinea obiectivelor pe care le vizează, strategiile didactice utilizate, materialele
didactice folosite. Profesorii pot desfăşura lecţii la care să participe părinţii copiilor. Pentru a ne îndeplini
acest obiectiv: cât mai mulţi părinţi să asiste la acest tip de activitate, este bine să desfăşurăm proiectul pe
parcursul unui an şcolar, într-o zi a săptămânii “În fiecare joi-Ziua porţilor deschise”. Astfel familia se va
simţi ca parte a şcolii, va avea posibilitate să vadă copilul în acel context educaţional, să-l vadă cum se
comportă, ce atitudine are faţă de activitatea de învăţare, faţă de profesor, ce ceilalţi colegi. Copilul va simţi
permanent că părinţii înţeleg efortul lui, că îi are alături nu numai acasă.
Vizita – este o deplasare scurtă, de ce mult o zi, şi are ca scop atingerea unor finalităţi educaţionale
concrete. Este foarte bine când organizăm astfel de activităţi la care să participe şi părinţii copiilor. Părintele
îşi poate observa copilul într-un alt mediu, în afara şcolii, îl poate cunoaşte sub alte aspecte: relaţionare cu
ceilalţi colegi, cu adulţii din grup, comportarea în locuri publice. În acelaşi timp este o nouă ocazie în care
profesorul îl poate cunoaşte mai bine pe părinte şi invers, pot discuta mai mult într-un mediu informal care-
l face pe părinte să se simtă în largul său.
Excursia – este o deplasare pe parcursul unei sau mai multor zile care are ca scop recreerea şi
refacerea psihofizică a elevilor dar şi a părinţilor acestora, culegerea de informaţii prin observarea directă
a evenimentelor, proceselor fenomenelor, realităţii.
Este o oportunitate pentru părinţi de a cunoaşte propriul copil în alte situaţii decât cele de acasă, de a
cunoaşte grupul din care face parte copilul, de a se simţi bine alături de propriul copil, de a înţelege mai
bine caracteristicile vârstei fiului/fiicei, de a relaţiona cu ceilalţi părinţi din grup şi de a găsi puncte comune,
de a relaţiona cu profesorii care însoţesc copiii. Este o ocazie de a cunoaşte viaţa şcolii.
Serbările şcolare – reprezintă evenimente de o importanţă deosebită în activitatea elevilor şi în viaţa
familiilor acestora-atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv, dând ocazia elevilor de a prezenta, într-
o manieră personală şi originală, tot ce au învăţat pe parcursul unui semestru sau an şcolar. Acest tip de
activităţi extracurriculare au reprezentat întotdeauna un prilej de manifestare inedită al talentului nativ al
copilului. Este o ocazie în care copilul îşi poate pune în valoare inteligenţa dominantă descoperită şi
valorificată de cadrul didactic. De multe ori familia este surprinsă de potenţialul propriului copil.
Cântecul, dansul, recitarea de poezii sau interpretarea unor piese de teatru reprezintă câteva dintre
formele de manifestare prin care copilul îşi satisface nevoia de afirmare de joc, căpătând încredere în
propriul potenţial artistic şi cognitiv. De aceea o sărbătoare şcolară reprezintă un mijloc eficient de educare
, de influenţare formativă a elevilor, de sudare a colectivului, de asigurare a unor contexte educaţionale în
care relaţionările se produc în condiţii inedite, de încurajare a talentului, de dezvoltare a aptitudinilor şi de
stimulare a elevilor timizi sau mai puţin talentaţi. Este foarte indicat ca pe parcursul serbării să iniţiem
momente interactive părinţi-copii :jocuri, scenete, recitare, dansuri populare, cântece pe care părinţii fie le
cunosc, fie le învaţă împreună cu copiii. Toate acestea contribuie la sudarea relaţiilor dintre copii şi părinţi,
atmosfera să fie mai caldă, de sărbătoare a tuturor vârstelor.
Şedinţele cu părinţii – sunt întâlniri tematice organizate de către cadrul didactic. Au durata de două
ore, timp în care se lucrează: exerciţii de intercunoaştere, de autocunoaştere, de cunoaştere a copilului, se
dezbat diverse probleme de interes general, studii de caz, se generează situaţii în care părinţii trebuie să dea
soluţii. Aceste întâlniri sunt de fapt adevărate sesiuni de formare pentru părinţi. Ele oferă ocazii ca grupul
de adulţi să se sudeze, să discute unii cu ceilalţi, să-şi împărtăşească din experienţă unii altora, dar mai ales
să afle noutăţi legate de psihologia copilului, procesul de învăţare, instituţia şcolară unde învaţă copilul.
Sunt ocazii unde se pot proiecta activităţi dorite de părinţi, pentru viitor.
Lectoratul cu părinţii, vizita la domiciliul elevului, masa rotundă, discuţiile individuale oferă şi ele
ocazii în care părinţii pot afla, pot găsi soluţii potrivite la diferite probleme apărute în relaţia cu copilul. Pot

458
fi consiliaţi de către profesor, iar profesorul poate afla multe aspecte din viaţa copilului şi a familiei sale,
care îl pot ajuta să înţeleagă mai bine fiecare situaţie în parte.
Fiecare ocazie trebuie valorificată ca situaţie de învăţare pentru părinte/adult. Ea trebuie gândită,
organizată cu atenţie şi competenţă de către cadrul didactic, cu un scop bine definit astfel încât şi rezultatele
să fie pe măsura aşteptărilor, în beneficiul copilului şi al şcolii.
Un real PARTENERIAT între ŞCOALĂ şi FAMILIE nu este cel înscris pe o coală de hârtie
semnat de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi
tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

459
 CONSIDERAȚII DESPRE MEDIUL SOCIAL, FAMILIA ȘI ȘCOALA ÎN
FORMAREA COMPORTAMENTELOR

PROF. BÎSCĂ MIRELA-AURICA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,TRANSILVANIA” DEVA

Conceptul de mediu, reprezintă totalitatea factorilor care influențează personalitatea unui individ,
contribuie la dezvoltarea umană și cuprinde toate elementele cu care individul interacționează,
direct/indirect, vizibil/invizibil, voluntar/involuntar care constituie cadrul în care se naște și își dezvoltă
personalitatea. Mediul este primul factor, după familie care acționează asupra personalității copilului.
Practica demonstrează că mediul social este un factor ,,transformator,, care acționează asupra fondului
ereditar al individului, îi activează sentimentele și contribuie la dezvoltarea psihică a individului.
Importanța mediului pentru individ, în formarea personalității este deosebită, acesta poate exercita
atât influențe pozitive cât și negative, care contribuie împreună cu un alt factor decisiv la formarea
individului, acesta este ,,educația,,. Aceasta se primește în familie, încă din primii ani de viață și se continuă
în școală dar și de-a lungul vieții. Deci ca părinți, nu plecăm de la premisa că ,,ce nu facem noi..., să facă
profesorii sau școala!,, Atunci când preșcolarul are primul contact cu educația în mod organizat, se pare că
e oarecum tardiv și mai intervine un aspect, de multe ori din diferite motive, trebuie consiliați părinții.
Există cazuri destul de frecvente printre elevi, aparent bine educați în familie, însă datorită tipului de părinte
ori lipsei de comunicare părinte-elev a generat intrarea în ,,anturaje dubioase,, care le-au distrus viitorul,
sau cel puțin pentru un timp au intrat într-o ,,criză,, însoțită de aspecte comportamentale negative. Grupul
îl acceptă, empatizează cu el, îi înțelege frământările lăuntrice, adolescentul vulnerabil fiind primește
încredere în grup unde experimentează idei, emoții și trăiri iar în schimb primește compasiune.
Mediul social, în sens restrâns, cu referire la nivel local ca factor de socializare este important însă
nici pe departe nu suplinește și nu acoperă și ce i se cuvine ca îndrumător al mediului familial. În acest
cadru elevul învață să comunice, să coopereze, să colaboreze, să dezbată și să-și susțină propriile idei sau
păreri. Mediul ca factor apreciativ, constă în emiterea unor criterii sau valori standardizate în cadrul
grupului social care mai târziu devin mijloace de orientare a individului. Ca părinte este necesar să cunoști
cercul de prieteni a propriului copil pentru a acționa din timp cu privire la modelele impuse de grup.
Exemplu stă relatarea unui elev din clasa a X a care afirma la ora de dirigenție ,,Pot fi parte componentă a
unui grup de prieteni care avem în comun 80% din activitățile zilnice, ne diferențiază faptul că ei fumează,
iar eu nu. De ce? Pentru că părinții mei și-au rezervat timp să petreacă cu mine, au avut grijă să avem
activități comune și să-mi prezinte care sunt efectele fumatului asupra sănătății încă de când eram pe clasa
a V- a’’.
În sfârșit, mediu familial definit prin tipul de familie în care se naște și evoluează este mai important
decât rolul societății. În familie incluzând în exclusivitate ambii părinți, individul își formează primele
deprinderi sănătoase despre viață. Este mediul în care s-a născut și evoluează ca individ, ce oferă pe lângă
securitate materială, afectivă și realizarea unor laturi educaționale. Dezvoltarea psihică a copilului este
marcată în funcție de tipul parental al familiei: organizată/dezorganizată, monoparentală/biparentală,
familia cu mai mulți copii/cu un singur copil, favorizată socioeconomic/defavorizată socioeconomic: cu
părinți violenți, alcoolici etc. Fiecare categorie de familie acționează în stilul propriu asupra creșterii și
educării copiilor iar în funcție de practicile parentale există mai multe tipuri de părinți, conform R. L.
Atkinson și anume:
 părinți autoritariști care exercită un control accentuat asupra copiilor iar în același timp le cer să
se comporte, din punct de vedere intelectual și social, la un nivel corespunzător propriei vârste și propriilor
abilități și asociază controlul exercitat cu afecțiunea și grija față de problemele copilului;
 părinții autoritari, care își exercită controlul asupra copiilor lor dar nu îl asociază cu afecțiunea
necesară;
 părinții indulgenți, care manifesta afecțiune pentru copil dar îi impune cerințe puține;
 părinții neglijenți, care sunt centrați pe activitățile proprii și nu pe cele ale copilului, de unde și
comunicarea slabă pe care o realizează cu acesta.

460
 Nu este de neglijat nici influența școlii asupra individului, însă în strânsă legătură cu familia și cu
acordul acesteia ajunge să completeze nevoile comportamentale ale elevului și să îl desăvârșească ca individ
printr-o educație intelectuală, morală, estetică, ecologică, pentru sănătate, etc.
Mediul școlar- atracție sau repulsie pentru elevi!
Școala și profesorul implicit dedicat meseriei sale de psihopedagog are menirea sau obligația morală
de formare a personalității și finisare a caracterelor elevilor și claselor pe care le conduce. Profesia de dascăl
implică dăruire, pregătire psihopedagogică, respect față de ceea ce faci, plăcerea de a lucra și acționa pozitiv
la problemele elevilor, empatie față de individ sunt doar câteva dintre calitățile unui dascăl. Un cadru
didactic bine pregătit profesional nu face numai pe ,,academicianul” cu ,,învățăceii” săi ci este atent și la
dezvoltarea personalității elevului ca individ și ființă unică, nerepetabilă. Dacă ne reamintim cu sinceritate
care este menirea școlii, constatăm că trebuie să lucrăm pe mai multe laturi, să fim liantul dintre
componentele de ansamblu a școlii: elevii, părinții și mediul social având ca scop idealul educațional.
Profesorul ca specialist și diriginte are o menire grea, de a se face dacă nu plăcut măcar acceptat prin
comportamentul său de către toți elevii pe care îi ,,gestionează,, iar secretul îl deținem dacă avem răbdare
și nu suntem îngâmfați. În general vorbind, prin implicare și dăruire profesională ne punem amprenta
pozitivă câtuși de puțin pe generațiile de elevi pe care îi conducem formându-le priceperi și deprinderi
asemănătoare cu ale noastre. În mod particular, în funcție de empatie și sensibilitate față de problemele
sociale ale elevilor prin consiliere le putem fi alături în momente de vulnerabilitate și putem să-i ajutăm să-
și depășească anumite situații limită, cauzate de greșeli ale lor, a familiei sau ale mediului social în care
trăiesc.
În practica zilnică ca profesor diriginte, în ultimii 10-15 ani am constatat o modificare vizibilă, ca să
nu spun o deteriorare vizibilă a relațiilor comportamentale dintre părinți și copii. Studiile arată că
frământările socioeconomice de instabilitate se reflectă direct sau indirect și asupra generațiilor tinere. În
mod particular dar cred că se poate generaliza, am identificat câteva probleme de ordin social care afectează
relația părinte-elev:
 lipsa sau instabilitatea unui loc de muncă;
 plecarea unuia sau ambilor părinți în străinătate pentru un jobb mai bine plătit;
 părinți ocupați cu problemele proprii
 copii lăsați să se descurce singuri sau în grija rudelor/apropiaților, în cel mai fericit caz în grija
bunicilor
 slaba comunicare și instalarea unei bariere de comunicare între părinți și copii generate de conflicte
interne sau de altă natură (lupta psihologică între generații, separarea părinților, divorț, etc.)
Cele menționate mai sus conduc la dezechilibre emoționale și de învățare manifestate prin tulburări
ale comportamentului precum scăderea interesului față de studiu, apatie, irascibilitate, sentiment de
inutilitate și inclinație către depresie sau uneori suicid. Toate acestea afectează situația școlară a elevului și
îl orientează către absenteism, corigențe, repetenție eșec sau abandon școlar. Profesorul diriginte face
demersurile necesare și susținute de mediul școlar însă din păcate pentru unii nu ajunge, fără implicarea
familiei.
În concluzie, toate aceste provocări lansate în mediul social asupra adolescentului ca individ își pun
amprenta în sens pozitiv sau negativ asupra personalității individului în condiții de vulnerabilitate psiho-
emoțională.

461
 TEHNOLOGII MODERNE DE ÎNVĂȚARE

PROF. BISTREAN SANDA IONELA, LIMBA ENGLEZĂ

COLEGIUL NAȚIONAL ”C. D. LOGA” CARANSEBEȘ

Lumea în care trăim este în continuă schimbare. În societatea zilelor noastre, aptitudinile, abilităţile,
cunoştinţele oamenilor au devenit cel mai valoros capital al lor. Întreaga dezvoltare trece prin educaţie:
valorile ştiinţei şi tehnicii, spiritul inventiv şi pragmatic, noile atitudini şi mentalităţi, modul de a fi şi de a
evolua cerut de societatea modernă.
Deși modul de învătare traditional este în continuare relativ lent, noile tehnologii îl vor transforma
într-un proces mult mai productiv.
Literatura, teatrul şi filmul reprezintă forme de comunicare artistică deoarece, asemenea obiectului
estetic, sunt destinate să placă. Pentru a-şi atinge scopul, fiecare prezintă particularităţi care transcend
limbajul specific. Teatrul, ca ipostaza a literaturii, este o lume fascinantă pe care copiii o percep cu bucurie,
căci jocul pe scenă oferă modele umane, implicându-i pe micii actori în cunoașterea atât de necesară
dezvoltării ființei noastre. Socializarea se realizează mai ușor, dar acest joc impune reguli pe care copiii le
respectă.
Pentru a valorifica cele mai de preţ însuşiri ale copilăriei- inventivitate, fantezie, imaginaţie, căutări,
elan spre aventură şi cunoaştere am optat pentru diverse activități extrașcolare, cercurile de lectură, lansări
de carte, cafenea literară etc. Astfel de activități extrașcolare îi ajută pe elevi să-şi însuşească concepte şi
să-şi formeze anumite capacităţi, apelând la cunoştinţele pe care le oferă obiecte diferite de studiu, fapt ce
dă posibilitatea unei viziuni de ansamblu asupra unei teme, care devine, astfel, mult mai accesibilă și mai
adecvată vârstei.
Prin lansările de carte, elevii îşi vor forma şi dezvolta capacităţi din domeniul literaturii, comunicării
scrise prin compuneri şi povestiri create de ei, educaţie muzicală şi pictură. Elevii vor fi capabili astfel,să
folosească limba română pentru a înţelege şi a exprima realităţi complexe; să-şi dezvolte capacităţi de a
reproduce şi a recrea lumea cu ajutorul cuvintelor; să-şi dezvolte abilităţi lingvistice; să-şi îmbunătăţească
relaţiile de comunicare cu cei din familie, cu prieteni şi colegi, cu alte persoane cu care vin în contact; să
recunoască diferenţele dintre oameni, să aprecieze modul lor de gândire şi să-şi formeze o atitudine
empatică; să fie sensibili la motivele, intenţiile şi stările semenilor lor; să gândească şi să se înţeleagă pe
sine, să înveţe să-şi controleze gândurile şi emoţiile; să-şi dezvolte capacităţi critice şi creative de rezolvare
a unor probleme de viaţă, dar şi să redea prin culoare imagini şi tablouri întâlnite în operele prezentate în
cadrul lansărilor de carte, să redea prin cântec trăirile şi sentimentele lor legate de o anumită situaţie de
viaţă sau aspect din natură.
Prin aceste activități dorim să rămânem cât mai mult în universul copilăriei, căci lumea copilului este
cea mai frumoasă, cea mai curată şi cea mai inventivă. În jocul lui serios, copilul creează lucruri deosebite.
Înființarea unui cerc de lectură care să cuprindă și lansări de carte presupune trezirea interesului
pentru carte prin intermediul lecturii de plăcere. Rolul profesorului este deosebit de important, el având
datoria de a stimula preocuparea copiilor pentru lectură, pentru actul creator, pentru a valorifica potențialul
fiecăruia în parte.
Cercurile de lectură, ca activități extrașcolare, trebuie gândite ca întâlniri de discuții provocatoare,
având ca temă cărți date ca lectură cu ceva timp în urmă sau lansări de carte.
Planul de lucru al fiecărui cerc se discută și se stabilește împreună cu membrii cercului, iar programul
de lucru trebuie să prevadă numărul, data și durata ședințelor/activităților. Profesorii coordonatori trebuie
să orienteze lectura elevilor și să le cultive dragostea pentru literatură. În acest scop, lansările de carte sunt
esențiale. Prezentarea scriitorilor, lectura, recitarea, povestirea pot dezvolta priceperea de a interpreta atât
fenomenul literar, cât și literatura contemporană.
Literatura contemporană reflectă societatea în care trăim, astfel elevii pot înțelege toate aspectele ei.
Exprimându-se liber, un scriitor are un impact mai mare asupra tinerilor.așadar, printr-o atitudine deschisă,
necenzurată, liberă, scriitorul devine mult mai convingător, perspectiva sa asupra vieții fiind mult mai bine
înțeleasă.
Înaintea acestor întâlniri (lansări de carte), membrii cercului vor primi câteva sarcini pe care le vor
împărți așa cum își doresc. O parte dintre ei vor căuta informații despre invitat, unii vor pregăti un moment

462
artistic, alții vor concepe câteva întrebări pe care să le adreseze invitatului. Nu vor lipsi interviurile și
prezențele televizate ale acestora, elevii trebuind să le vizioneze și comenteze.
Lansările de carte în cadrul cercurilor de lectură, pot deveni surse de inspirație pentru tineri. Nu de
puține ori, membrii unor cercuri de lectură au început să scrie, încurajați de marii scriitori.
Și, nu în ultimul rând, tinerii vor putea avea în fața lor modele adevărate, oameni frumoși, oameni
prietenoși, oameni dispuși să-i ghideze, să-i încurajeze, să-i sprijine, să-i inspire.

463
 ,,EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE !”
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
(REFERAT)

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BÎȚĂ LAURA

GRĂDINIȚA ,,MATEIAȘ BRÂNCOVEANU”
FĂGĂRAȘ

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: ședințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.

464
 Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

465
 FAMILIA DE LA GRĂDINIȚĂ

PROF. BIȚĂ PETRUȚA ANCUȚA,

GRĂDINIȚA CU P.P. PRICHINDEII, GIURGIU

Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este marcată
de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia adultului asupra
copilului în această perioadă este fundamentală.
Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naştere - pentru că din momentul când se
naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe- şi până la 6/7ani , vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie
se realizează atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţa.
Cercetările din ultimii 30 de ani au evidenţiat corelaţii semnificative între mediu şi dezvoltarea intelectuală,
între învăţarea timpurie şi învăţarea care are loc în alte etape ale vieţii. Astfel, copiii crescuţi într-un mediu
stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în comparaţie cu cei crescuţi într-un mediu restrictiv. De
la naştere şi până când cresc, copiii sunt persoane care au o dezvoltare afectivă şi o receptivitate specială
faţă de diferitele categorii de stimuli, aspect ce poate fi influenţat de informaţiile pe care le primeşte copilul
din mediu/familie, precum şi de calitatea procesării acestora.
Educaţia timpurie încorporează ideea că vârstele mici constituie baza personalităţii, iar pentru reuşita
educaţională a copilului e necesar să fie antrenaţi toţi agenţii cu influenţe asupra copilului, pornind de la
familie, instituţii de educaţie până la comunitate.
Relaţia grădiniţă - familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei, mai
ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp.
Dacă până în prezent acest parteneriat grădinţă-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat „responsabilitatea grădiniţei”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor.
Din experienţa ultimilor ani, pe această temă am constatat că obstacolele majore întâlnite în relaţia
grădiniță-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite atât între părinți, cât și la cadrele didactice ți
manageri/ directori) sau de ordin material (relaţia grădiniță-familie cere un surplus de efort material și de
timp). În cadrul acestui parteneriat, adesea dificultățile rezultă din disputa unor idei divergente privind:
responsabilitatea statului și a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a grădiniței de către
părinți sau unicitatea învățământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului in
clasa pregătitoare; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional în instituţia de învățământ.
Cel mai greu de înlăturat este obstacolul de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor – părinți, cadre
didactice, publicul larg, în general – și cutumele sociale înrădăcinate și întărite prin comportamente repetate
sunt factori greu de influenţat și de schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat. Comunicarea cu
copiii, referitor la activitatea lor din grădiniță, comunicarea cu educatoarele, referitor la abilitățile și
aptitudinile pe care le au copiii, la posibilitatea și modalitățile de dezvoltare a acestora , și implicarea
părinților în activitățile grădiniței, sunt paşi de parcurs în relaţia grădiniță – familie, pentru buna dezvoltare
a personalitâții copiilor .
Am observat însă și un progres în dezvoltarea acestor relații cu familia. Unii părinți au înțeles
importanța implicării directe în educația copilului, participarea la activitățile lui preferate, susținerea
necondiționată. Ei se interesează de rezultatele muncii copiilor lor, consultă mapele cu lucrările realizate,
admiră expozițiile organizate în holul grădiniței. Aceste lucruri îi fac pe copii să-și simtă părinții aproape,
implicați în activitatea lor zilnică. Părinții care reușesc să se învoiască de la serviciu ne însoțesc în plimbări,
excursii, vizite la muzeu, teatru, etc. Copiii acestora capătă o mai mare încredere în forțele proprii, deoarece
se simt susținuți, apreciați. Ei înțeleg că sunt foarte importanți, iar activitatea lor este de asemenea
importantă și apreciată.
Este important ca toți părinții să înțeleagă importanța acestei relații apropiate cu gradinița, școala,
implicit cu activitatea propriului copil. Ei trebuie să se îndrepte de la modelul autoritar, în care creşterea
copilului se bazează mai mult pe forță și control, spre un model caracterizat prin deschidere, căldura și
coerența în stabilirea și aplicarea regulilor, a limitelor și așteptărilor adecvate.
Deschiderea față de activitățile zilnice si preocupările copilului au un rol central în relaţia dintre
părinți și copii, ca și explicaţiile, raţionamentul, negocierile și argumentele. În acest mod, copiii cresc

466
învățând ce înseamnă responsabilitatea, autocontrolul și egalitatea și sunt mult mai pregătiți să devină
adulţi.
În concluzie, numai o bună colaborare între grădiniță și familie, o mai mare implicare a părinților în
activitatea grădiniței va îmbunătăți colaborarea dintre aceşti factori, foarte importanţi în creşterea și
dezvoltarea copilului preşcolar. Această colaborare strânsă este primul pas către o educaţie deschisă,
flexibilă, și dinamică a personalității copilului.

Bibliografie:
- C. Boca, M. Bucinschi, A. Dulman, G. Dumitru , Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului
preșcolar, Modul I, M.E.C.T, UMP, București 2008;
- S. Dima, Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997.

467
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: BÎZDOACĂ DANIELA-ELENA

LICEUL SANITAR ,,ANTIM IVIREANU”, RM.VÂLCEA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Sistemul de învățământ, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate,

afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale,
sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului,
a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții
educative. Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și
răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de
părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste
influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel
la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere.
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el
stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

468
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
***http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

469
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE, PRIMUL PAS
ÎNSPRE ȘCOALA COMUNITARĂ

ÎNV.-EDUCATOR BLAGA IULIA

C.Ș.E.I. NR. 1 BISTRIȚA

”O şcoală de calitate şi de succes nu poate fi înţeleasă astăzi înafara unei redimensionări a relaţiei
şcoală – familie - comunitate”.
Prin măsurile preconizate, sistemul educaţional din România capătă potenţial de reconectare a
tradiţiei şcolii româneşti la conceptul de educaţie pentru dezvoltare durabilă ale cărei conţinuturi tematice
sunt transversal integrate în sisteme educaţionale formale, nonformale şi informale pe trei dimensiuni:
socioculturală, ambientală şi economică prin: conţinuturi de educaţie socioculturală, ambientală şi de
formare tehnică şi profesională prin competenţe şi pro-atitudini .
Convins că educația se sprijină pe comunitatea educatului și a educatorului, P. Natorp afirmă că tot
ceea ce înseamnă proces educativ se realizează în comunitate, concept cu conotație etică, pentru că valorile
morale sunt acelea care trebuie înfăptuite prin comunitate (apud Albulescu, 2007, p. 274-279).
Se pot propune în cadrul educației pentru dezvoltarea comunitară un punct de plecare în realizarea
unor programe specifice:
a) Programe pentru copii si tineri: Cursuri pe tema educației timpurii, Ateliere de stimulare a
creativității, Activități extrascolare (excursii, tabere etc.), Schimburi intercultural.
b) Programe pentru adulți: Continuarea studiilor, Evenimente speciale organizate pentru adulții cu
deficiențe (plantarea florilor, decorarea vaselor etc.), Alfabetizarea în domeniul noilor tehnologii
informaționale, Voluntariatul în școli
c) Programe pentru familii: Cursuri pe tema „Educația părinților”, „Sprijinirea familiilor cu
dificultăți”, „Activități specifice familiei”, „Sesiuni de comunicări privind statutul familiei în actualitate”,
„Implicarea părinților în viața școlii”;
Realizând o conceptualizare a parteneriatului şcoală-familie-comunitate, putem specifica câteva
tipuri de activităţi care reflectă implicarea familiei şi a comunităţii locale în procesul educaţional din şcoală:
• Activităţi care vizează obligaţia părinţilor de a asigura sănătatea, securitatea, condiţii favorabile
de viaţă şi pregătirea copiilor pentru mediul şcolii.
• Activităţi care vizează obligaţia şcolii de a comunica şi informa părinţii despre programul zilnic şi
progresul periodic al elevilor.
• Participarea voluntară a părinţilor la iniţiativele şcolii prin asistarea la diferite iniţiative, serbări,
activităţi extracurriculare în general şi oferirea sprijinului cadrului didactic în situaţii diverse.
• Implicarea părinţilor în procesul de luare a deciziilor (de exemplu rolul Comitetului de părinţi în
şcoală).
• Colaborarea părinţilor cu comunitatea locală şi instituţiile care pot favoriza procesul de educaţie a
propriilor copii (de exemplu sponsorizări obţinute pentru şcoală, evenimente culturale etc.).
• Implicarea comunităţii locale atât în procesul decizional şi managerial, cât şi în procesul propriu-
zis de predare prin accederea la activităţile extracurriculare propuse de şcoală.
“Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii” (S.L. Lightfoot)
Orice activitate am desfăşura împreună cu părinţii şi oricum am denumi-o: parteneriat, relaţie
şcoală-familie, implicare parentală, toate conduc la concluzia că, dacă adulţii-în cadrul celor două
instituţii- comunică şi colaborează, atunci cel care va avea de câştigat este copilul.
Se recomandă desfășurarea de parteneriate școlare având ca parteneri: familia, comunitatea,
reprezentanții bisericii, școala. Această triadă stă la baza formării individului și niciun factor nu poate
lipsi pentru că acest echilibru pentru viitorul individului va fi afectat.
Cum se poate lucra în parteneriat? Este foarte simplu: în cadrul școlii se pot organiza simple
activități literar-artistice, serbări, concursuri tematice la care să fie invitați părinții sau membri
comunității. Chiar dacă părinții sunt la mare depărtare, în străinătate, prin mijloace moderne, prin internet,
Skype, ei pot viziona aceste evenimente și pot lua parte, chiar dacă nu sunt prezenți în acel loc. Ei pot

470
urmări evoluția elevului și acest lucru este foarte important. Depărtarea părinților declașează mari drame în
sufletul elevilor și aceste evenimente îi pot apropia, deoarece ei trăiesc emoții puternice.

Bibliografie:
• Codreanu D., Costache I., Matei D., Moraru G., Neacşu I., Nistor L., Oprea L., Pacearcă Şt.,
Platon C., Serbu F., Tatu A., (2009), Activitatea extracurriculară, de la idee la realitate. Ghid complet
cu idei moderne şi instrumente de lucru pentru o activitate de succes, Editura Raabe, Bucureşti.
• Dănilă I., Gherghina D., Simiciuc E., Şerban D., Popescu M., (2009), Activităţi
Extracurriculare şi Extraşcolare. Îndrumător Metodic, Antologie de Texte, Editura Didactica Nova,
Craiova.

471
 RĂSPUNDEREA ŞCOLII ŞI A FAMILIEI ÎN ASIGURAREA REUŞITEI
ELEVILOR

BLAGA LUCRETIA
CSEI/CNPR BECLEAN

Există o serie de factori care influenţează capacitatea de lucru a elevilor, factori care trebuie cunoscuţi
atât de şcoală cât şi de familie pentru asigurarea reuşitei elevului.
Capacitatea de rezistenţă la efort la vârstele mici este determinată de perfecţionarea progresivă a
organelor efectoare şi de o bună coordonare a funcţiilor vitale, interesate de efort. Capacitatea de efort este
condiţionată şi de intensitate, durată şi caracterul solicitărilor. S-a apreciat că pentru efectuarea unui
exerciţiu fizic care durează mai multe ore intensitatea efortului nu trebuie să depăşească 15 - 20 % din
efortul maximal.
Efortul static induce mai uşor oboseala decât cel dinamic, datorită unor stimulări neuronale
unilaterale, a restrângerii ventilaţiei pulmonare a reducerii circulaţiei locale la nivelul muşchilor, în
activitate, datorită predominanţei metabolismului anaerob.
Stările emoţionale negative - tristeţea, teama, neliniştea sunt stări psihice care de asemenea pot reduce
în mod substanţial capacitatea de efort al elevilor. Atitudinea stimulatoare a cadrelor didactice şi a părinţilor
privind munca elevilor poate să constituie un factor de intensă mobilizare a capacităţii de lucru a acestora.
Durata pregătirii lecţiilor este dependentă în primul rând de numărul de lecţii pentru orarul zilnic fapt
care determină şi volumul temelor pentru acasă. Uneori durata pregătirii este mai mare decât normele
optimale.
Factorii care determină acest volum crescut de teme de pregătit sunt:
- deficienţe ale modului de repartizare a temelor de cadrele didactice - dau elevilor să pregătească
teme numeroase, greu de rezolvat - fără să dozeze şi să aprecieze ponderea sarcinilor pe care le prescriu în
raport cu ansamblul temelor pe care elevii le au la toate disciplinele acelei zile;
- volumul mare de informaţii prevăzute de programele şcolare şi de manualele şcolare.
În definirea noţiunii de sănătate astăzi, se pune un mare accent pe structura globală fizică şi psihică a
persoanei şi eficienţa adaptării la cerinţele mediului care este însoţită de sentimentul de satisfacţie
personală, când adaptarea este pozitivă sau a lipsei de satisfacţie când adaptarea este deficitară.
Satisfacţia-insatisfacţia sunt procese psihice, emoţionale cu rol deosebit de important în desfăşurarea
eficientă şi ineficientă a activităţii omului şi de menţinere a stării sale generale de sănătate fizică şi psihică.
Aflat în faţa unei clase de elevi profesorul poate evita o serie de neajunsuri, dacă ţine seama de
anumite priorităţi medico-psihologice cărora să le acorde atenţie de la început.
Pornind de la premisa că starea de sănătate nu este omogenă la toţi indivizii, ci prezintă grade,
niveluri, deasupra sau sub ceea ce se consideră sănătate normală, profesorul trebuie să ştie că în fiecare
şcoală există elevi suferinzi de boli cronice sau care prezintă unele deficienţe fizice sau fiziologice care nu-
i fac improprii desfăşurării activităţii şcolare obişnuite dar reclamă o supraveghere medicală mai atentă şi
un regim de activitate şi odihnă adecvat acestor stări speciale.
Elevii din această categorie trebuie să se bucure atât în şcoală cât şi în familie de un regim raţional de
cruţare a forţelor lor mai reduse ajutându-i să se restabilească şi să se adapteze treptat la sarcinile şcolare.
Candidaţi pe lista eşecului şcolar pot deveni şi unii elevi din familii dezorganizate, din nefericire forte
mult în ultimul timp, lipsiţi de supraveghere în afara şcolii, supuşi permanent unor traume psihice, unor
modele neadecvate sau atraşi spre vicii sau delicvenţă.
Expresia frecventă a acestor categorii de influenţe - care duc la instalarea oboselii patologice - este
anxietatea şcolară. Aceasta se manifestă prin fugă de la ore, sporadică la început, şi numai la unele discipline
mai grele, apoi tot mai frecventă culminând cu absenţe de zile, săptămâni de la şcoală, iar apoi de acasă.
Anxietatea şcolară este o manifestare de inadaptare şcolară serioasă, care trădează nu numai condiţii
nefavorabile de mediu de viaţă a şcolarilor ci şi nerespectarea de către unele dintre cadrele didactice a
normelor de igienă cognitivă în cadrul procesului de învăţământ.
Aşa se explică apariţia acestui fenomen şi la copii din familii cu condiţii social-familiale favorabile.
Anxietatea şcolară poate fi un factor negativ important în dezvoltarea personalităţii multor copii şi
tineri, precum şi o cauză de eşec şcolar.

472
 Severitatea excesivă, pretenţiile exagerate, nedreptatea, tratarea preferenţială a unor elevi din partea
cadrelor didactice etc. trezesc la elevi reacţii de protest care se pot transforma în manifestări de indisciplină
sau de retragere în sine, izolare, ambele atitudini având consecinţe nesănătoase asupra desfăşurării normale
a muncii în şcoală.

473
 HOME SCHOOLING, O METODĂ ALTFEL ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

BLIDAR ELENA VIOLETA

Una dintre cele mai inovative metode de învăţare la distanţă este Home schooling, şcoala acasă.
Aceasta metodă, pe cât de controversată, pe atât de apreciată în multe comunităţi, a reuşit să treacă de orice
frontiere şi să îşi facă loc tot mai mult în scocietatea deschisă, cu viziune spre viitor şi spre dezvolrarea
unor aptitudini specifice fiecărui copil. Chiar daca este o metodă mai nouă, chiar foarte nouă pentru sistemul
românesc, Home schooling –ul are din ce în ce mai mulţi adepţi. Foarte mulţi dintre părinţi dar şi liderii
unor comunităţi locale susţin că aceasta este una dintre cele mai bune şi mai corecte mnodalităţi de a le
impregna copiilor un anumit tip de educaţie, care le va folosi mai tarziu în viaţă.
Ce este Homeschooling –ul
Home schooling-ul este şcoala acasă sau mai bine spus învăţământ la distanţă. Acesta se bazează pe
o structură bine definită, le oferă copiilor o programă anuală şi urmăreşte dezvoltarea abilităţilor pentru
fiecare copil în parte. Practic, copii sunt îndrumaţi de părinţi şi de un tutore, care urmăresc respectarea
programei şi a informaţiilor pe care copilul trebuie să le asimileze. Şi pentru ca totul să funcţioneze perfect,
fiecare copil primeşte la începutul anului şcolar toate materialele, structurate pe saptămâni, zile şi ore. În
acest fel, tutorele se asigură că toate informaţiile specifice anului de studiu ajung la elev.
Home schooling- ul a apărut în ţări precum Australia şi Canada, unde distanţele între locuinţe şi şcoală
sunt foarte mari. Apărut ca o necesitate. Cu timpul, acest sistem s-a împământenit mai ales în familiile
înstărite, care au dorit să le ofere copiilor o educaţie aleasă, altfel decât cea oferită în sistemul public. Încet,
acest sistem a început să atragă tot mai mulţi părinţi din Statele Unite ale Americii, unde astăzi aproape 2,5
milioane de copii urmează această formă de învăţământ.
În acest sistem, copilul nu merge la şcoală, însă, învăţarea se face extrem de riguros, exact ca în
sistemul clasic de învăţare. Practic, locul profesorului este luat de calculator iar testele se aplică on line,
elevul fiind în acest fel verificat riguros. În acest fel, tehnica de ultimă generaţie, internetul şi calculatorul
au devenit principala bază materială a fiecărui elev. Ora de curs este şi ea total diferită de cea din sistemul
clasic. Orele se desfăşuară după un program prestabilit. Fiecare elev are un orar propriu, primit la începutul
anului. Pentru fiecare oră elevii au un CD cu toate informaţiile necesare. De obicei, aici este prezentat un
profesor care le vorbeşte copiilor exact la şi profesorul la clasă. Totul se desfăşoară conform nevoilor şi
capacităţii copiului la vârsta respectivă. Ulterior, elevul primeşte tema de „ cercetare” de la profesorul
virtual, după care elevul începe munca. Lucrând singur şi primind toate elementele de care are nevoie,
elevul poate aprofunda mai uşor toate informaţiile primite. În plus, orele se desfăşoară într-un mediu
familiar, atenţia copilului nu este distrasă de nici un fel. Şi în aceste condiţii, nici colegii nu îl tachinează.
După fiecare oră de curs există o pauză iar înainte de teleme primite este timp chiar şi de o pauză de
masă. Potrivit programei, elevul are aproximativ acelaşi program ca în sistemul clasic, excepţie făcând
timpul pe care acesta l-ar fi petrecut cu transportul spre şcoală.
Periodic, fiecare elev este evaluat on line, astfel încât să nu existe posibilitatea ca o astfel de metodă
de predare să devină defapt un chiul general. Cunoştinţele generale de la finalul anului sunt şi ele verificate
prin acelaşi sistem on line, unde elevul nu are posibilitatea să copieze, să se inspire sau să beneficieze de
clemenţa profesorului. Notele de la finalul anului sunt înregistrate în registrul naţional şi mai apoi
comunicate părintelului.
Fiind o metodă mai puţin obişnuită, unde practic nu există nici un fel de frontiere şi unde şi controlul
statului asupra modului în care este educat copilul, este extrem de redus sau chiar inexistent, multe ţări sunt
reticente la noul sistem de predare. În Germania spre exemplu, prima familie care a decis să îşi retragă copii
din sistemul şcolar public pentru a opta pentru home schooling, s-a trezit cu poliţia la uşă. Ulterior, familia
s-a mutat în SUA pentru a putea continua educaţia copiilor în sistemul ales de ei.
Se poate aplica acest sistem şi în România?
În România, sistemul de învăţare acasă sau home schooling a apărut în anul 2000. Atunci tot mai
mulţi părinţi şi-au arătat îngrijorarea faţă de degradarea condiţiilor de studiu din şcolile publice. Mulţi dintre
părinţii care susţin noua metodă au prezentat ca argument niveluzl scăzut al sistemului de educaţie
românesc precum şi rezultatele tot mai slabe ale elevilor din ţara noastră.

474
 Primii paşi concreţi s-au făcut în anul 2002, odată cu apaiţia Asociaţiei Home Schooling România.
Această asociaţia a militat încă de la început pentru drepturile copiilor la un sistem mai bun de învăţare,
arătând spre sistemul de învăţare acasă. Tot atunci au fost făcuţi primii paşi spre legalizarea acestui sistem
de învăţare acasă. Asociaţia a organizat până acum 23 de conferinţe pe această temă, arătând care sunt
avantajele unui sistem de învăţare diferit, la care graniţele să nu fie impuse de un sistem care nivelează
cunoştinţe ci să dezvolte capacităţile specifie fiecărui copil.
Ca urmare a acestor demersuri, în România avem peste 500 de familii care au decis să îşi retragă copii
din sistemul public şi să îi îndrepte spre noua formă de învăţământ, considerată de ei cea mai bună şi singura
care se adaptează după fiecare copil.
Home schooling –ul are contestatari şi în România. Cei care susţin că acest sistem chiar dacă pare
benefic pentru educaţie izolează copilul de societate şi nu îi oferă posibilitatea de a interacţiona cu
comunitatea din care face parte. Iar acest lucru îl va transforma ulterior într-o persoană care nu se poate
adapta societăţii în care trebuie să trăiască.

475
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ - FAMILIE

PROF. ÎNV.PREȘCOLAR: BLIDĂRAN CLAUDIA LIDIA

GRĂDINIȚA P.P. GIROC
LOCALITATEA: GIROC, JUDEȚUL TIMIȘ

“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. În mod firesc, părinţii
sunt primii educatori ai copilului. Copiii sunt apoi înscrişi în grădiniţă, instituţie care le asigură condiţiile
necesare pentru dezvoltarea în concordanţă cu nevoile individuale. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora. Grădiniţa este un important mediu de socializare, îi ajută pe copii să interacţioneze cu alţi
copii, dar şi cu adulţi şi le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării. Totodată, grădiniţa oferă
suport pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil, pentru dezvoltarea capacităţii de a
intra în relaţie cu ceilalţi copii şi cu adulţii. De asemenea, grădiniţa sprijină copilul în interacţiunea cu
mediul, favorizează descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi şi îi formează o imagine de sine
pozitivă. Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea
întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea
lor în folosul întregii comunităţi, motiv pentru care cel mai important parteneriat care este necesar a fi
implementat este cel dintre grădiniţă şi familie. Activităţile desfăşurate în parteneriat cu părinţii sunt
modalităţi propice pentru atingerea unor obiective comune în ceea ce priveşte educaţia preşcolarilor, la
acestea adaugându- se plăcerea de a fi alături de colegi, activităţile desfăşurându-se într-o atmosferă de voie
bună, având, pe lângă valoarea social–educativă şi un efect reconfortant. Din acest motiv, recomandăm
părinţilor:
• să le prezinte copiilor grădiniţa ca un loc în care ei se pot juca împreună cu alţi copii, în care pot
învăţa lucruri noi şi interesante;
• să cunoască programul grădiniţei şi pe educatorii copilului lor;
• să vorbească cu educatorii, să stabilească o relaţie adecvată cu aceştia;
• să ofere informaţii suficiente educatorilor şi să ceară sfatul acestora;
• să participe la evenimentele din grădiniţă (Ziua copiilor, Ziua grădiniţei, serbări, şezători etc.);
• să se ofere voluntari prin implicarea în activităţi şi să ceară şi membrilor comunităţii lucrul acesta;
• să dorească să participe la luarea unor decizii cât mai bune pentru grădiniţă;
• să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă în grădiniţă;
• să creeze acasă un mediu bun de joc şi educaţie.
Din această perspectivă, la grupa mică pe care o conduc am organizat o serie de activităţi în parteneriat
cu părinţii, care s- au bucurat de un real succes, atât în rândul preşcolarilor, cât şi al părinţilor.
În luna septembrie am pornit cu paşi timizi în tainele ce avea să ni le ofere mediul educaţional, adică
grădiniţa. Ce poate fi mai minunat că după perioada ,, grea” de acomodare, de socializare, apar rezultatele,
care bineînţeles se datorează şi implicării părinţilor în unele activităţi din grădiniţă, dar şi în actul
educaţional. Copilul simte nevoia să-i aibă pe părinţi alături de el. Participarea afectivă a părinţilor la
evenimentele din viaţa acestora, le oferă linişte şi siguranţă. Părinţii oferind timpul necesar să stea de vorbă
cu copilul despre: ,,cum a fost azi la grădiniţă?” , ,,cum a fost la joacă?”, ,,ce ţi-a plăcut mai mult din ce vi
s-a povestit?”, apreciind alături de copil faptele, situaţiile ivite în cursul zilei, vor avea întotdeauna
,,evidenţa” copilului, iar acesta, la rândul lui, va căpăta încredere şi va ţine seama de sfaturile ce i se dau.
Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrânge asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. După familie,
grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate, aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi
şi obiecte, descoperă o mulţime de lucruri din jurul lui: culorile, formele geometrice, desenul şi muzica,
lumea vieţuitoarelor, învaţă să danseze, să se joace, să comunice… Comunicarea este foarte importantă la
această vârstă, un rol important avându-l şi părinţii care trebuie să vorbească cu copilul permanent, să
răsfoiască /să citească cu acesta o carte cu imagini frumoase, chiar şi să se joace împreună.

476
 Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el
trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă
copilul realizează o adaptare la un anumit ritm, este vorba de încadrarea şi respectarea unui anumit program,
în urma căruia dobândesc deprinderi sociale: să împartă jucăriile cu alţi copii; să-şi aştepte rândul; să aibă
răbdare; să aibă compasiune/empatie pentru cei din jur… Investită cu această nobilă şi plină de răspundere
sarcină, educatoarea grupei cunoaşte specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile
intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi caracteriale, de aceea va şti întotdeauna cum
să-l modeleze pe preşcolar.
Dezvoltarea psihică şi fizică a copilului la această vârstă depinde în mare măsură şi de cadrele
didactice, dar şi de părinţi şi de aceea e nevoie stringentă de un parteneriat educaţional în favoarea creşterii
adecvate a copiilor.
Sunt multe modalităţi de colaborare între familie şi grădiniţă: discuţii zilnice, teme săptămânale de
consiliere pentru părinţi, şedinţe şi lectorate cu părinţii, vizite la domiciliul copiilor, serbări, lecţii-vizită,
plimbări, cursuri ”Educaţi aşa!”, antrenarea părinţilor în derularea proiectelor tematice, voluntariat din
partea părinţilor în organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni de voluntariat.

BIBLIOGRAFIE
Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998.
Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, nr. 2-4, Editura
Miniped, Bucureşti, 2004.
Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar, nr. 1-2,
Editura Miniped, Bucureşti, 2005.

477
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR BLOJU RODICA

GRĂDINIŢA P.P.NR.5 LUGOJ

Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii
ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, copilul se
integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi formeze imaginea
de sine.
Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl
oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei
persoane micuţe în orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe
aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii
sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a
vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul
reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a
copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte.
De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept,
ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze
ulterior ca părinţi.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă
al părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile
posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară
individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de
acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între
3-6/7 ani.
Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, îndeplinirea
sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă dimensiune se referă
la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte
pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor
cu privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare.

478
 Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate
ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă
copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general ele sunt prilejuite de acele
momente în care copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Altfel spus, cele mai
frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la
grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor
evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu
ori la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât
părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie
în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe
încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Unii părinţi, care au avut experienţe negative în timpul propriilor lor ani de şcoală, se pot simţi
intimidaţi de prezenţa unor cadre didactice. Alţii, care au fost învăţaţi că educatorul ştie cum este mai bine,
nu pun la îndoială faptele acestuia. Educatoarele la rândul lor pot să fi avut experienţe negative; probabil
unii părinţi le-au dat lecţii despre cum să-şi facă meseria. Aceste atitudini sau sentimente pot obstrucţiona
o bună comunicare.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar şi
un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare
a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel
contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale
şi a cerinţelor referitoare la copil.
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate în
cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor
întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, stabilirea
meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului.
Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi rude
ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu sugestii,
propuneri de teme, de activităţi.
Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunităţi. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor
specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează
programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al

479
clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în
vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.
Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii corespunzătoare
de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării copiilor, determinarea
părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale copiilor etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de
implicare în actul educativ.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.

Bibliografie:
1.Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
2. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti
3. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

480
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

EDUCATOARE: BOANCĂ FLORENTINA-CAMELIA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ, ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului.
În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin
prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea
implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual
cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi
școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea
că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități
culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o
modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor
locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

481
BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București,

482
 EDUCAŢIA MORAL CIVICĂ

PROF. BOARNĂ ECATERINA

LICEUL DE ARTE “MARIN SORESCU”, CRAIOVA

"Dacă o democraţie nu creşte generaţiile noi în aşa fel încât să le facă destoinice, să gândească, să
judece, să observe şi mai ales să aibă interes pentru treburile publice, este ameninţată în însăşi existenţa
ei" (Virgil Madgearu, economist şi om de stat român).
În general, educaţia civică abordează/formează relaţia dintre individ şi guvernare, ne învaţă cum să
controlăm puterea, în acelaşi timp contribuind la creşterea puterii locale. La noi, cel puţin în primii ani de
şcoală, programa este bazată pe reflexie – copilul este învăţat să gândească corect, folosind valori,
argumentând, comparându-se cu ceilalţi. Se porneşte de la descrierea propriei persoane, la relaţia cu lumea
din jur (obiecte, plante, animale), grupuri (de joacă, familie, comunitate) urmând ca în clasele mari să se
integreze conceptul de relaţionare cu guvernarea.
Educaţia civică înseamnă:
 Cunoştinţe - noţiuni ce trebuie transmise, concepte, valori, idei (drepturi, responsabilităţi, egalitate,
diversitate, dreptate, putere, autoritate, reguli, cooperare, democraţie, conflict etc.);
 Deprinderi - cele care pot face ca o persoană să joace un rol activ într-o societate democratică (a-
şi exprima opiniile, a-şi argumenta punctele de vedere, a identifica problemele, a gândi critic, a lua decizii,
a negocia etc.);
 Experienţe - exersarea/formarea deprinderilor într-un context (şcolar) prin asumarea de
responsabilităţi, stabilirea regulilor, consiliul elevilor, crearea unor oportunităţi de colaborare (lucrul în
grup, de exemplu), activităţi de comunitate (strângere de fonduri, ajutorarea bătrânilor şi orfanilor);
 Atitudini - cele bazate pe valori care să dea individului putere ca cetăţean şi posibilitatea să joace
un rol activ în societate (respect pentru semeni şi drepturile acestora, interes pentru viaţa comunităţii, sens
al rensponsabilităţii, preocupare pentru cinste, adevăr, dreptate etc.);
Un demers educativ reuşit şi complet trebuie să cuprindă toate aceste aspecte, o abordare a lor separată
şi unilaterală ar diminua considerabil efectul/impactul educaţiei civice. Pentru a face acest lucru posibil este
nevoie de o anumită politică/strategie care să elimine actualele blocaje. Acţiunea trebuie să vizeze
schimbări la nivelul profesorului – democratizarea mai amplă a stilului de predare, folosirea metodelor
active, un comportament empatic în sala de clasă, implicarea în viaţa şcolii şi a comunităţii locale.
Educaţia moral-civică trebuie să se desfăşoare întotdeauna pe fondul unităţii dintre social şi
psihologic, ponderea şi relaţia dintre ele modificându-se atât în funcţie de contextul în care se manifestă,
cât şi în funcţie de nivelul dezvoltării ontogenetice a copilului. Procesul de învăţământ constituie forma
fundamentală în care se realizează obiectivul fundamental al educaţiei moral-civice. Prin conţinutul
diferitelor obiecte de învăţământ se înfăptuieşte instruirea moral civică a elevilor. Nu există obiect de
învăţământ al cărui conţinut să nu poată fi valorificat pe linia formării conştinţei şi conduitei moral-civice.
Aceasta înseamnă că fiecare profesor trebuie să se ocupe de această valorificare în cadrul lecţiilor.
Educaţia moral-civică nu se realizează numai prin conţinutul procesului de învăţământ, ci şi prin
celelalte componente ale sale, prin metodele şi procedeele folosite (explicaţia morală, convorbire morală,
conferinţele şi referatele cu tematică morală, dezbaterile morale, exemplu, analiza de caz şi decizia în grup,
exerciţiul moral), prin relaţiile ce se stabilesc între profesor şi elevi, prin controlul şi aprecierea îndeplinirii
obligaţiilor pe care le au (aprobarea, acordul, recompensa, dezacordul, observaţia, reproşul etc.).
Ora de dirigenţie ocupă un loc aparte, întrucât multe din aceste ore sunt consacrate în exclusivitate
realizării unor finalităţi de ordin moral-civic, tematica lor vizând analiza şi dezbaterea diverselor probleme
cu implicaţii morale, concomitent cu sintetizarea şi coordonarea influenţelor exercitate de către ceilalţi
factori educativi. Dirigintele trebuie să informeze şi să educe pe adolescenţi în domeniile juridic şi civic
pentru a-i învăţa să-şi exercite drepturi şi să-şi asume responsabilităţi într-o societate democratică; să le
dezvolte un comportament civic şi să faciliteze formarea unui sistem de valori bazat pe respectarea normelor
de convieţuire socială; să atragă, să perfecţioneze şi să integreze într-o mişcare asociativă de minori, lideri
informali în colectivităţile din care provin; să formeze la minori o concepţie comunitară de prevenire şi
combatere a drogurilor, criminalităţii etc.

483
 Jocul este o activitate socială nu numai pentru că la desfăşurarea lui participă elevi, ca fiinţe sociale
ci şi pentru că realitatea socială oferă subiectul şi conţinutul jocului. Cele mai multe jocuri presupun şi
stimulează procesul de interacţiune socială dintre parteneri. Această interacţiune are o coloratură moral-
civică, elevii fiind puşi în situaţia de a adopta un comportament în funcţie de ceea ce fac alţii, fie în calitate
de parteneri, fie în calitate de adversari. Jocul este, deci o formă organizată de exersare şi formare a
conduitei moral-civice. Activităţile extradidactice sunt acele activităţi ce se desfăşoară în afara procesului
de învăţământ sub îndrumarea şi conducerea profesorului. Gama lor este deosebit de extinsă, ea poate fi
pusă atât pe seama iniţiativei personale, cât şi a condiţiilor economice, geografice şi etnografice în care se
află şcoala. Enumerăm pe cele mai importante : excursii şi drumeţii, vizite, activităţi cultural-artistice,
vizionări de spectacole, lectură particulară, activităţi în cercuri, activităţi din tabele şcolare, şcoli de vară
pentru tineri etc..
Democraţiile sănătoase au nevoie de cetăţeni bine informaţi care să participe intens la viaţa
comunităţii lor. Ele au nevoie de oameni care să se preţuiască pe ei însuşi şi pe ceilalţi şi care să fie conştienţi
de contribuţia pe care o pot aduce societăţii. Elevul trebuie să devină mai atent la problemele celor din jur
şi în acelaşi timp mai discret, mai deschis la înţelegerea altor opinii, dar şi mai critic, mai sigur pe el şi mai
calm.
Se desprind câteva reguli – norme în vederea formării convingerilor morale:
Prima regulă privind formarea convingerilor morale este ca orice convingere pe care vrem să o
formăm – inoculăm se desprinde din propria noastră convingere. Deci, cei care fac instrucţia morală,
respectând toate regulile formării sentimentelor, trebuie totodată să fie convinşi ei înşişi de ceea ce spun
sau explică.
A doua regulă este ca ideile, teoriile, exemplele folosite la instruirea morală trebuie să reprezinte
adevăruri certe. Convingerile fiind în egală măsură de natură afectivă şi raţională, este nevoie ca tot ce
prezentăm elevilor să poarte marca unor adevăruri indubitabile. Aceasta răspunde şi primei reguli, aceea că
nu se pot produce convingeri prin mimarea lor sau prin propagarea unor false adevăruri.
Convingerile devin ferme, statornice, deplin eficiente, prin demonstraţii ştiinţifice sau practice, prin
comparaţii, prin observarea şi analiza corectă a fenomenelor. Demonstraţiile false sunt uşor de depistat şi
în loc de convingeri se obţin reacţii de respingere. Chiar dacă aparţin domeniului teoreticului şi
deziderativului, considerăm că sunt necesare asemenea informţtii transpuse în reguli şi norme necesare
formării şi consolidării unei conştiinţe şi a unei conduite morale.

Bibliografie:
Cristea Sorin, Dragu Anca, Psihologie și pedagogie școlară, Ovidius University Press, Constanța,
2003.
Bunescu, Vasile (1992). Metode de educatie morala, in Tribuna inv. nr.4 / 1992

484
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

AUTOR, PROF. BOATCĂ CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “SCARLAT LONGHIN” DOFTEANA,
JUD. BACAU

"Fiecare copil pe care îl instruim

este un OM dăruit societăţii"(N. Iorga)

Pentru fiecare individ, familia a avut şi are un rol foarte important. “Prin naştere, omul se trezeşte
inserat într-o comunitate naturală - familia - care transferă şi perpetuează valori specifice umane.” (Bătrânu,
1980, 183) . “Părinţii sunt primii educatori care intervin în creşterea, dezvoltarea şi educarea urmaşilor lor.
Aptitudinile şi competenţele acestora, la fel ca şi climatul familial în ansamblul său, au o influenţă
fundamentală asupra devenirii personale a copilului. Educaţia parentală este, în consecinţă, un element-
cheie în abordarea educaţiei pentru toţi la vârstele mici.” (Păun, 2002, 81) .
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Evoluțiile rapide din viața socială de
astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca
rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie
să găsească o punte de legătură cu familia, arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Totodata relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și dicuții sincere, din care să reiasă așteptările acestora privitoare la actul
educațional, dar și a feed-back-ului/răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute).
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. În familie, fiecare membru este special,
are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru
că fiecare este important şi indispensabil. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo
de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile
sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între: Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei,
specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); Instituţii
ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive,¬ cluburi ale copiilor etc.);

485
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii¬ primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
Procesul de colaborare dintre şcoală şi familie asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la
necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite
aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale si diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot
completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu şcoala.

BIBLIOGRAFIE:
- Băran-Pescaru, Adina. (2004). Parteneriat în educaţie, familie – şcoală – comunitate. Bucureşti:
Editura Aramis.
- Băran Pescaru, Adina. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti: Editura
Aramis.
- Bătrînu, Emilia. (1980). Educaţia în familie. Bucureşti: Editura Politică.
- Parlicov, Eugenia, Mija, Violeta. (2004). Eu şi familia mea. Conversaţie cu adolescenţii. Gunivas.
- Păun, Emil, Iucu, Romiţă (coord.). (2002). Educaţia preşcolară în România. Iaşi: Editura Polirom.6

486
 PUNTEA PRIETENIEI

PROF. BOBÎRNAC RAMONA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.29 ,,MIHAI VITEAZUL” CONSTANŢA

Pregătirea copilului pentru şcoală este considerată tot mai mult “funcţia majoră”, obiectivul final al
activităţilor instructiv-educative din grădiniţă. Un rol important în pregătirea copilului pentru şcoală revine
atingerii obiectivelor ce vizează comportamente psiho-sociale ale personalităţii copilului care contribuie la
integrarea şi adaptarea copilului la viaţa şcolară.
Dintr-o serie de neajunsuri întâmpinate cum ar fi: relaţia sporadică dintre şcoală şi grădiniţă,
dezorientarea părinţilor în ceea ce priveşte cerinţele şcolii, necunoaşterea suficientă a prevederilor celor
două programe, a luat naştere un proiect de parteneriat între cele două instituţii.
Obiective generale ale proiectului:
• Formarea unor reprezentări corecte despre şcoală şi activitatea de tip şcolar;
• Pregătirea psihologică a copilului şi trezirea interesului de a deveni şcolar;
• Eficientizarea relaţiei grădiniţă-şcoală-familie
• Consolidarea deprinderilor şi priceperilor de exprimare corectă;
• Formarea unei conduite civilizate;
• Însuşirea de noi deprinderi prin activităţi comune preşcolari – şcolari.
Prin activităţile acestui parteneriat se încearcă a se dezvălui copiilor frumuseţea vieţii de şcolar, prin
implicarea în activităţi comune plăcute, găsirea celor mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea
preşcolarilor la viaţa şcolară.
Orice trecere de la o etapa la alta presupune un prag. ,,Pragul” emotional al trecerii de la gradiniţă la
scoala a fost trecut de elevii claselor a IV-a, dar îşi amintesc cu nostalgie de temerile şi emotiile pe care le-
au trait atunci. Din dorinta de a-i ajuta pe cei mici sa se familiarizeze cu şcoala, cu programul şcolarului a
fost conceput acest proiect. Activităţile cuprinse în proiect nu-i ajută doar pe cei mici, ci şi pe elevii claselor
a IV-a. Implicându-se în activităţi, se cunosc mai bine, relaţiile grupului sudându-se. În cadrul acestor
activităţi se dezvolta spiritul de echipă, încrederea în sine şi în ceilalti, creativitatea, imaginaţia.
Cheia succesului într-o societate democratică este capacitatea de a comunica, de a relaţiona cu
semenii tăi. Fiecare grup de copii, este o comunitate care apreciază prietenia, amabilitatea, colaborarea,
competiţia, care rezolvă probleme, controverse şi explorează idei noi.
Astfel de parteneriate permit de asemenea şi părinţilor să se implice mai mult în activitatea copiilor
la şcoală sau la grădiniţă pentru a asigura succesul fiecarui copil în toate domeniile de dezvoltare.
Activităţile extracurriculare desfăşurate printr-un astfel de proiect de parteneriat, vor călăuzi copiii să-şi
formeze noi prietenii, să descopere lumea fascinantă care ne înconjoară, le vor trezi curiozităţi şi dorinţa de
afirmare şi de competiţie.
Activităţile pot fi organizate sub forma unor concursuri, jocuri, vizite,drumeţii, momente artistice la
care vor participa copiii.
Sugestii pentru activităţi:
• La început de drum - întalnire de lucru ( lansarea proiectului)
• În vizită la gradiniţă - Să-i ajutam pe cei mici - confecţionare de jucarii
• E vremea colindelor - Îl aşteptăm împreună pe Moş Crăciun (participarea preşcolarilor de la
gradiniţele partenere în serbarea şcolii )
• Mărţişoare, mărţişoare - semne noi de sărbătoare ( felicitare pentru mama, schimb de modele /
realizarea de marţişoare pentru mămici
• Obiceiuri de Sfintele Paşti - încondeiat ouă, audiere poveşti, desene, exerciţii şi jocuri de rol
legate de sărbătorile pascale
• Carnavalul prieteniei - realizarea în comun a unor activităţi artistice, distractive.
Programul de parteneriat va armoniza relaţiile în cadrul grupurilor, le va forma copiilor deprinderea
de a fi cooperanţi, toleranţi, de a avea iniţiativă şi de a-şi crea relaţii de prietenie, colaborare si competiţie.
Un astfel de proiect urmăreşte de asemenea strângerea legăturilor dintre instituţii. Colaborarea dintre
educatoare şi învăţătoare se constituie într-o premisă a reuşitei.

487
 ȘCOALA ȘI FAMILIA-PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

PROF. BOBOC AUREL,

LICEUL TEORETIC PAUL GEORGESCU ȚĂNDĂREI, IL

Ca instituţie socială, şcoala a izvorât din necesitatea resimţită de grupul social de a participa la
formarea fiinţei umane. Ea este o instituţie creată de societate pentru a contribui la îmbunătăţirea vieţii
sociale. Şcoala are, deci, o responsabilitate socială, revenindu-i rolul de a pregăti generaţia tânără pentru
activitatea pe care o va desfăşura în cadrul contextului social.
În calitate de organizaţie, care urmăreşte finalităţi specifice, şcoala poate fi caracterizată prin:
• obiectivele pe care îşi propune să le îndeplinească;
• resursele de care dispune;
• structurile organizaţionale, care includ poziţiile şi departamentele din cadrul ei, precum şi relaţiile
dintre ele;
• procesele care se derulează în domeniul comunicării,deciziei, schimbării;
• strategiile, politicile, pe care organizaţia şcolară le elaborează şi le aplică pentru atingerea
obiectivelor sale;
• poziţiile de conducere şi ierarhia lor în cadrul structurii organizaţionale;
• valorile, normele, principiile, standardele, regulile care trebuie respectate în cadrul şcolii;
• rezultatele obţinute de unitatea şcolară în raport cu obiectivele propuse;
• prestigiul, imaginea, credibilitatea şcolii în cadrul mediului extern în care îşi desfăşoară activitatea.
Activitatea educativă desfăşurată de şcoală solicită organizarea unor relaţii de cooperare cu
comunitatea, cu familia elevului îndeosebi.
Aceste relaţii se desfăşoară în cadrul unor forme organizatorice adecvate: comitete de părinţi, adunări
cu părinţii, lectorate pentru părinţi, vizitele în familie ale cadrelor didactice, implicarea directă a părinților
în stabilirea curriculumului opțional, în stabilirea și organizarea activităților extrașcolare și extracurriculare,
implicarea în managementul instituției școlare prin reprezentanții din Consiliul de administrație al școlii, în
CEAC și în alte organisme specifice.
Funcţionarea normală a relaţiei şcoală-familie este o condiţie a randamentului şcolar și a
comportamentului prosocial al copiilor. Atunci când această relaţie nu funcţionează, unitatea procesului
educativ nu este asigurată.
Dificultăţile şi barierele care apar în mecanismul cooperării şcolii cu familia împiedică buna
desfăşurare a relaţiilor dintre cei doi factori, influenţând în sens negativ activitatea şcolară și socială
copiilor. Dintre factorii care blochează relaţia şcoală-familie pot fi menționați:
- subiectivismul părinţilor (De regulă avem de-a face cu supraaprecierea propriilor copii, așteptări
prea mari de la aceștia și, de aici, suspiciune față de profesori, față de școală),
- nivelul pedagogic scăzut al unor familii (privesc cu indiferenţă acţiunea formativă a şcolii, nu se
interesează de situația copiilor).
- o concepţie personală despre educaţie a unor părinți (școala devine pentru ei un scop în sine, nu
un mijloc de formare a personalităţii copilului).
- conduita greşită a unor profesori (didacticismul exagerat şi tonul moralizator în discuţiile
profesorilor cu părinţii care îi îndepărtează pe aceştia de şcoală)
- un management defectuos al școlii, lipsit de deschidere și de transparență etc
Dificultăţile ivite în mecanismul relaţiei şcoală – familie pot fi învinse printr-o susţinută muncă de
ridicare a nivelului cultural al familiei şi de iniţiere pedagogică a părinţilor. Asta ar atrage după sine şi
schimbarea atitudinii părinţilor faţă de şcoală. Ei vor înţelege rolul şcolii în lărgirea orizontului cultural al
tinerei generaţii şi în pregătirea ei pentru viaţă. Pentru a realiza o cooperare fructuoasă cu familia, şcoala
trebuie să cunoască mediul socioprofesional din familie, ambianţa culturală şi morală în care sunt crescuţi
copiii, numărul lor în familie, atributele climatului afectiv şi stabil din familie, cu rol decisiv în stabilirea
comportamentului copilului. De asemenea, în discuţiile cu părinţii conduita educatorilor trebuie să fie alta
decât în relaţiile cu elevii.

488
 Școala ar trebui să manifeste o deschidere completă prin comunicare mai deschisă, relaţii deschise,
deschiderea atitudinilor, realizarea unor activităţi prin intermediul cărora părinții pot înţelege mai bine
mecanismele şcolii.

Bibliografie :
1. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în educație, familie-școală-comunitate, Editura Aramis Print,
București, 2004
2. Cucoș, Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura
Polirom, Iași, 2009;

489
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV. PREȘC. BODESCU OTILIA – IULIA

GRĂDINIȚA CU P.P. „LUMEA COPIILOR” TG-JIU

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru
adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale
realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație
ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele
didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

490
 Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
*** Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
*** Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

491
 ŞCOALĂ, FAMILIE, SOCIETATE

MAISTRU INSTRUCTOR BODNAR DANIELA

COLEGIUL TEHNIC TRANSILVANIA

„ Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă, de aceea, pe lângă
viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i” Aristotel
În această lume în permanentă schimbare, părinţii, cadrele didactice, comunitatea locală , se
străduiesc împreună cu sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia educativă
a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este importantă
în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral şi estetic. Şcoala, alături de familie,
influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu familia,
prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative ale
societăţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să
întărească schimbarea în relaţiile şcoală - familie. Acest concept este parteneriatul educaţional. Parteneriatul
educaţional este forma de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional.
Aceasta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizi şi acţiuni educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• Instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate
• Agenţii educaţionali:copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
• Membrii ai comunităţii cu pot influenţă asuprea creşterii , educării şi dezvoltării copilului( medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai biserici, ai poliţiei)
• Influenţele educative exercitate la anumite momente asupra copilului
• Programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Un parteneriat familie - şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi ce-l pasionează, iar părinţi vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula
calitatea de om. Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului
instructiv-educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi
descopere ca elevi, părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev al copilului
lor.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantajele personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Influenţele pe care familia le are asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură
dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat, tolerant,
bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de
cinste. Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală – familie este determinantă în educarea copiilor. Una dintre
cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea
şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli pentru copilul lor,
dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin
cont de competenţă. De acea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat
familie - şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.

492
 Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forme, susţine în
sarcinile lor educative.
În concluzie, şcolile trebuie să planifice şi să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinţilor. Scopul educaţiei este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ şi
sociabil. Un proverb spune: „ O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum şi ploaia
bună căzută la timp potrivit, înviorează câmpul.”

„Niciodată familia nu a fost mai solicitată şi rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi”- Boutin
şi During, 1994

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

493
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR: BODNARIUC CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DĂRMĂNEȘTI, SUCEAVA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității

umane a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem.
Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate. ”Familia este cea mai elementară formă de organizare.
Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să
trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la
spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și
pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar
și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație. Copilul nu trebuie privit doar ca
beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți
acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs
social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează

494
eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale
educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Educația este o acțiune la care contribuie școala dar și familia și de asemenea întreaga societate.
Colaborarea dintre toți acesti factori este esențială.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

495
 COMUNICAREA EFICIENTĂ ȘCOALĂ-FAMILIE- SOCIETATE- O
NECESITATE EVIDENTĂ A LUMII CONTEMPORANE

PROF. BĂRBĂTEI RAUL,

LICEUL” IOAN BUTEANU”, GURAHONȚ, JUDEȚ ARAD

Cadrele didactice își pun toate resursele de care dispun în slujba educabililor, vrând a conlucra activ
și eficient cu toți partenerii educaționali implicați în procesul formării indivizilor, pentru a oferi
personalități deplin formate din toate punctele de vedere, dispunând de toate resorturile cu care se opereze
în mod practice și productive în cadrul societății viitoare.
Toți factorii educaționali angrenați în educarea și formarea micilor învățăcei trebuie să conlucreze
spre a le oferi acestora viziuni clare, care să-i ghideze pe tot traseul formării lor ca indivizi, capabili să
performeze în orice situație ori context dat.
Educabilii sunt mici personalități în deplină formare, care trebuie dirijați îndeaproape spre a putea să
facă față tuturor cerințelor noii societăți pentru care aceștia vor fi formați. Acest fapt poate să prindă contur
numai dacă dascălii, părinții și societatea însăși sunt dispuși să le ofere minților absorbante un ghidaj clar,
atunci când aceștia întămpină dificultăți, fiind nevoie totodată de disponibilitatea permanentă a acestora, în
orice moment, iar educabilii trebuie să fie deprinși cu dorința de a solicita ajutor, fără opreliști ori jenă.
Cadrele didactice clădesc de-a-lungul timpului relații solide, bazate pe respect profesor-elev, elev-
profesor, care să le permit acestora să apeleze fără nici o reținere la cadrele didactice specializate, care să
îi ghideze în tot traseul formării lor ca indivizi.
În ceea ce privește ramura educațională pe care o reprezint, cea a practicării conștiente și active a
educației fizice, indiferent de momentele zilei, educabilii sunt atrași spre o comunicare eficientă și activă,
în cursul orelor de educație fizică, în care specialistul în educației fizică și sport, le insuflă plăcerea
practicării exercițiilor fizice, care le asigură resorturi ale unei vieți dominate de sănătate, cultivându-le și
aspect ce țin de alimentația echilibrată.
Orele de educație fizică și sport se derulează după multiple rigori, care îi permit totuși cadrului
didactic să stabilească relații benefice unei colaborări fructuoase, deoarece copilul se simte valorizat și liber
în acest interval de timp prestabilit, unde poate să-și cultive și perfecționeze deprinderile și priceperile
motrice .
Pentru ca aceste relații să dea rezultate bune în ceea ce privește comunicarea fără nici o urmă de jenă,
cadrul didactic recurge la cel mai comun și totuși cel mai plăcut mod în care poate să îi inspire într-o manieră
frumoasă pe educabili, este cea printr-o activitate ludică, a jocului de mișcare.
Vrând a dezvălui desfășurarea obișnuită și totuși plăcută, relaxantă și revigorantă a jocurilor de orice
fel, survin prin a menționa că emițătorul, cadrul didactic care declanșează tot firul acțiunii, creează un joc
cu reguli, prin care să favorizeze atât competiția cât și spiritual de echipă al celor angrenați în mișcarea
propriu-zisă.
Cadrul didactic trebuie să explice jocul într-o manieră inteligibilă și accesibilă jocul și regulile
acestuia, menționând totodată și motivația care-i va tine coagulați, aceea că jocul nu este la întâmplare, ci
un joc cu punctaj, în care ei vor tine activ scorul, favorizând prin aceasta dorința acerbă de câștig a fiecărui
efectiv de elevi.
Relatarea și exemplificarea traseului pe care trebuie să-l parcurgă educabilii va fi verbalizat și
demonstrat de către profesor, lămurind în timpul parcurgerii traseului orice incertitudine ar putea să existe,
cu privire la sarcinile pe care le are de îndeplinit fiecare echipă în parte.
Educabilii prezintă încă de la început o atenție sporită, dar și un comportament degajat, fiind receptată
ca o activitate plăcută, manifestând un entuziasm debordant, deoarece jocul este perceput ca un divertisment
accesibil, iar dorința acerbă a acestora de câștig este ușor sesizabilă, din încurajările de pe margini ale
coechipierului, fiind de-a dreptul contrariați când echipa adversă își revendică și reține punctul.
Jocul poate să conducă la câștig, înfrângere sau egalitatea, iar alimentarea tensiunilor prin înfrângere
sau câștig nu este de dorit în cadrul orelor de mișcare, astfel că se ia ca și măsură un joc care să conducă
voit la egalitate, pentru ca ambele echipe să iasă în câștig.
Concluzionez prin a spune că atât cadrele didactice, cât și familia sau societatea trebuie să se alieze
unor valori comune, prin care educabilii să fie centrul principal de interes, iar fecare demers să se efectueze

496
cu și pentru acesta. Astfel, măsurile luate de cadrele didactice, trebuie să fie continuate și acasă, pentru a
nu fi o discrepanță enormă, dintre școală- familie, iar regulile impuse în cadrul școlii să fie respectate și
acasă, ca indizii de mâine să poată să corespundă cerințelor societății.
Formăm personalități, fundamentate pe valori, capabile să respecte reguli și să genereze plus valoare!

497
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.BARBIR EMILIA DANIELA

SCOALA GIMNAZIALĂ MĂRIȚEI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

498
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

499
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!:
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PRIMAR BARBU ANCA ROXANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RADU CEL MARE-GĂEŞTI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel
la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea
acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și
pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în
folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile
pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități culturale,
sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate
pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale
investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

500
BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

501
 SISTEME EUROPENE DE EDUCAŢIE

PROF. BARBU IULIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞELARU

Învăţământ primar și secundar

Majoritatea elevilor europeni petrec 9 sau 10 ani în şcoală. Durata învăţământului obligatoriu diferă
de la o ţară la alta, la fel şi vârsta la care copiii încep şcoala - în general la 5 sau 6 ani.
Sistemele europene sunt diversificate şi au o abordare generală, pentru a le oferi elevilor cunoştinţele
de bază şi competenţele de care au nevoie în viitor. Deşi fiecare ţară din UE răspunde de propriul sistem de
educaţie şi de materiile predate, Comisia Europeană sprijină eforturile naţionale menite să amelioreze
calitatea învăţământului.
Învățământ superior
În Europa există peste 4 000 de instituţii de învăţământ superior, în care lucrează circa 1,5 milioane
de persoane şi învaţă peste 19 milioane de studenţi. În fiecare an, universităţile europene ocupă locuri
fruntaşe în topul mondial al celor mai bune 100 de universităţi. Cu toate acestea, taxele de studiu se menţin
la niveluri rezonabile.
Dată fiind posibilitatea de a transfera, de la o universitate la alta, cursurile, calificările sau
oportunităţile de cercetare, cetăţenilor europeni le este acum mai uşor ca niciodată să studieze în străinătate
sau să îşi echivaleze diploma pentu a lucra în altă ţară.
Educație și formare profesională
Programele de formare profesională permit dobândirea competenţelor de care cetăţenii au nevoie
pentru a fi competitivi pe piaţa mondială a muncii. Acest tip de învăţământ, bazat pe ucenicie, este de obicei
legat de o anumită meserie şi combină studiul teoretic cu experienţa practică. Se poate desfăşura la nivelul
învăţământului secundar sau post-secundar, dar nu este echivalent cu învăţământul superior.
Potrivit ultimelor date furnizate de Eurostat, numărul elevilor şi studenţilor înscrişi la toate formele
de educaţie, de la învăţământ primar până la studii de doctorat, se ridică la peste 93 de milioane.
Învăţământul vocaţional din Germania este considerat cel mai bine dezvoltat din lume, dar, în acelaşi
timp, diferenţiază foarte mult între copiii cu o pregătire slabă, cei de nivel mediu şi elitele. Diferenţierea
aceasta a dus la un sistem educaţional segregat în funcţie de abilităţile copiilor: o şcoală pentru cei mai slabi
(Hauptschule), o şcoală pentru elevii de nivel mediu (Realschule) şi una pentru elite (Gymnasium), special
creată pentru a facilita accesul la o facultate.
Sistemul bulgăresc de educaţie este identic cu sistemul nostru înainte de apariţia clasei pregătitoare:
bulgarii au patru ani de şcoală primară, patru ani de gimnaziu şi patru de liceu, cu învăţământ obligatoriu
până la 16 ani. O diferenţă ar fi că „manualele după care se predă la clasă sunt alese chiar de profesori, nu
sunt impuse de minister. În plus, la Bacalaureat, rata de promovare a liceenilor bulgari este mai mare decât
în România: în jur de 80% dintre candidaţi trec cu succes de examenul de maturitate.
Sistemul grecesc se aseamănă cu cel spaniol, având o şcoală primară de lungă durată, tot până la 12
ani. Gimnaziul durează trei ani şi liceul – la fel, dar materiile sunt destul de stufoase. Matematica, spre
exemplu, se predă la un nivel mai înalt decât în Occident, lucru valabil şi în România, de altfel. Învăţământul
obligatoriu spaniol începe la 6 ani, dar aici se opresc asemănările cu România în ceea ce priveşte structura
sistemului. Spaniolii nu au gimnaziu, în schimb au o şcoală primară (Educación Primaria), care ţine până
la vârsta de 12 ani, urmează şcoala secundară obligatorie (Educación Secundaria Obligatoria), care durează
patru ani (de la vârsta de 12 până la 16 ani). La 16 ani se termină învăţământul obligatoriu, iar elevii mai
parcurg încă doi ani de şcoală, la sfârşitul cărora dau examenul maturităţii.
Există state care au arătat că reformele din educaţie pornite din timp, unele de 50 de ani, şi susţinute
indiferent de guvernare pot da rezultate.
În Finlanda, de exemplu, învăţământul pleacă de la un crez simplu: toţi copiii sunt îndreptăţiţi la o
educaţie egală. Astfel au reuşit în câteva zeci de ani să aibă rezultate remarcabile, nu numai la testele de
evaluare PISA, unde ocupă locul 12 în lume, după statele asiatice şi cele nordice, ci în toate privinţele
sistemului educaţional: de la grădiniţă la universitate.

502
 În Polonia, unul dintre sistemele schimbate radical după căderea comunismului a fost educaţia, ceea
ce s-a văzut ulterior şi în testele internaţionale. Cheia succesului polonez a fost sistemul de examinare după
fiecare ciclu educaţional.

WEBOGRAFIE:
-https://adevarul.ro/educatie/studii-in-strainatate/modele-educatie-invata-elevii-germania-grecia-
spania-bulgaria-1_534830aa0d133766a8b39cf5/index.html
-https://europa.eu/youth/eu/article/53/1616_ro

503
 SISTEME SI FORME DE INVATAMANT DIN ALTE TARI

PROFESOR INVATAMANTUL PRIMAR: BARBU RAMONA

SCOALA GIMNAZIALA CAPSUNA
JUDETUL: DAMBOVITA

Exista tari in aceasta lume care au inteles ca prosperitatea unei natiuni depinde de noua generatie.
Investitia in educatia copiilor este sigura si durabila, iar scoala nu este o corvoada. Studiile nu se termina
doar cu o diploma buna de agatat pe perete. Tinerii au o meserie si o buna pregatire pentru viata. Studiile
au aratat ca cele mai bune sisteme de invatamant de pe planeta ar fi cel din Finlanda, Coreea de Sud , Marea
Britanie si Statele Unite ale Americii.
Finlanda
Toate clasamentele plaseaza aceasta tara nordica in fruntea sistemelor de invatamant. Paradoxul este
ca programul elevilor finlandezi si cerintele scolii sunt relaxante. Regulile sunt foarte clare. Daca nu are 7
ani impliniti, copilul nu are voie sa urmeze cursurile.
Clasele primare dureaza sase ani, iar elevii au la toate materiile acelasi profesor-indrumator. Rolul
acestuia este sa vegheze ca nici un elev sa nu ramana in urma. Rezultatul absolvirii claselor primare trebuie
sa fie stabilitatea emotionala a elevilor si increderea in fortele proprii. De aceea, pana in clasa a sasea nu
exista sistem de notare.
Educatia, gratuita de la nivelul prescolar pana la universitate, include cursurile, masa, cartile si
materialul didactic. Temele pentru acasa sunt fixate astfel incat sa nu afecteze timpul liber si de odihna al
fiecarui copil. Succesul sistemului finlandez se bazeaza pe cooperare dintre familie si scoala. Profesorii
sunt foarte respectati si bine platiti.
Coreea de Sud
Potrivit statisticilor, Coreea de Sud e doar cu un pas in spatele Finlandei, in domeniul educatiei.
Rezultatele elevilor sunt spectaculoase, dar presupune un foarte mare efort din partea copiilor. Elevii petrec
foarte mult timp la cursuri.
Un calcul arata ca , pana ajung la facultate, petrec pe bancile scolii cu un an mai mult decat alti copii
din lume. Obsesia pentru educatie a parintilor coreeni a devenit o problema nationala.Sociologii au atras
atentia ca, un astfel de de sistem ce poate fi considerat draconic, dauneaza, pe termen lung, sanattaea
copiilor. In Coreea de Sud, anumite cursuri, in special cele de limbistraine, sunt sustinute de roboti.
Marea Britanie
Exista o tara in care sunt identificate abilitatile fiecarui copil;, in care elevii sunt indrumati sa-si
gaseasca vocatia, in care profesorii au cea mai buna reputatie, in care scoala te face mare si puternic.
Prin lege, in Marea Britanie toti copiii cu varsta intre 5 si 16 ani trebuie sa mearga la scoala. Marea
Britanie a introdus National curruculum in 1992 si toti scolarii sunt obligati sa urmeze studiile pana la varsta
de 16 ani. Programul este impartit in patru stagii si este alcatuit pe grupe de varsta. Niciun copil nu ramane
nescolarizat si easte depistat la timp, in cazul in care abandoneaza scoala.
Cele mai importante materii sunt limba engleza, matematica si stiintele. Urmeaza design, tehnologie,
informatica, comunicatii, istorie si geografie. Si tot ca obiecte obligatorii de studiu sunt limbile straine,
muzica, arta, educatia fizica si cea religioasa.
Dupa cinci ani de educatie secundara, scolarii trec printr-un examen national si primesc un certificat.
Este un examen cu un singur obiect, supravegheta de un consiliu scolar independent,format din profesori
de elita.
Statele Unite ale Americii
Exista o tara in care cei care invata ajung acolo unde isi propun, o tara care are cel mai mare buget
pentru educatie, o tara in care scoala iti da scopul in viata, " o tara a tuturor posibilitatilor".
Un numar de aproximativ 46 de milioane de tineri sunt inrolati in sistemul public de scolarizare, de
la gradinita si pana la clasa a-XII-a din liceu. Alte sase milioane de copii frecventeza scolile private, care
au taxe foarte mari.
Educatia in Statele Unite ale Americii este obligatorie, difera doar varsta scolarilor, de la stat la stat.
Astfel, in unele state copiii merg la scoala cand implinesc cinci ani, iar la varsta de 14 ani sunt absolventi
de liceu. In alte state insa, clopotelul suna prima oara pentru cei care au opt ani impliniti.

504
 Sistemul american este la fel de pragmatic ca si tara. Accentul se pune pe utilizarea individului in
societate. Cine are aptitudini sa devina medic este ajutat sa dobandeasca toate cunostintele necesare. Cei
care au abilitati practice vor deveni foarte buni instalatori sau electricieni. Cei care nu-si gasesc locul in
societatea civila sunt incurajati sa se inroleze in armata. Principiul " omul potrivit la locul potrivit" n-a dat
gres si a construit cea mai puternica natiune din lume.
In concluzie, un sistem bine gandit poate face dintr-un elev obisnuit, unul exceptional.

505
 FAMILIA-PARTENER EDUCAȚIONAL ÎN OBȚINEREA
SUCCESULUI ŞCOLAR

PROF.INV PRIMAR BĂRBULESCU AURELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “I.G.DUCA”, BUCUREȘTI

Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.
Şcoala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și viață
ale copiilor.
Parteneriatul între școală și familie și-a demonstrat eficiența pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-
au respectat anumite condiții de realizare a acestuia.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin pșihologia copilului lor, dacă nu află și modul lui de comportare
în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers –
activitatea de la școală este o continuare a activității de acasă.
La ședințele cu părinții am vorbit pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copii la învățarea
lecțiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasă. Copilul nu trebuie să vină la școală cu temele
nefăcute. De aceea, părinții trebuie să cunoască cum se controlează și cum poate fi ajutat copilul în cazul
în care întâmpină unele greutăți în rezolvarea lor.
Totodată, părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățător și
colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă sau în alte locuri în afara școlii este corespunzătoare.
Din experiența pe care am avut-o până în prezent, mi-am dat seama că există familii care se mândresc
cu atitudinea severă față de copii. Severitatea este necesară, dar cu masură, altfel copilul crește timorat de
gândul pedepsei, începe să mintă și se îndepărtează de părinți.
Am avut copii care începeau să plângă când obțineau calificative de bine sau suficient, spunând că
vor fi pedepșiți de către părinți.
Mai gravă este șituația în care părinții sunt împărțiți în “două tabere”: unul sever, iar celălalt
indulgent.
Severitatea exagerată își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de
părinți impun un regim de viată și de învățătură peste limitele de toleranță pșihologică și pșihofiziologică
specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activități
recreative, la jocurile specifice vârstei și fac uz frecvent de pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celălalt pol se află părinții superprotectori, cei care se învârt în jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu și îndatoriri. Cu acești
copii se lucrează foarte greu și devin dificili, deoarece ei cred că și la școală vor avea parte de aceleași
privilegii.
Atitudinea protectoare a părinților se poate manifesta și prin limitarea exceșivă a libertății și
independenței de acțiune, a inițiativei copilului.
Părinții devin deosebit de preocupați de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viața și
activitatea copilului lor și de aceea stabilesc ei direcțiile de acțiune și comportare fără să accepte abateri,
plângeri și nemulțumiri. Principala consecință se exprimă într-un comportament lipșit de inițiativă,
instalarea unei temeri nejustificate de acțiune și mai ales de consecințele ei, în ultimă instanță timiditate
exagerată.
Obiectivul primordial al parteneriatului școală – familie îl reprezintă obținerea succesului școlar.
Progresul – arată obținerea anumitor stări calitative superioare in raport cu o perioada comparată.
Poate fi continuu sau periodic.
Reușita școlară se referă la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de
timp.
Succesul școlar se exprimă prin raportarea performanțelor elevului la cerințele programei școlare și
la finalitațile invațămantului.
Un parcurs școlar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar.

506
 Insuccesul sau eșecul școlar cunoaște doua faze:
- in faza inițială – elevul trăiește sentimente de nemulțumire, are o motivație săraca, fie la o
disciplină sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp).
Aceasta fază se poate depăși cu ușurință prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atenție
deosebita din partea invatatorului.
- a doua fază – de instalare evidentă și stabilă a insuccesului școlar, elevul evită efortul individual
și iși exprimă averșiunea față de învățător, profesori, tot ceea ce este legat de școală. Inregistrând mari
lacune in cunoștințe, el poate ajunge la repetenție, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Școlarul are nevoie acasă de un mediu de viață în care să se șimtă în șiguranță. Intr-un climat educativ
bun, parinții sunt calmi, ințelegători, afectuoși, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fară însă a-i
satisface orice capriciu.
Copilul șimte că parinții se ocupa de el, ca sunt interesați de necazurile și problemele lui, ca și de
rezultatele școlare.
Familia este un cadru de disciplină ferm, în care și copiii și parinții împărtășesc același nivel de
exigență.
Studiile arată că într-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali și spontani, se descurcă șinguri,
dovedind autonomie, își exprimă dorința de a crește, de a se impune și de a fi conducători; știu să se apere,
doresc să infrunte dificultațile, sunt perseverenți în realizarea unor scopuri.
Pentru ca relația dintre școala și familie sa fie cat mai apropiata și să-l ajute pe micul elev să se
integreze in mediul școlar, am implicat direct parinții in activitațile desfășurate în afara orelor de curs.
Părinții au venit cu idei de realizare a unor activități extrașcolare. Am fost împreună în excursii, am
vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am ținut în fața părinților serbări, care au
permis acestora să vadă manifestările elevilor, precum și rezultatul muncii lor. De aceea, părinții se simt
utili și prezintă mai mult inters pentru școală.
Aș putea concluziona astfel: “școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se
simta în șiguranță. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, maleabili în
raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slabiciune. El are nevoie să simta că părinții se ocupă de el, că
iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se
întamplă la școală”( M. Gilly).
În climatul actual întâlnim două tendințe contradictorii: părinții sunt preocupați de viitorul copiilor
lor, dar, în același timp, nu mai au timp să le acorde atenția cuvenită.
Este o sarcina a școlii, a învățatorului, în special, să identifice situațiile “dificile” din famiile copiilor,
să dirijeze strategiile educative în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de
parteneriat școală – familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare.

507
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PRIMAR BARDAN MARINELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ PLEŞOI

Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start

508
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Copilul este implicat în viaţa socială prin apartenenţa sa la familie, la grupurile de joc şi de învăţare
dark şi prin relaţiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii şi organizaţii din comunitatea în
care trăieşte.Pentru eficientizarea proiectelor de parteneriat cadrele didactice vor contribui prin studiu
individual, pavoazarea claselor, informarea părinţilor despre calendarul desfăşurării activităţilor, întâlniri
informative.
Relaţia dintre grădiniţă şi părinţi poate fi consolidată prin: şedinţe cu părinţii, discuţii între cadrele
didactice şi părinţi, consultaţii cu părinţii, implicarea părinţilor în acţiunile şcolii,,acţiuni de voluntariat.
Parteneriatul grădiniţă- familie are rol în dezvoltarea personalităţii copilului. Organizarea
consultaţiilor săptămânale cu părinţii pe teme educaţionale are un rol important în procesul de educaţie.
Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea
părinţilor sau a altor agenţi care să sprijine grădiniţa şi copiii. De asemenea, părinţii se pot implica în
desfăşurarea serbărilor şi în activităţile extraşcolare.
Rolul cel mai important îl are educatoarea şi modul de iniţiere al parteneriatelor educaţionale benefice
pentru copii, dar şi pentru grădiniţă, familie, comunitate.

Bibliografie:
Alexandra Mateiaş (2003) , ,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi
consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
Vrăşmaş, E.,A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.

509
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE

AUTOR: BARIȚ COSTINELA

Atunci când se abordează cauzalitatea eșecului școlar, nu mai puțină importanță trebuie acordată
familiei. Reprezentând primul mediu de viață a copilului, familia exercită o influență considerabilă asupra
dezvoltării lui. Istoria fiecărei familii, cu aspectele ei specifice, care-i conferă o notă proprie în raport cu
toate celelalte, contribuie în mod hotărâtor la conturarea personalității copilului. Astfel, se dezvoltă doi poli
opuși în această direcție: familii care oferă copilului un mediu cultural favorizabil dezvoltării lui și familii
cu o situație precară, din punct de vedere material, cultural, care nu oferă un start bun în viață copilului.
Astfel, un elev care provine dintr-un mediu familial favorizant, intră în școală cu un ,,bagaj cultural”
aproape la fel cu cel solicitat de școală, ccea ce îi va asigura succesul școlar și mai apoi, pe cel profesional.
Un astefel de copil are ocazia de a frecventa diferite instituții culturale (muzee, expoziții, teatre, cinema),
de a participa activ la desfășurarea activităților culturale. Spre deosebire de aceste familii, cele cu o situație
precară nu pot asigura copiilor astefl de condiții. Ba mai mult decât atât, într-o astfel de familie, copilul este
educat într-o cultură diferită de cea a școlii, achiziționează valori, stiluri de muncă diferite de cele care
conduc la succesul școlar. Pentru toți acești copii, normele promovate la școală le sunt străine de cele ale
mediului lor de existență.
În ceea ce privește starea materială a familiei, aceasta reprezintă un factor important al succesului
școlar, posibilitățile financiare putând susține cheltuielile suplimentare privind școlarizarea (rechizite, taxe
pentru cicluri școlare de lungă durată, inclusiv în străinătate concursuri școlare, excursii, tabere, etc.). În
schimb, în familiile sărace, din punct de vedere material și financiar, copiii optează pentru cicluri școlare
de scurtă durată, neavând posibilitatea de a se implica prea mult în activități extrașcolare ce presupun un
cost financiat suplimentar.
Importante sunt și tipurile de relații ce se stabilesc între părinți și copii. Un interes exagerat al
părinților pentru buna pregătire a lecțiilor de către copil, fără o bună raportare la capacitățile
psihoindividuale ale acestuia, are ca efect o continuă stare de tensiune și de oboseală, care se răsfrânge
negativ în planul vieții lui psihice și implicit în munca lui școlară. De multe ori, în cazul constatării unor
greșeli în efectuarea temelor, unii părinți solicită refacerea lor de două, trei ori. În această situație, efortul
depus de elev îl va surescita, îl va obosi, iar a doua zi la școală nu se va mai putea concentra la lecții, nu va
înțelege ceea ce i se va explica.
Prin contrast, există unii părinți care nu acordă atenție copilului pentru școală, minimalizând
dificultățile activității de studiu și văzând în copil un simplu ajutor în gospodărie.
O conduită contradictorie a familiei în ceea ce privește formarea exigențelor față de munca școlară a
copilului poate constitui un nou motiv de dezorintare a acestuia. Ea se manifestă, fie prin divergențe de
concepție între părinți sau între familie și școală, fie printr-o reacție variabilă a familiei față de randamentul
la învățătură al copilului. Dacă un părinte acordă atenția cuvenită muncii lui școlare și celălalt nu, dacă în
funcție de dispoziție, ei iau atitudine sau nu față de unele insuccese școlare la învățătură, copilul ,,profită”
în defavoarea randamentului școlar, desigur. Copilul se atașează mai mult de atitudinea părintelui mai
înțelegător, mai indulgent, consecințele validându-se ulterior în rezultatele școlare slabe.

510
 L’IMPORTANCE DE LA CONTEXTUALISATION ET DU CONTEXTE
DANS L’ENSEIGNEMENT DE LA LANGUE FRANÇAISE

PROF. BARLOG ELENA MARCELA

Au cours des deux dernières décennies, le système d'enseignement vit sous le signe des compétences.
L'approche par des compétences implique la formation d'un spécialiste qui sera capable de les utiliser dans
des situations différentes. Patrick Mendelsohn, l’auteur de l’œuvre Le transfert de connaissances : la pierre
philosophale de l’enseignant, affirme que la contextualisation des connaissances devient le concept central
du processus de transfert. Le transfert des connaissances désigne le « mécanisme qui permet à un sujet
d'utiliser dans un nouveau contexte des connaissances acquises antérieurement » 11.
En même temps, la didactique moderne insiste sur l'importance de la contextualisation initiale des
connaissances et de l'interaction entre le général et le détail 12(Désilets M. & Tardif J., (1993), Un modèle
pédagogique pour le développement des compétences, Pédagogie collégiale, 2(7), p.19-23). La
contextualisation sera effectuée au moyen de la présentation des concepts et des principes, comme un
moyen pour débrouiller les problèmes du professionnel ou comme des réponses possibles à quelques
questions pratiques.
Les représentants de la psychologie cognitive soutiennent que dans la phase initiale d'enseignement,
la mémorisation des nouvelles informations et le contexte dans lequel les informations ont été rassemblées
ne peuvent pas être dissociés. Les informations mémorisées se confondent avec le contexte de la
mémorisation des notions. Le contexte contribue à donner du sens aux informations générales et aux
nouvelles capacités. Ainsi pour les élèves, la contextualisation, c’est–à–dire associer de nouvelles
informations dans un contexte significatif pour l'apprentissage, est une condition pour un apprentissage
efficace. « La contextualisation permet à l'étudiant de comprendre quels renseignements peuvent servir les
nouvelles informations » (Meirieu Philippe, 2009. p1-12) 13 .
Pour l'enseignant, la contextualisation signifie des situations de conception/
développement/contextes qui permettent aux élèves de contextualiser les nouvelles informations. Vu
l'apprentissage par l'expérience, la contextualisation signifie percevoir de nouvelles informations.
En conclusion, la contextualisation est le point de départ pour le développement des compétences
(Blanchet Philippe, 2009) 14.
Développer les quatre compétences des apprenants en français est l’objectif affiché et en même temps
revendiqué par les enseignants de français langue étrangère (Cadre européen commun de référence pour
les langues. Apprendre, enseigner, évaluer, 2000, Strasbourg) 15. Le professeur de français vise à
développer les compétences suivantes :
 ouvrir le champ a ses élèves de comprendre et utiliser la langue français dans plusieurs contextes;
 permettre à ses élèves d’utiliser la langue française de manière pertinente ;
 encourager et motiver, à l’aide des échanges scolaires, une sensibilisation aux déférents points de
vue de l’individu provenant d’autre culture ;
 sensibiliser les élèves sur le rôle de la langue française par rapport d’autres domaines du savoir ;

11
Son œuvre « Le transfert de connaissances : la pierre philosophale de l’enseignant »peut être consultée sur le site :
http://tecfa.unige.ch/tecfa-people/mendelsohn.html.
12
Les idées des auteurs peuvent être sur : http://www.aqpc.qc.ca/sites/default/files/revue/desilets_07_2.pdf
13
Le spécialiste des sciences de l’éducation et de la pédagogie met en évidence l’importance du contexte et de la
contextualisation, dans une analyse « Peut-on comprendre ce qui se passe à l’école en faisant l’impasse sur la pédagogie »,
2009, août, p.1-12, site de Philippe Meirieu en ligne :http://www.meirieu.com/COMPTE-
RENDUS_OUVRAGES/compte_rendus_ouvrages.htm.
14
Nous sommes en plein accord avec les idées de l’auteur et pour mettre en évidence le rôle de la contextualisation nous
avons consulté le site http://eprints.aidenligne-francaisuniversite.auf.org/147/1/pdf.pdf
15
Les quatre compétences fondamentales (compréhensions orale et écrite, productions orale et écrite) sont déclinées sous
forme d'activités : écouter, lire, prendre part à une conversation, s'exprimer oralement en continu, écrire.

511
 Bibliographie
DÉSILETS, Mario, TARDIF, Jacques, (1993, décembre), Un modèle pédagogique pour le
développement des compétences, Pédagogie collégiale, 2(7), trouvé sur :
http://www.aqpc.qc.ca/sites/default/files/revue/desilets_07_2.pdf
DOBRE, Claudia, (2013), Grammaire du français avec CD audio, Editura Booklet, Bucureşti.
JEANRENAUD, Alfred, (1996), Langue française contemporaine. Morphologie et syntaxe, Editura
Polirom, Bucureşti.
MARCEL, Jean–François, (2002, janvier-février-mars), Le concept de contextualisation : un
instrument pour l’étude de pratiques enseignantes, Revue Française de Pédagogie, 138 trouvé sur :
http://ife.ens-lyon.fr/publications/edition-electronique/revue-francaise-de-pedagogie.

512
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PRIMAR : BARTHA ORSOLYA – RÉKA

ȘC. GIMN.,,SÁMUEL JÓZSEF ”-CHENDU, JUD. MUREȘ

Motto: „Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi: rădăcini pentru a

nu-şi uita originile şi aripi pentru a zbura şi
a se folosi de ceea ce i-au învăţat.”
(Jonas Salk )
Educația eficientă:
Întrebarea cea veche și care este și cea mai grea: cum se poate realiza o școală cu rezultate foarte
bune, care permite dezvoltarea fiecărui copil conform așteptărilor și cerințelor în concordanță cu
capacitățile individuale ale fiecăruia.
Acele grădinițe și școli au rezultate deosebite, care au ca parteneri atât copiii cât și părinții acestora,
care cultivă o relație strânsă cu cadrele didactice.
Cum se poate forma un parteneriat între familie și școală ?
Educația copilului în primul rând începe în familie. O activitate educațională normală nu se poate
închipui fără o relație de parteneriat cu familia.
Pentru copiii care provin din medii familiale diferite este nespus de important dezvoltarea unei relații
de parteneriat între familie-grădiniță-școală pentru ca copilul să se dezvolte și să aibă succes în educație.
Dorința fiecărui părinte este ca copilul său să fie tratat egal, să primească informații necesare din partea
pedagogului.
Experiența zilnică arată că la multe activități școlare și extrașcolare participă foarte puțini părinți,
care din spusele lor ori sunt foarte ocupați sau pur și simplu sunt nepăsători, crezând că școala rezolvă tot.
Părinții s-ar putea interesa dacă li s-ar organiza activități în care să-și vadă copilul în jurul celorlalți,
ar avea o imagine mai clară despre scopul școlii . Astfel familiile și-ar da seama că școala lurează pentru
copiii lor.
Dacă copilul este vesel, se simte bine la școală și merge cu plăcere acolo, este activ, se interesează ,
se bucură de rezultatele individuale și comune, probabil că și familia se interesează mai mult de școală,
dorește să devină partener în educația propriului copil.
Clima din clasă, relația dascăl-elev :
Elevii învață mai mult, dau dovadă de seriozitate, sunt mai disciplinați dacă sunt ascultați de către
ceilalți . Dacă simt empatia celor din jur s-ar putea scade numărul absențelor, se îmbunătățește evaluarea
individuală a fiecăruia, vor fi mai bune rezultatele intelectuale, iar din punct de vedere disciplinar vor fi
mai puține incidente și nu distrug proprietatea școlii.
Învățăm mult mai ușor și cu mai mult chef ceea ce iubim, decât ceea ce nu ne place. Copiii de vârsta
școlară au ca model dascălul, care dacă se apleacă la copii cu înțelegere, empatie, încearcă să le fie în acelaș
timp și prieten , atunci și copiii se poartă la fel.
O școală cu o educație eficientă are la bază o climă pozitivă în clasă, toleranță și empatie reciprocă.
Acceptă varietatea din punct de vedere etnic, lingvistic și social .
Trebuie să existe o comunicare între parteneri, să asculte nevoile fiecăruia, pentru că numai astfel se
poate găsi rezolvare pentru probleme.
Relația dintre părinți-pedagogi se poate realiza prin:
-vizite la domiciliu ; ședințe cu părinții ; consiliere părinți ; zile deschise ; informare în scris ; discuții
prin telefon sau personal .
Părinții astfel au posibilitatea să discute atât individual cât și în grup cu cadrul didactic, să-și exprime
părerea, să primească informații legate de propriul copil.
Atunci când o problemă devine mult mai serioasă, școala cere ajutorul altor parteneri în rezolvarea
acestora: Consilier educațional ( logoped, psiholog), medic-asistent de zonă, Smurd, Poliția locală, Primăria
locală etc.
Am putut observa că o școală cu o educație reușită, eficientă are la bază un parteneriat începând cu
familia în concordanță cu nevoile copilului, prin cooperare cu cadrele didactice și societatea .

513
 ,, Scopul educaţiei ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acţioneze şi să gândească
independent şi care, în acelaşi timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor ’’.
( Albert Einstein )

514
 UN PROIECT BINE REUȘIT AVÂND DREPT SCOP ZÂMBETUL DE COPIL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 VÂRȘOLȚ, JUDEȚUL SĂLAJ,

PROFESOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR: BARTUS ÉVA TÜNDE

Familia este partenerul tradițional al școlii. Trebuie să fie implicată în educația copiilor să dețină în
permanență o legătură cu activitățile școlare ca să devină eficient acest parteneriat. Familia este cel mai
important grup dintre grupurile sociale pentru că influențează și modelează ființele umane. Putem numi și
un adevărat laborator de formare a persoanalității.
Școala ca instituție are roluri specifice dar nu poate funcționa și nu se poate dezvolta fără a ține cont
de specificul comunității în care funcționează. Succesul educației se bazează pe adaptarea demersului
educațional la nevoile individuale ale fiecărui copil și construirea unui parteneriat educativ cu societatea în
care crește, se dezvoltă și este educat copilul, constituind o cerință a educației de azi. Unii cercetători merg
mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte
grupuri sociale.
O. Reboul în ,,La philosophie de l’education” spune că nimic nu trece în organismul noului născut
fără educație. Îcepând din primii ani de viață, copilul preia de la cei din jur limbajul, gesturi, atitudini și
exemple de comportament. Familia îi oferă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare,
despre reguli și norme de conduită, dar și despre climatul socio-afectiv. Această relație este hotărâtoare în
devenirea personalității, nu numai prin faptul că ea este primordială și se menține pe toată durata vieții.
Familia mediază și condițioează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special
cu grădinița, apoi cu școala, cu comunitatea. Întreaga activitatea didactică este determinată de relațiile
pedagogice stabilite între profesori, elevi, între elevi și elevi și de relațiile între familie și școală, profesori
și părinți, elevi și părinți. Profesorii și părinții au același interes deosebit față de succesul copiilor și dețin
legătura să faciliteze reușita. Legătura dintre școală-familie-comunitate se referă la construirea unor relații
pozitive între familie, școală și comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect
benefic asupra copiilor atunci când aceștia sunt în formare. Problema educației tinde să devină o problemă
prioritară și tot Parteneriatele educaționale între școală-familie-comunitate nu se reduc la forme tradiționale
prin care școala colaborează cu familie ci și la implicarea părinților prin activități concrete la nivel de școală.
În contextul reformării învățământului roânesc parteneriatele trebuie să ofere soluții reale la probleme cu
care se confruntă învățământul.
Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea. Școala și comunitatea
fac educația, sunt două aspecte care preocupă în egală măsură pe pedagogi, sociologi, psihologi și filozofi,
fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de funcționare ale acestora. Asistăm
astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său comunitatea și dezvoltarea sa. Cei
doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar
şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se
completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară şi
pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea
deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni
să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şisociale multiple, marcată de o
multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori,
la reconstrucţia spirituală a omului.
Școala fără sprijinul familiei nu poate să atingă obiectivele propuse. Copilul pleacă din familie la
școală și după timpul petrecut la școală se întoarce acasă. Familia trebuie să-i asigure un climat favorabil
pentru pregătirea în mod constant pentru a face față mai târziu cerințelor școlare. Tot în familie învață
copilul să aprecieze pe sine și pe ceilalți. Societatea contemporană are nevoie de elevi bine pregătiți,

515
competitivi pe piața muncii, dispunând de activități multiple. Pregătirea elevilor pentru învățarea continua
și extinderea autoeducației la întreaga viață constituie argumente puternice pentru deschiderea școlii față
de experiențele trăite și față de cele trei tipuri de educație: formală, informală și nonformală.
Prin urmare, modul de pregătire a copilului depinde de felul în care a fost pregătit de școală și de
familie.
În cadrul proiectului internațional ,,Educație fără frontiere” la Școala Gimnazială nr.1 Vârșolț, clasa
Pregătitoare B, s-a derulat activitatea aplicativă ,,Zâmbet de copil” împreună cu Școala Domaszéki Bálint
Sándor Általános Iskola és Alapfokú Művészeti Iskola, Ungaria și cu Școala Základná škola - Alapiskola
Hrhov 46, Tornagörgő 46, Hrhov, Slovacia. Activitatea a avut în prim plan tematica proiectului și s-a
desfășurat sub forma unor ateliere de creații plastice și prin drumeții împreună cu părinții, după care am
discutat prin skype cu școlile partenere despre evenimentele petrecute. Activitatea si-a atins obiectivele
propuse, elevii manifestând interes în derularea activităților, în final aceștia fiind răsplătiți prin acordarea
unor diplome, la noi cele primite, la partenerii noștri prin diplomele create de învățătoare.

Bibliografie și webografie:
1. Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
2. www.copii.psihologie.ro
3. http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

516
 IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF.ÎNV.PREŞC.: BĂRZOIU EUGENIA-VIOLETA

G.P.N NR.6
STRUCTURA ŞCOLII GIMNAZIALE”NICU CONSTANTINESCU”, BUZĂU

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor. Modelele de comportament oferite
de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste
influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel
la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea
acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și
pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în
folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile
pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități culturale,
sportive, recreative, artistice, ș.a.). În contextul actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o
modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor
locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,

517
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

518
 TEACHER–STUDENT-PARENT RELATIONSHIP

PROF. BASARAB MIHAELA AUGUSTINA

LICEUL TEHNOLOGIC ”DACIA” CARANSEBEȘ

Student achievement and success increase when parents are welcomed and respected as partners, and
given the support they need to contribute at home and at school because they influence their children’s
attitudes about learning, and support learning at home. They are a vital link between home and school. And
when they become involved in the life of the school, they make schools better places to learn, grow and
thrive.
Educators and parents generally agree that positive, supportive and open relationships between home
and school, parent and teacher are desirable. Additionally, research has shown that parent engagement and
successful parent-teacher partnerships result in improved educational outcomes for students.
It is well established that the quality of children’s relationships with their teachers in the early grades
has important implications for children’s future academic and behavioral adjustment (Howes, Hamilton, &
Matheson, 1994; Hughes, Cavell, & Jackson, 1999). The association between teacher–student relationship
quality and children’s subsequent adjustment holds when previous levels of adjustment are statistically
controlled (Hughes, Cavell, & Jackson, 1999; Ladd et al., 1999). Furthermore, an effect for teacher–student
relationship quality assessed in kindergarten on achievement is found up to 8 years later, controlling for
relevant baseline child characteristics.
A positive school climate can help professionals, parents, guardians, and educators work
constructively together to address concerns related to programs and services before they become a source
of conflict. In order to promote a positive school climate, educators should encourage and maintain regular
interaction between the school and families, involving the parents in school activities. According to the
Learning Disabilities Association of Canada, the key to any successful partnership is to establish a
relationship of mutual respect and appreciation and this means to take time to meet with each other and to
listen carefully, allow each person to express opinions and give suggestions encouraging a second opinion
when there is unresolved disagreement or when there is no answer to a difficult situation, approach
disagreements in a manner that encourages mutual problem solving and treat each other as integral parts of
the planning and decision making team. (Ziraldo, 2016)
Several studies have reported specific links between teacher–student relationship quality and student
engagement. Engagement has been defined in different ways by different investigators, but it most often
refers to behavioral engagement as indexed by cooperative participation, conformity to classroom rules and
routines, self-directedness, persistence, and effort (Fredricks, Blumenfeld, & Paris, 2004). Students who
enjoy a close and supportive relationship with a teacher are more engaged in that they work harder in the
classroom, persevere in the face of difficulties, accept teacher direction and criticism, cope better with
stress, and attend more to the teacher (Skinner & Belmont, 1993). These findings hold when relationship
quality is assessed by the teacher (Birch & Ladd, 1998), the student (Skinner & Belmont, 1993), or
observers.
Given teachers’ preference for students who are conscientious, conforming, and self-regulated, it is
not surprising that the relationship between engagement and teacher–student relationship quality appears
to be reciprocal (Ladd et al., 1999; Skinner & Belmont, 1993). Thus, children with lower school readiness
competencies are less likely to receive the teacher support that might enhance their adaptive classroom
engagement and learning. Furthermore, those children who are most at-risk for school failure on the basis
of level of behavioral adjustment, quality of parenting, or ethnic minority status are most affected by the
quality of their relationships with teachers (Silver et al., 2005). In a sample of children of poor single
parents, Brody, Dorsey, Forehand, and Armistead (2002) found that the quality of children’s classroom
experiences served a stabilizing–protective function for children whose home environments were
compromised.
To conclude, when parents, students and teachers develop effective partnerships, the benefit for
students is reflected in improved educational outcomes.

519
 REFERENCES:
Birch SH, Ladd GW. Children’s interpersonal behaviors and the teacher–child relationship.
Developmental Psychology. 1998;
Brody GH, Dorsey S, Forehand R, Armistead L. Unique and protective contributions of parenting
and classroom processes to the adjustment of African American children living in single-parent families.
Child Development. 2002;
Fredricks JA, Blumenfeld PC, Paris AH. School engagement: Potential of the concept, state of the
evidence. Review of Educational Research. 2004;
Howes C, Hamilton CE, Matheson CC. Children’s relationships with peers: Differential associations
with aspects of the teacher–child relationship. Child Development. 1994;
Hughes JN, Cavell TA, Jackson T. Influence of teacher–student relationship on childhood aggression:
A prospective study. Journal of Clinical Child Psychology. 1999;
Ladd GW, Birch SH, Buhs ES. Children’s social and scholastic lives in kindergarten: Related spheres
of influence? Child Development. 1999;
Silver RB, Measelle JR, Armstrong JM, Essex MJ. Trajectories of classroom externalizing behavior:
Contributions of child characteristics, family characteristics, and the teacher–child relationship during the
school transition. Journal of School Psychology. 2005;
Skinner E, Belmont M. Motivation in the classroom: Reciprocal effects of teacher behavior and
student engagement across the school year. Journal of Educational Psychology. 1993;
https://www.ldatschool.ca/effective-parent-teacher-partnerships/

520
 FAMILIA ŞI ŞCOALA FACTORI DETERMINANŢI
ÎN FORMAREA COPILULUI PENTRU VIAŢĂ

PROFESOR ÎNVĂTĂMÂNT PRIMAR: BAUMAN DIANA CRISTINA

SCOALA GIMNAZIALĂ ,,ANDREI SAGUNA”, DEVA

,,Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de colaborarea părinţilor. Educaţia
dată în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită şi ineficace, dacă familia e ostilă şi indiferentă”
Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, transmiterea primelor
cunoştinţe, sentimente, virtuţi.Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere
fizic, intelectual, moral şi estetic.Copilul reprezintă elementul cenrtal în educaţie.Educaţia trebuie centrată
pe elev, iar finalitatea ei să fie formarea capacităţii elevului de a se adapta la realitatea socială. Şcoala alături
de familie influenţează prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea
copilului.
Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie şi şcoală. Meritul familiei îl reprezintă
formarea temeliei individualităţii copilului,încă de la vârstă fragedă.Mediul familial oferă primele ocazii de
stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală.Climatul familial îşi pune amprenta pe
personalitatea sa..Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se
amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în aşa fel încât
să-l facă un aliat şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie. Alături de şcoală, familia exercită cea mai
mare influenţă asupra copilului, iar scopul acţiunilor lor trebuie să fie unitar. Familia, prin condiţiile oferite,
prin înţelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuţia în lărgirea orizontului profesional al
acestora şi prin oferirea unor modele pozitive de convieţuire socială contribuie la păşirea corectă a tânărului
în viaţă. Familia poate stimula elevul, îl poate mobiliza în acţiuni legate de un anumit domeniu de activitate
faţă de care manifestă aderenţă şi pentru care prezintă mai multă garanţie, în valorificarea capacităţilor
proprii. Părintele îşi poate da mai bine seama de toate acestea în colaborare cu şcoala.
Învăţătorul/dirigintele trebuie:
• Să cunoască bine elevul;
• Să asigure un climat de cooperare şi competiţie în colectivul de elevi;
• Să asigure o unitate de decizie, acţiune, control, reglare;
• Să precizeze clar sarcinile şi responsabilităţile elevilor;
• Să comunice deschis şi eficient cu elevii şi părinţii.
Familia trebuie să se preocupe de asigurarea unui trai decent, să apere copilul de pericole, să le ofere
condiţii de odihnă şi învăţătură, să se îngrijească de starea lor de sănătate, să le formeze deprinderi de igienă,
să le dezvolte gustul lecturii.Copii îşi formează deprinderi de comportament civilizat tot în famile: respect,
politeţe, cinste, decenţă.Părinţii reprezintă un exemplu pentru copil, tot ei trebuie să-l îndrume să fie
sociabil, bun coleg şi prieten.Familia realizează contactul cu frumuseţile naturii şi se preocupă de cultura
estetică.Copilul are nevoie să fie ajutat , apărat, călăuzit, să se simtă important pentru cei din jurul său.Într-
o familie care îi asigură un echilibru, copilul se dezvoltă armonios, face eforturi de a învăţa pentru a răsplăti
pe părinţii.Părinţii trebuie să le organizeze timpul astfel încât să îmbine orele de pregătire a lecţiilor cu ore
de odihnă şi joacă.Trebuie să îmbine exigenţa cu indulgenţa, să-i ajute la realizarea temelor de casă dacă le
este solicitat ajutorul, dar să nu minimalizeze controlarea acestora.Familia trebuie să asigure copilului bani
de buzunar dar să nu exagereze.Încurajarea copilului de a fi ponderat în cheltuirea banilor îl va determina
să-i preţuiască şi nu-l va expune în postura de ,,copil de bani gata”.
Într-o familie în care părinţii nu se înţeleg, copilul începe să se frământe, îşi pune întrebări fără a găsi
răspunsuri, îşi simte sufletul încărcat, îşi pierde încrederea şi interesul pentru învăţătură.Condiţiile ţinând
de starea economică precară a familiei asociate cu factori ce ţin de o moralitate scăzută, conduc la insucces
sau chiar la abandon şcolar pecum şi conduite antisociale.Părinţii trebuie să nu minimalizeze şcoala şi să
vadă în copil doar un ajutor permanent în gospodărie.În aceste condiţii copilul nu mai are timp să se
pregătescă pentru lecţii, le este frică pentru notele mici şi le este teamă să meargă la şcoală.Neînţelegerile
dintre părinţi , dintre părinţi şi bunici, unii încurajează copilul să înveţe celălalt îl lasă în voia sorţii fac să

521
apară note mici, copilul va pendula spre cel care îl lasă să facă ce vrea .În aceste situaţii apare cu siguranţă
eşecul şcolar.Interesul excesiv al părinţilor pentru buna pregătire a lecţiilor de către copil are ca efect o
continuă stare de tensiune şi oboseală, care influenţează negativ munca sa şcolară.Preocuparea excesivă a
părinţilor pentru o situaţie strălucită la învăţătură, alimentată de orgoliul lor îi determină să-l constrângă la
o muncă şcolară care îl depăşeşte uneori şi creează o continuă stare de nelinişte şi tensiune.Alţi părinţi le
cer copiilor să facă multe ore de pregătire suplimentară, ore de dans, muzică,sport, fără a ţine cont de părerea
copilului. Rezultatele sunt de cele mai multe ori contrar celor scontate.Aceasta duce la o suprasaturare de
informaţii, la plictiseală, oboseală şi nu în ultimul rând la surmenaj.
Comunicarea învăţător/diriginte-familie
O comunicare optimă învăţător/diriginte-familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului
şi de a stopa comportamente negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi dezvoltare a releţiei
şcolă-familie.De aceea trebui cunoscuţi factorii care favorizează dar şi blochează o comunicarea eficientă.
Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi natura
comportamentului.
Timpul liber şi familia
Unii părinţi consideră că este suficient să asigure copilului hrana, îmbrăcămintea, încălţămintea şi
supravegherea pregătirii temelor.Cei mai mulţi cred că un copil îşi găseşte uşor ocupaţie pentru timpul liber,
dar de la monotonie la nechibzuinţă nu este decât un pas. Acestea duc la apatie, lene, boli psihice.
Televizorul înlocuieşte de cele mai multe ori deplasarea la un spectacol, internetul ia locul lecturări unei
cărţi, jocurile pe calculator iau locul jocului cu alţi copii unde are posibilitatea să socializeze. Petrecerea
timpului liber în faţa calculatorului şi televizorului duce la sedentarism şi crează dependenţă. Organizarea
raţională a timpului liber acţionează benefic asupra organismului şi dezvoltării armonioase a personalităţii
copilului. Părinţii trebuie să-şi facă timp pentru a se juca cu copilul, să facă drumeţii, excursii pentru al
apropia de beneficiile naturii, să pregătească împreună o prăjitură, să-l antreneze în aranjarea unei mese
festive, în alegerea cadourilor pentru diferite evenimente. .
Rolul şcolii şi familiei în orientarea şcolară şi profesională a copilului
Şcoala şi familia trebuie să sprijine copilul în luarea deciziilor privitoare la orientarea spre o treaptă
superioară de învăţământ şi spre o carieră.Ele facilitează luarea unor decizii în concordanţă cu cerinţele
personale şi realităţile sociale.Familia reprezintă un exemplu pentru copil, ea influenţează opţiunea pentru
o anumită profesie.Şcoala trebuie să deruleze acţiuni comune elevi-părinţi pentru conturarea dorinţei
profesionale.Dirigintele dezbate cu elevii avantajele şi dezavantajele unei profesii, reţeaua şcolară,
metodologiile de organizare a examenelor şi admiterea în învăţământul liceal, şcoli de arte şi meseri,
învăţământul superior.Rezultatul sau evaluarea acţiunilor de orientare consau în curajul deciziei, degajarea
de prejudecăţi sociale, obiectivitatea lor, încrederea în valoarea anumitor forme de educaţie.

522
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

PROF. GIMN.: BEDŐ HILDA ÁGNES,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MOLNÁR JÓZSIÁS”, TIRGU SECUIESC

Educația are funcţia majoră de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii omului, tot timpul
urmărind scopul integrării sociale optime, cînd copilul, iar mai tîrziu adultul se află într-o interacţiune
continuu cu factorii sociali ai existenţei sale. În viața unui copil există anumite praguri pe care el trebuie să
depășească ca să atingă normele şi valorile societăţii. Aceste praguri pot fi numite și etape atinse de-a lungul
vieții, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, etc.
Ca procesul de integrare al unui copil în societate să fie una eficientă, necesită o colaborare serioasă
și responsabilitate din partea fiecărei colaborator, adică familie, grădiniță și școală.
Familia
“Familia este un cuib al educației, în iubire, a copiilor” (Pr. Constantin Necula)
Familia are un rol esenţial în procesul de integrare al copilului. Familia este cuibul în care copilul se
formează ca om și are un rol important în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al unui copil. Deja
pentru copii mici, procesul începe cu ajutorul familiei, cînd intervin primele contacte sociale și experiențe
de viață. Această legătură între copil și părinte este una importantă, iar felul în care părinţii se raportează la
copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate.
Familia are rolul de a suporta și dezvolta deprinderile copilului ce îşi lasă urmele asupra întregii
personalităţi. Într-o familie, fiecare membru este special, are rolul său în creșterea unui copil.
Ca copil mic, copilul îşi însuşeşte limbajul cu ajutorul membrilor familiei. Calitatea și mărimea
vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi sau frați mai mari, de felul
în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
Casa copilului este mediul în care copilul crește și se dezvoltă și unde se formează cele mai importante
deprinderi de comportament: empatia, cinstea, respectul, sinceritatea, politeţea, ordinea, răbdarea etc.
Comportamentul copiilor se învață prin observarea unor modele în familie și în societate. Astfel în
realizarea sarcinilor, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să facă diferență între bine şi rău,între
ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu un model pentru copii.
Grădinița
Grădinița joacă un rol important în dezvoltarea sănătoasă al copilului. Grădinița este locul în care
orice copil începe să socializeze cu persoane de vârsta lui. Cu ajutorul activităților adaptate pentru cei mici,
la grădiniță copilul își poate creea și dezvolta abilități deja existente. Activitatea educativă din grădiniţă și
mai târziu școală nu poate fi separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales,
de cea din familie.
De la prima zi din grădiniţă, părinţii sunt cei care cunosc toate informaţiile legate de copil: sănătate,
obiceiuri alimentare sau de dormit, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare
etc, acesta fiind prea mic pentru a se putea exprima.
Școala
Colaborarea continuu dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie este esențial pentru succesul
copilului. Majoritatea părinţilor sunt deschiși, manifestând dorinţa de a ține legătura regulat cu personalul
grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini
necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În construirea unor relații pozitive între grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim
că în viaţa copilului şi a familiei orice personaj este important: părinții, frații, îngrijitoarea, educatoarea,
învățătoarea și mai târziu profesorii, toți fiind îndrumători căci fiecare, prin specificul muncii sale sau
rolului acordat, îndepliniște atribuţiile şi influenţează dezvoltarea copilului.
O bună comunicare și colaborare între aceste persoane este necesară. Dacă membrii parteneriatului
doresc să creeze relații corecte de bază, parteneriatul grădiniţă-școală-familie- societate câştigă un mediu

523
de dezvoltare mai bogat. Astfel între participanţi se formează relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială.

524
 ,,EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE’’
INREGRAREA COPIILOR CU DIZABILITĂȚI ÎN ACTIVITĂȚI SPORTIVE
ȘI CULTURALE

PROF. EDUCAŢE FIZICĂ ŞI SPORT BELCIOI FLORENTINA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,PAMFIL ŞEICARU”, CIOROGÂRLA, ILFOV

Fiecare copil are dreptul la o educație armonioasă care să îi ofere accesul la cunoștințe de natură să
îl ajute să cunoască și să înteleagă mai bine lumea în care trăim, să își dezvolte gândirea autonomă,
creativitatea dar și aptitudinile fizice prin practicarea sportului.
Sunt mulți copii, adolescenți care merită să-și îmbunătățescă sănătatea, bunăstarea, starea psihică și
fizică care au efecte benefice asupra capacității de învățare și deasemenea să-și îmbunătățescă calitatea
vieții.
Inițiative de a organiza întâlniri, jocuri și diverse evenimente ar fi un lucru extraordinar pentru aceste
persoane cu dizabilități care din păcate se confruntă cu o izolare socială. Sportul și accesul la sporturile
adaptate ar fi o oportunitate de incluziune socială. Cum Sportul dă zile vieții, în societatea nostră acesta ar
trebui să facă parte din educația formală și informală.
Căteva principii ce ar trebui respectate:
- Respectul pentru capacitățile de dezvoltare a copiilor cu dizabilități și pentru dreptul copiilor de
a-și păstra identitatea, acest principiu promovează încrederea în potențialul de dezvoltare și în autonomia
copilului concomitent cu identificarea și acoperirea diferitelor nevoi specifice care, progresiv, pot apărea la
un moment dat în evoluția sa. Pe tot parcursul evoluției lor, copiii cu dizabilități trebuie consultați și
implicati în mod activ în procesele de luare a deciziilor.
- Nediscriminarea ce presupune luarea de măsuri pentru prevenirea, identificarea și sanctionarea
oricărei forme de discriminare la care pot fi supuși copiii. Acest principiu conduce la necesitatea adoptării
unor măsuri specifice care sunt necesare pentru a accelera sau a obține egalitatea copiilor cu dizabilități.
- Egalitatea de șanse este rezultatul procesului de egalizare a șanselor prin care diferite structuri
din societate și de medi, precum informarea au devenit disponibile inclusiv persoanelor cu dizabilități ca
practicanți cu drepturi egale în cadrul societății.
- Acesabilitatea este rezultatul procesului ce presupune luarea în considerare încă din faza de
proiectare a activităților, programului, serviciilor, produsele și resursele destinate persoanelor cu dizabilități
pentru a preîntâmpina crearea de noi bariere precum și identificarea și eliminarea barierelor existente care
limitează accesul acestor copii.
- Participarea și integrarea deplină și afectivă în societate este condiționată de existența unui cadru
social , cultural și de mediu cu luarea de masuri eficiente în scopul schimbării de atitudini și
comportamente.Integrarea deplină și efectivă în societate este legată de conceptele,,desingn universal’’ și
,, adaptare rezonabilă’’.
În legea educatiei fizice obligativitatea autorităților administrative publice este să asigure condiții
pentru practicarea educației fizice de către persoanele cu dizabilități fizice, senzoriale, psihice, în copul
dezvoltării personalității lor și integrării în societate precum și participarea la activități sportive, competiții
destinate lor.
În general participarea persoanelor cu dizabilități este în multe cazuri limitată sau chiar inexistentă
nu din cauza deficienței sau afecectării, ci din cauza barierelor de mediu, comunicare și atitudine.
În învățământul de masă mai als în mediul rural adaptarea curriculară pentru copiii cu dizabilități
integrați în scoli rămâne în continuare o situație problematică, deoarece sunt dificultăți referitoare la
insuficiența persoanelor de sprijin , lipsa metodologiilor și procedurilor unitare, colaborarea defectuoasă cu
alte instituții cu rol în evaluarea copiilor cu dizabilități.
Recâștigarea încrederii în sine a copilului cu deficit depinde de caștigarea încrederii celorlalți, pentru
că el trebuie să lupte . Luptăm și noi alături de el, pentru un mediu social care să-i dea securitate afectivă,
trebuie să-l învățam să se comporte în grup și să coopereze cultivându-i sociabilitatea.

525
 Participarea copiilor cu deficiențe în activitățile sportive și culturale îi pot ajuta să constientizeze că
își pot dezvolta posibilitațile în ciuda deficienței pe care o au, ei trebuie să plece cu convingerea că viitorul
le este deschis și că acest viitor depinde de ei însiși, de hotărârile lor de a se realiza.
O terapie prin joc folosește funcțiile curative ale diferitelor jocuri , în special a celor de grup, pentru
a-i scoate pe unii copii cu handicap din izolarea în care se complac , pentru a le da constiința că și ei pot
face față cerintelor jocului, pentru a le da bucuria tonică a succesului, pentru a-i face să se simtă acceptați
și nu excluși. Jocurile cultiva calitățile fizice(rezistență, forță, viteză, îndemanare) și dezvoltă modalitățile
senzoriale, precum și la cele care contribuie la exercitarea gândirii, memoriei, imaginației, spiritului de
observație. La fel de importante ar fi jocurile care pun la încercare voința, răbdarea, efortul perseverent,
stăpânirea de sine, cutezanța,- trăsături care-i dau copilului încrederea în sine.
Nimic nu poate fi îngrădit, accesul la informație, la libera exprimare a gândurilor, opiniilor, la
libertatea creațiilor de orice fel prin viu grai, scris, imagini, sunete sau mișcări.

,, ACTIVITATE DESFASURATA ZÂMBET DE COPIL!’’

526
 PROFESORUL MEU,MENTORUL MEU!

PROF. ALEXANDRU OLIVIAN BELDESCU

COLEGIUL NAȚIONAL DE ARTĂ “GEORGE APOSTU” BACĂU

Relația profesor - elev este una dintre cele mai complexe și complicate relații, cu implicații diverse
din partea elevului, începând de la latura emoțională, trecând prin mai multe etape (de la cea de acceptare,
de negare, de complacere, de inspirație) și ajungând la momentul cel mai important – alegerea viitoarei
profesii asemenea profesorului și mentorului său.
Pornind de la vârsta la care un elev calcă pentru prima dată pragul școlii, primul contact elev-profesor
este definitoriu.Întotdeauna am considerat că un elev vine în școală cu un bagaj elementar de cunoștințe
dobândite în familie - spre exemplu - conduita în cadrul unui colectiv (aici vorbind atât de cadrul familiar
cât și cel școlar) dar cel mai important – cei șapte ani de acasă.Misiunea profesorului începe o dată cu primii
pași în școală. De modul cum va ști să gestioneze relația profesor-elev, depinde dezvoltarea intelectuală și
formarea viitorului membru al societății. Nu toți copii au aceeași capacitate de adaptare și asimilare a
cunoștințelor ori evoluție. Din acest punct începe munca grea dar frumoasă a profesorului, reprezintă
momentul în care profesorul poate să își pună la bătaie toate atuurile.A nu se considera că o dată cu venirea
în școală a elevului, rolul familiei se diminuează ci dimpotrivă, crește și este absolut necesar ca familia să
aibă o relație permanentă de colaborare cu profesorul și instituția unde elevul își petrece cea mai mare parte
de timp. Așa cum am menționat încă de la început, relația profesor-elev trece prin diverse faze: de
acceptare, atunci când elevul este pregătit emoțional să parcurgă programul școlar cu toate implicațiile lui,
chiar dacă la acest moment nu conștientizează cum va decurge acesta; de negare, faza în care elevul înțelege
necesitatea respectării regulilor stricte și a programului școlar, își exprimă imediat nemulțumirea sau chiar
refuză să facă orice efort pentru a-și însuși anumite cunoștințe din comoditate sau din simplu fapt că unii
își însușesc mai greu unele cunoștințele; de complacere, momentul în care elevul se consideră un membru
al unei mici comunități care, indiferent de rezultate trebuie să avanseze, nemulțumindu-se să fie un
mediocru care face ceva doar pentru că trebuie; de inspirație, etapa în care elevul caută să își mulțumească
profesorul pentru început, ca mai apoi să înceapă să se inspire din conduita acestuia, din modul de exprimare
și de a se implica tot mai serios în aprofundarea cunoștințelor pe care profesorul le prezintă.
Profesorul este cel care inspiră și care are rolul definitoriu în alegerea drumului pe care un elev vrea
să îl urmeze din punctul de vedere a profesiei. Încă de la inceput, profesorul trebuie să utilizeze toate
mijloacele de care dispune atât din punct de vedere profesional cât și din punct de vedere emoțional, pentru
a se face plăcut, să știe cum să-și apropie elevul, să-i câștige încrederea,să-i insufle acestuia dragostea
pentru școală și implicit pentru studiu și de ce nu, să știe să fie un al doilea părinte, prieten și confident
chiar pentru elev. Desigur, nu este de datoria profesorului de a-i face educație elevului, dar este datoria lui
de a-și aduce contribuția la îmbogățirea bagajului de cunoștințe al elevului, de a-i insufla plăcerea pentru
studiu, deschizând noi orizonturi ale cunoașterii. Unii elevi conștientizează din timp spre ce carieră vor să
se îndrepte. Profesorul este acela care va trebui să îl ajute și să-l orienteze către ce este cel mai potrivit
pentru el.Pentru a-și apropia elevul, profesorul trebuie să utilizeze toate mijloacele de care dispune, să
realizeze ce capacități are fiecare elev în parte și metodele care i se potrivesc. Consider că limbajul și
atitudinea profesorului în relația cu elevul sunt deosebit de importante, așadar tonul prietenos și
comportamentul afectuos sunt câteva din caracteristicile esențiale pentru o bună colaborare cu elevii,
totodată impunându-se cu seriozitate, rigurozitate și responsabilitate în ceea ce privește învățătura.
Profesorul trebuie să observe din comportament și gestică atunci când elevul are anumite probleme,
indiferent de natura acestora și să-și adapteze maniera de predare și stilul de lucru la situatia respectivă.
Încrederea se câștigă de ambele părți și de profesor depinde ca această relatie să evolueze și să dea rezultate.
Este important ca pe tot parcursul progresului școlar, elevul să fie stimulat prin participări la concursuri, la
evenimente culturale și să fie recompensat pe măsura eforturilor depuse cu diplome, medalii, trofee, cărti,
cu orice stimulente care să-l motiveze și să-l facă să devină mai curios, mai interesat și în final din ce în ce
mai bine pregătit. Desigur, toți ne dorim să fim mentori. Nu există o satisfacție mai mare pentru un profesor
decât să-și vadă elevii urmându-i profesia și de ce nu, să ajungă pe trepte mult mai înalte în diferite domenii
de activitate.

527
 „Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că
„educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Johann Amos Comenius,
în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele
științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în
concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a
procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Fiecare elev, indiferent unde ajunge în parcusul său educațional, rămâne cu amintirea profesorului
care i-a insuflat dragostea pentru un anumit domeniu, cel care i-a deschis orizonturile si l-a motivat să
urmeze o carieră, profesorul pentru care acesta își exprimă recunoștința: Profesorul meu, mentorul meu!

528
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!: RELAȚIA ȘCOALĂ- FAMILIE-
SOCIETATE

PROF. BERBEC- MICA IONELA- GEORGETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ 156, BUCUREȘTI

Colaborarea dintre școală, părinți și comunitate este imperios necesară, deoarece un astfel de
parteneriat contribuie la dezvoltarea pe toate planurile (cognitiv, emoțional, psihic, social) a elevilor,
beneficiarii direcți, ceea ce le asigură succesul la școală și, mai târziu, in viață.
În mod evident, atunci când părinții, elevii si ceilalți membri ai societății devin parteneri, se oferă
copiilor o atmosferă bazată pe armonie și suport permanent ce aduce numeroase avantaje.
Relația strânsă dintre scoală, familie si comunitate are următoarele puncte tari ce merită a fi
menționate: susțin cadrele didactice în efortul lor educațional, contribuie la perfecționarea abilităților și
competențelor școlare ale elevilor, îmbunătățesc climatul școlar, susține implicarea activă a părinților în
educația copiilor, creează un mediu mai sigur în școli, stimulează serviciul societății în folosul instituțiilor
de învățământ.
Așadar, familia trebuie să colaboreze permanent cu școala și să aibă în vedere: verificarea frecvenței
elevului la orele de curs, a rezultatelor școlare, a temelor, oferirea de sprijin în îndeplinirea sarcinilor de
lucru, suport moral și financiar al copilului, interacțiunea directă cu dirigintele și cu profesorii clasei sub
forma unor reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul
cadru pentru învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la
stabilirea disciplinei opționale, alcătuirea orarului clasei și a programului extrașcolar al elevilor, activarea
asociativă a părinților prin Comitetul de părinți.
Parteneriatul adevărat între școală, familie și comunitate presupune, deci, implicare activă din partea
tuturor, astfel încât orice eșec și orice obstacol să poată fi depășite de copil, care trebuie să se dezvolte
armonios pentru viață.

529
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BERE ZSUZSANA ERZSEBET

LICEUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SZENT LÁSZLÓ”

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și
răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de
părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste
influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane

530
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
 Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
 „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul
de Științe ale Educației, pag. 285-289
 „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul
de Științe ale Educației, pag. 233
 Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
 Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001
 www.copii.psihologie.ro
http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

531
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

AUTOR: PROF. BERECHET AURELIA RALUCA,

GR.” FLOARE DE COLȚ”, BUCUREȘTI

Pentru fiecare dintre noi, familia a jucat şi joacă un rol foarte important în vieţile noastre. Familia
este primul grup social (mediul primar de socializare) din care face parte copilul. Ea are rolul central în
asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza
structurării personalităţii individului.
Părinţii sunt primii educatori, ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima
zi a vieţii. Rezultatele unor cercetări făcute au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în
proporţie de 70,63% de familie. Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia – acest rol
derivă din faptul că este un serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Relaţia grădiniţă-familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi
înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani. Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată
în această instituţie nu va avea rezultate, dacă familia nu colaborează, nu comunică, nu continuă munca
depusă de educatoare.
Fenomenele sociale care influenţează evoluţia familiei şi parteneriatul şcoală – familie sunt: evoluţia
natalităţii; divorţialotatea; migraţia forţei de muncă; trecerea de la familia comunitară la familia societală.
Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiţionat de gradul de interes al familiei faţă de
şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o
valoare a familiei cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt
sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obţin performanţe şcolare ridicate şi au
un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l atingă.
Educarea părinţilor pentru un bun parteneriat şcoală – familie poate fi etapizată pe două paliere
mari:
- educaţia viitorilor părinţi prin: introducerea unor cursuri de educaţie sexuală, educaţie pentru viaţa
de familie etc.;
- educarea părinţilor care au deja copii în funcţie de nevoile acestora, pentru copiii mici pot fi urmate
cursuri privind îngrijirea şi dezvoltarea copilului mic, aspecte medicale, juridice etc. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască:
obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru educaţia copilului, importanţa
atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu şcoala.
Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care
familiile elevilor să beneficieze. Oferta de servicii pentru familii prin intermediul şcolii reprezintă o
strategie de întărire a relaţiilor şcoală-familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai
transparentă şi mai apropiată de nevoile comunităţii.
Şcoala şi autorităţile locale - iniţiativa parteneriatului, deschiderea unor canale de comunicare între
reprezentanţii şcolii şi ai autorităţilor locale sunt de cele mai multe ori abordate de către şcoli. Se constată
o situaţie bună în şcolile care şi-au formulat direcţii clare de dezvoltare, ai căror reprezentanţi au luat
iniţiative de comunicare, de iniţiere de parteneriate (parteneriate între școală-poliție, școala-unitățile
sanitare, școala și biserica etc).
Colaborarea grădiniței cu școala - preșcolaritatea constituie o etapa de vârsta de mare receptivitate
la stimulările educative și are o importanță deosebită pentru procesul școlarizării copilului. Din păcate,
oportunitățile de colaborare între grădiniță și școală sunt mai rare, mai ales atunci cand instituția preșcolară
este plasată, spatial, în zone mai izolate sau mai depărtate de instituția școlară, situație în care cele doua
medii educaționale păstrează, doar virtual, interese comune. Cu toate acestea, având în vedere că, grădinița
și școala primară reprezintă două trasee educative succesive, dar părți ale unui proces care trebuie să rămână
în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele institutii se cere întărită pentru ca trecerea de la una la alta

532
să asigure continuitatea proiectelor si finalizarea lor adecvată. Personalul didactic din cele doua institutii
urmează să caute împreună acele prilejuri de colaborare care să faciliteze integrarea copilului în mediul
înalt formalizat al școlii. Pentru asigurarea continuității între cele doua medii educaționale, cadrele didactice
din școală trebuie să cunoască pregatirea ce se realizează în grădinițe, iar educatoarele trebuie să se
informeze asupra dinamicii cerințelor ce se formulează în mediul școlar.

533
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

BERINDEI ANCUTA IOANA

„Jocul este forma cea mai inalta a cercetarii.” Albert Einstein

Jocul, acea activitate distractiva cu care se indeletnicesc copiii inca de la varsta de bebelus si pana in
copilaria tarzie, este mai mult decat o sursa de recreatie si relaxare. Cu multiple beneficii in plan psihic,
social, fizic si emotional, jocul s-a dovedit a fi, in timp, nu doar un instrument eficient in educatia copilului,
ci si un stimulent pentru cresterea si dezvoltarea lui, inca din primele zile de viata.
Ajuta copilul sa se adapteze la nou si sa exploreze mediul inconjurator
Jocul reprezinta un instrument prin care copilul exploreaza lumea si invata sa se adapteze la nou,
sustine Cristina Calarasanu, psiholog specializat in "Terapie Psihanalitica Familiala".
Prin intermediul jocului, copilul invata, afla, cunoaste, experimenteaza, ceea ce reprezinta "o punte
de legatura" cu lumea exterioara, atat de necunoscuta si infricosatoare la varste mici.
Contribuie la dezvoltarea abilitatilor sociale
Pe masura ce creste, interactiunea dintre copil si cei din jurul lui devine mai complexa si este
intermediata si de limbaj si comunicare, pe care le va cultiva prin joc si care-i ofera posibilitatea de a afla
si intelege mai multe despre relatiile interumane.
Jocul cu prietenii imaginari sau cu cei de la gradinita, joacă ori scoala, in activitati colective,
faciliteaza rapid dezvoltarea sociala a copiilor si invatarea bunelor maniere sau deprinderea unor abilitati
importante: cooperarea, spiritul de echipa, negocierea, generozitatea, fair play-ul, competitia etc.
Dezvolta imaginatia si creativitatea
Exista o multime de jucarii creative, care contribuie la dezvoltarea imaginatiei copilului inca din
primele luni de viata. Insa Cristina Calarasanu subliniaza ca jocul imaginativ (de pe la 3 ani in sus), in care
se angajeaza in diverse conversatii cu prietenii imaginari ori se transpune in pielea unor personaje, in
jocurile de rol, sunt de departe cele mai utile in dezvoltarea acestor abilitati la copii.
Intrucat copilul mic nu are capacitatea de a intelege multe dintre comportamentele celor din jurul lui,
apeleaza la imaginatie si creativitate, in care isi gaseste resursele necesare pentru a le "traduce" pe intelesul
lui, sustine psihologul
Creste stima sau increderea in sine a copilului
Stima si increderea in sine sunt doua dintre aspectele din educatia sau cresterea copilului la care din
ce in ce mai multi parinti raman corigenti.
Stimuleaza dezvoltarea cognitiva si imbunatateste performantele scolare
Atat jocurile care presupun activitate fizica, cat si cele educative au un rol esential in imbunatarirea
performantelor cognitive ale copilului.
Contribuie la dezvoltarea fizica
Nu in ultimul rand, jocul are un rol esential in dezvoltarea fizica a copilului, contribuind atat la
dezvoltarea abilitatilor motrice fine - indemanare, perspicacitate - cat si la cele grosiere - mers, alergat,
sarit, aruncat, pedalat etc.
Pornind de la multiplele beneficii aduse jocului vreau sa subliniez importanta deschiderii noului loc
de joacă din orasul Campeni.
Viziunea firmei SC Piticii Zâmbăreți SRL este de a oferi celor mici o gamă cât mai extinsă de jocuri
și jucării pentru a putea desfășura cele mai interesante activități.
Sperăm că, cu înfințarea unui astfel de loc de joacă în zonă să sprijinim familiile tinere, să contribuim
la creșterea ratei natalității și să creăm atât micuților cât și părinților o viață mai ușoară și mai frumoasă.
Dorim ca acest loc să le inspire părinților siguranța ca cel mic se dezvoltă intelectual, socializează, se joacă,
se bucură împreună cu alți copii, este îndragit și cel mai important este atent monitorizat.
Misiunea firmei
Pornind de la sloganul nostru ”creștem prin joacă” desfășurăm împreună cu copiii activități
distractive și creative, punându-le la dispoziție un spațiu de joacă dotat corespunzător, unde vor găsi toate
jucăriile mult visate, contribuind la modelarea personalității micuților, într-un mediu ambiental favorabil

534
dezvoltării lor. Copiii vor fi în siguranță deoarece personalul spațiului va fi atent selecționat și instruit
continuu în activitatea ce o va desfășura la locul de joacă.

535
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BERSAN ANA-MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SPIRU HARET” BACĂU

Educația formează și conturează ființa umană, fiind baza esențială a acesteia „Omul nu poate deveni
om decât prin educație”, aprecia Kant. Prin urmare „tot ceea ce constituie umanitatea: limbajul și gândirea,
sentimentele, arta, morala - scrie O.Reboul în La philsophie de l’education – nimic nu trece în organismul
noului născut” fără educație.
În principiu, baza educației este reprezentată de școală și de familie în colaborare cu comunitatea și
mediul extrașcolar. Familia este primul „centru” al educației copiilor. Ajuns la grădinița, copilul intră în
contact cu un nou mediu, ceea ce-i permite să cunoască alte persoane, să dezvolte primele relații. Copilul
nu mai are toată atenția concentrată asupra sa, renunță singur la a fi răsfățat, începe să simtă apartenența la
grup, învață ce înseamnă respectul pentru cei din jur și respectul regulilor, învață să fie altruist și să împartă.
Contactul copilului cu alte persoane (educatori, învățători) și cu un alt tip de mediu de viață îi permite să
conștientizeze importanța apartenenței la grup, importanța comunicării, a participării și implicit al
responsabilității. Grădinița pregătește copilul pentru următoarea etapă din viața lui - cea de școlar.
În formarea individului de succes au o importanță deosebită atât funcția afectivă cât și funcția
educativă, iar toate acestea depind de raportul strâns între școală și familie. Scopul educației este acela de
dobândire a cunoștințelor, de responsabilizare, consolidarea încrederii în sine, dar mai cu seamă cel de
stabilire a unui scop în viață.
Familia și școala trebuie să evite conflictele întrucât au un scop comun iar aceasta poate fi realizat
doar prin coerentă, dialog și colaborare.
Școala contribuie la transmiterea moștenirii culturale, facilitează învățarea individuală și colectivă și
face posibilă participarea grupurilor la viața publică. Pornind de la educația preșcolară, care are rolul de a
forma si a dezvolta personalitatea copilului în raport cu nevoile specifice vârstei și ajungând în societate,
copilul parcurge anumite etape, care contribuie la formarea sa.
Parteneriatul dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o colaborare
importantă şi o responsabilitate din partea fiecăreia, fiind direcţionate şi canalizate asupra copilului. Acest
parteneriat se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare
a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor. Activitatea cu părinţii ca parteneri,
pentru a asigura dezvoltarea copiilor, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine,
încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii
(actori, sportivi, etc).
Educația este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi în care s-au pierdut şi se pierd repere, iar
sistemele etice se afla în criză. Școala este invitată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori şi
la reconstrucția spirituală a copilului. Pentru a-şi atinge aceste obiective, școala are nevoie de sprijinul
permanent al familiei, oferindu-i copilului un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod
constant pentru a face fată mai târziu cerințelor societății. O colaborare şi o comunicare eficientă între
scoală şi familie ajută la identificarea comportamentului şi a rezultatelor copilului, având posibilitatea de a
interveni la timp acolo unde este cazul.
Modul de dezvoltare al societății depinde de felul în care „copilul” a fost pregătit de școală şi de
familie. Familia reprezintă celula de bază a societăţii , iar copilul educat corespunzător, învățat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil atât în familie, cât şi la şcoală va fi un copil care se va integra ușor în
societate.

536
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-FAMILIE!

GPN AITA MARE

EDUCATOARE: BIHARI KATALIN NOÉMI

„A gyermekeknek egészséges környezetre van szüksége,

és a közösségben nem lehetnek egészségesek szülői támogatás nélkül. ”(Trish Magee)

Gyermekeink fejlődését családias környezetben, személyi és tárgyi feltételek megteremtésével

segítsük nevelőmunkánk során. Minden gyerek a saját képességei szerint, adottságainak
figyelembevételével nevelhető fejleszthető. Nevelik az új társkapcsolatok, a közösség, amelyben él, vagyis
az óvoda, a család. A család, a szülő támogatása nélkül lehetetlen a gyerek fejlődése, nagyon fontos a jó
szülő-pedagógus kapcsolat, ami kölcsönös együttműködésen, kommunikáción alapul.. fontos hogy jó
szülői közösséget, kellemes légkör alakulhasson ki, legyenek nyíltak egymással és velünk szemben is.
Néhány játék segítségével ébresszük rá őket, hogy nemcsak nekik, hanem mindannyiunknak vannak
gondjaink, problémáink, nincsenek egyedül, így jobban megismerik és elfogadják egymást.
A szülőket bátran merjük bevonni tevékenységeinkben, szervezzünk nyílt napokat, kirándulásokat,
sétákat, ünnepségeket. A pedagógus-szülő akkor támogatja egymás munkáját, ha az általuk birtokolt tudást
és információkat kölcsönösen a gyermek fejlődése érdekében megosztják egymással.
Nagyon fontos a szülőértekezletek, szülők fogadása alkalmával az időpont, megjelenés, tartalom,
meghívás, a sablonos találkozások elkerülése, a kommunikációs gátak legyőzése, legyen családias
hangulat, nyílt, őszinte kommunikáció, merjünk interaktív szülői értekezletet tartani. A szülők részéről nem
mindenkinek sikerül könnyen feloldódni, bekapcsolódni, nehezen tudnak gyerekeikről, vagy adott
helyzetben adott témáról beszélni, de bátorítani kell játékosan észrevétlenül beolvadnak és
megnyilvánulnak. Voltak már olyan visszajelzések is, hogy óvó néni mikor játszunk még, mert olyan jó
volt egy kicsit elfelejteni a mindennapi bajokat, gondokat, milyen jó lehet a gyermekeknek mindennap.
Nagyon fontos, hogy bármit csinálunk, bármit teszünk, vagy mondunk, érezzék meg, hogy
gyerekeikért van ez az egész felhajtás. Soha ne feledkezzünk meg arról, hogy a gyerekeknek is szükségük
van a szülők jelenlétére, ahhoz, hogy eredményeket érjünk el fejlődésükben, nevelésükben, az óvodai
környezetben.
Tapasztalatom az, hogy a szülők szívesen segítenek bármiben, ha kellőképpen kérjük fel őket, ezért
ne habozzunk ápolni velük a kapcsolatot, merjük bevonni őket tevékenységeinkben, tegyük egyértelművé,
hogy célunk a gyermek érdekében történő együttműködés.

537
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

PROFESOR ADRIANA BINDEA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ "DACIA" - ORADEA

Educația este un proces continuu, care se desfășoară până la sfârșitul vieții. O educație corectă
înseamnă un adult fericit, dar și o societate sănătoasă, pentru că educația nu se raportează doar la individ,
ci la întreaga societate. Pe scurt, se poate spune: educația este cheia!
În educarea unui copil sunt implicați deopotrivă părinții copilului, educatorii, profesorii și nu în
ultimul rând societatea prin modelele și regulile sale.
Familia este factorul principal, cei 7 ani de acasă pun bazele educației, zidirii ființei umane, apoi
urmează grădinița, școala, societatea.
Grădiniţa, ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace
specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Pentru ca
parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, viziune comună cu privire la
scopurile țintite.
Un moment important în colaborarea grădiniţei cu familia este acela al primului an al copilului în
viaţa preşcolară; “părăsindu-şi” familia şi trăind o parte din timp în afara ei, copilul va trebui să înveţe să
se descurce singur, atmosfera sigură şi plină de armonie petrecută cu familia dispărând şi conducând la un
disconfort emoțional. Viaţa în colectiv îi poate oferi copilului situaţii frustrante, neplăcute; aici intervine
familia, care împreună cu educatoarea îl vor ajuta să le depăşească.
Educația primită în familie reprezintă fundamentul, fundația pentru zidirea armonioasă a copilului.
Fără ea, fără cei 7 ani de acasă, odată ajuns la școală profesorul nu are pe ce să construiască pereții casei,
este o construcție pe nisip. Copilul este ca un burete care absoarbe tot, așa încât ceea ce aude și vede acasă
la părinți este absorbit, însușit întocmai de către copil.
Apoi urmează societatea, începând cu ce există în imediata apropiere a copilului, mediul înconjurător,
strada, parcul, mass-media etc.
Toți împreună trebuie să reușim să imprimăm copilului o mentalitate de învingător în viață, dar un
învingător cinstit. În acest demers, să nu uităm ingredientul cel mai important: dragostea.
În educația unui copil se merge pe mai multe direcții: educație morală (etică, estetică, spirituală),
educația intelectuală (indicele de inteligență) și emoțională, educația profesională, autocunoașterea,
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Serviciile
de consiliere şcolară pot sprijini crearea unor parteneriate eficiente şcoală – familie - comunitate.
Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci se impune tot
mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali
interesaţi de educaţie . Profesorul are o mare responsabilitate pe umeri.
E multă agresivitate din partea unor părinți din ziua de astăzi, ei pun o mare presiune pe profesori.
Părinții nu pot avea uneori grijă de unul sau cel mult doi copii ai lor, iar profesorii sunt oameni care stau cu
peste 25 de copii la oră. Este o meserie de o mare noblețe și de mare sacrificiu.
Dacă înțelegi asta ca părinte te duci cu altă atitudine în fața unui profesor, cu respect, cu bun simț, cu
deschidere.
Copiii sunt extraordinari de puternici. În momentul actual România are zeci de mii de copii care au
plecat în străinătate la studii, într-un mediu total necunoscut, în care zilnic trebuie să facă față unor oameni
necunoscuți, unor oameni cu altă cultură, altă limbă, fără să îi aibă pe cei apropiați pe lângă ei. Acest lucru
demonstrează că ei, copiii, sunt foarte puternici. Noi adulții îi hipersensibilizăm.
Un dialog permanent cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află
comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este
nevoie.

538
 Copilul învăţat să respecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra
perfect societăţii când va ajunge la maturitate. Eu cred foarte mult în încredere, a părintelui în copil, a
copilului în profesor, a profesorului în părinte şi invers.
Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora
se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Cercetările analizate arată că implicarea familiei în parteneriatul cu şcoala contribuie la îmbunătăţirea
rezultatelor, frecvenţei şcolare şi la dezvoltarea responsabilităţii elevilor pentru activităţile şcolare.
Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat
intervin în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile
sociale.
Un real parteneriat nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat de părinte şi director, este relaţia
activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea
şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL. Trebuie să-l înţelegem, ca apoi să se înţeleagă pe sine şi
lumea în care trăieşte.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
1. Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
2. Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura
Aramis, 2004
3. Mihăilescu I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitara, 2006;
4. http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

539
 INTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILOR CU CES

PROF. BINDEA OVIDIU

LICEUL TEHNOLOGIC " LIVIU REBREANU ",
MAIERU, BISTRIŢA-NĂSĂUD

Copiii cu deficienţe fac parte din categoriile de populaţie aflate în "nevoie". Indiferent de modalitatea
sub care definim "nevoia", în Convenţia cu privire la drepturile copilului, convenţie adoptata în unanimitate
de catre Adunarea Generala a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, în art.23 se arată că "pentru copiii
handicapaţi fizic şi mintal trebuie să se asigure o viaţă plină şi decentă, în condiţii care să le garanteze
autonomia şi să le faciliteze participarea lor activă la viaţa colectivităţii.să aibă efectiv acces la educaţie, la
formare, la îngrijirea sănătăţii, la reeducare, la pregătire pentru reangajare în muncă, la activităţi recreative,
beneficiind de aceste servicii de o manieră corespunzatoare, care să asigure o integrare socială cât se poate
de completă şi o dezvoltare individuală, incluzând dezvoltarea sa culturală şi spirituală". În domeniul
educaţiei, prin "copii cu cerinţe speciale" sunt desemnaţi copiii ale căror cerinţe/nevoi speciale educaţionale
derivă în principal din deficienţe fizice, mintale, senzoriale, de limbaj, socio-afective si de comportament
ori asociate, indiferent de severitatea acestora. Pot fi cuprinsi în categoria "cerinţe speciale" şi unii copii
ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, precum şi anumiţi copii/elevi din învăţământul obişnuit, care prezintă
cerinţe educative speciale manifestate prin tulburări/dificultăţi de învaţare şi/sau de adaptare scolară.
Educaţia specială are în vedere un mod de educatie, adaptată şi destinată persoanelor care nu reuşesc
să atingă în cadrul învatamântului obişnuit (temporar sau pe toată durata scolarităţii) nivele educative şi
sociale corespunzatoare vârstei. Educaţia specială se doreşte o educaţie pentru toţi, urmarindu-se să se
extindă la toţi copiii care întâmpină anumite dificultăţi sau probleme de învaţare şi să pregătească în
ansamblu şcoala şi societatea pentru a primi şi a satisface participarea persoanelor cu handicap la medii
şcolare şi sociale obişnuite, ca elemente componente naturale ale diversităţii umane, cu diferenţele ei
specifice.
Integrarea şcolară este un proces complex şi de durată, care face referire la cuprinderea copiilor (în
cazul nostru a copiilor cu cerinte speciale) în instituţii şcolare obişnuite, sau în moduri de organizare cât
mai apropiate de acestea. Integrarea şcolară este un proces continuu de adaptare la condiţiile mediului şcolar
si social caracterizat printr-o neîncetată schimbare, mediul schimbându-se în funcţie de cerinţele integrării
individului.
Integrarea socială a copiilor cu cerinţe speciale în comunitate face referire la coexistenţa şi consistenţa
contactelor si relaţiilor interpersonale în cadrul grupurilor sociale, la concordanţa între norme si conduite,
la interdependenţa funcţională a elementelor unui sistem social,etc. Smaranda Mezei arată că integrarea
socială poate fi privită ca:
- un proces social prin care se realizează o permanentă reînnoire a unei unităţi sociale, în condiţiile
postularii echilibrului relativ, structural si functional al acestei unităţi, implicând, în mod necesar, întarirea
elementelor ei;
- o stare de echilibru social, definită prin absenţa marginaliăţii şi prin convergenţa a doi termeni
aflaţi, iniţial, într-o relaţie de tensiune, convertită ulterior, într-o relaţie de armonie şi acţiune cooperantă;
- apartenenîa şi participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori si atitudini, comune
ale grupului, care odată internalizate si externalizate de individ în comportamente explicite, facilitează
întarirea solidarităţii funcţionale a grupului;
- rezultatul unei serii de adaptări şi ajustări normative a individului la un câmp definit de relaţii de
grup, rezultat care are drept consecintă dorită eliminarea conflictelor si stabilirea unor raporturi coezive si
participative;
Tipuri de integrare sociala
Considerându-se drept cele mai mici unităţi ale unui grup, normele sociale pe de o parte, iar pe de
alta parte persoanele si comportamentele lor, W. Landecker identifică patru tipuri de integrare socială:
a) integrare culturală, definită de obicei ca un proces de realizare a unei concordanţe sau
compatibilităţi între normele uneia si aceleiaşi culture. Integrarea culturală constituie o variabilă structurală
care masoară gradul si limitele până la care o cultură (un sistem cultural) poate fi calificată ca integrată.

540
 b) Integrarea normativă, ca proces în esenţa sa relaţional, se poate fi identificată cu "integrarea între
norme si persoane" si variază în funcţie de concordanţa între conduite si norme;
c) Integrare comunicaţională, definită şi ca integrare "consensuală" acest tip de integrare
caracterizează un anumit sistem de relaţii, definitorii pentru concordanţa dintre conduite si norme. Fiind
concretizat în modul de distribuţie si transmisie a modelelor normative între membrii sistemului social,
acest proces utilizează ca noţiune de bază comunicaţia,cea interpersonală în mod deosebit, constând în
schimbul de informaţii, idei, atitudini între membrii unui grup social;
d) Integrarea functională, semnifica în plan general unitatea sau armonia din cadrul unui sistem social
datorită interdependenţei membrilor părţilor sale specializate, iar în plan particular se referă la diviziunea
si sincronizarea sarcinilor într-un grup, în masura în care diversele activităţi specializate sunt dependente
una de alta.
Principalii factori implicaţi în procesul de integrare şcolară şi socială a copiilor cu cerinţe educative
speciale
Integrarea copiilor cu cerinţe speciale se poate realiza dacă există colaborarea permanenta între: elevi,
profesori, părinţi, consilieri, organizaţii neguvernamentale si alţi parteneri viabili care se pot implica.
Grupul de muncă şcolar emite la adresa elevului cu cerinţe educative speciale anumite aprecieri, pe
care acesta le receptionează mai mult sau mai puţin exact, deoarece pot să apară cazuri de perceperi
deformate, condiţionate de mecanisme de apărare si proiecţie a eu-lui.
Profesorul consultant - Cuprinderea individuala sau în grup mic a copiilor cu cerinţe educative
speciale în unităţi de învăţământ obişnuit, în funcţie de potentialul acestora, trebuie realizată prin diferite
structuri sau forme de sprijin.
Şcoala prin toate componentele sale participă la recuperarea copiilor cu cerinţe speciale. Copilul cu
deficienţe poate opta pentru o şcoală obişnuită. La nivelul şcolii care desfăşoară acţiuni, componente ale
educaţiei inclusive, trebuie să se creeze condiţii astfel încât copilului cu cerinţe educative speciale să i se
ofere serviciile educaţionale adaptate la nevoile sale.
Familia are un rol important şi în majoritatea cazurilor hotarâtor în alegerea modalităţii de socializare
si integrare socială a copilului cu cerinţe educative speciale.
Mass-media poate contribui la reducerea barierelor sociale prin tipurile, valorile si atitudinile pe care
le difuzează.

Bibliografie:
1. Conventia cu privire la drepturile copilului, în Drepturile omului. Documentar pentru predarea
cunostintelor din domeniul drepturilor omului în învatamântul preuniversitar, ISBN, 1995,
2. Patrick Daunt – “Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative speciale, Ministerul
Învăţământului& Reprezentanţa UNICEF în România, 1996,
3. Smaranda Mezei – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993.

541
 COPIII CU AUTISM – VIZIUNE COMUNITARĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR BINDEA RODOVICA

LICEUL TEHNOLOGIC "LIVIU REBREANU"
MAIERU, BISTRIŢA-NĂSĂUD

"Recunoaşterea şi respectarea diferenţelor celorlalţi, precum şi tratarea fiecăruia după cum am vrea
noi să fim trataţi, ne va ajuta să transformăm lumea în care trăim într-una mai bună. Să vă pese... fiţi cei
mai buni. Nu trebuie să fiţi handicapaţi ca să fiţi diferiţi. Cu toţii suntem diferiţi!"(Kim Peek).
Copiii sunt membri cu drepturi depline ai societăţii şi acestea trebuie respectate! În cazul copiilor cu
dizabilităţi, egalizarea şanselor, trebuie înţeleasă ca drept al acestora de a rămâne în comunitate şi de a primi
sprijinul necesar în cadrul structurilor obişnuite de educaţie, sănătate şi a serviciilor sociale. A avea acces
real la educaţie pentru aceşti copii este vital dacă luăm în considerare cel puţin două aspecte: valorizare ca
fiinţă umană şi integrarea şcolară ca formă efectivă de integrare socială. Nu putem vorbi de integrare socială
în contextul în care copilul nu este integrat şcolar. Integrarea socială reprezintă chiar procesul obişnuit,
firesc de a trăi, învăţa şi munci ale persoanelor cu handicap sau fără aflate sau nu în dificultate. De
asemenea, ea poate reprezenta un rezultat privind includerea activă a unui individ în toate domeniile şi la
toate nivelurile societăţii pe o baza egală, în absenta oricărui mijloc de discriminare.
Creşterea numărului de copii cu autism nu poate fi pusă doar pe seama îmbunătăţirii instrumentelor
de diagnostic pe care le avem azi disponibile, ci şi pe seama altor factori, ceea ce ar trebui să ne determine
să luăm în considerare atât cauzele şi prevenţia lor, simultan cu oferirea de servicii adecvate şi tratamente
eficiente. În fapt, cele mai adecvate “tratamente” utilizate la acest moment pentru copii autişti sunt cele
educaţionale. Chiar dacă mijloacele disponibile azi sunt limitate, medicii joacă un rol cruciaL în viaţa
persoanei autiste. Pornind de la momentul diagnosticului, continuând cu perioada de acceptare / negare a
acestuia de către părinţi şi până la identificarea unui serviciu adecvat (în cazul în care acesta există în
localitatea de domiciliu) pentru copilul autsit, este o cale lungă care adesea durează câţiva ani. Simplificând
definiţia autismului putem afirma că acesta este un handicap global care împiedică persoana să comunice
obişnuit, să înţeleagă relaţiile sociale şi să înveţe prin metodele obişnuite de învăţare. Realitatea ne-a arătat
că, la momentul actual, copiii cu autism sunt supuşi riscului marginalizării. Probabil, dacă voi afirma că
aceştia sunt într-un fel exclusi din societate, mulţi oameni vor spune ca am exagerat. Şi pentru că societatea
noastră romanească se află la început de drum vis-à-vis de acceptarea copiilor / persoanelor speciale, cei
care au fost diagnosticati cu tulburare din spectrul autist sunt, cel mai adesea izolaţi social. Dacă este vorba
de un copil acesta împreună cu familia lui va resimţi izolarea socială, marginalizarea. Vorbim de izolare,
atât din perspectiva familiei care nefăcând faţă situaţiei de criză, neavând modele de coping adecvate
prezintă tendinţa de a-şi proteja copilul de “vecinătate”, de tot ce ar însemna pentru ei explicaţii ale
comportamentului copilului lor, ale absenţei limbajului la o vârstă la care ar trebui să fie prezent, de lipsa
interesului copilului lor pentru jocul cu alţi copii, de acţiunile stereotipe şi interesele limitate, considerate
“stranii” de către ceilalţi adulţi şi copii.
Izolarea este dată şi de vecini, comunitatea care la început dornică să-şi cunoască noul membru, face
presiuni în a afla detalii depre evoluţia copilului, pentru ca apoi să nu înţeleagă dorinţa mamei şi tatalui de
a nu da detalii despre dezvoltarea fiului / fiiceI lor.Un mic procent al tinerilor autişti prezintă o regresie
marcantă a comportamentului şi ocazional a achiziţiilor cognitive, un procentaj semnificativ prezentând o
creştere a agresivităţii şi a tulburărilor de comportament.
Familia este foarte importantă pentru aceşti copii, care mai târziu devin adulţi. De asemenea, relaţia
dintre specialişti şi părinţi este importanta pentru familie si copil. Parteneriatul dintre parinti si specialisti
va favoriza dezvoltarea unor programe de interventie adecvate copilului autist. Comunitatea va identifica,
sau nu, resursele umane, materiale, financiare necesare funcţionării autistului în social. Intergrarea
comunitară presupune ridicarea nenumaratelor bariere care limitează deplasarea, comunicarea, relaţionarea
persoanei cu handicap. Integrarea comunitară acolo unde se realizează la nivel optim este rezultatul
înţelegerii de către întreaga comunitate a semenilor lor, a promovării unor mesaje pozitive şi a unor
campanii cu antrenarea societăţii civile şi nu numai a specialiştilor. Cei care au puterea să antreneze
societatea civilă sunt parinţii copiilor cu handicap.“Educaţia integrată este un prim pas în schimbarea
atitudinii discriminatorii, în crearea de comunităţi primitoare şi în dezvoltarea unei societăţi inclusive” –

542
spunea V. Creţu. Principiul integrării comunitare şi şcoala incluzivă solicită eliminarea prejudecăţilor de
tipul – locul copiilor cu nevoi speciale nu este în învăţământul de masă, copilul cu handicap nu va face faţă
învăţământului obişnuit, elevul cu dizabilităţi frânează obţinerea de performanţe deosebite din clasa
respectivă.
Dacă vom dori să înţelegem cu adevărat un copil autist şi îl ajutăm în acelaşi timp, trebuie să ne
privim mai întâi pe noi înşine ca pe o parte componentă a comunităţii în care el trebuie să traiască şi mai
apoi pe el, ca pe un copil imperfect în atingerea performanţelor sociale, dar perfect în “unicitatea” lui.
În mod necesar, primii paşi în integrare se fac cu ajutorul unui profesor de sprijin sau a părintelui
care asistă la ore. Acesta este liantul între educator / învăţător / profesor, colegi şi copil. El este un purtător
de cuvânt al copilului, el poate aduce la cunoştinţă învăţătorului opţiuni cu privire la îmbunătăţirea
relaţionării cu copilul.
Medierea relaţiei coleg-copil în pauze trebuie să aducă beneficii de învăţare relatională ambilor copii.
De asemenea, pentru colegi pot fi folosite orele de dirigenţie. În aceste ore se poate explica autismul şi
deficienţele lui şi cum pot avea o comunicare eficientă cu copilul autist. Unul dintre aceste beneficii pentru
colegi este creşterea toleranţei la diversitate.

BIBLIOGRAFIE
* GillianTaylor–“Autism-Professional Perspectives and Practice”.
* ”Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament”, Editura All Educational, Bucureşti, 1998.
* Carmen Ciofu – “Interacţiunea parinţi-copil”, Ediţia a II-a, Editura Amaltea, Bucureşti, 1998.
* Tiberiu Mircea – “Psihologia şi psihopatologia dezvoltării copilului mic”, Editura Augusta,
Timişoara
* Thomas J. Weihs – “Copilul cu nevoi speciale”, Editura Triade, Cluj-Napoca, 1998

543
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.3 ROVINARI, GORJ

PROF. ÎNV. PRIMAR: BÎRSAN AYDA-ROXANA

Fiecare ţară are o etichetă legată inclusiv de educaţie. Germania este faimoasă pentru şcolile
profesionale, grecii au materia stufoasă, spaniolii au o rată înaltă de promovare la Bacalaureat, iar bulgarii
au manuale alese de profesori.
Sunt ţări în această lume care au înţeles că prosperitatea unei naţiuni depinde de noua generaţie.
Învestiţia în educaţia copiilor este sigură şi durabilă, iar şcoala nu este o corvoadă. Studiile nu se termină
doar cu o diplomă bună de agăţat pe perete. Tinerii au o meserie şi o bună pregătire pentru viaţă.Cum se
desfăşoară actul didactic în cel mai bune sisteme de învăţământ de pe planetă, adică în Finlanda, Coreea de
Sud, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii?
Finlanda
Toate clasamentele plasează această ţară nordică în fruntea sistemelor de învăţământ din lume.
Paradoxul este că programul elevilor finlandezi şi cerinţele şcolii sunt foarte relaxate. Regulile sunt foarte
clare. Dacă nu are 7 ani împliniţi, copilul nu are ce căuta la cursuri.
Clasele primare durează şase ani, iar elevii au la toate materiile acelaşi profesor - îndrumător. Rolul
acestuia este să vegheze ca niciun elev să nu rămână în urmă. Rezultatul absolvirii claselor primare trebuie
să fie stabilitatea emoţională a elevilor şi încrederea în forţele proprii. De aceea, până în clasa a şasea nu
există sistem de notare.
Educaţia, gratuită de la nivelul preşcolar până la universitate, include cursurile, masa, cărţile şi
materialul didactic.Temele pentru acasă sunt fixate astfel încât să nu afecteze timpul liber şi de odihnă al
fiecărui copil. Succesul sistemului finlandez se bazează pe cooperarea dintre familie şi şcoală. Profesorii
sunt foarte respectaţi şi bine plătiţi. Salariul este, în medie, de 41 de euro pe oră. Prin comparaţie, un
profesor din România caştigă cel mult 9 euro pe ora de curs.
Coreea de Sud
Potrivit statisticilor, Coreea de Sud e doar cu un pas în spatele Finlandei, în domeniul educaţiei.
Rezultatele elevilor sunt spectaculoase, dar presupune un foarte mare efort din partea copiilor. Elevii petrec
foarte mult timp la cursuri.
Un calcul arată că, până ajung la facultate, petrec pe băncile şcolii cu un an mai mult decât alţi copii
din lume. Obsesia pentru educaţie a părinţilor coreeni a devenit o problemă naţională. Sociologii au atras
atenţia că, un astfel de sistem ce poate fi considerat draconic, dunaza, pe termen lung, sănătăţii copiilor. În
Coreea de Sud, anumite cursuri, în special cele de limbi străine, sunt susţinute de roboţi.
Marea Britanie
Există o țară în care sunt identificate abilităţile fiecărui copil, în care elevii sunt îndrumaţi să-şi
găsească vocaţia, în care profesorii au cea mai bună reputaţie, în care școla te face mare și puternic.
Prin lege, în Marea Britanie toți copiii cu vârsta între cinci și 16 ani trebuie să meargă la școală.
Marea Britanie a introdus National Curriculum în 1992 și toți școlarii sunt obligați să urmeze studiile până
la vârsta de 16 ani. Programul este împărțit în patru stagii și este alcătuit pe grupe de vârsta. Niciun copil
nu ramâne neșcolarizat și este depistat la timp, în cazul în care abandonează școla.
Cele mai importante materii sunt limba engleză, matematica și științele. Urmează design, tehnologie,
informatică, comunicații, istorie și geografie. Și tot ca obiecte obligatorii de studiu sunt limbile străine,
muzica, arta, educația fizică și cea religioasă.
Dupa cinci ani de educație secundară, școlarii trec printr-un examen național și primesc un certificat.
Este un examen cu un singur subiect, supravegheat de un consiliu școlar indepedent, format din profesori
de elită.
Statele Unite ale Americii
Există o țară în care cei care învață ajung acolo unde își propun, o țară care are cel mai mare buget
pentru educaţie, o ţară în care şcoala îţi dă scopul în viaţă, „o țară a tuturor posibilităților”.
Un număr de aproximativ 46 de milioane de tineri sunt înrolați în sistemul public de școlarizare, de
la grădiniță și până la clasa a XII-a din liceu. Alte șase milioane de copii frecventează școlile private, care
au taxe foarte mari.

544
 Educația în Statele Unite ale Americii este obligatorie, diferă doar vârsta școlarilor, de la stat la stat.
Astfel, în unele state copiii merg la școală când împlinesc cinci ani, iar la vârsta de 14 ani sunt absolvenți
de liceu. În alte state însă, clopoțelul sună prima oară pentru cei care au opt ani împliniți.
Sistemul american este la fel de pragmatic ca și țara. Accentul se pune pe utilitatea individului în
societate. Cine are aptitudini să devină medic este ajutat sa dobândească toate cunoștințele necesare. Cei
care au abilități practice vor deveni foarte buni instalatori sau electricieni. Cei care nu-și găsesc locul în
societatea civilă sunt încurajați să se înroleze în armată. Principiul „omul potrivit la locul potrivit” n-a dat
greș și a construit cea mai puternică națiune din lume.

545
 GRĂDINIŢA, ŞCOALA, FAMILIA ŞI SOCIETATEA, PARTENERI ÎN
EDUCAŢIE

EDUCATOARE: BIŞTEA IULIA,

GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL SĂCELE, JUDEŢUL CONSTANŢA

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin
toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de
comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după
principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al
fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie
în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de
colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă
deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui
parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea
parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice
angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare
dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare
care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna
un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care
colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între: Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei,
specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); Instituţii
ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.);
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai

546
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului). În orice parteneriat educaţional este
important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora. În funcţie de
specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, în susţinerea
unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii; asociaţiile
nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; parteneri privaţi care pot sprijini
grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; mass-media, pentru promovarea imaginii
grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Polirom Iaşi.
Creţu, Tinca, Grădiniţa- factor de dezvoltare socială, în Învăţământul preşcolar, nr 1-2, 1994.

547
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
SISTEMUL DE EDUCAȚIE DIN FRANȚA

PROF. BLAGA MARIA, LPS PIATRA NEAMȚ

Istoria sistemului educațional francez se caracterizează prin alternanța evoluției lente și progresive cu
schimbări bruște, datorită provocărilor politice, economice, sociale și ideologice. Sistemul educational are
la bază principii inspirate din cele care au stat la baza Revoluției din 1789. Prima reformă a fost realizată
de către Jules Ferry in1881-1882 care impune învățământul universal pentru fete și băieți, gratuit, laic și
obligatoriu intre 6 și 12 ani. In 1959 a avut loc reforma Berthoin, conform căreia învățământul devenea
obligatoriu intre 6 și 16 ani. Deși a fost transformat si modernizat învățământul francez este clădit in linii
mari pe aceleași principii: acces egal indiferent de originea socială, laic, bazat pe ideea de a oferi șanse
egale de reușită.
Două concepte care descriu sistemul francez actual sunt rigurozitate și complexitate. Este structurat
astfel: învățământ primar, 5 ani (6-11 ani); învățământ gimnazial, 4 ani (11-15 ani); invatamant liceal, 3 ani
(16-18 ani). Studiile universitare integrează sistemul Bologna: facultatea-3 ani, masteratul-2 ani și
doctoratul -3 ani. Sistemului educațional i se atribuie anual 6-7 la sută din PIB. Şcolile private sunt in
proporție de 15 -20 la sută și sunt de două tipuri: cu contracrt Sous și cu contract Hors, care au un nivel mai
ridicat și nu sunt subordonate Ministerului Educației.
Anul școlar incepe la 1 septembrie și durează 36 de săptămâni. Programul școlar durează de luni
până vineri,cu o pauză miercurea iar in multe școli elevii studiază și sâmbăta.In fiecare zi se desfășoară 3
ore dimineața si 3 după amiaza, cu o pauză de 2 ore, în care elevii pot servi masa la cantina școlii sau se
pot duce acasă. Sistemul de notare nu a suferit modificări în ultimii170 de ani.Notele sunt de la 0 la 20,
nota de trecere fiind 10.
In școala primară, curriculumul este predat de un singur învățător. La sfârșitul învățământului
gimnazial, elevii susțin examenul de Brevet, care le permite accesul in ciclul superior, cel liceal. Liceele
sunt de mai multe tipuri: generale, tehnologice, vocationale și profesionale. Din primul an de liceu elevii
isi aleg specializarea in functie de tipul de Bacalaureat pe care îl susțin. Dacă își aleg profilul ,,L" vor trebui
să aleagă a treia limbă străină. La sfârșitul clasei a XI-a susțin prima probă a Examenului de Bacalaureat,
oral și scris, la Limba și Literatura franceza. In ultimul an de liceu studiază obligatoriu filosofia și susțin
celelalte probe in funcție de specializarea aleasă. Examenul de Bacalaureat a fost introdus de către
Napoleon.
Un loc deosebit in sistemul francez îl au clasele preparatorii care reprezintă o etapă intermediară între
liceu și studiile superioare.Aceste clase sunt propuse elevilor cu rezultate deosebite la Examenul de
Bacalaureat și au 2 filiere: reală și umanistă. In acești 2 ani elevii au 40 de ore teoretice și practice pe
săptămână și susțin examene săptămânale, in vederea pregătirii pentru admiterea la Grandes Ècoles, unde
concurența este foarte mare, până la 50 de candidați pe loc. Acest sistem de clase preparatoriieste acuzat in
prezent de elitism. Studiile universitare se fac in Universități și in Grandes Ècoles. Primele universități
franceze au fost fondate in secolul al XVII-lea. Admiterea se face pe baza unor examene orale și scrise
stabilite de fiecare institutie de învățământ. Admiterea în învățământul superior se poate susține de maxim
2 ori. În prezent,deoarece conform PISA rezultatele învățământului francez sunt în scădere, se încearcă
întoarcerea la metodele de învățare simple, clare și eficiente.
,,Nu suntem curioși decât în măsura în care suntem instruiți"(proverb francez)

Webliography:
1.www.liceestrainitate.ro
2.www.efranta.ro
3. https://m.activenews.ro
4.https://rom.wikipedia.org

548
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

BLAGOE ROZETA-ANA
LICEUL TEHNOLOGIC BERZOVIA
GRĂDINIȚA P.N. BERZOVIA
JUD. CARAȘ-SEVERIN

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ, ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru
adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale
realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de către părinți, ca
o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. cadrele didactice din grădiniță au nevoie
oricum de sprijinul familiei copiilor -– factorilor educționali -– atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de
acțiune formativ-educativă pe care le antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități
de diverse categorii: financiare,practice -aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații
conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare
susținută din partea familiei.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat
intervin în viața, respectiv, educația acestora. Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă
acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Familia, grădinița, scoala, comunitatea locala reprezintă
instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile
sociale.

549
 MESERIA DE PĂRINTE

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR BLĂGUŢIU CORNELIA,

COLEGIUL NAŢIONAL "OCTAVIAN GOGA", SIBIU

Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci şi prin complexitatea ei, pune
în faţa oamenilor de toate vârstele noi probleme de ordin economic, cultural, ştiinţific. Acestei societăţi
trebuie să-i facă faţă copilul de azi şi familia sa. Educaţia este chemată să găsească soluţii, prin care omul
să se adapteze rapid şi eficient la societatea viitorului. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi
profilului spiritual-moral al personalităţii propiilor copii se menţine toată viaţa.(M. Golu)
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta direct, prin acţiuni
dirijate, sau indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul
psihosocial existent în familie. Cei şapte ani de acasă constituie primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra celor mici. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în
familie determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, rezultatele şcolare, comportamentul socio-
moral.
Se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitatea excesivă şi
indiferenţă. În familiile cu părinţi hiperprotectori, copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili.
Principala consecinţă se exprimă într-un comportament lipsit de iniţiative, instalarea unei temeri
nejustificate de acţiune şi mai ales de consecinţele ei, timiditate exagerată. În cazul în care avem de a face
cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi
răsfăţ, copiii au dificultăţi în exprimare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv. Unii părinţi ţin să-şi
vadă realizate propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Grav este şi dezinteresul
faţă de educaţia copilului. Dacă tatăl este prea exigent, iar mama prea indulgentă, nu se poate realiza
educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Când ambii părinţi sunt exagerat de
severi, climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv,
gata de apărare sau se va lăsa pedepsit pentru orice. Afirmând că "facem totul ca să scoatem din el un om
deosebit" sau "trebuie să facă ceea ce eu nu am făcut pentru că nu am avut condiţiile necesare", părinţii
trebuie să înţeleagă că, dincolo de intenţia bună, maniera în care procedează poate să conducă la rezultate
contrare celor scontate.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia celui mic este dialogul constructiv, care poate avea loc în
orice împrejurare. Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel putându-se afirma. O educaţie
sănătoasă, fără corecţii punitive, îl poate face să devină deschis la nou, adaptabil, creativ, comunicativ,
tolerant, responsabil, împlinit şi fericit. Putem ajunge la aceste finalităţi prin parteneriat educaţional, şcoală-
familie, motivare individualizată. Singura investiţie de valoare, niciodată falimentară, este investiţia pentru
mintea şi sufletul copilului.
Concluzia este aceea că şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în
siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în
raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciuni. Va simţi că părinţii se ocupă de el, că iau parte la
micile lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la
şcoală. În acelaţi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie
că libertatea lui e fără margini şi totodată să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Este folosită, încă, pentru a disciplina bătaia! Se vehiculează adesea ideea pe mine mă doare mai
tare decât pe tine, spusă fie ca o scuză, fie ca o acuză. Trebuie certată fapta, nu copilul! Aşa va şti că de el
depinde dacă face ceva bine sau rău. Ceea ce nu acceptă noua societate şi noile generaţii este disciplina
corporală. Sunt multe altfel de metode de a educa, încât empirica urechere sau lovire nu mai constituie
decât o degradare umană de cea mai joasă speţă. Bătaia nu înseamnă tărie, ci o mare slăbiciune a celui ce o
aplică. Disciplina este necesară şi cu ajutorul ei educăm eficient şi corect, atât timp cât ea nu înseamnă
reprimare şi tiranie. Disciplina creează caractere puternice, iar un caracter este o voinţă perfect educată.
(Novalis)
Meseria de părinte este cea mai dificilă, dar şi cea mai uşoară meserie din lume. Este uşoară pentru
că se face cu iubire, şi este dificilă pentru marea-i responsabilitate. Comunicarea pozitivă, fără ameninţări,
fără contraziceri, fără etichetări şi indiferenţă, ironie, neatenţie, permanentă nemulţumire şi reproşuri,

550
umiliri şi neîncredere, îl ajută pe părinte să-şi înţeleagă copiii, să comunice eficient, să prevină conflictele
sau să le rezolve paşnic.
A creşte şi a educa un copil este o operă care cere multă dragoste, dar aceasta nu exclude raţiunea,
bazată pe cunoştinţe precise. Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu e deloc simplu: eforturile,
descurajările, temerile, slăbiciunile fac drumul foarte greu. Pe acest drum părinţii vor găsi un real sprijin în
oamenii şcolii - învăţători şi profesori.

Bibliografie:
 Teodor Cozma, Psihologie, fundamentele educaţiei, 2002
 James Dobson, The strong-willed child
 Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, 2001
 M. Golu, Dinamica presonalităţii, 1993

551
 „SUFLET BUN ȘI VRAJA FLORILOR“
PROIECT DIDACTIC PENTRU ACTIVITATE INTEGRATĂ

PROPUNĂTOR: PROF. ÎNV. PREȘC. BLANĂ CĂTĂLINA ELENA

GRUPA MIJLOCIE - „FLUTURAȘII“

23 MAI 2019

DATA : 23 .V.2019
PROPUNĂTOR: Prof. Înv. Preșc. BLANĂ CĂTĂLINA ELENA
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT : GPN RĂDĂȘENI
NIVELUL/GRUPA :I/ 4-5 ani- grupa mijlocie „Fluturașii“
TEMA ANUALĂ DE ÎNVĂȚARE : „Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim? “
TEMA PROIECTULTUI TEMATIC: „Plantele medicinale – izvor de sănătate“
TEMA SĂPTĂMÂNII : „Plantele medicinale – izvor de sănătate“
TEMA ACTIVITĂȚII : „Vraja florilor“
ELEMENTE COMPONENTE ALE ACTIVITĂȚII INTEGRATE :
ADE : - DOS : „Suflet bun și vraja florilor“ - povestire
DS: „Un gram de sănătate“ – miniexperimente
DPM: „Dansul Sînzâienelor“ - euritmie
SCOP : Consolidarea/sistematizarea cunoștințelor despre plantele medicinale, prin stimularea
curiozității privind investigarea mediului înconjurător ca urmare a exersării proceselor psihice pe baza
experimentării directe a unor fenomene din natură și învățarea de lucruri noi în contexte ludice atractive.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE :
 Să asculte cu atenție povestea, urmărind șirul evenimentelor, pentru a reține conținutul și mesajul
acesteia;
 Să participe formativ și cognitiv la discutaea conținutului, recunoscând elemente ale lumii
înconjurătoare pe baza imaginilor intuitive;
 Să realizeze miniexperimente științifice legate de combinarea unor substanțe și efectul acțiunii
acestora, respectând etapele prezentate;

552
  Să lucreze independent, sau în cadrul grupului mic, fiind capabili să experimenteze pe măsura
posibilităților proprii, ceea ce-i intereseaza în mod deosebit din tema zilei;
 Să manipuleze obiecte, instrumente simple de lucru în vederea realizării unui experiment;
 Să comunice impresii, trăiri, idei rezultate ale investigațiilor privind transformările survenite în
urma experimentelor desfășurate;
 Să manifeste în timpul activității atitudini de cooperare, autocontrol și inițiativă și bucuria de a
învăța;
 Să raspundă cu un comportament adecvat și să se integreze în ritmul impus de activitate;
STRATEGII DIDACTICE:
METODE ȘI PROCEDEE: expunerea, observația dirijată, explicația, conversația euristică și
examinatoare, învățarea prin descoperire, învățarea prin cooperare, demonstrația, braistormingul, călătoria
misterioasă, munca independentă, exercițiul , experimentul, turul galeriei, jocul.
RESURSE MATERIALE: masa luminoasă, siluete, bol, făină albă, flori de hârtie, vas cu apă, flori
mici de diferite culori, pahare cu ceai , foi de hartie, ierbare, recipiente cu: zeamă de lămâie, tinctura de iod,
apă, ulei, sare, pigment alimentar, sirop de gălbenele, cuburi de gheață, untură nesărată, glicerină, lipici,
plante medicinale uscate, plante medicinale verzi, lămâi, forme de prăjituri, bețișoare de urechi, spatule,
lingurițe de plastic, pipete, borcănele mici, pahare de plastic, coronițe de flori.
FORME DE ORGANIZARE: frontal, individual, în grup.
DURATA: 1 oră
BIBLIOGRAFIE:
 M.E.N.- Draft „Curriculum pentru educație timpurie“ (de la naștere la 6 ani) - 2018;
 Breben Silvia și colaboratorii, 2007 - „Metode interactve de grup“ - ghid metodic, Editura Arves
, Craiova;
 www. Google .com - „365 de experimente științifice simple“

553
 SCENARIUL DIDACTIC

Copiii intră în grupă îmbrăcați în rochițe albe, salută musafirii și se așează pe pernuțe în semicerc.
Educatoarea va anunța tema activității : „VRAJA FLORILOR“ și mijloacele prin care aceasta va fi realizată
(povestire, miniexperimențe și euritmie). La întâlnirea de dimineață preșcolarii găsesc masa luminoasă, un
bol cu faină albă și diferite siluete, materiale cu ajutorul cărora educatoarea va expune povestea.
Pe parcursul derulării poveștii, cadrul didactic, așează pe masa luminoasă siluete, repezentând
următoarele personaje : Mama Florilor, Suflet Bun, Laleaua,Vioreaua, Păpădia, Menta, Cimbrișorul, Salvia,
Vrăjitoarea cea Rea și Sânzâiana.
Masa luminoasă , acoperită cu faină albă, va face ca prin ridicarea formelor să rămână amprentate
siluetele personajelor.
Se va iniția o scurtă discuție despre plantele din poveste și despre beneficiile pe care acestea le aduc
oamenilor. Copiii vor povesti ceea ce au realizat în zilele anterioare, și vor spune despre fiecare plantă
medicinală diferitele întrebuințări ce le are.
Tranziție 1 : „Păpădie, papadie“ ( Anexa 1 )
Ascultând și de îndemnul Sânzâienei, copiii vor fi dornici să pregătească diferite produse (ceai, cremă,
săpun, ierbar, tablou) pentru doamna educatoare spre a fi testate, ca apoi Suflet Bun să le duca mamei pentru
a o vindeca.
Preșcolarii vor extrage dintr-un bol o floare împăturită din hârtie diferit colorată, apoi o vor așeza pe
o tavă cu apă. Pe baza culorii din interiorul florii se vor grupa la masa de lucru. (Anexa 2)
Tranziție 2 : „Sări din floare-n floare“
Pentru ei , aceasta va fi o călătorie misterioasă cu diferite obstacole ce îi va duce spre laboratoarele
secrete unde se vor desfășura experimentele.

GRUPA 1 - Grupa florilor albastre (cicoare)

Cu ajutorul bețișoarelor de urechi înmuiate în făină amestecată cu apă, copiii vor scrie după contur,
pe fișa de la Ierbar, denumirea plantei presate. Apoi ca să poată „citi“ ceea ce au „scris“, vor pune cu pipeta
caâteva picături de tinctură de iod. Mesajul va apărea scris cu negru-albastrui. Pentru a face să dispară
mesajul, copiii vor picura cu o pipetă curată zeama de lămâie. Astfel Vrăjitoarea cea Rea nu va putea citi
nimic.

GRUPA 2 - Grupa florilor galbene (păpădia)

Copiii vor descoperi foi imprimate cu flori de păpădie, pe care vor trebui sa le picteze folosind două
tehnici:
-pentru frunzulițe și codiță, vor lipi cu aracet incolor griș , care va fi colorat cu pipeta folosind culoarea
galben și albastru (va rezulta culoarea verde);
-pentru floare, vor lipi plastilina în care vor aseza bețișoare de urechi, cu vârful în sus, pictându-le
mai apoi în culoarea galbenă.
Tabloul va fi așeazat în ramă și semnat.

GRUPA 3- Grupa florilor roșii (salvia)

Cu ajutorul lipiciului și glicerinei vom obține o pastă lipiciosă . Copiii vor colora pasta luând cu pipeta
o picatură de culoare roșie , apoi vor adauga ulei pentru a se desprinde mai ușor de pe măini și a o așeza în
forma dorită.
Facultativ se poate adăuga o cantitate consistentă de pastă de ras dacă dorim obținerea de săpun lichid.

GRUPA 4 - Grupa florilor verzi (menta)

Copiii vor avea la dispoziție pahare, cuburi de gheață cu mentă, frunzulițe de mentă, bicarbonat, cu
care vor pregăti o limonadă efervescentă, sirop de păpădie. Cuburile de gheață se vor dizolva în apă, apa se
va colora treptat, bicarbonatul de sodiu va produce bule și va avea gust de limonadă. Pentru decor, vor
folosi feliuțe de lămâie așezate pe marginea paharului. Pofta buna!

554
 GRUPA 5 - Grupa florilor mov (cimbrișor)
Pentru realizarea cremei copiii folosesc untura nesărată, praf de cimbrișor, ulei esențial de cimbrișor.
Se amestecă toate într-un vas, cu o spatulă până devine o pastă spumoasă. Vor lua pasta și o vor așeza în
forme.

Fiecare grup de copii va fi îndrumat să experimenteze și să urmărească transformarile care au loc, să

verbalizeze observațiile făcute, comunicând cu ceilalți copii din grup.
Se trece pe la fiecare masă și se constată rezultatele experimentelor, se fac aprecieri individuale și
colective asupra comportamentelor copiilor, întărindu-se comportamentele pozitive.
Fiecare grup își va alege un lider care va prezenta în fața grupei rezultatul obținut de fiecare grup.
Cadrul didactic va emite concluzii pentru fiecare experiment desfășurat și va accepta să fie tratat cu
produsele obținute în urma experimentelor.
Pe rând, educatoarea va fi servită cu limonadă, va fi spălată cu săpun, va fi dată cu cremă, va primi
în dar Tabloul cu păpădie, Ierbarul cu mesajul secret, până va căpăta o stare de bine, pentru că toate poveștile
trebuie să aibă un final fericit.
Toate produsele realizate de copii si testate pe doamna educatoare , vor fi asezate intr-un cos urmand
a fi duse de Sanzaiana lui Suflet Bun . Acesta le va folosi pentru insanatosirea mamei sale . Finalul povestii
ar fi fost trist daca noi nu am fi lucrat astazi atat de bine.
Doamna educatoare încântată în urma activității binefăcătoare, recompensează copiii cu coronițe din
flori și propune un dans de mulțumire Sânzâienei, fără de care plantele nu ar avea puteri magice.
Copiii vor fi recompensați și de către Mama Florilor cu o surpriză dulce, arătându-și astfel
mulțumirea.

555
Nr. EVENIMENT CONȚINUTUL STRATEGII DIDACTICE EVALUARE
Crt. DIDACTIC ȘTIINȚIFIC METODE ȘI MIJLOACE
PROCEDEE DE
ÎNVĂȚAMÂN
T
Prezentarea
1 CAPTAREA povestirii, Povestirea Masa luminoasă Observarea
ATENȚIEI susținută de Conversația Siluete sistematica a
dialogul Observația Făină albă comportament
educatoarei cu Dialogul ului copiilor
preșcolarii va -focusarea
urmări stimularea atenției pe
proceselor psihice resurse
motivaționale -urmărirea
necesare pentru integrală a
implicarea povestirii
copiilor în acțiune
conform
scenariului
proiectat.
Introducerea
surpriză a
materialelor la
începutul
activității și în
fiecare etapă va
conduce la
menținerea unei
atenții sporite pe
tot parcursul
activității și la
cresterea
interesului față de
sarcina didactică.
ANUNȚAREA Tema si
2 TEMEI ȘI A obiectivele Epunerea si
OBIECTIVELO activitatii sunt explicatia
R anuntate in
termeni accesibili
. Se ofera copiilor
posibilitatea de a
se implica in
situatii de invatare
care sa le
trezeasca dorinta
de a acumula
informatii si de a-
si exersa priceperi
si deprinderi de
activitate
intelectuala.

556
3 PREZENTARE Conținutul Expunerea Flori de hârtie Observarea
A OPTIMĂ A științific va fi Vas cu apă sistematica a
CONȚINUTUL concretizat prin Conversația Flori mici de comportament
UI ȘI resurse materiale culori diferite elor
DIRIJAREA privind aspecte Explicația Pahare cu ceai -gradul de
ÎNVĂȚĂRII generale și Foi A4 interes față de
specifice noutatea
experimentelor. introdusă prin
Comportamentele experiment
și deprinderile de
activitate
intelectuală
exersate vor fi
corelate
contextului
povestirii și vor fi
sprijinite de
elemente ludice
care să
Nr. EVENIMENT CONȚINUTUL STRATEGII DIDACTICE EVALUARE
Crt. DIDACTIC ȘTIINȚIFIC METODE MIJLOACE
ȘI PROCEDEE DE
ÎNVĂȚĂMÂN
T
3 PREZENTARE mențină Exercițiul Ierbare - gradul de
A OPTIMĂ A interacțiunea și Bețișoare de implicare în
CONȚINUTUL plăcerea de a urechi realizarea
UI ȘI învăța. Observația Spatule sarcinilor
DIRIJAREA Realizarea Lingurițe de individuale
ÎNVĂȚĂRII individuală a plastic
experimentelor va Experimentul Pipete Proba practică:
susține gândirea Borcănele mici -gradul de
critică și va Problematizarea Forme de plastic finalizare a
contribui la Zeamă de experimentului
trezirea dorinței Demonstrația lămâie
de investigație Tinctură de iod
necesare etapelor Munca Apă
urmatoare ale independentă Ulei
activității. Pigment
Copiii vor intui Învățarea prin alimentar
materialele descoperire Sirop de
primite la măsuțe. gălbenele
Manipularea Invatarea prin Cuburi de
resurselor cooperare gheață
materiale și Untură nesărată
exersarea unor Glicerină
elemente de Lipici
gândire critică vor Plante
conduce pe copii medicinale
la experimentarea uscate
nemijlocită și la
vizionarea

557
efectului dat de Plante
experimente. medicinale
Grup 1 – va verzi
realiza o scriere Lămâi
misterioasă
utilizată în
completarea unui
ierbar.
Grup 2 - va realiza
un tablou cu flori
magice.
Grup 3 - va realiza
săpun de casă
fermecat și
frumos colorat.
Grup 4 - va realiza
limonadă
buclucașă
Grup 5 - va realiza
crema cu
proprietăți
miraculoase.

558
 Nr. EVENIMENT CONȚINUTUL STRATEGII DIDACTICE EVALUARE
Crt. DIDACTIC ȘTIINȚIFIC METODE MIJLOACE DE
ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT
PROCEDEE
OBȚINEREA Se va regăsi în Conversația, Rezultatul Perseverența în
4 PERFORMANȚEI valorificarea Explicația experientelor finalizarea temei
maximală a Expunerea desfasurate date.
cunoștințelor, Jocul Realizarea unei
priceperilor și Surpriza expoziții cu
deprinderilor de produse obtinute
activitate in urma
intelectuală experimentelor
materializată în: desfășurate
- finalizarea
experimentelor;
- stabilirea
concluziilor și
testarea
produselor
obținute cu efect
benefic.
EVALUAREA Se analizează Dialogul Produsele Analiza
5 ACTIVITĂȚII împreuna cu Explicația activității produselor
copiii produsele Coronițe din flori activității
obținute. Se fac -capacitate de
aprecieri verbale Euritmia apreciere,
cu privire la verbalizare
respectarea
sarcinilor, modul Aprecierea
de participare la pozitivă
activitate și -întărirea
exprimarea comportamentelor
emoțiilor trăite dezirabile
printr-un dans
euritmic. Autoevaluarea
-identificarea și
împărtașirea
propriilor emoții.
POVESTE
SUFLET BUN ȘI VRAJA FLORILOR

A fost odata ca niciodata, o căsuță cu o ogradă plină de flori, în care locuia o femeie, pe care toți o
știau de Mama Florilor. Toți o numeau așa pentru că în curtea ei se găseau toate florile pământului și femeia
știa să facă din miresmele, din petalele, din funzele și rădăcinile florilor ei, fel și fel de leacuri pentru
oamenii din jur. În ograda plină de soare se juca cu voie bună și băiatul femeii pe care toți îl chemau Suflet
Bun.
Într-o zi însă, voia bună și liniștea din casa de la marginea pădurii avea să fie stricată de o vrajitoare
rea, care, demult pusese gând rău Mamei Florilor și lui Suflet Bun. Aceasta îl ademeni pe Suflet Bun în
pădure și îi dădu o sticluță cu o otravă puternică, și îi spuse să pună câteva picaturi în apa cu care mama lui
uda florile. Ajuns acasă, a pus licoarea în apă, mama a udat florile, iar la scurt timp toate florile din curte s-
au ofilit și în locul lor au răsărit buruieni și spini. Atunci Mamei Florilor i se făcu rău, se întristă și căzu la
pat bolnavă. Suflet Bun, care o iubea tare mult pe mama lui, și-a adus aminte ce îi spusese mama, că florile
au nevoie de un suflet bun ca să facă bine oamenilor și că fără aceste flori, mulți oameni vor fi bolnavi și

559
vor suferi. Iși luă un băț de la teiul din din curte, o trăistuță cu mâncare și plecă în căutarea florilor. Făcu
doar câțiva pași și intră în pădure. Mergând pe cărare la un moment dat se trezi în fața ochilor cu o poeniță
plină de flori așa cum era curtea casei sale. Și cum încă nu cunoștea bine cum se numeau toate florile se
aplecă spre prima pe care o văzu și o întrebă:
- Nu ai vrea să locuiești în grădina casei mele? Mama este foarte bolnavă , deoarece Vrajitoarea cea
Rea i-a otravit toate florile! Spre surprinderea lui floarea îi vorbi:
- Mi-aș dori să locuiesc lângă un castel, să îi înveselesc cu florile mele zidurile. Era o lalea cea care
a intrat în vorbă.
- Mi-aș dori să stau în pădure. – spuse alta ce ridicase niște clopoței albaștri. Era vioreaua care intră
și ea în vorbă. Deodată însă, în aer, văzu un chip ce semăna cu al mamei sale și care plutea, agățat de un
fulg.
- Mi-aș dori să stau, să trăiesc oriunde aș putea fi găsită cât mai repede de către copiii plecați de la
școală sau care se zbenguie și aleargă peste câmpii. Aș vrea să trăiesc pe lângă drumuri și în poiene, dar și
printre pietrele din oraș, ca să pot face fericit pe oricine cu floarea mea veselă și pufoasă. - spuse Păpădia
cu chipul ei gălbui ca un soare.
- Te iau cu mine atunci! – spuse copilul și plecă vesel însoțit de micuța plantă.
Mergând pe cărare la un moment dat din neatenție baiatul călcă peste o mică planta ce părea o
buruiană. Dintr-o data însă simți un miros puternic și o voce care spuse:
- Auuuu! Mă doare!
- Cine ești? – întrebă copilul.
- Sunt Menta. – spuse buruiana.
- Și mirosul acesta de unde vine? E așa răcoritor!- observă Suflet Bun.
- Pentru că m-am lăudat cu frumusețea mea am fost transformată într-o plantă urâtă dar care are o
mireasma plăcută.
- Nu vrei să vii în grădina mea de flori? - întrebă Suflet Bun.
Avea deja două flori pentru grădina casei dar nu i se părea suficient. Așa că plecă mai departe luînd
cu el florile. Pe când ieșea din pădure, pe un câmp văzu o tufă mică ce parcă se târa pe pamânt și vru să o
ridice.
- Ce vrei de la mine? – îl întrebă planta.
- Vreau să te duc la mine acasă. Tu cine ești?
- Sunt Cimbrișorul și cândva am fost un războinic vestit.
- Ai fi tocmai bun pentru grădina mea care are nevoie și de un paznic bun. Și așa plecă cu el și
Cimbrișorul. Tot mergând pe cărare însoțit de prietenele lui, Suflet Bun, zări pe Vrăjitoarea cea Rea. Căută
un loc să se ascundă și văzu o plantă mică cu flori roșii. Ascuns printre frunze auzi o voce care ii șopti:
- Iubirea ta pentru mama și oameni te-a adus aici. Legenda spune că Maica Domnului a fost salvată
ascunzându-se după frunzele mele de cei care o urmăreau.- era Salvia care i se arătase cu chipul blând al
unei zâne.
- Daca m-ai scapat pe mine și prietenele mele de zâna cea rea, nu vrei să vii și tu cu noi? - întrebă cu
voce suavă copilul. Așa au pornit cu toții mai departe. Scăpați de vrăjitoarea cea rea porniră la drum. Din
depărtare au vazut un câmp plin de flori albastre. Suflet Bun și-a amintit de ochii mamei sale și păși printre
flori. În mijlocul câmpului statea întinsă, privind cerul o fata blondă cu ochii albaștri.
- Cine ești tu fată frumoasă? – întrebă Suflet Bun.
- Cicoarea mă cheamă și am fost alungată de lângă prințul meu de către Vrajitoarea cea Rea, am fost
blestemată să fiu mereu departe de cel drag mie, si acum stau aici și caut să alin suferințele oamenilor.
- Cred că și tu ești o floare care poate sta în grădina mamei să vindeci oamenii. Alaiul porni spre casă,
dar în curând aveau să descopere că se rătăcisera însă, în mijlocul câmpului obsevă o floare înaltă, galbenă,
care lumina întreg câmpul și în mijlocul câmpului era o zână care îi salută pe toți .
- Bine ați venit dragii mei. Eu sunt Sânzâiana, Vrăjitoarea ce Buna și eu am fost aleasă să aduc binele
în lume. Trebuie sa ne adunăm puterile și să îl ajutăm pe Suflet Bun să își salveze mama și grădina ei cu
flori. Sânzâiana auzise că în Grupa „Fluturașilor“ sunt copii isteți, harnici și dornici să ajute și s-a gândit să
le ceara ajutoul:
„Dragi copii din Grupa Fluturașilor eu știu că voi sunteți foarte pricepuți, harnici și buni la suflet și
de aceea aș avea mare nevoie de ajutorul vostru! Ați auzit din poveste că Mama Florilor este grav bolnavă,

560
și că are nevoie de medicamente pentru a se face bine, și mai stiu că și doamna voastră educatoare are
nevoie de medicamente, deoarece Vrăjitoarea cea Rea „a vrăjit-o și i-a alungat toate gândurile și toate ideile
și nu o să vă mai puteți continua activitățile! De aceea trebuie neapărat să pregătiți ceaiuri, alifii, siropuri și
tincturi, iar la sfârșit veți avea parte de o surpriză! Ce spuneți? Mă ajutați?
Pentru aceasta v-am pregatit mai multe materiale și ustensile de care aveți nevoie pentru ca treaba să
meargă bine.
Va trebui să ascultați cu atenție ceea ce aveți de făcut, să fiți serioși ca să vă duceți experimentele la
bun sfârșit! Numai împreună veți reuși!“

Vă mulțumesc și mult succes !

Sânzâiana – Zâna cea Bună

ANEXA 1
„PĂPĂDIA“
REFREN :
PĂPĂDIE, PĂPĂDIE,
UMBRELUȚĂ AURIE
SUNT O DRĂGĂLAȘĂ FLOARE
ȘI UN PUIȘOR DE SOARE
1. NU SUNT GALBEN BOBOCEL
RĂTĂCIT ÎN VIE
NU-S NICI PUI IEȘIT DIN OU
SUNT O PĂPĂDIE

ÎN POIANĂ M-AM NĂSCUT

CA SĂ VĂ PLAC VOUĂ
AM PISTRUI PE OBRĂJORI
ȘI MĂ SPĂL CU ROUĂ.

REFREN:

2 PĂRĂLUȚE GALBENE
3 RISIPITE-N CÂMPURI
NE ZAMBEȘTE SOARELE
NE ALINTĂ VÂNTUL

ÎN POIANA CEA CU FLORI

NE JUCĂM ÎNTR-UNA
CA STELUȚELE ÎN NORI
ȘI CU MÂNDRA LUNĂ.

ANEXA 2
„FLOAREA CARE ÎNFLOREȘTE ÎN APĂ“

Materiale necesare:
Flori din hârtie
Vas larg cu apă
Mod de lucru:
Se indoaie spre interior „petalele“ de-a lungul liniilor punctate, apoi se pune floarea de hârtie pe apă.
Încet, încet, floarea se deschide. Apa pătrunde prin capilarele din spațiile goale care se găsesc în fibrele de
hârtie și le umflă. În consecință, îndoiturile se îndreaptă făcând floarea să se deschidă.

561
 Explicație: așa cum plantele au firicele mici prin care intră apa ca să le dezvolte, tot așa și hârtia din
care este confecționată din copaci are proprietatea de a absorbi apa. Apa umezește hărtia și drept -urmare
își modifică forma.

ANEXA 5

EXPERIMENTUL NR.3
„SĂPUN DE CASĂ“
Materiale necesare
• lipici
• glicerina boraxată
• 2 linguri de ulei pigmenți naturali (vezi lista de mai jos)
• Pastă de ras

Indicații:

Pasul 1. Pune lipiciul într-un bol și cu pipeta o picatură de glicerină, amestecă-le bine, cu o spatulă.
Pasul 2. Adaugă uleiul pentru ca pasta să nu mai fie lipiciosă și să o poți curăța ușor de pe mâini.

Pas opțional: Poți colora săpunul de casă în diverse culori sau îl poți lăsa alb0. Noi am folosit ce am
avut la îndemână: păpădie pentru săpunul galben și boia de ardei (dulce!) pentru culoarea roșie.
Dacă alegi să mergi până la capăt pe versiunea 100% naturală, găsești mai jos o listă de pigmenți
naturali pe care îi poți folosi. Dacă nu, există și varianta colorării sapunului cu tempera.
Pentru rezultate optime și o distribuire uniformă a culorii, recomand diluarea pigmenților în apă.

Lista de pigmenți naturali:

– roșu/roz: boia de ardei dulce sau sucul de salvie;
– maro: scorțișoară;
– galben: turmeric/curry , păpădie;
– verde: sucul de la câteva frunze de spanac sau sucul de la câteva frunze de mentă;
– albastru: sucul de la câteva afine stoarse sau sucul de cicoare;
– mov: sucul de la câteva mure stoarse sau sucul de cimbrișor.

ANEXA 3
EXPERIMENTUL NR. 1
„MESAJUL SECRET“
Materiale necesare:
• 1 bol
• 1 linguriță
• 1 lingură de făină albă
• 60 ml de apă
• bețișoare de urechi
• fișă de lucru
• prosop de hârtie
• iod
• suc de lămâie
Indicatii:
Scrieti un mesaj invizibil cu făină și apă și făceți-l să apară, folosind iod. Folosiți apoi suc de lămâie
pentru a-l face să dispară.
Pasul 1. Amestecați făina cu apa în bol folosind lingurița. Cand amestecul este omogen, înmuiați un
bețișor în el.
Pasul 2. Folosind bețișorul scrieți un mesaj pe foaia de scris de la Ierbar.

562
 Pasul 3. Când vreți să citiți mesajul ,folosiți un bețișor curat pentru a pune câteva picături de iod.
Mesajul va apărea scris cu negru – albăstrui.
Pasul 4. Apoi tamponati cu câteva picaturi de lămâie.
Ce se întâmplă: Mesajul dispare.
De ce? Iodul reacționează cu făina, un amidon, formănd un compus nou, care apare intr-o culoare
negru-albăstruie. Când aplicați sucul de lămâie, acidul asorbic (vitamina C) din lămâie se combină cu iodul
pentru a forma un compus nou, incolor. Așadar, dacă vărsați iod pe ceva, puteți folosi suc de lămâie pentru
a îndepărta pata. Sucul de lămâie poate fi folosit și pentru a curăța cerneala, mucegaiul și petele de rugină
de pe hârtie și textile.

ANEXA 6

EXPERIMENTUL NR. 4
,,LIMONADA BUCLUCAȘĂ“

Materiale necesare:
• lămâi
• cuburi de gheață de mentă
• frunzulițe de mentă înghețate
• carafă cu apă rece
• bicarbonat de sodiu
• sirop de păpădie
• pipete
• pahare transparente
• lingurițe

Indicatii :
Vă puteți pregăti o limonadă efervescentă, suficient de gustoasă pentru a o consuma. Puteți încerca
asta și cu portocale.
Pasul 1. Introduceți cubul de gheață în pahar, apoi frunzulița de mentă si o ling. De bicarbonat.
Pasul 2. Adaugați cu pipeta 5-10 ml de suc de lămâie .
Pasul 3. Așezați câte o felie de lămâie pe marginea paharului.
Pasul 4. Turnați deasupra apă rece și după gust, îndulciți cu sirop de păpădie.
Ce se întâmplă: Cuburile de gheață se vor dizolva în apă, apa se va colora treptat, bicarbonatul de
sodiu va produce bule și va avea gust de limonadă.
De ce? Bulele sunt un gaz de bioxid de carbon, format din combinarea unei baze (bicarbonatul de
sodiu) cu un acid (sucul de la lămâie). Culoarea și gustul vor fi date de cuburile de gheață care se vor topi
treptat. Bulele din adevarata limonadă sunt create tot cu bioxid de carbon, adăugat sub presiune.

ANEXA 4

EXPERIMENTUL NR. 2
,,PĂPĂDIE, PĂPĂDIE“
Materiale necesare:
• Foi A4
• Lipici
• pensoane
• Griș
• Plastilină
• Bețișoare de urechi
• Pipete
• Colorant galben

563
 • Colorant albastru
Indicații :
Copiii vor descoperi foi imprimate cu flori de păpădie, pe care vor trebui să le picteze în doua tehnici:
- pentru frunzulițe și codiță, vor lipi cu aracet incolor griș, care va fi colorat cu pipeta folosind
culoarea galben și albastru ( va rezulta culoarea verde ).
- pentru floare, vor lipi plastilina în care vor așeza bețișoare de urechi, cu vârful în sus, pictându-le
mai apoi în culoarea galbenă.
Tabloul va fi așeazat în ramă și semnat.

564
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF. ÎNV.PREȘC.: BLEJAN MARIA MIHAELA

GRĂDINIȚA CU P.P. PHOENIX, CRAIOVA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-
familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a
comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are
originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților
prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.).
În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și
resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru
valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

565
 Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002

566
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

BLENDEA IRINA
ȘCOALA GIMANZIALĂ ILOVĂȚ

O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și se desăvârșește în

grădiniță și în școală.
În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea
ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază moralizatoare.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale. Necesitatea
abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare
colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni: grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun. Totuşi şi la sat,
acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de
aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta.
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile au detaşarea unei comunicări
sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă şi poate stabili relaţii
pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine
opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă
omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Totodată, relația grădiniță - școală – familie - societate se stabilește printr-o colaborare indirectă, prin
discuții sincere, din care să reiasă așteptările acestora privitoare la actul educațional, dar și feed-back-ul dat

567
de copii prin rezultatele obținute. Așadar, printre activitățile de implicare a partenerilor educaționali putem
enumera: ședințe cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol și interpretări, serbări școlare, iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale, bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.

Bibliografie
http://www.asociatia-profesorilor.ro/educatie-fara-frontiere-relatia-gradinita-scoala-familie-societate.html
http://www.didactic.ro/materiale-didactice/relatia-gradinitascoalafamilie-societate-referat

568
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-SOCIETATE

PROFESOR ÎNV. PRȘC.BOBAR VIORICA

G.P.N. MUȘCA, ȘC. GIMN.„DR.PETRU ȘPAN” LUPȘA, JUD. ALBA

Prin activitatea sa de manager al clasei, dascălul asigură un climat favorabil învățării, această acțiune
implicând stimularea participării familiei și comunității, care presupune implicarea reală a diverșilor
specialiști în educație, implicarea părinților în problemele instituțiilor de învățământ și promovarea
respectării diversității etnice, culturale sau religioase, mediul fizic, adică managementul economic și
ergonomic al resurselor materiale, construirea unui mediu ambiant primitor și asigurarea unui climat
stimulativ în clasă.
Implicarea elevilor și dezvoltarea responsabilităților acestora prin formarea deprinderilor de
autocontrol al comportamentelor la elevi, asumarea responsabilităților, formarea unui comportament
dezirabil, prin formarea unor deprinderi sociale, educarea respectului pentru celălalt și prin respectarea
regulilor stabilite de comun acord, recunoașterea meritelor și încurajarea prin utilizarea întăririlor pozitive
și prin recunoașterea și centrarea pe reușitele lor școlare.
Activitatea didactică, implicând cadrele didactice, se derulează în diferite contexte educaționale: în
sala de grupă și de clasă sau în afara acestora, în grădiniță și școală sau în spații extrașcolare, frontal, pe
grupe, individual sau combinat, în conformitate cu obiectivele insructiv – educative prestabilite.
Parteneriatele educaționale fac parte din această categorie de proiecte care întăresc relațiile la nivelul
comunității și în care comunitatea oferă condiții de organizare a unor activități extracurriculare
diversificate, menite să realizeze într-un cadru deosebit obiectivele programei instructiv-educative, prin
valorificarea valențelor educative incontestabile. Tot ele asigură o abordare pragmatică a activităților
extracurriculare pentru a face față unor nevoi impuse de programa instructiv-educativă. Neglijarea sau
renunțarea la activitățile extracurriculare înseamnă sărăcirea vieții sufletești a copiilor, privarea lor de
sentimente și valori morale, de emoții de neînlocuit.
În acest sens am desfășurat un parteneriat educațional cu Muzeul Etnografic Lupșa, pentru a face
cunoscute copiilor evenimentele importante din istoria poporului român, faptele de vitejie și eroii neamului
românesc. Cu atât mai mult suntem datori să le facem cunoscute elementele de istorie locală, ale căror
mărturii îi înconjoară și care îi individualizează ca cetățeni ai unui anumit ținut românesc.
Prin itermediul acestor activități, copiilor li se oferă prilejul de a trăi momente de mare intensitate
afectivă, ceea ce le conturează mândria și conștiința de român, le formează premisele unor trăsături socio-
morale pozitive.
Educația moral-civică și spirituală a copiilor se poate realiza și prin activități extracurriculare
concretizate în întâlniri cu agenții de poliție care să explice consecințele actelor negative și a nerespectării
regulilor și normelor de circulație. Tot în cadrul acestor activități extracurriculare copiii își pot îmbogăți
experiența de viață, își exersează comportamentul civilizat de comunicare și relaționare directă și diversă
cu persoanele care îi înconjoară, manifestă responsabilitate, spirit de echipă și de colaborare.
În cadrul programului Educație pentru sănătate, am desfășurat diferite tipuri de activități cu scopul
însușirii deprinderilor igienico-sanitare și fixării lor.
Am ales să cunoască în mod direct, la fața locului Cabinetul medical din satul nostru, ocazie cu care
s-au purtat discuții interactive medic-copii privind consecințele negative ale consumului în excees de
dulciuri precum și consecințele mâinilor murdare.
Din fragedă copilărie, omul trebuie format în spiritul binelui, frumuseții sufletești, adevărului,
credinței și iubirii. Contactul cu manifestările religioase cu simbolurile și personajele biblice, îl fac pe copil
să întrebe, să cerceteze. Familia și educatorii sunt datori să răspundă copiilor, să-i ajute să înțeleagă întreaga
activitate religioasă a Bisericii. Cunoscând puterea exemplului se așteaptă ca cei mici să fie influențați de
cei din jurul lor prin atitudinea pe care aceștia o au față de Divinitate. Pentru a înțelege importanța binelui
și a-l putea compara cu răul, educarea în acest spirit trebuie să aibă suport divin.
Educarea copiilor în spiritul bunătății, înțelegerii, respectului față de semeni, într-ajutorare reciprocă,
reprezintă o operă plină de dăruire, prin care cadrul didactic, alături de familie, de preotul slujitor al
credinței îi asigură copilului deschiderea spre societatea umană, spre evoluția ei.

569
 Aceste obiective am încercat să le realizăm în cadrul Parteneriatului educațional Gradiniță-Școală-
Biserică.
Activitățile cu caracter practic, care obligă la observație, la intervenție personală și cooperare plac și
descătușează energiile mintale și sufletești. Limbile se dezleagă cu ușurință și bucuriile reușitelor sunt
evidente.
Întrebați la o activitate „Ce vreți să deveniți?” copiii au dat răspunsuri ca: învățător, primar, preot,
polițist, doctor ,,dar și mamă, domnișoară, etc.
Prin prezentarea acestor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate vom observa
îmbunătățirea rezultatelor școlare și o însușire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbești copiilor
despre cele mai importante funcții în comunitate și alta este să vorbească ei însuși cu oamenii care reprezintă
aceste funcții.
Pentru realizarea acestui obiectiv am vizitat instituția Primăriei, copiii cunoscând organele locale de
conducere, lucru realizat și cu ocazia implicării instituției în acțiuni de 1Iunie, o zi a datinilor și obiceiurilor
de Crăciun, cănd copiii au fost răsplătiți cu diplome și dulciuri.
Exemple de prezentare a modelelor comportamentale sunt multe, dar tu ca dascăl, modelator de
suflete trebuie să dorești să creezi acea comuniune familie-școală-comunitate,în primul rând fiind sincer cu
tine însuți și cu ceilalți în tot ce faci, fiind dispus să înveți mereu, alergând alături într-o cursă pentru
cunoaștere către un țel.
O imagine pozitivă a instituțiilor de învățământ stimulează și impulsionează colectivul pentru ca
acesta să își desfășoare activitatea cu succes într-o atmosferă de performanță, care sdetermină creștera
coeziunii și comunicării interumane și atragerea sau menținerea surselor extrabugetare bogate.

Bibliografie:
1. Bisticeanu C. –Sociologia familiei, Ed. Fundația România de Mâine, București 2004;
2. Maciuc I.- Formarea continuă a cadrelor didactice, Ed. Omniscop, Craiova 1998;
3. Revista Învșțșmântului Prșcolar, Nr. 1-2/2008;
4. Învățământul primar, Nr. 4/2006.

570
 SISTEMUL ELVETIAN DE INVATAMANT

PROF. INV. PREPRIMAR, BOBEICA MAGDA BIANCA

SCOALA GIMNAZIALA “EMIL ATANASIU” GAROAFA, JUD VRANCEA

Sistemul elvetian de invatamant este descentralizat si autonom si are reputatia de a fi unul dintre cele
mai bune din lume. Constitutia Elvetiei deleaga cantoanelor autoritatea asupra sistemului de invatamant.
Limba de predare in cantonul respectiv stabileste limba de predare in scoli.
Sistemul elvetian de invatamant preuniversitar este impartit in: invatamant primar, invatamant
secundar inferior si invatamant secundar superior.
Invatamantul obligatoriu incepe odata cu varsta de 6 ani si dureaza 9 ani. Invatamantul obligatoriu
cuprinde invatamantul primar si invatamantul secundar inferior.
 Invatamantul primar
Invatamantul primar se desfasoara pe durata primilor 4-6 ani de scolarizare, in functie de canton.
Rezultatele elevilor la sfarsitul invatamantului primar impreuna cu recomandarile profesorilor si, in
unele cazuri, un examen, determina nivelul de performanta al elevilor. Pe baza acestui nivel de performanta
elevii sunt repartizati in invatamantul secundar inferior.
Tranzitia de la invatamantul primar la invatamantul secundar inferior difera de la un canton la altul.
 Invatamantul secundar inferior
Cele mai multe cantoane ofera mai multe tipuri de educatie la nivel secundar inferior. De multe ori,
exista doua sau trei sectiuni diferite, cu cerinte diferite.
Invatamantul secundar inferior se desfasoara pe durata a 3-5 ani, in functie de canton. Pe durata
studiilor, elevii invata sa citeasca, sa scrie si sa socoteasca. De asemenea, ei dobandesc cunostintele de baza
a 2 limbi moderne (de obicei, o limba nationala si limba engleza) si participa la ore de geografie, istorie,
arta si muzica. Diferite teme, cum ar fi promovarea sanatatii, educatia pentru o dezvoltare durabila sau
educatia civica sunt adesea predate ca parti integrante ale altor discipline.
 Invatamantul secundar superior
Invatamantul secundar superior nu este obligatoriu si se desfasoara pe durata a 3-4 ani, in functie de
canton.
Aici, elevii pot alege intre educatia si formarea profesionala sau invatamantul general.
Invatamantul general este oferit de catre scolile care se finalizeaza prin sustinerea examenelor de
bacalaureat, ce pregatesc elevii pentru admiterea la universitate.
Swiss Maturité Fédérale sau Matura se obtine dupa finalizarea cu succes a examenelor finale si
asigura posibilitatea de admitere la universitati de prestigiu.
 Alte programe de studiu
Alaturi de programul de studiu elvetian, Swiss Matura, exista si multe alte programe educationale
precum: programele britanice GCSE si A-Level, IB, Abitur, High School Diploma, French Baccalaureat.

571
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚA-ȘCOALA-FAMILIE-
COMUNITATE

BOBITAN ILICIA MARCELA

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a
şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia,
biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura
– oamenii. Între acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se
realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea
unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru
muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.

572
 Iată câteva principii ale colaborării familie - şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

573
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. INV. PRIMAR: BOBOC MADALINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BUGHEA DE JOS
– STRUCTURA SCOALA PRIMARA VALEA MACELARULUI

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
Cadrele didactice din grădiniță au nevoie de sprijinul familiei copiilor atât pentru a prelua și dezvolta
direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete
la necesități de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste
motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu
implicare susținută din partea familiei.
Toate meseriile au o importanta deosebita pentru societate, mai ales daca sunt desfasurate de oameni
pregatiti in diferite domenii, dar meseria de parinte ocupa un loc prioritar pentru dezvoltarea armonioasa a
copiilor.
Parintii buni dau cadouri, parintii inteligenti daruiesc propria lor fiinta.
Parintii buni au grija sa satisfaca, in masura posibilitatilor lor economice dorintele copiilor lor.
Parintii inteligenti sau copiilor ceva incomparabil mai valoros, ceva ce nu se poate cumpara cu toti
banii din lume: fiinta lor, povestea vietii lor, experientele lor, lacrimile si timpul lor.
Parintii buni alimenteaza corpul, parintii inteligenti alimenteaza personalitatea.
Parintii buni corecteaza greselile, parintii inteligenti isi invata copiii cum sa gandeasca.
Parintii buni isi pregatesc copiii pentru aplauze, parintii inteligenti isi pregatesc copiii pentru
esecuri.
Parintii buni vorbesc, parintii inteligenti dialogheaza ca niste prieteni.
Viitorul copilului depinde de modul in care parintele isi practica meseria.
Întreaga activitate didactică este determinată, în mod substanţial, de relaţiile pedagogice stabilite între
profesori şi elevi, între elevi şi elevi, dar şi de relaţiile între familie şi şcoală, între profesori şi părinţi, între
elevi şi părinţi.Atât profesorii cât şi părinţii au acelaşi interes deosebit faţă de succesul copiilor şi deţin
sistemul de legături care să le faciliteze reuşita.

574
 IMPORTANŢA RELAŢIEI GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR BOCŞA AURELIA-GEORGETA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ MUŞCA, COM. LUPŞA, JUD. ALBA

Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum
și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social
cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
La intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul
și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară
presupune achiziții psiho - comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea
copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății
prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de
necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de
consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță -
școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și
culturală a comunității locale din care acesta face parte. În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță - școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE
***Revista Învățământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

575
 INVATAMANT SI FORMARE PROFESIONALA IN GERMANIA

BOCSKOR S. LILLA

“ Meseria este o bratara de aur.”

“Cine are o meserie, are o moşie.”

Germania este o ţară cunoscută în lume pentru învăţământul său profesional dual.Termenul dual se
referă la o pregătire practică, care este în mare parte organizată şi desfăşurată de către companii, fiind
completată prin pregătire teoretică în școlile profesionale de stat. Formările profesionale duale (formări în
întreprindere) reprezintă circa 70% din totalul formărilor absolvite în Germania.
Prevederile legale pentru formare profesionala la locul de munca in industrie si manufactura sunt
cuprinse in Berufsbildungsgesetz (Legea Formarii Profesionale) din 1969 si in Gesetz zur Ordnung des
Handwerks (Legea Artelor Mestesugaresti) din 1953.
In Germania sunt aproximativ 350 de calificari profesionale recunoscute. Formarea profesionala
initiala poate incepe dupa invatamantul obligatoriu, in general de la varsta de 15 ani, cuprinde scoli cu
program normal si partial, si companii care ofera formare in sistem dual. Mai ales meseriile meșteșugărești,
cele din comerț, industrie, prestări servicii sau agricultură se învață în sistem dual.
Formarea are la baza un contract intre o companie si un cursant. Cursantii petrec 3-4 zile pe
saptamana in companie sau intr-un centru de formare. Invatarea poate avea loc in sesiuni compacte de
cateva saptamani. Companiile care fac formarea preiau costurile formarii la locul de munca si ii platesc
cursantului o bursa de formare. Materia predată este stabilită de către stat și mediul economic, inclusiv de
reprezentanți ai forței de muncă.
Formarea profesionala la locul de munca este supervizata de corporatii publice cum este Industrie-
und Handelskammern sau Handwerkskammern (Camerele de Industrie si Comert sau Camerele
Mestesugarilor), iar examenul cu seful camerei conduce la otinerea calificarii profesionale recunoscute.
Examenul final consta intr-o proba practica si una teoretica. La trecerea probelor, studentului i se
acorda Gesellen- sau Facharbeiterbrief (certificat de mestesugar sau de proficienta).
Schimburile internationale in formarea profesionala sunt sprijinite in cadrul programului educational
european LEONARDO DA VINCI.
Sistemul german s-a dovedit a fi o resursă valoroasă pentru economia germana, deoarece beneficiază
toate părțile interesate: companiile obțin personal pe termen lung, tinerii beneficiază în urma calificărilor
și a experienței de muncă si de salarii mai mari, primesc o perspectiva in viata. În Germania, mai mult de
unul din doi absolvenți se îndreaptă spre învățământul dual, de unde ies cu o meserie învățată. Pentru stat
reprezintă o forță de muncă calificată un factor esențial pentru o dezvoltare economică de succes pe termen
lung şi șomaj scăzut.
In România au introdus sistemul de învățământ dual din noiembrie 2016, atunci când prin OUG
81/2016 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 a fost reglementat acest
sistem.

576
 ESENȚIAL ÎN EDUCAȚIE – COLABORAREA ÎNTRE ȘCOALĂ, FAMILIE
ȘI SOCIETATE

BODEA DORU-CĂTĂLIN
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,LUCIAN BLAGA” BAIA MARE

Pesonalitatea este cea mai complexă şi adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm
contact şi pe care urmează să o influenţăm, s-o ameliorăm sau să o schimbăm; ea personalitatea, reprezintă
principalul ghid în modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom
putea selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare edecativă (Ylate,M.,
2000, pag. 231).
O personalitate cu adevărat reală nu poate exista fără o educație care trebuie făcută încă din grădniță.
Educaţia, în perspectiva deschiderii către valori multiple, reprezintă un demers pe deplin justificat, întrucât
vizează mai buna inserţie a omului într-o lume spirituală polimorfă şi dinamică. Astfel, educația vine în
întâmpinarea atât a dezideratelor individualităţii, prin valorizarea unor trăsături particulare, unice, ce merită
a fi recunoscute sau amplificate, cât şi în folosul societăţii, asigurându-i un anumit grad de coerenţă,
solidaritate şi funcţionalitate. Solidaritatea comunitară este potenţată nu numai prin felul cum se gestionează
reproducerea marilor simboluri în interiorul spaţiului cultural respectiv, ci şi prin modul cum este reglată
deschiderea spre alte spații culturale. O cultură este mare nu numai prin ea însăşi, ci şi prin felul în care
permite deschideri spre exterior, lucruri care se observă și se învață încă de pe băncile școlii și continuă
întreaga viață. De aceea, educația capătă o dimensiune interculturală, al cărei obiectiv principal rezidă în
pregătirea elevilor pentru a percepe, accepta, respecta şi a experimenta întâlnirea cu celălalt, ca fiind un
motiv de bucurie, o ocazie de întărire a sentimentului vieţuirii laolaltă, o dorinţă a unei împreună simţiri şi
binevenite conlucrări.
Grădiniţa şi familia sunt doi factori primordiali în educaţia copiilor.Conceptul de parteneriat
educaţional presupune colaborare, cooperare, comunicare eficientă, în scopul optimizării rezultatelor
educaţiei.
Este necesar un parteneriat real, activ, cu implicare din partea familiei. Parteneriatul educaţional se
realizează între următoarele instituţii: familie, şcoală, comunitate, agenţi educaţionali-elevi, părinţi, cadre
didactice, instituţii de cultură-biblioteci, muzee, centre de cultură şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea
instituţională şi are ca scop implicarea şi participarea reală a părinţilor în activităţile de la grupă şi cele
extracurriculare.
Copilul este implicat ]n viaţa socială prin apartenenţa sa la familie, la grupurile de joc şi de învăţare
dar şi prin relaţiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii şi organizaţii din comunitatea în
care trăieşte.Pentru eficientizarea proiectelor de parteneriat cadrele didactice vor contribui prin studiu
individual, pavoazarea claselor, informarea părinţilor despre calendarul desfăşurării activităţilor, întâlniri
informative.
Relaţia dintre grădiniţă şi părinţi poate fi consolidată prin:
- şedinţe cu părinţii;
- discuţii între cadrele didactice şi părinţi;
- consultaţii cu părinţii;
- implicarea părinţilor în acţiunile şcolii;
- acţiuni de voluntariat.
Parteneriatul grădiniţă-familie are rol în dezvoltarea personalităţii copilului. Organizarea
consultaţiilor săptămânale cu părinţii pe teme educaţionale are un rol important în procesul de educaţie.
Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea
părinţilor sau a altor agenţi care să sprijine grădiniţa şi copiii. De asemenea, părinţii se pot implica în
desfăşurarea serbărilor şi în activităţile extraşcolare. Rolul cel mai important îl are educatoarea şi modul de
iniţiere al parteneriatelor educaţionale benefice pentru copii, dar şi pentru grădiniţă, familie, comunitate.
Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaţionali
– grădiniţă, şcoală, familie – devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru
a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale
spiritualităţii umane.

577
 Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul
său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi şcoala, li s-au adăugat
alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia
care asigură educaţia non-formală . Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă izolată, în afara comunităţii,
cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul
calificat calificat al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe care
şcoala şi grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze.
Personalul specializat al grădiniţei şi al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi
sporească rolul în formarea personalităţii copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru
confortul material şi spiritual în care creşte copilul, nivelul cultural la care se prezintă astăzi cele mai multe
familii din ţara noastră.
Misiunea învăţământului preşcolar, ca învăţământ public nu poate fi realizată decât în interiorul
spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţiei cu mediul social, cultural şi economic. Se impune,
deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de partneriate autentice. Proiectul de
parteneriat le foloseşte părinţilor pentru a cunoaşte şi respecta obligaţiile legale privind creşterea şi educarea
copiilor, cadrelor didactice pentru perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi
în clasa I, cunoaşterea cerinţelor şcolii.
Relaţia dintre familie şi grădiniţă ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaţionale. Dacă
familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanţa colaborării cu
grădiniţa, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniţei va fi conştientă, interesată
şi reciproc avantajoasă.
Parteneriatul educativ grădiniţă-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, ce are autoritatea
socială şi legală de a se ocupa de educarea copiilor, având, în acelaşi timp, şi calitatea dată de pregătirea
psiho-pedagogică a personalului didactic de a aprecia care sunt nevoile, posibilităţile copilului, raportate la
cerinţele societăţii.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

Bibliografie:
Alexandra Mateiaş, ,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi consiliere, Ed.
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2003.
Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;

578
 PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ — PREMISĂ A PROCESULUI
INSTRUCTIV-EDUCATIV DE CALITATE

BODEA FELICIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,I.L. CARAGIALE”, BAIA MARE

Necisitatea colaborării grădiniţă- familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali: asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului.Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.
Grădiniţa şi şcoala se află în raport privilegiat de continuitate care implică colaborarea dintre
educatoare şi învăţători, dintre preşcolari şi şcolarii mici. Parteneriatul grădiniţă–şcoală are scop dublu: atât
dezvoltarea şi susţinerea muncii educaţionale, cât şi asigurarea evoluţiei formative a copiilor.
Părinţii copiilor implicaţi în diverse proiecte au înţeles valoarea parteneriatelor şi că împreuna putem
construi o lume în care copii lor se pot bucura de o copilărie fericită.
Importanţa colaborării dintre cele două instituţii educaţionale grădiniţa-şcoală derivă deci din faptul
că ele sunt două medii educaţionale succesive care impun stringent asigurarea comunităţii. Cheia
parteneriatului educaţional grădiniţa-şcoală o constituie pregătirea integrării adecvate a preşcolarilor în
sistemul acţiunilor şi asigurarea premiselor pentru însuşirea elementelor formative care duc la aptitudini de
şcolaritate în consens cu noile obiective şi finalităţi educaţionale.
Grădiniţa, primul factor de socializare instituţionalizat unde copilul se integrează treptat spre
învăţarea dirijată, îl pregăteşte către pasul următor, asigurând trecerea de la activitatea predominant ludică
la cea de învăţare.
A sprijini copilul preşcolar pentru integrarea şcolară, nu este nici simplu, nici uşor de făcut, pentru că
modelarea copilului spre viitorul efort intelectual cere mult tact, răbdare, mobilizare, căutare şi cooperare,
reunind şi aplicând armonios cele mai atractive metode didactice într-o unitate de cerinţe.
Şcoala este următoarea instituţie educaţională unde preşcolarii vor păşi cu încredere, cu dragoste, cu
speranţă într-un viitor mai bun. De aceea, trebuie luată în considerare percepţia copilului faţă de uriaşele
schimbări, de la grădiniţă la şcoală.
Din punct de vedere profesional trebuie evitată orice eroare didactică, urmărind sistematic şi
pregătind această trecere sub toate aspectele fizic intelectual şi socio-afective, printr-o bună colaborare cu
învăţătoarele care urmează să preia clasa I. .
Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de trăi, a
imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii pe care şi le
îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale interrelaţionării cu
semenii, s-au creat atitudini faţă de realitatea înconjurătoare. Drept factor care frânează relaţia este de luat
în seamă neimplicarea multor părinţi în actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau
întreruperea pentru perioade mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în
grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie .
Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influenţează
formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acţiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de şcoală .
Acţiunea adulţilor ar trebui să fie orientată nu doar spre copilul de care sunt legaţi, ci către toţi copiii.
În fond, îi pregătim pe copii pentru o societate mai bună, mai democratică şi nu trebuie să ne fie indiferent
cum se vor comporta copiii noştri peste 15-20 de ani .
Grădiniţa tradiţională a folosit convorbirea zilnică a educatoarei cu părinţii care însoţesc copiii
dimineaţa sau îi iau acasă la sfârşitul programului, serbarea şcolară, lecţia deschisă cu participarea
părinţilor, lectoratul pentru părinţi, care şi-au dovedit eficienţa în timp. Putem găsi şi forme noi de
colaborare, reciproc avantajoase .
Relaţia părinte-şcoală/grădiniţă trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi
preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări
din familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia
decizii. Educatoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia
copilului. La rândul său, educatoarea prezintă întâmplări din grădiniţă, dovedind familiei interesul faţă de
evoluţia copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Educatoarei i se cere să fie relaxată,

579
calmă şi atentă, să comunice expresiv, înţelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci şi contactul
vizual, expresia feţei, zâmbetul, gesturile.
I. Oportunitatea parteneriatului educaţional Grădiniţă-Familie
Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii individului, de aceea educaţia trebuie
să răspundă, în primul rând, nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între acestea şi dezvoltarea
socială.
Când copilul este mic influenţele sunt organizate şi structurate de adulţii ce îl înconjoară: mai întâi
părinţii şi ceilalţi adulţi din familie, apoi educatoarea şi ceilalţi copii cu care relaţionează. Responsabilitatea
dezvoltării copilului, în primele etape ale vieţii sale, revine familiei şi nu întotdeaune influenţele sunt
pozitive. Chiar şi atunci când grădiniţa oferă programe bune şi eficiente, experienţele negative acumulate
de copil, uneori, în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniţă se
poate pierde dacă familia nu întăreşte şi nu valorifică suficient aceste achiziţii. Prin urmare, pentru ca
activitatea desfăşurată în cadrul unui program de educaţie preşcolară să fie, realmente, pe termen lung,
eficientă, este necesar ca specificul şi obiectivele acesteia să fie prezentate familiei, pentru ca, ulterior, să
se iniţieze o colaborare strânsă între aceasta şi grădiniţă.
Termenul de „parteneriat” se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi
un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui ţel comun.
Colaborarea părinţi-educatoare presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea unui sistem de valori
şi cerinţe adresate copilului. O astfel de relaţie impune respectarea unor condiţii:
II.Oportunitatea parteneriatului educaţional Grădiniţă-Scoală
Al doilea, pe o listă a priorităţii parteneriatelor educaţionale, este parteneriatul dintre grădiniţă şi
şcoală. Noi am iniţiat astfel de parteneriate între fiecare nouă generaţie de preşcolari şi foştii preşcolari, în
noua lor postură de şcolari. Ne-am permis acest lucru având în vedere că şcoala de cartier preia marea
majoritate a preşcolarilor noştri. Practic, aceleaşi învăţătoare au preluat şi continuă să preia generaţii de
preşcolari ai aceloraşi educatoare. Acesta este un avantaj nu numai sub aspectul unei bune cunoaşteri a
viitorilor şcolari de către învăţătoare şi al apropierii preşcolarilor de viitoarele lor dăscăliţe, ci şi o
modalitate convenabilă, pentru educatoare, de a urmări evoluţia foştilor preşcolari.
Interacţiunea şcolarilor clasei I cu preşcolarii grupei mici, într-un mediu familiar şi pentru unii şi
pentru ceilalţi, a condus spre dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare cu rol motivant în procesul
instructiv-educativ.
Organizaţi în grupuri mixte, alteori în perechi, copiii cooperează, colaborează, acceptă ajutorul
celuilalt pentru rezolvarea unei sarcini, pentru explorarea unei teme noi sau, pur şi simplu, motivaţi de
lejeritatea actului de comunicare şi relaţionare.

580
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ BODNAR FIRUȚA

C.S.E.I. VIȘEU DE SUS, MARAMUREȘ

Motto:
„Omul nu poate deveni om decât prin educaţie” - Kant
Prin urmare, omul nu se naşte om: „tot ceea ce constituieumanitatea: limbajul şi gândirea,
sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul în La philosophiede l'éducation – nimic nu trece în organismul
noului născut” fără educaţie.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei
umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-
societate.Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune odesfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia,
iar între aceştia şi comunitatea, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al
educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibăcontacte
cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară
şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi
facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi
colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.Schimbul de informaţii favorizează
interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor
care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite.
Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în
care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este
chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar
şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul
pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, seîntoarce în familie, care trebuie săi asigure
un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu
cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit
mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri
bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple.Elevul are uneori o atitudine
ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru ase integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări
este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile pedagogice ale profesorului.
Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea
individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia dintre el, educator şi
părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit. Majoritatea părinţilor de astăzi consideră ruptura
dintre generaţii inevitabilă, şi totuşi, ei recunosc că temelia pentru o disciplină corespunzătoare şi pentru
stabilirea unui sistem de valori sănătos este o comunicare corespunzătoare. Majoritatea dintre noi consideră
că, în vederea dezvoltării caracterului copilului nostru, trebuie să-i spunem ceea ce nu ne place la el. Ne
încărcăm discursul cu predici, sfaturi şi porunci – şi toate acestea transmit neacceptare. În multe familii,
comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere; astfel, pentru a evita şi alte
complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Îi este
uşor să vorbească, pentru că ştie că, orice ar spune, va fi acceptat. Părinţii care doresc să deschidă
comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească să audă unele lucruri destul de alarmante. Ce fel de
ascultător eşti dacă asculţi numai lucruri bune şi frumoase? Copiii simt nevoia să-şi împărtăşească bucuriile,
dar au, de asemenea, nevoie de cineva căruia să-i împărtăşească problemele, neliniştile inimii, temerile,
eşecurile, cineva care să nu spargă şi să nu fărâme, care să nu învinovăţească. Atât părintele, cât şi copilul
au nevoie să transmită, dar este important ca transmiterea să se facă la momentul potrivit. Dacă problema
nu se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie să discute. Iniţiativa de a reface comunicarea deteriorată
stă în mâinile adultului. Părintele a greşit prin faptul că a permis realizarea unei rupturi fără să facă nimic

581
să o împiedice. Adevărata comunicare există, dacă se păstrează legătura cu copilul mărindu-se capacitatea
de a-l accepta ca pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii.
Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află
comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este
nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual
eşec, datorat unor probleme în cadrul familiei.Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale
familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor
contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii
de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul cadrelor didactice nu
se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Partener principal al şcolii,familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune
de o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi.Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la
scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente
puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru articularea
celor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii
depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de familie.
Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia,
celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte reguli şi să se
comporte responsabil în familie şi la şcoală, se va integra perfect societăţii când va ajunge la maturitate.

Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,2004
Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogic, București

582
 ŞCOALA ŞI FAMILIA - FACTORI DE EDUCAŢIE PERMANENTĂ
PENTRU INTEGRAREA COPILULUI ÎN SOCIETATE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘTIUCA

PROF. ÎNV. PRIMAR: BEJEREA MARIA

Cercetări realizate asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene enumeră
patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele: părinţii sunt juridic
responsabili de educaţia copiilor lor, legislaţia reflectând astfel libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa
cum doresc; învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-
se în afara şcolii; cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale
elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot
fi favorizate datorită dialogului cu şcoala; grupurile sociale implicate în instituţia şcolară, în special părinţii
şi profesorii, au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-şcoală:
1. Etapa şcolii autosuficiente în care şcoala este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează
mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinţii sunt rare,
formale; părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în şcoală; administraţia
alege şcoala pentru copii; părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară, iar asociaţiile de părinţi
nu sunt încurajate.
2. Etapa de incertitudine profesională în care profesorii încep să recunoască influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare, dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a creşte acuzarea familiei pentru proastele rezultate şcolare;
administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară; contactele formale, de rutină
cu părinţii continuă; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară, în care
participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional; formarea profesorilor abordează relaţia familie-şcoală
ca o problemă de importanţă secundară.
3. Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că neîncrederea
este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Caracteristicile etapei sunt: relaţia cu
familiile este din ce în ce mai încurajată de şcoală; consiliul şcolar include reprezentanţi ai asociaţiilor
părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate si
încurajate în activitatea şcolară; profesori specializaţi şi consilieri tratează problemele excepţionale ale
colaborării cu familiile; formarea profesorilor abordează problema relaţiei cu familia, ca una dintre
problemele importante; se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi, profesorii trebuind să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competenţa lor în această materie trebuind considerată ca o
aptitudine profesională. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii, şcolile trebuind să asigure asociaţiilor, părinţilor, asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării
părinţilor la gestiunea şcolii, din mai multe motive: părinţii sunt responsabili legali ai educaţiei copiilor lor,
deci trebuie să aibă posibilitatea de a influenţa natura acestei educaţii, modelele participative pot ajuta la
coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la schimbările din societate şi este necesară
o influenţare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale şi luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos
cu putinţă.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoală şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru
educaţia părinţilor, îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin
educaţie. Se pot deosebi asociaţiile de părinţi şi după scopurile lor, astfel: ca grup de susţinere a şcolii, în
probleme needucaţionale; ca grup de cooperare care consideră educaţia ca un proces comun în care părinţii
şi profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care
consideră că părinţii au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe.

583
 Cele mai frecvente obiective ale asociaţiilor naţionale de părinţi sunt: sensibilizarea părinţilor privind
drepturile şi îndatoririle lor, influenţa comportamentului lor asupra copilului; informarea părinţilor prin
mass-media privind problemele specifice; formarea părinţilor prin cursuri destinate acestora, prin publicaţii
etc.; reprezentarea părinţilor de către persoane care sunt obligate să apere interesele celor pe care îi
reprezintă şi care să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare şcolară.
În educaţia copilului, părintele şi educatorul sunt parteneri; de aceea ei trebuie priviţi la un nivel de
egalitate, între ei trebuie să existe o colaborare reală spre binele copilului. Atât mediul familial, cât şi cel al
şcolii au o importanţă deosebită în formarea personalităţii copilului. Cele două medii nu sunt paralele, ele
se intersectează, de aceea este nevoie de consecvenţă, complementaritate şi flexibilitate în cerinţele familiei
şi ale învăţământului.
Relaţia şcoală-familie se bazează pe câteva principii de care trebuie să se ţină cont: copilul este al
părintelui, numai el este în măsură să decidă soarta acestuia; şcoala îşi aduce contribuţia la formarea
copilului ca om, ca şi cetăţean al unei comunităţi; părintele are dreptul să-şi spună punctul de vedere privind
condiţiile şi educaţia copilului în şcoală; munca educativă are rezultate numai dacă şi părintele se implică
activ; relaţia cu părinţii trebuie să se clădească pe respect reciproc şi colaborare.
Conlucrarea cu părinţii are loc pe mai multe niveluri:
-la nivel de clasă: se aleg comitete de părinţi, acestea având rolul de a colabora în mod direct cu
învăţătoarele în luarea unor decizii, de a participa la organizarea şi buna desfăşurare a unor activităţi:
serbări, excursii; de asemenea, de a face legătura între conducere şi colectivul de părinţi.
-la nivel de unitate: consiliul de administraţie al şcolii prevede existenţa unui membru din rândul
părinţilor;
Ca forme de colaborare, informare şi educaţie ale părinţilor se pot menţiona: şedinţe cu părinţii pe
teme administrative sau educaţionale; lecţii demonstrative pentru părinţi (părinţii sunt invitaţi a participa la
lecţii, activităţi, jocuri, cu scopul de a cunoaşte copilul în diferite ipostaze), zile deschise. Se pot adăuga
vizite la domiciliu sau se stabilesc întâlniri de comun acord cu ocazia cărora învăţătoarea îşi completează
informaţiile legate de familia copilului privind condiţiile de trai, se poartă discuţii privind comportamentul
copilului în diferite situaţii. Se pot desfăşura activităţi comune: părinţii sunt invitaţi să participe la activităţi
de înfrumuseţare a sălii de clasă, implicarea în proiecte, la serbări organizate cu ocazia unor sărbători
religioase, cu ocazia unor evenimente importante din viaţa copilului:“Ziua mamei”, “Ziua copilului”. Se
pot face întâlniri ale părinţilor cu specialişti (medici, psihologi), pentru a elucida unele probleme legate de
sănătatea şi educaţia copilului.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental sau de ordin material, relaţia
şcoală-familie cerând un surplus de efort material şi de timp. Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente
privind: responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de
către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale
copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul
decizional din instituţia şcolară.
Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia
în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi profesori, pe un “contract
parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală nu se mai consideră doar ca un “drept
opţional”, ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii pentru a realiza o
educaţie de calitate.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan - Educaţia părinţilor, strategii şi programe, E.
D. P. , Bucureşti, 1997
2. Ciofu, Carmen – Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998
3. Meg F. Schneider – Educaţia copilului meu în 25 de tehnici care nu dau greş, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2003
4. Stanciu, Gh. Ion – Şcoala şi pedagogia în secolul XX, E.D.P., Bucureşti, 1983
5. Ziglar, Zig – Putem creşte copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000

584
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PRIM. BÎCA ILINA LILIANA

ȘCOALA PRIMARĂ CRASNA DEAL

Sistemul de învățământ românesc a îmbinat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate,

afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale,
sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului,
a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții
educative. Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane
a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în
contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul
societății așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia ,dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.Familia este
primul grup social,de o importanță primordială pentru elev,în care se pun bazele educației sale.În cultura
educațională din România este binecunoscută expresia „cei 7 ani de acasă”,ceea ce reprezintă bagajul de
cunoștințe,deprinderi pe care școlarul mic îl poartă la intrarea în școală și care constituie temelia educației
viitoare în școală.Fără o bază educațională solidă nu se poate construi o educație de calitate.
La intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul
și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară
presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea
copilului,dar și pentru trecerea ulterioară către școala primară. Activitățile desfășurate în grădiniță pun
accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al
copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură
afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este important atât pentru copil în mod individual
cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. În context actual
parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
** www.copii.psihologie.ro

585
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ-ȘCOALĂ

EDUCATOARE: BOERIU MARINELA

MOTTO: „Bucuria de a avea copii să o legăm de a-i forma ca oameni de valoare”

N. Iorga
PARTENERIATUL EDUCATIONAL
În contextul actual învăţământul îşi asumă o nouă perspectivă de dezvoltare şi funcţionare, care
vizează nu numai instruirea copilului, dar şi transformarea acestuia în “actor” al propriei formări prin
intermediul colaborării: grădiniţă- şcoală.
Parteneriatul educational este o forma de comunicare , cooperare si colaborare in sprijinul la nivelul
educational
IMPORTANŢA DERULĂRII Parteneriatului educational
Este necesar să se asigure o colaborare funcţională în procesul instructiv-educativ din grădiniţă şi din
şcoală, dar şi unitatea şi continuitatea influenţelor educaţionale prin colaborarea educatoare-învăţătoare.
Wallon sublinia acest lucru arătând: “Este împotriva naturii sa tratam copilul în mod fragmentar. Cu
fiecare perioada el constituie un ansamblu indisolubil şi original. In succesiunea perioadelor copilul rămâne
una şi aceeaşi fiinţa in curs de metamorfozare “.
COLABORAREA GRADINITA – SCOALA
Formele de colaborare dintre gradinita si scoala se asigura prin masuri de ordin psihopedagogic.
O prima masura de natura psihopedagogica menita sa contribuie la asigurarea continuitatii intre
gradinita si scoala este plasata la nivelul continutului invatamantului, oglindit in special in programele
gradinitei si ale scolii primare. Legatura dintre gradinita si scoala se realizeaza si prin masuri de ordin
pedagogic, care actioneaza in sfera tehnologiei didactice. Este vorba de asigurarea continuitatii in insasi
folosirea metodelor si procedeelor didactice.
Printre aspectele cotinuitatii gradinitei cu scoala nu sunt mai putin importante cele care privesc
formele de organizare si desfasurare a activitatii.
In acest sens,experienta dovedeste ca desfasurarea unor activitati comune cum ar fi:vizite la scoala,
vizita scolarilor in gradinita, serbari comune ,plimbari si programe distractive comune, organizarea unor
activitati de evaluare-concursuri care au ioc impreuna contribuie la atenuarea distantei dintre gradinita si
scoala.
CONCLUZII
 Realizarea dezideratelor a idealului educatoarelor este condiţionată de colaborarea mai strânsă
intre grădiniţă şi şcoală. Activitatea educatoarelor şi invăţătorilor trebuie să se impletească.
 Colaborand cu scoala,educatoarea va putea sa-si analizeze mai profund si mai obiectiv munca
instructiv-educativa sub aspectele ei pozitive si negative cunoscand rezultatele la invatatura si purtare a
fostilor »elevi »,iar invatatorul va cauta sa nu piarda pe parcurs cunostintele insusite in gradinita.
 Grădinita trebuie să creeze premize favorabile pentru realizarea continuitătii învătământului
preşcolar cu cel primar.

Bibliografie
 Gheorghe Tomşa, Nicolae Oprescu ,, Bazele teoretice ale psihopedagogiei preşcolare”,
 Revista Invătământului Preşcolar Nr 1-2/2005 ,
 www.didactic.ro

586
 FORME DE COLABORARE ŞCOALĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR BOGASIERU COSMINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 LUGOJ, TIMIŞ

Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la
formarea tineretului.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului
şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral - spiritual al acestuia.
Familia ocupă un loc aparte in sistemul institutional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a
dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi
educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile
situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace.
Formele de colaborare a cadrelor didactice cu părinţii elevilor au izvorât din necesitatea stabilirii unor
legături organizate, sistematice între cei doi factori şi sistemul de educaţie. Dintre acestea amintim:
a) Şedinţele cu părinţii
Scopul şedinţelor cu părinţii este de a asigura legătura cadrelor didactice cu părinţii elevilor, în diferite
etape ale anului şcolar şi astfel se pot lua măsuri comune pentru bunul mers al procesului instructiv-
educativ.
Spre deosebire de alte forme de colaborare cu familia (vizite, consultaţii), şedinţele, prin prezenţa
simultană în şcoală a unui număr mai mare de părinţi, dau posibilitatea schimbului de experienţă, a
confruntării opiniilor şi căutării unor soluţii viabile pentru practica muncii educative a părinţilor. Ele se
axează pe o tematică precisă, corespunzătoare problemelor educative ale clasei sau ale şcolii.
Cu toate aceste argumente care demonstrează puternica valoare a şedinţelor cu părinţii, în practica
şcolii apar uneori aspecte deficitare în organizarea şi desfăşurarea lor, făcând să scadă astfel efectele bune
care ar putea decurge pentru activitatea şcolii şi a familiei.
Tematica şedinţelor cu părinţii poate viza organizarea activităţii şcolii cu familia în ceea ce priveşte
analiza muncii instructiv-educative a clasei de elevi, a evoluţiei fiecărui copil în microclimatul social al
grupului clasei şi al şcolii, precum şi iniţierea părinţilor în stimularea dezvoltării personalităţii copiilor lor.
Reuşita primei adunări cu părinţii influenţează în mare măsură modul în care vor răspunde ulterior
familiile elevilor la chemările şcolii.
Prin contactul dintre familiile elevilor dintr-o clasă, se determină unificarea atitudinilor şi a acţiunilor
educative ale părinţilor, înfiriparea unor relaţii de colaborare între aceştia şi exercitarea unei mai corecte
influenţe educative benefice.
Este demn de menţionat că şedinţele, ca formă colectivă de activitate cu familia, au avut un rol
însemnat nu numai pentru rezolvarea problemelor comune tuturor elevilor, ci şi pentru cele specifice
anumitor elevi. Faptul este explicabil prin contribuţia şedinţelor la ridicarea nivelului pedagogic al pă-
rinţilor, la îmbunătăţirea condiţiilor de activitate educativă în şcoală şi în familie.
b) Lectoratul pedagogic
Este forma cea mai reuşită de a dezbate în faţa părinţilor probleme de educaţie a copilului în familie
şi şcoală. Activitatea se desfăşoară după un grafic întocmit la începutul anului şcolar, cu o tematică bine
precizată. În funcţie de problemele care se discută, la lectorate se pot invita specialişti în diferite domenii:
un jurist, un medic, un poliţist, un pompier, un preot, un inginer, un economist, un patron al unei firme
etc.Pentru aprofundarea unei temei educative puse în discuţie, se pot aplica celor prezenţi chestionare pe
care să le completeze acasă, reflectând în linişte asupra răspunsurilor solicitate, urmând ca în interval de o
săptămână să fie trimise la şcoală, prin elevi. Prin evaluarea răspunsurilor date de părinţi la unele
chestionare ne putem da seama cât de mult este implicată familia în sprijinirea şcolii pentru educaţia
copiilor. Carenţele depistate pot fi corijate sau prevenite, iar aspectele pozitive pot fi popularizate.
La lectoralele pedagogice cu părinţii pot participa alături de părinţi şi copiii lor.
c) Vizitele efectuate de cadrele didactice la părinţii elevilor
Specificul acestei forme de colaborare între şcoală şi familie îl constituie contactul nemijlocit al
cadrelor didactice cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie ale copilului în familie.Se ştie cât de mult diferă

587
uneori imaginea pe care o avem despre un elev în şcoală, de cea formată cu prilejul surprinderii lui, chiar
într-un singur moment, acasă, printre ai săi. Ar fi deci greşit să atribuim unui elev anumite trăsături, numai
pe baza a ceea ce surprinde la el în şcoală, fără a-1 vedea şi acasă, în familie.
S-a observat că elevii manifestă un ataşament sporit faţă de învăţător, sunt mai apropiaţi şi mai
disciplinaţi după vizitarea familiei lor de către învăţător. Ei se comportă ca şi cum ar fi contractat noi
obligaţii, în afara celor şcolare, obligaţii ce decurg tocmai din faptul că se consideră mai legaţi de învăţător.
De fiecare dată când se efectuează o vizită la domiciliul unui elev se notează în caiet data, ce probleme
şi cu cine s-au discutat. Constatările şi măsurile stabilite de comun acord cu părinţii pentru îndreptarea
situaţiei şcolare sau a conduitei greşite se notează succint. Iată de ce, cu toată greutatea de a cuprinde în
planul de vizite pe toţi elevii clasei şi chiar de a programa repetarea vizitelor cînd este nevoie, se impune
acordarea unei atenţii deosebite acestei legături cu părinţii.
e) Consultaţiile acordate părinţilor
Aceste consultaţii au multe puncte comune cu vizitele. Conţinutul lor este, în linii mari, acelaşi -
discutarea unor probleme ivite în legătură cu anumiţi elevi, care necesită soluţii imediate. Ele se
programează o dată pe săptămână, iar convorbirile decurg, de obicei, numai între învăţător şi părinte. Sunt
deopotrivă utile cadrelor didactice şi părinţilor. Pentru primii, reprezintă o cale operativă, directă de lucru
cu părinţii, potrivită pentru rezolvarea problemelor speciale ale unor elevi, iar pentru părinţi o posibilitate
de contact organizat cu cadrele didactice, un sprijin competent, la îndemână, în intervalul dintre adunările
lunare.
Alte forme de colaborare cu familia sunt scrisorile şi însemnările pe carnetul de elev. Scrisorile sunt
necesare ca mijloc operativ, comod, în condiţiile când cadrele didactice nu au posibilitatea unor întâlniri
directe cu părinţii elevilor. În special pentru elevii din primele clase, însemnările învăţătorului sunt un bun
ghid, care serveşte familiei pentru cunoaşterea exigenţelor şcolii, a aprecierilor asupra pregătirii elevului.
Părinţii vor fi atenţionaţi să urmărească însemnările din caietele copiilor şi să reacţioneze ca atare prin
mijloace şi soluţii în consens cu cele solicitate de şcoală.
Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii
comune familie - scoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi
colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile si aptitudinile fiecărui copil.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte.
Urmărind aspectele comune, speciale si diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa,
sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu şcoala.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cucoş, Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002 ;
2. Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie şcolară, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003 ;
3. Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.

588
 GRĂDINIŢA , FAMILIA ŞI COMUNITATEA - PARTENERI ÎN EDUCAŢIE

PROF. BOGHIAN MARCEL-LIVIU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BUMBEŞTI- JIU , JUD.GORJ

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime . Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale . În această interacţiune , el asimilează normele şi valorile societăţii , modelele sociale de
comportament , mijloacele sociale de comunicare umană . Prin aceasta , el este pregătit pentru viaţa social,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi . Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă , în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale :
familia , grădiniţa , şcoala, instituţiile culturale , dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne
de informare şi influenţare .
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici , când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază) , şi continuă de-a lungul
vieţii omului , odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară) .
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice , de
alimentaţie sănătoasă) , acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi .Tot în familie , copilul îşi însuşeşte limbajul . Volumul , calitatea vocabularului ,
corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi , de felul în care aceştia interacţionează şi
îi solicită pe copii .
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei . Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere ,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei , dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi . Educaţia copilului este o
acţiune care presupune schimb de experienţe , de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact . Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre
familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include .
După cei șapte și , mai nou , șase ani de-acasă , școala are un rol primordial în educația copiilor ,
alături de familie , dar și de întreaga societate , deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot
parcursul vieții . Colaborarea între toți factorii educaționali , în primul rând între școală și familie , este
stringentă . Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile , mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură
, dacă nu cunoaşte condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor . Apoi , o serie de aspecte ale
comportamentului elevilor , absențe , disciplină , mod de reușită la învățătură , nu se pot cunoaște și rezolva
în modul cel mai eficient fără contactul cu familia . Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului
lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile școlare . Activitatea de acasă este o continuare a
activității pedagogice de la școală și invers . Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează
atât la școală, cât și acasă . După cum spunea Maria Montessori , „ Copilul care se naşte nu intră într-o
ambianță natural , ci într-o civilizație ”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului , în
domeniul comportamentului , în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale , morale și estetice, în
domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă , igienico-sanitare , în domeniul activităților libere ,
angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală . La ședințele cu părinții vorbim
pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor , dar mai ales în controlul
temelor de acasă . Totodată părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de
învățător și de colegii de clasă , dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare . „A-ți
învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării . Este greșită concepția unor
părinți de felul : „L-am dat la școală , să-l învețe dascălul ”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa
de preocupare a unui părinte . Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori ,
școală și familie , există o conlucrare în interesul comun al educării copilului .Se constată că unele familii
manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării copilului , pe când altele sunt
dezinteresate . Parteneriatele dintre școală și familii pot : ajuta profesorii în munca lor ; perfecționa

589
abilitățile școlare ale elevilor ; îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar ; îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților ; dezvolta abilitățile de lideri ale părinților ; conecta familiile cu membrii școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie , se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare , psihopedagogice , pe lângă aspectele medicale , juridice etc.Un studiu realizat în ceea ce privește
necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să
stabilească legături între ele : 1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor ; 2. învățământul
nu este decât o parte din educația copilului ; o bună parte a educației se petrece în afara școlii ; 3. cercetările
pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor , în special asupra
motivațiilor învățării , precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită
dialogului cu școala ; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au
dreptul să influențeze gestiunea școlară .
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții , ședințe , consultații , vizite la domiciliul elevului , serbări școlare) . Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten , un collaborator , un om adevărat , care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze . Așadar , e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor , să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor .
După John Dewey , „ educația este un proces al vieții , și nu o pregătire pentru viață . Şcoala trebuie
să reprezinte viața actuală , viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în
familia lui , cu vecinii săi , pe locurile lui de joacă ” . Personalitatea micului școlar este în formare , deoarece
este rezultatul unei evoluții lungi , care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social .
Învățătorul este și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare , cu multe „cărări întortocheate”, pe
care are misiunea de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

Bibliografie:
1. Alexandra Mateiaş (2003) , ,,Copiii preşcolari , educatoarele şi părinţii '', Ghid de parteneriat şi
consiliere , Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti ;
2. Băran- Pescaru , A., ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
3. Vrăşmaş, E.,A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002

590
 RELAȚIA ȘCOALĂ –FAMILIE – SOCIETATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂTOR PRIMAR BOGZĂ DANIELA CLAUDIA

CLASA A III-A C
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 46, BUCUREȘTI

Educația este printre cei mai importanți factori în procesul prin care se realizează formarea și
dezvoltarea personalității umane a fiecăruia în parte.
Un alt factor important este procesul de transmitere a civilizației generațiilor următoare, realizat în
contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul
societății, cel puțin așa cum o cunoaștem în ziua de azi.
Școala este o instituție puternic ancorată în comunitate, fiind una din instituțiile centrale ale acesteia,
iar prin statutul pe care îl are, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor
implicate, în special cele umane poate deveni promotor ai parteneriatului comunitar.
Factorul care exercită cea mai mare influență asupra copiilor, alături de școală, este familia. Aceasta
este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează persoană
umană.
Familia intervine în acest parteneriat școală-comunitate că fiind factor cheie, importanță rezultată în
urmă rolului ca factor de educație informală dar și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal
de educație.
Este important ca părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității să se considere unii pe alții parteneri
în educație, să creeze în jurul elevilor o comunitate de suport funcțională. Parteneriatele trebuie văzute că
o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele sunt considerate mai mult decât o
simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natură a relațiilor publice.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajută elevii să aibă succes
la școală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră
unii pe alții parteneri în educație, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcționeze.
Dacă privim că exemplu țările dezvoltate, cum ar fi partea continentul nord american, parteneriatele
școală-familie-comunitate sunt esențiale în procesul de educație al elevilor și în succesul lor la școală.
Întreaga activitate didactică este determinată, în mod substanțial, de relațiile pedagogice stabilite între
profesori și elevi, între elevi și elevi, dar și de relațiile între familie și școală, între profesori și părinți, între
elevi și părinți. Atât profesorii cât și părinții au același interes deosebit față de succesul copiilor și dețin
sistemul de legături care să le faciliteze reușita, aceasta fiind în beneficiul copiilor.
Școala colaborează cu familia în permanență prin acțiuni precum: ședințe cu părinții, vizite la
domiciliul elevilor, corespondența cu părinții, lectoratele pedagogice, activități extrașcolare, consultații,
acțiuni de voluntariat, serbări școlare. Parteneriatul dezvoltându-se mai mult prin implicarea părinților în
aceste activități concrete la nivel de școală.
Implicarea părinților în viață activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii sunt ajutați
devin mai motivați și mai ambițioși în tot ceea ce fac.
Evoluțiile rapide din viață socială de astăzi datorită modificării statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii datorită emancipării acesteia, modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze fac că rolul instituțiilor de
învățământ să fie mare nu numai în ceea ce privește educația copiilor, ci și a părinților.
De aceea valoarea educației crește în această lume în care schimbările s-au accelerat simțitor, în
această societate a opțiunilor individuale și sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziții și de
naturi diferite.
Prin urmare, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe
cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-
familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine astfel un proces de pregătire
pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

591
 1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în
afară școlii;
3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
În concluzie, cei doi piloni de rezistență ai educației sunt școala și familia, iar între aceștia și
comunitate, mediul extrașcolar și extrafamilial, activează elevul, obiect și subiect al educației. Dacă aceste
medii educaționale se completează și se susțin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a elevului în
activitatea școlară și pe plan general în viața socială.

592
 STIMULAREA MOTIVAŢIEI ÎNVĂŢĂRII LA ELEVII DIN CICLUL
PRIMAR

PROF. ÎNV.PRIMAR: BOIANGIU ANGELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GÎRLA MARE , JUDEŢUL MEHEDINȚI

Copiii încă din clasele primare au nevoie mai mult decât oricine de stimularea dorinţei de a face
eforturi pentru a învăţa. În aşa mod, elevul va fi profund implicat în sarcinile de învăţare, va fi orientat spre
finalităţi, într-o mare măsură conştientizate, va transfera în învăţare întreg potenţialul cognitiv. Lipsa de
motivaţie e caracterizată de pasivitate, inactivitate, concentrare foarte lentă într-o sarcină de învăţare, lipsă
de spontaneitate şi chiar stări de anxietate. Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi în dezvoltarea
personalităţii, deoarece: este primul element cronologic al oricărei activităţi; semnalizează deficituri
fiziologice şi psihologice; selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le
susţine energetic; contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi consolidarea
unor însuşiri ale personalităţii.
Psihologia modernă recunoaşte două tipuri de motivaţie: intrinsecă – în care persoana urmăreşte o
activitate (sau chiar mai multe) strict cognitivă, când acţiunile întreprinse sunt pentru sine; de exemplu,
aspiraţia spre competenţă profesională, social; extrinsecă – în care persoana urmăreşte, prin activităţile
depuse anumite recompense morale: prestigiu, notorietate, faimă, statut, poziţie etc.
Motivaţia pentru învăţare a elevilor trebuie stimulată, orientată, întreţinută, iar cadrul didactic joacă,
alături de părinţi, un rol de prim rang în această întreprindere. Astfel, este esenţial ca, noi, educatorii să fim
convinşi că este nevoie de intervenţia pedagogică şi că deficitul de motivaţie poate să fie influenţat pozitiv
în spaţiul şcolar. Un elev care nu este atras de o anumită disciplină şcolară şi care nu găseşte în profesor un
sprijin în menţinerea pe linia de plutire a rezultatelor şcolare tinde să dezvolte o întreagă paletă de
sentimente sau comportamente negative. Eu, permanent am încercat să aflu care sunt lucrurile de care elevii
sunt interesaţi, care sunt lucrurile care-i pasionează şi să găsesc modalităţile cele mai potrivite de a le
transforma în modalităţi de stimulare a progresului lor şi în căi de a le dezvolta o atitudine pozitivă, deschisă
faţă de învăţare şi faţă de şcoală. Am observant că, cu cât elevii sunt mai mult ajutaţi în stabilirea şi
realizarea scopurilor prin situaţiile create în procesul de învăţământ (respectând particularităţile de vârstă
şi individuale, fixând în mod diferenţiat sarcini elevilor), cu atât motivele activităţii lor se consolidează mai
uşor, devin mai eficiente. În acest sens, am cunoscut că există un număr semnificativ de factori ambientali,
pentru a creşte motivaţia elevilor; captarea atenţiei să dea elevilor un motiv de a rămâne conectaţi;
expectanţe clare; fixarea unor obiective pe termen scurt; aprecierea verbală şi scrisă; utilizarea judicioasă a
notării; stimularea descoperirii, explorării, curiozităţii epistemice. Un copil motivat doreşte să înveţe, se
bucură atunci când realizează activităţi relaţionate cu învăţarea şi crede că şcoala şi învăţarea sunt activităţi
importante pentru viaţa lui. Stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic
al educatorilor, al acelora care, după cum spunea J.A Comenius, au „cea mai minunată îndeletnicire din
lume”. Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii: stabilirea regulilor
clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la începutul anului școlar, ceea ce va
duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem
preveni comportamentele deviante; personalizarea clasei (se pot folosi diverse desene sau alte activități prin
care se pot remarca elevii clasei- felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine);
cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului spre învățare;
implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative; așteptările profesorului devin un factor de
motivație; profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi;(stabilirea unei atmosfere
pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte); rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp;
recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă de luat în calcul a
elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor. Cea mai eficientă
metodă de a recompense elevii este lauda.
Motivaţia este cheia succesului şi în activitatea de învăţare. De la Piaget la Gardner, teoreticienii
mecanismelor învăţării au subliniat faptul că motivaţia este fundamentul pe care se construieşte succesul
educaţional. Implicit, se poate afirma că lipsa motivaţiei pentru învăţare poate să conducă nu numai la

593
performanţe şcolare scăzute, ci şi la alte acumulări negative care pot sta la baza unor abateri sau devianţe
comportamentale.

Bibliografie:
Golu, P., Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti,2001; Vintilescu,
D., Motivaţia învăţării şcolare, Editura Facla, Timişoara,1977; Neacşu. I., Motivaţie şi învăţare, E.D.P.,
Bucureşti 1987

594
 ,,EDUCATIA FARA FRONTIERE!„
RELATIA ȘCOALĂ- FAMILIE”

P.I.P. BOJĂ CABRIELA

SCOALA GIMNAZIALA ,,MIHAI VITEAZUL” ALEXANDRIA
JUD TELEORMAN

După cei șapte ani de acasa, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar
și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă. Școala nu-
și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște
condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului elevilor,
absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără
contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de
comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală
și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă. După
cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-o civilizație”.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la
învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă
copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și
în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea
mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala
noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia:

595
una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea
violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor
școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1
Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă
cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

596
 FAMILIA-PARTENER EDUCATIONAL IN OBTINEREA
SUCCESULUI SCOLAR

PROF BOJAN ELENA-CLAUDIA

SC.GIMNAZIALA NICOLAE TITULESCU
CARACAL-OLT

Activitatea didactica de buna calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului in
plan psihic si social. Copilul isi va dezvolta potentialul nativ in masura in care scoala va reusi sa il identifice
corect, sa il cultive , dar nu va omite sa se implice in modelarea influentelor care nu apartin orei de curs.
Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate. Colaborarea intre
toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta.
Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si viata
ale copiilor.
Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-
au respectat anumite conditii de realizare a acestuia:
- parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea
copiilor;
- parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
- responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie.
Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de comportare
in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la scoala si invers –
activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa.
La sedintele cu parintii am vorbit pe larg despre modul in care acestia isi pot ajuta copii la invatarea
lectiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasa. Copilul nu trebuie sa vina la scoala cu temele
nefacute. De aceea, parintii trebuie sa cunoasca cum se controleaza si cum poate fi ajutat copilul in cazul
in care intampina unele greutati in rezolvarea lor.
Totodata, parintii trebuie sa cunoasca daca copilul lor are o comportare corecta fata de invatator si
colegii de clasa, daca purtarea lui pe strada sau in alte locuri in afara scolii este corespunzatoare.
Din experienta pe care am avut-o pana in prezent, mi-am dat seama ca exista familii care se mandresc
cu atitudinea severa fata de copii. Severitatea este necesara, dar cu masura, altfel copilul creste timorat de
gandul pedepsei, incepe sa minta si se indeparteaza de parinti.
Am avut copii care incepeau sa planga cand obtineau calificative de bine sau suficient, spunand ca
vor fi batuti sau pedepsiti de catre parinti.
Mai grava este situatia in care parintii sunt impartiti in “doua tabere”: unul sever, iar celalat indulgent.
Severitatea exagerata isi va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de
parinti impun un regim de viata si de invatatura peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica
specifica varstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activitati
recreative, la jocurile specifice varstei si fac uz frecvent de pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celalat pol se afla parintii superprotectori, cei care se invart in jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru ca in familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu si indatoriri. Cu acesti
copii se lucreaza foarte greu si devin dificili, deoarece ei cred ca si la scoala vor avea parte de aceleasi
privilegii.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune, a initiativei copilului.
Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta o teama permanenta pentru viata si
activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si comportare fara sa accepte abateri,
plangeri si nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un comportament lipsit de initiativa,
instalarea unei temeri nejustificate de actiune si mai ales de consecintele ei, in ultima instanta timiditate
exagerata.

597
 Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie il reprezinta obtinerea succesului scolar.
Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes scolar.
Progresul – arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada comparata.
Poate fi continuu sau periodic.
Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de
timp.
Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare si
la finalitatile invatamantului.
Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar.
Insuccesul sau esecul scolar cunoaste doua faze:
- in faza initiala – elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o
disciplina sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp).
Aceasta faza se poate depasi cu usurinta prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atentie
deosebita din partea invatatorului.
- a doua faza – de instalare evidenta si stabila a insuccesului scolar, elevul evita efortul individual
si isi exprima aversiunea fata de invatatura, profesori, tot ceea ce este legat de scoala. Inregistrand mari
lacune in cunostinte, el poate ajunge la repetentie, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Scolarul are nevoie acasa de un mediu de viata in care sa se simta in siguranta. Intr-un climat educativ
bun, parintii sunt calmi, intelegatori, afectuosi, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fara insa a-i
satisface orice capriciu.
Copilul simte ca parintii se ocupa de el, ca sunt interesati de necazurile si problemele lui, ca si de
rezultatele scolare.
Familia este un cadru de disciplina ferm, in care si copiii si parintii impartasesc acelasi nivel de
exigenta.
Studiile arata ca intr-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali si spontani, se descurca singuri,
dovedind autonomie, isi exprima dprinta de a creste, de a se impune si de a fi conducatori; stiu sa se apere,
doresc sa infrunte dificultatile, sunt perseverenti in realizarea unor scopuri.
Pentru a-mi da seama de interesul ce-l manifesta fiecare parinte pentru scoala am dat un chestionar
parintilor, cu diferite intrebari: “ Sunteti multumiti de conditiile scolare in care copilul dvs. Isi desfasoara
activitatea?”, “ Il supravegheati zilnic la efectuarea temelor?”, “Copilul dvs. Are acces la informatie
(calculator, Internet)?”, “Care credeti ca este punctul lui forte?”, “este inscris la vreo activitate
extrascolara?”, etc.
Dupa acest chestionar, mi-am putut da seama de parintii interesati, in adevaratul sens al cuvantului,
de scoala, de viitorul copilului.
Tot pentru o cunoastere mai buna a elevilor am facut vizite la domiciliu. Astfel, am reusit sa cunosc
atmosfera si climatul educativ din familie, conditiile materiale, comportamentul parintilor fata de elev,
precum si starea de sanatate a copilului.
Pentru ca relatia dintre scoala si familie sa fie cat mai apropiata si sa-l ajute pe micul elev sa se
integreze in mediul scolar, am implicat direct parintii in activitatile desfasurate in afara orelor de curs.
Parintii au venit cu idei de realizare a unor activitati extrascolare. Am fost impreuna in excursii, am
vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am tinut in fata parintilor serbari, care au
permis acestora sa vada manifestarile elevilor, precum si rezultatul muncii lor. De aceea, parintii se simt
utili si prezinta mai mult inters pentru scoala.
As putea concluziona astfel: “scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se
simta in siguranta. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, maleabili in
raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca
iau parte la micile lui necazuri si la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se
intampla la scoala”( M. Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.

598
BIBLIOGRAFIE:
https://staticlb.didactic.ro/uploads/assets/122/24/9//12referat.doc

599
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR INV. PRESC. BOJIN ANISOARA

GRADINITA P.P.5 CARANSEBES

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

600
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

601
 COLABORAREA CU FAMILIA ÎN CADRUL
ALTERNATIVEI EDUCAȚIONALE STEP BY STEP

PROF. INV. PRESCOLAR: BOJOR IOANA

GRADINTA PP.NR.12 BISTRIŢA

“A fi bun este un lucru nobil, dar a-i învăţa pe alţii să fie buni este şi mai nobil”
- MARK TWAIN
Scopurile programului Step by Step sunt fixate în funcţie de nevoile copilului, nevoi intelectuale,
sociale şi de dezvoltare ale acestuia.
Programul pentru învăţământul primar stabileşte patru obiective :
- să pregătească indivizi dispuşi să se instruiască toată viaţa
- să asigure continuitatea şi metode practice de dezvoltare
- să creeze un mediu de instruire bazat pe respect reciproc şi principii democratice
- să se asigure că toţi copiii vor dobândi deprinderi eficiente artistice, etice şi practice.
Într-o clasă în care învăţarea se realizează potrivit programului Step by Step, elevul se dezvoltă într-
o atmosferă de încredere şi se simte ajutat . Fiecărui copil i se cere după posibilităţile lui, sarcinile de
învăţare fiind formulate diferenţiat. Învăţătorii care lucrează în această alternativă percep fiecare copil ca
fiind unic, demn de înţelegere şi respect.
Modelul acestui program include implicarea prin participarea familiei, didactici adecvate ce ţin cont
de personalitatea copilului, centre de activitate în sălile de clasă, instruirea continuă a învăţătorilor, poziţia
centrală a copilului în abordarea demersului educaţional bazat pe individualizare.
Copiii vor atinge scopurile stabilite prin asumarea, în cadrul clasei, a diferitelor roluri :
- de prieteni, copii vor învăţa să aibă încredere şi să se îngrijească de ceilalţi
- de parteneri, copiii vor învăţa să coopereze
- de gânditori, vor reflecta la acţiunile lor
-de ascultători, vor învăţa să devină auditori activi şi atenţi la public
-de interlocutori, îşi vor formula şi exprima propriile idei
-de persoane ce rezolvă o problemă, vor crea soluţii alternative
-de martori ai unor întâmplări, îşi vor dezvolta deprinderile necesare pentru a comunica propriile idei
şi observaţii.
Modelul Step by Step îşi propune să-i înveţe pe copii cum să devină participanţi responsabili într-o
societate democratică.
Programul Step by Step pentru învăţământul prescolar recunoaşte, respectă şi sprijină rolul părintelui
ca prim profesor şi expert asupra copilului său. Acest program îi consideră pe părinţi ca parteneri în educaţia
copiilor, are încredere în responsabilitatea şi cooperarea părintelui şi a şcolii pentru a asigura succesul
fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare.
Comunicarea eficientă dintre părinte şi gradinita se bazează în primul rând pe încredere. Încă de la
începutul parteneriatului dintre părinţi şi cadre didactice, educatoarea trebuie să se gândească ce pot învăţa
de la ei despre copii. Pentru aceasta aceştia trebuie să ştie să asculte.
Ascultând atent părintele se poate stabili o relaţie deschisă de încredere şi sprijin reciproc. În relaţia
de comunicare cu părintele, educatoarea trebuie să fie:
 prietenoasa – cel ce comunică prieteneşte este încurajator, admite contribuţiile altora, îşi exprimă
deschis admiraţia şi respectul şi are tact
 relaxata– cel ce comunică relaxat este calm şi atent, liniştit şi fără ticuri nervoase
 atenta – cel ce comunică atent ştie să asculte, este interesat de ceea ce i se spune şi reacţionează
astfel încât celălalt are convingerea că e auzit
 expresiva – cel ce comunică expresiv realizează un contact vizual frecvent şi susţinut cu expresii
faciale şi gesturi dese
 impresionata – cel ce arată că este impresionat tinde să fie rememorat datorită stimulilor pe care îi
proiectează.
În programul Step by Step pentru învăţământul prescolar, se organizează regulat întâlniri sau
conferinţe cu părinţii. Atunci când am considerat că este necesar, am pregătit chestionare referitoare la

602
copii, care au fost completate de părinţi. Am încercat să-i obişnuim pe părinţi să fie deschişi şi să prezinte
toate problemele apărute pe întreg parcursul anului şcolar.
Familia reprezintă primul educator al copiilor şi are o mare influenta asupra lor. Programul Step by
Step recunoaște, respecta si sprijină rolul părintelui ca prim profesor si expert in educația copilului sau.
În cadrul programului step by step, familiile sunt cele care consolidează si extind procesul de învățare
realizat in clasa de elevi. În Step by Step, conferințele cu părinții se organizează regulat în scopul
comunicării continue privind progresul fiecărui copil.
Metodele de comunicare cu părinții :
• scrisorile săptămânale;
• întâlniri ale grupului de părinți;
• întâlnire de prânz sau seara la 4,30 când pleacă copii acasă;
• schimb de cărți;
• serbări , sărbători,zile de naștere;
Programul Step by Step consideră părinţii cei mai importanți consultanți în înțelegerea mai bună a
fiecărui copil. Se includ părinții si în activitățile desfasurate la grupa!
O gradinita prietenoasa trebuie să creeze climatul tuturor implicărilor părinților, care participă la toate
activitățile grupei . În acest scop părinții acționează ca voluntari în cadrul gradinitei și al grupei de
prescolari.
Câteva din sarcinile părinţilor voluntari au fost:coordonatori ai unor evenimente speciale
reparații si îmbunătățiri; activități științifice și artistice; organizatori ai zilelor de naștere ; organizarea
de excursii.
Apreciem că buna cunoaștere a ceea ce copilul trebuie să primească și primește direct din partea
familiei,conjugată cu o muncă metodică,pe baze științifice din grădiniță,în condițiile unei colaborări
permanente dintre familie si gradinița.
Formând un front educativ unitar,gradinița și familia vor reuși să asigure o pregătire a copiluluicare
va avea ca rezultatun viitor participant la diverse competiții.

BIBLIOGRAFIE:
1. Curriculum pentru invațământul preșcolar
2. Ghidul parinților in lumea copiilor,Anca Daniela Boagiu-Ministerul Integrarii Europene

603
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. CRISTINA BOLBOSE

„Importanţa familiei în formarea şi devenirea personalităţii umane este incontestabilă. Cei şapte ani
de acasă îşi lasă amprenta pentru toată viaţa omului, deschizându-i calea spre producerea sinelui prin
interiorizarea valorilor familiale, valorilor naţionale şi a celor general-umane”.
Cu ajutorul familiei invatam sa iubim, sa colaboram, sa muncim, sa perpetuam tradiţiile şi valorile.
Societatea în ansamblul ei exercită o puternică influenţă educativă asupra individului, iar familia reprezintă
mediul social primar care canalizează, organizează şi realizează acest proces. Educaţia, ca acţiune socială
organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi comunitatea
Cadrele didactice şi parinţii trebuie să lucreze împreună pentru a dezvolta o relaţie de cooperare în
clasă. Centrul acestui parteneriat este copilul. Acest parteneriat între dascăl şi părinţi, oferă copiilor un
model asupra felului în care adulţii cooperează pentru a crea un mediu de învaţare
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educativ. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional propriu-zis. El
se referă la proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali.
Este vorba despre preocupari comune pe catre ei le intretin in scopul de a ajunge la rezultate cat mai bune
in instruirea si educarea copiilor.
Între societate şi educaţie există o corelaţie şi interdependenţă strânsă. Formele de colaborare dintre
societate, familie si scoala sunt numeroase si variate..
Pentru a-i familiariza din timp pe copiii prescolari cu viata scolara , educatoarea va face cu grupa de
6-7 ani vizite la scoala si va organiza, in colaborare cu invatatorul, serbari comune. Vizitele prescolarilor
la scoala trebuie sa fie pregatite pentru a le produce o impresie placuta si puternica. Inainte de toate,
educatoarea ii va pregati pe copii printr-o convorbire despre scoala.
Instituţiile bine determinate ale societăţii, şcoala, familia şi comunitatea, joacă diferite roluri în
creşterea şi dezvoltarea fiinţei umane. Pentru valorizarea maximală a acestora pledează instituirea
parteneriatului educaţional. Şcoala este instituţia care realizează în mod planificat şi organizat sprijinirea
dezvoltării individului prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ.
Educatia este un fenomen social de transmitere a experientei de viata a generatiilor adulte si a culturii
catre generatiile de copii si tineri, in scopul pregatirii lor pentru integrarea in societate. Scoala este institutia
sociala in care se realizeaza educatia organizata a tinerei generatii.
Procesul de educatie din cadrul scolii este indrumat si condus de persoane pregatite in mod special
pentru acest lucru. Menirea scolii nu este numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunostinte cat mai mare,
ci si de a le stimula calitatea de om.
In scoala, in cadrul activitatii de intercomunicare cu copiii, copilului i se ofera posibilitati optime de
exprimare libera, acest lucru realizandu-se in orice moment al zilei, de la venirea lui in scoala si pana la
plecare.
Actionandu-se asupra stimularii activitatii verbale se actioneaza implicit asupra intregii dezvoltari
psiho-fizice a copilului. Cu cat copilul stapaneste mai bine sistemul de comunicare, cu atat este mai usor
de educat. Adaptarea este mai dificila daca prescolarul nu stie sa se exprime si nu intelege prea bine ce i se
spune.
Noua generatie trebuie pregatita nu numai pentru a reproduce cultura, ci si pentru producerea noului,
pentru creatie si progres social. Calitatea pregatirii este dependenta de masura in care se insusesc
instrumentele comunicarii verbale si a combinarii acestora in mod creator. Pentru formarea deprinderilor
de exprimare corecta a copiilor, se tine seama de specificul dezvoltarii psihice, intelectuale, afective, de
particularitatile gandirii, atentiei si imaginatiei copiilor, adica de particularitatile psihologice, precum si de
modul in care ei au inteles ceea ce li se cere.
Evolutia actuala si viitoare a lumii este influentata si va fi din ce in ce mai marcata de rapida
dezvoltare si extindere a noilor tehnologii informationale, de comunicare in masa, care afecteaza natura
muncii si determina inlocuirea anumitor tipuri de munca umana de catre masini, ceea ce se va reflecta in

604
radicale transformari ale profesiunilor si mobilitatii profesionale si in tipurile de abilitati si de competente
necesare pentru exercitarea lor.In aceste conditii societatile contemporane sunt obligate sa isi creeze toate
conditiile si mijloacele necesare pentru a fi in masura sa isi pregateasca membrii lor, astfel incat acestia sa
dispuna de cunoasterea si competentele necesare pentru a participa cat mai activ si eficient in activitatea
economica si in toate sferele vietii publice moderne, in viata politica si sociala, la toate nivelurile
comunitatilor locale, nationale si internationale

605
 EDUCAȚIA NONFORMALĂ – O ALTFEL DE EDUCAȚIE

PROFESOR ÎNV. PRIMAR BOLDAN RALUCA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” SATU MARE

Nu de foarte mult timp educatia nonformala a inceput sa fie in voga si la noi in tara. Acest concept a
aparut pentru prima data prin anii ’60 si venea ca o completare pentru educatia formala, adica aceea predata
in institutele de invatamant.
O definitie universal acceptata a educatiei nonformale inca nu exista, insa este inteleasa ca “orice
actiune organizata in afara sistemului scolar, prin care se formeaza o punte intre cunostintele predate de
profesori si punerea lor in practica”. Prin intermediul acestui tip de educatie intram in contact cu o noua
abordare a invatarii, pusa in aplicare prin activitati placute si motivante.
Principalele aspecte care atrag la educatia nonformala sunt caracterul voluntar al acesteia pe de-o
parte, dar si faptul ca se bazeaza mai mult pe practica decat pe teorie. Desi se desfasoara totul intr-un mod
organizat, persoana in cauza alege de bunavoie sa se implice, fara sa astepte in schimb recompense
financiare sau recompense specifice educatiei formale: notele. De asemenea nu se aplica nici pedepse, cum
ar fi absentele, scaderea notei la purtare si altele. Exista totusi obiective clare de invatare atasate activitatilor
desfasurate intr-un cadru nonformal, dar atingerea lor se realizeaza intr-un alt mod decat acela al predarii,
care este metoda de baza din institutele de invatamant.
Contrastand metoda de invatare de mai sus, educatia nonformala ofera posibilitatea unor altfel de
metode, interactive si diversificate, pentru obtinerea unor cunostinte si aptitudini noi, cat si pentru punerea
acestora in practica. Cateva exemple de metode folosite in contextul nonformal pot fi:
• activitati de team building
• jocuri de rol
• dezbateri
• brainstorming
• jocuri de improvizatie
Selectarea metodelor depinde, desigur, de scopul activitatii respective.
Exista mai multe avantaje ale implicarii in diferite organizatii care se ocupa cu educatia nonformala.
Primul ar fi acela ca apar tot felul de oportunitati care iti ofera noi perspective, noi experiente si te
ajuta in acest fel sa cresti pe plan personal.
Alte avantaje sunt libertatea foarte mare care iti este oferita, dar si faptul ca iti poti exprima propriile
idei, poti auzi altele noi, si cel mai important e ca poti invata doar ceea ce iti place, nu esti obligat in niciun
fel sa asimilezi lucruri care nu corespund cu parerile si cu dorintele proprii.
In concluzie, educatia nonformala este accesibila tuturor, este caracterizata de adaptabilitate, nu
impune restrictii sau conditionari, dar nici nu ofera recompense de genul celor pe care le ofera educatia
formala (note, medii, burse etc.) Ea pur si simplu ofera noi perspective si oportunitati pe plan personal, cat
si profesional. Este utila in nenumarate domenii, si ajuta la completarea golurilor din programa scolara.

606
 RELAŢIA FAMILIE-ȘCOALĂ-BISERICĂ ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

PROF. ILEANA-MIHAELA BOLDIȘOR

LICEUL DE ARTE „MARIN SORESCU” CRAIOVA

De-a lungul timpului familia a evoluat în funcţie de dinamica socială şi culturală, în funcţie de mediul
economic, ştiinţific şi tehnic. Astăzi se constată o slăbire a unităţii familiei, a iubirii, respectului şi ajutorului
care ar trebui să existe într-o familie. Lumea contemporană este o lume multiculturală, de aceea este
important ca elevii, fiind interesaţi de gândirea altor religii, să ştie foarte bine învăţăturile creştin-ortodoxe
pentru a înţelege învăţăturile şi morala adepţilor iudaismului şi islamului. Datoria noastră cea mai
importantă este să-i învăţăm pe elevii noştri să pună în practică cea mai importantă poruncă a creştinismului:
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele este reprezentat de toţi oamenii, deoarece ei sunt „chipul
lui Dumnezeu”. Pentru lumea în care trăim, pentru viaţa noastră de creştini adevăraţi este foarte importantă
deschiderea faţă de oamenii de alte religii, dialogul interreligios învăţându-i astfel pe elevi să-i accepte şi
să-i înţeleagă pe cei ce cred altfel decât noi.
Familia are un rol important în educaţia copiilor, deoarece primul educator al copilului este mama.
Pentru ca societatea să aibă un viitor, este foarte important ca familia, şcoala şi biserica să conlucreze pentru
a asigura viitorul copiilor noştri „Este în firea lucrurilor ca un tânăr să fie curios. Fiţi curioşi! Cât se poate
de curioşi. În ştiinţa voastră, în setea voastră de carte, în setea voastră de educaţie, fiecare unde îl trage
inima, dar nu lăsaţi curiozitatea să umble acolo unde este în primejdie. Oricât ai fi de curios, nu-ţi vei pune
mâna într-un cuib de vipere”. 16 Curiozitatea elevilor îi ajută să îşi însuşească mai bine învăţăturile de
credinţă, deprinderile morale, virtuţile, să-şi formeze personalitatea religios-morală pe care ne-o dorim cu
toţii pentru copiii noştri. Familia formează spiritul de disciplină prin impunerea şi respectarea unor reguli,
norme, valori religios-morale.
Şcoala desăvârşeşte educaţia copiilor, dezvoltându-le personalitatea. Ea continuă educaţia primită de
la părinţi. Educaţia este asemenea unei arte: artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele
aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare. A
educa înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe copil
moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe
scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Necesitatea educaţiei religioase este condiţionată de necesitatea
religiei în viaţa omului. Natura umană năzuieşte după fericire şi desăvârşire şi numai religia poate răspunde
întrebărilor ultime ale existenţei umane. În Vechiul Testament, rolul educaţiei l-au avut patriarhii şi profeţii.
În Noul Testament, Mântuitorul este chipul Învăţătorului suprem Care, prin activitatea Sa, a arătat scopul
primordial al existenţei omului în lume.
Biserica, adânceşte dorinţa omului de a face binele, înclinarea creştinului spre Dumnezeu înseamnă
o dispoziţie cu caracter pozitiv care poate fi dezvoltată. Ea este o potenţă cu posibilităţi optime de
actualizare, deci o premisă reală pentru dezvoltarea ulterioară în direcţia morală. Nici despre ea nu se poate
spune însă că ar condiţiona însăşi dezvoltarea şi nici că în ea însăşi ar fi dată limita până la care s-ar putea
ridica omul pe scara desăvârşirii sale.
„Singurul model spre care tinde societatea din punct de vedere creştin este cel care-şi are temeiul în
Sfânta Treime şi Biserică, adică comuniunea. Acest model ia în considerare atât drepturile personale ale
omului, ca libertatea şi proprietatea, dar şi datoriile sociale ale omului, cum ar fi responsabilitatea sau
omenia, ca un corectiv la legea profitului specifică economiei de piaţă. Comuniunea şi omenia reprezintă
suportul spiritual al ordinii sociale întemeiate pe democraţie”. 17
Familia este una dintre coordonatele de bază ale umanităţii. Ea are un rol fundamental atât pentru
individ, cât şi pentru societate. Într-o familie, persoana îşi împlineşte în mod plenar vocaţia pentru
comuniune, caracteristică a omului ce ţine de chipul lui Dumnezeu, fiind reflectarea pe plan uman a
comuniunii intra-trinitare.
Scopul căsătoriei este, în opinia teologului grec Hristu Andrutsos, acela de a „lega cât mai lăuntric pe
cei doi membri, aşa încât aceştia devotându-se unul altuia în dragoste, să se împlinească reciproc,

16
Valeriu Anania, Cântarea Cântărilor, Versiune revizuită, redactată şi comentată, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 35.
17
Dumitru Popescu, Cultură şi Ortodoxie, Ed. Diogene, Bucureşti, 1993, p. 131.

607
transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se şi formându-se
reciproc şi lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia”. 18 Legătura dintre părinţi şi copii este
cea mai intim imaginabilă, deoarece copiii, după morala creştină, sunt daruri dumnezeieşti de mare preţ.
De aici se desprinde răspunderea şi grija părinţilor faţă de aceştia, mai ales în anii când aceştia au mai multă
nevoie de ocrotirea părinţilor. Părinţi sunt datori să-şi iubească şi să-şi îngrijească copiii, să-i îmbrace, să-i
hrănească, să le ofere adăpost, să-i ajute să-şi aleagă o profesie, cea mai importantă educaţie fiind cea
sufletească. 19 Părinţii sunt cei care le conduc copiilor primii ani din viaţă, asigurându-le cele necesare
traiului şi îi învaţă ce înseamnă iubirea, prietenia, dreptatea, buna-înţelegere, adevărul, ca principii de viaţă.
Deoarece societatea în care trăim este o societate secularizată, este de datoria noastră (părinţi şi
profesori) să-i învăţăm pe copiii/elevii noştri adevăratele şi nemuritoarele valori morale. Este cunoscut
faptul că în copilărie omul este mai uşor „educabil”, mai deschis să-şi însuşească deprinderile bune.
„Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului
tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie vei citi în cei care vor urma” (Cuviosul Paisie Aghioritul).

Bibliografie
1. ANANIA, Valeriu, Cântarea Cântărilor, Versiune revizuită, redactată şi comentată, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1998.
2. ANDRUTSOS, Hristu, Sistem de morală, Traducere din greceşte de Dr. Ioan Lancrăjan şi Prof.
Ermis Mudopoulos, Tipografia Arhidiecezeană, Sibiu, 1947.
3. MLADIN, Mitropolit Dr. Nicolae, BUCEVSCHI, Prof. Diac. Dr. Orest, PAVEL, Prof. Dr.
Constantin, ZĂGREAN, Pr. Dr. Ioan, Teologia morală ortodoxă, pentru facultăţile de teologie, Vol. I
(Morala generală), Vol. II (Morala specială), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

18
Hristu Andrutsos, Sistem de morală, Traducere din greceşte de Dr. Ioan Lancrăjan şi Prof. Ermis Mudopoulos, Tipografia
Arhidiecezeană, Sibiu, 1947, p. 234.
19
Mitropolit dr. Nicolae Mladin, Prof. diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia
morală ortodoxă, pentru facultăţile de teologie, Vol. I (Morala generală), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 291.

608
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

BOLOGH FLOAREA SILVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CERTEJU DE SUS

Școala , familia și comunitatea își exercită acțiunea educativă asupra copilului în mod diferit.
Școala este instituția creată în mod special pentru educarea tinerei generații. Ea a apărut din cele mai
vechi timpuri din nevoia pregătirii tinerei generații pentru preluarea și continuarea activităților sociale.
Școala este considerată ca fiind factorul principal pentru formarea tinerei generații în concordanță cu
cerințele societății. Acest lucru este determinat de faptul că ea dispune de personal calificat și de bază
materială adecvată, care fac posibilă desfășurarea procesului de învățământ, cea mai organizată formă de
realizare a educației.
Rolul școlii este acela de formare a persoanelor capabile să utilizeze o bază de informații tot mai
largă, să se adapteze flexibil la noile medii şi condiții, să lucreze în mod efectiv în echipă, să aibă o atitudine
empatică autentică față de alte grupuri şi culturi.
Familia, ca element educativ în cadrul formării personalității și educației adolescenți-lor are un rol
major, căci bazele în activitatea educativă se pun în primii șapte ani de viață. Părintele influențează
dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viață ai copilului, constituind primul lui contact cu lumea
înconjurătoare, fiind un model de viață şi conduită pentru el. Familia este responsabilă în mare parte de
educarea copilului, rolul părinților nu încetează odată cu intrarea copilului în instituția de învățământ, se
schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în corespondență cu ceea
ce se întâmplă în mediul educațional.Părinții au anumite obligații privind educația copilului și aceștia
trebuie să conștientizeze importanța atitudiniilor pentru reușita școalară a copilului.
Pe lângă familie, unul dintre mediile care influențează în mod semnificativ dezvoltarea personalității
copilului este comunitatea, reprezentând totalitatea elementelor cu care un copil interacționează conform
aptitudinilor şi înclinațiilor manifestate spre un anumit domeniu. Parteneriatele şcoală – familie vin în
sprijinul îmbunătăţirii comunicării dintre părinţi şi profesori. Ele se evidenţiază în activităţi comune,
participarea părinţilor la diferite cursuri în care se explică acestora ce înseamnă o regulă în familie, ce
înseamnă o pedeapsă când nu au fost respectate regulile şi ce înseamnă o laudă. Realizarea parteneriatelor
funcţionale pre - supune un sistem de activităţi cuprinse într-un plan pe termen scurt şi mediu , cu obiective
şi responsabilităţi clare.
Astfel putem enumera următoarele obiective operaţionale pentru un parteneriat şcoală,
familie și comunitate:
– implicarea conştientă a elevilor, părinţilor şi membrilor comunităţii în activităţile propuse potrivit
capacităţilor psiho-fiziologice şi aptitudinilor lor;
– identificarea şi înlăturarea barierelor de comunicare;
– combaterea eşecului şcolar, a abandonului şcolar;
– îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii;
– consilierea elevilor şi a părinţilor să devină frecventă şi eficientă;
– îmbunătăţirea relaţiilor între şcoală şi părinţi, profesori şi elevi, părinţi-părinţi;
– conştientizarea necesităţii ascultării active;
– înlăturarea prejudecăţilor şi a discriminărilor elevilor în funcţie de mediul din care provin sau de
statutul părinţilor;
– identificarea caracteristicilor individuale ale elevilor;
– exprimarea liberă a opiniilor;
– dezvoltarea încrederii în sine şi în reuşita acţiunii.
Un parteneriat între familie şi şcoală nu se poate construi foarte repede, ci sunt necesare etape bine
planificate. Această planificare duce la stabilirea unei relaţii de încredere şi cooperare activă cu cadrele
didactice şi alţi profesionişti, familia fiind unul dintre factorii a căror contribuţie este foarte importantă în
procesul de integrare şcolară a copiilor.

609
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE, UN PARTENERIAT BENEFIC PENTRU
COPIL

PROF. BONCEA NICULINA MARIA

LICEUL DE INFORMATICA
,,TIBERIU POPOVICIU” CLUJ NAPOC, JUD. CLUJ

Societatea contemporană este o lume care funcționează ca un proces dinamic și care obligă toate
categoriile sociale să ţină pasul cu evoluţia societaţii şi acest lucru, uneori, poate părea complicat. Acest
fapt se datorează trăirii unor valori relative, tendințelor retorice și diferitelor tipuri de ideologii conflictuale,
dar și stresului provenit din globalizare, din bombardamentul informaţional și din ritmul prea alert al
schimbăriilor tehnologice.
Și în familie și în învăţământ au loc transformări atât în planul stabilirii obiectivelor la nivel de
percepție, dar și la esența acestora, dar mai mult de atât se simte nevoia abordării unei strategii rapide, care
pornind de la crearea mediului de învăţare, poate eficientiza procesul de învăţare și integrare, cerând din
partea părinților și a dascălilor o schimbare radicală a modului de abordare.
În acest sens, dezvoltarea fără precedent a științei și explozia informațională actuală impun o noua
abordare în predarea cunoștințelor atât în ceea ce privește conținutul lecțiilor la școală, cât și a metodelor
și strategiilor de lucru, precum și în relația școală, familie, societate.
Cuvântul familie reprezintă un tot unitar, un microunivers, primul mediul socio-cultural în care
copilului s-a născut și în care crește si se dezvoltă, din care copilul învață normele morale, etice, stima de
sine și respectul pentru ceilalți. Educația este o întrepătrundere subtilă între actiunea dascălilor și suportul
familiei, care devin suporterii cei mai de seama ai copilului.
Totodată familia este datoare să se preocupe de asigurarea minimului necesar de condiții care să
contribuie la buna dezvoltatre psihică și fizică a acestuia, formându-i conduite ca cele igienico-sanitare și
integrare social, relații intrapersonale și interpersonale viabile.
De multe ori observăm în joaca copiilor o lume care aduce comportamente, teme, idei, probleme
absolut noi. Vedem că lumea în care trăim se schimbă şi o dată cu ea se schimbă şi educaţia și în același
timp și sursele de informare pentru copii și adulţi se multiplică. Știm cu toţii că orcine poate învăţa de
oriunde. Copiii primesc prin diferite canale prea multe informaţii pe care nu le reţin şi nici nu au capacitatea
de selecţie asupra acestora.
Orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor
în contextul transformărilor sociale, democratice care intervin în modificarea statutului copilului, în
dispersia familiei și în progresele sociologiei şi psihologiei, care sunt încercarea firească de a restitui
prestigiul datorat educaţiei.
Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îi
sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze
munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea,
curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi
timp valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a
copiilor, asigură o educaţie de calitate.
Pentru a ajunge un om liber, responsabil, care să poată să gândească, să reflecteze, copilul, de mic,
trebuie educat în spiritul marilor valori ale civilizaţiei umane, împotriva violenţei şi a intoleranţei de toate
felurile, inclusiv în gândire. Educaţia vârstelor mici este considerată temelia personalităţii fiecărui individ,
de aceea educaţia trebuie să răspundă în primul rând nevoilor individuale şi să realizeze echilibrul între
acestea şi dezvoltarea așa zis ,,democratică” a societăţii.
Familia trebuie sa îi ofere celui mic libertatea de a alege pentru el, însa ,,controlat,, astfel încat copilul
să nu realizeze că este impulsionat sau obligat, ci să fie în beneficial părintilor acțiunile sale.
Colaborarea eficientă şcoală - familie reprezintă o reuşită a procesului educaţional.
Strategiile/metodele activ-participative/interactive de grup, inclusiv parteneriatul școală- familie se
folosesc pentru ca copiii să îşi exerseaze capacitatea de a selecta, combina, învăţa lucruri de care vor avea

610
nevoie în viaţa de şcolar şi de adult. În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala,
trebuie să aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE-internetul

611
 PARTENERIAT INTERNAŢIONAL ÎN CADRUL PROIECTULUI
„PRIMĂVARA EUROPEANĂ”
DIALOG INTERCULTURAL

PROF. BONDAR MARCELA

G.P.P. NR. 53, ORADEA

Motto:
„În micile universuri în care copiii îşi duc existenţa, nimic nu este resimţit mai acut decât
nedreptatea” (CHARLES DICKENS)

Cea mai mare bogăţie a omenirii sunt copiii. Ar fi nedrept ca ei să nu cunoască istoria,
tradiţiile şi obiceiurile locale. Acest lucru ar trebui să fie cel mai important deziderat în educarea lor.
Ţinând cont de faptul că în grădiniţa noastră învaţă copii care aparţin unor etnii diferite, cum ar fi:
română şi maghiară, munca noastră educativă trebuie să se axeze în special pe educaţie interculturală.
În acest scop, la noi în grădiniţă, educaţia interculturală ocupă un loc aparte, fiind una din „noile
educaţii”, care promovează activităţi în spiritul respectării drepturilor omului, al afirmării valorilor
personale şi etnice.
Educaţia interculturală se adresează tuturor copiilor, sensibilizându-i pentru respectarea diversităţii,
toleranţei şi solidarităţii umane. Ea pregăteşte viitorii cetăţeni pentru o viaţă armonioasă în cadrul unor
societăţi „mozaic" sub aspect etnic, cultural şi religios etc.
Prin acest proiect ne-am propunem să promovăm diversitatea culturală, încurajând cunoaşterea
obiceiurilor specifice poporului român. Ne-am dorit să stimulăm creativitatea, dialogul cultural şi
cunoaşterea dintre copii, cadrele didactice şi părinţii din cele două ţări.
Grădiniţa noastră și-a dorit, prin acest proiect, să faciliteze partenerilor maghiari cunoaşterea
poporului român cu elemente specifice de tradiţie, cultură şi educaţie.
Acest proiect a avut ca scop educarea copiilor în vederea formării viitorului cetăţean european ce-şi
va păstra identitatea naţională şi va promova imaginea ţării peste hotare precum și oferirea unor contexte
educationale care să permită copiilor formarea competenţelor şi atitudinilor specifice unei educaţii
interculturale.
Ne-am propus ca și obiective să familiarizăm copiii cu elemente specifice folclorului românesc,
conştientizarea unor diferenţe culturale dintre cele două etnii, română şi maghiară şi cultivarea respectului
faţă de acestea, consolidarea încrederii de sine prin acceptarea şi valorizarea propriei identităţi, favorizarea
comunicării, dezvoltarea sentimentelor de încredere, solidaritate şi toleranţă între copii, cadre didactice şi
părinţi, stimularea curiozităţii copiilor în spiritul noului context european favorabil activităţii interculturale
şi multietnice.
Activităţi propuse în cadrul proiectului au fost ,, Punţi între culturi prin dialog”, ,,Europa, La multi
ani!”, ,, Festivalul folclorului românesc” - program artistic “Drag mi-e cântecul şi jocul românesc”,
activități la care participă copii din România şi Ungaria, cadrele didactice, reprezentanţi ai comunităţii
locale.
Prin derularea proiectului „Dialog intercultural”, am reuşit să antrenăm un număr mare de copii,
cadre didactice, reprezentanţi ai comunităţii locale din cele două ţări, în activităţi care au contribuit la
realizarea în bune condiţii a obiectivelor propuse.
O fericită întâmplare a făcut ca derularea proiectului nostru să coincidă cu desfăşurarea „Festivalului
folclorului românesc” care a reunit şcoli şi grădiniţe cu predare în limba română din comunitatea maghiară:
- Apateu, Bedő şi împrejurimi.
În cadrul acestui festival, am participat cu un grup de copii „romanaşi” – îmbrăcaţi în costume
populare româneşti. Ei au interpretat cântece populare specifice diferitelor zone folclorice din România
(„Trandafir de la Moldova, Hora Românească, Bade pălărie nouă, Frumoasă vecina noastră, Maramureş,
plai cu flori, Mă cunosc că-s bihoreancă”). În încheierea programului, copiii au prezentat un dans popular
specific: Polcă din Bihor, după care, spre bucuria oaspeţilor, au dansat Csardas – dans specific maghiar.

612
 În cadrul activităţii următoare, „Dialog intercultural”, copiii au făcut o vizită grădiniţei din Apateu-
Ungaria.
Sperăm că prin acest proiect am contribuit într-o oarecare măsură la promovarea în rândul copiilor şi
al adulţilor a dialogului constructiv în vederea respectării identităţii fiecărui popor (limbă, tradiţii proprii,
cultură).

Bibliografie:
1.CHEVALIER, J., „Educaţia interculturală: concepte cheie şi elemente de metodologie”, în Institutul
Intercultural Timişoara, Educaţie interculturală în comunităţi multietnice, Timişoara, 2002;
2.CUCOŞ, C., COZMA, T., „Locul educaţiei pentru diversitate în ansamblul problematicii
educaţieicontemporane”, în COZMA, T.,O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea,
EdituraPolirom, Iaşi, 2001
3.DASEN, P., PERREGAUX, C., REY, M., Educaţia interculturală, Editura Polirom, Iaşi, 1999

613
 RELAȚIA ŞCOALĂ–FAMILIE, CHEIA SPRE SUCCES!

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, BOR MARIANA FLOAREA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 BISTRIȚA

În educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele
mai importante. Fiecare copil este unic în felul lui, se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul
său. El este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să uniformizăm aceste individualităţi.
Învăţătorul este şi va rămâne „izvorul viu” al unei vieţi deloc uşoare, cu multe „cărări întortocheate”, cel
care are misiunea de a-i conduce pe copii spre „ţinta reuşitei”.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și
diverse. Întrebarea care se pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
obiective, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate
familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând
lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să
asigure educația corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică și experiența.
Familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieții. Învățarea
este mai ușoară când copilul este motivat, adică simte plăcere și interes pentru ceea ce învață, simte simpatie
și afecțiune pentru persoana de la care învață, simte că este iubit, prețuit, respectat și protejat. Raporturile
dintre părinți și copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să
fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale părinților influențează
atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
In ziua de astăzi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor
adulte şi a culturii către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.
Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica…, totul educă: oamenii, lucrurile,
fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare măsura – oamenii. Între aceștia primul loc îl ocupă
părinţii si educatorii. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită
prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este
diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea viitoare, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.
Şcoala este instituţia în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul
decisiv care contribuie la formarea unui om apt, capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte
activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii este acea de a înzestra elevii cu un bagaj de
cunoştinţe cât mai mare, dar şi de a stimula calitatea de om.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care
copilul le primeşte sunt cele din familie, acolo se conturează caractere. Atât părinţii cât și educatorii în
timpul procesului de învățământ trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul
copilului. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este una recomandabilă dar şi obligatorie,
pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme care se
ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
După cum un tâmplar nu lucrează în acelaşi mod şi bradul și stejarul, tot aşa şi părinții trebuie să ţină
cont de ,,lemnul” fiului sau fiicei lor, a elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa
,,capitalul său biopsihic” pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă, depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Câteva principii ale colaborării familie şcoală:
Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;

614
 Să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbătorire a realizărilor, a performanţelor deosebite,
Relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reînnoirii comunităţii;
Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părinții şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
Să ajutăm şcolile să privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
Să stabilim colaborarea şcoală–familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi practicilor
educaţionale.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Atunci când părinții,
elevii şi ceilalți membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se
formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Implicarea părinților în viața activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii dacă sunt ajutați
devin mai motivați și mai ambițioși în tot ceea ce fac.
Eu cred că implicarea părinților în viața micului școlar îl face pe acesta să fie mai încrezător în sine,
în forțele proprii și mai puternic putând să depășească toate obstacolele pe care le întâlnește nu doar la
școală ci și în viața de zi cu zi. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reușitei
școlare.
Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună,
căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

615
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, BORCEANU FLORENTINA

Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii

616
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

617
 PROIECT EDUCAȚIONAL
„SĂRBĂTORIM CENTENARUL!”

PROF. ÎNV. PREȘC. BORDEU GEORGETA

GRĂD. P. P. NR.11 ALBA IULIA

ARGUMENT:
Tânăra generație a început să piardă legăturile cu generațiile mai vechi și cu istoria națională, se
resimte o diluare a identității naționale și a sentimentului patriotic. Centenarul Marii Uniri a fost o bună
ocazie de a restabili legăturile cu istoria, de a-i învăța pe copiii noștri să conștientizeze şi să respecte valorile
democratice, cultural-istorice, simbolurile unității, toleranței, bunei conviețuiri. Ne dorim ca acești copii să
devină apărători ai valorilor neamului, să le promoveze pe acestea în țară şi în afara ei, iar în acțiunile lor
de zi cu zi, ca cetățeni ai României şi ai Uniunii Europene, să fie exemple de urmat.
SCOPUL PROIECTULUI:
 Cunoaşterea unor elemente de istorie, geografie, religie care definesc portretul spiritual al
poporului român;
 Stimularea dorinţei de cunoaştere a realizărilor strămoşilor noştri şi mândria faţă de trecutul istoric
al acestor meleaguri şi oameni;
 Cunoaşterea şi respectarea valorilor fundamentale ale istoriei şi culturii naţionale
 Exprimarea prin comportament a spiritului patriotic, mândria identităţii naţionale.
 Consolidarea colaborăriii dintre grădiniță, familie și comunitate în scopul orientării și aprecierii
valorilor tradiționale.
OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:
 să se familiarizeze cu elemente caracteristice istoriei şi culturii comunităţii căreia îi aparţin ;
 să descrie şi să identifice elemente locale specifice ţării noastre şi zonei în care locuiesc : obiective
istorice, socio-culturale, etnice şi religioase ;
 să-şi întărească încrederea de sine prin acceptarea şi valorizarea propriei identităţi;
 să manifeste starea de dragoste şi respect faţă de creatorii valorilor materiale şi spirituale din ţara
noastră;
 să se familiarizeze cu obiceiuri, tradiţii, costume populare care au aparţinut strămoşilor noştri pe
care dorim să le transmitem din generaţie în generaţie;
RESURSE: Materiale: expoziții, colecții etnografice, albume, costume populare, materiale specifice
artei populare, cd-uri, cărţi, aparate foto, imprimantă, diplome;
Umane: preșcolarii Grădiniței cu P.P. Nr.11, cadre didactice, părinţi;
Temporale: ianuarie - decembrie 2018;
STRATEGII DIDACTICE: conversaţia, explicaţia, execiţiul, problematizarea, învăţarea prin
descoperire, harta conceptuală, posterul, blazonul, turul galeriei, șezătoarea.
INVENTARUL ACTIVITĂȚILOR:
1. Ianuarie
Amenajrea unui colț în grădiniță - ”Noi suntem români” – Împreună cu preșcolarii și părinții
amenajăm un colț dedicat artei populare românești: farfurii, oale, donițe, fluiere, costume populare, mini-
machete de case țărănești, etc. Realizarea acestui colț de artă populară în grădiniță a stimulat interesul
copiilor în această direcție.
2. Februarie
”Tradiții și obiceiuri românești” – vizită la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia în spațiul destinat
satului românesc. A fost un prilej minunat de a observa costumul popular românesc, ştergare, icoane pe
sticlă, ceramică românească dar şi un târg popular. Activitate practică: vase de lut – modelaj.
3. Martie
”Cu mărțișorul românesc, Centenarul sărbătoresc” – confecționarea unor mărțișoare folosind
materiale naturale (pânză, lână colorată). Preșcolarii grupelor mari au confecționat 100 de mărțișoarele pe
care le-au oferit trecătorilor întâlniți pe stradă în prima zi deprimăvară .
4. Aprilie
”Hristos a înviat!”: încondeiem ouă pentru sărbătoarea Paștelui

618
 Împreună cu părinții sau bunicii lor, preșcolarii au încondeiat ouă pentru a sărbători Paștele,
bucurându-se de timpul petrecut împreună.
5. Mai
”Portul popular” – vizitarea muzeului etnografic Cricău. Copiii au putut observa diferitele materiale
din care au fost confecționate aceste obiecte (pânză de bumbac subțire/groasă, țesătură din lână), prin țesere
la războiul de țesut. Li s-a exemplificat modul de lucru la război şi au fost familiarizați cu denumirea
componentelor războiului de țesut, de la urzeală la suveică, de la spată la pedale. Preşcolarii au înțeles că
pânza albă țesută este apoi croită pentru a realiza costumul popular iar motivele specifice sunt cusute
manual (cu fir roşu, negru, galben, verde sau auriu în funcție de zona folclorică).
6. Iunie
”Alba Iulia, orașul Marii Uniri” – drumeție în Cetatea Alba Carolina. Prezentarea Cetăţii Alba
Carolina ca Obiectiv Turistic şi Cultural de interes naţional şi internaţional - filmuleţe şi fotografii.
7. Septembrie 2018
”Țarina de la Abrud” – Una din activităţile desfăşurate la bibliotecă, a avut drept scop, audierea de
cântece şi dansuri populare româneşti şi vizionarea de C.D.-uri cu dansuri şi cântece interpretate de copii.
Aşa au aflat importanța deosebită pe care a avut-o dansul în viața socială a omului, că unele şi-au păstrat
funcția rituală ,iar altele s-au transformat în jocuri distractive.. Copiii au trăit şi simțit plăcerea şi bucuria
audierii cântecelor, au înțeles că muzica este cea care hrăneşte sufletele şi înalță inimile.
8. Octombrie
”Astăzi avem șezătoare ” - Activitate integrată de o zi. Şezătorile constituie un mijloc complex de
educaţie deoarece îi familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor contribuind astfel la dezvoltarea
dragostei pentru tradiţiile populare, le dezvoltă gustul pentru frumos, pentru armonie, le cultivă răbdarea,
stăpânirea de sine, spiritul de echipă. Pe lângă acest lucru, au ocazia să-şi îmbogăţească vocabularul, căci
în timp ce lucrează învaţă cântece şi poezii, îmbinând utilul cu plăcutul. În această atmosferă de sărbătoare,
unică pentru cei mici şi extrem de emoționantă chiar şi pentru adulți, copii au interpretat cântece românești,
au recitat poezii, ghicitori, proverbe, etc.
9. Noiembrie
”La mulți ani, țara mea!” - activitate desfășurată împreună cu părinții: confecționarea unor tablouri
(colaje, pictură, desen), decorare de vase tradiționale, confecționarea de stegulețe tricolore. Toate obiectele
au compus o expoziție pe holurile grădiniței. Părinții au fost invitați apoi să aștearnă un mesaj, un gând
adresat țării la acest moment de mare sărbătoare. Mesajele au fost afișate într-un spațiu special amenajat.
10. Decembrie
Copiii au putut afla cum în lumea satului românesc copiii şi tinerii se pregătesc să întâmpine
Crăciunul şi Anul Nou prin constituirea de cete de colindători care, se adună seara pentru a învăța colinde.
După buna tradiție românească, îmbrăcați în costume populare, în jurul bradului şi în prezența gazdelor, au
colindat şi au prezentat un program de datini şi obiceiuri româneşti. Moș Crăciun a sosit ca în fiecare an,
încărcat cu daruri pentru toți.
EVALUAREA PROIECTULUI: Prin proiectul educațional inițiat, copiii grupei Voiniceii şi-au
format comportamente, atitudini, într-o formă plăcută, antrenantă, stimulativă, creativă, ilustrate în
portofoliul care poartă numele proiectului: “Sărbătorim centenarul”.
 Expoziție cu lucrările realizate
 Autoevaluare realizată de echipa de implementare
 Fotografii din timpul activităților
 Număr de participanți la activități

BIBLIOGRAFIE:
1. Cristea, Avram, „Obiceiuri şi datini din judeţul Alba”, Editura UNIREA, 2007, Alba Iulia
2. Cuisenier, Jean, „Tradiţia populară”, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005, Cluj-Napoca
3. Iorga, Filip-Lucian; Iorga, Ana,„Marea Unire pentru cei mici”, Editura VREMEA

619
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

GRADINITA SECIURILE
ROSIA DE AMARADIA, GORJ
PROF. ÎNV.PREȘC. BOROACA ELENA

Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Şcoala şi
comunitatea, care fac posibilă educația sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi,
sociologi, psihologi, filozofi, fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de promovare a educaţiei.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă! Parteneriatul
grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi
comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri,
pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru
a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici
genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Prezenţa părinţilor poate transforma cultura școlii. ” S .L. Lightfoot.
Şcoala Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Partenerul tradiţional al şcolii este
familia. Pentru ca acest parteneriat să devină eficient, familia trebuie să fie implicată, responsabilizată în
educaţia copiilor să dețină în permanență o legătură cu activitățile școlare

620
 Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi
nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează. Succesul educaţiei se
bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil și construirea unui
parteneriat educativ cu societatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul, constituind o cerinţă a
educaţiei de azi. Astfel, deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în legătura
strâns formată, școală-familie-comunitate.
Familia .În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia
însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia,
integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea.Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în
condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin
afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o
imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi
să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul
individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă,
stabilitate, siguranţă.
Legătura dintre școală – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia sunt în formare.

621
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR EMANUELA BOROACĂ,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “CONSTANTIN SĂVOIU”, TG-JIU

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare permanentă a personalităţii individului cu scopul
integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Educația
reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a fiecărui individ,
precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul existenței
sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății așa cum o
cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de
activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale,
dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri successive. În familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce
e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare. Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru
dezvoltarea ulterioară a acestuia. Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea
și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea
acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și
pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au

622
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Prin urmare, copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația
copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața,
respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea
asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea
locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

623
 CALITATEA RELAŢIEI EDUCAŢIONALE

PROF. ÎNV. PRIMAR BOROICA MARIA ELENA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ”FLORIN FLEȘERIU”
SEBEŞ, JUD. ALBA

Despre calitatea relaţiei educaţionale şcolare se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme. Dascălul este
cel care controlează şi evaluează, cel care corectează greşelile, este iniţiatorul, cel care dă explicaţii şi
sfaturi, cel care observă, soluţionează disputele, păstrează disciplina şi modelează conştiinţa şi conduita
morală a copilului.
Pentru o mai bună integrare şcolară şi socială, pe lângă rolul determinant al familiei intervine şi cel
al învăţătorului, care ajută mult la modelarea personalităţii micilor şcolari.
Totodată, este foarte important ca învăţătorul să ştie a lăsa elevului întreaga posibilitate şi capacitate
de manifestare spirituală. Îndrumarea şi controlul învăţătorului sunt „îngrădiri favorabile” care permit
elevilor să progreseze pe drumul autonomiei. Condiţia este ca îndrumarea şi controlul să nu devină
preponderente în raport cu dialogul şi creaţia, cu cooperarea şi exprimarea spontaneităţii, cu încurajarea
unor noi posibilităţi de a concepe ţi a ordona lucrurile, ideile, faptele. A acorda libertate copiilor nu
înseamnă însă a o răpi dascălului. Dimpotrivă, ea presupune prezenţa lui şi pretinde ca el să fie foarte activ
în îndeplinirea sarcinii sale de a oferi stimulare, sugestii oportune şi un sprijin adecvat, de a deschide
perspective culturale şi morale, de a încuraja evoluţia personalităţii copilului şi buna lui integrare şcolară şi
socială.
O strânsă relaţie învăţător – familie – elev duce la formarea şi modelarea conştiinţei şi conduitei
morale a elevului, la o mai bună integrare prosocială.
Astfel, pentru o reorientare valorică a unor comportamente morale, pentru consultaţiile cu părinţii
elevilor pot fi susţinute în cadrul lectoratelor cu părinţii teme, precum:
• Regimul zilnic al activităţilor elevilor;
• Comunicarea relaţională: părinte – elev - şcoală;
• Ajutor în organizarea temelor-program de consiliere adresat părinţilor;
• Ocupaţiile elevului în timpul liber;
• Părinţi, vă cunoaşteţi copiii?
• Aptitudinea pentru şcolaritate a copiilor;
• Integrarea în colectiv a micilor şcolari;
• Educaţie sănătoasă prin colaborarea dintre şcoală şi familie;
• Comportamentul elevilor în diferite situaţii;
• Despre autoritatea părinţilor;
• Să imprimăm un stil de lucru şi de viaţă copilului!
• Să ne recreăm împreună!
Pentru a fi un bun educator trebuie să ne amintim de propria noastră copilărie, să retrăim sentimentele
copilului de atunci, care se păstrează intacte şi, în loc să îndepărtăm acel copil, să-l scoate la iveală, să-l
actualizăm.
Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de o colaborare strânsă intre unitatea şcolară şi familie,
caci familia şi şcoala reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali, fiind adevăraţii pioni ai educaţiei.
Formele de manifestare ale comunicării dintre familie şi şcoală trebuie să vizeze o unitate de cerinţe
în vederea realizării unei educaţii adecvate.
Dincolo de întrebări şi răspunsuri, trebuie să fim conştienţi că modul de comportare al unui copil
depinde, în mare măsură, de felul în care se comportă adulţii care-i stau în preajmă. Nu avem nevoie de
învinuirea copiilor, nici de scuze sau de regrete tardive. Nu folosesc nimănui. Avem nevoie de luciditate să
ne ajutăm copiii să depăşească impasul comportamental în care se află.
Viaţa nu iartă bâlbâielile educative şi nu aşteaptă scuze, ci fapte.

624
 De ce au nevoie copiii?
1. Iubire necondiţionată
2. Nevoia de relaţie
3. Nevoia de exemplu
Responsabilitatea de părinte nu se reduce la îngrijire (mâncare, adăpost, haine, asigurarea unei şcoli).
A fi părinte este o sarcină neîntreruptă. Instruirea şi educarea se desfăşoară tot timpul cât sunt împreună cu
ei. Trebuie să discute cu ei, să-i ajute să se înţeleagă pe sine, să-şi cunoască nevoile, posibilităţile, aspiraţiile.
Dacă educaţia şcolară joacă un rol predominant în formarea şi dezvoltarea individului, aceasta nu înseamnă
că şcoala este unicul pol educaţional care jalonează etapele dezvoltării umane. De fapt, în societatea
contemporană se redescoperă tot mai pregnant necesitatea unui al doilea pol de influenţă educaţională,
reprezentat de familie, şi mai ales de părinţi. Astfel, putem vorbi de o adevărată triadă educaţională: elev –
părinte – şcoală, în care cele trei elemente se află într-o relaţie triunghiulară, interactivă.
Ruperea comunicării între doi poli atrage imediat după sine o „suferinţă” sau carenţă manifestată în
celelalte două axe de comunicare. Astfel, dacă, de exemplu, părinţii nu susţin pe deplin rolul „sui – generis”
de „dascăli” de viaţă pentru copilul lor de vârstă şcolară, apare riscul ca acesta să-şi deterioreze, mai mult
sau mai puţin, şi relaţia cu şcoala, ca instituţie, precum şi propriul său traseu educaţional.
Şcoala intervine în procesul formării şi dezvoltării copilului după „cei şapte ani de acasă”, adică după
ce multe dintre „scenariile”, tiparele de acţiune au fost deja formate şi (măcar parţial) consolidate în cadrul
relaţiilor familiale. Înconjuraţi permanent într-o ambianţă de dragoste, căldură, înţelegere şi bunătate, de
încredere şi respect, copiii de vârstă şcolară mică vor da măsura întregii lor personalităţi, dobândind
cunoştinţe, convingeri şi conduite morale, proprii învăţământului primar actual. Învăţătorul aduce în
sufletele elevilor seninul şi alungă norii indiferenţei, ai neputinţei, ai descurajării. El face din psihologie
cartea vie cu care se luminează pe sine şi luminează sufletele copiilor.
Cum sentimentele nu se învaţă, ci se trăiesc, este bine ca în trăirea lor, elevii să nu fie tulburaţi, să nu
se introducă „paraziţii” care să estompeze intensitatea acestora. Aici, rolul învăţătorului este imens. A face
pe elev să înţeleagă uşor, ceea ce nu este uşor, este o artă, iar munca didactică cere sinceritatea marii arte
şi repudiază simularea. Măsura acestei munci nu se face cu ora sau cu procentul de promovare, ci cu
aprecierea regăsită-n timp, în amintirea foştilor elevi. Când între catedră şi clasă se construieşte podul
afectiv – sentimentele – atunci se realizează cea mai importantă condiţie a învăţării – interesul.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bîrsan-Pescaru, A. (2000), Parteneriat în educaţie, familie-şcoală-comunitate, Ed. Aramis,
Bucureşti
2. Chapman, G., Campbell, R. (2001), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Bucureşti, Editura
Curtea Veche
3. Agabrian, M, Milea, V. (2005), Parteneriate şcoală – familie – comunitate. Studiu de caz, Ed.
Institutul European, Iaşi
4. Vraşmaş, A. E. (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti

625
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BOROȘ IOANA BIANCA

G.P.N.ABRAM JUDEȚUL BIHOR

Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în
privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi.
Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe
despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial
de care dispune. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale
ale fiecărui copil.. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate
decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-societate. Din
experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este benefică şi cu
rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care îşi dau silinţa să
se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune

626
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

627
 IMPORTANȚA RELATIEI DINTRE
GRADINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE -SOCIETATE

BOROS MONICA –
PROFESOR ÎNVĂȚĂMĂNT PREȘCOLAR
GRADINITA NR.280 BUCURESTI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative.
În ideea de a obișnui copiii să trăiască în relație cu cei din jur, să-și dezvolte stări afective, să
manifeste prietenie, armonie, ne-am propus să lărgim sfera noastră de prietenie prin încheierea unui
parteneriat educațional între grădinită-familie dar și comunitate , parteneriat care dezvoltă sentimente
complexe făță de copiii. Acest parteneriat are rolul de a forma deprinderi copiilor de a cunoaște și a respecta
norme de comportare în societate, are rolul de a educa abilitățile copiilor de a intra în relație cu cei din jur.
În această lume în permanentă schimbare-aflată sub presiunea competitiilor de orice fel- părinții,
educatorii,comunitățile locale, guvernele se straduiesc împreună să încurajeje sistemele de îmbunătățire a
educației, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul dintre mijloacele de îndeplinire a acestui scop -
implicarea familiei în educație – a existat de generații.
Familiile trebuie să fie implicate în îmbunătățirea învățării acasă, precum și în școală /grădinită prin
implicarea directă, încurajăndu-i pe copii să participe la lectii, susținăndu-le interesul pentru discipline
incitante și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Fiecare școală/grădiniță promovează parteneriate care determină creșterea implicării parentale și a
participării părinților la promovarea dezvoltăroo sociale, emoționale și a celui de tip școlar a copiilor.
Indiferent de ce nume ar primi: parteneriat, implicare parentală, relație școală familie, reprezintă
convingerea că, dacă adulții comunică și colaborează, atunci cei care vor avea de căștigat sunt numai și
numai copiii.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit de important.
Grădinița are un rol important în viața copilului. În această situație, el este obligat să iasă din cochilia
protectoare a familiei, pentru a deprinde existența în mijlocul societății. Una dintre sarcinile importante ale
grădiniței este pregătirea copilului pentru școală, prin intermediul a două forme specifice, jocul ți învățătura.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se
află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Scoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia este partenerul tradițional. Autoritățile locale acordă sprijin unitățiilor școlare. Agenții
economici au un parteneriat centrat pe stabilirea unui echilibru între cerere și oferta educațională.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi

628
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un
model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi ,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar
aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu.

BIBLIOGRAFIE
1.Vrășmaș, Ecaterina- Adina (2002) Consiliere și educarea părinților, București, Editura Aramis
1. Bunescu , Gheorghe, Alecu , Gheorghe. Badea , Dumitru (1995) Educatia parintilor-Strategii si
programe , Chisinau, editura lumina

629
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR BORȘ-HUMULESCU ELENA-IULIA

COLEGIUL NAȚIONAL „ȘTEFAN CEL MARE”,
TG. NEAMȚ, JUDEȚUL NEAMȚ

Şcoala, nesusţinută de familie şi de ceilalţi factori sociali, rămâne un izvor frumos de apă
limpede, al cărui parcurs, nealimentat de afluenţi, se anemiază până la dispariţie în deşertul sterp.
Dacă reforma învăţământului a adus schimbări legislative la nivelul conţinuturilor,
programelor şcolare, structurii anului şcolar, a evaluării rezultatelor şcolare, este nevoie ca şi relaţia
dintre părinţi şi cadre didactice să fie alta, aşa cum alta e relaţia dintre elevi şi cea dintre elevi şi
părinţi. De colaborarea cu familia depinde calitatea muncii în procesul de învăţământ. Colaborarea
dintre cele două instanţe educative şi perfecţionarea relaţiilor dintre ele duce la perfecţionarea
relaţiei educator – elev şi părinte – elev.
Nereuşitele înregistrate în cadrul acestui parteneriat, datorate perioadei pe care o traversăm,
generatoare de crize în mai multe domenii, au stat la baza alegerii temei lucrării. Societatea românească are
nevoie de educaţie nouă. Dacă şcoala îşi va asuma acest rol şi va fi sprijinită îndeaproape de familiile
elevilor printr-un parteneriat rodnic, putem spune că se realizează nu numai condiţia unei activităţi
educative eficiente cu copiii, ci şi un pas important în marea redresare.
Credem că este momentul să fie recunoscut rolul imens al şcolii şi al familiei în această etapă şi faptul
că întreaga societate trebuie să le sprijine concret, nu numai să-şi declare îngrijorarea, chiar şi de la înalte
tribune. Aşadar, familia va conştientiza tot mai mult faptul că şcoala are porţile larg deschise şi pentru
părinţi, iar cadrele didactice vor dobândi abilităţi noi în a-i “câştiga” pe părinţi şi a se debarasa de
sentimentul de insecuritate generat de unele eşecuri în colaborarea cu familia.
În spiritul actualei Legi a învăţământului parteneriatul dintre şcoală şi familie este instituţionalizat
prin prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar de
stat. Capitolul Părinţii, concretizează organismele: comitetul de părinţi pe clasă, consiliul reprezentativ al
părinţilor la nivel de şcoală, adunările generale, atribuţii şi împuterniciri, conturând angrenajul sistemului
de relaţii prin care şcoala cooperează cu unul din factorii cei mai apropiaţi şi mai interesaţi de realizarea
obiectivelor didactice.
Cadrul regulamentar facilitează aportul consiliilor şi al comitetelor de părinţi la întreţinerea,
dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale a unităţilor de învăţământ, atât pentru activităţi curriculare, cât
şi extracurriculare, la consilierea şi orientarea socio–profesională a elevilor, la atragerea unor persoane
fizice sau juridice care, prin contribuţii financiare sau materiale, susţin programe de modernizare a
instrucţiei şi educaţiei. Aportul părinţilor – segment important al comunităţilor în care se plasează şcoala –
are şansa de a se amplifica pe măsura creşterii potenţialului economic al ţării şi al responsabilităţilor tot mai
extinse revenite din descentralizarea actului decizional şi creşterea autonomiei administrative locale.
Parteneriatul şcoală – familie nu se reduce însă la nivelul funcţionării organismelor de contact, ci se
materializează într-o ţesătură de relaţii mult mai extinse şi nemijlocite între actanţii principali ai procesului
de instruire: învăţătorii, diriginţii, profesorii, elevii, părinţii. Interdependenţa lor se configurează într-o
sumă de expectanţe şi acţiuni conjugate prezente în preocupările curente ale fiecărora. La dispoziţia
societăţii, şcoala se prezintă cu oferta ei de servicii educative.
Componentele procesului educativ implică o cunoaştere sistematică aprofundată a tuturor elementelor
sale. De aceea, nu putem pătrunde înţelesul unor fapte, al unor trăsături ale elevilor, nu putem surprinde şi
explica motivele acţiunilor lor, interesele, aptitudinile şi orice manifestare, cât de simplă ar părea ea, fără a
integra faptul respectiv în sistemul de conduită al elevului, şi modul său de a gândi şi simţi. De aceea,
familia, prima cunoscătoare “calificată” a copilului, este cea mai în măsură să conlucreze cu şcoala şi să-şi
dirijeze reciproc acţiunile.

630
 Şcoala şi familia, sprijinite (completate) şi de alte instanţe cu influenţe educative, vor reuşi să formeze
tânărul de care are nevoie societatea de astăzi, capabil să se afirme potrivit potenţialului său nativ şi
mediului familial şi social creat.
Cu cât familia “îşi va urmări interesul” mai bine, cu atât va fi mai mulţumită de rezultatul colaborării.
Suntem cu toţii “actori” pe scena tranziţiei, perioadă atinsă de multe crize, care, aşa cum de altfel era
de aşteptat, a afectat vizibil atât şcoala, dar mai ales familia. Cum anume, am scos în evidenţă în capitolele
anterioare.
Am demonstrat că parteneriatul şcoală-familie, aspect deloc nou, ba chiar cu vechime, îşi dovedeşte
eficienţa, este dorit de ambele instanţe educative, dar încă nu a câştigat teren atât cât i-ar fi necesar. De ce?
După părerea noastră, în urma cercetării efectuate, motivele ar fi următoarele:
• Criza actuală a societăţii româneşti a “paralizat” oarecum voinţa oamenilor, aşa încât nici familia
şi nici şcoala nu mai sunt la fel de abile în a-şi urmări obiectivele.
• Unii părinţi manifestă neîncredere în activitatea educaţională a şcolii, atitudine determinată de o
necunoaştere suficientă a acestei activităţi, de o educaţie incompletă a părinţilor şi uneori de ignoranţă.
• Şcoala nu găseşte întotdeauna cele mai bune forme de “ieşire în public”, nu ştie întotdeauna să-şi
facă “publicitate”, lasă în anonimat aspecte care ar stârni interesul societăţii, aprobarea şi în ultimă instanţă
dorinţa de a cunoaşte şi a ajuta activitatea educativă din şcoli.
• Majorităţii părinţilor le lipseşte “şcoala părinţilor”, şi mai grav, acest lucru nu este conştientizat de
ei.
Ca educator îmi pun, în mod legitim, următoarea întrebare: Pot eu să fac un bine într-un mod forţat,
cuiva care nu doreşte? Dacă părintele nu-mi demonstrează că doreşte mai mult decât mine împlinirea actului
educaţional pentru copilul său, trebuie să mă substitui lui, să doresc să acţionez în locul lui?
Desigur, este o părere subiectivă, dar obictiv privind lucrurile, de multe ori educatorii sunt şi părinţi,
în anumite privinţe, pentru elevii lor. Atât cât pot.... Însă o atitudine de retragere, de neimplicare din partea
unui părinte, reduce elanul educatorului şi generează o colaborare ineficientă, umbrită uneori, trebuie să
recunoaştem, de subiectivismul unor educatori.
Depinde de fiecare educator în parte şi de societate, dacă imaginea şcolii va redeveni ce a fost sau,
lucru şi mai îmbucurător, va deveni şcoala de care are nevoie societatea actuală, iar parteneriatul va fi cu
nişte părinţi “adevăraţi”, care ştiu să ceară, dar să şi primească de la şcoală.
Numai o “reformă interioară, individuală şi colectivă” ar putea grăbi readucerea lucrurilor pe un făgaş
normal. Observaţiile acumulate în timp, dar mai ales cercetarea efectuată, mă determină să regândesc cadrul
relaţionării viitoare cu părinţii elevilor mei.Prima intervenţie va viza scenariul şedinţelor cu părinţii, în
sensul îmbogăţirii materialului informaţional cu acele aspecte pe care le reclamă părinţii în mod deosebit.
De asemenea, voi introduce, treptat şi selectiv, informaţiile care am constatat că i-ar ajuta pe părinţi, dar
aceştia nu conştientizează că le lipsesc.
Parteneriatul dintre şcoală şi familie nu trebuie interpretat ca un îndepărtat orizont de aşteptări
reciproce, ci ca premisă de colaborare şi acţiuni comune, în care şcoala are dreptul de iniţiativă şi
coordonare, ca instituţie specializată, investită să asigure instrucţia şi educaţia generaţiei tinere,
managementul tuturor resurselor implicate în acest proces de durată şi de anvergură.
Iată câteva sugestii practice: în activitatea sistematică a şcolii cu părinţii trebuie să se proiecteze şi să
se desfăşoare activităţi eficiente, antrenând întregul colectiv didactic al şcolii, care să acţioneze ca o echipă
de specialişti în probleme nu numai instructive, ci şi educative.
Depistarea şi rezolvarea la momentul oportun a problemelor educative din şcoală sau a unor tendinţe
de inadaptare în vedere prevenirii abandonului şcolar sau a unor acte antisociale şi imorale.
Antrenarea familiei la cunoaşterea particularităţilor specifice ale fiecărui copil, în vederea proiectării
activităţii educative care să stimuleze resorturile afectiv-volitive, morale şi atitudinale ale copilului,
participînd activ la propria devenire.
Şcoala are datoria să iniţieze părinţii în probleme psihopedagogice, să acorde consiliere familiei în
educarea copiilor şi să antreneze mai mult pe părinţi la stimularea şi evaluarea progresului educativ al
elevilor.

631
 Bibliografie:
1. Văideanu, George, 1982, “Educaţia de mâine: cercetări şi anticipări”, Revista de pedagogie, Nr.
10
2. Şincan, Eugenia, Alexandru Gh., 1993, Şcoala şi familia, Ed. Gheorghe-Cârţu Alexandru, Craiova
3. Băran- Pescaru, Adina, 2001, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti

632
 ȘCOALĂ – FAMILIE - COMUNITATE

PROF. BORȘAN FLORINA MARIA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ION AGÂRBICEAN”, ALBA IULIA

Un parteneriat şcoală - familie este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Condiția pentru ca parteneriatul să fie eficient este ca fiecare parte să reţină ideea că acelaşi subiect
este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai
repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe
şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii . Ea este factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la
dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este
cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu
un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a-i forma ca oameni. Parteneriatul educaţional se aplică la
nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi
eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
- calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
- percepţiile fiecăruia;
- atitudinile care îi caracterizează;
- caracteristicile instituţiei şcolare;
De asemenea, școala şi comunitatea sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe
pedagogi, sociologi, psihologi, filozofi, antropologi etc., fiecare încercând să surprindă aspectele ce
contribuie la mecanismele de funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de implicare al acestora
în promovarea educaţiei. Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său
comunitatea şi dezvoltarea sa. De cele mai multe ori, termenii şi expresiile folosite de practicieni, specialişti
şi chiar oamenii de rând sunt confuzi, ne întâlnim cu o mare diversitate semantică în acestă problematică.
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi
nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează. Comunitatea este
depozitara unui bine comun, este element de referinţă morală pentru individ, promovează valori de bază
(prin legile şi tradiţiile sale) şi de referinţă pentru individ. Comunitatea reprezintă o entitate socială globală
în care legăturile dintre membri sunt foarte strânse, iar sentimentul de ingrup este foarte puternic şi are
rădăcini în tradiţii profunde.
Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii
serviciilor sociale oferite de către diversele organizaţii care activează în comunitate. Succesul
parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă între agenţii
comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare şi continuitate, între
specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social. Analiza legislaţiei în vigoare ne
indică direcţii de acţiune ale colaborării dintre autorităţile centrale, judeţene şi locale cu atribuţii în
domeniul educaţiei astfel:
- în realizarea demersurilor pentru participarea copiilor la învăţământul preşcolar şi învăţământul
obligatoriu.
- dezvoltarea unor programe de educaţie pentru părinţii tineri.
- organizarea unor cursuri de pregătire pentru copiii ce nu pot răspunde cerinţelor programei
naţionale şi celor care au abandonat şcoala, în vederea reintegrării lor şcolare.
- organizarea şi dezvoltarea unor posibilităţi adecvate de petrecere a timpului liber şi odihnă.
- realizarea sau iniţierea demersurilor necesare pentru prevenirea abandonului şcolar din motive
economice.
Dacă şcoala are iniţiativa organizării unor forme de parteneriat relevante pentru comunitate, atunci
este posibil ca diverşi parteneri să se alăture activităţilor iniţiate de către şcoală.

633
 Bibliografie:
1. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
2. Rădulescu Eleonora, Tîrcă Anca – „Şcoală şi comunitate Ghid pentru profesori”, Colecția educația
2000+, editura Humanitas Educațional, Bucureşti 2002
3. Stăiculescu Camelia – „Managementul parteneriatului şcoală – comunitate”, Editura ASE,
București, 2006

634
 COLABORAREA ÎNTRE FAMILIE-GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR BORTĂ RALUCA ELENA

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR RADU RAMONA GEANINA
G.P.P.,,BOBOCEI DIN MICRO III”

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor-grădinița, strategiile
educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și
educațional.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere. Grădiniţa trebuie să constituie o etapă fundamentală în dezvoltarea
copilului ,nu doar prin conţinutul ştiinţific al procesului instructiv-educativ,ci şi prin libertatea de acţiune
oferită preşcolarului care-i stimulează interesele de cunoaştere şi contribuie la lărgirea câmpului de relaţii
sociale.
Ca un scop final important al învăţământului preşcolar,pregătirea copilului pentru startul şcolar este
unanim acceptată şi promovată în toate sistemele de învăţământ dezvoltate şi se află într-un accelerat proces
de modernizare. În ceea ce priveşte însă conţinutul propriu-zis al pregătirii respective şi modalităţile de
realizare a acesteia,se constată mari deosebiri şi se poartă vii discuţii bazate pe argumente ce ţin nu numai
de vârsta la care începe şcolarizarea,ci şi de locul pe care îl ocupă învăţământul preşcolar în structura de
ansamblu a învăţământului,de funcţiile dominante ale grădiniţei,de legătura acesteia cu ciclul şcolar
elementar.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii. Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze.

635
 Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o muncă stăruitoare
din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc
copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de
cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu G.-„Educația pӑrinților:strategii și programe”-Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ-
București,1997;
2. Baran Pescaru A.-„Parteneriat ȋn educație familie-școalӑ-comunitate”Editura Aramis-
București,2004; Kulcsar T.- „Factorii psihologici ai reușitei școlare”-Editura Didacticӑ și Pedagogicӑ-
București,1978;

636
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ROMÂNIA ȘI ALTE ȚĂRI

PROF. BOȘCA MARINELA NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ANGHEL SALIGNY”,BANLOC
Denumirea de sistem provine din limba greaca -systema (i), care înseamnă ansam-blul unor părți,
corelate între ele.
Dezvoltarea educației și învatamantului a determinat apariția treptata, în fiecare ța-ră, a unui
ansamblu de instituții școlare de diferite grade, profile si forme, care au alcatuit sis-temul de învățământ al
acelei țări.
Sistemul de învățământ reprezintă ansamblul coerent al instituțiilor școlare de toate gradele, profilele
și formele, dintr-o anumită țară, care este conceput, organizat si funcționea-ză în baza unor principii
educaționale generale cu caracter organizatoric, iar unele și cu carac-ter juridic, precum și a unor standarde
educationale.
În Romania, sistemul de învățământ este organizat pe niveluri, asigurând coerența și continuitatea
instruirii si educației, în concordanță cu particularitățile de vârstă și individuale. Sistemul național de
învățământ cuprinde: învățământul preșcolar, învățământul primar ( clasa I-IV ) unde vârsta de debut a
școlarizării este de 6 ani; învățământul secundar care cuprinde : învățământul gimnazial (clasele V-VIII),
ce funcționează numai ca învățământ de zi și se încheie cu un examen pentru obținerea certificatului de
Evaluare națională; învățământul liceal ( clasa IX-XII / XIII ) care organizează cursuri de zi, cu durata de
4 ani ( clasa IX-XII ) și cursuri serale sau fără frecvență cu durata de 5 ani ( IX-XIII ), funcționând cu
următoarele filiere și profiluri : teoretic (real și uman), tehnologic (tehnic, servicii, protecția mediului) și
vocațional (militar, teologic, sportiv, artistic) și încheindu-se cu un examen de bacalaureat (diversificat in
functie de profilul liceului si de optiunea elevului) permițând obtinerea unei diplome; învățământul
profesional anii I-II / III ; învățământul postliceal, învățământul superior (învățământul universitar de scurta
durata ( colegii de 3 ani ) și de lungă durată ( 4-6 ani ); învățământul post-universitar ( master, studii
academice , doctorat ) și se mai pot adauga educația permanentă, învățământul deschis la distanță,
învățământul particular, pentru minorități și învățământul special.
În Germania învățământul vocațional este considerat ca fiind cel mai bine dezvoltat din lume, însă
el diferențiază copiii cu o pregătire slabă de cei cu o pregătire de nivel mediu și elitele. Astfel această
diferențiere a dus la un sistem educațional segregat în funcție de abilitățile copiilor: o școală pentru cei mai
slabi (Hauptschule), o școală de nivel mediu (Realschule) și o școală pentru elevii foarte buni (Gimnasium),
special creată pentru a facilita accesul la o facultate.
De asemenea este cunoscut fapul că în Germania funcționează cel mai bun învățământ dual
profesional care durează trei ani și începe după ce elevii termină 10 ani de învățământ obligatoriu. Aici se
înscriu cei mai mulți elevi de la Hauptschule și Realschule, care mai întâi își fac o meserie apoi se înscriu
și la facultate.
Sistemul de învățământ din Bulgaria se aseamănă înt-o mare măsură cu al nostru. Lipsindu-i clasa
pregătitoare, ciclul primar este de patru ani, gimnaziu de patru ani și liceul tot de patru ani, cu învățământ
obligatoriu până la 16 ani.
În Grecia, sistemul de învățământ este alcătuit din: o școală primară de lungă durată, gimnaziu de
trei ani și liceul tot de trei ani. Nivelul primar de învățământ cuprinde învățământul preșcolar și școala
primară. Învățământul preșcolar este asigurat de Nipiagogeia (grădinițe), iar perioada frecventării este de
doi ani. Urmează apoi școala primară care durează 6 ani (între vârstele 6-12 ani) și care poartă denumirea
Dymotiko. Evaluarea în primii doi ani este doar descriptiv-orală, în următorii doi ani se realizează cu
ajutorul calificativelor A-D (excelent-rezonabil), iar în ultimii doi ani se face prin note de la 10 la 5. Nivelul
secundar de învățământ cuprinde învățământul secundar inferior care este obligatoriu și care durează 3 ani
(între vârstele 12-15 ani). Acesta poartă denumirea de Gymnasio (Gimnaziu).
Învățământul secundar superior durează 3 ani (între vârstele 15-18 ani) și nu este obligatoriu. Acesta
poartă denumirea de Liceu General (Geniko Lykeio) și asigură învățământul secundar general. Totodată,
există Licee profesionale (Epangelmatika Lykeia) și Școli Profesionale (Epangelmatikes Sholes) care
asigură învățământul secundar profesional sau vocațional. În categoria învățământului post-secundar ne-
terțiar se încadrează Institutele de Instruire Profesională (IEK).

637
638
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BOȘNEAG DANIEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 RĂZVANI
JUDEȚUL CĂLĂRAȘI

Dezideratul învățământului este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă în plan
fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la activitatea
școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Școala trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Cadrele didactice sunt zilnic
„asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a fi în continuare
în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul de a verifica toți
factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care personalul relaționează
cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut pozitive, devin pentru
părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la influențele de la
grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor – unul din factorii
educaționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le antrenează
instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-
aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat
real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai de aceea,
noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților, prin
planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare, colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă cu exteriorul (mediul
social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere. Astfel, toate
proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali, vin în
sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății. Acestea
implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea conștincioasă
a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și

639
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om.

640
 ROLUL COMUNICĂRII PENTRU COMBATEREA ABSENTEISMULUI
ŞCOLAR

PROFESOR BOŞONEA LAURA-MARIA,

COLEGIUL TEHNIC „COSTIN D. NENIŢESCU”, CRAIOVA

„Dacă ar trebui să renunţ la toate darurile mele cu excepţia unuia, m-aş hotărî să-l păstrez pe cel al
vorbirii, căci el mi-ar ajuta să le recuperez rapid pe toate celelalte”. (Daniel Webster).
Absenteismul şcolar a devenit un fenomen social îngrijorător de frecvent în ultimii ani. Absenteismul
îmbracă două forme: fuga de la anumite ore din programa şcolară (chiulul), elevul pleacă de acasă ca şi
cum ar merge la şcoală, însă îşi petrece întreaga zi în alte locuri. Dacă este vorba despre absenteismul şcolar,
elevul lipseşte iniţial de câteva ori o zi întreagă de la şcoală, căutând activităţi mai plăcute: cafenele, baruri,
magazine, parcuri, integrându-se într-un grup de elevi care lipsesc şi ei de la şcoală, amplificând astfel
absenteismul şcolar. Principalul risc implicat de acest comportament îl reprezintă activităţile pe care le face
adolescentul în cadrul grupului: consum de alcool, tutun, etnobotanice şi chiar droguri. Absenteismul şcolar
este depistat de obicei dupa ce s-a ajuns la o frecvenţă riscantă. Părinţii nu conştientizează că adolescenţii
nu merg la şcoală, deoarece copiii pleacă şi se întorc acasă la ora normală. Profesorii înţeleg ce se întâmplă
târziu, căci elevul oferă de obicei motive plauzibile, chiar note falsificate care ar veni de la părinţi sau
adeverinţe medicale contrafăcute. În momentul în care este depistat absenteismul şcolar, părintii sunt tentaţi
să creadă că totul va fi bine ignorând adevărata semnificaţie a comportamentului copilului: elevul care
absentează zile întregi a renunţat la viaţa şcolară, absenteismul său este un protest, o revoltă şi arată o
indiferenţă sau o ură intensă faţă de instituţia şcolară.
Având în vedere legatura directă între absenteismul şcolar şi comportamentele infracţionale şi
deviante ar trebui ca părinţii să nu privească cu detaşare această situaţie, ci să se asigure că adolescentul nu
mai scapă de sub supraveghere şi să comunice cu acesta, pentru a afla problema sa cu şcoala pentru că
elevul care absentează frecvent are clar o problema cu şcoala: fie o lipsă de interes, de motivaţie,
considerând că şcoala este inutilă şi neprofitabilă, fie o imagine de sine negativă determinată de rezultatele
proaste, de relaţii tensionate cu alţi elevi sau cu anumiţi profesori, de incapacitatea de adaptare. Iniţial,
elevul care trăieşte sentimente de respingere cu privire la şcoală lipseşte la câteva ore, după care, va lipsi
câteva zile. Dacă în aceste zile va întâlni alţi elevi care absentează şi se va implica în diferite activităţi
plăcute sau profitabile, se ajunge la abandon. Cauzele respingerii faţă de şcoală, a fricii, urii sau
dezinteresului faţă de această instituţie stau atât în factori şcolari, cât şi în factori familiali. Astfel,
absenteismul şcolar este favorizat de un mediu şcolar în care programa cuprinde materii inutile din
perspectiva elevului, materii care nu îl ajută să îşi îndeplinească aspiraţiile şi să intre pe piaţa muncii.
Misiunea de profesor este una specială, fiecare din noi, păstrăm în memorie imaginea unui dascăl
care a însemnat mult pentru devenirea noastră, ne amintim un profesor fără de care probabil astăzi am fi
fost în altă parte şi ne-am fi ocupat probabil cu alte lucruri.
Nevoia de comunicare devine esentială în cele mai variate arii ale existenţei noastre. Orice activitate
de comunicare are la baza înţelegerea celorlalţi, dar şi întelegerea noastră de către alţii. Comunicarea este
absolut necesară în viaţa cotidiană, în funcţionarea relaţiilor dintre oameni. Prin comunicare, oamenii
transmit şi schimbă cu ceilalţi informaţii, idei, sentimente, păreri, opinii, atitudini. Comunicarea este un
proces tranzacţional, presupune relaţii reciproce între comunicatori, inevitabil, comunicarea este inerentă
şi prezentă continuu în toate aspectele vieţii şi ireversibil, tot ce se comunică nu rămâne fără efecte.
Comunicarea într-un singur sens, de la profesor la elev, când acestuia din urma nu i se oferă ocazia
de a raspunde imediat şi direct, are de multe ori efecte psihologice nedorite asupra elevilor: frustrare –
elevul nu poate comunica uşor, este incapabil să ceară clarificări; apatie – apare lipsa de interes şi de
implicare; teamă – dacă profesorul se comportă ca şi cum este gestionarul comunicării, induce elevilor săi
teama de a vorbi, timorarea că astfel profesorul se poate supăra pe ei; ostilitate sau agresivitate – elevii pot
înceta să mai vină la ore, căutând strategii de îndepărtare de profesor.
Elevii au aşteptări mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii, dorind ca aceştia să fie mai
deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor. Cei mai mulţi profesori preferă să iniţieze o mai bună
comunicare, sa facă eforturi în a înţelege mai bine nevoile şi interesele elevilor.

641
 Modalităţi de eficientizare a comunicării profesorului cu elevii: atitudine pozitivă în comunicare:
pentru ca o interacţiune a profesorului cu clasa de elevi să fie eficientă, toţi cei implicaţi trebuie să încerce
un sentiment pozitiv faţă de situaţia generală de comunicare; deschidere faţă de elev; empatie: prin
identificarea cognitiv-afectivă a profesorului cu un model de comportament perceput sau evocat, este
favorizat un act de înţelegere şi comunicare implicită.
A lupta contra absenteismului şcolar, înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între
toate persoanele angrenate în actul educaţional. Absenteismul şcolar provine astfel din existenta unor
insatisfacţii personale ale elevului în legatură cu activitatea şcolară, cu stilul pedagogic al profesorilor, cu
mediul şcolar în general, insatisfacţii care, combinate cu un mediu familial indiferent sau care devalorizează
educaţia, împing elevul la aceasta conduită.

BIBLIOGRAFIE
Adler, A., Psihologia copilului greu aducabil, Editura IRI, Bucureşti, 1992
Băban, A., (coord.) Consiliere psihopedagogică. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere, Editura Universităţii, Cluj-Napoca, 2001
Ionescu, I., Sociologia şcolii, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Soitu, L., Havărneanu, C., Agresivitatea în şcoală , Editura Institutul European, Iaşi, 2001

642
 COLABORAREA DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE, O COMPONENTĂ
IMPORTANTĂ A EDUCAȚIEI PERMANENTE

PROF. BOȘTINĂ ELENA

COLEGIUL NAȚIONAL ECONOMIC TH. COSTESCU, DR. TR. SEVERIN

Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în tara noastră în ultima vreme si
totul confirma ca acestea vor continua, probabil , într-un ritm tot mai accelerat.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune odesfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia,
iar între aceştia şicomunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al
educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Şcoala contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea
deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni
să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de
o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori,
la reconstrucţia spirituală a
omului.
Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece
copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care trebuie să-
iasigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai
târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un
anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând
de abilităţi multiple. Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru
a se integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie
greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii
numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului,
de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la școală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei
la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de
experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală
şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit
de şcoală şi de familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în
familie. Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.
Un studiu realizat in ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoala –familie-comunitate enumera
patru motive pentru care şcoala si familia se străduiesc sa stabilească legături între ele:
- părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor
- învatamântul nu este decât o parte din educaţia copilului; o buna parte a educaţiei se petrece în afara
scolii;
- cercetările pun în evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorita dialogului cu şcoala;
- grupurile sociale implicate în instituţia şcolara (în special părinţii si profesorii) au dreptul sa
influenţeze gestiunea şcolara.

643
 Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte sa cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanta atitudinii lui pentru reuşita şcolara a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie sa primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerata ca o
aptitudine profesionala; părinţii trebuie sa fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie sa asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesara.
Exista doua teorii importante privind relaţia şcoala-familie:
♣ teoria profesionalismului care considera ca un element esenţial serviciul făcut altora, fara a gândi
la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clienţilor, un cod de etica
profesională;
♣ teoria schimbului care considera acţiunea umană în funcţie de un câştig personal; se consideră
privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Din aceasta perspectivă se pune întrebarea: ce câştiga profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societarii; cooperarea cu familia poate fi
un test profesional si poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
părinţii sunt clienţi ai școlii; eficacitatea învatamântului (evaluată la școli și profesori) poate fi ameliorata
prin cooperarea între şcoală și familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor și pot avea
exigențe de a evalua rezultatele activităţii şcolare.

Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică,Bucureşti, Editura Aramis,2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe,Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998
Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;

644
 SISTEMUL EDUCAŢIONAL ÎN FINLANDA

BOT LAURA-ANDREEA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM SĂPTĂMÂNAL AGRICOLA

Finlanda este considerată una dintre ţările cu cel mai performant sistem de învăţământ din lume,
situându-se an de an în fruntea topurilor internaţionale de specialitate. Această ţară atrage atenţia lumii
atunci când se constată că elevii săi obţin constant poziţii de top la testele PISA – teste internaţionale menite
să verifice nu atât cunoştinţele tinerilor, cât mai ales modul cum aceştia gândesc.
Sistemul este unul egalitarist, oferind şanse egale pentru oricine, indiferent de mediul socio-economic
din care provin, sau de zona în care locuiesc, au acelaşi potenţial de a învăţa şi trebuie să aibă aceleaşi şanse
la o educaţie de calitate. În Finlanda nu există şcoli mai bune şi şcoli mai proaste. Nu există învăţământ
privat. Întregul sistem universitar este de stat. Sunt permise liceele private, dar perceperea de taxe de studiu
este interzisă.
Această ţară consideră pur şi simplu că absolut toţi copiii trebuie să beneficieze de acelaşi tratament.
Copiii cu dizabilităţi învaţă în şcolile normale. Copiii cu cerinţe educaţionale speciale nu studiază la
domiciliu, nu sunt excluşi sau izolaţi în şcoli speciale, ci participă la ore în clase normale, indiferent dacă
au handicapuri grave.
În Finlanda, şcoala pune preţ pe calitatea profesorilor, investind doar în cei care realizează
performanţe. Calitatea profesorilor finlandezi este, pur şi simplu, exemplară. În Finlanda trebuie să ai
facultate ca să predai la grădiniţă şi masterat ca să predai la şcoală. Astfel, legea impune fiecărui cadru
didactic să aibă la bază cinci ani de facultate şi un masterat în pedagogie.
Copiii încep şcoala la 7 ani şi nu se confruntă cu examene până la vârsta de 16 ani, când susţin singurul
examen important în sistemul lor educaţional. Orele sunt scurte (45 min), intense şi, mai ales, foarte
participative. Au foarte puţine teme pentru acasă, se stimulează raţionamentul critic înaintea memorizării
mecanice. Învăţământul finlandez pune mare preţ pe ştiinţe şi pe practică, de aceea cele mai multe cursuri
de ştiinţe au loc în laboratoare, în grupuri de maximum 16 elevi şi se concentrează pe experimente
ştiinţifice. În urma evaluărilor internaţionale, elevii finlandezi s-au dovedit a fi cei mai inteligenţi. Ei au
obţinut cele mai bune rezultate la cunoaştere ştiinţifică şi s-au clasat printre primii la matematică şi apetitul
pentru lectură.
Programa şcolară a finlandezilor este mult mai puţin “academică” decât te-ai aştepta de la o naţiune
cu rezultate atât de importante. Dintre toate ţările dezvoltate, elevii finlandezi au cel mai mic număr de ore
pe săptămână şi nu au niciun examen obligatoriu până la vârsta de 17-19 ani.
Sistemul de educaţie din Finlanda este compus din:
• 9 ani educaţie de bază, precedaţi de un an de clasă pregătitoare;
• educaţie postsecundară: generală (liceu) şi vocaţională (şcoală profesională);
• educaţie superioară – universitară şi de aplicare a ştiinţelor (cercetare).
În Finlanda educaţia formală este organizată în 5 trepte
• Învăţământ preşcolar – până la 6 ani;
• Învăţământ gimnazial – între 7 şi 16 ani;
• Învăţământ preuniversitar – care se divizează în 2 direcţii de bază:
- studii liceale (3 ani);
- sistem vocaţional – şcoală profesională (3 ani);
• Învăţământ universitar - studii universitare de scurtă durată şi de lungă durată, între 3,5 ani şi 6
ani;
• Învăţământ postuniversitar - studii academice.
procesului de învăţare are loc în afara şcolii.
Educaţia şcolară se bazează pe dezvoltarea gândirii şi a expresiei, nu pe acumularea masivă de
informaţie. Pentru a favoriza gândirea creativă şi independentă, multe din temele pentru acasă au formă de
proiect; elevul nu rezolvă numai probleme după o reţetă, ci încearcă să descopere utilitatea soluţiilor în
diferite aspecte practice.

645
 Deci putem afirma că Finlanda se bazează pe o cultură cu stres minim, care agreează o largă paletă
de experienţe educative. Sistemul de valori al finlandezilor are la bază educația nu acumularea de bunuri.
Este un sistem de valori format în familie, consolidat în școală, pus apoi în slujba țării.
În concluzie, putem afirma că sistemul educaţional finlandez este unul egalitarist, oferind şanse egale
pentru oricine, indiferent de mediul socio-economic din care provin, sau de zona în care locuiesc, au același
potențial de a învăța și trebuie să aibă aceleași șanse la o educație de calitate.

646
 RELAŢIA PǍRINTE – COPIL – EDUCATOARE, FACTOR IMPORTANT ȊN
DEZVOLTAREA ARMONIOASǍ A COPILULUI PREȘCOLAR

PROF. BOTA DELIA MARIANA

G.P.P.STEP BY STEP NR.12 ALBA IULIA

Motto: ,,Este greu sǎ crești un copil. Dar și mai dificil este sǎ-l educi.’’(Bǎran-Pescaru)

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. În organizarea sa
proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială,
deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Mediul
familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o
dezvoltare normală şi echilibrată. Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul
copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.
Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii
le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care lucrează
în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea
corectă a persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că, aceste exemple de
conduită se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin
grădiniţa, şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces
de organizare şi formare a viitorului adult al societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu
personalitatea tatălui sau a mamei. Calitatea relațiilor experimentate de copil ȋn interacțiunea lui cu adulții
din familie, pǎrinții și alte persoane cheie din casa pǎrintescǎ, este fundamentalǎ pentru dezvoltarea
personalitǎții sale.
Pearce (1991) descrie setul de relații pozitive și negative, care pot influenta dezvoltarea copilului și
constituie punctul de plecare ȋn educarea unor comportamente cȃt mai adecvate ale pǎrinților.
Ȋnsușirile pozitive sunt:
• cǎldurǎ și afecțiune
• stabilirea clarǎ a limitelor
• recunoașterea rapidǎ a nevoilor
• acceptarea defectelor
• predictibilitate și consistențǎ
• respectarea individualitǎții
• recunoașterea calitǎților
Ȋnsușirile negative sunt:
• rǎcealǎ și ostilitate
• ȋngrijire insuficientǎ
• lipsa de rǎspuns la nevoi
• respingere
• impredictibilitate
• lipsa de respect
• superioritate (Vrǎșmas)
Lipsit de un model, de un exemplu, cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi
altfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi, de exemplu: educatoarea,
învăţătoarea.
Grǎdiniţa este primul spaţiu de autonomie al copilului, primul loc ȋn care se duce singur și unde
ȋncepe viaţa lui fǎrǎ prezenţa permanentǎ a pǎrinţilor. Este un spaţiu ȋn sine, fizic și psihic, cu care copilul
pentru a se adapta este necesar sǎ poatǎ stabili o relaţie. Grǎdiniţei ȋi revine sarcina de a face cunoscute
preșcolarilor și familiilor lor drepturile de care se bucurǎ copiii ȋn societate, dar și de obligaţiile pe care le
au. Copilul trebuie sǎ fie liber sǎ se joace, sǎ primeascǎ o educaţie de calitate, sǎ creascǎ sǎnǎtos, sǎ fie
tratat fǎrǎ prejudecǎţi.

647
 Pentru copii nu este suficient sǎ verbalizǎm ce este bine sau ce este frumos, ei au nevoie de modele
din mediul apropiat:
• la grǎdiniţǎ, prin activitǎţile de ȋnvǎţare organizate, copiii ȋnvaţǎ comportamente pozitive,
apreciazǎ binele și dezaprobǎ rǎul, ȋnvaţǎ sǎ aprecieze prietenii, sǎ relaţioneze cu aceștia;
• ȋn familie, copilul poate crește ȋntr-un mediu cald, prietenos avȃnd modele bune sau viaţa copilului
poate fi perturbatǎ și chiar afectatǎ de evenimente neplǎcute: neȋnţelegeri, certuri ȋntre pǎrinţi, divorţ,
violenţǎ familialǎ.
• ȋn comunitate, viaţa copilului poate cunoaște influenţe pozitive prin evenimente ce prezintǎ
nemijlocit modele comportamentale: vizite, ȋntȃlniri, petreceri, jocuri ȋn diverse medii.
Familia de azi are nevoie de sprijin şi susţinere pentru rezolvarea problemelor generate de
creşterea tinerei generaţii. Modul cum sunt crescuţi copiii în primii ani, în perioada copilăriei timpurii,
este hotărâtoare pentru formarea personalităţii lor. Cercetările în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului,
demonstreză că aceasta este influenţată în proporţie de 70% de familie. Tot de familie este influenţată şi
adaptarea şcolară, în proporţie de 75%. Pornind de la cele mai sus menţionate se simte nevoia creării unui
echilibru între familie şi grǎdiniţǎ, dar şi între familia tradiţională, rigidă şi primejdia mare care o constituie
trecerea fără nici o reţinere la preluarea unor modele total diferite: libertate nemăsurată acordată copilului,
lipsa de sprijin şi supraveghere, acceptarea de dragul unor schimbări, a unor comportamente negative.
La prima vedere mulţi părinţi par refractari. Mulţi afirmă „Ştiu ce am de făcut ca să-mi cresc bine
copiii și nu am nevoie de sprijin!” (Vrăjmaş, 2002). Dacă, însă găsesc instituţii de învăţământ, cadre
didactice, pregătite pentru educaţia noului mileniu, părinţii devin efectiv parteneri în educaţia propriilor
copii. În calitatea sa de manager, cadrul didactic trebuie să conducă cu maxim de eficienţă relaţiile cu
părinţii, transformându-i în aliaţi şi colaboratori.
Activitatea cu părinţii ca parteneri pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din
grădiniţă şi familie poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect faţă de sine şi încredere în
comportamentele parentale. Astfel, ei pot deveni părinţi mai bun, își pot vedea propriul copil într-un mod
deosebit, pot aprecia mai bine care îi sunt abilităţile, aptitudinile, problemele şi posibilităţile de rezolvare a
diferitelor cerinţe speciale sau normale în procesul dezvoltării.

Bibliografie:
1.Vrăjmaș, Ecaterina, Educația copilului preșcolar, Editura Pro Humanitate, București, 1999
2.Dumitrana, M. Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București, 2000
3.Botiș A., Tărău A. Disciplinarea pozitivă, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004

648
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR : BOTA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘIEU, JUD. MARAMUREȘ

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Educația este o dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin
educaţie”, aprecia Kant cu îndreptățire.Prin urmare ,omul nu se naste om:,,tot ceea ce constituie umanitatea
: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala – scrie O. Reboul în
La philosophiede l'éducation – nimic nu trece în organismul noului născut” fără educaţie.
Cei doi piloni de rezistență ai educației sunt școala și familia,iar intre aceștia și comunitate,mediul
extrașcolar și familial,activează elevul,obiect și subiect de educație. Educația adevărată se formează în
familie,iar apoi se continuă și se desăvârșește în grădiniță și școală. Ea se realizează prin ezemple si apoi
prin cuvant si învățătură.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.Putem descrie
grădinița,scoala,familia și societatea astfel:
- grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
- școala este foarte importantă întrucât în această instituție va continua educația copilului. Ea
funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă
educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
- familia este foarte speciala, fiecare membru are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o
identitate specifică. Familia reprezintă mediul în care copilul învață și exersează comportamentele sociale,
să se descopere pe sine și pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale și culturale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv
la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat ți modelat,
iar fundamentarea personalității se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează
primul său univers afectiv, social și cultural.
- societatea - prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în
condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin
afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o
imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi
să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul

649
individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă,
stabilitate, siguranţă.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit
atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie
şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educația de la
catedră sau de la clasă. Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la
un moment dat intervin în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se
reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile
tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin
intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.

Bibliografie:
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică,Bucureşti, Editura Aramis,2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe,Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998
https://www.didactic.ro/materiale.../relatia-gradinitascoalafamilie-societate-referat
www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/gradinita/Gradinita-familia-si-comunitat31.php

650
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROF. INV. PRIMAR: BOTA-IOANA RODICA

Sistemul de invatamant pentru copii este organizat diferit in fiecare tara in parte. In timp ce in unele
tari, sistemul educational axat pe stimularea creativitatii elevilor si pe formarea acestora in specialisti, in
alte colturi de pe glob, cadrele didactice se străduiesc sa stimuleze si incurajeze copiii sa-si descopere
propriile pasiuni si sa gaseasca resurse proprii pentru a se autoeduca si a se descurca mai bine la școală.
Sistemul educational finlandez are la baza cateva principii traditionale de baza, de la care nu se abate
si care-l face sa ramana, de foarte mult timp, unul dintre cele mai performante sisteme de invatamant din
lume.
Cu toate acestea, finlandezii nu urmaresc sa devina o "fabrica de produs genii". Spre deosebire de
alte sisteme de invatamant, in cel finlandez, orele de clasa sunt scurte, dar foarte concentrate si bazate pe
participarea activa a elevilor.
Nu se pune accentul pe predarea teoretica, ci pe implicarea copiilor in procesul pedagogic,
considerandu-se ca acesta este cel mai eficient mod prin care copiii reusesc sa inteleaga si retina eficient
notiunile care le sunt predate.
Cheia succesului invatamantului din Tara Soarelui Rasare este, inainte de orice, respectul copiilor
fata de scoala si al profesorilor fata de catedra. Profesorii au datoria, dincolo de a le preda copiilor notiuni
elementare de studiu, de a-i transforma in cetateni model ai tarii.
Acestia sunt direct responsabili de modul in care activeaza copiii in societate. Copiii japonezi invata,
prin modul in care este structurat sistemul educational, sa fie responsabili si harnici. Sunt implicati constant
in activitati extracurriculare cu rol important in deprinderea bunelor maniere si in formarea unor aptitudini
esentiale la maturitate.
In scoala britanica, copilul nu este fortat sa invete materiile, ci incurajat sa le iubeasca si sa se apropie
sufleteste de ele. Invatamantul englezesc pune accentul pe stimularea creativitatii la copii si pe dezvoltarea
pasiunilor individuale ale acestora.
Din acest motiv, copiii sunt incurajati sa-si aleaga materiile preferate si sa le aprofundeze. Programa
scolara a elevilor britanici este foarte bine organizata si se concentreaza, in mare, pe materiile pe care copiii
unei clase le bifeaza ca fiind de interes pentru ei.
Clasele nu sunt mai mari de 15 elevi, acest lucru permitand profesorilor sa dedice suficient timp si
atentie fiecarui elev in parte.
Educația copiilor in Franta este un sistem centralizat foarte bine organizat si structurat. Scolarizarea
este gratuita intre 6 si 16 ani, iar ultimii doi ani de invatamant sunt optionali, dar obligatorii pentru cei care
vor sa dea Bacul si sa urmeze o facultate.

651
 RELAŢIA ŞCOALĂ –FAMILIE
EDUCAŢIA NE UNEŞTE

PROF. PT. ÎNV.PRIMAR BOZGA DANIELA

Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană . Ea începe încă din primii ani de viaţă,
din familie. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului baza formării cunoştinţelor , dezvoltă
spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor . Tot în familie se formează cele mai importante
deprinderi de comportament : respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică
,, cei şapte ani de acasă.
Educaţia începută în familie continuă în grădiniţă şi şcoală. Grădiniţa şi şcoala au drept scop acela
de a oferi copiilor şi elevilor condiţiile necesare pentru o dezvoltare normală şi deplină. Ele au în vedere
asigurarea acelor exigenţe care să ţină seama de ritmul propriu al copilului ( preşcolar sau elev
mic ), de nevoile şi de activităţile sale.
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative
ce se exercită asupra copilului. Şcoala si familia urmăresc acelaşi scop educativ, formarea tinerilor foarte
bine pregătiţi, capabili să facă faţă cerinţelor societăţii actuale. Pentru realizarea acestui scop unic este
necesară unitatea de acţiune, concordaţa dintre mijloacele specifice de influenţare folosite în aceste două
instituţii sociale. În cadrul acestei colaborări, rolul conducător îl are şcoala.Colaborarea învăţător-elevi-
părinţi ,trebuie să fie un dialog viu ,eficient şi permanent desfăşurat sub auspiciile unei depline sincerităţi.
Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul procesului instructiv - educativ. Şcoala este
interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea ei educativă se fie mai
profundă şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei informări reciproce cu
privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui. Acţiunile care implică părinţii
produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale
copiilor înşişi.Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul
de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului încredere şi respect.

652
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ- FAMILIE

PROF. BRADEA TEODORA

LICEUL TEORETIC NR. 1 BRATCA

Un parteneriat între şcoală şi familie nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat de părinte şi
director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea, este succesul şi
eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este copilul. Educaţia, definită în termeni foarte
generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament. Părinţii
sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. De cele mai multe ori,
comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât
aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul
bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după
principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Profund modificat de evoluţiile tehnologice şi sociale, de urbanizare, de multiplicarea obiectelor
tehnice, de o schimbare a condiţiei femeii în viaţă şi în cuplu, de mobilitatea crescândă a locurilor de muncă,
de constrângerile orare ale adulţilor, mediul înconjurător este determinat să răspundă tot mai dificil nevoilor
de spaţiu, de acţiune, de joc ale copiilor. Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în
completarea participării părinţilor la gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au
responsabilitatea de a influenţa natura acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea
eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local
asupra rezolvării problemelor şi luării deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si
inovaţiile. Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia.
Organizaţia şcolară trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca familia să cunoască şi să participe la
activităţile ce se desfăşoară în incinta şi în exteriorul şcolii dar organizate de aceasta. Cadrele didactice
trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de copil, de a cunoaşte
copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-
copil la diferite proiecte
Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul scoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toţi factorii educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie este stringent. Şcoala nu-si poate realiza pe
deplin sarcinile, daca nu cunoaste condiţiile familiale de muncă şi viată ale copiilor. Parteneriatul între
şcoala şi familie şi-a demonstrat eficienţa pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-au respectat anumite
condiţii de realizare a acestuia. Obiectivul primordial al parteneriatului şcoala – familie îl reprezintă
obţinerea succesului şcolar. Evoluţia pozitivă în planul activităţii şcolare se exprimă prin termenii de
progres, reuşită şi succes şcolar.
Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un climat educativ
bun, părinţii sunt calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de flexibili în raporturile cu copilul, fără însă a-i
satisface orice capriciu. Familia este un cadru de disciplină ferm, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc
acelaşi nivel de exigenţă. Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe
micul elev să se integreze în mediul şcolar, am implicat direct părinţii în activităţile desfăşurate în afara
orelor de curs.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
2. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
3. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

653
 SISTEME SI FORME DE INVATAMANT DIN ALTE TARI

PROF. INV. PRESC. BRAHA IOANA ADRIANA

GRADINITA CU P.P. SI P.N. ,,CRAI NOU” PLOIESTI

SISTEMUL DE INVATAMANT IN ITALIA

Cu o lungă istorie a învăţământului, Italia se numără printre ţările cu cele mai prestigioase universităţi
din lume. Învăţământul obligatoriu este de zece ani (între 6 şi 16 ani), iar elevii au posibilitatea să opteze
pentru mai multe tipuri de învăţământ liceal.
Educaţia copiilor în Italia începe de la vârsta de trei ani, în grădiniţe (asilo), iar la şase ani elevii încep
ciclul primar de şcoală (scuola primaria sau scuola elementare) care durează cinci ani. Programa şcolară
este aceeşi pentru toţi elevii din sistemul de învăţământ, indiferent dacă şcoala este publică sau privată,
copiii învăţând noţiuni elementare de italiană, engleză, matematică, ştiinţe ale naturii, istorie, geografie,m
ştiinţe sociale, educaţie fizică şi artă. Nivelul superior de educaţie durează opt ani şi este împărţit în
gimnaziu (scuola secondaria di primo grado sau scuola media) pentru copiii între 11 şi 13 ani şi liceu (scuola
secondaria di secondo grado sau scuola superiore) pentru adolescenţii între 14 şi 19 ani. La finalul ciclului,
elevii susţin un examen (esame di maturita) care condiţionează accesul la universitate.
Sistemul de educaţie din Italia presupune trei tipuri de învăţământ liceal: teoretic, tehnic şi
profesional. Programa şcolară este în mare parte aceeaşi, dar cu câteva materii specifice în funcţie de
specializare (greacă antică la liceele teoretice, economie la institutele tehnice economice sau scenografie la
liceele de artă). Liceul teoretic (Liceo) oferă pregătire teoretică, cu aprofundare a studiului pe profil uman,
real sau artistic şi mai puţin pe profil tehnic. Institutul tehnic (Instituto tecnico) oferă atât pregătire teoretică,
dar si specializare în domenii precum cel economic, administrativ, legislativ, tehnologic sau turism. Include
în general perioade de practică de până la şase luni în mediul privat, universităţi sau asociaţii. Şcoala
profesională (Instituto professionale) oferă preponderent pregătire practică în domenii precum ingineria,
agricultura, gastronomia sau asistenţa tehnică. Această formă de învăţământ le permite elevilor să se
integreze în câmpul muncii imediat după finalizarea studiilor de doar trei ani, în loc de cinci, însă nu permite
susţinerea examenului necesar pentru accesul la studiile universitare.
Italia, ţara universităţilor de tradiţie , se bucură de o lungă tradiţie a învăţământului universitar şi
deţine o vastă reţea internaţională de universităţi publice şi private. Universităţile de stat rămân însă cele
mai frecventate, fiind coordonate de Ministerul italian al educaţiei. Câteva dintre aceste universităţi, precum
Universitatea Bologna (fondată în anul 1088) sau Universitatea Padua (fondată în anul 1222), se numără
printre cele mai vechi din lume.
SISTEMUL DE INVATAMANT IN ANGLIA
In Marea Britanie exista doua sisteme de invatamant, compatibile intre ele dar cu accente diferite:
• Anglia, Tara Galilor si Irlanda de Nord – in mod traditional, aici se pune accentul pe o abordare mai
aprofundata a materiilor studiate, elevii sustinand un numar mai mic de examene, la un nivel mai avansat;
• Scotia – aici sistemul educational se distinge printr-o abordare mai larga, mai bine dezvoltata pe
orizontala, elevii sustinand un numar mai mare de examene, la un nivel mai putin avansat.
Pana la varsta de 16 ani, materiile pe care elevii le studiaza in Marea Britanie sunt specificate in
curriculum si multe dintre acestea, precum engleza si matematica, sunt obligatorii.
In Anglia, invatamantul obligatoriu se desfasoara pe parcursul a 11 ani de scolarizare (Y1 ÷ Y11),
ani ce sunt grupati in 4 etape cheie (Key Stages: KS1 ÷ KS4).
Invatamantul primar se adreseaza copiilor cu varsta cuprinsa intre 4 sau 5 ani si 11 sau 13 ani.
In aceasta etapa elevii parcurg o gama variata de materii, obiectivul principal al scolii primare fiind
acela de a-i invata sa scrie, sa citeasca si sa stapaneasca matematica elementara. Dar tot scoala primara este
cea care pune bazele necesare pentru studiul stiintelor naturale, geografiei, istoriei si stiintelor sociale.
In functie de scoala la care sunt inscrisi, la varsta de 11 sau 13 ani elevii fac tranzitia catre
invatamantul secundar.
Invatamantul secundar se adreseaza copiilor cu varsta cuprinsa intre 11 sau 13 ani si 16 ani.
Pe durata invatamantului secundar elevii parcurg o gama variata de materii insa, in ultimii doi ani
(Y10 si Y11), se pregatesc pentru examenele GCSE (General Certificate of Secondary Education).

654
 Incepand cu varsta de 14 ani, artele (care cuprind arta si design, dans, teatru si mass-media), design-
ul si tehnologia, stiintele umaniste (care cuprind istoria si geografia) si limbile straine moderne nu mai sunt
materii de studiu obligatoriu, insa elevii au dreptul sa studieze o materie din aceste patru domenii.
In Y10 si Y11 (KS4) elevii isi aleg o parte dintre cele 9÷11 materii pe care le studiaza in profunzime
si pot renunta la celelalte materii. Engleza, matematica si stiintele sunt materii obligatorii, celelalte putand
fi alese in functie de abilitatile si preferintele personale. Timp de doi ani, elevii studiaza materiile alese si
se pregatesc pentru examenele GCSE.
La finalul celor doi ani de studiu, Y10 si Y11, elevii sustin examene la fiecare materie in parte si
obtin certificatele GCSE (General Certificate of Secondary Education).
Daca se doreste ca inceperea studiilor in Anglia sa se faca la varsta de 15 ani, sau daca se simte nevoia
unei imbunatatiri a nivelului de stapanire a limbii engleze, elevii se poti inscrie pentru un an in programul
IGCSE (International General Certificate of Secondary Education). Pe durata acestui program, studiaza 5
materii, printre care engleza si matematica. La finalul Y11 elevii sustin examene la fiecare materie studiata
si obtin certificatele IGCSE.
Dupa sustinerea examenelor GCSE/IGCSE elevii au urmatoarele optiuni:
• Continuarea studiilor cu un program academic (A-Level, IB, etc.);
• Continuarea studiilor cu un program vocational (BTEC; etc.);
• Ucenicia, pregatirea practica in locul pregatirii academice traditionale.
Ucenicia este o optiune buna daca se doreste o pregatire practica. Facand ucenicie, elevii au ocazia
sa obtina o calificare si experienta la locul de munca. In paralel, pot urma cursurile unui colegiu in vederea
obtinerii unei diplome.
In functie de diploma de studii pe care o au la inceputul uceniciei, elevii pot face aceasta pregatire
practica la nivel intermediar, avansat sau superior.

655
 PROGRAMELE DE INVAȚAMANT LA DISTANȚA DIN OLANDA

PROFESOR INVAȚAMANT PREȘCOLAR BRAICA ANGHELINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 STANCEA

Una dintre cele mai mari universități din Olanda este OUNL - Open University din Olanda. Aceasta
dezvoltă, oferă și promovează - intercalat cu cercetarea - învățământ superior deschis și inovator, bazat pe
diversele nevoi de învățare ale indivizilor și pe cerințele societății pentru o mai buna cunoaștere în
ansamblu. Este o universitate unde studiază 22.000 de studenți și care își are sediul într-un oraș verde de
aproximativ 200.000 de locuitori. Văzând aceste numere, ar fi de așteptaț să vedem un oraș studentesc în
mijlocul căruia este un campus impresionant. Surprinzător, campusul, situat la periferia orașului, este
alcătuit din mai multe clădiri foarte moderne (tip transparent - oțel și sticlă). În aceste clădiri lucrează
aproximativ 500 de persoane și nu se intalnesc niciodata studenti în ele. Motivul este că OUNL este o
universitate care oferă exclusiv învățământ la distanță. Elevii sunt, în general, angajați cu normă întreagă
care efectuează un curs pentru a finaliza un domeniu sau un studiu complet de licență sau masterat.
Utilizând diferite platforme de e-learning, oferă cursuri exclusiv în format electronic. Utilizand diverse
platforme de e-learning OUNL oferă cursuri exclusiv in format electronic. Cursurile sunt formate din
module de 40 de ore si un curs in general are 4 module. Cele 40 de ore ale unui modul reprezintă o estimare
a timpului necesar unui student mediu să parcurgă materialul de curs. Costul unui curs este de circa 350€.
Din punctul de vedere al interactiunii cu studentii, pentru a rezolva problemele/întrebările ce pot
apărea in cadrul unui curs sunt organizate întâlniri online, dar și live între studenți și cadre didactice.
Întâlnirile sunt organizate in general seara, deoarece multi studenti muncesc.
Cadrele didactice sunt împărțite în 2 categorii :
-creatorii de conținut didactic – profesori, experti intr-un domeniu, pot fi și consultanți externi
-profesori/asistenti ce sunt responsabili cu oferirea asistentei pentru student (tutoring, raspunsuri la
intrebari, etc.)
O curiozitate este legată de modul în care interactionează efectiv studenții cu cadrele didactice. Este
vorba despre mijloace specifice (mail, platforma de e-learning) și că nu interacționeaza decât in timpul
special alocat în acest scop (cu alte cuvinte atât cât sunt plătiți atâta fac)
Alt aspect interesant este ca doar 40% din angajatii universitătii sunt cadre didactice. 60% reprezintă
personal auxiliar (și asta in conditiile în care nu au sedii foarte mari neavând studenti vizitatori). Acest lucru
explică probabil și de ce organizarea este excepțională, sediile sunt deosebit de curate, site-urile sunt
up&running tot timpul, la fel ca si rețelele și calculatoarele in uz.
Nu in ultimul rând OUNL are o componenta de cercetare deosebită. Universitatea, probabil și datorită
caracterului mai special este implicată in mai multe proiecte de cercetare pe teme de e-learning. Cercetarea
o fac atât din punctul de vedere al tehnologiilor folosite cât mai ales al scenariilor pedagogice în care vor fi
folosite aceste tehnologii. Accentul pe pedagogie este deosebit de puternic in OUNL existând foarte mulți
cercetatori specializați in acest domeniu, ce nu țin ore și care sunt preocupati de dezvoltarea modului in
care pot sa folosescă eficient tehnologia în scopul învățării.

656
 RELAŢIA ŞCOALĂ – FAMILIE, FACTOR DETERMINANT ÎN
OBŢINEREA PERFORMANŢELOR ŞCOLARE

PROF. ÎNV. PRIMAR BRĂILOIU RODICA-CORNELIA

LICEUL TEOLOGIC, TG-JIU, GORJ

Familia și școala reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevarații piloni ai
educației. Pentru o bună colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă comunicare din partea lor.
Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor, o jucărie care poate fi reparată atunci când se
strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de vedere, astfel încât să fie capabil să
răzbată în viaţă.
Mediul familial îi ofera copilului modele de comportamente, pe care, de regulă, acesta le imita cu
fidelitate. În familie se pun bazele unor drprinderi și obisnuințe elementare de comportare morală, dar se
face și trecerea spre infiriparea unor reprezentări, noțiuni, valori morale, convingeri prin care se exprimă
atitudinea copilului față de el însuși, față de ceilalți și față de societatea în care se afirmă.
Ca factor al educației formale, instituționalizate, școala este organizația socială special creată pentru
educarea tinerei generații. În cadrul mediului școlar, educația și instrucția se împletesc armonios, în mod
gradat, conform unor standarde și finalități propuse.
Numai printr-o colaborare strânsă, susținută și fluentă, familia și școala pot pune în aplicare acest
proces de educare a ființei umane în devenire. Esențial este ca cei doi factori să-și dirijeze acțiunile spre un
scop comun, să-și concentreze și să-și focalizeze influențele spre același deziderat: formarea tipului de
personalitate solicitat de imperativele lumii moderne.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care ramân în urmă la învățătură,
dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copilului. Apoi, o serie de aspecte ale
comportamentelor elevului, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătura etc. nu se pot cunoaște și
rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia
copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile școlare.
Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers. Întregul proces
de educație se realizează atât la școală cât și acasă. De aceea părinții trebuie să cunoască cum se controlează
și cum pot fi ajutați copiii în cazul în care întâmpină greutăți în realizarea activităților școlare. Totodata,
părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de dascăli și colegii de clasă, dacă
purtarea lui de pe strada și în alte locuri este corespunzătoare.
Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii, să le acorde mai multă atenţie, să-i laude cât mai
des, să-i recompenseze, dar să le stabilească şi limite, să-i pedepsească. Comunicarea dintre părinte şi copil
trebuie să fie bună şi permanentă.
Între recompensă şi pedeapsă trebuie să existe un echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a
greşit copilul, să-l facă să înţeleagă unde a greşit. Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce
frustrările zilnice asupra copilului. O astfel de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea
copilului.
Copilul are nevoie de un mediu părintesc cald, liniştit. Părinţii trebuie să ducă un mod de viaţă corect,
echilibrat, să dea dovadă de o atitudine civilizată faţă de ei înşişi şi faţă de cei din jur. Severitatea exagerată,
manifestată prin interdicţii, prin brutalitate şi prin privaţiuni de tot felul, îşi va lăsa amprenta asupra
personalităţii în formare a copilului. Ei impun copiilor un volum mare de sarcini, interzic participarea la
activităţi recreative, la jocurile specifice vârstei şi utilizează pedepse care lezează demnitatea copiilor.
La rândul lor, părinţii superprotectori care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici în formarea şi devenirea personalităţii copilului. Aceşti părinţi consideră că şcoala are o
serie de cerinţe care depăşesc posibilităţile copilului şi aceştia trebuie menajaţi. Apar astfel atitudini de
îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi, dar şi atitudini de subevaluare a copiilor, precum şi
slabe posibilităţi de adaptare la situaţii noi.
Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta şi prin limitarea excesivă a libertăţii şi
independenţei de acţiune a acestora, a iniţiativei. Părinţii devin deosebit de preocupaţi de copil, manifestă
o teamă permanentă pentru viaţa şi activitatea copilului iar copilul va avea un comportament lipsit de
acţiune şi în ultimă instanţă va avea o timiditate exagerată.

657
 Nu pot să nu fie amintiţi aici părinţii care, fără să-şi dea seama, au tendinţa de a impune copiilor
propriile exigenţe şi dorinţe, modele. Un astfel de copil îşi va constitui o platoşă, un gen de
„impermeabilitate” la dorinţele şi nevoile celorlalţi, devenind, nu de puţine ori, incapabil de a iniţia relaţii
profunde cu aceştia. Şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă.
Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile cu
copilul fără a da dovadă de slăbiciune. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de
ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui este fără margini şi, totodată, să ştie că părinţii săi
împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragostea părintească. Se înalţă vegheaţi de
căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine şi
rău, cum să se poarte frumos.
Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a
muncii colective. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Colaborarea şcolii
cu familia se realizează în diferite forme: comitetele de părinţi, vizitele la domiciliul elevilor, consultaţii
individuale, corespondenţa cu familia. Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel învins
este copilul, pentru care dorim tot, pentru care visăm tot ce este mai bun.
În condiţiile actuale se manifestă două condiţii contradictorii: părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul
copiilor lor, dar în acelaşi timp, nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora. Relaţia
lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii, şcoala şi familia,
desfăşurându-se oarecum separat. Este o sarcină şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile
problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze
faptul că relaţia de colaborare şcoală – familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Dascălul este înainte de toate un exemplu atât în ceea ce priveşte volumul de informaţii, dar mai ales
în ceea ce priveşte comportamentul.
A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu
înseamnă că ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe care noi îl creştem şi educăm
nu este la fel cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de aceea educaţia pe care i-o dăm trebuie adaptată
personalităţii lui. Ca şi o plantă, copilul creşte diferit în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă a
mediului familial. Această ambianţă, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal
şi răspunderea o purtăm noi, educatorii şi părinţii lui. Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are
nevoie să se simtă important pentru cei din jurul său. Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu este
deloc simplu; eforturile, descurajările, slăbiciunile fac drumul greu. Dacă pe acest drum părinţii şi copiii
vor găsi sprijin din partea noastră a educatorilor, mai târziu, peste ani, efortul ne va fi răsplătit.

Bibliografie:
• Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L. – Didactica
• Nicola, Ioan – „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
• Soica, Marin – „ Pedagogie şi psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, 2002;
• *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.

658
 SISTEMUL EDUCAȚIONAL DIN FINLANDA

PROFESOR PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ: BRAIȚ CARMEN NICOLETA

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ARAD

Un sistem de învățământ bine gândit poate face dintr-un elev obișnuit, unul excepțional.
Deși este aproape imposibil să spunem că școlile unei singure națiuni sunt cele mai bune din lume,
faptul că o țară se prezintă cu rezultate extrem de bune în mod constant la examenele Programului de
Evaluare Internațională a Studenților (PISA), la matematică, citire și științe, poate fi o surpriză pentru mulți.
Finlanda, o națiune mică de 5,5 milioane de oameni, asigură în mod consecvent primele 5 locuri la fiecare
categorie, devenind astfel vârful educațional din Europa și unul dintre cele mai puternice din lume.
(Singapore, Japonia și Coreea de Sud sunt, de asemenea, concurenți puternici, iar China nu și-a consolidat
rezultatele la cel mai recent test).
Finlanda are cel mai ridicat nivel de trai din lume și cel mai evaluat sistem educativ. Pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, filosoful finlandez John Vilheln Snellman mobiliza masele în jurul unei idei că numai
educația poate duce la bunăstare și punea bazele a ceea ce avea să devină cel mai performant sistem
educațional din lume. Ideile acestuia au prins rapid și populația finlandeză a început să investească, mai
întâi efort și apoi bani în educație. În prezent, învățământului îi revine nu mai puțin de 14% din bugetul de
stat. Secretul stă în importantele reforme educaționale, implementate în urmă cu 40 de ani. Guvernul a
hotărât să „reseteze” sistemul și să abordeze o altă direcție, dedicând astfel fonduri importante educației,
cercetării și tehnologiei. Atunci a fost adoptat un nou sistem educațional. Iar acest sistem se referă de fapt
la egalitate de șanse pentru toți copiii, indiferent de mediul socio-economic din care aceștia provin.
Conceptul este „peruskoulu” și el desemnează o școală „comprehensivă” pentru toți elevii între 7 și 16 ani.
Primul lucru care s-a decis a fost ca școala elementară să fie formată din nouă clase. Este o școală
finanțată de stat și care oferă tuturor copiilor educație gratuită, o școală obligatorie și disponibilă pentru
toți, dar și o școală fără examene de admitere și fără taxe.
Sistemul este unul egalitarist, oferind şanse egale pentru oricine, indiferent de mediul socio-economic
din care provin, sau de zona în care locuiesc, au același potențial de a învăța și trebuie să aibă aceleași șanse
la o educație de calitate. Această țară consideră pur și simplu că absolut toți copiii trebuie să beneficieze de
același tratament. Copiii cu dizabilități învață în școlile normale. Copiii cu cerințe educaționale speciale nu
studiază la domiciliu, nu sunt excluși sau izolați în școli speciale, ci participă la ore în clase normale,
indiferent dacă au dizabilități severe.
„Politicile educaționale în majoritatea țărilor lumii merg pe ideea de a identifica elevii cei mai buni,
de a alege vârfurile, în timp ce ceilalți elevi sunt lăsați deoparte”, spune Pasi Sahlberg, un educator celebru
în Finlanda. „Noi nu suntem așa, noi mergem pe cooperare, nu pe competiție. Dacă e să ne întrecem cu
cineva, atunci tot ce putem spune e că vrem să fim mai buni decât suedezii. Pentru noi asta e suficient.”
În Finlanda, școala pune preț pe calitatea profesorilor, investind doar în cei care realizează
performanțe. Calitatea profesorilor finlandezi este, pur și simplu, exemplară. În Finlanda trebuie să ai
facultate ca să predai la grădiniţă şi masterat ca să predai la şcoală. Astfel, legea impune fiecărui cadru
didactic să aibă la bază cinci ani de facultate și un masterat în pedagogie. Poziția de profesor este drept una
cu o mare responsabilitate și, în consecință, nu oricine poate intra în sistem.
Copiii încep școala la 7 ani şi nu se confruntă cu examene până la vârsta de 16 ani, când susțin singurul
examen important în sistemul lor educațional. Orele sunt scurte (45 min), intense și, mai ales, foarte
participative. Au foarte puţine teme pentru acasă, se stimulează raționamentul critic înaintea memorizării
mecanice. Învăţământul finlandez pune mare preţ pe ştiinţe şi pe practică, de aceea cele mai multe cursuri
de ştiinţe au loc în laboratoare, în grupuri de maximum 16 elevi şi se concentrează pe experimente
ştiinţifice.
În urma evaluărilor internaţionale, elevii finlandezi s-au dovedit a fi cei mai inteligenţi. Ei au obţinut
cele mai bune rezultate la cunoaştere ştiinţifică şi s-au clasat printre primii la matematică şi apetitul pentru
lectură.
Statul finlandez e preocupat de asigurarea unui învățământ viabil, capabil să motiveze elevii. Sistemul
educativ este foarte bine gândit și făcut în sprijinul elevilor. Finlanda are cel mai mare procent, din Europa,

659
al elevilor care ajung la facultate, 66%, iar 93% dintre finlandezi promovează liceul. În același timp,
diferența dintre cei mai slabi și cei mai buni elevi este cea mai mică din lume.
Sistemul de valori al finlandezilor are la bază educația nu acumularea de bunuri. Acest lucru este
valabil pe tot parcursul vieții, când, arată statisticile, adulții preferă să dea bani pe un program de educație
continuă decât pe ultimul telefon scos pe piață. Este un sistem de valori format în familie, consolidat în
școală, pus apoi în slujba țării.

Bibliografie:
1. Walcker, Th., (2018), “Să predăm ca în Finlanda. 33 de strategii simple pentru lecții pline de
bună-dispoziție”, Editura Trei, București.

660
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘI PREȘCOLAR BRAN MIHAELA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmitere a civilizației generațiilor ulterioare. Educaţia, propune
o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi , presupune o cunoaştere
profundă a evoluţiilor.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia.
“Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
Grădiniţa contribuie la formarea caracterului copilului și a aptitudinilor esenţiale în dezvoltarea
personală. Este un mediu care îl învaţă să gândească liber, să își exprime sentimente, emoţii și păreri să aibă
mai multă încredere în sine. De asemenea, este stimulat să gândească, să găsească soluţii proprii la diverse
probleme și chiar să gândească critic.
Dezvoltarea personală a copilului a început să devină o preocupare tot mai frecventă a grădiniţelor,
care au început să implementeze tot soiul de cursuri și programe speciale, menite să ajute copiii să găsească
resurse proprii prin care să rezolve probleme și să se descurce în diverse situaţii.
Grădiniţa este un mediu important în dezvoltarea și educatia copilului. Copilul are ocazia să înveţe
cele mai multe lucruri din experienţă , care este cel mai eficient instrument de învăţare și înţelegere la vârste
mici. . În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societăţii prin
prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea
implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului .
Școala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unei personae apte să contribuie la dezvoltarea societăţii, să fie
pregatită pentru muncă. Procesul de învăţămân este cel care conferă școlii rolul decisiv în formarea omului.
Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului impus de cerinţele vieţii sociale.Procesul de
educaţie din cadrul școlii este îndrumat și condus de persone pregătite în mod special pentru acest lucru.
Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștiinţe cât mai mare, ci și de a stimula
calitatea de om .Scoala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin acţiuni de
informare asupra posibilităţilor de comunicare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale și a
aptitudiniilor , de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și ponderii de implicare a părinţiilor
în alegerea școlii a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în cadrele didactice un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-
problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să
conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în
familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de
viață.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-

661
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori.
Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora
se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

662
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE
(DISEMINARE PARTENERIAT EDUCATIONAL)

INV. BRĂNIȘTEANU GEORGETA

L. T. BÎLTENI, GORJ

În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a
educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie , situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi,
îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă , personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea , la începutul anului şcolar , a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţii ale elevilor.Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată
lua împreună decizii cu privire la educaţia copiilor lor.Părinţii se pot implica în calitate de parteneri în
educarea elevilor, alături de şcoală.
A le arăta copiilor că şcoala este importantă se poate face în mai multe moduri , dar colaborarea cu
şcoala este cea care duce la obţinerea unor rezultate bune în procesul de învăţământ. Putem aminti aici
lectoratele cu părinţii, cu activităţi practice, pe ateliere de lucru şi cu informaţii cât mai complete după o
consultare în prealabil a părinţilor cu privire la temele de abordat, care i-ar interesa pentru a-şi putea ajuta
copiii şi pentru a fi pe aceeaşi lungime de undă cu şcoala. Ideal ar fi să existe la biblioteca şcolii materiale
pe care părinţii le pot consulta, venind astfel în întâmpinarea acestora pentru rezolvarea problemelor ce apar
pe parcurs.
Chiar dacă şcoala organizează activităţi frumoase şi utile pentru părinţi şi pentru copiii lor, este posibil
ca participanţii să nu fie într-un număr foarte mare, atunci ar fi posibil ca, prin iniţiativa părinţilor de a
organiza la rândul lor unele activităţi, să se vadă cu adevărat că acestora le pasă, şi ar obliga şcoala la mai
multă deschidere şi cooperare.
importanta comunitatii locale
Dacă politica şcolii permite părinţilor, aceştia pot participa la ore oricând.
Comunicarea constantă , continuă cu părinţii , pe parcursul anului şcolar, pe teme ca : regulile clasei,
aşteptările, scopurile îi implică pe aceştia în procesul educaţional.
Părinţii sunt informaţi la şedinţele lunare sau în scris în legătură cu acele concepte care sunt de predat,
ce trebuie aprofundat, consolidat acasă, tipurile de acţiuni la care pot colabora părinţii în perioada
următoare.
Comunicarea dintre părinţi şi cadre didactice vizează, dar nu se limitează la situaţia şcolară, politica
şcolii în ceea ce priveşte elevii, proceduri, activităţi comunitare, opţiuni educaţionale, modalităţi în care
familia poate ajuta şcoala.

Obiectivul general : Comunicarea cu parintii si autoritatile locale in vederea reducerii abandonului

scolar,a delicventei juvenile,a comportamentelor marginale,formarea la elevi a unor deprinderi de
comportare care să întareasca siguranța persoanei.

663
 Activități de învățare:
-intâlniri cu cadre din rândul comunității locale
prezentarea si discutarea unor reguli de comportare in situații limita ;
-realizarea de către elevi a unor desene ,compuneri legate de temă;
-studiu de caz ;
Activități la care vor participa elevii clasei :
-Dezbateri pe marginea unor cazuri reale sau invocate;
-Intâlniri active cu reprezentanți ai comunitații;
prezentarea normelor de conduita in diferite imprejurari
intrebari-raspunsuri
-Audierea unor povestiri ;
-Alcătuirea unor compuneri pe teme date ;
-Rezolvarea unor chestionare pe teme de circulație,de conduită,de sănătate
Rezultate așteptate:
Copiii petrec mai mult timp acasă decât la şcoală , de aceea părinţii îi cunosc foarte bine,
interacţionează cu fiecare şi nu se aşteaptă la vreo răsplată dacă îşi ajută copilul să reuşească;
Mediul familial oferă momente de predare de care cadrele didactice nu pot beneficia;
Când părinţii îşi învaţă copilul, se observă o schimbare semnificativă, imediată a copiilor;
Copiii ai căror părinţi se implică au note mai mari, achiziţii academice pe termen lung, atitudini şi
comportamente pozitive;
Implicarea părinţilor corelată cu cea de la şcoală adânceşte achiziţiile elevilor;
Părinţii care îşi ajută copiii obţin un câştig în încrederea în ei înşişi şi în copii;
Părinţii care colaborează cu şcoala sunt avocaţi puternici pentru comunitatea din jurul şcolii.
Evaluarea :
Evaluarea se va realiza pe tot parcursul proiectului
- realizarea unui portofoliu al clasei:desene,compuneri,texte,lecturate Evaluarea finala se va realiza
prin aplicarea unor chestionare ce vor fi prelucrate de echipa proiectului
Se va evalua contribuția familiilor elevilor privind ajutorarea clasei/școlii din punct de vedere
material prin acțiunea benevola a acestora.
Diseminarea :
-prezentarea proiectului la nivelul comisiilor metodice/cercurilor pedagogice
-articole in reviste de specialitate.

BIBLIOGRAFIE:
• Baran- Pescaru, Adina –“Familia azi. Operspectiva sociopedagogica” , Ed. Aramis, Bucuresti,
2004;
• Kant I. –“Tratat de pedagogie” , Ed. Agora, Iasi 1992;
• Soitu Laurentiu – “Pedagogia comunicarii” , Institutul European, Iasi, 2001;
• Vrajmas, Anca – “Consilierea parintilor” ,Ed. Polirom, Iasi , 2004
• www didactic.ro

664
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. BRAŞOVEANU ELENA - LILIANA,

LICEUL TEHNOLOGIC TODIRENI-ŞCOALA PRIMARĂ NR. 3 IUREŞTI,
JUD. BOTOŞANI

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și

665
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

666
 RELATIA-GRADINITA-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. INV. PRESC. BRĂTIANU ANDREIA

G.P.N. MONARIU
ȘC.GIM.BUDACU DE JOS
BISTRITA/BISTRITA-NASAUD

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.”
(Nelson Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,

667
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

668
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. INV. PRESCOLAR. BRATOSIN CRISTINA

GRADINITA P.N. POIANA CRISTEI

Grădinița este primul mediu de tip școlar cu care intra în contact copilul încă de la cea mai fragedă
vârsta! Importanța frecventării grădiniței este covârșitoare deoarece iși pune amprenta asupra formării
armonioase a viitorului adult!Activitățile din grădiniță constituie temelia cunoașterii formând premisele
viitoarei personalități.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților , atribuțiile
crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește educația copiilor, ci și a
părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând părinților noi căi spre
educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe

669
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

670
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ –FAMILIE –SCOALĂ-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BRATU PETRUȚA LILIANA

Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație. Educația începe de la primele
momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul intră în contact și
care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil în primii ani
de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Învățământul
preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea
personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul
său și al comunității sociale . Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute că o componentă esenţiala în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai
sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natură relaţiilor
publice.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, că interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, această fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Relația grădiniță-școală-familie-
societate se definește și printr-o comunicare/colaborare indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care
să reiasă asteptările acestora privitoare la actul educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii
(prin rezultatele obținute). Printre activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera:
sedințe și lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare,
simpozioane, expoziții etc. iar succesul acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al
cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor
educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu exteriorul (mediul
social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere. Astfel, toate
proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali, vin în
sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății. Acestea
implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea conștincioasă
a realizării acestora. Comunicare există, dacă se păstrează legătura cu copilul mărindu-se capacitatea de a-
l accepta ca pe o persoană cu drepturi, nevoi şi valori proprii. Un dialog permanet cu şcoala facilitează
relaţia părinte-copil, deoarece părintele află comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate
lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul
poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat unor probleme în cadrul familiei. Obiectivul principal
al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală,
astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină
reciproc. Prin crearea parteneriatului grădiniță–familie–comunitate copiii câștigă un mediu de dezvoltare
mai bogat, între participanți se creează relațiile pozitive și fiecare își va dezvolta sentimentul coeziunii
sociale.

671
 RELAŢIA ŞCOALĂ- FAMILIE –SOCIETATE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR, BRATU TEODORA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GEORGE CĂLINESCU” ONEŞTI

Şcoala este considerată ca fiind principalul factor pentru formarea tinerei generaţii în concordanţă cu
cerinţele societăţii.Ca instituţie, şcoala se află sub influenţa factorilor social- economici şi politici, misiunea
ei fiind aceea de a contribui hotărâtor la realizarea idealului educaţional.
Dezvoltarea personalităţii este un obiectiv general, la realizarea căruia contribuie societatea, ca
sistem, prin intermediul tuturor factorilor săi.Şcolii îi revine sarcina de a sintetiza toate influenţele ce se
exercită în acest sens pe baza conlucrării cu toţi ceilalţi factori educativi.
Faptul că şcoala deţine un rol hotărâtor în formarea omului se justifică şi prin argumente de ordin
pedagogic, de felul în care se desfăşoară procesul de educaţie în interiorul ei, acesta fiind îndrumat şi condus
de persoane competente, pregătite în mod special pentru acest lucru.
Materializarea acestor funcţii ale şcolii,depinde în cea mai mare măsură de activitatea nemijlocită a
cadrelor didactice.Efectul educativ al valorilor culturale cu care operează şcoala, precum şi al mijloacelor
de educaţie, diferă în funcţie de modul în care au fost valorificate de către cei investiţi cu rolul de a conduce
acţiunea educaţională.
„Familia este celula de bază a societăţii, care are funcţii biologice, psihologice, sociale, economice,
culturale, educative etc”. Ea se deosebeşte de alte grupuri sociale prin forma de organizare, relaţiile dintre
membrii săi, scopurile şi atributele pe care le are.Mediul familial este universul natural al copilului, diferit
în funcţie de contextul social pe fondul căruia se constituie şi ale cărui fenomene le reflectă şi de
particularităţile fiecărei familii.
Acţiunea educativă a familiei se particularizează şi prin finalităţile sale. Dacă scopul este acelaşi,
adică dezvoltarea personalităţii, ponderea unor laturi ale sale, precum şi modalităţile de realizare a acestora,
au un specific în familie faţă de şcoală sau alte medii educative.Acţiunea educativă a familiei poate fi
compartimentată şi ea în funcţie de cele cinci laturi ale educaţiei, ea răsfrângându-se asupra tuturor
componentelor personalităţii copilului.
Odată cu intrarea copilului la şcoală acţiunea educativă a familiei se diversifică,devenind mai
complexă. Rezultatele educaţiei şcolare sunt dependente şi de modul în care se realizează colaborarea dintre
aceşti doi factori. Faptul că şi unul şi altul urmăresc acelaşi scop nu este suficient.Colaborarea înseamnă
punere de acord şi în privinţa modalităţilor de realizare a scopului urmărit.
Forme prin care se realizează colaborarea dintre şcoală şi familie
- Vizitele reciproce şcoală- familie şi familie- şcoală
- Şedinţele cu părinţii
- Lectoratele cu părinţii
- Comitetul de părinţi pe clasă
- Vitrinele cu cărţi şi broşuri
- Corespondenţa cu părinţii
Factorii educaţiei trebuie să formeze un system, acţiunea fiecăruia fiind dependentă de a celorlalţi,
influenţându-se şi completându-se reciproc. În privinţa interacţiunii dintre factorii educaţiei este de
subliniat faptul că între ei se realizează un schimb permanent de informaţii.Din această cauză influenţele
unui factor se vor răsfrânge şi vor fi valorificate de către ceilalţi.

Bibliografie
Ioan Nicola, Domnica Farcaş – Pedagogie general, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,
Bucureşti,1994
Gheorghe Dumitriu, Constanţa Dumitriu- Psihopedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,2004

672
 RELAȚIA FAMILIE, ȘCOALĂ, SOCIETATE

PROF.ED. BRENDEA CECILIA

Acțiunea educativă a familiei, este eficientă numai atunci când scopul său se înscrie pe aceeași linie
cu a școlii, când între cei doi factori exista o concordanță în ceea ce privește obiectivele urmărite,
subordonate idealului social si educațional.
În centrul acestei relații stă, desigur, copilul-elev, ca beneficiar al actului educațional promovat de
cei trei factori deopotrivă.
Ecaterina Adina Vrasmas sublinia în lucrarea sa „Consilierea si educația părinților” faptul că în
calitatea de „instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori în
contradicție cu școala și chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate / cuplu de adulți, ea
trăiește astăzi drama complexiățtii situațiilor economice, culturale și relaționare din epoca noastră. Ca grup
de adulți care construiesc împreună valori sociale, tradiții și propria cultură, familia simte prima apăsarea
problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii și de dificultățile de comunicare interumană
din ultimii ani.” Paradoxul constatat provine din faptul că, în ciuda perfecționării mijloacelor de comunicare
în masă, se simte o lipsă de comunicare interumana în special în sensul relațiilor socio-afective, de
cooperare și colaborare.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne și
gospodărești adăugându-se preocupările profesionale și de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale (pe care l-a avut pâna la introducerea
învățământului obligatoriu), progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea
faptului că orice sistem de educație ramâne neputincios dacă se izbește de indiferență sau de opoziția
părinților. Școala capătă astfel o misiune suplimentară, aceea de intervenție reglatorie în relația familiei cu
societatea.
Obstacolele relației școală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și
la cadrele didactice sau administratorii școlari) sau de ordin material (relația școala-familie cere un surplus
de efort material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului
și a familiei privind educația copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea
învățământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului; randamentul pedagogic
și datoria parentală; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară.
Se consideră, în general, ca problemă este de atitudine; „este dificil de pretins, atât la părinți, cât și la
cadre didactice, ca relația de colaborare școala-familie să nu fie doar un drept de opțiune", afirma dr.
Gheorghe Bunescu de la Institutul de Științe ale Educației într-un articol intitulat „Democratizarea educației
și educașia părinților”.
Reproșurile care li se fac părinților privind colaborarea cu școala sunt:
- apatia (nu vin la reuniuni anunțate);
- lipsa de responsabilitate (asteaptă inițiativa cadrelor didactice);
- timiditate (lipsa de încredere în sine);
- participare cu ingerințe (critică cu impertinență școala);
- preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul școlar (notele copilului);
- rolul parental rău definit (nu înțeleg corect funcțiile si rolurile în educația copilului);
- contacte limitate cu școala (numai în situații excepționale, de criza în comportarea copilului);
- conservatorism (reacții negative la idei noi).
Reproșurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare dar nu
identice, inclusiv privind:
- dificultăți de a stabili relația cu adulții (trateaza părinții ca pe copii și nu ca parteneri în educația
copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinții);
- definirea imprecisă a rolului de cadru didactic (oscilează între autonomia tradițională și
perspectivele noi ale parteneriatului);
- lipsa pregătirii privind relația școal-familie.

673
 Date fiind toate aceste probleme și revenind la necesitatea educașiei părinților în ideea alinierii la
cerințele școlii și cele impuse de idealul socio-educațional, trebuie remarcate cele trei direcții de acțiune:
a. sprijinul emoțional (a se da părinților ocazia de exprimare a emoțiilor fără critică sau condamnare);
b. sprijinul informațional (a li se da părinților ocazia de a întelege propria situație si cea a educației
copilului lor)
c. sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care șin de educașia copilului).

Bibliografie:
• Vrasmas, Ecaterina Adina, Consilierea și educțtia părinților, Editura Aramis, 2002
• Gheorghe Bunescu, Revista de pedagogie 1educat:„Democratizarea educației și educația
părinților”, Institutul de Științe ale Educației

674
 STUDIU DE SPECIALITATE -
RELAȚIA FAMILIE - ȘCOALĂ,
FACTOR ESENȚIAL AL REUȘITEI ȘCOLARE

PROF. BRETAN ILDICO

ȘCOALA GIMNAZIALĂ MIHAIL SADOVEANU
BAIA MARE

Școala și familia urmăresc același scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalități
multilateral dezvoltate care să poată face față schimbărilor din societate. Pentru atingerea acestui scop este
necesară colaborarea dintre familie și școală. Numai împreună putem reuși să dăm societății un cetățean
pregătit, gata să înfrunte problemele ce apar, capabil să relaționeze, să se integreze în colectivitate, să facă
față cerințelor acesteia.,
Mult timp, concepția potrivit căreia școlii îi revine sarcina instrucției, iar familiei, cea a educației, a
persistat, separând astfel rolurile celor doi agenți educativi. Școala și familia trebuie să colaboreze real,
bazându-se pe încredere și pe respect reciproc, pe grija față de elev, facând loc unei relații deschise.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiție crescută pentru
obținerea atenției copiilor și, uneori, din dorința de a le oferi siguranță economică, petrec mai puțin timp cu
cei mici. Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulți disponibili pentru a-i respecta ritmul de viață, de
adulți care să participe la jocurile sale și care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni
dintr-un sistem de învățământ clasic și dintr-o familie care nu-și asumă toate rolurile. Informarea și
formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască:
obligațiile legale privind educația copilului, importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului,
metodele de colaborare cu școala. Dacă mai există și lipsă de comunicare între școală și familie, situația
devine mai complicată. De aceea școlile încearcă să vină în întâmpinarea părinților prin organizarea unor
activități comune. Organizația școlară își deschide porțile pentru ca familia să cunoască și să participe la
activitățile ce se desfășoară în incinta și în exteriorul școlii, dar organizate de aceasta. Cadrele didactice
trebuie să inițieze activități care să ofere familiei oportunități de a participa alături de copil, de a cunoaște
copilul în situații diverse, de a se bucura alături și cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-
copil la diferite proiecte. Voi enumera câteva dintre activitățile care pot contribui la formarea părinților:
Lectoratele cu părinții – cu teme diverse, prin care părinții sunt informați privitor la importanța
cunoașterii personalității propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri și soluții
pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, tehnici și metode prin care își pot ajuta copilul
la lecții.
Lectoratele cu părinţii sunt modalităţi eficiente de a-i conştientiza pe părinţi asupra importanţei
actului educaţional. Ele se petrec după un proiect elaborat la început de an şcolar, în care sunt specificate
temele şi subiectele ce urmează a fi discutate. Înainte de fiecare adunare de părinţi se petrec seminare
metodice cu toate cadrele, la care se abordează diferite strategii de realizare a obiectivelor propuse pentru
aceste adunări.
Astfel, adunarea părintească este transformată într-un dialog deschis între părinţi şi profesori
prin utilizarea metodelor interactive. Se practică des mesele rotunde organizate între profesori şi
părinţi
sau chiar şi copii-părinţi-profesori, traininguri instructiv-metodice. Sunt utile şi ne oferă un feedback
constructiv diversele jocuri didactice organizate atât cu părinţii, cât şi cu elevii, chestionarele,
anchetele etc.
Convorbirile individuale – oferă prilejul abordării individualizate a problemelor cu care se
confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinții pot furniza informații mai intime pe care nu
doresc să le facă publice, dar sunt relevante pentru educația și instrucția copilului.
Ședințele cu părinții – sunt întâlniri organizate de către cadrul didactic. Au durata de două ore, timp
în care se lucrează: exerciții de intercunoaștere, de autocunoaștere, de cunoaștere a copilului, se dezbat
diverse probleme de interes general, studii de caz, se generează situații în care părinții trebuie să dea soluții.
Aceste întâlniri sunt de fapt adevărate sesiuni de formare pentru părinți. Ele oferă ocazii ca grupul de adulți

675
să se sudeze, să discute unii cu ceilalți, să-și împărtășească din experiență unii altora, dar mai ales să afle
noutăți legate de psihologia copilului, procesul de învățare, instituția școlară unde învață copilul. Sunt ocazii
unde se pot proiecta activități dorite de părinți, pentru viitor.
Vizitele la domiciliul elevului – sunt utile și necesare, cadrul didactic poate observa astfel diferite
aspecte ale vieţii de familie. Chiar dacă în timpul acestor vizite membrii familiei se vor purta
diferit faţă de viaţa de zi cu zi pentru a lăsa o impresie bună, rămân totuşi destule aspecte ce pot fi
observate în sânul familiei, aspecte importante de care se poate folosi în adoptarea diferitelor metode
de educaţie.
Vizita își atinge scopul dacă familia devine un colaborator activ și conștient al școlii, dacă se ajunge
la stabilirea unui sistem unitar de măsuri pentru îndrumarea elevului, dacă părinții sunt convinși și hotărâți
să urmeze sfaturile cadrelor didactice.
Asistențele la ore – părinții au posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al copilului, deprinderile
însușite, prietenii acestuia, să se familiarizeze cu metodele și procedeele folosite în predare, pot face analize
comparative cu privire la copiii lor.
Excursia – este o deplasare pe parcursul uneia sau a mai multor zile care are ca scop recreerea și
refacerea psihofizică a elevilor, dar și a părinților acestora, culegerea de informații prin observarea directă
a evenimentelor, proceselor, fenomenelor realității. Este o oportunitate pentru părinți de a cunoaște propriul
copil, de a înțelege mai bine caracteristicile vârstei fiului / fiicei, de a relaționa cu ceilalți părinți din grup
și de a găsi puncte comune, de a relaționa cu profesorii care însoțesc copiii. Este o ocazie de a cunoaște
viața școlii.
Serbările școlare – reprezintă evenimente de o importanță deosebită în activitatea elevilor și în viața
familiilor acestora, atât din punct de vedere afectiv, cât și cognitiv, dând ocazia elevilor de a prezenta, într-
o manieră personală și originală, tot ce au învățat pe parcursul unui semestru sau a unui an școlar. Serbarea
este o ocazie în care copilul își poate pune în valoare inteligența dominantă descoperită și valorificată de
cadrul didactic. De multe ori familia este surprinsă de potențialul propriului copil.
O serbare școlară reprezintă un mijloc eficient de educare, de influențare formativă a elevilor, de
sudare a colectivului, de asigurare a unor contexte educaționale în care relaționările se produc în condiții
inedite, de încurajare a talentului, de dezvoltare a aptitudinilor și de stimulare a elevilor timizi sau mai puțin
talentați. Pe parcursul acestor serbări se pot iniția momente interactive părinți-copii: jocuri, scenete,
recitare, dansuri populare, cântece pe care părinții, fie le cunosc, fie le învață odată cu copilul. Acestea
contribuie la sudarea relațiilor dintre copii și părinți.
Atelierele de lucru cu părinții – în cadrul cărora aceștia sunt familiarizați cu standardele de eficiență
a învățării / finalitățile educației, conținuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a școlii.
Expozițiile cu lucrări ale copiilor – constituie un prilej de a-i familiariza pe părinți cu date
importante despre evoluția copiilor, atât pe plan artistic, cât și al bagajului de cunoștințe.
Educaţia nu este numai pregătirea şcolară, ci este înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de
influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Ele construiesc,
modelează şi transformă personalitatea, dar e necesară corespondenţa cu nevoile şi cerinţele
individuale. Educaţia este eficientă atunci când consideră copilul în centrul ei ca parte activă şi motivată la
propria devenire. Şcoala este factorul primordial şi extrem de important, dar ea nu este totul, ea are nevoie
de familie, de comunitate, de întreaga societate pentru a sprijini şi îndruma omul în devenire. De aceea,
rolul familiei nu trebuie diminuat, ea este leagănul social al copilului şi sprijinul său pe aproape toată viaţa.

BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian M., Milea, V. (2005), Parteneriate școală – familie - comunitate, Editura Institutul
European, Iași;
2. Batrânu, E., (2005), Educația în familie, Editura Politică, București;
3. Bunescu, G. (coord.), (1997), Educația părinților. Strategii în programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București
4. Cosma, T., (2001), Ședințele cu părinții în gimnaziu, Editura Polirom, Iași;
5. Cristea, S., (2010), Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, Iași;
6. Jinga, I., Negreț, I., (1999), Învățarea eficientă, Editura Aldin, București;
7. Nicolai, I., (2004), Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București.

676
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE – FACTOR ESENȚIAL ÎN
INTEGRAREA COPILULUI ÎN SOCIETATE

PROF. ALINA BRÎNZĂ

ŞCOALA GIMNAZIALĂ FITIONEŞTI

Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente care apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
În ultimii ani asistăm la o degradare vizibilă a atitudinii multora dintre părinţi faţă de instituţia şcolii.
Din ce in ce mai mult acest fenomen afectează toate ciclurile de învăţământ manifestându-se cu precădere
in treptele superioare ale acestuia. Un procent destul de semnificativ este semnalat, în prezent, chiar la ciclul
primar, fapt îngrijorător care înscrie calitatea procesului instructiv educativ pe o pantă descendentă.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie sunt atât de ordin comportamental (întâlnite si la părinţi şi la
profesori), cât şi de ordin material (întreţinerea acestei relaţii presupune un surplus de efort material şi de
timp). Dificultăţile rezultă din ideile divergenţe privind: responsabilitatea statului şi a familiei în educaţia
copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul mediului
familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală; participarea
părinţilor în procesul decizional din instituţia şcolară.
Educatorii şi familia ar trebui să formeze un front unitar educativ. O modalitate reală şi firească a
colaborării, cu şcoala este înfăptuită prin controlul copiilor de către părinţi. Unii consideră, însă, că aceasta
este o treabă a educatorilor, iar alţii se scuză că nu o fac, deoarece nu au competenţa necesară pentru a
realiza un control de fond, deşi nimeni nu le poate pretinde un control asupra calităţii temelor şi lecţiilor,
dar unul asupra cantităţii acestora, asupra efectuării (sau neefectuării) lor este absolut necesar, astfel elevii
se vor obişnui să nu le efectueze. Părinţii au datoria şă-şi controleze copiii, nu numai asupra modului în
care îşi îndeplinesc obligaţiile şcolare, ci şi asupra relaţiilor care le au în afara şcolii, cu alţi copii sau cu
adulţi, care uneori pot fi dăunătoare. Nu trebuie uitat faptul că părinţii reprezintă cea mai bună resursă
pentru profesor, în ceea ce priveşte descoperirea personalităţii copilului, a comportamentului acestuia.
Colaborarea cu şcoala este mai dificil de realizat în cazul familiilor sărace, care uneori nu reuşesc să
suporte financiar întreţinerea copiilor la şcoală. Sunt cazuri în care copii n-ar fi trimişi la şcoală dacă părinţii
nu ar fi constrânşi de acordarea ajutorului social sau a alocaţiei. De multe ori copii sunt încurajaţi de familie
să absenteze de la şcoală, fie pentru a avea grijă de fraţii mai mici, când părinţii sunt la muncă, fie sunt
obligaţi să muncească alături de ei.
Având în vedere aceste deficienţe, există cel puţin trei căi prin care interacţiunea dintre şcoală şi
familie poate fi eficientizată. Prima, prin mijloace de comunicare de la şcoală către comunitate şi dincolo
de ea; a doua, prin crearea unui mediu în care copiii să demonstreze ce pot face pentru comunitate şi să
obţină respectul adulţilor; şi ultima, dar nu cea mai puţin importantă: oferirea posibilităţii părinţilor de a fi
antrenaţi în desfăşurarea unor activităţi propuse în cadrul unor ateliere de lucru, înfiinţate prin intermediul
unor proiecte. Aceste activităţi se axează pe dezvoltarea spiritului de iniţiativă, a deprinderilor de cercetare
care se împletesc armonios cu folosirea în mod util şi educativ a timpului liber.
Colaborarea fructuoasă şcoală-familie presupune respectarea unor principii:
• Copii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie-şcoală, centrate pe învăţare.
• Să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală.
• Colaborarea familie-şcoală să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi drept cadru de
sărbătorire a realizărilor, a performanţelor deosebite.
• Relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reînnoirii comunităţii.
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să
fie maximizată prin dezvoltarea unor abilităţi concrete, esenţiale conexiunii cu părinţii şi comunitatea.
Orice demers iniţiat în vederea îmbunătăţirii relaţiei şcoală-familie-comunitate , ar fi bine să debuteze
cu un seminar de informare şi instruire a cadrelor didactice implicate, de către un consultant de la cabinetul

677
de asistenţă psihopedagogică, urmărind familiarizarea acestora cu metode de înlăturare a dificultăţilor de
comunicare cu adulţii, definirea rolului de profesor dintr-o altă perspectivă - aceea a parteneriatului cu
părinţii.
Antrenarea părinţilor copiilor în activităţi şcolare şi extraşcolare presupune o planificare şi o
implementare atentă. În acest sens este bine să se aibă în vedere:
a) Evaluarea nevoilor părinţilor – necesară atragerii părinţilor, astfel încât activităţile propuse să
încerce să încerce să răspundă nevoilor reale ale acestora şi nu celor pe care şcoala presupune că le-ar avea.
Acest lucru se poate realiza prin:
- anchete, sondaje de opinie efectuate prin intermediul chestionarelor în care sunt sugerate anumite
subiecte sau le pot solicita acestora recomandări ale unor teme de interes;
- vizite la domiciliu, care permit conversaţii mai detaliate, individuale cu părinţii;
- metode informale – utilizarea informaţiilor primite cu alte ocazii (şedinţe cu părinţii, întâlnirile
consiliului părinţilor, activităţile centrelor familiale etc.);
b) Identificarea resurselor
Odată identificate nevoile părinţilor, şcolile caută resurse – menite să vină în întâmpinarea cerinţelor
acestora – fie din interior, fie de la fundaţiile externe (din universităţi, din afaceri, din agenţiile de servicii
sociale, din centrele de educaţie regională şi din alte sisteme şcolare). În funcţie de subiectele abordate,
responsabilii atelierelor de lucru pot fi:
- specialişti – medici, avocaţi, terapeuţi specializaţi şi asistenţi sociali;
- părinţi abilitaţi – membrii ai grupului părinţilor sau ai comunităţii, care au capacitatea de ai instrui
pe alţii;
- practicanţi – conducerea agenţiilor comunităţii şi a clinicilor de sănătate; membrii ai grupurilor
bisericeşti şi ai celor de voluntari; specialişti din domenii complementare;
- educatori – profesori universitari, profesori, conducerea şcolii şi educatori din comunitate.
c) Recrutarea participanţilor se realizează după ce părinţii au fost informaţi şi devin interesaţi să
participe la activităţile propuse. În acest sens pot fi folosite:
- materialele scrise constând în articole despre atelierele ce urmează a fi organizate dar şi broşuri,
prin care se reamintesc data, ora, locul şi subiectul seminarului respectiv;
- vizite la domiciliu;
- reţeaua de convorbiri telefonice;
- anunţurile în şedinţe.
d) Furnizarea serviciilor de susţinere
Strategiile care le facilitează părinţilor participarea pot fi:
- rambursarea către părinţi a costurilor de îngrijire a copilului;
- oferirea autobuzului şcolii pentru deplasare;
- oferirea de sprijin din partea părinţilor pentru a înfiinţa un fond comun.
e) Evaluarea succesului se poate realiza fie utilizând formularele de evaluare, fie prin discuţii de
grup.
Mediul familial reprezintă, aşadar, un univers prin complexitatea problemelor de cultură şi educaţie.
Este necesară o colaborare sistematică între cei doi factori educativi, pentru a atinge scopul comun al şcolii
şi al familiei.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004.
2. Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanţu, D., Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit,
Timişoara, 1992.
3. Ulrich, Cătălina, Sociologia educaţiei, M.E.C., 2007.

678
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BRÎNZILĂ MIHAELA-DANIELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL CARASA

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi a familiei.De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa
mică este resimțită, atât de către copii cât și de către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și
anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel,
în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale
familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija
acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul de a verifica toți factorii care acționează asupra
copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări
în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare,
de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la influențele de la grădiniță.Pe de altă parte, cadrele
didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor – factorilor educționali – atât pentru
a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le antrenează instituțional, cât și de a
găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaționale ori
logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ-participativ, captivant
și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai de aceea, noi, educatoarele concepem un
program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților, prin planificare, organizarea si desfășurarea
unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului fiecărui părinte, atragerea lui în „viața
grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la nivelul grupei din care face parte copilul
său. Conceptul de parteneriat educaţional presupune colaborare, cooperare, comunicare eficientă, în scopul
optimizării rezultatelor educației. Parteneriatul educaţional se realizează între următoarele instituţii:
familie, şcoală, comunitate, agenţi educaţionali-elevi, părinţi, cadre didactice, instituţii de cultură-
biblioteci, muzee, centre de cultură şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea instituţională şi are ca scop
implicarea şi participarea reală a părinţilor în activităţile de la grupă şi cele extracurriculare.Copilul este
implicat în viaţa socială prin apartenenţa sa la familie, la grupurile de joc şi de învăţare dar şi prin relaţiile
specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii şi organizaţii din comunitatea în care trăieşte.Pentru
eficientizarea proiectelor de parteneriat cadrele didactice vor contribui prin studiu individual, pavoazarea
claselor, informarea părinţilor despre calendarul desfăşurării activităţilor, întâlniri informative. Relaţia
dintre grădiniţă şi părinţi poate fi consolidată prin: şedinţe cu părinţii, discuţii între cadrele didactice şi
părinţi, consultaţii cu părinţii, implicarea părinţilor în acţiunile şcolii, acţiuni de voluntariat, serbări,
implicarea părinților în diferite proiecte.Relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o
comunicare/colaborare indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora
privitoare la actul educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute).De

679
asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu exteriorul
(mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere. Astfel,
toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali, vin în
sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății. Acestea
implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea conștincioasă
a realizării acestora.Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații
constructive cu semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si
exteriorizeze și să-și împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară
propunerea și încheierea unui parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener
educațional, aducându-i astfel pe copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și
întâlnirile comune, copiii vor experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând
norme de conviețuire socială dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu
care vin în contact. Si, astfel, preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie
sa revii cu emoții sau teamă, ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume
a cunoașterii, a descoperii de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să
evoluezi, să te definești ca om (școală, locul de muncă, societatea însăși!). Cultivarea unei relații de
parteneriat între grădiniță și părinți în susținerea educației și creșterii copilului costituie succesul garantat
în adaptarea și integrarea școlară și reprezintă un prim pas către o educație transparentă a personalității
copilului, viitorul adult al societății noastre.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii
individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de
viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale:
familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne
de informare şi influențare.

680
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI EDUCAŢIONAL DINTRE
GRĂDINIŢĂ ŞI FAMILIE

PROF INV PRESC BRINZUCA MARCELICA

SCOALA GIMNAZIALA COMUNA HANGU

Părinţii, familia sunt primii oameni chemaţi să pună bazele educaţiei unui copil deoarece pregătirea
pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă. Faptele de astăzi ale copiilor reprezintă
o prefigurare certă a celor de mâine. Deprinderile şi convingerile conturate acum formesză baza modului
de acţiune din viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate
de copii.
Preşcolarul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această
răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină doar printr-o colaborare
eficientă cu grădiniţa.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o
şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale,
copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoare,
familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil.
Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul dar şi familia intră în contact. Ea poate
oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor.
Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi
întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, educatoarea nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu
copiii. Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de
personalitatea, temperamentul şi stilul său.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este
condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă
principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia
copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate,
climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte.
Educatoarele trebuie să asigure părinţilor numeroase ocazii de a se implica în programul grădiniţei,
comunicând în fiecare zi, povestindu-le despre cum şi-a petrecut copilul lor timpul, ce activităţi de învăţare
a desfăşurat, ce progres sau regres a realizat copilul sau anunţându-i ce activităţi sau întâlniri au planificat.
Ele trebuie să ajungă să cunoască bine familiile şi copiii de aceea vor folosă toate ocaziile pentru a comunica
cu părinţii şi a schimba informaţii. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puţin. Frecvenţa
şi conţinutul discuţiilor cu părinţii vor depinde şi de dorinţa acestora de a comunica sau de nevoile şi
preferinţele lor.
Există numeroase căi de implicare a familiilor în programul de educaţie al copiilor. Unele familii pot
veni la întâlniri, altele pot trimite materiale confecţionate acasă, altele ar putea participa la activităţile din
grădiniţă, iar altele să facă parte din comitetul de părinţi.
În cadrul întâlnirilor individuale periodice educatoarea va analiza evoluţia dezvoltării copilului, va
identifica care sunt domeniile de dezvoltare care necesită o diversificare a activităţilor, care sunt activităţile
care sunt realizate cu uşurinţă acasă, modul în care copilul reacţionează la diverse activităţi propuse.
Părintele se simte implicat în viaţa copilului său şi vede continuitatea relaţiei dintre „acasă" şi „la grădiniţă".
În acest fel, începe să îşi verbalizeze temerile sau să se simtă valorizat în rolul său, se poate centra pe
observaţiile asupra copilului său. Educatoarea poate evalua dacă abilităţile parentale au nevoie de suport şi
îi poate oferi diverse materiale pentru aşi îmbogăţi cunoştinţele şi dezvolta capacităţile parentale. De aceea
aceste întâlniri au un profund caracter de confidenţialitate.
O modalitate modernă de implicare o reprezintă familiile în sala de grupă. Uneori familiile se simt
intimidate o dată intrate în sala de grupă, considerând că aceasta este „aria" de influenţă aparţinând exclusiv
educatoarelor. Acesteia îi revine răspunderea de a încuraja familiile să vină în sala de clasă oricând doresc.
Atenţia personală arătată îi va ajuta pe părinţi să renunţe la orice stânjeneală. Părinţii pot asista la activităţile
desfăşurate de educatoare cu copiii, pot învăţa modalităţi de comunicare eficienţă cu aceştia şi modalităţi

681
de soluţionare a situaţiilor de criză. Pe măsură ce părinţii se obişnuiesc să participe la activităţi ei vor ajunge
să cunoască şi să respecte munca educatoarelor, vor vorbi mai liber despre progresele făcute de copiii sau
despre problemele pe care le au, se vor împrieteni cu ceilalţi părinţi, vor învăţa mai multe şi vor înţelege
mai bine modul de dezvoltare al unui copil, vor învăţa să desfăşoare activităţi similare acasă sau să continuie
acasă activitatea educatoarei cu activităţi în completarea acesteia, vor găsi răspunsuri la întrebările care îi
frămîntă, îşi vor observa copilul la joacă şi vor învăţa să-şi conceapă copilul în relaţie cu ceilalţi.
Participarea părinţilor la activităţile copilului are un dublu câştig: pe de o parte, copilul se va simţi securizat
de prezenţa părinţilor, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va face un transfer
de abilităţi practice şi cunoştinţe de la educator spre părinte, prin exersarea amenajării spaţiilor, a
comunicării cu copilul, prin observarea atentă a acestuia într-un alt context decât cel de acasă.
Acolo unde spaţiul o permite se poate amenaja o cameră rezervetă familiei sau măcar un colţ în care
se pot afişa lucrările copiilor sau poze ale acestora din timpul activităţilor precum şi informaţii utile pentru
educarea copiilor acasă, pliante despre cursuri şi concursuri pentru copii. Aici ei se pot întâlni cu alţi părinţi,
analiza şi aprecia munca copiilor, pot citi informaţiile expuse la avizier. De obicei acest spaţiiu se poate
amenaja pe holul grădiniţei. Acest spaţiu poate conţine şi cărţi de specialitate despre dezvoltarea copiilor şi
despre educaţia parentală pe care părinţii să aibă posibilitatea să le împrumute.
Întrunirile şi întrevederile familiale sunt o componentă importantă a parteneriatului grădiniţă-familie.
Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de consultanţă, cele ale grupurilor de opinie
şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui eveniment special.
Educatoarele au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii săptămânal pentru
a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care preocupă ambele părţi. Pentru
că aceste întruniri sunt destinate părinţilor subiectele alese trebuie să fie de interes pentru aceştia. Întrunirile
vor f i benefice numai dacă se axează pe problemele care îi preocupă pe părinţi care nu vor participa dacă
nu le vor găsi interesante şi utile. De aceea este necesar ca educatoarea împreună cu familiile să descopere
care aspecte îi interesează şi vor stabili data întâlnirii. Educatoarea află care sunt interesele familiei prin
întâlnirile informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele familiei. Anumite subiecte
pot f i prezentate de o manieră mai formală, aşteptându-se şi o replică din partea părinţilor. Alte aspecte cer
un mai mare grad de participare, familiile putând în acest caz să-şi practice abilităţile şi experienţa.
Educatoarea va concepe o planificare a activităţilor de consiliere şi sprijin pentru părinţi incluzând teme
generale dar şi particulare la sugestia părinţilor.
Grupurile de susţinere şi dialog se formează de obicei din dorinţa comună a câtorva familii care vor
să dezbată împreună un subiect. Adesea după o întrunire, câţiva părinţi vor dori să dezbată anumite subiecte
sau să afle mai multe date. Familiile cu un interes specific sau cu necesităţi deosebite se pot întruni şi susţine
reciproc, schimbând opinii, sugestii şi resurse. Aceste grupuri de opinie pot f i formate din: taţi, părinţi
unici, părinţi ai copiilor cu diferite deficienţe, părinţi tineri, mame. Educatoarele ar trebui să susţină aceste
eforturi oferind informaţii de specialitate. Medierea educatoarei şi spaţiul pus la dispoziţie pentru derularea
acestor activităţi consolidează abilităţile parentale, valenţa participativă în viaţa copilului şi dezvoltă un
sentiment de apartenenţă la comunitatea grădiniţei, generând implicare în viaţa instituţiei.
Întrunirile comisiei de consultanţă familială le facilitează părinţilor o participare activă în cadrul
tuturor aspectelor importante ale programului educaţional. În cadrul acestor întâlniri se va discuta despre:
participarea familiei, comunicarea educatoare-părinţi, implicarea comunităţii, organizarea de evenimente
sociale, strângerea de fonduri, organizarea unor excursii.
Educatoarea poate să propună părinţilor un program de vizite la domiciliu, dar acestea trebuie să apară
în plan doar după consolidarea relaţiei de încredere dintre părinte şi educator. Vizita la domiciliu este
investită adesea cu un puternic rol evaluativ, care se adresează părintelui şi este destul de dificil să accepte
acest lucru. Important este ca părintele să nu resimtă aceste vizite ca abuzive, ci ca modalităţi de colaborare
partenerială, pentru a determina un răspuns cât mai adecvat nevoilor de dezvoltare ale copilului lor.
Oricărei persoane îi place să fie apreciată, recunoscută şi să sărbătorească succesele. Reuşitele
copiilor trebuie sărbătorite de aceea cu diferite ocazii educatoarele organizează serbări care costituie un
prilej de cunoaştere reciprocă şi de satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor. Părinţii se pot implica în
desfăşurarea repetiţiilor, în confecţionarea costumelor sau a decorului, în organizarea unor mini petreceri
pentru copii la sfârşitul acestori serbări.

682
 Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul educatoarei în perioada preşcolarităţii, iar de buna
colaborare a familiei cu grădiniţa depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului.

Bibliografie:
Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţă", Editura Compania, Bucureşti
Voiculescu, Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară", Editura Aramis, Bucureşti Popescu, Eugenia
(coord.), 1995 „Pedagogie preşcolară. Didactica" E.D.P., Bucureşti

683
 EDUCATIE FARA FRONTIERE!
RELATIA GRADINITA – SCOALA – FAMILIE – SOCIETATE!

PROFESOR, BUCATARU PETRONELA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 GORBANESTI, JUDETUL BOTOSANI

In contextul actual, in dictionarele de specialitate, sunt date cateva definitii pentru sintagma ,,
educatie”. Prin urmare, educatia este o actiune sociala care se desfasoara intr-un cadru institutionalizat si
nu numai, o activitate complexa realizata in colaborare de educator si educabil.
Plecand de la continutul acestei sintagme, apare intrebarea ,,Care dintre factorii educationali are rolul
decisiv in formarea personalitatii complexe a viitorului adult?”
Multa vreme s-a considerat ca scoala, singura institutie care isi propune, planificat si organizat, sa
sprijine dezvoltarea copilului, prin procesele de instructie si educatie, joaca rolul central in pregatirea
copilului pentru viata si ca actiunile organizate de scoala pot sa suplineasca actiunile pe care ar trebui sa le
faca familia. Insa, rolurile cadrului didactic s-au redimensionat si au capatat noi valente, depasind
mentalitatea traditionala, prin care cadrul didactic era singurul furnizor de informatii. Cadrul didactic a
devenit un coparticipant, alaturi de famile, la dezvoltarea elevului.
Educatie nu este o experienta izoltata, ci presupune un efort interactiv pe tot parcursul vietii intre toti
factorii implicati. Asadar, scoala si familia sunt cei 2 piloni pe care se sprijina educatia, intre ei intervenind
comunitatea.
Familia este primul loc unde incepe educatia. Primele notiuni educative pe care copilul le primeste
sunt cele din familie. Familia este cel mai puternic influentator asupra unui copil pentru ca unele lucruri
invatate in familie raman intiparite pentru tot restul vieii. In familie se contureaza caracterul viitorului adult,
in familie copilul invata primele norme de conduita si isi formeaza vocabularul. Familia este un factor de
educatie informala.
Daca familia este primul mediu educativ, gradinita este primul factor de socializare institutionalizat.
Gradinita este a doua familie a copilului, este locul unde el incepe sa asimileze cunostinte si isi formeaza o
mentalitate moderna. Intrarea copilului in gradinita reprezinta o prima experienta relationala si de
colaborare a parintilor cu persoane pregatite in domeniul educatiei.
Dupa gradinita, educatia copilului este preluata de scoala, cel de al treilea loc unde copilul se defineste
ca om. Inceperea scolii e pentru parinti momentul in care ei trec de la statutul de primii educatori la cel de
parteneri ai scolii in formarea copilului. Scoala trebuie sa fie sprijinita de familie pentru a-si putea atinge
obiectivele deoarece copilul pleaca din familie si, dupa orele petrecute la scoala, se intoarce in famile.
In scoala copilul isi formeaza o viziune despre lumea in care traieste. Educatia oferita de scoala este
una formala, insa scoala a raspuns provocarilor sociale si si-a largit sfera de activitate initiind parteneriate
cu comunitatea locala si cu alte institutii culturale. Asadar, se pune accent si pe activitatile norformale.
Educatia formala si cea nonformala au drept nota comuna faptul ca ambele asigura achizitionarea de catre
elevi a unor informatii si tranferarea lor in diferite domenii ale cunoasterii.
Scoala are rolul sau definitoriu in formarea viitorului adult, capabil sa se integreze in societate. In
scoala copilul are parte de o educatie completa.
Efortul sustinut de toti factorii educationali in formarea si modelarea personalitatii copilului denota
ca educatia nu are frontiere, nu este limitata la unul dintre factori, ci presupune stabilirea unei conexiuni
intre mediile care exercita diverse influente educative asupra copilului.

684
 COLABORAREA FAMILIE- GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ ESENȚIALĂ ÎN
DEZVOLTAREA COPIILOR

PROF.ÎNV. PREŞCOLAR BUCUR CRISTINA

GRĂDINIŢA NR.35, BUCUREŞTI

În orice societate, copilul este ținta influenței exercitate de mai mulți parteneri educaționali. În zilele
noastre a crescut sau tinde să sporească rolul comunității, instituțiilor medicale, organizațiilor părinților,
organizațiilor private, poliției sau mass-media. Familiile, comunitățile, grădinițele și școlile sunt parteneri
educaționali care au o influență covârșitoare asupra formării și dezvoltării personalității copiilor.
Termenul "educație" înseamnă instruirea sistematică, școlarizarea sau formarea (...). Educația
familială pune piatra de temelie pentru viitorul copilului. Educația școlară completează educația familială
de aceea este necesar să existe o strânsă colaborare între toți factorii care contribuie la dezvoltarea copiilor.
Pentru a se integra în societate, o persoană are nevoie de educație, care de obicei începe în familie.
Familia este locul în care copilul începe să construiască în primul rând personalitatea, în acest context
părinții fiind primii factori în educația copilului. Evenimentele sociale precum divorțul sau părinții care
pleacă peste hotare au un impact negativ asupra educației copilului. În anii școlari și cei preșcolari, părinții
continuă procesul educațional alături de profesori. Școala contribuie la educația copilului prin formarea
unei bune activități manageriale și a unei strânse colaborări cu familia și comunitatea locală. Acest proces
îl ajută pe copil să construiască o personalitate adecvată și să se integreze în viața socială de zi cu zi.
Școala este considerată ca fiind factorul principal pentru formarea tinerei generaţii în concordanţă cu
cerinţele societăţii”.Fiind o componentă a societăţii, ea are rolul de a ajuta la realizarea idealului educaţional
„impus de cerinţele vieţii sociale”
Familia este un grup social complex în care legăturile ce se stabilesc între persoanele grupului diferă
de cele stabilite între alte grupuri sociale (grupuri de prieteni, grupuri religioase), aici scopurile şi
îndatoririle fiind diferite.
Relaţiile stabilite în familie sunt pe de o parte cele întemeiate între părinţi, bunici şi copii; pe de altă
parte cele înstituite între semenii aceleiaşi generaţii (soţi, fraţi). „
Familia este celula de bază a societăţii, care are funcţii biologice, psihologice, sociale, economice,
culturale, educative etc.”
Este important să se stabilească o bună cooperare pe termen lung între familiile de copii, grădinițe ,
școli și parteneri educaționali pentru a asigura o educație bazată pe valori necesară pentru o convenție
democratică și integrare comunitară.
Educația este o sarcină comună în care părinții și cadrele didactice au aceleași obiective: copilul să
crească fericit câștigând tot mai multe cunoștințe. Pentru a atinge aceste obiective, o colaborare eficientă
bazată pe respect reciproc este foarte importantă. Întâlnirile intermitente cu părinții nu sunt suficiente pentru
a consolida relația și colaborarea. Cred că părinții ar trebui să fie implicați în activități colective: excursii,
zile libere, concursuri sportive și sărbători. În acest fel, ei vor avea posibilitatea să se cunoască mai bine, să
discute despre probleme și să găsească soluții pentru aceste probleme
Participarea părinților la procesul de îmbunătățire școlară presupune cel puțin ca fiecare părinte să-
și cunoască drepturile și obligațiile legale cu privire la educația copilului său, importanța atitudinii sale în
succesul școlar al copilului și strategiile de colaborare eficientă cu școala. Este necesar să existe un
parteneriat / dialog eficient între cadre didactice și părinți; profesorii trebuie să fie pregătiți să aibă o relație
cu părinții - care ar trebui să fie considerată o abilitate profesională - și părinții trebuie să fie pregătiți să își
joace rolul educațional în cooperarea cu profesorii; unitățile școlare trebuie să asigure asistența necesară
părinților.

Bibliografie
Nicola, Ioan Domnica, Fărcaş (1995) Pedagogie generală, Manual pentru clasa a IX-a – şcoli normale,
Editura Didactică și pedagogică

685
 7 CURIOSITÉS DU SYSTÈME ÉDUCATIF JAPONAIS

PROF. LIMBA FRANCEZA BUCUR MĂDĂLINA

COLEGIUL GHEORGHE TĂTĂRESCU, ROVINARI, GORJ

Le Japon est un pays qui étonne par des traditions et des règles inhabituelles. Il y a une culture et une
éducation totalement différentes d'autres pays et une fréquence écolière de 99,99 %.
L'école japonaise est divisée en trois étapes: l'école primaire (6 à 12 ans), l'école moyenne (12 à 15
ans), le lycée (15 à 18 ans).
1. L'année scolaire
Ça commence en avril, pas en septembre et les vacances d'été durent environ un mois. C'est divisée
en trois trimestres de la manière suivante: 1er avril - 20 juillet, 1er septembre - 26 septembre et 7 janvier -
25 mars. Alors les Japonais reposent 6 semaines pendant l'été et 2 semaines durant l'hiver et le printemps.
2. Le code de déontologie - la première discipline
Jusqu'à la 4ème classe, les Japonais n'ont pas d'examens, ils peuvent avoir seulement du travail
individuel. Pendant cette période on met l'accent sur l'éducation et non sur les objets d'étude. Ainsi, les
élèves apprennent à respecter les gens, les animaux, à proteger l'environnement, mais aussi la compassion,
l'autocontrôle et la maîtrise de soi.
3. La répartition des apprenants japonais
Chaque année on met en place des nouvelles classes, c'est-à-dire, les apprenants de la même année
seront répartis de façon aléatoire dans chaque classe, afin de former de nouveaux groupes pour développer
chez les enfants le sens de la collectivité. On ne doit pas habituer l'enfant à s'attacher de certaines personnes,
mais il doit s'accoutumer à trouver un language commun avec tout le monde.
4. Les clubs
Aucun apprenant ne va chez lui immédiatement après les cours. Chacun est inscrit au moins dans un
club de l'établissement scolaire où il fait ses études, selon les préférences, bien que cela ne soit pas
obligatoire. Plus l'école est prestigieuse, plus il y a des clubs. La plupart des écoles mettent en place des
clubs d'art, sport, langues étrangères, sciences. En outre, les Japonais apprennent l'art de la calligrapfie et
de la poésie.
5. L'uniforme scolaire et les chaussures
Dans chaque école ( moyene et lycée), il y a des uniformes différentes. C'est taillée individuellement
pour chaque enfant et on y inclut le costume pour l'été et celui pour l'hiver. Chaque école a son règlement
en ce qui concerne les chaussettes, le cartable, le costume de sport, la coiffure et les chaussures. Il n'y a pas
d'uniforme dans les écoles primaires.
6. Le nettoyage
Il n'y a pas des femmes de ménage dans les établissements scolaires japonais. Ce sont les élèves qui
font le nettoyage, pas seulement dans les salles des cours, mais aussi dans les halls, les toilettes, les salles
de sport. Cet habitude sert à développer la collaboration et l'aide mutuel des apprenants. En plus, vu l'effort,
ils apprennent à salir moins et à respecter le travail des autres.
7. L'alimentation
Le menu est établit par des chefs et des médecins dans le but de l'équilibre nutritionnel. Le professeur
prend le dîner en compagnie des apprenants, dans la salle de cours, l'entourage informel offrant la possibilité
de communiquer mieux et librement.

686
 FAMILIA-
PARTENER EDUCAȚIONAL ÎN OBȚINEREA SUCCESULUI ȘCOLAR

BUCUȚĂ FLORINELA-RAMONA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GRIGORE TABACARU” HEMEIUȘ, BACĂU

Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului în
plan psihic si social. Copilul își va dezvolta potențialul nativ în măsura în care școala va reuși să îl identifice
corect, să îl cultive , dar nu va omite să se implice în modelarea influentelor care nu aparțin orei de curs.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta.
Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si viata
ale copiilor.
Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-
au respectat anumite conditii de realizare a acestuia:
- parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea
copiilor;
- parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
- responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie.
Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de comportare
in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la scoala si invers –
activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa.
La sedintele cu parintii am vorbit pe larg despre modul in care acestia isi pot ajuta copii la invatarea
lectiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasa. Copilul nu trebuie sa vina la scoala cu temele
nefacute. De aceea, parintii trebuie sa cunoasca cum se controleaza si cum poate fi ajutat copilul in cazul
in care intampina unele greutati in rezolvarea lor.
Totodata, parintii trebuie sa cunoasca daca copilul lor are o comportare corecta fata de invatator si
colegii de clasa, daca purtarea lui pe strada sau in alte locuri in afara scolii este corespunzatoare.
Din experienta pe care am avut-o pana in prezent, mi-am dat seama ca exista familii care se mandresc
cu atitudinea severa fata de copii. Severitatea este necesara, dar cu masura, altfel copilul creste timorat de
gandul pedepsei, incepe sa minta si se indeparteaza de parinti.
Am avut copii care incepeau sa planga cand obtineau calificative de bine sau suficient, spunand ca
vor fi batuti sau pedepsiti de catre parinti.
Mai grava este situatia in care parintii sunt impartiti in “doua tabere”: unul sever, iar celalat indulgent.
Severitatea exagerata isi va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de
parinti impun un regim de viata si de invatatura peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica
specifica varstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activitati
recreative, la jocurile specifice varstei si fac uz frecvent de pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celalat pol se afla parintii superprotectori, cei care se invart in jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru ca in familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu si indatoriri. Cu acesti
copii se lucreaza foarte greu si devin dificili, deoarece ei cred ca si la scoala vor avea parte de aceleasi
privilegii.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune, a initiativei copilului.
Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta o teama permanenta pentru viata si
activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si comportare fara sa accepte abateri,
plangeri si nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un comportament lipsit de initiativa,
instalarea unei temeri nejustificate de actiune si mai ales de consecintele ei, in ultima instanta timiditate
exagerata.
Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie il reprezinta obtinerea succesului scolar.
Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes scolar.

687
 Progresul – arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada comparata.
Poate fi continuu sau periodic.
Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de
timp.
Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare si
la finalitatile invatamantului.
Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar.
Insuccesul sau esecul scolar cunoaste doua faze:
- in faza initiala – elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o
disciplina sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp).
Aceasta faza se poate depasi cu usurinta prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atentie
deosebita din partea invatatorului.
- a doua faza – de instalare evidenta si stabila a insuccesului scolar, elevul evita efortul individual
si isi exprima aversiunea fata de invatatura, profesori, tot ceea ce este legat de scoala. Inregistrand mari
lacune in cunostinte, el poate ajunge la repetentie, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Scolarul are nevoie acasa de un mediu de viata in care sa se simta in siguranta. Intr-un climat educativ
bun, parintii sunt calmi, intelegatori, afectuosi, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fara insa a-i
satisface orice capriciu.
Copilul simte ca parintii se ocupa de el, ca sunt interesati de necazurile si problemele lui, ca si de
rezultatele scolare.
Familia este un cadru de disciplina ferm, in care si copiii si parintii impartasesc acelasi nivel de
exigenta.
Studiile arata ca intr-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali si spontani, se descurca singuri,
dovedind autonomie, isi exprima dprinta de a creste, de a se impune si de a fi conducatori; stiu sa se apere,
doresc sa infrunte dificultatile, sunt perseverenti in realizarea unor scopuri.
Pentru a-mi da seama de interesul ce-l manifesta fiecare parinte pentru scoala am dat un chestionar
parintilor, cu diferite intrebari: “ Sunteti multumiti de conditiile scolare in care copilul dvs. Isi desfasoara
activitatea?”, “ Il supravegheati zilnic la efectuarea temelor?”, “Copilul dvs. Are acces la informatie
(calculator, Internet)?”, “Care credeti ca este punctul lui forte?”, “este inscris la vreo activitate
extrascolara?”, etc.
Dupa acest chestionar, mi-am putut da seama de parintii interesati, in adevaratul sens al cuvantului,
de scoala, de viitorul copilului.
Tot pentru o cunoastere mai buna a elevilor am facut vizite la domiciliu. Astfel, am reusit sa cunosc
atmosfera si climatul educativ din familie, conditiile materiale, comportamentul parintilor fata de elev,
precum si starea de sanatate a copilului.
Pentru ca relatia dintre scoala si familie sa fie cat mai apropiata si sa-l ajute pe micul elev sa se
integreze in mediul scolar, am implicat direct parintii in activitatile desfasurate in afara orelor de curs.
Parintii au venit cu idei de realizare a unor activitati extrascolare. Am fost impreuna in excursii, am
vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am tinut in fata parintilor serbari, care au
permis acestora sa vada manifestarile elevilor, precum si rezultatul muncii lor. De aceea, parintii se simt
utili si prezinta mai mult inters pentru scoala.
As putea concluziona astfel: “scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se
simta in siguranta. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, maleabili in
raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca
iau parte la micile lui necazuri si la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se
intampla la scoala”( M. Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.
Este o sarcina a scolii, a invatatorului, in special, sa identifice situatiile “dificile” din famiile copiilor,
sa dirijeze strategiile educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca relatia de
parteneriat scoala – familie este determinanta in obtinerea performantelor scolare.

688
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ ȘI ROLUL EI ÎN ADAPTAREA LA
VIAȚA ȘCOLARĂ

BUDAI EMILIA

Ce este un copil şi ce înseamnă copilăria? Un act educativ competent nu se poate realiza dacă nu
înţelegem că fiecare copil este o fiinţă unică, cu potenţe- unele în stări latente – aşteptând să fie descoperite
şi puse în valoare. Copilul nu este un adult în miniatură, el are propriul său stil de a gândi şi de a acţiona,
propriul său stil de a simţi. El este un tezaur de resurse,care prin sprijin și îndrumare îşi va putea pune în
valoare personalitatea dezvoltând conduite agreate de societate, dând dovadă de fantezie şi iniţiativă.
Educaţia nu vine să-l încorseteze în reguli, ci îi oferă puncte de sprijin și repere. Regulile nu se pot impune
arbitrar, ele trebuie argumentate. Chiar marele filosof I. Kant spunea că atunci când omul a fost lăsat în
prima copilărie să-şi satisfacă toate dorinţele şi nu au fost împotriviri ,el păstrează de-a lungul vieţii o
oarecare doză de sălbăticie. Pentru a putea să se manifeste liber, omul are nevoie de afectivitate şi cultură,
de coordonate spirituale ale comportamentului. Odată intrat în grădiniţă, în colectivitate, copilul pătrunde
în jocul social. Copilul învaţă să se respecte şi să-i respecte şi pe ceilalţi. Învaţă că ceea ce pentru el părea
să fie bun, poate fi rău prin prisma celorlalţi. Grădiniţa îi oferă securitate, dar copilul pricepe că există reguli
de conduită şi convenţii care trebuie respectate.
Astăzi, în epoca calculatoarelor, a schimbărilor rapide la nivelul tuturor segmentelor, copilul trebuie
educat să-şi însuşească acele instrumente intelectuale necesare schimbărilor rapide, o atitudine pozitivă faţă
de schimbare. Grădiniţa este veriga iniţială a învăţământului preuniversitar, cu sarcini instructiv-educative
pentru pregătirea preşcolarilor în vederea integrării şi adaptării optime în viaţa de şcolar. În grupa mare
jocul se îmbină cu activităţi de învăţare, clasa pregătitoare fixând noţiunile câştigate la nivelul grupei mari.
Momentul intrării în şcoală presupune un anumit nivel de dezvoltare psiho-fizică. Aptitudinea pentru
şcolaritate presupune dobândirea unor capacităţi, abilităţi şi deprinderi. Copilul are aptitudine pentru
şcolaritate când dovedeşte că poate să facă faţă exigenţelor şcolare, evitându-se astfel eşecul. Fenomenul
integrării copilului în activitatea şcolară este un fenomen complex, în analiza căruia trebuie să se ţină cont
de vârsta cronologică, maturitatea şcolară,conţinutul instruirii în clasa pregătitoare.
Pentru realizarea maturităţii şcolare este necesară pregătirea copilului preşcolar în plan: cognitiv,
afectiv, volitiv. ADAPTAREA ŞCOLARĂ exprimă calitatea şi eficienţa realizării concordanţei dintre
personalitatea elevului şi cerinţele şcolare. Statutul şi rolul de elev va impune copilului noi îndatoriri. Un
copil care nu poate să realizeze o sarcină şcolară în acelaşi timp cu colegii săi va determina o aversiune faţă
de şcoală, îi va crea complexe de inferioritate şi manifestări agresive faţă de colegi. Integrarea şcolară a
preşcolarului presupune deja integrarea într-un regim de muncă. Elementele de joc se estompează, munca
fiind organizată, solicitând un efort susţinut. Grupa mare are scopul de a finaliza dezvoltarea psihică
(gândirea, memoria, imaginaţia,…) jocul didactic fiind cel prin care se realizează sarcini de învăţare,
modalităţile de învăţare a silabelor şi literelor fiind atractive, recreative, dezvoltând la copii interesul şi
motivaţia pentru activitatea de învăţare. Competiţia, dar şi surpriza îi atrage, iar copiii iniţiază chiar ei
jocuri, iar prin regulile dezvoltate în cadrul jocului didactic, copilul învaţă că acestea trebuie respectate,
dezvoltând conduite disciplinate. Evoluţia intelectuală a copiilor preşcolari se realizează sub aspectul
dezvoltării proceselor psihice de cunoaştere (gândirea, memoria, imaginaţia), al formării structurilor
cognitive şi comportamentelor necesare în activitatea de învăţare: să audieze o expunere, să urmărească o
explicaţie, să poarte o conversaţie etc. Învăţarea de tip şcolar îşi are rădăcinile în activitatea desfăşurată la
nivelul grupei mari, în care activitatea se împleteşte cu jocul şi manipularea obiectelor. Dacă jocul este o
activitate liberă, spontană, bazată pe comunicarea nemijlocită şi pe simpatie interpersonală, învăţarea este
o activitate obligatorie, cu un program bine stabilit şi cu o dozare susţinută a efortului, cu operaţii măsurate
prin raportare la un etalon (calificative), asistată de adult care intervine, supraveghează, observă.
Preşcolaritatea se poate caracteriza printr-o dezvoltare intensă a vieţii interioare a copilului, printr-o gamă
largă de emoţii şi sentimente. Acestea se dezvoltă în legătură cu cerinţele de cunoaştere şi observare, de
satisfacerea curiozităţii. Etapa preşcolarităţii înseamnă dezvoltarea sociabilităţii, generalizarea
sentimentelor de ataşament, simpatie, admiraţie. Acum se conturează sentimentele intelectuale, estetice,
educatorul creând situaţii care să favorizeze conturarea acestor sentimente. Copilului preşcolar trebuie să i
se dezvolte capacitatea de adaptare afectivă. La intrarea în şcoală copilului i se solicită să se încadreze în

689
activităţi comune care solicită stăpânirea de sine, autocontrol, maturizare psiho-socială. Lecţiile presupun
putere de concentrare şi mobilizare a atenţiei, rezistenţă la factori perturbatori. Copilului i se solicită la
intrarea în şcoală capacitatea de autoreglare şi autocontrol, interiorizarea comenzii verbale. Formarea
deprinderilor de comportare civilizată şi de adaptare socială, rezolvarea sarcinilor care necesită
perseverenţă, cooperare, dezvoltarea motivaţiei pozitive faţă de şcoală şi muncă, educarea sentimentelor
morale şi estetice, a deprinderilor de conduită moral-civică sunt sarcini care revin chiar în etapa grupelor
mari din grădiniţă. Deşi sarcinile ce revin grupei mari sunt de importanţă covârşitoare pentru viitoarea
adaptare şcolară, părinţii trebuie să se implice în formarea copilului lor. Sunt foarte mulţi părinţi care
consideră că numai grădiniţei sau şcolii îi revine sarcina de a instrui şi educa copilul. Sau există o categorie
de părinţi care spun că mai importantă este „şcoala vieţii”.Alţi părinţi se implică prea mult în activitatea
instructiv-educativă, exagerând.
Grădiniţa, şi apoi şcoala, nu sunt simple laboratoare în care se formează copilul, ci sunt nişte instituţii
specializate şi competente în domeniul educaţiei, care urmăresc atingerea unor obiective prin metode şi
mijloace specifice conform unor principii. Școala presupune învățarea desfășurării activităților in mod
independent, iar pentru aceasta copilul trebuie să fie capabil să:asculte liniștit atunci când cineva
vorbește;lucreze independent;decupeze corect cu foarfeca si să deseneze formele geometrice; țină corect
creionul / stiloul în mână;se înțeleagă cu copiii de aceeași vârstă;recunoască lucrurile care îi aparțin și să
nu le piardă; participe la structurate, cum ar fi jocul cu reguli și cititul poveștilor;își focalizeze atenția asupra
unei singure persoane;aibă aptitudinile sociale necesare într-un mediu de învățare, în care elevii îl ascultă
pe profesor;își lege singur șireturile și să se îmbrace și dezbrace singur.
Principalul rol al părinților este acela de a motiva copilul să învețe și de a-i insufla entuziasmul pentru
școală. Pentru aceasta: discutați din timp cu copilul despre școală și despre toate lucrurile noi și interesante
pe care le va face împreună cu noii colegi și doamna învățătoare. Căci, dacă educație nu e, nimic nu e!

690
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

BUFNEA DENISA-DANIELA
LICEUL TEHNOLOGIC NR.1 PRUNDU
JUD. GIURGIU

În măsura în care ştiinţa şi tehnologia pot să-şi aducă aportul la rezolvarea problemelor societăţii,
predarea disciplinelor prin sistemul de învățământ joacă un rol vital în pregătirea elevilor pentru cerinţele
actuale ale societăţii. Toţi elevii vor deveni adulţi şi se vor confrunta cu problemele societăţii, de aceea,
tendinţele în educație au fost centrate în jurul participării active a elevilor în cadrul secvenţelor de instruire.
În ultimele decenii au apărut în mai multe ţări, dar și la noi, proiecte de reformă a programelor
şcolare, ce au ca numitor comun trecerea de la sistemul de învăţare centrat pe profesor la sistemul de
învăţare centrat pe elev.
Școlii îi revine un rol aparte, atât în ce priveşte formarea viitorilor specialişti cât şi în ce priveşte
împlinirea rolului educativ al învățării copilului ce va devenii adult. Pentru a realiza acest lucru e nevoie de
o implicare activă, dar și de o relaționare corectă, a tuturor celor responsabili de educația copiilor și tinerilor:
părinți (familie), educatori, profesori, societate. Această relație grădiniță-școală-familie-societate este
foarte importantă în dezvoltarea pozitivă a umanității.
Părinții au controlul asupra copilului în primii ani de viață, astfel ei devin primii educatori. Părinții
trebuie să-și iubească copiii. E o adevărată plăcere pentru un părinte să-și ajute copilul și să primească
răspunsul afecțiunii și al recunoștinței.
Exemplul și comunicarea sunt, probabil cele mai importante și mai eficiente modalități de a învăța
pe altul. Dacă părinții vor să educe bine și să obțină rezultatele dorite, trebuie să fie vigilenți, iar pe lângă
pricepere, înțelepciune, este nevoie de milă, dragoste părintească, disciplinare și seriozitate. Un părinte nu
trebuie să renunțe la a-i învăța pe copii cum să facă unele lucruri. Copii au nevoie de multă instruire, în
dragoste, de la părinți, în primul rând, iar apoi, pe măsură ce se maturizează, ei vor continua să accepte mai
multă îndrumare și de la educatori, învățători, profesori, devenind mai responsabili.
Întrebarea ,,Cum a fost la școală astăzi?” crează o legătură dorită între lumea școlară și părinte, atunci
când copilul dă buzna în casă. Această întrebare trebuie să fie pusă, iar răspunsul trebuie să vină cu
sinceritate. Uneori copilul va fi tentat să spună orice îi convine, fără nici un interes, însă atitudinea părintelui
față de tonul și starea copilului va avea o influență deosebită.
O discuție sinceră, deschisă, este de mare folos. Conversația trebuie să se axeze pe ceea ce el poate
să facă mai bine, pentru că o critică distructivă, îi poate distruge copilului încrederea în sine și pe cea față
de părinți. Fiecare ocazie trebuie văzută ca foarte importantă, căci dacă nu este folosită, se va forma un zid
al înstrăinării.
Prin grijă, înțelepciune, perseverență te poți apropia de copil și trebuie procedat așa până ajunge să-
și întemeieze propria familie.
Copilul ne apare ca o ființă uimitor de plastică, dar înzestrată cu un minunat potențial de reechilibrare
și de rezistență la influențele perturbatoare. Familia este locul de inserție a copilului în societate și în cultură.
Gradul de implicare a părinților influențează dradul de implicare a copiilor în activitățile școlare, în
viață și în viiitorul lui.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-
familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a
comunității locale din care acesta face parte.
Parteneriatul şcoală – familie – comunitate este dat de relaţiile de colaborare între personalul şcolii
şi familii, membrii comunităţii, organizaţii (companii, biserica, biblioteci, servicii sociale) pentru a
implementa programe şi activităţi care să îi ajute pe elevi să reuşească. (Țibu S., Goia D.)

691
 Părinții care participă la programele educaționale inițiate de școală vor putea aprecia mai bine
abilitățile și aptitudinile copiilor, problemele și posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul învățării.
(Ciolan L.)
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE
- Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
- Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
- Paul Osterrieth ,,Copilul și familia”, Editura didactică și pedagogică București, 1973.

692
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

PROF. BUGAENCO LIVIA-OANA

În momentul în care copilul pătrunde în mediul școlar părinții trec de la statutul de primi educatori
(familia fiind prima şcoală a copiilor) la cel de parteneri ai şcolii. Aceasta nu înseamnă că rolul părinţilor
în educaţia copiilor s-a încheiat, ci doar că începe o nouă etapă în care părintele împarte acest rol cu
învăţătorul, iar mai târziu cu profesorii. Părinţii continuă educaţia copiilor în familie, dar odată cu începerea
şcolii apare nevoia de colaborare cu aceasta, chiar de implicare activă în cadrul ei.
Atunci când cele două medii educaţionale (şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei,
când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor
elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii
delicvenţei juvenile.
Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază cîteva principii esenţiale:
 Părinţii, indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire educaţională, sunt un element
cheie în educaţia propriilor copii.
 Părinţii doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
 Toţi copiii pot învăţa.
 Elementul principal este copilul şi realizările sale.
 Şcoala nu este singura responsabilă pentru rezultatele şcolare ale copilului.
 Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor informaţii
relevante şi accesibile vârstei.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de
cealaltă.
Există un set comun majorităţii părinţilor, în ceea ce priveşte aşteptările lor privind activitatea
cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
 să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
 să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii;
 să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
 să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
 să întărească discipina copiilor;
 să comunice des şi deschis cu părinţii;
 să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor:
 să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică);
 să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii;
 să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru viaţă;
 să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
 să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele extraşcolare;
 să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
 să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi stabileacă scopuri realiste;
 să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica competenţa profesională
a acestora).
Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele
didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea
avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl
au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar
şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau
de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu
referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la

693
gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa
de timp a părinţilor.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi
să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin
e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

694
 DE LA GRĂDINIŢĂ LA ŞCOALĂ

PROF. PT. ÎNV. PRIMAR, BUJOR FLORENTINA

Integrarea în învăţământul primar a micilor şcolari poate fi o problemă care solicita în mare măsură
familia, cadrul didactic direct implicat şi nu în ultimul rând copilul. Primele zile ale micului şcolar pot
provoca , după caz, entuziasm, curiozitate, mândrie, obligaţie, frica de nou, izolare, revoltă. Uneori micile
neconcordanţe dintre neveoile, dorinţele, aşteptările copilului şi oferta, regulamentul, disponibilitatea şi
respingerea mediului şcolar declanşează adevărate drame pentru micul elev.
Un start bun, o bună integrare presupune implicarea mai multor pesonaje. Micul şcolar nu este
capabil să înţeleagă singur necesitatea respectării atâtor reguli. Formarea unui comportament dezirabil cere
timp, implicare, perseverenţă, creativitate din partea cadrului didactic, resurse de timp, materiale atractive.
Componeneta morală şi psihosocială a profesorului pentru învăţământul primar devin elemente
indispensabile. Deprinderile şi obişnuinţele morale, exigenţa deontologiei pedagogice, sociabilitatea,
comunicativitatea, capacitatea de a utiliza corect puterea şi autoritatea, empatia se împletesc într-un tot
armonios care va permite constituirea unui climat psihosocial favorabil unei conlucrări eficiente dintre
participanţii la acţiunea de instruire.
Un loc imprtant în pregătirea copiilor pentru şcoală îl ocupă cultivarea motivaţiei afective faţă de
învăţătură şi în general faţă de frecventarea şcolii. Se ştie că unii copii de vârstă mică au motivaţie destul
de slabă pentru a frecventa şcoala aceştia preferând mediul familial. Uneori chiar atitudinile greşite ale
părinţilor conduc spre o atitudine de respingere, povocând frică şi nesiguranţă.
Implicarea în proiecte educative comune, şcoală primară-grădiniţă, oferă copiilor de grădiniţă
posibilitatea de a participa împreună cu şcolarii la activităţi interesante, de a socializa, a lega prietenii noi
sau a se reîntâlni cu vechii prieteni . Activităţile interesante , atractive, surprinzătoare şi plăcute, oferă
cadrul ideal de a dezvolta relaţii şi percepţii la nivel psihosocial. Desenul, pictura, lectura, concursurile,
îmbrăcate într-o mantie de poveste interesantă, impresionantă, atractivă, permit destinderea, colaborarea în
grupe sau perechi. Grupele pot fi mixte, alcătuite din şcolari şi preşcolari care vor lucra împreună pentru
atingerea obiectivului ajutându-se reciproc. Este foarte important ca preşcolarul să relaţioneze cu viitorii
colegi pentru a dezvolta un sentiment de siguranţă , o atitudine pozitivă în legătură cu şcoală . Preşcolarul
poate astfel să-şi facă prieteni, să afle informaţii despre activităţile şcolare, să facă cunoştinţă cu mediul
şcolar. Activităţile pot fi desfăşurate în grădiniţe dar şi în sala de clasă.
Astfel de actvităţi vin şi în sprijinul cadrelor didactice care vor preda la clasa pregătitoare, acestea
putând astfel să îşi cunoască viitorii elevi şi să pregătească mai bine parcursul integrării cu succes a acestora.

695
 FAMILIA-GRĂDINIŢĂ COMPLEMENTARI ÎN DEZVOLTAREA
COPILULUI PREŞCOLAR

PROF. BULIGAI VRÂNCEANU DOINA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR. 31 SG BRAŞOV

Educatia este o acţiune socială care se desfăşoară întru-un cadru instituţionalizat şi nu numai. În
categoria factorilor educaţionali putem include familia, grădiniţa, şcoala, societatea, instituţiile cultural-
educative, mijloacele mass-media, etc.
Familia e scena principală din viaţa copilului, e nucleul social în care până la o anumită vârstă se
reflectă întreaga viaţă socială, este primul mediu educativ.
Grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat. La relaţiile de tip afectiv din familie sunt
adăugate relaţii noi, care impun o anumită distanţă socială între copil şi adult şi o schimbare a mediului de
trai. Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să determine părintele să colaboreze şi să înţeleagă care este
adevăratul rol al programelor educative oferite de învăţământul preşcolar.
Necesitatea colaborării grădiniţă- familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali: asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului. Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.
În cadrul colaborării grădiniţei cu familia accentul este pus pe implicarea părinţilor în activităţile
grădiniţei, nu numai sub aspect economic, ci şi sub aspect educaţional – cultural .Educatoarele şi părinţii
descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de ceilalţi,
relaţia cu familia este tot mai mult încurajată de grădiniţă, organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate
în activitatea grădiniţei, se organizează cursuri pentru părinţi, se desfăşoară activităţi comune părinţi-copii.
O relaţie de încredere şi respect reciproc în jurul copilului uşurează foarte mult munca educativă la
care copilui participă şi cooperează. În cazul contrar, dacă adulţii concurează între ei, nu se respectă şi se
contrazic, copilul se simte în nesiguranţă, nu are încredere şi se apără, opunându-se. Aici dificultăţile
sporesc, iar adulţii au foarte mult de lucru. Pentru a fi posibilă o relaţie de colaborare e nevoie de timp
alocat închegării şi funcţionării „echipei” de adulţi şi de un spaţiu de întâlnire: organizarea curţii grădiniţei
ca un parc, o cameră de întâlnire unde adulţii pot discuta de pe aceeaşi poziţie, excursii comune organizate
pentru familiile grupei de la grădiniţă, activităţi în grădiniţă în care să fie implicaţi părinţii care se oferă
voluntari, etc.
Importanţa educativă a grădiniţei nu se poate afirma decât prin valorizarea potenţialului educativ al
familiei fără de care nu poate fi vorba despre cunoaşterea copilului, despre individualizarea învăţării, despre
socializare veritabilă. Implicarea activă a părinţilor în activităţile şcolare şi extraşcolare ale propriilor copii
au ca rezultat, că ei realizează că problemele lor sunt şi ale altor părinţi, că este util să discute despre
situaţiile cu care se confruntă, află căi şi modalităţi de rezolvare a problemelor. Între unii părinţi se
înfiripează relaţii de încredere şi cooperare, învaţă să accepte asistenţa specializată, să ceară ajutor atunci
când au nevoie. Informaţiile primite şi abilităţile dobândite le dau încredere şi competenţe sporite.
Premisa bunei-credinţe a celor implicaţi în educaţia copilului este necesară, aceştia au bune intenţii,
dar nu întotdeauna acţiunile lor sunt şi adecvate. Adulţii-educatori pot greşi faţă de copil şi faţă de alţi adulţi
implicaţi în educaţie din neştiinţă, din neadecvare, din presupuneri eronate, din dorinţa de a face totul cât
mai bine, din neatenţie, dar nu din rea intenţie.
În loc de concluzii
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în comunitate.
O bună colaborare a părinţilor cu educatoarea nu are în mod necesar efecte benefice asupra copilului,
colaborarea adulţilor ar trebui să se realizeze în jurul nevoii de dezvoltare a copilului.
În colaborarea familiei cu grădiniţa ar trebui să se conştientizeze nevoia copilului de ieşire în lume,
pe care o satisface grădiniţa şi importanţa realizării unei coerenţe educative în jurul copilului, care
presupune formarea unei echipe de egali dintre adulţii implicaţi.

696
 Implicarea în educaţia copilului are un efect de maturizare socio-emoţională, benefică şi pentru părinţi
şi educatoare.
Colaborarea dintre familie şi grădiniţă nu se poate realiza de pe poziţii de superioritate sau forţă şi
nici dacă nu este alocat un timp şi prevăzut un spaţiu propice pentru realizarea acesteia.
Buna experienţă a copilului în mediul de grădiniţă se transmite mai departe în acomodarea sa la
mediul şcolar. Totodată, părintele care a fost ajutat să creeze o comunitate educativă în jurul copilului aflat
în grădiniţă, va folosi această experienţă şi când copilul merge la şcoală facilitând atât succesul şcolar al
acestuia cât şi buna lui integrare în comunitatea şcolară.
De pe urma colaborării familiei cu grădiniţa cu toţii avem de câştigat. Primul beneficiar este copilul,
dar câştigă deopotrivă educatoarele, părinţii şi toţi cei implicaţi în educaţia copilului.

Bibliografie:
1. Farca S., (coord.), Mircea Ş.A., Preda V., „Acasă” la grădiniţă!” - Ghid pentru părinţi, Institutul de
Ştiinţe ale Educaţiei, 2010
2. Dumitrana, M., „Copilul, familia şi grădiniţa”, Ed. Compania, Buc, 2000,

697
 ”SUCCESUL EDUCAȚIEI ESTE ASIGURAT DE COMUNICARE DINTRE
FAMILIE ȘI ȘCOALĂ”

PROF. LILIANA BULUBAȘA

LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEȘTI, JUDEȚUL BACĂU

*Prezența părinților poate transforma cultura școlii* S.L. Lightfoot

Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie a acesteia-aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Școala și
comunitatea, care fac posibilă educația sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi,
sociologi, psihologi, filozofi, fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcționare ale acestora, agenții implicați și gradul de promovare a educației.
Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său comunitatea și
dezvoltarea sa. Astfel, școala-ca instituție-a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate și
inițierea unor parteneriate cu societatea, comunitatea locală sau cu diferite instituții culturale.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului.
Şcoala trebuie sa facă tot ce-i sta în putinţa pentru valorizarea maxima a fiecărui individ prin mai
raţionala stimulare intelectuala a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor.
O problema stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
și succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între scoli, familii si
comunitate. Avem în vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala
a copiilor si adolescenţilor.
Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se consideră pe ele însele și
elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile.
Parteneriatele dintre scoli, familii și comunitate pot:
(a) ajută profesorii in munca lor;
(b) perfecţiona abilitatile şcolare ale elevilor;
(c) îmbunatăți programele de studiu și climatul şcolar;
(d) îmbunatăți abilitatile educaţionale ale părinţilor;
e) dezvolta abilitatile de lideri ale părinţilor;
(f) conecta familiile cu membrii școlii și ai comunitatii;
(g) stimula serviciul comunitatii în folosul şcolilor;
(h) oferi servicii și suport familiilor;
(i) crea un mediu mai sigur in scoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă
succes la şcoala si, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunității se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe
sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţiala în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele
nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opţional sau o problemă de natură
relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viața socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si desigur, a educaţiei adulţilor. Şcoala capată astfel
o misiune suplimentară.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi și părinţi iubitori, care nu și-au pus probabil atâtea
probleme și totuşi au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică,
în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile
dintre părinţi și copii, dintre adulţi și tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce are semnificaţia

698
de recunoaştere intimă și profundă a valorii persoanei copilului și de încredere în potenţialul lui de
dezvoltare.
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat in ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoala –familie-comunitate enumera
patru motive pentru care şcoala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învatamântul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara școlii;
c. cercetările pun în evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii si profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât si
la profesori si administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material și de timp).
Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind
educaţia copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinţi sau unicitatea învatamântului; impactul
mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria parentală;
participarea părinţilor la gestionarea și procesul decizional.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinţe (critică cu impertinenta şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile și rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criză în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi).
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu
identice!), inclusiv privind: dificultatea de a stabili relaţi cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii si nu ca
parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisa a rolului de
profesor (oscilează între autonomia tradiţionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii
privind relaţia şcoala-familie.
În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competența lor în aceasta materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesionala; părinţii trebuie sa fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistență.
Legătura dintre școală-familie-sociatate se referă la construirea unor relații pozitive între familie,
școală și comunitate, la o unificare a sistemului de valori care să aibă un efect benefic asupra copiilor atunci
când aceștia sunt în formare.

699
 ȘCOALA FĂRĂ FRONTIERE... EMOȚIONALE: DE LA IUBIREA DE
ȘCOALĂ LA ȘCOALA IUBIRII

NUME: BODOR MARTIN

UNITATEA DE INVATAMANT: SCOALA GIMNAZIALĂ RÂU DE MORI
JUDETUL HUNEDOARA

Atunci când mă gândesc la rolul școlii în formarea unui elev, în fapt a unei ființe umane, prima dată
îmi vine în minte iubirea. Căci ea, iubirea, este un dat al umanității. Iar atunci când îi vom face pe copii să
iubească școala, ei vor deveni elevii unei școli a iubirii. Și, fiindcă este greu să descrii iubirea, chiar și cea
față de școală, mă voi rezuma la a o ilustra, prin exemplul a trei dintre cele mai surprinzătoare școli din
lume.
Primul exemplu: școala situată la cea mai mare înălțime din lume este școala din Phumachangtang,
Tibet. Clădirea școlii se află la peste 5.600 de metri înălțime. Dar, raportat la nivelul mării, aceasta ajunge
să fie localizată cu 200 de metri mai sus chiar decât Everestul (Chomolungma), cel mai înalt munte al lumii
(8848 de metri). Din cauza zăpezilor continue și a furtunilor puternice, copiii din regiune pot merge la
școala din Phumachangtang doar câteva zile pe an, în sezonul verii. Dar, și atunci, ei trebuie să parcurgă
până la școală kilometri întregi prin nămeți mai mari decât majoritatea școlarilor. Întrebat pe ziarul britanic
Telegraph de ce urcă în fiecare dimineață muntele, prin kilometri de zăpadă, pentru a ajunge la școala din
vârf, un copil a răspuns: „Pentru că mi-a spus mama că doar urcând muntele către școală pot urca să ajung
mai sus și în viață!” Ce răspuns de luat în seamă: doar urcând muntele cunoașterii și educației se poate
ajunge sus în viață. 20
Al doilea exemplu: în anul 2014, școala primară din Alpette, o localitate de lângă Torino, Italia a fost
declarată cea mai mică școală din lume. Școala avea o singură elevă, o fetiță de opt ani, și un singur dascăl
– care era și directorul școlii. Întrebat de ce nu închide școala, directorul-dascăl a răspuns: „Cum să o
închid? Doar am un elev în școală!” Din nou, răspunsul ar trebui să ne dea de gândit: să învățăm de la
exemplul de devotament al acestui cadru didactic să prețuim fiecare elev, să vedem valoare și potențial în
fiecare copil. Căci fiecare este unic și valoros. 21
Al treilea exemplu: în Bangladesh, peste o sută de școli își desfășoară activitatea în bărci sau în
vaporașe primitive, pescărești. Din cauza inundațiilor zilnice, accesul către instituțiile de învățământ ale
statului sunt blocate regulat. Din această cauză, cei mai mulți copii nu pot ajunge la școală cu lunile. Așa
că, dacă nu au putut merge ei la școală, a venit școala la ei. Prin urmare, peste o sută de școli din zonele
inundabile și-au închis clădirile și s-au mutat în bărcuțe de pescari. Iar copii și dascălii sunt preluați zilnic
de aceste bărci, pentru ca inundațiile să nu poată „îneca” procesul de educație. Pentru copiii din Bangladesh
cântecul școlăresc „Pe vaporul clasei a-ntâia/ Ne-mbarcăm cu toții voioși” ar avea o rezonanță aparte... Din
acest ultim exemplu învățăm să facem tot posibilul ca procesul educației să înainteze și nimic să nu stea în
calea formării elevilor noștri – indiferent cât de grele ar fi vremurile sau de mari valurile vieții. 22
Cred că aceste trei exemple ilustrative ne arată, într-un sens, adevărata „școală fără frontiere”. O astfel
de școală devine cu adevărat o „școală a vieții”, devenind o școală a iubirii. Iubirea este dascălul cel mai
eficient. Atunci când înveți ceva de drag, din iubire, acel lucru este reținut pe viață. Doar un „amator” poate
deveni un profesionist! Dar, ca această afirmație să aibă sens, trebuie să ne amintim sensul primar al
latinescului „amator”: „amatorul” este cineva care face ceva din iubire (a iubi: „amo, amare, amavi,
amatum”). Doar elevul care va învăța din iubire va excela în învățare. Dar cum îi putem face pe elevi să
iubească școală? Răspunsul este unul singur: iubirea se învață doar prin reciprocitate: învățăm să iubim,
fiind iubiți.
Elevii vor iubi școala, atunci când școala sau dascălul va iubi elevul. Dar și în cazul acesta, pentru ca
afirmația să aibă sens, trebuie să definim corect termenii. În limbajul biblic, iubirea nu este un sentiment, o

20
https://www.telegraph.co.uk/sponsored/china-watch/culture/11543563/school-in-tibet.html [accesat la 30 mai 2019].
21
https://www.dailymail.co.uk/news/article-2653880/Worlds-smallest-school-Italian-girl-8-ONLY-pupil -elementary-school-
one-teacher-lots-imaginary-friends.html [accesat la 30 mai 2019].
22
https://www.npr.org/sections/goatsandsoda/2018/09/12/646378073/floating-schools-make-sure-kids-get-to-class-when-the-
water-rises?t=1559333448538 [accesat la 30 mai 2019].

700
emoție. Este decizia de a face ceea ce este bine, ceea ce trebuie, indiferent de ceea ce simțim! Elevii vor
iubi școala, fiind gata să urce muntele abrupt și înzăpezit, atunci când școala îi va iubi suficient de mult
încât să vină la ușa lor, printre valuri. Mai mult, iubirea te singularizează, te face unic. Elevii vor iubi școala,
atunci când școala îi va trata ca ființe-unicat, ca indivizi și individualități, când școala va ști să vadă
potențialul în fiecare elev și să îl ajute pe acesta să își atingă acest potențial la maximum. Elevii vor iubi
școala atunci când vor simți că școala este acolo „doar pentru mine”. Că este singurul elev dintre alți singuri
elevi.
Cu o astfel de iubire este dator dascălul. Iar iubirea va deveni cel mai bun dascăl. Iar școala va deveni
fără frontiere.

701
 ROLUL RELAȚIEI ÎNTRE COPII, EDUCATORI ȘI PĂRINȚI

BOGDAN LAURA CRISTINA

Este cunoscut că parteneriatul școală-familie duce către o experiență școlară mai bună a copilului.
Implicarea părinte-profesor este asociată în mod pozitiv cu binele acestuia, cu orientarea sa socială,
emoționalitatea și capacitatea sa de a învăța, precum și cu adaptabilitatea sa de zi cu zi. Astfel,
comportamentul social al copilului se îmbunătățește de-a lungul anilor.
Calitatea relației părinte-profesor se măsoară in termeni de respect și încredere reciprocă,
disponibilitate și ușurință in a coopera și comunica. Frecvența contactelor casă-școală se asociază în mare
parte cu calitatea relației între părinți și educator, așa cum este ea percepută de părinți. Aceste contacte
oferă o oportunitate pentru ambii să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în ambele medii. Având mai mult
contact cu părinții, profesorul învață mai mult despre nevoile și obiceiurile copilului. Acest lucru va ajuta,
de asemenea, ca educatorul să înțeleagă situația copilului și viața lui cotidiană. Părinții devin mai cooperanți
când școala îi implică în activitățile educative și decizionale. Relațiile optime între părinte și educator
generează dialog și înțelegere reciprocă și este ideal ca profesorul să poată fi privit ca o sursă de suport
pentru părinți la orice nivel de studiu. Structura și nevoile familiei tradiționale s-au schimbat, de aceea
părinții ar trebui să aloce o mai mare valoare educției copilului, implicându-i desigur și pe cei care
reprezintă sursa educațională.
Pentru a crea o relație pozitivă între educatori și părinți este nevoie de timp, dar cu siguranță aceasta
va avea un efect benefic asupra rezultatelor copiilor, atât din punct de vedere al dezvoltării lor emoționale,
cât și a reușitelor școlare. Un astfel de copil întâmpină mai puține probleme de adaptare, are un
comportament adecvat și un nivel emoțional pozitiv mult mai ridicat.
Maniera în care școlile comunică și interacționează cu părinții afectează măsura și calitatea implicării
in procesul de învățare al copilului. De exemplu, școlile care comunică vești proaste despre prestația
copilului mai degrabă decât să recunoască meritele acestuia vor descuraja implicarea părintelui, făcându-l
pe acesta sa simtă că nu își pot ajuta copilul.
Părinții pot fi avantajați, de asemenea, prin implicarea în educația copilului, obținând idei de la școală
despre cum să își ajute și să își susțină copilul și învățând mai mult despre programul școlii și despre cum
funcționează acesta. Foarte important este ca părinții să devină mai încrezători în valoarea implicării lor.
Astfel, profesorul va fi degrevat de o responsabilitate suplimentară și se va focusa mai mult pe procesul de
predare. În plus, părinții implicați pot avea o percepție îmbunătățită asupra profesorilor, ceea ce duce la o
stare de bine a educatorilor.
Cercetările arată că o bună comunicare bilaterală între familie și școală este necesară pentru succesul
elevilor. În acest sens, contactul personal, vizitele acasă, telefoanele sau comunicarea prin email sunt cele
mai eficiente forme de comunicare și, de asemenea, cele mai familiare. Este esențial ca aceste strategii să
fie adaptate nevoilor fiecărui tip de familie și a programului acestora.
În concluzie, școlile și familia, implicit și comunitatea trebuie să conlucreze pentru a promova
bunăstarea intelectuală și emoțională a elevilor. Când școlile implică părinții în mod activ, acestea sunt
capabile să răspundă mai eficient nevoilor elevilor.

BIBLIOGRAFIE:
Arnold D. H., Zeljo A., Doctoroff G. L. (2008) Parent involvement in preschool: predictors and the
relation of involvement to preliteracy development, School psychology review, vol. 37, n. 1, 74-90.
El Nokali N. E., Bachman H. J., Votruba-Drzai E. (2010) Parent involvement and children’s academic
and social development in elementary school, Child development, vol. 81, n. 3, 988-1005.

702
 ROLUL PĂRINŢILOR
ÎN DEZVOLTAREA STIMEI DE SINE A COPIILOR

PROF. BOIANGIU-DIACONU VIORICA-LILIANA

LICEUL DE ARTE „MARIN SORESCU” - CRAIOVA

Dezvoltarea şi menţinerea stimei de sine al unui copil reprezintă o provocare pentru fiecare părinte,
constituind un aspect extrem de important pentru evoluţia lui în plan personal şi profesional. Copiii care se
respectă pe sine sunt deschişi, privesc viaţa cu realism, dar şi optimism şi gestionează eficient atât
conflictele, cât şi presiunile negative inerente.
La polul opus, cei al căror respect de sine este deficitar sunt predispuşi stărilor dc anxietate şi frustrare,
dezvoltând de multe ori complexe de inferioritate care îi vor marca întreaga viaţă. Iar rolul părinţilor este
mai important decât se crede ...
Ce este stima de sine?
Stima de sine se referă la modul în care ne considerăm ca persoane în raport cu propriile aşteptări
şi cu ceilalţi şi reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine. Felul în care ne definim şi ne
percepem influenţează în mod direct motivaţiile, atitudinile şi tipul nostru de comportament.
Respectul de sine începe să se modeleze şi să se definească încă din primii ani de viaţă - astfel, în
jurul vârstei de 3-4 ani, copiii încep să aibă idei şi impresii despre sine, ajungând treptat la concluzii care
se cristalizează pe măsură ce aceştia cresc. Copiii mici îşi evaluează imaginea de sine pornind de la
părerile şi reacţiile educatorilor şi părinţilor. Aprecierile şi criticile acestora sunt preluate şi interiorizate
de către copil, ducând la formarea unei stime de sine scăzute sau ridicate. Stima de sine reflectă
recunoaşterea valorii intrinseci a oricărei fiinţe umane, autoaprecierea şi încrederea în forţele proprii. De
aceea, este foarte important să-i încurajezi în permanenţă, chiar şi pentru aspecte care ţie ţi se par cu
desăvârşire lipsite de importanţă.
Pe măsură ce copilul încearcă, greşeşte, încearcă din nou, greşeşte iar şi iar - dar în cele din urmă,
izbuteşte să realizeze ceea ce şi-a propus, înţelege treptat care îi sunt posibilităţile şi aptitudinile, precum şi
faptul că, pentru a reuşi, este nevoie uneori să înveţi din greşeli. Insă ideile şi concepţia despre sine sunt
legate indisolubil de reacţia celor din jur - în special a părinţilor, care sunt cei mai apropiaţi - şi de aceea,
implicarea acestora este esenţială. În definirea respectului de sine un rol important il are dragostea şi
suportul celor din jur. Dacă un copil are multiple realizări, dar nu se simte iubit şi sprijinit de familie, poate
ajunge să nu se mai preţuiască, mergând până la a-şi minimaliza cu totul meritele şi calităţile. În aceeaşi
notă, un copil care se simte iubit, dar este ezitant şi neîncrezător în sine poate să nu se mai aprecieze deloc.
Respectul de sine al celui mic se construieşte prin realizarea unui echilibru între manifestarea aprecierii şi
a dragostei. Eşecul părinţilor şi al educatorilor în a diferenţia între comportament şi persoană, are frecvent
drept consecinţă formarea unei stime de sine scăzute. Adesea copii care nu reuşesc să satisfacă exigenţele
părinţilor, încep să se simtă vinovaţi, mai ales dacă părinţii le comunică repetat (explicit sau implicit) acest
eşec. Ei se învinovăţesc şi ajung să creadă că nu merită să fie iubiţi de părinţi, că nu s-au străduit suficient
pentru a-i mulţumi. Încrederea necondiţionată pe care copiii o au în adulţi nu îi permite să creadă că părinţii
săi ar putea greşi faţă de el. Deşi cerinţele exagerate faţă de copil pot duce la o stimă de sine scăzută, nici
lipsa oricăror cerinţe sau constrângeri nu este utilă dezvoltării acestuia deoarece reduce implicarea în
sarcini. Standardele care îi sunt impuse şi pe care şi le impune copilul trebuie să corespundă abilităţilor
sale. Totodată, adulţii pot susţine formarea unei stime de sine ridicată învăţând copilul să se aprecieze în
ansamblul comportamente lor şi trăsăturilor sale, fără a se centra exclusiv pe un aspect sau altul. Respectul
de sine fluctuează pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, fiind influenţat de experienţele acumulate de
cel mic.
Indicii ale respectului de sine şi ale lipsei acestuia
Un copil care nu se respectă este, de obicei, închis în sine, refractar faţă de orice tendinţă de
comunicare şi nu se arată dornic să se implice în nicio activitate. De cele mai multe ori vorbeşte negativ
despre sine, spunând, de exemplu "sunt un prost", "nu voi fi niciodată în stare să înţeleg cum se face asta",
"de ce să mă agit? Oricum, nu-i pasă nimănui de mine" şi aşa mai departe. În aceste situaţii, un copil nu are
deloc încredere în sine, având tendinţa să renunţe imediat la o activitate care nu-i reuşeşte sau să aştepte pe

703
altcineva să se ocupe de problema respectivă pentru el. De asemenea, este pesimist, retras, dezinteresat şi
nu manifestă nicio atracţie pentru acţiuni provocatoare.
Pe de altă parte, un copil al cărui respect de sine este pronunţat interacţionează întotdeauna cu
bucurie cu ceilalţi şi este nerăbdător să socializeze. Se implică în activităţi de grup, ii plac atât munca in
echipă, cât şi lucrul independent - pentru că are credinţa că va reuşi. Este în permanenţă interesat de orice
şi gata să-şi asume noi responsabilităţi. Diferenţa faţă de cazul precedent se poate remarca şi în tipul de
afirmaţii despre sine: în loc să spună "sunt un prost", va spune "nu înţeleg ... ". Îşi cunoaşte în egală măsură
punctele tari şi slabe, învăţând să le accepte pe acestea din urmă şi să încerce să le depăşească.
Care este rolul părinţilor?
Iată câteva modalităţi prin care un părinte poate contribui uneori, decisiv - la dezvoltarea şi
menţinerea respectului de sine al copilului tău.
Începe ziua. Tu eşti cel mai important profesor al copilului tău. Foloseşte timpul pe care il ai cu
copilul tău introducând activităţi de învăţare în interacţiunile voastre fireşti de fiecare zi.
Fiţi mereu atenţi la ceea ce spuneţi!
Copiii sunt foarte receptivi şi sensibili la ceea ce le spun părinţii.
Aminteşte-ţi să-i lauzi nu numai pentru o treabă bine făcută, dar şi pentru efortul şi implicarea de care
a dat dovadă. Dar nu exagera. De exemplu, dacă nu reuşeşte să fie numit şeful clasei sau căpitanul echipei
de fotbal a şcolii, nu-i spune "ei bine, data viitoare vei munci mai mult şi vei reuşi". Foloseşte, în schimb,
o frază de genul "ei bine, acum nu ai reuşit, dar sunt mândră de tine şi de efortul pe care l-ai depus în acest
scop". Dacă nu-l poţi lauda pentru reuşită, recompensează-l pentru efort.
Fiţi voi înşivă un model pozitiv!
Dacă tu eşti foarte dur cu tine, pesimist sau ai aşteptări nerealiste de la propria persoană, este de
aşteptat ca cel mic să aibă aceeaşi atitudine faţă de sine.
Fii încrezător şi respectă-te, iar copilul te va urma. Pentru că - nu-i aşa? tu reprezinţi acum idealul
pentru el şi îşi doreşte să fie ca tine.
Fiţi spontani şi afectuoşi cu cei mici!
Dragostea şi suportul tău contribuie foarte mult la dezvoltarea şi menţinerea respectului de sine a
celui mic.
Îmbrăţişează-l des, spune-i că eşti mândru de el, laudă-l, recompesează-l- fără a exagera, pentru că
cei mici sunt deosebit de sensibili şi simt când manifestările de afecţiune ale celor din jur sunt reale sau
forţate.
Identificatii şi redirecţionaţi concepţiile eronate ale copilului
Cei mici îşi percep păriţii ca pe un model şi îi idealizeaza ...
Oricât ar fi de flatant, părintele ştie că este perfecţiunea întruchipată! Nu-l lăsaţi să persiste în credinţa
că mama- tatăl lui este o adevărată minune.
O astfel de impresie poate prinde rădăcini şi copilul va ajunge să aibă aşteptări nefondate de la el
însuşi.
Creaţi un mediu familial armonios
Un copil care nu se simte în siguranţă în familie nu va ajunge niciodată să se respecte, pentru că
traieşte permanent în teamă şi presiune. Dacă părinţii săi se ceartă des ori se ajunge chiar la violenţă fizică,
cel mic se va retrage în sine şi nu va mai manifesta interes pentru nimic - nici măcar pentru activităţile care
altminteri îi fac plăcere. Familia reprezintă pentru copil un "port" în care îşi doreşte să poată ancora
întotdeauna cu drag şi fără temeri, ştiind că va găsi acolo sprijin permanent.
„ Copiii noştri ne oferă ocazia de a deveni părinţi aşa cum ne-am dorit mereu să fim .”
Louise Hart

704
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BOLDEA MARIA LUCIA

LICEUL TEORETIC ”CORIOLAN BREDICEANU”

Randamentul educației depinde de modul în care se realizează colaborarea dintre toți factorii
educaționali, iar familia reprezintă alături de școală, principalul element de contracarare a unor abateri de
comportament sau și mai grav, a unor fapte antisociale.
În contextul societății moderne, în care cei mai mulți părinți sunt implicați în procesul de protecție,
școala a preluat multe din sarcinile familiei fără a se substitui însă acesteia. Educația dată de școală este
însă ineficace dacă familia este indiferentă sau și mai ostilă. Totuși, cei mai mulți părinți își doresc copiii
integrați social. Scopul comun al școlii și al părinților este acela de a înarma tineretul cu o conștiință socială,
cu norme și deprinderi de muncă și viață, care să-i permită să facă față oricărei situații, să-și construiască o
carieră, să-și câștige demnitatea și respectul celor din jur. Faptul că ambii factori, școală-familei, își doresc
acest lucru nu este suficient. Se impune o strânsă colaborare care nu înseamnă numai scopuri comune ci și
strategii de realizare a acestora.
În această privință, educatorii stau la dispoziția familiei cu sfaturi competente, dar și cu acțiuni
concrete cum ar fi: ședințele cu părinții, vizitarea școlii de către părinți ori de câte ori aceștia simt nevoia
unei întâlniri cu dascălii pentru a cunoaște și situația școlară și disciplinară a copiilor lor, lectorate cu
părinții, consultațiile pedagogice.
Pentru a alege metode eficiente menite a evita situații nedorite, trebuie să ținem cont de faptul că ei
sunt personalități cu structură bine individualizată și că metodele trebuie aplicate diversificat în funcție de
particularitățile fiecăruia.
Apropierea sufletească, ocupația ne ajută să-i cunoaștem așa cum sunt, să-i convingem că intențiile
noastre sunt bune și că orice sfat al nostru nu este o simplă ”morală”.
În această perioadă, ei au nevoie de modele, iar exemplele din familie, din școală, din mediile
frecventate au o influență decisivă. Chiar dacă nu rescunosc acest lucru din bravadă sau revoltă juvenilă,
realitatea contrazice aceste aparențe. Din acest motiv, părinții și profesorii, au obligația de a supraveghe cu
atenție, dar și cu mult tact relațiile sociale în care intră copii lor spre a-i conduce spre un model demn și
credibil. Acesta îi obligă atât pe părinți cât și pe dascăli la o comportare demnă în orice situație.
De multe ori, o discuție în familei, o promisiune neonorată pot avea urmări incalculabile asupra
tânărului în formare. Ar fi de dorit ca modelul ales să fie chiar părintele. De cele mai multe ori nu se
întâmplă așa. Idelaul devine un coleg mai mare, eroul unui film sau un apropiat al anturajului său. Nu toate
aceste modele sunt pozitive și din această cauză, anturajul elevului și mai ales acela din timpul liber nu
trebuie să-i lase indiferenți nici pe educatori, nici pe părinți.
Este foarte important ca părinții să reușească să-i supraveghese pe copiii lor în timpul liber deoarece
pot avea parte de surprize neașteptate. Pentru a-i învăța să-și prețuiască timpul liber și pentru a-i feri de o
viață dezordonată și delăsătoare este important să-i ajutăm să-și realizeze propriul program pentru timpul
liber. Un program adaptat la vârsta lui, care să alterneze orele de muncă cu orele de distracții și de odihnă
îl vor ajuta să fie mult mai disciplinat și totodată vor contribui la dezvoltarea lui fizică și psihică. Timpul
liber mai poate fi organizat și de școală prin desfășurarea unor ectivități extrașcolare: baluri, excursii,
diferite activități.
De asemenea modul în care elevul alege să își petreacă timpul liber depinde foarte mult și de reușita
acestuia în activitățile desfășurate la școală. De obicei elevii buni se recreează prin lecturi de bună calitate,
acțiuni de voluntariat, spectacole, având timp și pentru activități precum sporturileși plimbările. Elevii mai
slabi însă de multe oriîși irosesc timpul în activități cu slabe resurse formative și acești copii trebuie urmăriți
și ghidați să-și formeze capacitatea de organizare a timpului liber astfel încât activitățile pe care le vor
desfășura să-i ajute să se dezvolte armonios.
Pentru elevul integrat în procesul instructiv-educativ modalitatea de gestionare a timpului liber
depinde atât de preocuparea cadrelor didactice cât și cea a părinților.
Un rol important în formarea capacității de gestionare a timpului liber îl are atât familia cât și școala
și acest lucru se face de când se naște și pâna copilul ajunge la maturitate.

705
 COLABORAREA DINTRE GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ,
FAMILIE,COMUNITATE

NUME ȘI PRENUME: BOLOG CLAUDIA-ALINA

INSTITUȚIA ȘCOLARĂ: GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT
STEP BY STEP NR 12 ALBA

Sistemul de învatamant ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Una dintre sarcinile gradiniței, este pregătirea copilului
pentru școală, prin intermediul a două forme specifice, jocul și învățarea. Învățământul preșcolar trebuie să
realizeze educația prescolară având ca funcție majora formarea și dezvoltarea personalității copilului în
raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunități sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educațional, a realității umane și sociale contemporane și
sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă față procesul educațional, fac să se identifice tot mai multe
fisuri în relația amintită. Se recunoaște faptul că deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi
realizate decât în comunitatea de opțiuni dintre mediile responsabile – familie, școala și comunitate.
Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
opțiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa întarească schimbarea
în relațiile școală - familie. Acest concept este parteneriatul educțional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept și o atitudine în câmpul educțtiei.
Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare si colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între
factorii educaționali.
Parteneriatul educațional se desfasoară permanent și împreună cu actul educațional propriu-zis. El
se referă la cerința că proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și
colaborarea dintre instituții, influente și agenți educaționali.
Parteneriatul educațional se realizeaza între :
- instituțiile educației : familia, școală și comunitate ;
- agenți educaționali : copil, părinti, cadre didactice, specialiști ăn rezolvarea unor probleme
educaționale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuți, etc.) ;
- membrii ai comuniății cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției, etc.) ;
- influențe educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de creștere, îngrijire și educare a copilului ;
- forme de educație în anumite perioade.
Conceptul se adresează în principal părinților și cadrelor didactice și se referă la acțiunea în același
sens. Ceea ce hotărăște familia, să fie în acord cu măsurile școlare și ceea ce un părinte face să nu fie legat
de celălalt. Actual, relația educator - copil are sensuri noi, este o relație de colaborare, datorită aspectelor
ei de conducere democratiăa si flexibilității în luare deciziilor. Nu numai copilul învață și se dezvoltă sub
influența educatorului, ci acesta se formează și se transformă prin relație educativă. Rezolvarea fiecărei
probleme educative adaugă competențe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv,
creator și dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generație, va găsi răspuns la noile întrebări.
Părinții, copiii și comunitățile se influențează puternic unii pe alții. Mediul în care trăiesc părinții poate
sprijini sau devia viețile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă de
forță și siguranță sau ca o relație a dezvoltării.
Părinții pot influența comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunității și la fixarea priorităților sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituții
bine determinate ale societății – familia, școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii,

706
dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare dintre aceste instituții sociale are rol important. Mai mult, azi,
este determinată nevoia unui parteneriat educațional între acestea, în favoarea unei educații eficiente pentru
individ și societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, instituția școlară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp este nevoie de activități de susținere
în afara grupei și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cât și a familiei
și a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale instituției școlare merg pe linia cabinetelor de asistență psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie și orientare profesională) și a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat și de grup pentru copii, părinți și cadre didactice.
Grădinița eficientă realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea identității sale,
cu familia- prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic cu toate resursele
educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Identificând și valorizând
dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării și aprecierii familiei ca un mediu
primordial și afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită și nu înlocuită în educația tinerei
generații. Și pe parcursul vârstelor școlare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și
stimulare.
Se recunoaște tot mai mult influența și a altor instituții din comunitate asupra informării și formării
copilului.
Astfel la nivelul gradinițelor au loc activități de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoților din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbele religioase, împărtașindu-se. Se
subliniază dorinta copiilor de a fi în legatură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmați și participă cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun și Sfintele Paști.
De asemenea, colaborarea cu poliția, este marcată prin activități susținute de polițiști, prin educația
rutieră, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implică în informarea și îndrumarea cadrelor didactice și a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunității locale, care sprijină instituțiile școlare.
Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin și
asistență a influențelor educativ-formale. Experiența dovedește ca o atmosferă destinsă între agenții
educaționali facilitează învățarea. Există o rețea complexă de relații în cadrul unei instituții școlare, care
are un potențial în influențarea educației copiilor.

BIBLIOGRAFIE:
Dumitrana, M. – „Copilul, familia si gradinita”, Editura Compania, 2000
Paisi Lazarescu, M., Ezechil, L. - „Laborator prescolar”, Editura V&I, 2002

707
 RELATIA ȘCOALA-FAMILIE-COMUNITATE

INV, BOLOHAN ALINA

SCOALA GIMN.M.SADOVEANU DUMBRAVITA BOTOSANI

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci
când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele

708
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a
şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere
a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii
lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d.,
totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între
acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil
sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii
este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.

709
 Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către
parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial
in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
 Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi
ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;
 Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele
activităţii şcolare.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi
sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu
familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri
dificile.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care
accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental”
privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci
un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

710
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. BONCAN RUXANDRA

GRĂDINIȚA TOȚI STINȚII RM. VÂLCEA

PROF. ÎNV. PRESC. BORCOȘI DANIELA

GRĂDINIȚA P. P. OSTROVENI 3 RM. VÂLCEA

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.

711
 Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

712
 COLABORAREA DINTRE GRADINITA, SCOALA, FAMILIE,
COMUNITATE

BONDA ANDREEA VERONICA

Sistemul de invatamant ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat intotdeauna cerintele si

posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la randul sau, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de invatamant se modifica, tinzandu-se spre modernizarea
metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele institutii educative. Una dintre sarcinile gradinitei, este pregatirea copilului
pentru scoala, prin intermediul a doua forme specifice, jocul si invatarea. Invatamantul prescolar trebuie sa
realizeze educatia prescolara avand ca functie majora formarea si dezvoltarea personalitatii copilului in
raport cu nevoile specifice varstei, cu posibilitatile si dotarile sale, in interesul sau si al comunitatii sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a realitatii umane si sociale contemporane si
sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul educational fac sa se identifice tot mai multe
fisuri in relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile, actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi
realizate decat in comunitatea de optiuni dintre mediile responsabile – familie, scoala si comunitate.
Mai mult, se dezvolta concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
optiunea personala, implicarea acestuia de la varstele cele mai mici in responsabilitatea si drepturile pe care
societatea le identifica si recunoaste. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care sa intareasca schimbarea
in relatiile scoala - familie. Acest concept este parteneriatul eductional : este unul dintre cuvintele cheie ale
pedagogiei contemporane. Este un concept si o atitudine in campul educatiei.
Parteneriatul educational este forma de comunicare, cooperare si colaborare in sprijinul copilului la
nivelul procesului educational. El presupune o unitate de cerinte, optiuni, decizii si actiuni educative intre
factorii educationali.
Parteneriatul educational se desfasoara permanent si impreuna cu actul educational propriu-zis. El
se refera la cerinta ca proiectarea, decizia, actiunea si evaluarea in educatie sa fie realizate in cooperarea si
colaborarea dintre institutii, influente si agenti educationali.
Parteneriatul educational se realizeaza intre :
- institutiile educatiei : familia, scoala si comunitate ;
- agenti educationali : copil, parinti, cadre didactice, specialisti in rezolvarea unor probleme
educationale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuti, etc.) ;
- membrii ai comunitatii cu influenta asupra cresterii, educarii si dezvoltarii copilului (medici, factori
de decizie, reprezentantii bisericii, ai politiei, etc.) ;
- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de crestere, ingrijire si educare a copilului ;
- forme de educatie in anumite perioade.
Conceptul se adreseaza in principal parintilor si cadrelor didactice si se refera la actiunea in acelasi
sens. Ceea ce hotaraste familia, sa fie in acord cu masurile scolare si ceea ce un parinte face sa nu fie legat
de celalalt. Actual, relatia educator - copil are sensuri noi, este o relatie de colaborare, datorita aspectelor
ei de conducere democratica si flexibilitatii in luare deciziilor. Nu numai copilul invata si se dezvolta sub
influenta educatorului, ci acesta se formeaza si se transforma prin relatie educativa. Rezolvarea fiecarei
probleme educative adauga competente noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv,
creator si dinamic care accepta schimbarea in raport cu fiecare generatie, va gasi raspuns la noile intrebari.
Parintii, copiii si comunitatile se influenteaza puternic unii pe altii. Mediul in care traiesc parintii poate
sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de
forta si siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii.
Parintii pot influenta comunitatea ca idivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii
bine determinate ale societatii – familia, scoala si comunitatea. In momentele diferite ale cresterii,
dezvoltarii si devenirii fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi,
este determinata nevoia unui parteneriat educational intre acestea, in favoarea unei educatii eficiente pentru
individ si societate.

713
 In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de
structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere
in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei
si a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psihopedagogica, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice.
Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale,
cu familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele
educative ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand
dimensiunea personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu
primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei
generatii. Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si
stimulare.
Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii
copilului.
Colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera,
comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor. Primaria
este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare. Astazi se cere tot mai mult
intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si asistenta a influentelor educativ-
formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii educationali faciliteaza invatarea. Exista
o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care are un potential in influentarea educatiei
copiilor.

714
 PASUL SPRE ŞCOALA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ STROIEŞTI

PROF. ÎNV.PRIMAR BONDAR ADRIANA ELENA

Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni
educative le primeşte în familie, apoi în colectivitatea preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze şi să
adauge, printr-un amplu sistem educativ o educaţie desăvârşită.
Există, desigur, reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul
reprezintă o individualitate ce trebuie educat în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi
favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu
afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea
de înţelegere. Vârsta şcolară, atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii, solicită din partea cadrului
didactic înţelegere şi tact.
Şcoala reprezintă pentru mulţi elevi posibilitatea lor de a se socializa, de a-şi dezvolta personalitatea
şi creativitatea, de a face faţă următoarei etape din viaţa lor şcolară.
La şcoală, copiii deprind normele de conduită civilizată, de a îndeplini diferite sarcini, de a avea un
program regulat şi astfel este ajutat să colaboreze mai bine cu cei din jurul său şi să aibă iniţiativa. Celor
mici li se îmbogăţeşte vocabularul, se dezvoltă gândirea, concentrarea, memoria, dorinţa de cunoaştere şi
atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele din urmă, îşi dezvoltă aptitudinile.fizice,psihice,artistice.
Copiii din şcoală sunt provocaţi prin intermediul jocului să participe la diferite activităţi: pictură,
sculptură, să facă mici experimente în domeniul ştiinţei.Primele zile pot fi însă un adevărat echilibru în
sufletul celui mic, deoarece brusc sau aproape brusc va descoperi faptul că nu va mai sta cu mama toată
ziua, că nu el este “centrul universului” şi că trebuie să asculte de cineva străin, să suporte încă 20 sau 30
de copii educaţi mai mult sau mai puţin până în acest moment, că trebuie să împartă jucăriile cu ceilalţi şi
că nu i se vor îndeplini nicidecum toate poftele.
Modificarea deprinderilor este supărătoare şi dificilă şi îi marchează pe foarte mulţi copii, atât de
strâns legaţi de mama la vârsta aceasta. De aceea, părinţii trebuie să le facă trecerea mai lină şi mai pe
înţelesul copilului. Mulţi părinţi renunţă, dar de această etapă se vor lovi şi anul următor sau peste doi ani,
şi cu cât copilaşul creşte cu atât îi vor schimba mai greu obiceiurile. Relaţia cu invatatoarea trebuie înţeleasă
de către cei mici ca pe una de simpatie, de ascultare. Continuând procesul de socializare început în familie
, grădiniţa oferă copilului cadrul de valorificare a potenţialului psiho – social . La intrarea în şcoală, copilul
se află în perioada celor mai bogate acumulări, cantitative şi calitative. După cum observă M . Debesse
„jocul ne permite să urmărim copilul în acelaşi timp în viaţa sa motorie , afectivă , socială şi
morală”Activitatea educaţională pentru societate se desfăşoară sub cele trei forme de organizare: jocuri
liber–creative, activităţi pe domenii experienţiale, activităţi complementare cuprinzând toate domeniile de
activitate. În cadrul activităţilor de observare : „Copilul”, „Familia mea”, „Obiecte de uz personal” copiii
îşi însuşesc şi consolidează cunoştinţe şi deprinderi sociale.
Lecturile după imagini : „De ziua bunicii” , „Camera copilului” , „Împreună cu familia” constituie o
bună ocazie pentru copii de a-şi aprofunda manifestările afective faţă de colegi , prieteni , adulţi , sesizând
legătura între membrii familiei . Memorizările : „Doi fraţi cuminţi”, „Fapte bune” , „Acasă” aprofundează
nivelul cunoaşterii relaţiilor interumane generând atitudini pozitive faţă de familie. Poveştile, povestirile,
poveştile create „Prietenul meu”, „Scrisoare de la rândunele”, „Nuieluşa de alun” contribuie la precizarea
locului în familie, scoala, în grupurile de copii, înţelegând sarcinile şi drepturile pe care la au.
Jocurile didactice: „Te rog să – mi dai!”, „Ce lipseşte de la masă ?”, „Când, cum şi cui oferim flori ”
consolidează deprinderile sociale, dezvoltă comportamente adecvate diverselor situaţii de interacţiune
socială, punându-l pe copil să interacţioneze respectând regulile grupului. Jocurile şi activităţile pe arii de
stimulare, cât şi cele complementare consolidează cunoştinţele, deprinderile de autonomie personală în
activităţi zilnice ca : spălat, îmbrăcat, ordonat, civilizat.
Jocurile de rol: „De-a familia”, „În vizită la prieteni”; „De-a pietonii” au consolidat normele de
comportare, colectivul de copii marcând pozitiv personalitatea fiecăruia. Activităţile liber creative permit
preşcolarilor să aducă în jocurile lor realitatea, mediul de viaţă. Prin implicarea invatatoarei în jocurile
copiilor aceasta îi poate pune în faţa unei situaţii problemă (joc de rol „În vacanţă”- problematizarea: copilul

715
de lângă camera ta este de culoare, cum reacţioneaza). Copiii de astăzi sunt cetăţenii societăţii informatice.
Ei trebuie să gândească şi să acţioneze în alt fel decât au făcut-o părinţii lor. Această schimbare este mai
mult decât o schimbare de tip mecanic a sistemului de referinţă. O mai bună estimare a situaţiei are în
vedere transformarea calitativă a societăţii omeneşti. În termeni filozofici ea presupune că nu mai acordăm
materiei rolul esenţial în.univers.
Democraţia participativă în sistemul de învăţământ şcolar presupune implicarea celor instruiţi în
alegerea temelor propuse de invatatoare, prin participare directă (discuţii de grup) sau indirect, prin discuţii
cu părinţii. Învăţământul actual urmăreşte abordarea integrală a copilului şi a educaţiei sale, implicarea
familiei şi a comunităţii în educaţia copilului, dezvoltarea politicilor educative de responsabilizare, precum
şi dezvoltarea organismelor societăţii civile care să promoveze alternative educaţionale specifice vârstei .
Pentru a realiza aceste obiective este nevoie ca societatea să conştientizeze şi să respecte drepturile
copilului, să aducă o nouă concepţie privind copilul ca membru al comunităţii, să ajute la formarea unor
relaţii de tip democratic referitor la copil, familie, grădiniţă,scoala şi comunitate.Şcoala este o mică
societate, un loc unde se poate practica educaţia europeană, un loc unde se asigură nu numai un volum
important de cunoştinţe, dar se şi formează mentalităţi moderne, deschise.

Bibliografie:
• Dumitrana, Magdalena – “Copilul, familia şi şcoala”, Editura Compania, Bucureşti, 2000.
• Revista Învăţământului Scolar nr. 3, 4/1997, Bucureşti, 1997.
• Traian Vraşmaş, Şcoala şi educaţia pentru toţi, Editura Miniped, Bucureşti, 2004.
• XXX Tendinţe în Învăţământul din Europa, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1990.
• Elena Macovei, Educaţia în spiritul valorilor europene, Revista Învăţământului Scolar, Bucureşti,
2007.

716
 EDUCAŢIA FĂRĂ FRONTIERE ” RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE”

BONDAR DELIA PROFESOR DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 TĂRIAN, JUD.BIHOR

Sistemul de învăţământ ca produs al dezvoltarii sociale, a reflectat întotdeauna cerintele şi

posibilitatile oferite de societate, afirmandu-se, la rândul său, ca factor al dezvoltarii sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltarii sociale, sistemele de învăţământ se modifica, tinzandu-se spre modernizarea
metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele institutii educative.
Preşcolarul ar trebui să aibă toate condiţiile unui cadru optim în care să se dezvolte şi această
răspundere revine în mare măsură familiei care poate îndeplini această sarcină doar printr-o colaborare
eficientă cu grădiniţa. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub
aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii
interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi
individualizatoare, familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii
fiecărui copil. Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul dar şi familia intră în contact. Ea
poate oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor.
Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi
întâmpinării nevoilor sale, urmand ca aceste sarcini sa fie preluate de invatatoare, respectiv profesori..
Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de
personalitatea, temperamentul şi stilul său. Intrevederile familiale sunt o componentă importantă a relatiei
grădiniţă- scoala-familie-societate. Există câteva tipuri de întâlniri familiale: întâlniri planificate de
consultanţă, cele ale grupurilor de opinie şi dialog, întâlniri informale şi cele organizate cu ocazia unui
eveniment special. Cadrele didactice au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii
săptămânal pentru a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care preocupă
ambele părţi. Pentru că aceste întruniri sunt destinate părinţilor subiectele alese trebuie să fie de interes
pentru aceştia. Întrunirile vor fi benefice numai dacă se axează pe problemele (grădiniţă şi familie; scoala-
familie) în vederea formării copiilor. Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul cadrelor didactice
pe perioada preşcolarităţii, iar de buna colaborare a familiei cu grădiniţa si mai apoi scoala, depinde
dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului. Cu toate acestea, complexitatea actului educational, a
realitatii umane si sociale contemporane si sarcinile tot mai dificile carora trebuie sa le faca fata procesul
educational fac sa se identifice tot mai multe fisuri în relatia amintita. Se recunoaste faptul ca deciziile,
actiunile si rezultatele educatiei nu mai pot fi realizate decat în comunitatea de optiuni dintre mediile
responsabile – familie, scoala si societate. Părintii, copiii si societatile se influenteaza puternic unii pe altii.
Mediul in care traiesc parintii poate sprijini sau devia vietile lor, poate determina unele dintre valorile lor,
poate sa se comporte ca o sursa de forta şi siguranta sau ca o relatie a dezvoltarii. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunitatii si la fixarea prioritatilor sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca institutii
bine determinate ale societatii – familia, scoala . In momentele diferite ale cresterii, dezvoltarii si devenirii
fiintei umane, fiecare dintre aceste institutii sociale are rol important. Mai mult, azi, este determinata nevoia
unui parteneriat educaţional între acestea, în favoarea unei educatii eficiente pentru individ şi societate.
In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare si invatare, institutia scolara dezvolta o serie de
structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere
in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei
si a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale institutiei scolare merg pe linia cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat si de grup pentru copii, parinti si cadre didactice. Se recunoaste tot mai mult
influenta şi a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii copilului. Astfel la nivelul
grădinitelor şi scolilor au loc activitati de educatie fizica, dans sportiv. De asemenea, colaborarea cu politia,

717
este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera, comportament civic etc. Brigada de
pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina instituţiile şcolare.
Astăzi se cere tot mai mult întelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si
asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa între agentii
educationali faciliteaza învatarea. Exista o retea complexa de relatii în cadrul unei institutii scolare, care
are un potential în influentarea educaţiei copiilor.

Bibliografie
Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti
Voiculescu, Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti Popescu, Eugenia (coord.),
1995 „Pedagogie preşcolară. Didactica” E.D.P., Bucureşti

718
 ACTIVITĂȚI ÎN PARTENERIAT CU INSTITUȚIILE LOCALE

PROF. ÎNV. PRIMAR, BONDAR GLADIOLA

LICEUL „MIHAIL SADOVEANU” BORCA, JUD. NEAMȚ

Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem managerial adecvat
definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare, evaluare etc.
Managementul şcolii trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis, aflat în
relaţie permanentă cu mediul său exterior, cu comunitatea în care funcţionează şi nu numai. Pentru a-şi
realiza obiectivele propuse şcoala este nevoită să atragă, aloce, folosească o gamă diversă de resurse:
materiale, financiare, umane, informaţionale şi de timp.
Partenerii reali ai şcolii, din comunitate, sunt: familia, instituţiile autorităţilor locale, instituţii de
cultură, poliţia, unităţile sanitare, biserica, ONG-uri (Fundația „Scriitor Aurel Dumitrașcu”), etc.
În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi şcoală cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt: şedinţele cu părinţii, discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi, organizarea unor
întâlniri cu părinţii, implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative,
voluntariatul, asociaţiile de părinţi.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul şcolii reprezintă o strategie de întărire a relaţiilor
şcoală familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai transparentă şi mai apropiată
de nevoile comunităţii. Un punct câştigat este coerenţa serviciilor, părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin
mijloace proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le găsesc în şcoală.

În vizită la Poliția Borca Activitate de bibliotecă

Şcoala ca furnizor de servicii complexe va face trecerea de la educaţia instituţională, cu accent pe

instituţie (care are un program, curriculum la care elevii trebuie să se adapteze) la şcoala centrată pe elev,
pe nevoile acestuia şi pe ale comunităţii. Analizând responsabilităţile principalilor reprezentanţi ai
colectivităţii locale – primarul şi consiliul local, observăm că aceştia sunt răspunzători de asigurarea unui
climat de ordine şi linişte pe raza localităţii pe care o reprezintă, sunt cei care supervizează funcţionarea
serviciilor specializate destinate cetăţenilor, gestionează fondurile la nivel local, sunt răspunzători de
patrimioniul local etc.
Iniţiativa parteneriatului, deschiderea unor canale de comunicare între reprezentanţii şcolii şi ai
autorităţilor locale sunt de cele mai multe ori abordate de către şcoli. Se constată o situaţie bună în şcolile
care şi-au formulat direcţii clare de dezvoltare, ai căror reprezentanţi (directori, cadre didactice) au luat
iniţiative de comunicare, de iniţiere de parteneriate. Resursele sunt astfel orientate spre cei care îşi ştiu
nevoile şi îşi promovează interesele.
Prin intermediul colaborării dintre autorităţile centrale, judeţene şi locale cu şcoala putem obţine
sprijin pentru: - realizarea demersurilor pentru participarea copiilor la învăţământul preşcolar şi
învăţământul obligatoriu; - dezvoltarea unor programe de educaţie pentru părinţii tineri; - organizarea unor
cursuri de pregătire pentru copiii ce nu pot răspunde cerinţelor programei naţionale şi celor care au
abandonat şcoala, în vederea reintegrării lor şcolare; - organizarea şi dezvoltarea unor posibilităţi adecvate
de petrecere a timpului liber şi odihnă; - realizarea sau iniţierea demersurilor necesare pentru prevenirea
abandonului şcolar din motive economice.
Parteneriatul dintre şcoală şi poliţie are la bază îndeplinirea obiectivelor commune: asigurarea
integrităţii personale a elevilor, cadrelor didactice, a locuitorilor comunităţii în general; - prevenirea

719
delincvenţei juvenile şi a criminalităţii, a violenţei în familie, stradale, în cadrul şcolii, a consumului, a
traficului de droguri, a traficului de persoane, a exploatării prin muncă a copiilor, a cerşetoriei; - educaţia
rutieră; - promovarea respectului faţă de lege, a drepturilor omului, a unui comportament civilizat în
societate; - promovarea imaginii pozitive a poliţiei în comunitate şi creşterea încrederii în instituţie; -
menţinerea ordinii şi liniştii publice în unităţile de învăţământ, în afara acestora (perimetrul şcolii, traseul
de la şcoală – acasă al elevilor), în comunitate; - realizarea / proiectarea unor programe/proiecte de
parteneriat; - recrutarea viitoarelor cadre ale instituţiei.

Excursie-Palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa

Activitate în parteneriat cu biserica

Parteneriatul şcoală – unităţi sanitare poate fi analizat din prisma acestor responsabilităţi comunitare
pe care unităţile sanitare le au. Temele care pot fi abordate în programele educative pot fi multiple: igiena
personală, a locuinţei, a spaţiului şcolii, a mediului înconjurător, acordarea de prim ajutor în cazuri de
urgenţă, educaţie sexuală şi de sănătatea reproducerii, educaţia pentru prevenirea consumului de droguri,
alcool, tutun, educaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi a accidentelor, educaţia pentru practicarea
sporturilor, educaţia pentru organizarea timpului liber (timp de joacă adecvat, timp pentru sport, timp alocat
televizorului şi calculatorului, etc.), educaţie pentru consum alimentar sănătos etc.
Una dintre instituţiile cu un mare rol comunitar este biserica. Şcoala şi biserica au colaborat încă din
cele mai vechi timpuri. Biserica a fost cea care a înfiinţat primele şcoli. Biserica a avut un rol important în
constituirea instituţiilor destinate învăţământului, dar şi în promovarea educaţiei de tip moral – religios.
Cele mai frecvente manifestări ale parteneriatului le întâlnim în: organizarea unor manifestări
cultural artistice comune (serbări, expoziţii, spectacole etc.) cu ocazia marilor sărbători creştine: Crăciun,
Paşti, Florii, Ziua eroilor neamului etc.; participarea reprezentanţilor bisericii la manifestări organizate de
către şcoală: deschiderea/închiderea anului şcolar, sfinţirea lăcaşului şcolii, lectorate cu părinţii, întâlniri
ale reprezentanţilor bisericii cu elevii; organizarea de excursii, pelerinaje la diverse aşezăminte bisericeşti
(mănăstiri, schituri); participarea reprezentanţilor bisericii la campanii destinate eradicării: violenţei,
comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii etc.
Implicarea cât mai multor factori aduce inovaţia şi diversificarea ofertei educaţionale şi
responsabilizarea celor implicaţi. În esenţă dezvoltarea comunităţii vizează evoluţia acesteia, un proces de
intervenţie complexă, planificată, care are ca scop creşterea capacităţii comunităţii de a-şi pune în practică
propria viziune de dezvoltare.
Bibliografie:
1.Băran, Pescaru, Adina, „Parteneriat în educaţie Familie – şcoală – comunitate”, Bucureşti: Editura
Aramis Print, 2004
2.Colectiv, „Management educațional” – curs, 2018, UBB Cluj;

720
 COLABORAREA GRĂDINIȚĂ- FAMILIE,
O PRIORITATE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREȘCOLAR

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: BORA VALERIA

GRĂDINIȚA CU P.P. ,,PARADISUL PITICILOR’’ DEJ

Una din direcțiile de modernizare a sistemului de învățământ constă în stabilirea unor relații de
colaborare între educator și educat.
Întrucât familia și grădinița sunt factori educativi de mare însemnătate și ceea ce realizează unul
depinde de celălalt, este firesc ca între acești factori să se realizeze o strânsă unitate de cerințe și exigențe.
Familia reprezintă mediul psiho- pedagogic și moral cel mai potrivit dezvoltării copilului, iar
grădinița preia și continuă această acțiune de educare și socializare a copiilor. La vârstele mici, adaptarea
copilului la mediu se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la comportamentul adulţilor.
Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund
evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul face cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să
răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o
dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor. Astfel, copilul preşcolar începe să-şi
definească treptat începutul personalităţii sale.
În cadrul grupei el trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia.
De la intrarea în grădiniţă copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de
încadrarea şi respectarea unui anumit program.
Una dintre problemele pedagogice importante pe care le ridică conlucrarea dintre familie și grădiniță
privește instituirea unui regim relațional de viață al copilului. Tocmai de aceea se organizează şi se
desfăşoară parteneriate între cei doi factori educaţionali.
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza:
-Prin întâlnirile formale cu toţi părinţii, desfăşurate în cadrul formal al negocierilor dintre
administrația grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea
unor decizii menite să asigure securitatea copiilor;
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza fie individual prin consultaţii cu fiecare familie, fie în
adunările organizate cu părinţii. În familia în care copilul continuă regimul pedagogic instituit de comun
acord cu grădinița, dialogul educatoarei cu părinții constă în confruntarea de opinii în legătură cu imaginea
despre dezvoltarea copilului.
Se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a procesului educaţional din
grădiniţă, cât şi la o mai bună educaţie în familie.
Unii părinţi, care au avut experienţe negative în timpul propriilor ani de şcoală, se pot simţi intimidaţi
de prezenţa unor cadre didactice. Alţii, care au fost învăţaţi că educatorul ştie cum este mai bine, nu pun la
îndoială faptele acestuia. Educatoarele la rândul lor pot să fi avut experienţe negative. Aceste atitudini sau
sentimente pot obstrucţiona o bună comunicare.
-Prin participarea părinţilor la activităţi ale grupei. Acestea reprezintă un alt prilej de cunoaştere a
părinţilor, dar şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele
didactice, cu materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare
şi abordare a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare
contribuie astfel la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor
educaţionale şi a cerinţelor referitoare la copil;
-Prin participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi
rude ale copiilor. Părinţii pot fi implicaţi nu doar în organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu
sugestii, propuneri de teme, de activităţi;

721
 -Prin organizarea sistematică a unor lectorate cu părinţii, care au drept scop o vie propagandă
pedagogică în rândul comunităţii. Părinţii beneficiază în cadrul lectoratelor de prezenţa şi consilierea unor
specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează
programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al
grupei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în
vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc;
-Prin realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate care pot stimula interesul şi
curiozitatea părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de intervenţie etc.)
contribuie la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o implicare potrivită în anumite
situaţii educaţionale;
-Prin realizarea unor reviste ale grupei ce pot aduce la cunoştinţa părinţilor activităţile desfăşurate de
către copii, precum şi înclinaţiile lor.
De asemenea, sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţă constituie momente de cunoaştere
reciprocă şi de implicare în actul educativ.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.

Bibliografie:
1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti
2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti

722
 PARTICIPAREA ȘCOLII LA VIAȚA SOCIALĂ.
IMPORTANȚA RELAȚIEI ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BORCA VALENTIN-PETRU

LICEUL DE ARTE ,,SIGISMUND TODUȚĂ” DEVA

Pentru a se putea vorbi de legătura existentă între școală-societate și modul de interacțiune dintre
aceste componente trebuie precizat în primul rând că membrii societății se bazează pe existența unor rețele
sociale, care funcționează după unele norme acceptate de către toți participanții. În acest mod fiecare
participant la actul educațional este implicat, având în centrul său copilul. Plecând de la acest fapt putem
spune că doar educația asigură egalitatea de șanse, progresul și realizarea unei societăți democratice. În
acest mod sistemul educațional este nevoit să își asume alături de stat formarea individului sau a viitorului
cetățean.
Rolul sistemului educațional este acela de a educa copilului în spiritul datoriei, într-o societate
modernă, în care acesta să își subordoneze propriile interese celor sociale. Indiferent de mediul de
proveniență copilul trebuie să învețe și să preia doar elementele pozitive ale societății. Astfel sistemul
educațional își propune ca elevul să învețe să țină pasul cu piața concurențială, devenind în acest mod un
actor al progresului social.
Din punctul de vedere al rentabilității sociale în cadrul sistemului educațional s-a constatat existența
unor neconcordanțe între resursa economică și cea umană, deoarece: școala transferă unele competențe care
vor fi folosite doar parțial în acțiuni economice iar în același timp structura economică nu este capabilă să
asimileze în totalitate forța de muncă educată; ratele de creștere a cererii pentu forța de muncă educată au
sporit în mod diferit de la o țară la alta, în acest mod au fost exploatate resursele umane cu un nivel crescut
de educație; școlariatea nu are aceeași eficență în toate țările, chiar dacă programele sunt similare, modul
de organizare al educației poate duce la diferențe sensibile între absolvenți, în ceea ce privește competențele
pe care ei ar trebui să le stăpânească.
Pe lângă latura economică în cadrul sistemului educațional implicit, în cel social mai există și cealaltă
parte a acestui sistem - latura umană. Colaboarea școlii cu comunitatea este vitală pentru supraviețuirea
individualiții naționale. Comunitățile au nevoie de școli, iar dezvoltarea lor trebuie să aibă în vedere
vitalizarea economică.
Dacă o comunitate nu este un loc cu care oamenii să se identifice, în special tinerii vor crește și vor
pleca, acest lucru fiind datorat pur și simplu faptului că tinerii nu au fost învățați să recunoască locurile în
care au trăit ca fiind unice. Dacă generația tânără pleacă sau dorește acest lucru comunitatea are puține
șanse să se dezvolte astfel resursele unei comunități trebuiesc folosite pentru a consolida procesul de
învățare al elevilor.
Dacă relația școală-comunitate-familie este asigurată și funcționează corespunzător, se poate asigura
un mediu în care să fie îndeplinite următoarele deziderate: familia ajunge mai ușor la resursele comunității;
firmele de afaceri contractează programele educative la realitățile de la locul de muncă; elevii învață sau
dobândesc experiență dincolo de implicarea școlară.
Între sistemul educațional și societate trebuie să existe o legătură de reciprocitate care să fie
avantajoasă pentru produsul școlar, adică viitorul cetățean sau angajat. Amintind mai sus despre familie,
trebuie să menționăm faptul că aceasta joacă un rol esențial în dezvoltarea copiilor și implicit a viitoarei
societăți, astfel familia trebuie atrasă într-o comunicare și o relație permanentă cu școala. Cadrele didactice
cât și autoritățile locale trebuie să atragă familia în procesul educativ prin sugerarea unor strategii de acțiune
precum și realizarea unor parteneriate familie-școală-comunitate. Familiile trebuie să fie consiliate și atrase
pentru a contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea procesului educativ, lucru care va avea ulterior și
implicații sociale, pentru că o generație educată corespunzător va pune bazele unei societăți capabile de
progres.
În acest mod între școală și familie trebuiesc instituite unele conexiuni și anume: stabilirea
obiectivelor, responsabilităților și așteptărilor din partea elevului, familia și școala fiind parteneri egali;
instruirea personalului didactic și a familiei pentru dobândirea deprinderilor necesare existenței acestui
parteneriat; implicarea părinților în procesul de învățare cu ajutorul îndeplinirii unor teme; implicarea
părinților în luarea unor decizii cu privire la obiectivele și standardelor școlare; participarea părinților acolo

723
unde se poate, la activități recreative, școlile punând la dispziția elevilor și părinților diverse programe de
educare și instruire; crearea unor centre de informare pentru părinți unde aceștia alături de profesori să se
implice în diverse activități educative.
În prezent, cel mai frecvent întâlnirile cu părinții se desfășoară în cadrul unor ședințe periodice sau
atunci când apar unele probleme deosebite. Dialogul cu părinții se referă îndeosebi la aspecte privind
disciplina, problememle de igienă și educație sanitară, frecvență, dificultăți de învățare și mai puțin alte
aspecte educative. Doar prin schimbarea profundă a mentalității, începând din interiorul școlii și continuând
cu părinții, trebuie să se reușească îndeplinirea unei altfel de comunicare între școală-familie și implicit
mediul social. Profesorii trebuie să participe la consilierea și atragere părinților în sfera educației, lucru care
se poate realiza și aplica foarte bine sub forma ,,parteneriatelor”, pomenite mai sus.
Școala are o importanță deosebită în viața socială, practic nu avem cum să vorbim în zilele noastre
despre o societate modernă fără educație. Nivelul scăzut al gradului de cultură în societate reprezintă foarte
clar gradul scăzut al educației, precum și atitudinea nepăsătoare a autorităților cu privire la școală ca
instituție care formează ,,oameni”. Școala este instituția care ne unifică, ea asigură liantul social. Este de
neimaginat o școală care pulverizează o nație, dar foarte important este ca școala să unifice fără să
uniformizeze, să diferențieze dar fără a discrimina.
În concluzie, dacă între școală, comunitate și mediul familial nu există o conexiune, un parteneriat în
favoarea elevului, acest lucru reprezintă un impediment cu efecte negative de durată, începând cu abandonul
școlar și continuând cu integrarea în societate și pe piața muncii.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Școala, familia, comunitatea, Editura Institutului European, Iași, 2006.
2. Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educație, Editura Aramis Print București, 2004.
3. Hatoș, Adrian, Sociologia educației, Editura Polirom, Iași, 2007.
4. Ionescu, Ion, Sociologia școlii, Editura Polirom, Iași, 1997.

724
 CHEIA PROGRESULUI, ECHILIBRUL

BOTEZATU ANDREEA-CRISTINA,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ IORGU RADU, BÂRLAD, VASLUI

La baza formării individului stau mai mulți factori: școala, familia și societatea. Nici unul dintre acești
factori nu își poate asuma reușitele educabilului, fără să recunoască și meritele celorlalte părți implicate. În
cazul în care o latură ar fi viciată, celelalte ar avea de suferit. Mai este și cazul în care celelalte categorii ar
putea suplini sau ameliora efectele părții afectate. Fiecare dintre acești factori are o importanță vitală.
Primul contact al copilului se realizează cu familia. În primii ani ai dezvoltării copilului, familia este
esențială pentru dezvoltarea copilului și este o sursă primară de dragoste și afecțiune. Familia este cea care
ar trebui să împlinească aproape toate nevoile de creștere și dezvoltare, atât fiziologice, cât și psihologice
ale copilului. Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul familiei. Acest climat poate fi pozitiv
sau negativ. Influențele educative exercitate de părinți depind în mare parte de sensul pozitiv sau negativ al
acestuia. Astfel că achizițiile psiho-comportamentale realizate de copii sunt influențate de climatul familial.
S-a demonstrat că aceleași influențe educative pot avea efecte diferite asupra copiilor în funcție de climatul
familial în care acestea se exercită. Un climat familial pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcțiilor
familiei la cote înalte de eficiență. Se pare că pe lângă influența asupra eficienței educaționale, climatul
familial are un rol important în creșterea și dezvoltarea copilului și adolescentului.
Grădinița este foarte importantă pentru dezvoltarea copilului la nivel de interacțiune de grup.
Grădinița îl ajută să își dezvolte o viziune asupra celor din jurul său, să își dezvolte comunicarea, să învețe
să se confrunte cu situații noi și cu medii noi, diferite, să își dezvolte capacitatea de a împărți cu ceilalți, să
își micșoreze egoismul și să înțeleagă că trebuie să țină cont de cei din jurul său. Grădinița reprezintă un
pas important în viața oricărui prichinel. Aici, nu numai că se distrează, se joacă, mănâncă și uneori doarme,
ci își și perfecționează diverse abilități, se dezvoltă fizic și psihic, socializează cu persoane de aceeași vârstă
și află mai multe lucruri decât dacă ar stă acasă cu bona sau cu bunicii. Grădinița ajută la dezvoltarea
copilului mai mult decât ar face-o simplă comunicare cu cei din familie. Chiar dacă unii părinți consideră
școala drept o instituție educativă, pur și simplu formală, fără a-i atribui un rol concret, iar pentru alții
această este destul de prețuită, implicându-se în activitățile solicitate de către cadrele didactice în beneficiul
educației copilului, nu trebuie să contestăm faptul că școala ne asigură nivelul de educație de care avem
nevoie pentru a putea supraviețui cerințelor concrete ale vieții.
Indiferent de situație, nu trebuie să negăm faptul că școala este o instituție educativă destul de
importantă, cu reguli stricte ce trebuiesc a fi respectate în așa fel încât copilul să beneficieze de cea mai
bună învățare. Solicitările cadrelor didactice nu fac altceva decât să îl ajute pe copil să se identifice din
punct de vedere profesional în societate, determinând capacitatea acestuia de învățare și acumulare a
cunoștințelor necesare pentru viață. De asemenea, prin școală copilul va putea interacționa cu colegii de
clasă, va reuși să se integreze într-un mediu social nou, va dobândi anumite abilități practice de învățare a
limbilor străine ori de mânuire a calculatorului. Acesta va fi învățat, ascultat și evaluat cu regularitate în
așa fel încât profesorii să se asigure că micuțul a acumulat cantitatea de cunoștințe necesare pentru
parcurgerea fiecărei perioade de studiu, folositoare în anii de mai târziu.
Societatea este partea care îmbină familia și școala. În afara celor două, individul va lua contact cu
alte persoane și va fi nevoit să se integreze. De multe ori va fi pus în situația de a se adapta el la anumite
situații, nu să aranjeze lucrurile în așa fel încât să îi fie lui mai ușor. Personal sunt de părere că între societate,
familie și școală ar trebui să existe o legătură foarte strânsă. În ciuda tuturor statisticilor și studiilor, lucrul
acesta nu este valabil. Familia se întâmplă să fie prea ocupată să susțină cerințele emoționale ale copilului,
iar societatea îl poate lua pe nepregătite, tocmai pentru că nu și-a exersat acele abilitățile înainte. Școala
devine țapul ispășitor, cea care este blamată și condamnată pentru neputințele altora. Poate în timp vom
conștinetiza că schimbarea vine de la noi și poate vom învăța semnificația unui cuvânt: ECHILIBRU.

725
 EDUCAȚIA NONFORMALĂ

ED. BOTEZATU GEORGETA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT – HÎRLĂU
STRUCTURĂ-GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL

,,O educație bună este izvorul întregului bine în lume.” Immanuel Kant

Educația nu se referă doar la școala formală, la manuale și bune maniere. Ci la educația pe care ar fi
bine să o căutăm în fiecare zi a vieții noastre, fără să ne oblige nimeni.
Este foarte puțin timp de când educația nonformală a început să aibă un renume și la noi în țară. Acest
concept a apărut pentru prima dată prin anii ’60 și venea ca o completare pentru educația formală, adică
aceea predată în institutele de învățământ.
Definiția educației nonformale încă nu există, însă este înțeleasă ca ,,orice acțiune organizată în afara
sistemului școlar, prin care se formează o punte între cunoștințele predate de profesori și punerea lor în
practică” (sursa http://dezbatemromania.ro). Prin intermediul acestui tip de educație intrăm în contact cu o
nouă abordare a învățării, pusă în aplicare prin activități plăcute și motivante.
Educaţia nonformală împreună cu educaţia formală şi educația informală reprezintă ansamblul
faptelor şi al influenţelor pedagogice desfăşurate, în ordine cronologică sau simultan, în cadrul activităţii
de formare-dezvoltare a personalităţii umane.
Pentru a deveni o măsură permanentă a existenţei umane, educaţia trebuie să aibă un caracter
universal, îmbinând armonios şi eficient educaţia formală cu cea nonformală şi informală.
Susține la completarea celorlalte forme de educație a copilului prin valorificarea timpuli liber al
acestuia într-un mod educațional.
Este foarte important să fie implicat copilul în activități de weekend, împreună cu ceilalți memebri ai
familiei, implicare ce ajută copilul la o dezvoltare socială, și la o descoperire a preferințelor acestuia. Acesta
învață de placere, fără a se preda efectiv, ci prin experimentarea proprie cu character formativ – educativ.
O îmbinare între util și plăcut ce permite o asimilare ușoară a informațiilor și o participare opțională a
copilului.
Principalele aspecte care atrag la educația nonformală sunt caracterul voluntar al acesteia, dar și
faptul că se bazează mai mult pe practică decât pe teorie. Deși se desfășoară totul într-un mod organizat,
persoana în cauză alege de bunăvoie să se implice, fără să aștepte în schimb recompense financiare sau
recompense specifice educației formale: notele. De asemenea nu se aplică nici pedepse, cum ar fi absențele,
scăderea notei la purtare și altele. Există totusi obiective clare de învățare atașate activităților desfășurate
într-un cadru nonformal, dar atingerea lor se realizează într-un alt mod decât acela al predării, care este
metoda de bază din institutele de învățământ.
Educația nonformală permite altfel de metode, interactive și diversificate, pentru obținerea unor
cunoștințe și aptitudini noi, cât și pentru punerea acestora în practică. Câteva exemple de metode folosite
în contextul nonformal pot fi:
-activități de team building;
-jocuri de rol;
-dezbateri;
-brainstorming;
-jocuri de improvizație.
Metodele pot fi selectate în funcție de scopul activității respective.
Sunt mai multe avantaje ale implicării în diferite organizații care se ocupă cu educația nonformală.
Primul ar fi acela că apar tot felul de oportunități care îți oferă noi perspective, noi experiențe și te
ajută în acest fel să crești pe plan personal.
Libertatea foarte mare și exprimarea propriilor idei, sunt alte avantaje, și cel mai important e că poți
învăța doar ceea ce îți place, nu ești obligat în nici un fel să asimilezi lucruri care nu corespund cu părerile
și cu dorințele proprii.
Acest tip de educație, este practicată cu preponderență de asociații și organizații nonguvernamentale,
centre de educație și formare profesională, centre pentru tineri și elevi, teatre, muzee etc.

726
 Educație, influență exterioară, aplicabilitate, interesele copilului, caracter formativ, muzee, excursii,
instruire permanentă, dezvoltarea personalității, sunt cuvintele cheie.
Deci educația nonformală este o altfel de educație.
În concluzie, educația nonformală este accesibilă tuturor, este caracterizată de maleabilitate, nu
impune restricții sau condiționări, dar nici nu oferă recompense de genul celor pe care le oferă educația
formală (note, medii, burse etc.). Ea pur și simplu oferă noi perspective și oportunități pe plan personal, cât
și profesional. Este utilă în nenumărate domenii, și ajută la completarea golurilor din programa școlară.

727
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!:
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. BOTIZA LIGIA-DANIELA

Relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate se referă la legăturile strânse care există sau ar trebui să

existe ȋntre toţi factorii implicaţi ȋn educaţie: elevi, cadre didactice, părinţi, pe parcursul etapelor de
şcolarizare a elevului, ȋncepând cu grădiniţa, continuând apoi cu şcoala primară, gimnaziul, liceul şi
facultatea. De ce ar trebui să existe o legătură sau o relaţie ȋntre toţi aceşti factori?
Este bine ca, ȋncă de la intrarea copilului la grădiniţă, părinţii acestuia să ţină o strânsă legătură de
colaborare cu educatoarea, iar apoi, la şcoală, cu ȋnvăţătoarea şi profesorii pentru a ştii tot timpul cum se
descurcă copilul. Se ştie că, unii copii comunică foarte bine cu părinţii, iar alţii se descurcă mai puţin bine
ȋn această privinţă. Pentru a afla orice probleme apar pe parcursul şcolarizării elevului şi a găsi ȋmpreună
cu cadrele didactice modalităţi de soluţionare a problemelor, este indicat să se păstreze o strânsă legătură
de colaborare cu cadrele didactice. Colaborarea părinţilor cu cadrele didactice se poate face prin prezentarea
la şedinţele cu părinţii şi la toate activităţile la care sunt invitaţi la şcoală. Această colaborare este esenţială,
ȋn lipsa ei părinţii riscând să nu observe unele probleme ale copilului, iar apoi, problemele nerezolvate să
se agraveze, având consecinţe grave asupra viitorului copilului.
Colaborarea trebuie să existe şi ȋntre cadrele didactice, pentru a asigura o continuitate ȋn ȋnvăţare la
trecerea dintr-un ciclu de şcolarizare ȋn altul sau chiar şi ȋn cazul transferului elevului de la o şcoală la alta.
Schimbarea şcolii şi trecerea de la un ciclu de şcolarizare la altul reprezintă momente stresante ȋn viaţa
elevului. Pentru a favoriza trecerea armonioasă a elevului de la o etapă la alta, este foarte importantă
colaborarea dintre cadrele didactice. Din acest motiv a apărut programul: Trec la gimnaziu, program prin
care elevii claselor a IV-a beneficiază de câteva ore cu cadrele didactice care le vor preda ȋn gimnaziu,
având posibilitatea să ȋşi cunoască viitorii profesori, să vadă cum e să participi la orele lor. De asemenea,
elevii claselor a VIII-a, sunt implicaţi ȋn programul Paşi ȋn carieră, program prin care elevii beneficiază de
ore de orientare profesională, prezentări ale liceelor şi şcolilor profesionale pe care le-ar putea urma, ei
primind gratuit şi o broşură cu toate liceele, şcolile profesionale, traseele educaţionale pe care le-ar putea
urma. Toate aceste lucruri ȋi pregătesc pe elevi pentru următoarea etapă din viaţa lor, liceul. Pe măsură ce
elevii se apropie de vârsta adultă şi de finalizarea liceului, ei trebuie să decidă ce vor face, dacă vor urma o
facultate sau vor intra ȋn câmpul muncii. De aceea, multe licee implică elevii ȋn programe şi proiecte prin
care să vadă oferta educaţională a facultăţilor, ajutându-i astfel să decidă ce vor face ȋn continuare. Un astfel
de proiect a fost Skills for Jobs, ȋn care liceenii au avut parte de un târg al facultăţilor, unde elevii erau puşi
faţă ȋn faţă cu reprezentanţi ai facultăţilor, ei putând să interacţioneze, să pună ȋntrebări pentru a-şi clarifica
orice aspecte ȋi pot interesa despre facultăţi.
Terminarea facultăţii este un moment greu pentru orice absolvent. Este momentul ȋn care
conştientizează cel mai puternic că este timpul să devină adulţi activi pe piaţa muncii. Şi iată că ȋncepe
căutarea unui loc de muncă şi constată că peste tot li se cere experienţă şi un proaspăt absolvent nu o are.
Ȋn ultimii ani, pentru a preȋntâmpina handicapul lipsei de experienţă, mulţi studenţi intră ȋn stagii de
practică sau chiar ȋn programe de internship pentru a-şi face o minimă experienţă. Aceste lucruri le sunt
foarte utile pentru a fi mai bine pregătiţi pentru cerinţele de pe piaţa muncii, pentru o adaptare mai uşoară
la un viitor loc de muncă.
Un adult care are loc de muncă, reuşeşte să se integreze mai bine ȋn societate decât unul care este
şomer. Un adult care nu reuşeşte să ȋşi găsească un loc de muncă va deveni un frustrat şi ar putea să o apuce
pe drumuri greşite: consumul de droguri, alcool, sau ar putea ajunge chiar la sinucidere. Toate adicţiile duc
ȋn timp la excluderea şi izolarea socială. Pentru a preveni aceste lucruri, este bine să avem grijă de la ȋnceput
la tot ceea ce implică relaţia grădiniţă-şcoală-familie-societate.
Se poate vedea că există o strânsă legătură ȋntre toate etapele de şcolarizare, factorii implicaţi ȋn ele,
elevi, cadre didactice şi părinţi. O bună colaborare ȋntre toţi aceşti factori poate favoriza dezvoltarea
armonioasă a elevului de azi, care va fi adultul activ pe piaţa muncii şi bine integrat social de mâine.

728
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE, O COMPONENTĂ
IMPORTANTĂ A EDUCAŢIEI PERMANENTE

PROF. ÎNV. PRIMAR BOTKA ILDIKÓ

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 PANIC-STRUCTURA:
ŞCOALA PRIMARĂ DIOŞOD

Educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii
către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. Factorii instituţionali
ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica, armata, ş.a. Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în
primul rând şi în cea mai mare măsură-oamenii. Între aceştia primul loc îl ocupă părinţii şi educatorii. 61
După cei şapte şi, mai nou, şase ani de-acasă, şcoala are un rol primordial în educaţia copiilor, alături
de familie, dar şi de întreaga societate, deoarece educaţia permanentă presupune o învăţare pe tot parcursul
vieţii. Colaborarea între toţi factorii educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie, este stringentă.
Şcoala nu-şi poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învăţătură, dacă nu
cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi de viaţă ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absenţe, disciplină, mod de reuşită la învăţătură, nu se pot cunoaşte şi rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinţii nu pot cunoaşte pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află şi
modul lui de comportare în condiţiile şcolare. Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice
de la şcoală şi invers.
Întregul proces de educaţie şi mai ales de instrucţie se realizează atât la şcoală, cât şi acasă. După
cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, ci într-o civilizaţie”.
Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice şi intelectuale, morale şi estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă şi şcoală. La şedinţele cu părinţii vorbim pe larg despre modul în care aceştia îşi pot ajuta copiii la
învăţarea lecţiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinţii trebuie să cunoască dacă
copilul lor are o comportare corectă faţă de învăţătoare şi de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă şi
în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea
mai preţioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educaţia copilului nu se termină la vârsta şcolarizării. Este greşită concepţia unor
părinţi de felul: „L-am dat la şcoală, să-l înveţe dascălul”. Şcoala şi dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci când între cei doi factori,
şcoală şi familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate. Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot: a. ajută profesorii în
munca lor; b. perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor; c. îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul
şcolar; d. îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor; e. dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor;
f. conectează familiile cu membrii şcolii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie, se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Un studiu realizat în ceea ce priveşte
necesitatea colaborării şcoală-familie enumeră patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să
stabilească legături între ele: 1. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor; 2. învăţământul nu
este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara şcolii; 3. cercetările
pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra
motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită
dialogului cu şcoala; 4. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au
dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişeze. Aşadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile-problemă din

729
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. În şcoala
noastră ne bazăm pe sprijinul părinţilor şi desfăşuram o sumedenie de activităţi în parteneriat cu aceştia:
una dintre aceste activităţi s-a numit „Împreună pentru un Crăciun tradiţional”, o activitate prin care am
urmărit împreună cu elevii şi părinţii acestora, cunoaşterea şi respectarea valorilor fundamentale ale istoriei
şi culturii tradiţionale populare. Tot în parteneriat cu familia şi de această dată şi cu comunitatea locală am
desfăşurat o activitate frumoasă de Farsang, prin care am dorit să prezentăm aspecte ale carnavalului ca
tradiţie populară.
După John Dewey, „educaţia este un proces al vieţii, şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că şcoala
trebuie să reprezinte viaţa actuală, viaţă tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să
uniformizăm aceste individualităţi. Personalitatea micului şcolar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluţii lungi, care are loc în primul rând în condiţiile interacţiunii cu mediul social. Învăţătorul este
şi va rămâne „izvorul viu” al unei vieţi deloc uşoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ţinta reuşitei”.

BIBLIOGRAFIE:
1. Eugenia Şincan, Gheorghe Alexandru, Şcoala şi familia, imprimeria “Oltenia”, Craiova, 1993
2. Învăţământul primar, nr. 1-2, Editura Miniped, 2007
3. Jigău, M., Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafoart, Bucureşti, 1998
4. Joiţa, E., Managementul educaţional. Profesorul manager: roluri şi metodologie, Polirom, Iasi,
2000
5. Ostterrieth, P., Copilul si familia, EDP, Bucuresti, 1973

730
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF. BOZGA ANDA

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise. Grădinița este locul în
care ia ființă sâmburele personalității fiecărui copil, pe care îl va purta totdeauna alături de el.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economico-istorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal.
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate. Învățarea nu trebuie să
fie un proces constrâns de un anumit loc sau de o anumită perioadă a zilei, ci trebuie să fie bazată pe
curiozitate și muncă neobosită, indiferent de domeniul de interes.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate de
societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata”, "permanent”, "educatie”. Educaţia nu se termină la sfârsitul
instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter universal,
democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică, cultură.
Învățarea este cea mai universală formă de existență posibilă, este puntea care ne unește ca oameni, este
miezul fierbinte al societății în care trăim.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune

731
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul. Familia are rolul
primordial de a sprijini și de a oferi condițiile necesare procesului de învățare. Familia este sursa celor mai
multe neînțelegeri sau schiopătări ale copiilor deoarece familia trebuie să fie un spațiu atât comfortabil, cât
și prielnic conversațiilor mai puțin plăcute.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate. Familia și școala trebuie să conlucreze pentru bunul mers al societății, deoarece
o societate fără cei doi piloni este sortită eșecului.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

732
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PRIMAR: BRAGYE ADINA

ȘCOALA PRIMARĂ NR. 1 ROIT, JUD. BIHOR

Educaţia este percepută în comun ca şi o armă viabilă împotriva sărăciei şi a inegalităţii sociale.
(Allen şi Hood 2000) Educaţia este o activitate întreprinsă să efectueze schimbări în cunoştinţă, aptitudini
şi atitudini între indivizi. Deci rolul educaţiei este de a îmbunătăţii nivelul de viaţă, a consolida sau a întări
productivitatea socială şi economică, şi de a iniţia procesul de abilitare şi redistribuire a resurselor, ceea ce
este bine evidenţiat în ultimii ani de cercetare. Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea
și dezvoltarea personalității umane a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației
generațiilor ulterioare, realizat în contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru
dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății așa cum o cunoaștem.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum
și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social
cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului.
În ultimii ani, numeroase studii urmăresc implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor. Ridicând
nivelul de implicare a părinţilor în educaţia copiilor lor este cea mai bună cale de a îmbunătăţii şi a face
progrese în realizarea academică a unui copil şi în dezvoltarea acestuia în şcoli. În ultimii 30 de ani, studiile
arată că există un impact între implicarea părinţilor asupra educaţiei copilului.
Implicarea părintelui poate fi definit ca o activitate ce se desfăşoară între un copil şi părintele lui
acasă, atât cât şi între părinte şi cadru didactic la şcoală, având ca scop educarea şi dezvoltarea educaţională
a copilului.
În multe părţi ale lumii, educatorii, cei ce fac regulile în şcoli şi cercetătorii încep tot mai mult să
recunoască şcoala, familia şi parteneriatul comunitar un lucru foarte important pentru succesul
elevilor.(Simon 2004) Unele cercetări spun că construirea mai multor colaborări productive între părinţi şi
şcoli este o prevenire promiţătoare în a aborda consolidarea mersului bun al unui elev, totuşi în unele
privinţe trebuie mai multă claritate pentru a înţelege asociaţia între aceste varietăţi. Un număr tot mai mare
de cercetări dovedeşte faptul că atunci când între părinţi şi cadre didactice există un mod de colaborare
coerent, elevii au rezultate şcolare mult mai bune.
Conform lui Sttoufer(1992), există 4 motive ce dovedesc că implicarea părinţilor în educaţia
copilului este atât importantă cât şi necesară:
*în primul rând, ridică nivelul de satisfacţie în comunitate şi în şcoli;
*în al doilea rând, dacă părinţii au o contribuţie substanţială în educarea copilului lor, ei vor fi mai
puţin înclinaţi să saboteze deciziilor educaţionale.
*al treilea motiv este că părinţii nu se vor mai simţi singuri şi înstrăinaţi când întâmpină copiii situaţii
mai dificile. Ei ştiu că se pot baza pe cadrele didactice pentru cooperare şi susţinere.
*în al patrulea rând, dacă părinţii sunt abordaţi într-un mod drăguţ de către şcoală, implicarea
părinţilor poate îmbunătăţii oportunităţile educaţionale pentru elevi.
Multe alte studii arată că părinţii care se implică cu adevărat şi au un rol activ în educaţia copilului
au ca rezultat efecte profunde în performanţa copilului. De aceea implicarea părintelui, acasă, în experienţa
educaţională a copilului este asociată cu rezultate la învaţătură mai mari şi note mai bune.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie-societate este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte.

733
Bibliografie: http://www.interesjournals.org/ER.

734
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE

BRÂNDA RAFILA-SIMONA
ȘCOALA PRIMARĂ NR. 1 HODIȘEL (COM OLCEA. JUD BIHOR)

Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuala importantă, reliefată de

diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de
Cercetările în domeniul educaţiei.
Legea Educaţiei Naţionale dă dreptul părinţilor de a participa activ la conducerea unităţilor de
învăţământ, prin prezenţa în consiliul de administraţie al şcolii – a doi sau trei reprezentanţi ai părinţilor, în
funcţie de mărimea şcolii.
Motivele care justifică implicarea părinţilor în viaţa şcolii sunt numeroase; printer cele mai
importante se află următarele:
 este un drept şi o responsabilitate fundamentala
 este îmbunătățită calitatea educației
 părinții își doresc ceea ce este mai bun pentru copiilor
În general, relaţia şcoală-familie este o problem ce ţine de atitudine; este dificil a le pretinde părinţilor
şi profesorilor că această colaborare reprezintă doar un “drept de opţiune”. Informarea şi formarea părinţilor
privind şcolaritatea copilului presupune cunoaşterea de către aceştia a obligaţiilor legale, a drepturilor
vizînd educaţia copilului; importanţa propriei atitudini faţă de reuşita şcolară şi socială a copilului; metodele
de colaborare cu şcoala etc. Părinţii trebuie formaţi pentru realizarea, în cooperare cu profesorii, a rolului
lor educativ, iar şcoala urmează să le acorde asistenţa necesară.
Educaţia copiilor este scopul comun al şcolii şi al familiei, realizabil doar printr-o relaţie de
parteneriat ,prin distribuirea responsabilităţilor şi a funcţiilor întrepărţile implicate; prin investirea comună
a resurselor de timp; prin împărtăşirea informaţiilor; prin soluţionarea în comun a situaţiilor problematice.
Comunicarea şcoală-familie este unul dintre instrumentele cele mai importante de stabilire şi menţinere a
unui parteneriat eficient.
În zilele noastre, parteneriatul şcoală-comunitate reprezintă o condiţie indispensabilă pentru
asigurarea bunei administrări şi funcţionări a şcolii.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.

735
 PĂRINȚI STRĂLUCIȚI, PROFESORI FASCINANȚI. IMPORTANȚA
RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BRANIC ANDREEA-LIVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SARASĂU, MARAMUREȘ

Una dintre provocările zilelor noastre este aceea de a forma tineri fericiți, care să reușească să-și
depășească limitele și să descopere adevăratul sens al vieții. O condiție pentru ca atât părinții, cât și
profesorii să aibă succes în misiunea lor este aceea de a colabora și de a ieși din rutina zilnică.
A face educație nu înseamnă a-i transmite elevului cât mai multe cunoștințe. Reușita lui în viață nu
depinde de gradul în care reușește să le înmagazineze și să le reproducă. Aceștia ajung să acumuleze de
multe ori „grămezi de pietre”, dar nu reușesc să construiască idei strălucite. Nu e întâmplător că tinerii au
pierdut plăcerea de a învăța. Școala a încetat să mai fie o aventură plăcută.
Augusuto Cury în „Părinți străluciți, profesori fascinanți” compară omul cu o mașinărie: „Ne-am
transformat în mașini de muncit și ne transformăm copiii în mașini de învățat.” Suntem antrenați să
memorizăm informații și să devenim de succes pe toate planurile în viață. Astfel că tineretul zilelor noastre
a devenit foarte fragil. Dacă la un moment dat în viața aceștia nu reușesc să-și îndeplinească obiectivele,
nu mai știu cum să reacționeze, cum să-și gestioneze amalgamul de trăiri: Nu există podium fără înfrângeri.
Mulți nu urcă pe podium, nu pentru că nu au capacitățile necesare, ci pentru că nu au știut să depășească
insuccesele de pe drumul parcurs până la podium. Mulți nu reușesc să strălucească în munca lor, pentru
că au renunțat în fața primelor obstacole. Unii nu au învins pentru că nu au avut răbdare să suporte un
nu, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilința de a-și recunoaște greșelile.
Astfel că, este de datoria părinților să cultive și să lucreze cu sensibilitate personalitatea propriului
copil: „Părinții buni își pregătesc copiii pentru aplauze, părinții inteligenți își pregătesc copiii pentru
eșecuri.”
Adevărata educație este cea educă emoțiile, care formează oameni care gândesc, care le lărgește
orizonturile inteligenței, și îi ajută pe tineri să se descopere pe ei însăși și apoi lumea înconjurătoare: „Tinerii
cunosc tot mai mult lumea asta mare în care se află, dar nu știu aproape nimic despre lumea care sunt ei
înșiși.” Totul a degenerat, iar înstrăinarea omului față de el însuși și de aproapele său a dus la o creștere a
tulburărilor emoționale și a bolilor psihosomatice. Comportamentele nepotrivite ale tinerilor, spune autorul,
nu sunt altceva decât „strigăte puternice care imploră prezența, dragostea și atenția părinților”.
Doctorul Cury propune ceea ce el numește proiectul educării emoționale. Acesta constă în a-ți face
timp pentru copiii tăi ca să le vorbești și să-i asculți. Asta presupune deconectarea de tot ceea ce ți-ar putea
distrage atenția (televizor, telefon etc) și un interes real pentru nevoile lor. „Intr-o societate în care părinții
și copiii nu sunt prieteni, depresia și alte tulburări emoționale întâlnesc un mediu ideal pentru a se dezvolta.”
Tinerii trebuie ajutați să descopere măreția lucrurilor anonim, învățați că bucuria vine din lucruri mărunte
și necunoscute, că este mai sănătos pentru el să ierte, decât să urască, că e mai important verbul „a fi” decât
verbul „a avea”.
Augusto Cury nu face altceva decât să le ceară părinților să educe sensibilitatea și nu inteligența
logică. Părinții inteligenți se deschid în fața copiilor, devin modele pentru o viață plină de victorii. Nu-și
ascund lacrimile și nu le este frică să-și recunoască vina, învățându-i astfel pe copii să-și înfrunte propriile
greșeli și să învețe din ele.
Autorul critică în carte unele practici din mediul școlar și atrage atenția asupra consecințelor acestora.
Cele 7 pacate capitale ale educatorilor (fie ei parinti, fie profesori) după cum le numește Augusto Cury
sunt:
1. A corecta in public (expunerea publica genereaza umilinta si traume complexe, greu de depasit);
2. A exprima autoritatea cu agresivitate (nu trebuie sa ne fie teama ca ne pierdem autoritatea – trebuie
sa ne fie teama ca ne pierdem copiii);
3. A fi excesiv de critic duce la obstructionarea copilariei celui educat (nu criticati excesiv, nu va
comparati fiul cu colegii. Fiecare tanar ete o fiinta unica pe scena vietii);
4. A pedepsi la furie si a pune limite fara a da explicatii (in momentele de furie, emotia intensa
blocheaza campurile memoriei. Pierdem capacitatea de a gandi rational. Asteptati ca intensitatea emotiei
voastre sa scada. Laudati-l pe tanar, inainte de a-l corecta sau de a-l critica)

736
 5. A fi nerabdator si a renunta sa mai faci educatie (in spatele fiecarui elev nesociabil, a fiecarui
tanar agresiv, se afla un copil care are nevoie de afectiune);
6. A nu te tine de cuvant (fiti cinstiti cu tinerii. Indepliniti ce ati promis. Daca nu puteti, spuneti ‘nu’
fara teama – chiar si atunci cand copilul vostru face o criza);
7. A distruge speranta si visele (fara vise, nu exista suflu emotional. Fara speranta nu exista curaj
pentru a trai).
Autorul folosește multe dintre propriile sale învățături susținând că poveștile spuse tinerilor sunt
foarte importante. Educarea emoției este un element cheie al teoriei lui Cury și unul foarte eficace.
Soluțiile pe care le autorul le propune părinților și profesorilor sunt simple, dar care cer iubire, răbdare
și timp. Cartea abordează educația într-o manieră care a fost dată uitării. Se reîntoarce la lucrurile simple
care sunt ușor de aplicat și au sens.

Bibliografie:
Augusto, Cury. Părinți străluciți, profesori fascinanți. Editura ForYou, 2007
Revista didactică Genesis. https://genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis/augusto-cury-parinti-
straluciti-profesori-fascinanti

737
 PROIECT – GRADINA ZOOLOGICA
(EXCURSIE)

PROF. BRASSAI NOÉMI

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.5
STRUCTURĂ GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR.2
LOC.REGHIN, JUD.MUREŞ

În cadrul săptămânii ”Școala Altfel” am organizat o excursie la Targu Mureș cu trenul și am

vizitat Grădina Zoologică. În urma activităţii de cunoaştere a mediului cu tema: „Cu trenul la Grădina
Zoologică“ copiii au manifestat o curiozitate şi o grijă deosebită faţă de soarta animalelor de la Grădina
Zoologică. Din această cauză am hotărât ca aceasta să fie sursa noastră de inspiraţie pentru proiectul tematic
care să ne ajute să aflăm mai multe .despre lumea animalelor.
Am luat legătura cu părinţii copiilor pentru a ne facilita vizita la Grădina Zoologică și în conformitate
cu planul de învăţământ au fost stabilite metodele şi procedeele adecvate, iar toate activităţile s-au
desfăşurat în manieră integrată, încercând să le stârnim copiilor interesul şi curiozitatea pentru lucruri noi,
să-i ajutăm să înţeleagă informaţiile primite şi îndrumând-ui să lucreze după posibilităţile proprii şi să
obţină informaţii noi prin analizarea diverselor obiecte şi prin lucrul efectiv cu acestea.
Împrună cu părinții prin aceasta excursie am urmarit, in primul rand, schimbarea – pentru o zi macar,
a mediului de viata cotidiana a copiilor.
I-am pus pe copii in situatii diverse, urmarind modul cum si-au insusit deprinderile de comportare
civilizata intr-un mediu diferit fata de cel de acasa sau din gradinita. Am cautat sa imbogatesc cunostintele
copiilor legate de natura, de tot ceea ce-i inconjoara, dandu-le explicatii detaliate despre tot ce am intalnit
in timpul excursiei pe drum ,plante, animale; asezari omenesti (sate, fabrici, oras), asezarea caselor,
circulatia pe strada, semnele de circulatie intalnite, semnificatia lor, modul cum trebuie respectate, atat de
soferi cat si de pietoni, …
Drumeţia cu trenul, plimbarea în natură şi vizita la Gradina Zoologica au fost relevante tuturor
participanţilor, a fost un traseu plăcut şi potrivit cu media de vârstă a copiilor.
În urma derulării proiectului copiii au înţeles importanţa creşterii şi ocrotirii animalelor, au aflat
lucruri interesante despre fiecare, şi-au satisfăcut curiozitatea prin activitatea proprie de investigare pe baza
materialelor puse la dispoziţie. În cadrul activităţilor desfăşurate am încercat să le dezvoltăm copiilor
capacitatea de observare, i-am încurajat să comenteze, să-şi verbalizeze acţiunile şi să pună întrbări. S-a
pus accentul pe descrierea animalelor, dar şi pe caracteristicile acestora. Copiii sunt atraşi de experienţele
de viaţă reală. Ei simt nevoia să pună mâna pe animale, să le mângâie, să le îngrijească şi să le ocrotească.
Oferindu-le prilejul de a vedea animalele pe viu la Grădina Zoologică, ei au căpătat o cunoaştere mai bună
a acestora pentru că au putut să le observe cu atenţie, să le clasifice, să le numere, îmbogăţind-uşi astfel
experienţa de viaţă.
Excursiile tematice organizate au multiple valenţe de informare şi educare a copiilor. Excursiile
devin atractive la orice vârstă pentru că se desfăşoară într-un cadru nou, stârnesc interes, produc bucurie,
facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă reclamă effort suplimentar. Mediul de acţiune este diferit,
iar tehnicile de instruire sunt altele, ca urmare contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie,
îmbunătăţirea memoriei vizuale şi auditive, formează gândirea operatorie a copilului, cu calităţile ei de
echilibrare, organizare şi obiectivare.
 Excursia are valenţe de informare şi educare a copiilor, contribuie la completarea procesului de
învăţământ prin ancorarea la mediul natural şi social explorat direct.
 Are un conţinut mai variat şi mai complex decît activitatile organizate în clasă, mai atractiv, o
atmosferă de voioşie şi veselie plină de optimism.
 Devin capabili să rezolve probleme ce apar la un moment dat.
 Valorificând cunoştinţele dobândite în excursii copiii vin cu note originale prin care-şi exprimă
impresii şi sentimente proprii faţă de cele văzute.
 Excursia presupune contacte între oameni, atitudini, comportamente şi trăiri specifice.
 Contribuie la îmbogăţirea experienţei umane.

738
  Este un fenomen contemporan care răspunde la nevoia de evadare din mediul citadin şi reface
legătura omului cu natura.
 Acţionând individual sau în cadrul grupului, copiilor li se dezvoltă spiritul practic, operaţional,
dând posibilitatea fiecăruia să se afirme după posibilităţile sale.
 Participarea efectivă şi totală în activitate angajează atât copiii timizi, îi temperează pe cei
impulsivi, stimulează curenţii de influienţe reciproce, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la formarea
colectivului de copii.
 Prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună voie unor reguli, asumânduşi responsabilităţi,
copiii se autodisciplinează. Cadrul didactic are prin acest tip de activitate posibilităţi deosebite să-şi
cunoască prescolarii, să-i dirijeze, să le influenteze dezvoltarea, să realizeze mai uşor şi mai frumos
obiectivul principal al învăţământului – pregătirea copilului pentru viaţă.
Aceasta excursie a intarit si relatiile de prietenie si intrajutorare intre copii, creand, in acelasi timp,
veselie si bunadispozitie

739
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

DE PROF. BRATOSIN CORINA – MARINELA

LICEUL TEHNOLOGIC “PANAIT ISTRATI” – BRĂILA

Două dintre obiectivele generale ale învățământului românesc, așa cum sunt formulate la nivel
guvernamental, sunt “Creșterea performanței sistemului de învățământ” și “Deschiderea sistemului de
educație, formare profesională și cercetare către societate, către mediul social, economic și cultural”. Însă,
plecând de la aceste priorități de ordin teoretic, aplicabilitatea lor este complexă, vastă, vizează un număr
important de factori de decizie, iar finalitatea lor constituie o reușită a tuturor părților implicate.
Sistemul modern de învățământ (mai ales de după Al Doilea Război Mondial) a reflectat
dintotdeauna cerințele și ofertele societății timpului respectiv, de aceea a fost și este în continuă
transformare, în funcție de nivelul dezvoltării sociale. Totuși, indiferent de stadiul în care se află societatea,
relația de colaborare între diferitele instituții educative și comunitate a rămas, în mare parte, neschimbată.
Colaborarea între toți factorii decizionali este esențială. În consecință, parteneriatul educational “grădiniță
– școală – familie – societate” este determinant atât pentru copil (ca entitate individuală, ca bază și finalitate
a procesului educativ), cât și pentru comunitatea locală din care acesta face parte.
Relația menționată în titlu are eficiență maximă abordată în totalitatea ei (constituie formula, soluția
ideală pentru reușita educației), dar și abordarea părților sale constitutive trebuie evidențiată și dezbătută.
În ceea ce privește relația “instituția de învățământ (grădiniță / școală / liceu) – familie”, aceasta reprezintă
o componentă fundamentală a educației permanente. De fapt, relația corectă este (din punctul meu de
vedere) “familie – școală (termen generic pentru învățământul preuniversitar) – familie”, deoarece toată
educația unui copil are la bază “cei șapte ani de-acasă”, continuă cu întreg procesul de învățământ (3-18
ani), după care se impune, tranșant, autoeducația, cu varianta ei, ușor ambiguă și foarte uzitată în ultimele
decenii, “dezvoltare personală”. De altfel, tot ceea ce facem de când începem să percepem lumea până când
o părăsim reprezintă o dezvoltare personală. Școala trebuie să includă familia în toate acțiunile cu caracter
decizional, atât la nivelul clasei, cât și la nivelul conducerii instituției de învățământ, dar și în activitățile
școlare și extrașcolare. În comunitățile rurale sau urbane (din cartierele mărginașe) școala îndeplinește –
prin cadrele sale didactice, nedidactice, auxiliare (profesor de religie, contabil, asistenta școlii, psiholog
școlar etc.) – și rol informativ de ordin medical, juridic, psihologic, religios etc. Tot școala ajută familiile
nevoiașe (sărace, cu mai mulți copiii, dintre care unul este elevul școlii respective) sau elevii orfani aflați
în apartamentele de tip familial ale Protecției Copilului prin sprijin financiar, vestimentar sau chiar
alimentar în mod constant și nu numai de cele două mari sărbători ale creștinătății.
În societatea actuală, cînd se promovează ideea autonomiei (parțiale sau totale) a sistemului
educațional, relația “instituții de învățământ (grădiniță / școală / liceu) - societate” reprezintă o modalitate
pentru atragerea și gestionarea eficientă a fondurilor și resurselor (umane și materiale), având ca finalitate
valorificarea lor în beneficiul comunității. Prin urmare, câștigul maxim îl constituie faptul că societatea
urmărește progresul copilului, putând astfel să-l integreze mai ușor și mai repede în rîndurile ei. De
exemplu, la liceul unde activez de peste 20 de ani, a avut succes, în ultimii ani, învățământul profesional
dual (dubla calificare), elevii beneficiind de nenumărate facilități oferite de agentul economic la care fac
practica săptămânală sau comasată (semestrială): dublarea bursei profesionale (de la 200 la 400 de RON),
o masă caldă, transportul asigurat, dotarea cu echipament de lucru adecvat, cadouri de Crăciun și Paște,
acordarea de rechizite la început de an școlar, plus certitudinea unui loc de muncă bine plătit după absolvirea
școlii profesionale. Condițiile esențiale pentru ca elevii să beneficieze de cele mai-sus amintite sunt lipsa
absențelor nemotivate, nota peste 8,00 la “Purtare” și, mai ales, seriozitatea, atât în însușirea noțiunilor
teoretice, cât mai ales a celor de ordin practic. Directorul firmei respective ține o strânsă legătură cu
directorul liceului, cu profesorii – diriginți, cu părinții, participând la ședințele Consiliului de Administrație
sau ale Comitetului de Părinți (dacă sunt solicitați).
În concluzie, relația propusă ca temă de reflecție constituie formula cea mai potrivită pentru un sistem
de învățământ de calitate în contextul social actual.

740
 IMPORTANŢA RELAŢIEI GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF.ÎNV.PREŞCOLAR: BRATU ELENA RAMONA

G.P.N. VALEA PECHII
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SCHITU GOLEŞTI

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității

umane a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum
și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social
cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.

Activităţi în parteneriat cu familia

Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și
pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar
și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual
cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi
școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convingerea
că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități

741
culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o
modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor
locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar.

Activităţi în cadrul parteneriatului grădiniţă-şcoală

Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-comunitate ca fiind factor cheie, importanță
rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în
sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învățământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro

742
 DIMENSIUNILE PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL - ȘCOALĂ-
FAMILIE-COMUNITATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, BRATU MARCELA FLORETA

COLEGIUL NAȚIONAL ,,O.GOGA” SIBIU

Parteneriatul educațional tinde să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular, o
abordare flexibilă și deschisă a problemelor educative. Parteneriatul nu este numai un concept, ci și o
atitudine în câmpul educației. Ca atitudine, parteneriatul presupune:
- acceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite
- egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativă comună
- comunicarea eficientă între participanți
- acțiuni de colaborare și cooperare între parteneri
Parteneriatul înseamnă echipă, grup, astfel că el presupune implicare, efort, bune intenții, scop comun
și rezultate valoroase.
În jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcționeze în contextul în care
părinții, elevii și ceilalți membri ai comunități se consideră unii pe alții parteneri, influențîndu- se reciproc.
Mediul în care trăiesc copiii poate sprijini sau devia viețile lor, poate determina multe dintre valorile
lor. Poate să se comporte ca o sumă de forță și siguranță sau ca o restricție a dezvoltării.
La rîndul lor, părinții pot influența comunitatea deopotrivă, ca membri ai unui grup. Rolul familiei
este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Ca prim
factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale,
obiecte casnice etc). Familia este cea care trebuie să dezvolte în primii ani de viață spiritul de observație,
memoria și gîndirea copiilor. În contextul actual al societății, părinții sunt priviți ca primii învățători ai
copiilor, parte din procesul de învățământ. Dacă familia este mediul de dezvoltare al primelor vârste ale
copilului, devine clar că aceasta trebuie sprijinită și nu înlocuită în educația tinerei generații. Și pe parcursul
vârstelor școlare, familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și stimulare.
Școala, singura instituție care își propune planificat și organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucție și educație, simte tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia
și comunitatea în care se dezvoltă copilul. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program
comun de activități ale școlii cu aceasta ( lectorate, ședințe, acțiuni de voluntariat,consiliere, orientarea
familiei).
H. Henripin și V.Ross identifică două dimensiuni principale ale implicării reciproce ale școlii și
familiei în favoarea copilului:
- dimensiunea relației părinte/copil, vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, în
îndeplinirea sarcinilor și susținerea materială și spirituală a activității didactice
- dimensiunea relației familie/școală care se referă la contactele directe ale părinților cu cadrele
didactice din școală.
Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un partener demn de încredere. Așadar, e o
sarcină a școlii să identifice situații problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile
educative în favoarea elevului. Educația în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață.
Colaborarea familiei cu școala se referă la construirea unor relații pozitive între familie și școală și la
o unificare de valori și cerințe relative la copil. Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor atunci
când aceștia văd profesorii colaborând și sfătuindu-se cu părinții lor.
O școală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Școala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunitații, să identifice acele domenii care pot dezvolta parteneriate comunitare și
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii, activități de educație rutieră, educație pentru sănătate,
financiară etc. O școală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale
beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiți și motivați. O școală eficientă este o
școală în parteneriat cu elevul, prin valorizarea și respectarea identității sale, cu familia, prin recunoașterea
importanței ei și atragerea în procesul didactic.

743
Bibliografie
Bonchiș Elena ,,Familia și rolul ei în educarea copilului”, Ed. Polirom 2011
Marin C. Călin ,,Teoria și metateoria acțiunii educative”, Ed. Aramis 2003
Vrasmaș Ecaterina ,,Intervenția socioeducațională ca sprijin pentru părinți”, Ed.Aramis 2008

744
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

BREBU-JARCU LORENA-MARIA,
GRĂDINIȚA P.P.4 CARANSEBEȘ

Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor. O educație reală, profundă se fundamentează în
familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin
puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are
efect mai puternic decât orice frază moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată, relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii
educaționali, vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere
– societății. Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și
urmărirea conștincioasă a realizării acestora.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

745
 STUDIU DE CAZ DESPRE FERICIREA ELEVILOR

BREZEANU ANDRA-ELENA
CHIRICA MARA-STEFANIA,
COLEGIUL NATIONAL “CONSTANTIN CARABELLA”

Sistemul naţional de învăţământ este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ
de stat şi private de diverse tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de instruire şi educare.
Desigur, exista dieferente intre diferitele sisteme de invatamnt, iar in acest articol vrem sa realizam o
paralela intre cateva state.
Noua Zeelandă ocupă locul 12 la testele PISA. Care este diferența fundamentală între școala
românească și cea din Noua Zeelandă? Accentul pus pe cunoștințe versus valorizarea principiilor și a
viziunii asupra tânărului care iese din școală. Aceștia urmăresc ce fel de tânăr trebuie să iasă la final din
școală, în timp ce noi ne concentrăm pe ce trebuie să învețe copilul în școală. In Noua Zeelandă, școala este
obligatorie de la 6 la 16 ani, la fel ca în România. Educația timpurie nu este obligatorie, dar aproximativ
95% dintre copii merg la o astfel de instituție, se arată pe site-ul ministerului neozeelandez de educație.
Anul școlar este structurat în 4 trimestre. Primele 3 trimestre sunt despărțite de vacante de 2 săptămâni, iar
vacanța de vară este la finalul trimestrului 4 și are în jur de 6 săptămâni. Primul Principiu care a stat la baza
elaborării curriculumului se numește “Așteptări mari”. “Curriculumul susține și oferă posibilitatea tuturor
elevilor să învețe și să atingă excelență personală, indiferent de circumstanțe”, spun autorii curriculumului.
Viziunea, definită în curriculum drept “ceea ce ne dorim pentru tinerii noștri”, este: să aibă încredere în
sine– încrezători în ceea ce privește propria lor identitate, motivați, capabili să se descurce, întreprinzători
și cu spirit antreprenorial, perseverenți, conectați (capabili să relaționeze bine cu ceilalți, utilizatori eficienți
ai instrumentelor de comunicare, conectați la mediul înconjurător, membri ai comunităților, cetățeni
internaționali) si sa fie implicați activ, orientați spre învățarea pe tot parcursul vieții – să aibă gândire critică
și creativă, să devină decidenți informați. Valorile promovare de curriculum: excelența, inovare și
curiozitate, diversitate, echitate, comunitate și participare, sustenabilitate ecologică, integritate, respect, iar
competențe cheie sunt: gândirea, folosirea limbajului, a simbolurilor, relaționarea cu ceilalți si participarea.
În Anglia, invatamantul obligatoriu este până la 16 ani, iar cei mai multi elevi merg la scoli secundare
publice pe care incep să le frecventeze de la varsta de 4 ani. Aceasta faza se numeste key stage 1. Dupa doi
ani de studii, elevii trec la a doua etapa, care durează 4 ani (învățământul primar). După o formare inițială
începe key stage 2. În fiecare etapa, elevii susțin examene, cele mai importante fiind acelea din ultima etapă,
numite examene GCSE (subiectele din care examenele vor fi sustinute sunt alese de catre elevi la sfarsitul
anului). Cei care au implinit varsta de 16 ani și au trecut examenele de la key stage 4, pot să aleagă ce să
facă în continuare: să înceapă să lucreze, să se pregătească pentru învățămantul superior sau să finalizeze
cursuri profesionale. “Programa şcolară britanică este gândită special ca să ajute elevul să afle singur ce
carieră i se potriveşte. Iar în ultimii doi ani de liceu, sistemul îi dă şansa să se concentreze în domeniile în
care străluceşte. „În clasele a XI-a şi a XII-a elevii se specializează în trei sau patru discipline, pentru că
asta cer universităţile”, afirmă Philip Walters, directorul Şcolii Britanice. In ultimii ani de scoala, ei studiaza
temeinic doar cateva subiecte, in timp ce in scolile romane, copiii invata mai mult de 10 subiecte. Uneori
universitatile britanice recomanda cetatenilor romani care au absolvit o scoala standard, sa finalizeze cursuri
pregatitoare "Foundation" sau, cu alte cuvinte, cursurile "Access".„Valorile principale pe care elevii le
învaţă aici sunt respectul și succesul. Vor şti care sunt slăbiciunile şi punctele lor tari, vor şti să ia decizii
bune pentru viitorul lor”, afirmă David Newsham. Acest sistem este folosit şi la Şcoala Internaţională
Bucureşti unde învaţă elevi din 45 de ţări.
Sistemul de invatamant in Italia. Cu o lungă istorie a învăţământului, Italia se numără printre ţările
cu cele mai prestigioase universităţi din lume. Învăţământul obligatoriu este de zece ani (între 6 şi 16 ani),
iar elevii au posibilitatea să opteze pentru mai multe tipuri de învăţământ liceal. Educaţia copiilor în Italia
începe de la vârsta de trei ani, în grădiniţe (asilo), iar la şase ani elevii încep ciclul primar de şcoală (scuola
primaria sau scuola elementare) care durează cinci ani. Nivelul superior de educaţie durează opt ani şi este
împărţit în gimnaziu (scuola secondaria di primo grado sau scuola media) pentru copiii între 11 şi 13 ani şi
liceu (scuola secondaria di secondo grado sau scuola superiore) pentru adolescenţii între 14 şi 19 ani. La
finalul ciclului, elevii susţin un examen (esame di maturita) care condiţionează accesul la universitate.

746
Elevii se pot integra în câmpul muncii imediat după finalizarea studiilor de doar trei ani, în loc de cinci,
însă nu permite susţinerea examenului necesar pentru accesul la studiile universitare. Italia se bucură de o
lungă tradiţie a învăţământului universitar şi deţine o vastă reţea internaţională de universităţi publice şi
private. Universităţile de stat rămân însă cele mai frecventate, fiind coordonate de Ministerul italian al
educaţiei. Câteva dintre aceste universităţi, precum Universitatea Bologna (fondată în anul 1088) sau
Universitatea Padua (fondată în anul 1222), se numără printre cele mai vechi din lume.
Sistemul de învăţământ din Bulgaria are două etape principale: de la gradul 1 la 4 şi de la gradul 5
la 8. Dupa ce au terminat clasa a 8-a, aleg un liceu de la unul dintre cele trei profile: şcoli de cultură generală,
profil orientat (limbaj şi matematică) şi profesional (tehnic). De obicei, durata unui program de liceu este
de 4 sau 5 ani, în funcţie de tipul de şcoală. Predarea limbilor străine este introdusă de la o vârstă fragedă
în grădiniţe şi şcoli. Cele mai multe instituţii de învăţământ au facilităţi informatice bune şi conexiune la
Internet de bandă largă. Universităţile bulgare se deschid către studenţii străini. Cursuri predate în limba
engleză sunt introduse în multe universităţi. De altfel, şi rezultatele la testele internaţionale PISA 2012 prin
care trec elevii de 15-16 ani din 65 de state ale lumii, teste care verifică o serie de competenţe de bază
precum matematică, citit şi ştiinţe, sunt asemănătoare: Bulgaria ocupă locul 47, noi – locul 45, Cipru fiind
între cele două state.Svetla Botova este profesoară la o şcoală secundară şi a povestit pentru „Weekend
Adevărul“ că, „în urma crizei economice şi a emigrării multor familii către ţările occidentale, numărul de
elevi din şcolile din Bulgaria a scăzut destul de mult“. Trend care de altfel se poate observa în ultimii ani
şi în şcolile din România, multe dintre cele din mediul rural fiind desfiinţate. În mare parte, sistemul
bulgăresc de educaţie seamana cu sistemul nostru înainte de apariţia clasei pregătitoare: bulgarii au patru
ani de şcoală primară, patru ani de gimnaziu şi patru de liceu, cu învăţământ obligatoriu până la 16 ani. O
diferenţă ar fi că „manualele după care se predă la clasă sunt alese chiar de profesori, nu sunt impuse de
minister“, spune Botova. În plus, la Bacalaureat, rata de promovare a liceenilor bulgari este mai mare decât
în România: în jur de 80% dintre candidaţi trec cu succes de examen. Profesoara a povestit şi de apropierea
dintre cele două state, în Bulgaria fiind chiar şcoli în limba română. „Ştiu de şcoli unde se predă limba
română, e una în Sofia destul de cunoscută“, a spus Botova.

1400 700
1200 600
1000 500
800 400
600 300
400 200
200 100
0 0

Mean score Mean score Mean score

in PISA 2012 -- Mathematics in PISA 2012 -- Reading in PISA 2012 -- Science

747
 SISTEMUL FRANCEZ DE INVATAMANT

PROF. INV. PRIMAR BUCUR DANIELA

SCOALA GIMNAZILA MIHAI VITEAZUL CRAIOVA, JUD. DOLJ

Sistemul francez de invatamant se poate descrie prin doua concept: rigurozitate si complexitate.
Sistemul de invatamant din Franta este organizat in mare parte ca si in Romania. Pornind de la crese
si scoli de stat sau private pana la facultati de stat, dar si universitati de renume international. Depinde doar
de fiecare parinte, ce buget are si unde doreste sa isi inscrie copilul.
In Franta toate legile si modificarile aduse sistemului de invatamant sunt adoptate riguros de catre
Ministerul Educatiei,
Scolarizarea in Franta este gratuita si obligatorie pentru varstele cuprinse intre 6 si 16 ani. Ultimii doi
ani de pregatire sunt optionali, iar daca elevul decide sa ii urmeze, la final trebuie sa sustina proba de
Bacalaureat. Dupa absolvirea celor 12 ani de studii si trecerea cu brio a exemenelor finale, elevul poate
opta pentru a merge la facultate.
Scolile private din Franta sunt contra cost si se impart in doua categorii: cu contract Sous sau contract
Hors. Diferenta dintre ele fiind, ca cele cu contract Hors au un nivel de invatamant mai ridicat si nu sunt
subordonate Ministerului Educatiei. Cheltuielile unui an scolar incadrandu-se intre 1500 Euro si 4000 Euro.
Invatamantul francez este compus din patru nivele de educatie, si anume: gradinita (École
Maternelle), scoala primara/elementara (École primaire/École élémentaire), scoala generala (Collège) si
liceu (Lycée).
Gradinita (École Maternelle)
Copiii cu varsta cuprinsa intre 2 si 6 ani frecventeaza gradinita (École Maternelle) sau cresa, unde
deja incep sa invete sa citeasca si sa scrie, dar deprind si notiuni de aritmetica. Curriculum-ul include, de
asemenea, si studiul unei limbi straine si activitati recreative.
Scoala primara/elementara (École primaire/École élémentaire)
Durata scolii primare este de 5 ani (de la 6 la 11 ani). Programa scolara este similara cu cea a celorlalte
tari, si include ore de limba franceza, aritmetica, geografie, istorie, arte si o limba straina.
Scoala generala (Collège)
De-a lungul celor 4 ani de studiu (intre 11 si 15 ani) in Collège elevii se pregatesc de sustinerea
Brevet-ului, o examinare nationala esentiala pentru trecerea in liceu. In aceasta etapa, copiii isi pun bazele
cunostintelor generale, studiind: franceza, matematica, istoria, geografia, arte/muzica, educatie fizica,
educatie civica, stiinte, educatie tehnica si cel putin o limba straina. Dupa luarea brevet-ului, elevii pot
renunta la scolarizare sau pot merge mai departe la un liceu traditional, la unul tehnic sau la o scoala
profesionala.
Liceu (Lycée)
Elevii cu varsta cuprinsa intre 16 si 18 ani pot studia fie la un liceu traditional (Lycée Classique) sau
la unul tehnic (Lycée Technique). Curriculum-ul din acesti trei ani de liceu pregateste elevii pentru
sustinerea examenelor finale de bacalaureat (Baccalauréat), care vor asigura intrarea la o universitate. In
functie de competentele academice si de optiunile personale ale elevilor, acestia pot alege intre trei profile:
“L” specializeaza in limba si literatura; “S” este potrivit celor cu inclinatii in stiinte si matematica; “ES”
specializeaza in economie si stiinte sociale.
Inca din primul an de liceu (denumit Seconde) elevii sunt orientati spre anumite domenii – de
exemplu, daca tu ti-ai alege profilul “L” pentru bac, atunci va trebui sa iti alegi si o treia limba straina de
studiu. La sfarsitul celui de-al doilea an (Première), toti elevii vor sustine probele de bacalaureat la limba
si literatura franceza (atat proba orala, cat si cea scrisa). In ultimul an (Terminale), tuturor elevilor li se va
introduce si filosofia printre materiile studiate, iar la finalul anului, se vor sustine celelalte probe de
bacalaureat ramase.
Programul de invatamant este impartit in 158 de zile scolare pe an si in 26 de ore pe saptamana, pentru
ultimii 2 ani de studii adaugandu-se pana la 40 de ore pe saptamana; ore ce sunt introduse pentru pregatirea
elevilor pentru bacalaureat. Elevii trebuie sa vina la scoala de luni pana vineri, cu o zi pauza miercuri, iar
in multe scoli elevii sunt chemati si sambata pentru o jumatate de zi.

748
 Orele de studii sunt inpartite in 3 ore de curs dimineatza si 3 ore de curs dupa-amiaza, elevii avand 2
ore pauza de masa, pauza in care pot opta pentru cantina scolii sau pot sa plece acasa.
Vacanta scolara in Franta este impartita in 4 perioade a cate 2 saptamani fiecare si vacanta de vara.
Lunile de vacanta fiind: Octombrie-Noiembrie, Decembrie, Februarie-Martie si Aprilie-Mai.
Facultate - Universite sau Grande Ecole
La acest capitol situatia difera de la o facultate la alta. Gradul de dificultate creste exponential cu
renumele fiecarei universitati.
In general la facultate in Franta se intra pe baza unor examene, stabilite de catre fiecare entitate in
parte, examen oral si examen scris, admiterea fiind prin concurs.
Admiterea la o universitate se sustine de maxim 2 ori, daca persoana nu reuseste sa treaca de examene
nu mai poate participa niciodata la ele.
Orele de studii intr-o universitate din Franta sunt intre 60-70 de ore pe saptamana.
Grande Ecole
Sunt anumite universitati din Franta, care au o reputatie foarte ridicata, iar absolvirea unei asemenea
institutii, iti garanteaza un viitor stralucit in tata tara. Marea majoritate a politicienilor, administratorilor de
firme sau managerii din marile companii din Franta, detin o astfel diploma.
Sistemul de notare
Acesta este neschimbat de mai bine de 170 de ani si nici nu s-a simtit nevoia vreunei schimbari. Nota
de trecere este 10, iar nota maxima este 20, in teorie, pentru ca este o nota, care se acorda foarte rar.
Semnificatiile notelor sunt urmatoarele:
10-11.99: nota de trecere (“passable”)
12-13.99: nota de trecere cu caracter pozitiv (“mention assez bien”)
14-15.99: echivalent cu calificativul “bine” (“mention bien”)
16 sau mai mult: echivalent cu calificativul “foarte bine” (“mention très bien”)

749
 IMPORTANȚA UNEI BUNE RELAȚII DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILE ÎN
DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘI PREȘCOLAR- BUCUR FELICIA- SANDA

ȘCOALA GIMN.„NICOLAE IORGA”
SIGHIȘOARA, MUREȘ
CLASA I

Familia, mediul de viaţă şi şcoala sunt factori determinanţi ai dezvoltării complete şi complexe a
copiilor. Atunci când cele două medii educaţionale se completează şi se susţin, ele pot asigura într-o mare
măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială. Cercetările realizate în
domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt
parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor.
Întrunirile părinţilor, fie în cadrul ședințelor cu părinții, a comitetelor de părinți sau asociațiilor de
părinți, sunt un prilej de cunoaștere, de informare, de participare la planificarea și rezolvarea diferitelor
probleme organizatorice.
În sprijinul unei bune colaborări între școală și familie, pe lângă ședințele cu părinții, sunt orele de
consiliere și orientare a părinților, ore în care am abordat diverse teme. Acestea au avut menirea să faciliteze
înțelegerea de către părinți a unor probleme ce reprezinta confruntări pentru copil: Meseria de părinte,
Copiii au nevoie de disciplină, Așteptările părinților și succesul copiilor, Inteligența emoțională, Obiceiuri
care afectează eficența învățării, Bătaia e ruptă din iad, Copilul agresiv- cauze, prevenire, reabilitare,
Stresul la copii, Rolul bunicilor în viața părinților, Alimente nesănătoase pentru copil, Cei șapte ani de
acasă, Ce este Bullyng-ul.
O soluție de îmbunătățire pe care am propus-o, a fost organizarea de activități comune care să
favorizeze abordarea și participarea familiilor în cadrul activităților extrașcolare .
Serbările reprezintă modalitatea prin care părinţii pot evalua rezultatele copiilor, atât individual cât
și la nivel de clasă. Ei sunt implicați în amenajarea clasei, decorare, confecționare.
Spre exempul, înaintea Serbării de Crăciun, am avut un atelier de creație în care copiii clasei I-îi, au
confecționat alături de părinții lor podoabe pentru pomul de Crăciun: globuri, ghirlande, steluțe. S-au cântat
împreună colinde: O, ce veste minunată!, Trei păstori se întâlniră, Steaua sus răsare ș.a.
Activitățile extrașcolare precum excursii, vizite, sunt un prilej în care se oferă posibilitatea cunoașterii
frumuseții peisajelor, a valorilor spirituale prin vizitarea caselor memoriale. Părinţii pot participa la
organizarea şi sponsorizarea excursiilor trăind emoţii pozitive alături de ei și oferind modele de
comportament, familiarizându-i cu tradiţii şi obiceiuri populare, evenimente istorice
În acest sens, în luna iunie, am organizat o excursie în care părinții au ocazia să participle, alături de
copiii lor, să-i observe într-un alt mediu decât cel școlar, să intre într-o lume dispărută dar fascinantă și
interesantă pentru copii- excursia la Dino Park, de la Rîsnov.
Aceste activităţi extraşcolare au avut o importanță neaşteptat de mare în rândul părinţilor care au
conturat relaţii noi cu copiii lor, fapt ce i-a determinat să aiba o atitudine pozitivă faţă de şcoală.
Activităţile derulate, au îmbunătăţit considerabil legătura dintre şcoală si familie, părinţii simţindu-
se utili și din acest punct de vedere, prezentând în acest fel un interes mai mare pentru şcoală. Activităţile
extraşcolare, sunt atractive la orice vârstă. Ele produc bucurie, stârnesc interes, facilitează acumularea de
cunoştinţe, chiar dacă necesită un efort suplimentar.
Prin implicarea părinților în activitățile școlare și extrașcolare se descoperă noi modalități de educare
a copiilor bazate pe colaborare și comunicare. Cei doi factori au un scop comun și anume educarea și
formarea copilului pentru viață.
Pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi implicit, succesul în viaţă, e
nevoie ca familia și școala să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului
respectul şi încrederea .
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și

750
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

751
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BUCUR GABRIELA

„Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația este o acțiune socială organizată. În consecință, ea se desfășoară într-un cadru constituit pe
baza unor tradiții ce s-au acumulat de-a lungul existenței sale. Factorii educației se caracterizează tocmai
prin aceea că asigura un cadru social organizat pentru desfășurarea acțiunilor educative, în conformitate cu
anumite principii directoare statuate și prevăzute în documente și acte normative, acceptate și recunoscute
apoica fiind obligatorii pentru cei investiți cu conducerea acestor acțiuni educative. Deducem de aici că
acești factori se constituie la nivelul societății și funcționează pe baza unor norme, principii și legi care își
vor pune amprenta asupra tuturor componentelor structurale ale acțiunii educaționale.
În categoria factorilor educaționali putem include toate elementele realității sociale: gradiniță, școală,
familie, societate. Din simpla enumerare se constată că diversitatea este destul de accentuată, fiecare
imprimând o anumită desfășurare acțiunii educaționale și implicând într-un anume mod participarea și rolul
educatorului ca persoană investită, cu conducerea acestei acțiuni.
În cadrul acestor factori instituționali se constituie medii educaționale. Atât timp cât copilul este
integrat în unul sau altul di aceste medii, asupra sa se vor exercita influențe educative.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum
și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social
cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Școala este instituția creată în mod special pentru educarea generațiilor de copii. În contextul
celorlalți factori care, în fond, urmăresc același obiectiv, școala este considerată ca fiind factorul principal
pentru formarea generațiilor de copii în concordanță cu cerințele societății. Se poate spune, deci, că procesul
de învățământ este cel care conferă școlii acest rol principal sau decisiv în formarea omului.
Ca instituție, școala se află sub influența factorilor sociali și economici, misiunea ei fiind acea de a
contribui hotarâtor la realizarea idealului educativ impus de cerințele societății.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face pentru parte.
Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a
concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după

752
orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-
comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea
eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul
comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală, dar
și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație. Copilul nu trebuie privit doar ca
beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre acei
factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs
social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează
eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale
educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilitatea socială și se perpetuează valorile sociale.
Acțiunea tuturor acestori factori se înscrie pe traiectoria ce duce spre realizarea idealului educativ,
spre dezvoltarea personalității umane. Aportul și ponderea lor în obținerea rezultatului final sunt, însă
diferite, fiecare contribuind la dezvoltarea diverselor componente ale personalității umane, în funcție de
posibilitățile de care dispune, de formele și mijloacele folosite. În ansamblul acestor factori, școlii îi revine
rolul conducător, funcția ei educativă realizându-se prin persoane pregătite în mod specialîn acest sens.
În privința interacțiunii dintre factorii educaționali, menționăm faptul că între ei se realizează un
schimb permanent de informați. Din această cauză influențele unui factor se vor resfrânge și vor fi
valorificate de către ceilalți, eficiența lui fiind condiționată nu numai de propriile valențe, ci și de acțiunea
celorlalți.

753
 RELAȚIA ÎNTRE PREDARE-ÎNVĂȚARE-EVALUARE

BUDA CLAUDIA,
COLEGIUL NAȚIONAL MIHAI EMINESCU, BAIA MARE

Procesul de învățământ este un proces de predare-învățare-evaluare a activității didactice.

Pentru ca procesul de predare să-și atingă obiectivele, profesorul trebuie să aibă în vedere
următoarele aspecte :
- Designul predării să fie conceput de aşa manieră încât să asigure timp şi spaţiu şi pentru activităţi de
învăţare individuală, dar să fie descurajate eventualele tendinţe de segregare sau izolare în clasă;
- Să se asigure metode specifice şi suporturi de învăţare pentru elevii cu dificultăţi şi pentru cei cu
cerinţe speciale, precum şi profesori specializaţi în munca cu aceste categorii de şcolari;
- Programele educaţionale să fie însoţite de asistenţă complementară, pentru fiecare caz în parte, ca
de exemplu, în domeniul sănătăţii mintale, asistenţei sociale etc.;
- Crearea unui mediu de învăţare eficient pentru toţi, ceea ce pretinde satisfacerea opţiunilor elevilor
pentru teme de învăţare, tipuri de proiecte practice, modalităţi de muncă independente sau în grup;
- Preocuparea constantă pentru un climat de respect şi acceptare a diferenţelor, evitarea practicilor de
discreditare şi stigmatizare;
- Utilizarea unor modalităţi flexibile de grupare a elevilor pentru activităţile didactice, pe baza
nevoilor de învăţare şi în acord cu tipul de sprijin pedagogic de care elevii au nevoie.
Referitor la procesul de învățare, trebuie avute în vedere următoarele :
-Implicarea activă a elevilor în procesul de învăţare, în ritm şi la nivele de dificultate accesibile,
utilizând cu frecvenţă sporită interacţiunile în perechi şi grupuri mici;
- Relevarea cunoştinţelor ancoră în predarea noilor conţinuturi şi exersarea elevilor în elaborarea unor
structuri conceptuale şi operaţionale;
- Utilizarea simulării, studiilor de caz şi a problematizării, în vederea susţinerii curiozităţii, a reflecţiei
şi evaluării situaţiilor, pentru stimularea gândirii înalt structurate şi a strategiilor metacognitive.
- Includerea în secvenţa de predare a feedback-ului constructiv şi informativ în legătură cu demersul
şi achiziţiile învăţării, sporirea aplicaţiilor practice, a exerciţiilor şi diversificarea problemelor supuse spre
rezolvare;
- Tratarea egală a tuturor elevilor, fără discriminare sau părtinire a unora, în ceea ce priveşte respectul
şi valorizarea lor ca indivizi, evaluarea constructivă şi sistematică, oferta de sprijin în învăţare, angajarea
în sarcinile de lucru etc.;
- Crearea unei atmosfere de colaborare şi lucru în echipă, în locul uneia de concurenţă şi rivalitate;
- Utilizarea unor sarcini de lucru autentice, cu relevanţă în viaţa reală şi adecvate diferitelor grupuri
culturale, care să solicite elevilor să opereze cu informaţii interdisciplinare şi să valorifice posibilităţile lor
de progres;
- Includerea unor experienţe care să promoveze empatia, înţelegerea şi respectul reciproc între elevi.
Ultimul aspect din procesul de invatamant, respective evaluarea , trebuie sa respecte urmatoarele:
- Evaluarea să fie sistematică şi continuă, integrată în actul predării curente, să fie autentică în conţinut şi
în performanţele proiectate;
- Să fie utilizată în principal evaluarea de progres (achiziţiile individuale) în locul evaluării
normative, în care achiziţiile individuale sânt comparate cu norma de grup;
- Progresia învăţării să fie bine tradusă în standarde şi descriptori de performanţă, iar standardele să
fie formulate în aşa fel încât fiecare elev să aibă posibilitatea succesului;
- Evaluatorii să angajeze elevii în aprecierea prestaţiilor proprii, precum şi ale colegilor.
Procesul de învățământ este un proces instructiv-educativ. Caracterul instructiv sau informativ se
realizeaza prin asimilarea unui sistem de cunoștințe utile în viață.
Concomitent cu însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor se realizează și dezvoltarea
moral-estetică a elevilor și formarea proceselor psihice. Instruind pe elevi, cadrele didactice se preocupă în
același timp și de educația lor. Transmiterea de cunoștinte, priceperi și deprinderi se valorifică pe plan
formativ-educativ prin dezvoltarea capacităților intelectuale, însușirea unor forme operaționale ale gândirii,
formarea sentimentelor și convingerilor morale.

754
 În etapa perceperii active a materialului nou se cultivă la elevi spiritul de observație, se dezvoltă
interesul pentru cunoaștere, se formează deprinderi de a observa sistematic, se provoacă procese afective,
emoții și sentimente estetice.
În etapa care duce la generalizări se formează gândirea elevilor, capacitatea lor de prelucrare a
materialului faptic, se cultivă limbajul în stransă legatură cu dezvoltarea gândirii.
Principalele sarcini educative, care trebuie să se realizeze în cadrul procesului de învățământ,
concomitent cu formarea elevilor sunt :
- formarea bazelor concepției stiințifice despre lume
- dezvoltarea proceselor psihice
- educarea simțului moral și estetic al elevilor
Procesul de instruire este mai mult un proces de creștere cantitativă, de adăugare a cunoștințelor noi
la cele vechi.
Procesul de educare este in primul rând un proces de transformări calitative.
Specificul diverselor niveluri de organizare ale învăţământului este următorul:
- nivelul învăţământului primar este axat pe dobândirea culturii generale de factură instrumentală
(dobândirea deprinderilor de scriere, citire, de calcul, iniţierea în limbaje specifice etc.);
- nivelul învăţământului secundar inferior/gimnazial urmăreşte dobândirea culturii generale de bază
(cunoştinţe fundamentale din principalele domenii ale cunoaşterii);
- nivelul învăţământului secundar superior/liceal vizează orientarea culturii generale spre anumite
domenii de cunoaştere (ştiinţă, socio-uman, tehnologie, economie etc.), cu deschidere spre cultura opţională
de specialitate;
- nivelul învăţământului profesional înglobează orientarea înspre dobândirea culturii de specialitate
necesare practicării unei anumite profesii;
- nivelul învăţământului superior/universitar este axat pe aprofundarea teoretico-practică
specializată a unui anumit domeniu de cunoaştere;
Deși aspectul educativ al procesului de învățământ este indisolubil legat de cel formativ, deși atunci
când îi formăm pe elevi îi și educăm, efectele formative si cele educative ale procesului de învățământ nu
progreseaza în același ritm. Cele formative se văd imediat, în timp ce efectele educative ale procesului de
învățământ se observă dupa un timp mai îndelungat. Dezvoltarea gândirii elevilor, a imaginației lor,
formarea sentimentului estetic, formarea deprinderii de a fi disciplinat se realizeaza dupa un timp mai
îndelungat ca urmare a mai multor influențe.

Bibliografie selectivă
1.Antonesei, L., Paidea. Fundamentele culturale ale educației, Iași, Polirom, 1996
2.Benne, K., Sheats, P. Functional Roles and Group Membrs, Journal Issues, 1948
3.Bruner, J., S., Pentru o teorie a instruirii, București, E.D.P., 1983
4.Cerghit, I. Perfecționarea lecției în școala modernă, București, E.D.P.,1983
5.Cucoș, C. Pedagogie, Polirom, Iași, 200

755
 PARTENERI IN EDUCAŢIE

ÎNV. BUDEA ADRIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,SABIN MANUILĂ”, SÂMBĂTENI

În ceea ce priveşte şcolaritatea copilului informarea și formarea părinţilor presupune ca fiecare părinte
să cunoască: drepturile de care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita
şcolară a copilului; obligaţiile legale privind educaţia copilului; metodele de colaborare cu şcoala. Astfel
este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de
relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională;
părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să
asigure părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru realizarea unor astfel de parteneriate este ajutarea elevilor să aibă succes la
şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii
pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele au caracter esenţial în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Schimbările continue din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a
educaţiei permanente si școala este un mediu social organizatoric în care universul copilului se extinde
depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe
care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este extrem de importantă si în care fiecare factor interrelaţionează
cu ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune pe lângă o informare reciprocă cu privire la tot
ceea ce ţine de orientarea copilului şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi colegii din clasă fiind consultată in legătură cu activităţile educative extracurriculare şi
cu activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii). Atunci când şcolile,
familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii. Parteneriatul
are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate realiza astfel:ajută
profesorii în munca lor, perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc programele de studiu si
climatul şcolar, îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor, dezvoltă abilităţi de lideri ale
părinţilor, facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii, oferă servicii şi suport
familiilor, creează o atmosfera mai sigura în şcoală, ajută la managementul şcolii. Trebuie avut în vedere
că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi a adolescenţilor
şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului social ce include şi familiile si
comunitaţile.
De-al lungul evoluției societaţii româneşti a existat o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape
exclusiv rolul de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea
factorului educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate. Fiecare copil
se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. Noi trebuie să ţinem cont de elasticitatea şi
rezistenţa capitalului biopsihic al fiului sau fiicei noastre, elevului sau elevei noastre pentru a şti ce putem
face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei
de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru
integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica etc. totul educă:
oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând oamenii. Între acestia primul loc il ocupă părinţii si
educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii,
să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu
un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

756
 Alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o influenţă deosebit
de profundă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In
familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de invatământ trebuie să
intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta
preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei
din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc.
Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie,
pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme care se
ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
În momentul în care două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele
asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Beneficiile sunt numeroase: o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi identificarea
intereselor comune în avantajul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural
al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa
elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului
delicvenţei.
Atunci când părintii, elevii şi membriicomunităţii devin parteneri în educaţie, în jurul elevilor se
formează o comuniune suport in sprijinul elevilor. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în
organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către
parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, M., „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, I., Neacşu, I.,Negreţ D. I., „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001
3. Pescaru, Băran, A.Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

757
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR,

BUDESCU ANA GEANINA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzând spre modernizarea metodelor de
predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre
diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca
funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu
posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei patru termeni: grădinița, şcoală, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului de la oraş. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup. Pentru
mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate
închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun. Totuşi şi la sat, acolo unde copilul
petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci
unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum-
ul educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să „deranjeze” cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot

758
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă - şcoală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă, şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea / învăţătoarea / profesorul sfătuindu-se cu părinţii şi
membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul
educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori,
sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă / şcoală este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul
nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

759
 PARTENERIAT ȘCOALĂ – COMUNITATE – FAMILIE

ÎNVĂŢĂTOARE: BUDIU MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞONA

Într-o comunitate în care se dorește binele, progresul, bunăstarea cetățenilor ei, toate acțiunile sunt
duse la îndeplinire printr-un efort unanim conjugat al factorilor care pot, trebuie și vor să intervină. Acest
aspect al colaborării, spre realizarea unui scop final și pozitiv, nu ocolește nici învățământul. Dacă la nivelul
învățământului mediu și superior rezolvările s-ar putea găsi mai la îndemână sub aspect utilitar-
gospodăresc, în învățământul primar avem nevoie de mai mult ajutor și implicare din partea cetățenilor,
instituțiilor și firmelor, și desigur, efortul nostru, al cadrelor didactice, va trebui să fie pe măsură și să
depășească granițele profesiunii.
Pentru a se angrena într-o astfel de colaborare, învățătoarele trebuie să-și întocmească un plan
managerial, cu obiective precise, plecând de la contextul social și de la premisele reformei în educație.
În comunitatea noastră reprezentanții locali sunt atenți la toate problemele comunității și au o vădită
deschidere și înțelegere față de problemele școlii, fapt care a dus la o strânsă colaborare cu reprezentanții
comunității locale în vederea stabilirii unui parteneriat.
În cadrul parteneriatului, prin eforturile echipei și cadrelor didactice coordonatoare și prin
mobilizarea și sensibilizarea Primăriei în a găsi sponsori, preocuparile și dezideratele școlii au fost
cunoscute și de câteva societăți comerciale care au contrubuit în baza unor contracte de sponsorizare la
rezolvarea unor necesități. Dotarea cu jocuri didactice necesare procesului de învățământ; daruri pentru
copii la ocazii speciale. Parteneriatul cu comunitatea locală s-a adresat și altor instituții care au venit în
sprijinul realizării obiectivelor programei referitoare la educația rutieră, ne-am adresat organelor de resort
locale- Poliția, ce s-au implicat în acțiuni de informare și demostrare concretă, vizând norme de conduită
rutieră și pietonală pe înțelesul elevilor, activități care au dus la o strânsă legătură între elevi și polițist, iar
polițistul a început să fie perceput ca prieten ci nu ca un dușman, care veghează mereu la siguranța copiilor.
Pentru activitatea religioasă întâlnirile cu preotul paroh din comună a constituit un factor de apropiere
de Biserică și spiritualitate. Elevii au fost implicați în activități creștinești din care au înțeles că trebuie să
fie buni, înțelegători, milostivi. De Crăciun au susținut în biserică un spectacol de colinde.
Pornind de la importanța educației pentru sănătate, în cadrul parteneriatului o strânsă colaborare a
fost și cu medicul de familie din comună, care s-a implicat în activitățile noastre pentru a le explica elevilor
procedee pentru verificarea însușirii și aplicării depirinderilor igienico-sanitare.
În cadrul parteneriatului, colaborarea dintre școală și familie a fost o necesitate în condițiile vieții
actuale deoarece timpul acordat de către părinți copiilor este tot mai scurt. Aceasta face ca în multe cazuri
părinții să nu-și cunoască destul de bine copiii. Pentru că nu le cunosc posibilitățile, de multe ori cerințele
părinților depășesc posibilitățile copiilor, fapt care poate duce la suprasolicitare și, în final, la eșec școlar.
Pentru a evita perpetuarea unor greșeli de educație și a obține rezultate școlare bune, colaborarea cu părinții
trebuie să înceapă cănd copilul ajunge în clasa pregătitoare. Lectoratele cu părinții sunt calea prin care astfel
de probleme pot fi abordate eficient, deoarece ele îi dau posibilitatea învățătorului să se adreseze în același
timp tuturor participanților fără să-i lezeze aducând în fața lor spre analiză modele de comportament și
greșeli de educație.
Implicarea părinților, prin parteneriat, în activitățile extracurriculare a condus la conștientizarea
rolului lor în educația elevilor și le-a suscitat dorința de a se implica mai mult, material, moral, în realizarea
unor acțiuni propuse de cadrele didactice din școală. Prin implicare, părinții au înțeles mult mai bine rolul
lor educativ.
Prin reușita parteneriatului inițiat de noi, cadrele didactice, cu întreaga comunitate, considerăm că
adevăratul câștig este reprezentat, de fapt, de conturarea unui amplu, elaborat profil socio-moral al copiilor
prin focalizarea interinstituțională.

760
 Bibliografie:
Iancu, Romiță B.,( 2000), Managementul și gestiunea clasei de elevi – Fundamente teoretico-
metodologice, Editura Polirom, Iași
Popescu, Elena, (2007), Cum să ne creștem copiii, Ed. Booklet, București
Învățământul primar, Editura Miniped, 2007
Revista învățământului preșcolar, 2005

761
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
,,RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ-FAMILIE- SOCIETATE,,

PROF. ÎNV. PREȘC. BUDUR ADRI

GRĂD. CU P.P. NR. 37- SRUCTURĂ GRĂD. CU P.P. NR.3- BRĂILA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Dar, ca să se realizeze această funcție ,trebuie să existe , incă de la debutul copilului ,o strânsă
colaborare între factorii decizionali și factorii externi.: educația să se realizeze fără obstacole mari, ,,fără
frontiere,, Acest lucru se poate realiza cu un succes major dacă între toți acești factori: grădiniță, școală,
familie și societate există o strânsă colaborare și implicare cu răspundere în tot ceea ce înseamnă educația
,,puiului de om,,
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”:grădiniță şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar, ceea ce e important
e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
,în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Într-o lume tot mai izolată ,mai puțin dispusă pentru socializare din motive de timp sau preocupări
,cooperarea între factorii educaționali –grădiniță , școală , familie , societate –devine necesară și se impune
și ca obligație morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor , pentru a-i familiariza ,
prin exemple și modele , cu adevăratele valori ale spiritualității umane .
Copilul vine în contact cu diferite persoane , crește și se dezvoltă într-un mediu comunitar variat și
necunoscut pentru el . Specificul cultural , valorile promovate de acest mediu trebuie avute în vedere în
structurarea activității .Este necesară antrenarea membrilor comunității în luarea unor decizii , direcționarea
unor activități , remedierea unor aspecte negative .În urma unor vizite a noilor parteneri ,personalul unității
își va manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai diverse domenii(educativ , gospodăresc ,
informativ etc.
Intr-o lume in care toate institutiile si toate tipurile de raporturi sociale se schimba in ritm accelerat,
familia nu poate ramane neschimbata si nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare
familiala.Toate aceste schimbari nu trebuie interpretate ca o criza a familiei, ci mai repede ca adaptari ale
conduitei individuale la schimbarile demografice, economice si materiale care afecteaza societatile in
ansamblul lor.
Parteneriatul grădiniţă –școala- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă, școala şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea/învățătoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii
comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ
din grădiniţă și șoală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori,
sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi..Încercările de colaborare nu sunt scutite de
dificultăţi.
“Doar 30% dintre părinţi urmăresc activitatea şcolară a copiilor lor şi, în ciuda dorinţei lor de a avea
o întâlnire constructivă cu cadrele didactice, raportul se reduce adesea la un dialog scurt şi superficial.

762
 Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin și
asistență a influențelor educativ-formale. Experiența dovedește că o atmosferă destinsă între agenții
educaționali facilitează învățarea. Există o rețea complexă de relații în cadrul unei instituții școlare, care
are un potențial în influențarea educației copiilor

Bibliografie:
Programa instructiv educativă din grădinița de copii , București , 2000.
EZECHIL L.;PĂIȘI LĂZĂRESCU M .,Laborator preșcolar ,Editura V&Integral,București 2002
ȘCHIOPU U. , Psihologia vârstelor ,Editura Didactică și Pedagogică , București ,1997.

763
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC
ACTUAL

PROF. BUFNEA MARIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “MIHAI EMINESCU” GIURGIU

În contextul modificărilor actuale ale vieții sociale, pentru a sigura o educație eficientă a copiilor atât
școala cât și societatea are din ce în ce mai multă nevoie de implicarea familiei în educația copiilor.
Astfel părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele mai importante de
educație a copiilor. Printre problemele importante ale sistemului de învățământ din România învățământului
în această etapă de schimbare și evoluție a societății se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori
educaționali, între care familia ocupă un loc privilegiat. Prin intermediul familiei copiii capătă primele
cunoștințe și deprinderi, primele modele comportamentale, precum și suportul psiho-afectiv necesar
integrării în viața de familie și în societate. Realitatea a dovedit însă că nu toate familiile sunt dispuse să-și
îndeplinească responsabilitățile educative care le revin față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând astfel rolul de factor educativ al familiei. În alte situații desi familiile doresc să
asigure educația corespunzătoare copiilor, nu dispun de experiența si pregătirea psiho-pedagogică necesară
realizării unei educații eficiente și de calitate.
Dezvoltarea intelectuală și maturizarea din punct de vedere comportamental a copilului sunt esențial
influențate atât de componenta genetică cât și de mediul în care acesta trăiește se dezvoltă și își desfăsoară
activitățile zilnice. Astfel, mediul de familie poate să determine o influență pozitivă sau negativă, în
integrarea socială a copiilor, care să persiste tot restul vieții.
Parteneriatul dintre școlală si familie se desfățoară în prezent pe mai multe planuri. În lucrarea
Management educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir consideră că pentru
un parteneriat școală familie eficient părintele trebuie să parcurgă șapte pași:
a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și organizare a procesului
instructiv-educativ;
b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și activități;
c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în
formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală;
d) părintele devine o sursă de informație complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului
informații despre comportamentul copilului în familie, despre problemele afective și de sănătate ale
acestuia;
e) părintele devine o sursă educațională – contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină
în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi;
g) părintele – inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea
școlii la cerințele societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la
dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.
În ultimii ani se pune accent și pe un angajament stabilit între părinţi şi școală, în baza unui contract
educațional individual privind educaţia copilului. Modelul unui asfel de contract a fost inclus în
Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar.
Scopul contractului are ca principiu asigurarea condițiilor optime de derulare a procesului de
învăţământ prin implicarea şi responsabilizarea părţilor în educaţia beneficiarilor direcți ai educaţiei
elevilor. Conform acestui contract:
• Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ prin asigurea
condițiile optime de derulare a procesului de învățământ;
• Părintele este o persoană responsabilă pentru educarea şi comportamentul copilului şi pentru
colaborarea cu şcoala spre beneficiul copilului prin asigurarea frecvența școlară a acestuia până la
finalizarea studiilor, întâlniri cu educatoarea/învățătorul/institutorul/profesorul pentru învățământul
preșcolar/profesorul pentru învățământul primar/profesorul diriginte pentru a cunoaște evoluția situației

764
școlare a copilului, în vederea stabilirea disciplinelor opționale sau a unor aspecte cu privire la activitățile
extrașcolare..
• Elevul este și el responsabil pentru propria educaţie de a se pregăti la fiecare disciplină/modul de
studiu, de a dobândi competențele și de a-și însuși cunoștințele prevăzute de programele școlare, de a
frecventa cursurile unității școlare la care este înscris, de a avea un comportament civilizat și o ținută
decentă în unitatea de învățământ, de a respecta Regulamentul de organizare și funcționare a unității de
învățământ.
Durata contractului educațional este, de regulă, pe durata unui nivel de învățământ iar din momentul
semnării acestuia, contractul educational dintre familie şi şcoală se consideră ca un sistem de îndatoriri
reciproce în colaborarea părinţilor cu şcoala pentru a educa şi forma copilul.
Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității devin și se consideră parteneri în educație,
în jurul elevilor se formează o comunitate de suport care, care poate funcționa ca un angrenaj bine pus la
punct. Parteneriatul școală – familie – societate reprezintă o componentă esențială în organizarea și
desfășurarea eficientă a activităților din unitățile școlare.

Bibliografie
Management educațional pentru directorii unităților de învățământ - Mariana Dragomir, Editura
Hiperborea,Turda 2000
Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, aprobat
prin O.M.E.C.S Nr. 5.079 din 31 august 2016..

765
 SCOALA SI FAMILIA: IMPREUNA PENTRU COPII

PROF.ÎNV.PRIMAR BUGHIU DELIA-MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 MĂDĂRAS, BIHOR

COPILUL – o taină pe care întâi trebuie să ne dorim să o descifrăm și apoi să lucrăm

neîntrerupt pentru asta, părinți și profesori. Trebuie să-l înțelegem, ca apoi să se înțeleagă pe sine și
lumea în care trăiește.
Educația, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esențial este de a ușura o
anumită modificare de comportament. Părinții sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experiență de
viață a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât și negative, pe parcursul mai multor generații.
Împreună cu părinții, școala își are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului.
Funcția educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viață, sentimentelor.
Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral și estetic.
Părinții, copiii și comunitățile se influențează puternic unii pe alții. Mediul în care trăiesc părinții poate
sprijini sau devia viețile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinții pot influența
comunitatea și pot contribui la dezvoltarea valorilor comunității. Implicarea părinților joacă un rol
important în cadrul intervenției școlare. Acțiunile care implică părinții produc o schimbare în ambientul
familiei și cresc aspirațiile, atât ale părinților pentru copiii lor, cât și ale copiilor înșiși.Ca prin factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale,
ocupațiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație,
memoria și gândirea copiilor. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudine, adică cei șapte ani de acasă.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulți disponibili pentru a-i respecta ritmul de viață, de adulți
care să participe la jocurile sale . Toți adulții care fac parte din viața unui copil (părinte, bunic, profesor) ar
trebui să înțeleagă că acesta așteaptă de la ei să-și amintească și să înțeleagă că au fost cândva de vârsta lui.
După cei șapte și, mai nou, cei șase ani de acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor,
alături de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot
parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este
stringentă. Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură,
dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi, o serie de aspecte ale
comportamentului elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva
în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului
lor dacă nu află și modul lui de comportare în condiții școlare. Activitatea de acasă este o continuare a
activității pedagogice de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează
atât la școală, cât și acasă. După cum spunea Maria Montessori, Copilul care se naște nu intră într-o
ambianță naturală, ci într-o civilizație. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în
domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în
domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării
copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală.
Colaborarea școlii cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii
cu aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare, excursii,
activități desfășurate împreună cu părinții). Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om
adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. La ședințele cu părinții
vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul
temelor de acasă. Totodată, părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de
învățătoare și față de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare.
A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă. (Mantegazza)
Un parteneriat familie-școală este relația cea mai profitabilă pentru toți cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reține că același subiect este copilul nostru și
școlarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează și îl pasionează, iar părinții vor cunoaște în ce momente să-l susțină pe școlar, în ce fel să-l

766
motiveze și să-l ajute. Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei
generații. Ea este factorul decisiv și pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să
ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât
mai mare, ci și de a stimula calitatea de om. Toate aceste sunt posibile atunci când părinții și comunitatea
se implică activ.
Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil. Un proverb spune: O
vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit,
înviorează câmpul.

BIBLIOGRAFIE
1. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-țcoală-comunitate, Editura Aramis,
București;
2. Ezechil Liliana (2002), Comunicarea educațională în contextul școlar, Editura Aramis, București;
3. Șincan E, Alexandru Ghe., Școala și familia, Editura Gheorghe-Cârțu Alexandru, Craiova, 1993

767
 PARTENERI AI EDUCAŢIEI

PROF. ÎNV. PRIMAR BULARCA GEORGIANA ALINA

,,Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat...,,
A educa copilul înseamnă a adapta copilul la mediul social adult ţinând seama de natura sa proprie,
de posibilităţile individuale de asimilare. A educa înseamnă să conştientizăm că lucrăm cu individualităţi
care provin din medii diferite, care au capacităţi individuale diferite. A educa înseamnă răbdare şi insistenţă.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi mediul extraşcolar
sau extrafamiliar pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Colaborarea şcolii cu familia trebuie să
se axeze în mod firesc pe calitatea educaţiei.
Şcoala trebuie să aibă contacte şi cu celelalte instituţii sociale care pot contribui la o mai bună educaţie
pentru elevii, să se stabilească relaţii de cooperare şi colaborare.
Reuşita în cadrul procesului educaţional depinde cum ştim să ne implicăm astfel încât întreaga
comunitate să-şi aducă aportul şi contribuţia pentru realizarea unei educaţii valorice. Şcoala nu trebuie să
rămână izolată, ea trebuie să se integreze şi să pătrundă în spiritul comunitar. Partenerii cei mai importanţi
ai şcolii sunt părinţii. Pentru realizarea unui învăţământ de calitate este nevoie de implicarea şi colaborarea
cu familiile elevilor.
Copiii îşi petrec mult timp în familie, ceea ce sporeşte responsabilitatea părinţilor.Atât familia cât şi
şcoala nu-şi pot realiza pe deplin oblogaţiile pedagogice ce le revin fără o colaborare strânsă.Activitatea de
la şcoală este necesar să se continue acasă.Familia este cea care îi supraveghează, îi îndrumă şi le verifică
activitatea, de aceea este nevoie ca învăţătorul să furnizeze elevului toate noţiunile în domeniul învăţării,
în domeniul comportamentului, al dezvoltării fizice, intelectuale.Funcţia socio-educativă a familiei nu
încetează toată viaţa, iar dacă e perfecţionată metodic e şi mai bine.Familia înseamnă înţelegere, bucuria de
a trăi, de a sta împreună, locul privat al fiecăruia, armonie. În familie, din păcate nu există doar înşelegere;
pot exista conflicte.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot ajuta profesorii în munca lor, perfecţionează abilităţile
şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţesc abilităţile
educaţionale ale părinţilor şi conectează familiile cu membrii şcolii.
Şcoala are un rol primordial în asigurarea educaţiei copiilor. Precum bine se ştie, educaţia este o
acţiune la care îşi dau concursul toţi factorii implicaţi: şcoala, familia, comunitatea locală, întreaga societate
pentru asigurarea formării viitorului adult.
Debutul şcolar al copiilor cere din partea învăţătorului o colaborare strânsă cu educatorul pentru
asigurarea continuităţii între niveluri şi trepte şcolare.Activitatea dominantă la grădiniţă este jocul, pe când
la şcoală este învăţarea, iar relaţia copil-învăţătoare este diferită de cea dintre educatoare-copil, având în
vedere obiectivele educaţionale ale ciclului primar.Dacă cele două medii familia-şcoala se completează şi
se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan mai
general,în viaţa socială. Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin,
ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa
socială.
Pentru ca scopul parteneriatului scoală-familie-societate să fie eficient putem desfăşura diferite
activităţi benefice elevilor dar nu în ultimul rând şi celorlalţi parteneri ai educaţiei:consultaţii pe teme
educative, lecţii demonstrative pe teme educative, activităţi prin care se exersează normele de conduită,
interrelaţiile sociale, colaborare cu alţi parteneri educativi, colaborarea în cadrul serbărilor, activităţilor
extraşcolare, excursii.
Obiectivul principal al colaborării dintre şcoală şi familie în perioada şcolarităţii îl reprezintă
susţinerea eforturilor copilului pemtru ca acesta să dobândească primele instrumente ale muncii intelectuale
şi să onţinp succes şcolar. Criteriul care indică nivelul calitativ al activităţii didactice este obţinerea sau
neobţinerea succesului şcolar de către fiecare elev.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.

768
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.

Bibliografie:
1. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
3. Revista cadrelor didactice ,,Învăţământul primar,, Editura Discipol,Bucureşti,2000.

769
 ŞCOALA ŞI FAMILIA PARTENERI ÎN EDUCAŢIA ELEVULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR BUMBU IULIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BATOŞ
JUD. MUREŞ

A apărut de-a lungul timpului necesitatea promovării unei politici parteneriale bine
fundamentate, care să implementeze programe de activități pe termen scurt și mediu, în raport cu
particularităţile specifice fiecărei unități şcolare. Trebuie avut în vedere că parteneriatele şcoală – familie –
comunitate sunt eficiente în măsura în care ajung să depășească obiectivele unui program și se transform
într-un stil de viață al comunității școlare formate din elevi, profesori, părinți și membrii comunității locale.
Parteneriatul este o relaţie stabilă între persoane sau instituţii care participă cu
anumite resurse pentru atingerea unui scop comun; este o relaţie de egalitate stabilită în baza unor
acorduri semnate, ambii parteneri având dreptul de a evalua gradul de atingere a obiectivelor şi modul de
gestionare a resurselor: comunicarea este permanentă, responsabilităţile, succesele riscurile sau eşecurile
fiind asumate deopotrivă; presupune strategii de cooperare pe termen lung cu o flexibilitate scăzută datorită
scopului comun. (Alecu S.)
Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea
mai mare influenţă asupra copiilor, alături de şcoală, este familia. Încă de la începutul secolului trecut,
Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o
educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este
necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este
încredinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992). Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri
ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea
şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional
sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Din perspectivă istorică, educaţia părinţilor - ca si educaţia (poporului) în general apare necesară,
atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al
democratizării educaţiei şi societăţii. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nordamerican,
parteneriatele şcoala-familie-comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor
la şcoală. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară. „Prezenţa părinţilor poate transforma cultura
şcolii.” (S .L. Lightfoot)
Părinţii şi cadrele didactice pot crea diferite parteneriate, angajându-se în
activităţi comune de învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, desfăşurând
proiecte de curriculum colaborativ, participând împreună la diverse activităţi de luare a deciziei. Rata
învățării crește și se menține ridicată în situațiile în care părinții se implică în sprijinirea copiilor prin diverse
activități acasă. Părinții care participă la programele educaționale inițiate de școală vor putea aprecia mai
bine abilitățile și aptitudinile copiilor, problemele și posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul
învățării. (Ciolan L.) Prin activitatea în parteneriat cu părinții, cadrul didactic își asigură un sprijin în propria
activitate. Învățându-i pe părinți să se implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacțunile și relațiile
dintre părinți și copii. Prin cooperare reală și comunicare cu părinții, școala pune bazele unei unități de
decizie și acțiune între cei doi factori. De asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor
problemă, a conflictelor posibile și a situațiilor de risc în dezvoltarea copilului. Pe de o parte, familia este
un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de
elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Obiectivele educaţionale realizabile în familie pentru
etapa şcolarităţii sunt:
 asumarea de către părinţi a rolului de colaborator activ al şcolii;
 cunoaşterea cerinţelor specifice şcolii;
 creşterea condiţiilor necesare activităţii de învăţare continuă;
 asigurarea unităţii de cerinţe, în procesul de formare şi consolidare a comportamentelor specifice,
prin instrucţie şi educaţie de tip şcolar;
 controlul îndeplinirii sarcinilor şcolare;

770
  controlul respectării programului zilnic;
 crearea condiţiilor necesare extinderii capacităţii de cunoaştere prin mijloace adiacente: cărți,
reviste, expoziţii, teatru, radio-tv., site-uri educaționale, excursii, etc;
 consolidarea deprinderilor moral-civice, a conduitei civilizate, în relaţiile cu mediul social;
 crearea condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor artistice şi sportive. (Vrășmaș E. A.)
În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt :
• Şedinţele cu părinţii;
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii;
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
• Voluntariat;
• Asociaţiile de părinţi;
Una din însuşirile caracteristice psihologiei părinţilor este năzuinţa de a-şi vedea copiii
mari, bine instruiţi şi bine formaţi pentru viaţă. Pe fundalul unui orizont larg de înţelegere a rolului
pe care îl joacă părinţii în viaţa socială, dar şi în viaţa de familie, finalităţile educaţionale vor dobândi un
grad mai mare de conştientizare. (Păun E.)

Bibliografie:
Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993

771
 PAȘI ÎN EDUCAȚIE: FAMILIE, PREȘCOLARITATE, ȘCOALĂ ȘI
COMUNITATE

EDUCATOARE: BUNĂIAȘU CRISTIANA

GRĂDINIȚA ANINOASA, JUD. GORJ

Copilul nu poate fi „ maturizat” înainte de vreme, deoarece:

„Copilul se dezvoltă în mod natural trecând printr-un număr de etape care se succed în ordine
constantă.” (Claparede). Influenţa părinţilor este covârşitoare sub aspectul rolului lor în formarea
personalităţii copilului. Ca efect al acţiunii factorilor ambientali, structurile şi nivelurile psihice pot să
devanseze vârstele cronologice, dar a forţa ritmul dezvoltării printr-o accelerare artificială, a recurge la o
îndopare, la o învăţare prematură care se va dovedi neroditoare, este un act inuman. Unii părinţi văd în
micuţul pui de om, un geniu.
Societatea în care trăim pune la dispoziție mijloace de informare dar, părintele nu trebuie să lase la
îndemâna copiilor mici asemenea aparate fără a fi supravegheaţi, ci să le ofere jucării potrivite vârstei și să
nu accepte absolut totul: oricum, oricând, orice doreşte copilul; viaţa demonstrează de multe ori că:
„Adevăratele dezastre în viaţă încep când ai tot ce-ţi doreşti.”(„LegealuiKristol)”
Alternarea jocurilor audio-vizuale cu celelalte jocuri de construcţie şi respectarea unui program zilnic
(de somn, masă, joc, plimbare, baie, etc.) grija părintească, dragostea şi modelele cultural-comportamentale
asigură dezvoltarea psihică sănătoasă a copilului.
Cunoaşterea acumulărilor realizate în familie constituie primele elemente pentru cizelarea ortoepiei
copilului şi a depistării unor trăsături de caracter, astfel că, prima sarcină a educatoarei este de a cunoaşte
mediul din care provine copilul: părinţii, casa şi persoanele cu care intră în contact. A lucra cu şi a modela
un om este cea mai grea sarcină care are cele mai multe etape fără un finiş exact, ca la o linie de sosire. O
zicală populară spune că „degetele de la o mână nu se aseamănă”, viaţa demonstrează că „orice fiinţă este
un unicat”, ştiinţa concretizează cele două constatări, iar religia afirmă: „mulţi chemaţi, puţini aleşi”, adică
din cei care doresc să îmbrăţişeze această profesie, cred că sunt chemaţi; puţini au însă acea chemare, acel
har de a lucra cu o fiinţă asemănătoare, firavă, care va trebui să pătrundă singură prin căile întortocheate
ale vieţii spre perpetuarea a tot ce se vede.
Pe prim plan stă cunoaşterea copilului de către educatoare. Pentru a-l influenţa optimal, trebuie
redescoperit mereu în dinamica ipostazelor inedite ale individualităţii lui în devenire, sub toate aspectele.
Activitatea primordială în grădiniță, dar și acasă este jocul.
Jocul în grup impune cunoaşterea membrilor de către părinți și educatoare şi, bineînţeles, cooperarea
părților. În toate fazele jocului trebuie dezvoltate deprinderile de muncă, curajul pentru învingerea
greutăţilor, puterea de gândire creativă şi o conduită corectă în relaţiile cu cei din jur. Neînţelegerile dintre
copii trebuie aplanate prin căutarea unei căi de înţelegere. Rar se întâmplă ca numai o parte să fie vinovată!
Prin implicarea neutră a părinţilor, copilul va înţelege că părinţii sunt imparţiali fiind o pildă pentru
comportarea lui, un exemplu de urmat. Agresivitatea părinţilor faţă de familia rivală împinge caracterul
copilului spre răutate, neîncredere, spre un egoism familial orb şi sălbatic. Părinţii trebuie să trezească în
sufletul copilului nu numai mândria pentru propriile succese, ci în primul rând pentru acelea ale echipei; să
tempereze lăudăroşenia preţuind contribuţia grupului astfel ca toţi să primească succesul ca şi insuccesul.
Participarea copiilor la muncile familiei trebuie să înceapă de timpuriu, sub formă de joc, apoi prin
sarcini concrete pe care trebuie să le rezolve fără niciun refuz: igiena personală, aranjarea hăinuţelor,
servirea mesei, păstrarea curăţeniei, aducerea unui obiect cerut, etc.
Nu trebuie însă abuzat cu rugămintea, ci să o alterneze cu trasarea de sarcini în mod liniştit, sigur,
serios. Dacă i se cere copilului să strângă jucăriile şi apoi să vină la masă, iar el refuză scuzându-se că le va
strânge după ce serveşte masa, ambii părinţi nu vor fi de acord, deci, când se hotărăşte ceva, da-ul să fie da,
iar nu-ul să fie nu! Nu va fi primit la masă până nu va strânge jucăriile. I se explică faptul că poate veni
cineva în timp ce servesc masa şi va găsi dezordine. Rar, dacă e nevoie, se recurge la constrângere care
poate începe cu simpla repetare a sarcinii date până la repetarea aspră, exigentă; însă nu se recurge la
agresarea fizică, fiindcă aceasta sădeşte frica, dezgustul de muncă.

772
 Vocea trebuie să fie serioasă, dar nu ridicată; (vocea caldă linişteşte, domoleşte, alină chiar durerile,
îi aduce zâmbetul, încrederea), să nu fie folosite cuvinte obscene, trântirea unor lucruri, jignirea unor adulţi
în faţa lor, pentru că toate ieşirile nervoase vor fi preluate ca model şi vor fi redate în jocurile cu alţi copii.
Repulsia faţă de muncă, lenea, se datorează unei educaţii greşite. Pentru orice activitate prestată este
indicat ca părinţii să nu aplice răsplată sau pedeapsă; recunoaşterea că activitatea a fost bine executată,
trebuie să fie cea mai mare răsplată. Copilul nu trebuie lăudat pentru munca sa în prezenţa cunoscuţilor sau
pedepsit pentru o activitate greşit executată, ci să apreciem faptul că a încercat să execute ceva care altă
dată va fi executat mai bine.
Prin jocurile cu copiii într-un parc, ei devin sociabili şi îngăduitori.
Plimbările sunt benefice dezvoltării fizice în special, dar oferă şi posibilitatea de a observa natura,
oamenii, preocupările lor satisfăcând curiozitatea copilului.
Mulţi părinţi se simt iritaţi de interminabilele întrebări ale copilului, îl ceartă dacă începe să cânte sau
să recite, să intre în vorbă cu cineva, etc. Aceşti părinţi nu cunosc lumea copilăriei, nu empatizează cu
sufletul copilului făcându-l să devină retras, tăcut, trist.
Educatoarea trebuie să ştie şi să observe, să asculte şi să ajute copilul facilitând comunicarea şi
aplicând principiul tratării diferenţiat-individualizate, ţinând seama de faptul că fiecare copil dispune de
ritmuri proprii de asimilare - formare – dezvoltare.
„Adaptarea predării la posibilităţile intelectuale ale elevilor este sufletul
învăţământului”. (J.A.Comenius – „Arta didactică”)
Consemnarea informaţiilor şi colecţionarea lucrărilor într-un biblioraft la care se adaugă cele realizate
în grădiniţă vor fi mărturii ale progresului copilului.
În grădiniță trebuie să se insiste la educarea estetică, la cultivarea sentimentelor de preţuire a
tezaurului de gândire şi simţire al poporului român, la aprecierea valorilor spirituale naţionale, la
valorificarea obiceiurilor şi tradiţiilor populare, mai ales la cele din zonă; prezentarea spectacolelor în
comunitate dovedește menținerea identității naționale, sădirea sentimentului patriotic, patriotism de care ,
în aceste timpuri, este atâta nevoie!
În cadrul activităţilor, educatoarea trebuie să antreneze toţi copiii, să-i recompenseze pentru
realizările lor şi să-şi arate mulţumirea pentru cât au putut lucra, asigurându-i că în ziua următoare va fi mai
bine şi vor avea mai multe satisfacţii.
Legătura cu comunitatea prin parteneriate cu biserica, dispensarul, poliția sau cu alți factori
educaționali lărgește sfera de cunoaștere, întărește încrederea în forțele proprii, cultivă respectul față de cei
din jur și dorința de a participa la cât mai multe activități, activități care se doresc diseminate, recompensate
prin cooperarea membrilor parteneriatelor.
Numai conlucrarea dintre toți factorii educaționali duce la unei formarea unei educații fără frontiere,
la asigurarea unui dorit viitor.

Bibliografie:
1. Petrache, Simona-Corina - „Copilul și jocul”, Editura Focus, Petroșani,2015.
2. Stănculescu, Camelia - „Menagementul parteneriatului școală-comunitate” în „Managementul
grupului educat”, Editura ASE, București, 2006.

773
 IMPORTANŢA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR BUNGĂRDEAN CORNELIA

Educaţia pe care o primesc copiii în familie este esenţială. Responsabilitatea creşterii copiilor revine
în primul rând părinţilor care le oferă acestora îngrijire, afecţiune, siguranţă, îndrumare şi înţelegere.
Primele deprinderi le formează tot în sânul familiei, unde îşi însuşesc limbajul pe care şi-l dezvoltă în
funcţie de modelul oferit de părinţi. Alături de familie, şcoala joacă un rol important în educarea copiilor.
Asemeni primelor deprinderi pe care copiii le dobândesc în cadrul familiei, ,,dobândesc” şi educaţia.
Părinţii sunt modele pentru copiii lor, cresc odată cu ei apoi îşi dau seama că au preluat o parte din
comportamente. Cu aceste comportamente, păşesc pragul grădiniţei, al şcolii unde vor descoperi alte
comportamente. Esenţială este relaţia dintre părinţi, şcoală, care devine partener în educaţie, şi comunitate.
Bineînţeles că, educaţia primită acasă se va continua cu cea din grădiniţă. De cele mai multe ori între cele
două medii educative există diferenţe majore de reguli, cultură, copilul fiind supus adaptărilor şi
readaptărilor repetate până când acestea sunt însuşite sau nu. Şi aici este nevoie de sprijinul şi implicarea
familiei. Grădiniţa, şcoala şi famlia trebuie să funcţioneze ca un tot în ceea ce priveşte educaţia copilului,
ele nu pot să funcţioneze separat. La intrarea în grădiniţă părinţii transmit anumite date legate de copii, de
comportamentul acestora, de obiceiurile lor, o parte din aceştia încercând uneori să impună ca aceste reguli
să continue şi în grădiniţă, pe când alţii sunt dispuşi să colaboreze, să realizeze un parteneriat cu persoanele
profesioniste din mediul educaţional. Este esenţial pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor ca aceste
parteneriate să funcţioneze în condiţii normale deoarece sunt esenţiale în procesul de educaţie şi succesul
copiilor la şcoală.

774
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN FRANȚA

AUTOR: BURDULEA IOANA MINODORA

Sistemul de învățământ din Franța este organizat în mare parte ca și în România, pornind de
la creșe și scoli de stat sau private până la facultăți de stat, dar și universități de renume internațional.
Depinde doar de fiecare părinte, ce buget are și unde dorește să își înscrie copilul.

În Franța, toate legile și modificările aduse sistemului de învățământ sunt adoptate riguros de către
Ministerul Educației. Școlarizarea în Franța este gratuită și obligatorie pentru vârstele cuprinse intre 6 si 16
ani. Ultimii doi ani de pregătire sunt opționali, iar dacă elevul decide sa îi urmeze, la final trebuie sa susțină
proba de Bacalaureat în franceză tradus "Le Bac". După absolvirea celor 12 ani de studii și trecerea cu brio
a examenelor finale, elevul poate opta pentru a merge la facultate.
Școlile private din Franța sunt contra cost și se împart în două categorii: cu contract Sous sau contract
Hors. Diferența dintre ele fiind, că cele cu contract Hors au un nivel de învățământ mai ridicat și nu sunt
subordonate Ministerului Educației. Cheltuielile unui an școlar încadrându-se intre 1500Euro și 4000Euro.
Școlile cu predare bilingva sunt în marea lor parte private.
Calendarul Școlar
Programul de învățământ este împărțit în 158 de zile școlare pe an și în 26 de ore pe săptămâna, pentru
ultimii 2 ani de studii adăugându-se până la 40 de ore pe săptămâna; ore ce sunt introduse pentru pregătirea
elevilor pentru bacalaureat. Elevii trebuie să vină la școală de Luni până Vineri, cu o zi pauză Miercuri, iar
în multe școli, elevii sunt chemați și Sâmbătă pentru o jumătate de zi.
Școala începe pe data de 2 septembrie, de obicei, dar poate varia ușor. Orele de studii sunt împărțite
în 3 ore de curs dimineața și 3 ore de curs după-amiază, elevii având 2 ore pauză de masă, pauză în care pot
opta pentru cantina școlii sau pot sa plece acasă.
Vacanța școlară în Franța este împărțită în 4 perioade a câte 2 săptămâni fiecare și vacanța de vară.
Lunile de vacanță fiind: Octombrie-Noiembrie, Decembrie, Februarie-Martie si Aprilie-Mai.
Înscrierea la școală în Franța presupune adresarea la "service-ului des écoles" la primăria sau
arondismentul de care fiecare copil aparține. Daca se dorește înscrierea copilului la un colegiu sau la un
liceu, trebuie mai întâi ca părintele sa se adreseze la Ministerul Educației din Franța, pentru a primi mai
multe informații. Toate actele necesare pentru înscriere, trebuie traduse de un oficiu de traduceri legalizate
"traducteur assermente".
Acte de baza pentru înscriere traduse in limba franceza:
• Certificatul de naștere (daca este cazul)
• Dovada părinților (copie după pașaport, carte de sejour sau buletin de identitate)
• Carnet de santé - Carnetul de sănătate (de obicei este o fișă în limba franceză prin care se prezinta
starea de sănătate a persoanei, de preferabil să fie făcută de către un doctor din Franța);
• Dovada locuinței (un contract de închiriere, o copie după factura de utilități)
• Dovada asigurării medicale - "assurance scolaire"
• Alte documente, care vi se vor cere individual.
Creșa și Grădinița- École Maternelle (Petite, Moyenne, Grande Section)
Orice copil poate fi înscris de la vârsta de 2 ani la o creșă, acestea fiind finanțate de către statul
francez. Înscrierea este opțională iar locurile nu sunt garantate. De aceea, marea majoritate a părinților aleg
creșa și școala copilului înainte de a se naște. La creșe pot fi aduși și copii care nu au împlinit vârsta de 2
ani, dar în aceste cazuri copilul trebuie sa fi deprins încă de acasă anumite abilități pentru a fi acceptat.
Grădinița durează 3 ani, prima etapa numindu-se "des apprentissages premiers" unde copilul va
învăța cum să se integreze în societate, urmând ca la pragul denumit "Grande Section" să deprindă
abilitățile necesare începerii școlii primare "École Primaire" (citire, scris și noțiuni elementare de
matematică).
Prescurtarea anilor de grădiniță:
• PS(petite section de maternelle)
• MS(moyenne section de maternelle)
• GS(grande section de maternelle)

775
 L'école elementaire (aici se încadrează cele 12 clase de învățământ pe care le găsim in sistemul de
învățământ românesc)
Școala Primară- École Primaire (CP-CM2)
La fel ca și în România, școala începe la vârsta de 6 ani, fiind împărțită dupa cum urmează:
• CP(cours preparatoire) - Clasa a I-a;
• CE1(cours elementaire 1re année) - Clasa a II-a - copiii în acest an având prima lor evaluare;
• CE2(cours elementaire 2e année) - Clasele a III-a - se mai numeșc etapa "des approfondissements"
• CM1(cours moyen 1re année) - Clasa a IV-a
• CM2(cours moyen 2e année) - Clasa a V-a
Colegiu - Collège (6ème-3ème)
Etapele colegiului francez:
• 6ème - Clasa a IV-a
• 5ème - Clasa a VII-a
• 4ème - Clasa a VIII-a
• 3ème - Clasa a IX-a
În etapa 6ème(clasa a IV-a) este obligatorie studierea unei limbi străine. De obicei fiind aleasă limba
engleza.
A doua limbă obligatorie este introdusă în programul de studii în etapa 4ème(clasa a VIII-a).
La finalul etapei 3ème (clasa a IX-a), elevii susțin examenele naționale, unde obțin diploma de
"Brevet des collèges". Tot la această etapă, "Conseil de classe" decide pe baza notelor obținute, dacă elevul
va urma un liceu normal "Lycee Baccalaureat" sau o școală profesională "Lycée Professionelle".
Liceu - Lycée (seconde-terminale)
Sau "Cycle de détermination".
La liceu, studentul are aceeași materie ca la colegiu (8materii obligatorii), dar posibilitatea sa își
aleagă încă 3 materii după preferințele lui și un curs artistic.
Exista 3 tipuri de specializări: limba și literatură (L) , informatică și matematică (S), economie și
educație sociala (ES). Mai există și licee de profil: tehnologie muzica, dans etc...
Numerotarea anilor de liceu:
• 2nde - Clasa a X-a
• 1re - Clasa a XI-a
• Terminale - Clasa a XII-a
Examenul de bacalaureat începe încă din clasa a XI-a "Première" unde se susține testul la limba și
literatura Franceză, examenul fiind scris și oral. Ultimele examene se susțin în Clasa a XII-a "Terminale",
bazate pe specializarea pe care aleasă. Un examen pe care trebuie să îl susțină toți elevii de la toate
specializările fiind filozofie. Dacă elevul nu ia o notă satisfăcătoare la acest examen, poate opta pentru încă
2 materii prin care sa își ridice nota finala.
După absolvirea bacalaureatului, elevul are dreptul să intre la o facultate de stat sau privată.
Facultate – Université sau Grande École
La acest capitol, situația diferă de la o facultate la alta. Gradul de dificultate creste exponențial cu
renumele fiecărei universități.
În general, la facultate în Franța se intră pe baza unor examene, stabilite de către fiecare entitate în
parte, examen oral și examen scris, admiterea fiind prin concurs.
Admiterea la o universitate se susține de maxim 2 ori, dacă persoana nu reușește să treacă de examene,
nu mai poate participa niciodată la ele.
Orele de studii într-o universitate din Franța sunt între 60-70 de ore pe săptămâna.
Grande École - Sunt anumite universități din Franța, care au o reputație foarte ridicată, iar absolvirea
unei asemenea instituții, îți garantează un viitor strălucit în toată țara. Marea majoritate a politicienilor,
administratorilor de firme sau managerii din marile companii din Franța, dețin o astfel diploma.

Sursa: eFranta.ro

776
 IMPLICAREA TINERILOR ÎN ACTIVITĂȚILE DE VOLUNTARIAT

PROFESOR BUREȚA RAMONA,

COLEGIUL TEHNIC “HENRI COANDĂ” TÂRGU-JIU

Motto: “Am învățat că un om nu are dreptul să-l privească de sus pe un altul decât atunci când
trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice.” Gabriel Garcia Marquez

A fi voluntar înseamnă a simți dorința de a fi util în mod necondiționat, de a contribui la coeziunea

și prosperitatea socială, sprijinind o inițiativă comunitară sau o organizație nonprofit.
Ca și bunele maniere, deprinderea de a fi atent la nevoile celor din jur, de a-i ajuta, moral sau material,
de a aduce o bucurie printr-un spectacol, o activitate în echipă, o vizită trebuie cultivată din fragedă
copilărie, fiind una din cele mai nobile modalități de educație nonformală.
Printre domeniile în care se pot implica tinerii voluntari se numără sportul, cultura, educația, mediul,
asistența socială, ajutorul comunitar.
Pentru a fi, cu adevărat, util ca voluntar, pe lângă factorii motivaționali, precum conștiință civică,
empatie, entuziasmul lucrului în echipă, dorința de a aduce o schimbare benefică în jur, compasiune față de
semenii în situații vulnerabile, sunt necesare, în mod cert, cunoștințe, abilități, competențe sociale și
profesionale. Acestea interferează cu educația personală, școlară, profesională, cu interesele și pasiunile
celui ce participă la activități de voluntariat.
Cel ce alege să fie voluntar trebuie să dea dovadă de abilități de planificare, responsabilitate,
moralitate, generozitate, atenție, punctualitate, creativitate, entuziasm, adaptabilitate, comunicativitate.
Competențele lingvistice, digitale, artistice, interculturale sunt și ele foarte importante, în acest context.
În țara noastră, această mișcare se desfășoară într-un cadru legal și este susținută de Legea nr. 78/2014
privind reglementarea activităților de voluntariat din România.
Actualmente, sunt tot mai numeroși tinerii români care sunt îndrumați de către cadrele didactice să
se implice în activități de voluntariat, descoperind aspecte ale lumii în care trăiesc. De altfel, a accede la
burse de studii în străinătate presupune, de multe ori, prezentarea unui certificat de voluntar internațional.
Există situații în care ei înșiși inițiază astfel de activități, în momentul în care identifică nevoi ale
comunității în care trăiesc. Astfel, ei pot să conștientizeze mai clar nevoile semenilor lor, dezvoltându-și
spiritul civic, sentimentele de solidaritate și de toleranță, încrederea în sine și în ceilalți. De asemenea, e
foarte important ca părinții să susțină și să se alăture tinerilor în acest demers.
Beneficiile implicării în activitățile de voluntariat nu pot fi cuantifcate, propagându-se în timp,
contribuind semnificativ la evoluția societății. Printre acestea: sensibilizarea unui cât mai mare număr de
membri ai comunității privind rolul lor în activitățile de voluntariat, promovarea voluntariatului ca valoare
personală și resursă comunitară, cultivarea valorilor, dezvoltarea atitudinii pozitive, capacitatea de a realiza
schimbări benefice în societate, dezvoltarea personală, inspirație în alegerea viitoarei cariere profesionale.

777
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROFESOR LIMBA ENGLEZĂ, BURIU ROXANA

PROFESOR EDUCAȚIE FIZICĂ, MIHALCEA AURORA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „VASILE VOICULESCU”
COMUNA PÂRSCOV, JUDEŢUL BUZĂU

Motto: “Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea
pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.” Aristotel

Unul dintre cele mai importante obiective educative ale grădiniței, şcolii şi familiei este formarea la
elevi a unei atitudini pozitive, conştiente faţă de învăţătură. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă există
încrederea în sine. Aceasta se dezvoltă încă din primele zile de viaţă şi se construieşte progresiv în timpul
copilăriei şi al adolescenţei. Făurirea ei se realizează prin achiziţii succesive şi influenţe diverse, dar totul
începe în familie și se continuă la grădiniță și apoi la școală.
Atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătura este rezultatul influenţelor educative exercitate
de familie, grădiniță şi şcoala asupra lui. Dacă părinţii şi educatorii se preocupă nu numai de suma
cunoştinţelor educative pe care şi le însuşeşte elevul, ci şi de atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă
elevul îşi pregăteşte lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a
obişnuinţei de a munci sistematic, se poate afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi familiei a
fost încununată cu succes.
Familia este prima şcoală a copilului, iar plăcerea pe care copilul o descoperă în actul învățării este
asigurată de adulți și împreună cu aceștia. Învățarea este influențată de valorile culturale și spirituale care
sunt cultivate în preajma preșcolarului. Dacă între valorile din mediul familial și cel școlar apare o
discordanța severă, elevul le va îmbrățișa pe cele din familie pentru că ele sunt adânc înrădăcinate în mintea
sa, ca urmare a faptului binecunoscut că modelul parental este cel mai puternic model, cel pe care copilul
îl va urma inconștient, chiar și în cele mai rebele perioade ale dezvoltării sale.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub acţiunea a numeroşi factori, interni şi
externi, naturali şi sociali, ca şi sub acţiunea unui ansamblu de influenţe organizate şi întreprinse deliberat
sau ocazional şi lipsite de intenţionalitate.
În lucrarea ,,Pedagogie. Fundamente teoretice”, Liliana Ezechil face diferenţa între două concepte
fundamentale, cu o deosebită semnificaţie teoretică şi practică: ,,factori educaţionali” şi ,,mediul
educaţional”.
Familia constituie unul din factorii educativi care prezintă o importanţă covârşitoare în formarea şi
dezvoltarea personalităţii. Familia are un rol important în creşterea şi educarea copiilor, reprezintă
principala verigă în dezvoltarea fizică şi psihică a acestora.
Între mediile educaţionale, şcoala reprezintă o instituţie socială specifică, având destinaţia de a
realiza, preponderent, pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială.
În mod constant copiii învaţă cum să relaţioneze cu sine şi cu ceilalţi, cum să exploreze şi să rezolve
probleme, învaţă comportamente. Această învăţare se realizează prin interacţiunea cu ceilalţi: părinţi,
profesori sau copii. Comportamentul acestora reprezintă modele de comportament pentru copil.
Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, şcoala
este cea care pune temelia viitoarei personalităţi.
Între cei doi factori trebuie să existe o permanentă colaborare bazată pe încredere, respect, stimă,
cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educaţia copilului. Elevii noştri vor fi mai bine pregătiţi cu
cât vom şti să colaborăm mai mult cu părinţii şi cu alţi factori educativi.
După unii analişti, şcoala are de îndeplinit trei obiective majore: de a pregăti individul pentru o
activitate benefică, de a-l forma ca viitor cetăţean şi de a-l împlini ca fiinţă umană. Şcoala nu trebuie să
ofere doar informaţii de ordin ştiintific, ci să formeze elevul ca pe un individ capabil să se integreze socio-
profesional, să-şi canalizeze energia şi aptitudinile într-o direcţie corectă, să se manifeste plenar, să fie
receptiv la valorile culturale, religioase şi morale ale societăţii în care trăieşte.

778
 Toate acestea nu se pot realiza decât printr-o colaborare strânsă şi susţinută dintre familie şi şcoală.
Doar aşa ele pot pune în aplicare acest proces de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca
aceşti doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun.
Şcoala a fost întotdeauna mijlocul cel mai important pentru transferarea comorilor tradiţiei de la o
generaţie la cea următoare. Lucrul acesta este şi mai adevărat astăzi decât în trecut, deoarece prin
dezvoltarea modernă a vieţii economice, rolul familiei de purtător al tradiţiei şi al educaţiei a slăbit. Viaţa
şi sănătatea societăţii umane depinde, astfel, de şcoală într-o măsură şi mai mare decât în trecut. Orice
profesor este şi un creator de modele, de proiecte educaţionale, de metode şi procedee, un inovator. O
asemenea calitate îi pretinde profesorului imaginaţie, abilitate, inovatie in toate imprejurarile nu numaai in
cadrul lectiilor. El este specialistul care acordă o asistenţă psihopedagogică indispensabilă dezvoltării
multilaterale a elevului.

779
 ŞCOALA – FAMILIE – COMUNITATE. EFICIENŢA ŞI CALITATE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR BURLĂCESCU IONELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,CONSTANTIN SECĂREANU’’RUNCU
JUDET DÂMBOVIŢA

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia. Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un
proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte
modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din
pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni
cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15).
Din perspectiva istorica, educaţia părinţilor - ca si educaţia (poporului) în general - apare necesară,
atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituala şi socială, ca un vector al
democratizării educaţiei şi societăţii. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe
să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele
nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice. Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între
părinţi, cât şi la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un
surplus de efort material şi de timp). Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-şcoală:
a. etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie închisa, care nu influenţează mediul
familial şi nu se lasă influenţată de el
b. etapa de incertitudine profesionala: profesorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali
asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că neîncrederea
este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii.
Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia. Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un
proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte
modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din
pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni
cu pregătire rea" (Kant, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a
avut până la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte
cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de
indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară. "Deoarece axa directoare
a civilizaţiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multa libertate şi fericire, înaintarea societăţilor
spre mai multă înţelegere şi justiţie... şi dat fiind demisia unui număr de părinţi şi faptului că un număr
crescând de copii vin fie din familii destrămate, fie din medii analfabete şi o comunicare între părinţi şi
copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape imobilă încă, au copii care sunt
născuţi într-o lume bulversată), pentru toate aceste motive şcoala are în sarcină o misiune suplimentară"
(Domenach, J.M., 1989).
Analiza realităţilor şcolii noastre în intervalul de timp de după 1989, ne-a condus spre o generalizare
de ordin teoretic şi anume aceea că metoda de lucru a şcolii cu părinţii trebuie să aibă la bază unificarea
întregului ansamblu de măsuri care contribuie la educaţia copiilor în spiritul „drepturilor omului" pentru
afirmarea deplină a personalităţii fiecăruia, potrivit potenţialului său nativ şi al mediului familial şi social
creat în etapa actuală. O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locala pentru
calitatea educaţiei si succesul şcolar, care reclama căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între
şcoli, familii şi comunităţi. Avem în vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru
educaţia formala a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această
responsabilitate se considera pe ele însele si elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi
comunităţile.

780
 Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arata ca atunci când şcolile,
familiile şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii. Parteneriatele dintre şcoli,
familii şi comunităţi pot: ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi
programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvolta abilităţile
de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii; stimula serviciul comunităţii în
folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoala şi, mai târziu, în viaţă. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite
părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc
următoarele forme mai importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării
şcoală-familie: asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru
prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut); şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada
interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania); consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv
sau în majoritate) din parinti, cu rol informational, consultativ si decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca,
Olanda şi în alte ţări occidentale); comitete de părinţi pe clase şi scoli, fără rol decizional, care sprijină
şcoala în rezolvarea unor probleme (în tarile est-europene). Pentru a valorifica avantajul mass-mediei de a
se adresa unui public larg, care are libertatea de a alege dacă îşi însuşeşte sau nu experienţa propusă, în
majoritatea ţărilor occidentale exista reviste şi programe radio-TV destinate educaţiei părinţilor. Se
consideră că punctul cheie îl constituie programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor îndruma
auto/educaţia părinţilor; toate persoanele care prin profesia lor sunt în relaţie cu copiii şi familia (profesori,
medici, jurişti, preoţi etc.) au nevoie de o pregătire pe probleme ale educării familiei.

Bibliografie:
[1].Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
[2].Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
[3]. Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993 [4]. Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi

781
 TREPTELE EDUCAȚIEI: FAMILIE-GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-COMUNITATE

EDUCATOARE: BURLEA SIMONA-CORINA

GRĂDINIȚA PN NR.2 STERPOAIA, JUD. GORJ

„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a

individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”

[Legea Învăţământului - nr.1/ 2011, art.3(2)]

Caracterizându-se prin unicitate, individul uman parcurge un drum lung prin zile şi prin ani acumulând
neîncetat, din mediile cu care intră în contact şi care îi favorizează dezvoltarea spiritului creativ, valori care îl
definesc.
Copilul, suprema fericire a unei adevărate familii, reprezintă scopul și esența noțiunii de a trăi, perpetuarea
speciei, împliniri, bucurii și tristeți, dorința de a face orice pentru fericirea lui, devotare supremă, mândrie și
împăcare, satisfacții, dreptul la viață... dar, multe îndatoriri ! Și dacă se pot oferi
cele mai bune condiții de creștere: hrană, mediu ambiant, regulile de igienă, problematică rămâne educația
optimă ce trebuie oferită copilului.
Componența familiei e variată: parentală, monoparentală, copii crescuți de bunici, înfiați, instituționalizați,
asistați sociali, etc. - și atunci lucrurile se complică în ceea ce privește educația .Un aspect este clar: copilul imită
modelul pe care îl vede, participă la activitățile care i se oferă, primele cu care intră în contact fiind jucăriile.
Sarcina decisivă în formarea personalității copilului îi revine familiei. O primă regulă este că oricare
părinte trebuie să insiste ca în lumea jucăriilor să existe ordine desăvârşită, să se păstreze curăţenie, să fie
depuse la locul lor şi mai ales, să nu fie deteriorate. Ordinea cu care va fi deprins, va fi menţinută şi în
mediul înconjurător în care îşi va desfăşura activitatea în viitor. În fiecare jucărie, copilul trebuie să vadă o
valoare precisă, s-o păzească, s-o păstreze şi s-o trateze ca pe o fiinţă, ca pe un prieten. Sunt copii care simt
o satisfacţie deosebită când distrug o jucărie; nu trebuie agresaţi fizic, ci trebuie lămuriţi că, dacă se mai
repetă această atitudine, nu vor mai primi nici o jucărie. Dacă își doresc ceva, un obiect, o jucărie, trebuie
lămuriți că o vor căpăta când se va putea și nu în acel moment, deși ei simt că:
„Amânarea este cea mai îngrozitoare formă a negării.” (Parkinson).
În relaţiile cu alţii va fi pus în situaţia de a dărui şi de a primi jucării, de a ceda în favoarea altuia.
Părintele trebuie să fie echilibrat, să nu fie exagerat de critic cu copilul, dar şi laudele să se bazeze pe eforturile
concrete obţinute de el. Întâlnim două categorii de părinţi: unii care dau prea mare atenţie jocului, îşi exprimă
părerea, nu explică rar şi clar sarcinile şi le dau teme pe care le rezolvă înaintea copilului bucurându-se ei,
astfel că nu-i rămâne copilului decât să privească, să asculte şi să imită ce reţine. În acest caz, copilul va
crede că numai cei mari pot lucra bine şi apare neîncrederea în forţele lui, frica de neizbândă, mai ales dacă
părintele se arată dezamăgit de imperfecţiunea realizării lui.
Altă categorie de părinţi sunt cei care nu se interesează de jocul copiilor crezând că aceştia ştiu singuri
cum să se joace şi se mulţumesc să abunde camera de jucării ca ei să-şi rezolve treburile casnice, în timp
ce copilul se joacă cum vrea şi cu ce vrea ocupând toată camera cu tot felul de jucării; nimic mai greşit!
Până la intrarea în grădiniţă, orice părinte trebuie să formeze copilului deprinderi igienice: de a folosi
periuţa de dinţi, de a mânca, de a se încălţa şi îmbrăca, de a aranja hainele şi jucăriile, de a păstra ordinea
şi de a participa în prezenţa părinţilor la mici activităţi gospodăreşti. Antrenarea copilului în activităţile
gospodăreşti dezvoltă solidaritatea cu interesele celor din jur, dezvoltă spiritul de păstrare şi răspundere,
capacitatea de orientare şi dispunere de a împărţi timpul necesar pentru muncă şi odihnă.
E o mare artă a vieţii ca gospodăria familială să fie organizată, chibzuită şi disciplinată, în care să nu
domnească prea multă nervozitate şi tânguiri, ci dorinţa comună de a îmbunătăţi traiul familiei.
Următorul pas constă în socializarea cu cei din jur, cu vecinii, cu prietenii, rudele și apoi cu colegii
de grădiniță. Rolul dominant în integrarea şi educarea copilului într-un grup mare îi revine educatoarei. Succesul
muncii instructiv - educative depinde de competenţa, de talentul pedagogic şi măiestria metodică, de dragostea
pentru profesie a educatoarei în conştiinţa căreia se realizează schimbările de atitudine şi comportament, adică acel
caracter unde se include tot conţinutul individualităţii: manifestările exterioare şi convingerile lăuntrice.

782
 Nimic nu învaţă mai bine pe om ca modelul şi experienţa din care am înţeles că în activitatea pedagogică -
şi nu numai - principiul fundamental este respectul faţă de om, omul care îşi acceptă atât reuşitele, cât şi
înfrângerile; omul care munceşte.
Poveştile citite sau povestite, învăţarea unor versuri, mişcarea pe o melodie dezvoltă mai mult:
imaginaţia, memoria şi satisfacţia! Nu de puţine ori, atât familia cât şi educatoarea se află în situaţii de impas în
ceea ce priveşte munca educativă cu copilul. Se impune o strânsă colaborare între educatoare şi părinţi discutând
zilnic despre năzdrăvăniile, reuşitele sau abaterile disciplinare ale preşcolarilor atât la grădiniţă, cât şi acasă,
antecedente medicale, regim alimentar, activități preferate, înclinații aptitudinale. Învățământul preșcolar e
organizat, bine structurat și prin joc didactic și alte activități se realizează multe în ceea ce privește educația în
colectiv, în comunitate (informal, formal și nonformal, continuându-se cu școala.). Poveştile citite sau povestite,
învăţarea unor versuri, mişcarea pe o melodie dezvoltă mai mult: imaginaţia, memoria, sănătatea şi
satisfacţia, iar activitățile extracurriculare au un aport deosebit, în educație.
Societatea în care trăim oferă copiilor posibilitatea de a manevra aparatură modernă ca: telefon,
televizor, tabletă, chiar de la cea mai fragedă vârstă.
Părinţii pierd noţiunea timpului vizionării de către copil la televizor sau pe tabletă fiind convinşi că
îi educă acele scene redate. Într-adevăr, copiii sunt încântaţi de personaje, de culori, îi satisfac unele acţiuni
ce le provoacă râsul, dar nu pot reda derularea exactă a evenimentelor, nu înţeleg sensul multor cuvinte, nu
sesizează filonul educativ decât în cazuri rare. Rolul părintelui este de a doza timpul destinat acestor
activităţi, de a stabili distanţa de la care poate privi copilul, de a alege materialul de vizionat ţinând cont de
vârstă şi mai ales de a-i fi alături pentru a i se explica ceea ce vede trezindu-i sentimente pentru lumea pe
care o vede. Nu de puţine ori, televizorul prezintă scene de care trebuie să ferim copilul sau cuvinte pe care
nu trebuie să le reţină ştiind că modelul oferit este repede copiat şi redat, mai ales cel negativ.
Societatea e prezentă în mijloacele mass-media cu bune și cu rele; să fie alese acele programe care îi
educă, îi fac să fie buni, să crească stima de sine. Parteneriatele cu comunitatea locală îi face să aprecieze
munca, să se integreze în societatea de mâine, să respecte pe cei din jur, iar voluntariatul: activitățile
ECO.,strângerea-dăruirea unor obiecte, îi implică în viața comunității, deziderat educațional ce se poate
realiza numai prin conlucrarea celor trei factori: familie, grădiniță, comunitate.

Bibliografie:
1. Băban, Adriana,- „Consiliere educațională”, Editura Psinet, Cluj-Napoca, 2003.
2. Petrache, Simona-Corina, -„Copilul și jocul”, Editura Focus, Petroșani, 2015.

783
 “ÎN CURÂND VOM FI ŞCOLARI”

COORDONATOR: EDUCATOARE: BURNETE CORINA

GRĂDINIȚA P.P. NR.12 ALBA IULIA

Beneficiari:
• Copiii grupei mici ”Prichindei”
• Elevii clasei I B a Şcolii Generale “Avram Iancu” Alba Iulia
Pregătirea copilului pentru școală este considerată tot mai mult "funcţia majoră", obiectivul formativ
final al activităţilor instructiv-educative din grădiniţă.
Integrarea copilului ȋn școală constituie un moment crucial ȋn viața sa date fiind "statutul” și "rolul"
de elev, natura relaţiilor cu adulţii și cu colegii, noutatea condiţiilor de activitate și mai ales specificul
ȋnvățării-act deosebit de complex ce angajează dintr-o perspectivă inedită, ȋntreaga sferă a vieţii sale
psihice, diferitele structuri anatomofiziologice, toate cunoştinţele și deprinderile dobândite anterior.
Se impun acţiuni comune grădiniţă - școală, pentru a realiza "sudura"dintre cele două cicluri de
învăţământ și o autentică continuitate a procesului instructiv-educativ dar și activităţi comune ale
preşcolarilor și școlarilor ,organizate ȋn scopul familiarizării preşcolarilor cu activitatea şcolară.
Un rol important ȋn pregătirea copilului pentru școală revine ȋndeplinirii obiectivelor ce vizează
componentele psihosociale ale personalităţii copilului care contribuie ȋn mod direct la integrarea și
adaptarea sa optimă în raport cu mediul de viaţă şi activitatea specifică, şcolară.
SCOP:
• integrarea cu succes a preşcolarilor ȋn clasa I;
• colaborarea dintre educatoare și învăţători pentru asigurarea procesului de instruire și educare, cu
efecte pozitive pentru adaptarea copiilor la activitatea şcolara;
• organizarea unor activităţi comune.
OBIECTIVE:
• familiarizarea preşcolarilor cu activitatea specifică clasei I;
• apropierea dintre copiii din învăţământul preşcolar și cei din ȋnvățământul primar;
• diversificarea schimbului de experienţă dintre ȋnvățători și educatoare.
RESURSE:
UMANE: - educatoare,învăţătoare, copii, părinți;
MATERIALE: -costume, cărţi, reviste, pliante;
FINANCIARE: -contribuţii ale părinţilor elevilor şi preşcolarilor.

Nr. crt. Tema activităţii Locul desfăşurării Mod de desfăşurare Data

1. 1. Am plecat la Grădiniţa P.P. nr.12 Recital de colinde Decembrie
colindat! Alba Iulia 2018
2. 2. Cărticica mea de Grădiniţa P.P. nr.12 Concurs de recitare Ianuarie
poezii Alba Iulia Confecţionare carte 2019
3. 3. Felicitare pentru Şcoala Generală” Avram Confecționare felicitare Martie
mama Iancu” Alba Iulia 2019
Copiii lumii Grădiniţa P.P. nr.12 Confețtionare mască Iunie
4. Alba Iulia 2019
BIBLIOGAFIE:
• Dumitrana, Magdalena, Educarea limbajului în învăţământul preşcolar, vol. 1- comunicarea
orală, Ed. Compania, Bucureşti, 1999;
• Ministerul Educaţiei Naţionale, Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii,
Ed. V&Integral, Bucureşti, 2000;
• Radu, T. Ion, Ezechil, Liliana, Pedagogie - fundamente teoretice -, Ed. V&Integral, Bucureşti,
2002.

784
 CHEIA SUCCESULUI ȘCOLAR

ÎNV. BURUIANĂ DANIELA

ȘCOALA GIMN. NR. 1 CASTELU, JUDEȚUL CONSTANȚA

Fluturașii castelani din clasa pregătitoare au parcurs întregul an școlar cu mult drag. Și-au dezvoltat
încrederea în forțele proprii. Au descoperit tainele literelor, magia cifrelor, frumusețea naturii și multe
altele.
Pe parcursul ,,călătoriei” spre cunoaștere au avut parte de multe provocări, dar cu ajutorul părinților
și al comunității locale, totul a fost mai simplu și mai eficient.
Având o vechime de trei decenii în unitate, puntea de comunicare cu familiile elevilor precum și cu
membrii comunității, a fost ușor de realizat. Cu sprijinul partenerilor locali (primar, consilieri, agent șef
poliție, agenți economici, asistent social, mediator școlar, preot, imam, medic, educatoare, părinți etc.) și
nu numai (Asociația Ovidiu Ro, Carrefour, Colgate, Kaufland, SLSÎP Constanța, Școala 33 Constanța,
reprezentanți mass-media, etc.), copiii au făcut față provocărilor în situații inedite, au explorat ceea ce îi
înconjoară și au învățat lucruri noi.
Este foarte important ca toți partenerii implicați în acest proces complex să investească în viitorul
copiilor. Este responsabilitatea fiecăruia dintr noi, deoarece ,,toată viața este școală” (Jan Amos
Komensky).

785
 UTILIZAREA MIJLOACELOR DIDACTICE IN CONTEXTUL
STRATEGIILOR DE PREDARE-INVATARE

BURZO AURICA
GRUPA MIJLOCIE B –GRADINITA CU P.P. NR.2 BISTRITA

Mijloacele de invatamant= totalitatea materialelor, dispozitivelor si aparatelor cu care se realizeaza

transmiterea si asimilarea informatiilor didactice inregistrate si evaluarea rezultatelor obtinute.ele sunt
instrumente auxiliare care faciliteaza transmiterea informatiei ca act al predarii, sprijinind si stimuland in
acelasi timp activitatea de invatare.
1.MIJLOACE DE EXERSARE SI FORMARE A DEPRINDERILOR :diferite tipuri de jocuri de
constructii, truse de piese demontabile, instrumente muzicale, aparate pentru sport.

2.MIJLOACE DE RELATIONARE A TIMPULUI IN CADRUL LECTIILOR: harti si sabloane.

3.MIJLOACE TEHNICE AUDIO-VIZUALE.

Mijloacele tehnice audio – vizuale, care pot fi de doua categorii : mijloace tehnice vizuale :fotografii,
scheme, desene, epidiascopul pentru diapozitive si diafilme, compact – discul; mijloace tehnice auditive :
- casetofonul, magnetofonul, radioul, pickup-ul pentru discuri, hard-discul pentru calculatorul electronic;
Mijloacele de invatamant in educatia copiilor cu CES.
In contextul educatiei actuale , mijloacele de invatamant detin un rol fundamental in valorificarea
principiului intuitiei si accesibilizarea continuturilor invatarii, mai ales in cazul copiilor cu CES .
Mijloacele didactice: faciliteaza perceptia directa a realitatii, solicita operatiile gandirii , stimuleaza
cautarea , gasirea de solutii, stimuleaza imaginatia copiilor si duc la eficientizarea invatarii.
MIJLOACELE DE INVATAMANT ACTUALE FOLOSITE CU SUCCES LA GRUPA MIJLOCIE
B
Se observa ca in perimetrul mijloacelor de invatamnt s-au facut progrese pentru ca in ultimele decenii
numarul lor era extrem de limitat ( se concretizau la nivelul unor instrumente care vehiculau mesaje sonore),
in ultimul timp paleta mijloacelor s-a imbogatit astfel incat o mare parte din atributiile traditionale ale
profesorului au fost preluate de catre acestea. Acest lucru este benefic si creaza cadrelor didactice
disponibilitati privind activitatile cu caracter profund creativ. In activitatea de instruire se folosesc o serie
de mijloace;audio, vizuale, audio-vizuale, alte mijloace-instrumente care permit elevilor exersari multiple
in formarea deprinderilor specifice. importanta lor rezulta din multiple functii pe care le indeplinesc

786
 MIJLOACE TRADITIONALE:ierebar, insectar,machete.

Mijloace de invatamant folosite des la grupa mijlocie B sunt si carti de povesti, planse didactice
pt.activitati experientiale din domeniul DS,DLC,DOS sau materiale refolosibile.

VALOAREA PSIHOPEDAGOGICA A MIJLOACELOR DE INVATAMANT

• In calitate de instrumente de actiune sau purtatoare de informatii, aceste mijloace intervin direct in
procesul de instruire, sprijinand predarea si invatarea.
• Ele contribuie la formarea unor perceptii ,reprezentari corecte, contribuie la combaterea
verbalismului.
Alaturi de mijloacele de instruire, mijloacele de invatamant reprezinta o variabila importanta a
procesului de invatamant care conditioneaza o buna comunicare didactica la nivelul grupei si obtinerea
unor rezultate in activitatea de instruire care ating, nivelul mai mare de productivitate si eficienta
comparativ cu cazul cand nu se folosesc aceste mijloace sau cand ele se folosesc intr-un sens care nu
presupune avantaje pentru acest proces de instruire. Importanta mijloacelor de invatamnt poate fi analizata
atat in situatia in care ele beneficiaza de o evaluare independenta, dar si de o evaluare in care aceste mijloace
intra in combinatii de instruire formand o strategie didactica.

787
 GRĂDINITA, FAMILIA SI COMUNITATEA PARTENERI ÎN EDUCATIE

PROF.INV. PRIMAR BUSE ANNA-MARIA

C.N.P. ,,ȘTEFAN VELOVAN” CRAIOVA

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin
modul în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori
între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.

788
 Parteneriatul educaţional se realizează între:
Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
• instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
• asociaţiile nonguvernamentale, pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
• parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de
voluntariat;
• mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor
etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

789
 ROLUL COMPUTERULUI SI INTERNETUL IN PREDAREA LIMBILOR
MODERNE

COLEGIUL TEHNIC LAŢCU –VODĂ SIRET

PROF. SIMINA-LAVINIA BUSUIOC

Limba este principalul mijloc de comunicare între oameni. În mod ironic, tot limba este principalul
mijloc prin care oamenii nu reuşesc să comunice între ei, limbile străine putând acţiona ca o barieră în
comunicarea internaţională. În dorinţa de a rezolva această problemă au fost sugerate, de-a lungul timpului,
diferite soluţii.O posibilă soluţie ar fi utilizarea traducerilor, alta ar fi acordarea statutului de limbă globală
uneia dintre limbile existente - lucru care pare să se petreacă la ora actuală cu limba engleză. A treia soluţie
ar fi crearea unei limbi internaţionale auxiliare - cum este esperanto - sau simplificarea unei limbi existente
în vederea utilizării sale la nivel internaţional (Netglish). A patra soluţie ar fi dezvoltarea plurilingvismului
prin adoptarea unor politici speciale de încurajare a predării şi învăţării limbilor străine.
1. CALL (Computer Assisted Language Learning)
În ultimii ani unul din ţelurile din domeniul politicii U.E. în domeniul educaţiei ce a început tot mai
mult a se contura este acela ca pe viitor europenii să primească educaţia necesară în vederea dobandirii
competenţei lingvistice în cel puţin două limbi străine. Este adevărat că predarea limbilor străine s-a
dezvoltat mult din punct de vedere metodic şi didactic în ultimele decenii, însă este rămasă în urmă faţă de
dezvoltarea tehnică şi în momentul de faţă nu exploatează la maximum potenţialul oferit de aceasta.
Utilizarea noilor tehnologii şi integrarea lor în structurile existente nu s-a realizat în mod suficient.
Conceptele didactice moderne, cum ar fi strategiile de învăţare, cercetarea limbii străine cu ajutorul
celui care o învaţă şi posibilitatea unei mai bune realiz ări a acestor concepte cu ajutorul noilor tehnologii
sunt probleme actuale.
Conceptele alternative de predare şi învăţare trebuiesc discutate în mod intens. Trebuie să trecem de
la"învăţarea prin instru ţie" la "învăţarea prin construc ţie". Potenţialul pedagogic inovativ al noilor medii
poate ajuta la ancorarea unor noi concepte de învăţare în domeniul limbilor străine. Folosirea corectă a
noilor medii ofer ă şansa susţinerii procesului de învăţare a limbilor străine şi nu în ultimul rand de a uşura
munca studentului. Unul dintre aceste medii îl reprezintă computerul.
Computerul este un mediu modern, care a cunoscut o dezvoltare impresionantă în ultimul deceniu şi
care ne oferă posibilitatea de-a putea învăţa mai individual, mai precis, mai rapid şi mai cuprinzător decat
cu ajutorul altor medii. Utilizarea sa a dus la apri ţia unui noi discipline în domeniul predării limbilor str
ăine cunoscută sub denumirea de CALL (Computer Assisted Language Learning). Pe viitor computerul
trebuie privit în învăţarea limbilor străine nu numai ca mediu aditiv, ci utilizarea sa trebuie s ă reprezinte şi
un imbold pentru o restructurare completă a procesului de predare în sensul unui studiu individual şi
autonom mai puternic. Computerul este suportul pe care sunt derulate programele de soft.
Pe noi ne intereseaza în mod special programele educative de software. Potrivit lui Kleinschroth
acestea aduc cu sine următoarele caracteristici în procesul de învăţare al limbilor străine:
- Motivaţie: nu este un fenomen m ăsurabil, dar poate fi întărit prin materiale interactive bine
pregătite, ceea ce contribuie în mod hotărator la succesul procesuluide învăţare.
- Exactitate: mai ales în limbile cu accente diferite computerul nu acceptă decat scrierea corectă.
Corectură imediată: în cadrul cursurilor se pierde foarte mult timp cu corectarea fiecărui elev.
Computerul oferă posibilitatea unei corecturi imediate precum şi o analiză detaliată a greşelilor.
- Repetabilitate: exerciţiile pot fi repetate de cate ori este nevoie, în funcţie de capacitatea fiecărui
elev în parte.
- Deblocare prin anonimat: foarte mulţi elevi nu participă activ la ora de curs deoarece suferă de
un anumit blocaj trebuind să depăşească o anumită stare de timiditate.
2. LABORATOARELE MEDIATICE
Foarte multe universităţi din occident şi-au orientat investiţiile în realizarea unor laboratoare
mediatice destinate învăţăţării limbiilor străine. Aceste laboratoare au în dotare toate instrumentele media
care pot fi de folos în procesul de învăţare, şi anume: aparate tv, aparate video, videoproiectoare,
retroprioectoare, computere, acces la internet, bibliotec ă de programe software pentru învăţare a limbilor.
În aceste laboratoare nu au loc cursuri în sine, deşi există supervizori calificaţi pentru un ajutor imediat şi

790
competent, ci aici vine şi se prezintă fiecare elev în mod individual şi o face din mai multe motive cum ar
fi:
- pentru informaţii şi exerciţii suplimentare în cazul în care tempoul cursului la care participă este
prea încet pentru capacitatea sa;
- pentru stabilizarea şi aprofundarea informaţiilor primite la curs în cazul în care tempoul cursului la
care participă este prea repede pentru capacitatea sa;
- pentru exersarea acelor structuri care-l interesează mai mult;
-pentru recuperarea cursurilor la care nu a participat sau repetarea acelor informaţii pe care le-a uitat
datorită vacanţei, concediului medical sau din diferite alte motive;
- reimprospătarea şi aprofundarea unor informaţii fără a fi nevoie de-a participa în mod direct la
cursul de limbi străine.
. Conţinutul teoretic parcurs precum şi conţinutul exerciţiilor pe care elevul le face, dar şi durata sunt
atent contabilizate şi la următoarea şedinţă acestea sunt puse dinou la dispoziţia elevului ca punct de
susţinere pentru a putea merge mai departe. Folosirea computerului este bună şi în aprecierea corectă a
nivelului de cunoştiinţe a fiecărui
elev în parte şi mai ales la verificarea cunoştinţelor de care elevii dispun la începutul cursului, pentru
repartizarea lor în grupe în funcţie de gradul lor de cunoaştere al limbii.
Profesorii de limbi străine ţin tot mai mult cont de ace şti factori, astfel că integrează toate
instrumentele media în cursul lor şi în planul de învăţămant. Profesorul poate să propună fiecărui elev în
parte exerciţiile de care acesta are nevoie şi poate analiza apoi împreună cu el rezultatele obţinute. Înainte
de folosirea unui program educativ profesorul de limbi străine ar trebui să ştie foarte bine pentru ce nivel
de studiu se adresează acest program, ce teme şi ce exerciţii propune, cat timp trebuie să se exerseze şi cate
exerciţii trebuie să facă elevul, ce deprinderi trebuiesc exersate, ce alte alternative există iar dacă există o
alternativă mai bună să o utilizeze pe aceasta.
Folosirea calculatorului pentru predarea şi învăţarea unei limbi străine, a limbii engleze în mod
special, prezintă mai multe avantaje, respectiv accesul la diferite resurse cu caracter deosebit de variat,
învăţarea limbi prin explorarea unei cantităţi mari de date lingvistice, însuşirea cunoştinţelor şi formarea
deprinderilor necesare utilizării calculatorului în situaţii reale de viaţă, posibilitatea ca elevii să elaboreze
proiecte lucrând în grupuri de câte 2-6 (activitate cu caracter de colaborare sau de concurenţă), etc. În
acelaşi timp, în această eră informaţională este mai important ca niciodată ca studenţii să înveţe cum să
continue procesul de învăţare în mod autonom, recurgând la mijloacele şi resursele de învăţare existente
atât on-line câtşi off-line. Aceştia trebuie să ştie cum să formuleze întrebări (de căutare), planuri de răspuns,
strategii de învăţare şi de remediere a lacunelor, mijloace de auto-evaluare etc. De asemenea, trebuie să
dobândească capacitatea de a evalua şi selecţiona materiale potrivite, precum şi de a se adapta noilor
tehnologii pe măsura apariţiei acestora.
Aplicaţiile didactice ale Internetului ar putea fi clasificate în mai multe tipuri de activităţi de predare
– învăţare:
1.comunicarea interpersonală, realizată cu ajutorul poştei electronice (e-mail) şi a comunicării
directe (chat), reuneşte acele aplicaţii pedagogice care favorizează schimburile interpersonale între tineri şi
îi determină să cunoască şi să respecte asemănările şi deosebirile culturale, politice, lingvistice din cele mai
îndepărtate zone ale Terei. Se pot organiza întâlniri cu personalităţi, ori forma clase virtuale - multiplex
(elevii au posibilitatea de a-şi verifica aptitudinile comunicaţionale în limbă străină). Pentru putea schimba
mesaje cu tineri din alte ţări (elevii pot lucra singuri sau în grup). Profesorii îi vor învăţa pe tineri tehnici
de corespondenţă amicală şi oficială specifice limbii străine studiate, ceea ce va conduce la ameliorarea
exprimării scrise, la utilizarea informaţiilor pertinente, la structurarea ideilor. Ca evaluare a exprimării
scrise se poate avea în vedere şi mesageria electronică.
2.Culegerea de texte autentice în limbi străine. În funcţie de specificul tematicii lecţiei, profesorul
trebuie să definească în mod clar un subiect care să suscite interesul elevilor, să aleagă tipul de documente
(PDF, articole de presă, eseuri etcşi numărul de documente etc. Elevii (individual sau în grup) ar avea ca
sarcină culegerea documentelor, analizarea şi interpretarea documentelor culese, solicitarea avizului unor
cadre didactice specialiste în domeniul respectiv, redactarea unei lucrări scrise (rezumat, sinteză,
comentariu etc.) în limba străină.
3.Cercetarea documentară, validarea şi utilizarea resurselor în limbă străină în vederea realizării

791
unei bibliografii pe o temă dată respectând regulile citării documentelor electronice.
4.Publicarea de documente în limbi străine pe Internet implică nu numai o bună cunoaştere a
calculatorului, a programelor specifice unei astfel de activităţi ci şi o bună cunoaştere a unei limbi străine.
Se poate avea în vedere redactarea unei pagini personale în care elevul să se prezinte, să-şi descrie realizările
în plan intelectuale şi profesional,centrele de interes, proiectele. Rolul profesorului este de a-l învăţa pe
student tehnicile de structurare, redactare şi prezentare personală în limbă străină. Elevii vor putea să-şi
perfecţioneze cunoştinţele de exprimare scrisă în limbă străină (respectarea stilului jurnalistic specific unei
reviste de specialitate, prezentarea convingătoare a informaţiei etc.)prin redactarea unui articol.
5.Auto-învăţarea prin conectarea la situri specializate în manuale virtuale ori teste de verificare a
cunoştinţelor de limbi străine.
3.TIPURI DE PROGRAME RECOMANDATE
Printre numeroasele programe recomandate se numără şi următoarele:
• Programe de pronunţare de tipul Ellis Master Pronunciation (CALI), American Accent Program
(Ford Language Institute), American Speech Sounds (Speech Communication), Speech Viewer (IBM) şi
VideoVoice (MicroVideo). Acestea cuprind înregistrări vocale care mai întâi trebuie ascultate de elevi,
după care aceştia pot înregistra propriile lor redări în vederea comparării acestora cu modelul dat.
• Programe de vocabular de tipul Practice Makes Perfect şi Vocabulary Builder (The Learning
Company), See It, Hear It, Say It! (Courseware Publishing International) şi Triple Play Plus (Syracuse
Language Systems). Unele dintre acestea, cum sunt cele de mai sus, au şi componente de pronunţare,
respectiv folosesc tehnologia de recunoaştere a vorbirii menită să indice gradul de apropiere de pronunţarea
ţintă.
• Programe de reconstrucţie de text de tipul New Reader (Hyperbole) şi Text Tanglers (Research
Design Associates).
• Programe de scriere cum sunt Ideal Fisher (Ideal Fisher Systems) şi Inspiration (Inspiration
Software).
• Programe de citire de tipul Guided Reading.
Elevilor începători sau de nivel mediu li se poate recomanda să folosească My Words de Hartley şi
Language Experience.
Unele dintre programele cu exerciţii gramaticale includ jocuri (drill-as-game), sau chiar sunt
prezentate sub forma unui joc (Matchmaster şi Word Attack!), spiritul de competiţie şi/sau colaborare având
rolul de a motiva executarea unor exerciţii altfel destul de monotone şi repetitive. Printre acestea, poate cel
mai cunoscut “joc” este Spânzurătoarea (Hangman în versiunea engleză, La Guillotine în versiunea
franceză şi Apfelschuss în versiunea germană). Toate procesoarele de texte sunt prevăzute cu spelling
checkers care oferă posibilitatea verificării ortografiei cuvintelor - aspect foarte util pentru engleza generală.
Tehnologia compact discurilor (CD-ROM) are numeroase aplicaţii în domeniul limbilor străine, cum
ar fi obţinerea de informaţii şi utilizarea programelor multimedia interactive. Astfel, programul Lingua
ROM permite ascultarea unor sunete, cuvinte sau fraze, înregistrarea propriei voci după exemplul respectiv
şi ascultarea comprativă a celor două înregistrari.
În acest sens trebuie menţionată pagina de web “Useful Resources, Lesson Plans and Teaching
Materials for Teachers” alcătuită de K. Kitao şi S. K. Kitao de laUniversitatea Doshiho din Japonia pentru
a-i ajuta pe profesori de engleză să se familiarizeze cu utilizarea internetului. Această pagină de web
cuprinde nouă secţiuni: cultură (informaţii despre Australia, Marea Britanie şi Statele Unite), resurse
(informaţii despre tehnologiile educaţionale, materiale despre limba engleză ca limbă străină), planuri de
lecţii de engleză, materiale gata pregătite pentru fi folosite la predare, proiecte studenţeşti (realizate de
studenţi care au studiat engleza folosind e-mailul şi internetul), materiale de referinţă pentru lecţii de
engleză (inclusiv adrese de internet), CALL (învăţarea limbii asistate de calculator), oameni (respective
profesori, lingvişti şi cercetători cu care se poate lua legătura) şi articole, lucrări şi studii utile pentru
profesorii de engleză.
Tower of London - Virtual Tour şi U.S.Holidays sunt două site-uri care oferă materiale de predare a
limbi engleze într-o formă agreabilăşi amuzantă, fiind astfel accesibile nu numai profesorilor ci şi
studenţilor.
Pentru o mai bună informare, profesorii de engleză se pot abona lanumeroasele aşa numite web
journals (reviste pe web) de tipul English Teachers Electronic Newsletter şiAgora Newsletter care conţin

792
articole de lingvistică şi metodică a predării limbilor străine. Se pot consulta de asemenea paginile de
internet ale bibliotecilor, universităţilor şi editurilor britanice şi americane.

Bibliografie
[1] Abbot G., Wingard P., The Teaching of English as an International Language, Collins ELT, 1990
[2] Earp S., More Than Just the Internet: Technology for Language Teaching, ERIC Digest, 1997
[3] Holliday A., Appropriate Methodology in Social Context, Cambridge University Press, 1994
[4] Kenny B. & Savage W., Language and Development: Teachers in a Changing World, Longman,
1997
[5]Cerghit, I., Metode de învăţământ, ediţia a II-a, EDP., Bucureşti, 1998;
[6] Ionescu. M. Radu, I., Didactica modernă, Ed. Dacia, Clui-Napoca. 1995-2000;

793
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR: BUTAȘ DIANA-MARIA

GRĂDINIȚA CU P.P. PRICHINDEL, JIBOU

”Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societății.” ( N. Iorga)

Parteneriatul grădiniță-școală-familie-societate se referă la construirea unor relații pozitive între

familie, grădiniță, școală și societate.Oferă o viziune amplă și sistemică, creează posibilitatea structurării
clare a muncii, iar lucrul în parteneriat aduce în plan personal deschideri spre domenii noi și multiple
satisfacții partenerilor.
O bună colaborare și comunicare între familie și grădiniță este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în comunitate. Omul este în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței
sale.Acest proces de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici și continuă de-a
lungul vieții omului.De fapt, el nu se termină niciodată, înveți cât trăiești.Părinții au un rol primordial în
procesul educativ. Trebuie să aibă multă înțelegere, tact, foarte multă dragoste față de ființele care pășesc
în viață. Implicarea părinților în educația copiilor aduce beneficii tuturor factorilor implicați: părinți,
grădiniță, elevi, comunitate. Meseria de părinte presupune un rol dublu în dezvoltarea copiilor.
Modelarea unui comportament acasă, crearea unui mediu de încredere, respect și suport reprezintă
primul pas în crearea unui climat propice care sprijină învățarea atât în clasă, cât și în afara ei. Părintele
este obligat să dezvolte copilului o atitudine pozitivă atât față de grădiniță, cât și încredere în potențialul
lui. Dată fiind importanța participării semnificative la creșterea unui copil atât a familiei cât și a
educatorului, parteneriatul dintre educatori și părinți este, în general, reglementat de direcțiile de acțiune
gen creșterea, dezvoltarea, educarea și integrarea copilului în diverse colectivități, în societate și se prezintă
sub numeroase forme în care activitatea propusă în mod formal, informal și nonformal se
îmbină/completează și, de cele mai multe ori, se manifestă ca o relație umană profundă și durabilă.
Relația dintre grădiniță-școală-familie-societate poate fi consolidată prin:
1. Ședințe cu părinții.
2. Discuții între cadrele didactice și părinți.
3. Implicarea părinților în activități administrative.
4. Acțiuni de voluntariat.
5. Întâlniri tematice cu specialiștii.
6. Vizite la domiciliu.
7. Vizite ale părinților la grădiniță/școală.
8. Sesiuni de formare sau perfecționare pe diverse paliere ale dezvoltării personalității individului.
9. Sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite.
10. Serbări, excursii, expoziții cu lucrările copiilor.
Parteneriatul trebuie să își găsească un loc prioritar în atenția cadrelor didactice privind bunăstarea
grădiniței dar și a comunității ce-și dorește progresul pentru membrii săi. Atrăgându-i pe aceștia, găsim
rezolvarea problemelor ce le întâmpină. Astfel prin mobilizarea noastră, inițial, putem veni cu un plus de
sprijin pentru copiii pe care-i formăm.

”Copiii descoperă totul în nimic, oamenii nu găsesc nimic în toate.” (Giacomo Leopardi)

794
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL
,, PRIMUL A”

PROF. ÎNV. BUTCOVAN OLIMPIA MONICA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 IP

I. ARGUMENT
Formarea competențelor de producere a mesajelor scrise la școlarii mici face parte din categoria
competențelor de comunicare prevăzute de programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba
română. Urmărite încă din clasa pregătitoare, ele au rolul de a ajuta elevii atât în activitatea de învățare cât
și în activitățile desfășurate pe tot parcursul vieții.
De-a lungul timpului, scrierea și-a dovedit necesitatea, iar detaliile caligrafice au început să fie o
preocupare din ce în ce mai mare mai ales în secolul trecut. Mulți dintre învățători consideră încă faptul că
scrierea cu litere de mână își are rostul ei chiar și cu oferta tentantă a oportunităților pe care o aduce scrierea
digitală.
De ce este importantă scrierea cu litere de mână? Este importantă pentru că îl stimulează pe elev în
dezvoltarea intelectuală, îi creează oportunitatea exersării abilităților psihomotrice și îl ajută să-și formeze
gustul pentru frumos. Scrierea înseamnă atenție susținută, creativitate, priceperi și deprinderi formate cu
mult efort de către copii de-a lungul primelor clase primare.
Dincolo de acest fapt, scrierea înseamnă comunicarea dintre oameni, înseamnă artă și înseamnă
transmiterea valorilor omenirii de la o generație la alta.
Consider acest parteneriat o oportunitate de antrenarea a micilor școlari în descoperirea artei scrisului
mai cu seamă că intervalul de timp al orelor este prea mic pentru formarea și dezvoltarea acestor priceperi
și deprinderi. De asemenea, ne dorim o diminuare a dificultăților de scriere manifestate de unii dintre elevi.
Întâlnirea cu persoane adulte dornice să le evoce copiilor aspecte din tainele însușirii scrisului din
timpul copilăriei lor și dornice să le vorbască acestora despre importanța scrisului în diferite meserii și în
viața de zi cu zi, va avea un rol în responsabilizarea copiilor în acest sens.
Un rol important în acest proiect de parteneriat îl vor avea părinții copiilor, care vor veni la școală să
le vorbească elevilor despre importanța scrierii.
II. SCOPUL PROIECTULUI
-Stimularea elevilor în dobândirea achizițiilor psihomotorii și intelectuale și estetice necesare în actul
scrierii de mână;
III. OBIECTIVELE PROIECTULUI
-descoperirea importanței scrierii cu litere de mână din viziunea unui adult care practică o meserie în
care corectitudinea și estetica scrisului este importantă;
-exersarea scrierii de mână prin diferite forme( folosind creionul, stiloul, creioane colorate);
-valorificarea scrierii corecte și caligrafice în contextual școlar( ore, realizarea temelor) și în situații
concrete de viață;
IV.RESURSELE PROIECTULUI:
1. UMANE: -participanții la proiect( învățătoarea clasei, reprezentanți ai comunității locale,
profesorul de Limba română);
2. MATERIALE:-copii xerox ale unor documente care au fost completate prin scrierea caligrafică
de mână, manuscrise, surse privind apariția și evolția scrisului;
IV. GRUP ȚINTĂ:elevii claselor primare de la Școala Gimnazială Cosniciu de Jos; cadre
didactice;
V. FACTORII IMPLICAȚI:școala, familia, comunitatea locală;
VI. BENEFICIARI
elevii claselor primare de la Școala Gimnazială Cosniciu de Jos;
VII. REZULTATE AŞTEPTATE:
-lucrări de-ale copiilor care dovedesc o îmbunătățirea a scrierii corecte și caligrafice;
-expoziție cu scrierile caligrafice și corecte ale copiilor;
VIII. MODALITĂȚI DE REALIZARE:
-prezentarea unor materiale privind istoria scrisului;

795
 -vizitarea muzeului de istorie și în scopul observării unor copii de manuscrise care pun în evidență
aspecte ale scrierii de-a lungul omenirii;
-însușirea și exersarea unor mișcări ritmice însoțite de cântec cu rolul de pregătire pentru scriere;
-discuții cu partenerii proiectului privind importanța scrierii în meserii și în viața de zi cu zi; -
exersarea scrierii prin teme individuale și de grup.
BIBLIOGRAFIE: 1.Akoun, A., Pailleau, I., 2017, Învață altfel cu pedagogia pozitivă, Editura
Didactica Publishing House;

796
 GESTIONAREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ APĂRUTE ÎNTRE PĂRINȚI ȘI
CADRE DIDACTICE

PROF. BUTEICĂ IONICA MIHAELA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ "ELENA FARAGO", CRAIOVA

Realizând un scurt inventar al replicilor folosite de părinţi atunci când li se aduce la cunoştinţă
comportamentul indezirabil al copilului: "Nici eu nu am fost prea deştept", "Nu toţi se fac profesori", " Nu-
l pot ajuta, astăzi se face altfel educaţie ", " Li se cere prea mult", "Copilul este leneş", "De aceea l-am dat
la şcoală, să-l înveţe profesorii.", remarcăm adesea resemnarea familiilor în fața eșecului școlar și foarte rar
o atitudine eficientă, de identificare a obstacolului care a făcut imposibil progresul școlar.
PĂRINTELE SAU CADRUL DIDACTIC? Cine are dreptate? Un război al nervilor, provocat de o
parte și de alta a baricadei de situația mai puțin bună la învățătură a unui elev, privind din perspectiva
profesorului, a propriului copil, privind din perspectiva părintelui.
Conflictul între cei doi, care de altfel ar trebui să fie parteneri în asigurarea unei educații de calitate,
apare, cel mai adesea , atunci când copilul nu performează la nivelul așteptărilor. Deseori, neputincioși în
fața acestei situații, presupușii parteneri încep să arunce vina unul asupra celuilalt.
Cele mai multe cadre didactice nu pot concepe că poartă o bună parte de vină în eșecul școlar al
elevilor lor, neputând regla procesul de învățare pe care-l inițiază, astfel încât să fie pe aceeași lungime de
undă cu capacitatea de înțelegere a elevilor lor. Pentru că există în clasele pe care le îndrumă câțiva elevi
care înregistrează performanțe, ajutați fiind, sau nu, de părinți, meditatori, bone etc., profesorii par să nu
remarce faptul că cei mulți copii se simt depășiți de situație. Ei continuă se facă performanță cu cei mai
buni, supralicitând chiar, adesea depășind programa, supraîncărcându-i cu teme și sarcini care-i depășesc
pe restul celor mulți.
Copiii merg acasă fără dorința de a aprofunda subiectul discutat la clasă, considerându-se oricum
incapabili să priceapă ceva. Există părinți care remarcă momentele dificile prin care trece copilul lor,
oferindu-și chiar ei sprijinul pentru ca propriul copil să depăsească situația sau apelând la cunoștințe,
meditatori etc. Unii dintre ei chiar iau legătura cu cadrul didactic încercând să descopere cauza care a dus
la eșecul școlar, situația găsindu-și adesea și o rezolvare.
Totuși , cei mai mulți părinți, adesea ei înșiși lipsiți de o educație solidă, se simt dezarmați, după
câteva încercări de a-și ajuta propriul copil. Văzând că ajutorul oferit este în zadar, progresul școlar al
copiilor lor nefiind sesizabil, mulți dintre părinți pur si simplu renunță, bucurându-se adesea că al lor copil
încă se menține pe linia de plutire, fără situații de corigență sau de repetenție, scuzându-și eșecul lor și al
copiilor lor prin sintagma „LI SE CERE PREA MULT”.
A cui este vina în toată această situație? Cred, privind atât din perspectiva cadrului didactic, cât și a
părintelui, că acestă vină ne aparține tuturor!
Ce putem face? In primul rând să recunoaștem că suntem vinovați, părinți fiind sau cadre didactice.
Cu recunoașterea vinovăției începe vindecarea!!!

797
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. BUȚIU EMILIA

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ARAD

„Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare măsură,
oamenii.
Între aceștia primul loc îl ocupă părinții și educatorii.” Makarenko

O bună educație a tinerei generații este o sarcină deloc ușoară care necesită o colaborare între toți
factorii educativi ( școală, familie, societate) pentru finalitatea actului educațional și formarea intelectuală
care se dorește a fi un progres în societate, o reală emancipare, o afimare a valorilor în fața falselor valori.
,,Școala are rolul să te ridice undeva de unde să îți fie rușine să mai cobori” ( Paul Louis Lompard) dar,
pentru a fi eficace şi a oferi educaţie de calitate, focalizată pe formarea competenţelor necesare unei lumi
în schimbare, şcoala trebuie să-şi reorienteze strategiile de predare/ învăţare şi spre contextul extern în care
ea se află, valorificând potenţialul educaţional al comunităţilor locale. În acelaşi timp, curriculumul din
şcoală trebuie îmbogăţit în sensul corelării conţinuturilor sale şi metodelor folosite în procesul didactic cu
realitatea socială, experienţa cotidiană şi mediul de viaţă al elevilor prin:
-adaptarea și diversificarea ofertei curriculare și de activități extracurriculare a școlii în funcție de
cerințele de educație ale societății, ținând cont de nevoile izvorâte din diversitatea socioculturală, etnică și
confesională;
- dezvoltarea și extinderea relațiilor de parteneriat cu persoane, organizații, instituții din țară și
străinătate;
- stimularea competențelor de a proiecta și realiza în echipă activități cu impact în școală și
comunitate, promovând asumarea de responsabilități.
Funcţia fundamentală a educaţiei este de a pregăti omul pentru integrarea socială. Principalii factori
ce ajută copilul la desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala, familia şi comunitatea. Pentru a iniţia un
parteneriat educaţional bazat pe asumarea valorilor democratice, este necesar ca societatea să realizeze o
schimbare de valori, atitudini şi comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi în susţinerea
educaţiei: cadre didactice, părinţi, elevi, reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale.
Familia este poarta prin care copilul își face apariția în viața umană, cea dintâi școală în care se pune
temelia viitoarei personalități. Ea reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală – comunitate locală.
Pe de o parte familia este un factor de educație informală, pe de altă parte aceasta are obligații şi drepturi
care decurg din statutul de elevi al copiilor ei în sistemul formal de educație. Rolul familiei în desăvârșirea
personalității este covârșitor în comparație cu ceilalți factori implicați prin faptul că acei copii care sunt
sprijiniți de părinți, care au în familie atitudini proşcoală adecvate obțin performanțe şcolare ridicate şi au
un grad de aspirație ridicat față de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l atingă. Părinții, repere educative
incontestabile în existența oricărui copil, devin resurse educative contribuind la reușita școlară prin
cunoașterea, identificarea itereselor comune, obținerea de noi resurse, de noi contacte exterioare și
reevaluări continue.
Programele de colaborare între școală și familie pot fi diverse însă, oricare ar fi acestea, au ca
principal scop îmbunătățirea performanțelor școlare ale elevilor și îmbunătățirea comportamentului
acestora, asigurarea unei dezvoltări afective , sociale și intelectuale pentru fiecare copil în parte.Specialiștii
au identificat șase tipuri de implicare a părinților în activitatea educațională: asistența acordată părinților
de către școală ( programe și cursuri de inițiere a părinților); comunicarea (program de informare);
voluntariatul, luarea deciziilor, învățarea acasă, colaborarea cu comunitatea locală .
Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care
familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizații/instituții. Aceste servicii pot fi: centre de consiliere; centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi; centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea şi alte
servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri
etc.; centre de voluntariat; cluburi; cantine; seminternate etc

798
 Parteneriatul şcolii cu unitățile sanitare poate viza două componente majore:
- intervenția în situații speciale (epidemii, cazuri de abuzuri, accidente etc.)
- prevenție în cadrul unor programe educative.
În ce priveşte parteneriatul şcoală – agenți economici acesta poate avea ca efect:
- mai bună corelație dintre oferta şi cererea pe piața muncii (corelarea rețelei şcolare: structurată pe
filiere, profiluri, specializări şi calificări profesionale în funcție de nevoile educaționale locale şi naționale);
- integrarea socială prin diferențiere a absolvenților, în funcție de competențe şi opțiuni, transmiterea
unor valori precum responsabilitatea, respectul pentru muncă şi valorile produse de către aceasta etc erinţe,
cluburi pentru pensionari etc.
În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală-comunitate
poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de atragere a
resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul comunităţii. Şcoala, alături de alte
instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de dezvoltare comunitară.
Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează sentimentul de
apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această perspectivă,
dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate se
adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare. În esenţă, dezvoltarea
comunitară vizează:
- crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi identifice şi să-şi rezolve problemele
fără intervenţia unor factori din afara ei;
- cooperarea locuitorilor în rezolvarea unor probleme care le afectează existenţa;
- oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul comunităţii în care trăiesc, sunt mândri de
comunitatea lor;
- comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu cei aflaţi în dificultate;
- existenţa controlului comunitar.
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru
sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.
O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi,
este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi. Maria Montessori spunea „Să nu-i educăm pe
copii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va exista când ei vor fi mari. Și nimic nu ne permite
să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.”

Bibliografie:
1. Învățătorul botoșănean-Ed.Axa,2006
2. http://www.ccdcluj.ro/vechi/Preuniversitaria/V52012/Plen/Relatia%20scoala%20familie
3.https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Parteneriatul scoala-familie_comunitate

799
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. BUTNARU ELENA PETRONELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SCHITU GOLEŞTI, JUDEȚUL ARGEŞ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității

umane a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
„Educația este sufletul unei societăți care se transmite din generație în generație.”
(Gilbert K. Chesterton)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Apoi, cea care preia multe din sarcinile familiei este şcoala. Mircea Sântimbreanu spunea că: „Şcoala
nu e anticamera vieții, ci unul dintre laboratoarele ei ocupate de copii”. Copilul, „lutul viu care aşteaptă
amprenta conştientă a artistului-dascăl”, freamătă de emoție, curiozitate, nesiguranță şi teamă în fața noului.
Doar colaborarea strânsă între şcoală şi familie face ca această punte să fie trecută cu uşurință. Acum familia
susține, lărgeşte şi adânceşte neîncetat acțiunile educative ale şcolii, iar şcoala se sprijină permanent pe
experiența de viață a copilului, dobândită în familie, grădiniță şi în alte împrejurări le vieții sale.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfăşurarea activităţilor în grădinițe şi şcoli. Ele nu
mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.

800
 Atunci când şcolile, familiile şi comunitățile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii.
Rolul parteneriatelor dintre şcoli, familii şi comunități este unul foarte important deoarece: ajută
profesorii în munca lor, perfecționează abilitățile şcolare ale elevilor, îmbunătățeşte programele de studiu
şi climatul şcolar, îmbunătățeşte abilitățile educaționale ale părinților, conectează familiile cu membrii
şcolii şi ai comunității, stimulează serviciul comunității în folosul şcolilor, oferă servicii şi suport familiilor
şi creează un mediu sigur în şcoli.
Astfel, prin crearea parteneriatului grădiniţă – şcoală – familie – comunitate copiii câştigă un mediu
de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul
coeziunii sociale.

Bibliografie:
Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993;
Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
Revista Învățământul primar, Editura Discipol, 2001.

801
 PARTENERI ACTIVI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR, BUTNARU MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29, ,,MIHAI VITEAZUL”, CONSTANŢA
JUDEȚUL CONSTANȚA

În sânul familiei copilul îşi începe educaţia şi se pregăteşte pentru viaţa. Aici îşi formează cei şapte
ani de acasă. Pe măsură ce înaintează în vârstă intervin ceilalţi factori educativi care desfaşoară un amplu
proces instructiv – educativ şi are cadre de pregătire profesională corespunzătoare. Şcoala va deveni a
copiilor, dar şi a părinţilor. Colaborarea cu aceasta nu trebuie sa fie doar , „un drept de opţiune!”, ci un
sistem de obligaţii reciproce. Părinţii sunt trataţi ca parteneri în educaţia copilului, fiind solicitaţi la un
dialog deschis cu şcoala. Această cooperare fiind în beneficiul copilului, părinţii sunt responsabili egali ai
educaţiei. Dacă aceşti copii simt implicarea părinţilor în viaţa şcolii, înţeleg mesajul că adulţii au grijă de
ei.
Învăţământul primar, ca primă verigă în structura sistemului completează educaţia primită în familie,
reprezentând „trambulina” de plasare a copilului în activitatea de învăţare sistematică. Întreaga familie se
preocupă de exigenţele pretinse de procesul educaţional, devenind treptat deschisă spre informare,
documentare, colaborare, spre explorarea noilor posibilităţi de integrare socială.
Pentru că vârsta timpurie este cea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalităţii copilului,
este necesar parteneriatul educaţional încheiat între grădiniţă, şcoală, familie, comunitate ori instituţii care
au rol în creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor.
Parteneriatele implementează un sistem de educaţie timpurie, un proces complex şi îndelungat care
cere o colaborare strânsă şi continuă şi o comunicare între instituţii. În cadrul acestor parteneriate se pot
parcurge nenumărate conţinuturi: transmiterea unor informaţii ecologice, dobândirea unor cunoştinţe,
educarea unor comportamente şi conduite civilizate, îmbogăţirea vocabularului, cultivarea unor atitudini
de investigare, cercetare. O resursă şi un sprijin permanent în educarea şi dezvoltarea copiilor o constituie
implicarea familiei, părinţilor ca parteneri în educaţie. Părintii sunt încurajaţi să ia parte la planificarea şi
derularea programelor educative pentru copii, implicând o responsabilitate cât şi o eficienţă sporită.
Întâlnirile cu părinţii sunt un mijloc util şi necesar de comunicare între şcoală şi familie. Între
învăţători şi părinţi se înfiripă o comunicare activă personală, persistentă şi pozitivă. Învăţătorul
organizează colectivul de părinţi în funcţie de posibilităţi, stabileşte un program de activităţi, propune o
tematică şi antrenează partenerii de educaţie.
Implicarea părinţilor în activităţile educative extraşcolare întăresc latura pozitivă a clasei de elevi pe
plan intern şi dezvoltă spiritul de cooperare, întrajutorare şi preţuirea valorilor de grup având accent pe
latura formativă.
Şcoala trebuie să colaboreze cu părinţii, să fie „o şcoală a muncii” cu un învăţământ complex. Ei sunt
invitaţi să participe la cât mai multe activităţi organizate în şcoală, sa fie activi în comunitatea educaţională
servind astfel la dirijarea comportamentului şi implicit la dezvoltarea personalităţii acestuia. Fiind alături
de copil părintele recunoaşte şi apreciază imediat rezultatele, stabilindu-se o relaţie de respect, încredere şi
de încurajare.
Familia este în afara oricăror definiţii, universul devenirii oricăror dintre noi. Locul unde ne-am
născut şi am crescut, unde trăim clipe unice şi irepetabile. Aici totul e altfel, aici totul pătrunde în felul de
a fi şi a deveni aidoma florii – fruct sub soarele dragostei părinteşti, îndeosebi al mamei, al mângâierilor
sale divine ce se insinuează în sufletul de copil şi devine zi de zi ceva din omenia şi cinstea omului. Dar
pentru ca floarea să poată să rodească e necesară tulpina, e indinspensabil pământul care să o hrănească. În
„el”, în copil trebuie să pătrundă firesc, bunătatea, capacitatea de a înţelege, de a şti, de a învăţa şi de a
deveni potrivit dorinţelor lor, ale părinţilor şi nevoilor societăţii.
Şcoala şi familia sunt cei doi factori importanţi, pilonii de rezistenţă ai educaţiei. Între aceşti factori,
pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Părintele trebuie să dovedească înţelegere, bunăvoinţă
faţă de copil, să observe şi să aprecieze rezultatele deosebite. O bună colaborare între şcoală şi familie este
posibilă numai atunci când familia înţelege rolul şcolii, acela de a fi principalul izvor de cultură şi factor de
civilizaţie, iar şcoala vede în familie un aliat, un colaborator direct interesat de întregul proces instructiv-
educativ.

802
 Cea mai indicată colaborare este între învăţător şi părinte, deoarece aceştia cunosc mai bine
particularităţile elevilor, condiţiile lor de viaţă, prieteniile, mediul familial şi social în care trăiesc,
capacitatea lor intelectuală, randamentul la învăţătură şi aptitudinile acestora.
Colaborarea dintre şcoală şi familie trebuie să se realizeze în toate aspectele concrete ale procesului
instructiv – educativ : învăţătură, frecvenţă, ţinută, comportament.
Relaţia şcoala – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii, cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt
cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii. În contextul actual se acordă o atenţie deosebită
educaţiei pentru toţi şi chiar impune o colaborare strânsă.
A devenit o axiomă faptul că o educaţie completă de calitate se poate realiza atunci când în complexul
proces educaţional se implică toţi factorii care pot concura în mod armonios la conturarea personalităţii
viitorului adult, cetăţean al spaţiului european.
Implicarea părinţilor în activităţile şcolii trebuie să fie una dintre priorităţile învăţământului actual.
Obiectivul fundamental al acestor acţiuni vizează transferul de experienţă, cunoaşterea aprofundata a
exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinţii pentru a deveni aliaţi
ai şcolii.
Nevoia de a forma o echipă între cadrele didactice, elevi, părinţi şi autorităţile comunităţii în vederea
corelării acţiunilor educative este justificată pe de o parte de tendinţa de autoinvestire cu responsabilitate a
părinţilor preocupaţi de viitorul copiilor, iar pe de altă parte, de cumularea de către şcoală a atributelor
socializatoare proprii unor instituţii inactive la nivel local.

Bibliografie:
• Stoica, A., Creativitatea elevilor – posibilităţi de cunoaştere şi educare, Bucureşti, EDP, 1983;
• Zlate, M., Eul şi personalitatea, Bucureşti, Ed. „Trei”, 1997;
• Vrăşmaş, E.A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti 2002;
• Borca, A., Cîrmu, I.Gh., Autoritate şi ... autoritate, 1999.

803
 COLABORAREA DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE, O COMPONENTĂ
IMPORTANTĂ A EDUCAȚIEI PERMANENTE

BUTUROIU MARGARETA DOINIŢA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ŞI PROGRAM NORMAL
BĂICOI

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă.
În condiţiile societăţii contemporane şi, mai ales în perspectivă, se manifestă tendinţa de creştere
apreciabilă a rolului formativ al grădiniţei, funcţia pedagogică devenind net preponderentă în raport cu
sarcinile de îngrijire, de asistenţă socială şi medicală, de supraveghere, suplinind în parte sarcinile părinţilor
angajaţi în activitatea profesională.
Grădiniţa are rolul de a sistematiza şi de a integra cunoştinţele, experienţele şi influenţele dobândite
de copii în primii ani de viaţă, de a lărgi contactele cu lumea exterioară, de a dezvolta capacitatea şi
modalităţile de receptare şi comunicare a informaţiei, de a realiza o serie de obiective ale educaţiei fizice,
estetice, etice şi afective, de a contribui la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale
şi de activitate.
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie,
a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic,cu limbajul artei şi cu limbajul muncii, constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale, dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit, dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate, de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Educaţia preşcolară este considerată tot mai frecvent ca o treaptă distinctă şi necesară a procesului de
învăţământ, dar şi parte integrantă a structurilor educative globale, ca primă fază a educaţiei permanente,
astfel învăţământul preşcolar îşi reevaluează obiectivele, conţinutul şi tehnologia didactică în perspectiva
noii concepţii.
În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului
de învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta
pregătit.
Investigaţiile ştiinţifice întreprinse pe copiii din grădiniţă şi din clasa I, susţinute şi de experienţa
cadrelor didactice – educatoare şi învăţători – impun concluzia ca în momentul intrării în şcoală,copilul de
6-7 ani trebuie să aibă o serie de însuşiri psihofiziologice structurate în ceea ce se numeşte ,,capacitatea
complexă de învăţare”, ,,maturitate şcolară”, ,,starea de pregătire pentru şcoală”, echilibru care nu se poate
realiza fără o bună colaborare între grădiniţă şi şcoală.
Pregătirea copiilor din grădiniţă în vederea integrării cu succes în clasa I necesită o muncă stăruitoare
din partea educatoarelor, deoarece acestea trebuie să insiste mai mult asupra unor procedee care pregătesc
copilul pentru şcoală.
Ponderea activităţii din grădiniţă cade pe latura formativă, pe exersarea proceselor psihice de
cunoaştere pentru a realiza procesul optim de integrare şcolară sau maturitatea şcolară.
Atâta timp cât fiecare ţară are stipulată prin lege o anumită vârstă de intrare a copilului în clasa I a
şcolii primare, această vârstă consider că rămâne cea a învăţării formale a citit-scrisului. Grădiniţei îi
rămâne în special rolul de pregătire a copilului pentru mânuirea cuvântului scris, oferirea tuturor copiilor a

804
unui mediu de informaţie – educaţie , egalizarea şanselor tuturor copiilor şi prevenirea unui potenţial eşec
şcolar.

Bibliografie:
1. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
2. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

805
 RELAŢIA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR BUZĂIANU MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GREBĂNU
STRUCTURA ŞCOALA PRIMARĂ HOMEŞTI, JUD.BUZĂU

Motto:
,,Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!’’ (din Child`s Appeal)

Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi ,,un soi de personalitate colectivă’’
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii.
Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate realiza socializarea primară prin
care copilul să-şi interiorizeze valorile civice fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate
construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi în special a familiei.
Cu părere de rău, trebuie să spun că se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de şcoală, o
scădere a interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în
acelaşi timp, nu mai au răbdare să le acorde atenţie. Acest lucru se constituie într-un semnal de alarmă care
m-a determinat să aflu care sunt adevăratele cauze ale acestui fenomen încât să pot remedia măcar o parte
dintre ele.
Se impune o reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu trebuie să fie semidirecţională, redusă
la simpla informare a părinţilor asupra rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia ca ea
să devină un participant activ în procesul de instruire-educare.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile
unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Colaborarea mea cu familia s-a concretizat într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta.
Am inclus lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare. Părinţii au
văzut în mine un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajut prin atitudinea nepărtinitoare pe
care am afişat-o.
Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât
este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-
familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire
pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele
mai importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și
modernizare rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă
un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele
deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului
socio-familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se
pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse
să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare
copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.

806
 În prezent, din ce în ce mai mulți pediatri, psihologi și educatori din întreaga lume consideră că vârsta
preșcolară are o importanță covârșitoare pentru:
• Dezvoltarea creierului adică, creșterea numărului de celule, creșterea numărului de legături dintre
celule și mielinizarea fibrelor nervoase.
• Maturizarea comportamentului, adică luarea deciziei adecvate unei anumite situații, control asupra
reacțiilor la mânie, respect pentru proprietatea individuală și pentru integrarea fizică a altei persoane.
• Capacitatea de a învăța: concentrarea atenției, spiritul de observație (perspicacitate), capacitatea
de memorizare etc.
Fără îndoială că dezvoltarea intelectuală și conturarea personalității este un proces de lungă durată,
care începe de la naștere și continuă până la adolescență. Dar la vârsta mică se pun bazele (fundamentul)
acestui lung proces de formare intelectuală și de definire a caracterului.
Dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentului depind atât de moștenirea genetică cât și
de mediul în care trăiește copilul.
Mediul de familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieții.
Factori cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentația insuficientă sau
dezechilibrată, îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii, a
exprimării, etc.

Bibliografie:
1. Kant, Im., Tratat de pedagogie, Editura Agora, Iaşi, 1992;
2. Nica, I., Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor din clasa I, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1974;
3. Nicola, I., Pedagogie, Editura Didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1992.i piarda

807
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE- SOCIETATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR

BUZAN MIHAELA ALEXANDRA
GRĂDINIȚA CU P. P. FLOREȘTI, COM. FLOREȘTI, JUD. CLUJ

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.”
(Nelson Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate. ”Familia este cea mai elementară formă de organizare.
Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să
trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la
spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea
acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și
pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în
folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile
pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități culturale,
sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate
pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale
investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității. Atât școala cât și
grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au, prin cadrul legislativ,
activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot deveni promotori ai
parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-comunitate ca fiind factor
cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar și a drepturilor și obigațiilor
care îi revin în sistemul formal de educație.

BIBLIOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.

808
 INFLUENȚA MIJLOACELOR TIC ASUPRA PROCESULUI DE PREDARE-
ÎNVĂȚARE-EVALUARE

LICEUL TEHNOLOGIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ

FETEŞTI, IALOMIŢA
INFORMATICIAN, BUZATU CRISTINA

„Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori şi, din acest punct de vedere,
educaţia va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situaţie precisă, indicaţiile generale date de cărţile
de metodologie.” Gaston Mialaret

Pentru a atinge un nivel optim în proiectarea şi realizarea unei activităţi educaţionale, se pune accent
pe felul cum se desfăşoară aceasta şi implică probleme organizatorice, procedurale şi materiale. Astfel apare
termenul de „tehnologie didactică”, care acceptă două puncte de vedere; primul se referă la ansamblul
mijloacelor audio-vizuale ce se utilizează în practica educativă, iar al doilea se referă la ansamblul structural
al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al strategiilor de organizare a predării-învăţare, puse în aplicaţie,
în strânsă corelare cu obiectivele pedagogice, conţinuturile transmise, formele de realizare a instruirii şi
modalităţile de evaluare.
Drumul parcurs pentru atingerea obiectivelor educaţionale constituie metoda didactica. Etimologic,
termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum spre”. Metodele de învăţământ
pot fi definite ca „modalităţi de acţiune cu ajutorul cărora, elevii, în mod independent sau sub îndrumarea
profesorului, îşi însuşesc cunoştinţe, îşi formează priceperi şi deprinderi, aptitudini, atitudini, concepţia
despre lume şi viaţă”.( M.Ionescu, V.Chiş, p.126) Metoda este selectată de cadrul didactic şi este pusă în
aplicare în lecţii sau activităţi extraşcolare cu ajutorul elevilor şi în beneficiul acestora; presupune, în toate
cazurile, o colaborare între profesor şi elev, participarea lor la căutare de soluţii, la distingerea dintre adevăr
şi eroare şi care, sub forma unor variante şi/sau procedee selecţionate, se foloseşte pentru asimilarea
cunoştinţelor, a trăirilor valorice şi a stimulării spiritului creativ.
Când se alege o metodă, se ţine cont de finalităţile educaţiei, de conţinutul procesului instructiv, de
particularităţile de vârstă şi de cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor şcolare, de natura
mijloacelor de învăţământ, de experienţa şi competenţa cadrului didactic.
O metodă se defineşte prin predominanţa unor caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot
metamorfoza astfel încât metoda să fie satisfăcătoare într-o clasă, complementară sau chiar contrară. Astfel,
o metodă tradiţională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvenţele procedurale care le
compun îngăduie restructurări inedite sau când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi.
În unele metode moderne surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim că variante ale acestei
metode erau de mult cunoscute şi aplicate.
Considerăm că fiecare metodă, şi nu mă refer doar la clasificarea în funcție de axa istorică, apare sub
forma unor variante şi aspecte diferite, încât, in mod difuz, în cadrul unei metode, de exemplu cea clasică,
se poate naşte treptat tendinţe către modernism. Ele apar şi se concretizează în variante metodologice
compozite, prin difuziunea permanentă a unor trăsături şi prin articularea a două sau mai multe metode.
Noile tehnologii au produs schimbări, modificări în toate domeniile și era de așteptat ca la un moment
dat acest progres să influențeze și procesul de predare-învățare. Astfel elevii sunt nevoiți să învețe să
gestioneze un număr impresionant de informații,să le analizeze, să ia decizii să-și dezvolte cunoștințele
pentru a face față provocărilor tehnologice actuale.
În ceea ce privește personalul didactic, sunt necesare eforturi de formare profesională. Totalitatea
instrumentelor care aparțin tehnologiei informațiilor și comunicării sunt binecunoscute sub denumirea de
TIC. În această categorie aș include: calculatorul, internetul, poşta electronică, imprimanta,
videoproiectorul. Toate acestea reprezintă realități pe care elevii le experimentează în fiecare zi. La rândul
lui, cadrul didactic este pus în situația de a opta între continuarea demersului său educațional în mod
conservator, folosind metodele tradiționale, ignorând tendințele de schimbare sau acceptarea provocării și
implementarea în același timp a noilor tehnologii în activitatea sa didactică.

809
 În cadrul orelor de limba și literatura română, instrumentele TIC facilitează procesul de predare-
învățare și uneori chiar și evaluare (chiar dacă ne gândim la simplele teste alcătuite cu ajutorul
calculatorului,la imprimanta sau scannerul care ne ajută să multiplicăm materialele) ne oferă posibilitatea
de a căuta, ne învață a colecta şi procesa în mod corect informaţia şi de a o folosi într-o manieră critică şi
sistematică.
De asemenea se dezvoltă abilitatea de a folosi instrumente digitale pentru a produce, prezenta şi
înţelege singuri informaţii complexe; abilitatea de a accesa, căuta şi folosi servicii bazate pe internet.
Folosirea mijloacelor TIC sprijină dezvoltarea gândirii critice, a creativităţii și în același timp
dezvoltă o atitudine critică şi reflexivă faţă de informaţia disponibilă. În activitatea de dascăl, cu ajutorul
unui calculator se pot elabora si redacta pe calculator planuri de lecții, schițe, desene, scheme, fise de lucru
individuale sau de grup, pentru elevi; aceste materiale, stocate sub forma de fișiere,pot fi periodic
actualizate. De asemenea se pot utiliza facilități multimedia pentru a susține auditiv si vizual teoria
(prezentări multimedia), se pot accesa informații de pe CD-uri, dischete, etc.
Publicaţiile electronice – afişe, prezentări, publicaţii (broşuri, buletine informative, ziare), site-uri
sau bloguri – create de elevi pe parcursul unei unităţi de învăţare reprezintă un exemplu de integrare creativă
a tehnologiilor informatice şi comunicaţionale în procesul de predare-învăţare-evaluare.
De asemenea, elevii pot consulta cărți on-line,materiale informative, pot selecta informația necesară
(pot realiza fișe de lectură, fișe cu citate, aspecte critice, interpretări ale anumitor critici, autori). Pentru a
exemplifica am atașat în anexa de mai jos, fisele folosite în cadrul unei ore de limba și literatura română,
în care am folosit mijloacele TIC.
În şcolile din România se practică într-o proporţie mai mare modelul tradiţional faţă de cel modern.
Un studiul realizat, a presupus alcătuirea unui chestionar ce a fost aplicat (recent) pe un grup de 30 de
studenţi, viitori profesori, având cunoştinţele de bază ale Pedagogiei. Studenţii de vârste diferite, facultăţi
diferite, şi pregătire pedagogică la nivele diferite, au completat chestionarele primite în vederea realizării
unei statistici satisfăcătoare. Având în vedere că, abia desprinşi de pe băncile şcolii , se pregătesc să
profeseze meseria dascălilor lor, sunt puşi în situaţia să balanseze modelul clasic şi cel modern. Rezultatele
cercetării au scos în evidenţă apropierea de modelul modern; de o comunicare mai profundă între elev şi
profesor; de o educaţie bazată mai mult pe descoperire, cercetare; iniţiativa elevului atras cu pasiune de
informaţiile primite. În mod sigur o metodologie de succes va implica împletirea celor două modele (clasic
şi modern), având proporţii diferite între ele în funcţie de situaţia momentului, de colectiv şi bineînţeles de
obiectivele educaţionale urmărite.
Elementul cheie în educaţie îl reprezintă elevul care trebuie să realizeze o serie de procese pentru a
putea cunoaşte şi utiliza practic informaţiile însuşite. O învăţare eficientă presupune mai întâi înţelegerea
faptelor, analizarea acestora, formularea unor idei pe baza cunoştinţelor dobândite ulterior, generalizarea şi
abstractizarea lor. Profesorul nu mai este cel care ţine o prelegere în faţa elevilor ci e mediator şi îndrumător
în activitatea de învăţare pe care aceştia o parcurg. Predarea se realizează prin utilizarea unor metode activ
– participative care să solicite interesul, creativitatea,imaginaţia,implicarea şi participarea elevului,în
scopul însuşirii unor cunoştinţe care să–i folosească.

BIBLIOGRAFIE:
Albulescu, I; Albulescu, Mirela, 2000, Predarea şi învăţarea disciplinelor socioumane, Editura
Polirom, Iaşi
Bernat, Simona, 2003, Tehnica învăţării eficiente, Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca
Cerghit, I, 2006, Metode de învăţământ ,,editura Polirom, Iaşi
Ionescu, M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Moise, C., 1996, Concepte didactice fundamentale, Ankarom, Iaşi
Văideanu, G., 1986, Pedagogie- ghid pentru profesori, ed. Universității Al. I. Cuza, Iaşi.

810
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. INV. PRIMAR BUZOIANU NICOLETA

“Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Prin educație înțelegem procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane
a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în
contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul
societății. Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Familia
este primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației. Achizițiile
însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a
acestuia. A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești, afirma că ”
Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața
societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de părinți și membrii
apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale
reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al
copiilor în societate.
Familia este prima comunitate de care se atașează un individ dar și prima autoritate sub care acesta
învață să trăiască. Prin urmare, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei
societăți.Tocmai de aceea, la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative
fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea
și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Deoarece vizează dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și
pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar
și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte.. În context actual parteneriatul
școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru
gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în
beneficiul comunității.
Școala și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care, prin statutul pe care îl au, prin
cadrul legislativ, prin activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane, pot
deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
***www.copii.psihologie.ro

811
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE, COORDONATĂ
ESENȚIALĂ PENTRU SUCCESUL ELEVULUI ÎN VIAȚĂ

PROF. DR. BUZULOIU DOINA

COLEGIUL NAȚIONAL ECONOMIC ,,GH. CHIȚU" CRAIOVA

Școala are un rol major în educația copiilor, complementar familiei, dar și societătii, deoarece
educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea dintre acești factori
educaționali, prioritar între școală și familie, este hotărâtoare. Nu se poat realiza parametrii educaționali
propuși de școală, în special cu elevii mai lenți la învățătură, dacă nu sunt cunoscute condițiile familiale de
viață ale copiilor. O serie de comportamente ale elevilor, cum ar fi: absențele, disciplina, performanțele la
învățătură, nu se pot decela și rezolva în eficient fără colaborarea cu familia. Părinții nu sunt cunocători
profesioniști ai psihologiei copilului lor, iar dacă nu află și modul de comportare la școală al copilului lor,
nu pot lua decizii pertinente.
Activitatea de acasă se presupune a fi o continuare a activității pedagogice de la școală și invers.
Procesul educațional și mai ales de instrucție se realizează în școală, și se contiună acasă. Colaborarea
școală- familie în domeniul învățării formabilului, al comportamentului său, în domeniul dezvoltării fizice,
intelectuale, morale, emoționale și estetice, în domeniul competențelor de muncă, igienico-sanitare, în
domeniul recreării, al dezvoltării creativității, al angajării copilului în diferite domenii de activitate
formează chintesența relatiei-școală-familie- societate.
La ședințele cu părinții se dezvoltă pe larg problematica modului în care își pot ajuta copiii la
învățătură, dar mai ales în controlul activității prestate de ei la școală-ex. a caietului de notițe, portofoliului,
etc.- pentru resposabilizarea acestora. Părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare
adecvată față de dascălul lor și de colegii de clasă, dacă comportamentul pe stradă și în alte locuri este una
corespunzătoare.
Rolul familiei în educația copilului continuă să fie major și la vârsta școlarizării. Școala și profesorii
nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a părinților. Demersul didactic devine eficient atunci când între
școală, familie și societate, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Unele familii înțeleg pe deplin rolul pe care în au în colaborarea cu școala și repercursiunea pe care
o au împreună asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate. Parteneriatele familii - școală
pot: a. facilita munca profesorilor; b. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar c. perfecționa
abilitățile școlare ale elevilor; d. îmbunătăți abilitățile psiho-educaționale ale părinților; e. corobora munca
familiilor în educarea copiilor cu cea a membrilor școlii.
Relația școală-familie, creează noi orizonturi oferite părinților privind aspectele școlare,
psihopedagogice, pe lângă cele medicale, spirituale, moral-juridice etc. Obstacolele în această colaborare
pot surveni din partea oricăror parteneri ai relației, putând fi la nivel comportamental (între părinți, profesori
și staff școlar) sau material (relația școală-familie cere un surplus de efort material și nu în ultimul rând, de
timp).
Pot apărea ideile contradictorii privind: responsabilitatea familiei în educarea copiilor; dreptul de
alegere a școlii de către părinți; impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului;
randamentul pedagogic versus datoria parentală; participarea părinților la procesul decizional din școală.
În genere, se consideră că problema este formală; fiind dificil de pretins, atât la părinți, cât și la
profesori, că relația de colaborare școală-familie (nu) este doar un "drept de opțiune". Lipsa unei strategii
concrete, a unui plan operațional punctual de implicare a părinților în diferire activități școlare și
necunoașterea rezultatelor acestora, inclusiv a efectelor, determină un nivel de implicare destul de redusă a
părinților în procesul școlar. Integrarea în societate implică formarea unor deprinderi de lucru,
comportamente și atitudini deprinse în famile și școală, conjugate în mod eficient și armonios.
„A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).

812
 SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT ENGLEZESC

PROFESOR BUZURIN CECILIA

LICEUL TEHNOLOGIC „JOHANNES LEBEL” TĂLMACIU

Cel mai important merit al programei naţionale englezeşti este faptul că furnizează o educaţie
completă elevilor: pe lângă pregătirea academică, se urmăreşte şi dezvoltarea virtuţilor sociale, a abilităţilor
sportive, a cunoştinţelor vocaţionale şi a altor abilităţi care depăşesc orizontul materiilor predate la şcoală.
Anul şcolar în Marea Britanie începe în august sau septembrie şi este împărţit în trei sau şase
trimestre. Fiecare trimestru cuprinde şapte sau treisprezece săptămăni. Şcoala are vacanţă cel puţin două
săptămăni de Crăciun şi două săptămăni de Paşte, în martie sau aprilie. De asemenea există vacanţe mici
de căte două pană la cinci zile la mijlocul fiecărui trimestru. Anul şcolar se termină în iunie sau iulie, cănd
şcolile sunt închise pentru şase săptămăni.
Anglia are un Plan de învăţământ naţional care se aplică elevilor cu vârsta școlară obligatorie din
unităţile de învăţământ. Acesta este organizat pe baza a patru etape majore.
-Etapa Majoră 1: Vârstele 5-7 (Anii 1-2)
-Etapa Majoră 2: Vârstele 7-11 (Anii 3-6)
-Etapa Majoră 3: Vârstele 11-14 (Anii 7-9)
-Etapa Majoră 4: Vârstele 14-16 (Anii 10-11).
Programele de studiu stabilesc ceea ce elevii ar trebui să fie învăţaţi pentru fiecare materie şi pentru
fiecare etapă majoră, iar obiectivele de realizare stabilesc standardele aşteptate cu privire la performanţele
elevilor. Şcolile aleg modul în care își organizează programa școlară pentru a include programele de studiu.
Materiile statutare care trebuie predate tuturor elevilor în Etapa Majoră 3 sunt: arta, educația civică,
proiectare și tehnologie, limba engleză, geografie, istorie, tehnologia informației și comunicării,
matematică, limbi moderne străine, muzică, educație fizică și științe. Predarea orientării în carieră, a
educației sexuale și religoase sunt, de asemenea, statutare.
Cei care au împlinit vârsta de 16 ani şi au trecut examenele de al patrulea nivel, pot să aleagă ce să
facă în continuare - să înceapă să lucreze, să se pregătească pentru învăţământul superior sau să finalizeze
cursuri profesionale.
După terminarea studiilor secundare, cei care doresc să se înscrie la universităţi sau colegii trebuie
să înveţe încă doi ani. Acest învăţământ opţional este numit „educaţie continua” (Further Education). La
sfârşitul acesteia se ţine un examen. Principalele examene care influenţează aderarea la învăţământul
superior sunt aşa-numitele examene de nivel A.
Universităţile selecţionează candidaţii ţinând cont de rezultatele acestor examene.
Elevii pot opta şi pentru cursuri profesionale care permit, în special, îmbunătăîirea abilităţilor
profesionale existente sau dobândirea unor noi abilităţi profesionale. Cunoştinţele teoretice sunt legate de
lucrări practice.
Deseori, elevii care au absolvit cursuri de formare profesională continuă studiile pentru a obţine o
diplomă.
Cursurile de formare profesională sunt oferite persoanelor cu diferite grade de calificare. Acestea
sunt de mai multe niveluri -de la elementar până la învăţământul superior compus din 2-3 cursuri. Persoana
poate să aleagă cursul potrivit din cateva sute disponibile.

Bibliografie:
1.Andreea Claudia Şerban ,,Implicaţii ale nivelului de educaţie asupra pieţei muncii,,
2.Octavian Mugurel Crăciun ,,Implicarea familială în educaţia copilului şi randamentul şcolar al
acestora,,
3.desprecopii.ro (pregătirea copilului pentru societatea de maine, despre a fi-a deveni-a da şi a primi)
4.psychologies.ro (gradinita-pregatirea-psihologica-a-copilului-pentru-scoala)
5.razvancoloja.com ( influenta-familiei-si-a-scolii-in-socializarea-individului)
6.iteach.ro (experientedidactice/educatia-din-scoala-si-familie)

813
 PARTENERIATELE ȘCOALĂ-COMUNITATE

PROF.PSIHOPEDAGOG BUMBU MARIA CORINA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR 1 BISTRIȚA

Educaţia reprezintă un fenomen social fundamental apărut o dată cu societatea umană şi este specific
fiecărei organizări sociale, îndeplinind funcţiile de informare şi de formare a omului din punct de vedere
intelectual, moral, artistic, fizic. (Dicţionarul limbii române pentru elevi, 1983). Asupra individului se
exercită o multitudine de acţiuni şi influenţe educaţionale de-a lungul vieţii. Specialiştii le-au sistematizat
în 3 tipuri sau moduri de realizare a pregătirii pentru viaţă: educaţia formală (școlară), nonformală
(extrașcolară), informală (cunoştinţele cu care individul se întâlneşte zi de zi: în familie, cu prietenii, pe
stradă, în mass-media).
Cadrele didactice, părinţii şi membrii comunității pot crea diferite parteneriate, angajându-se în
activităţi comune de învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, desfăşurând
proiecte de curriculum colaborativ, participând împreună la diverse activităţi extrașcolare.
Aceste activități sunt foarte importante pentru copil. Studiile susţin că ajută la formarea unei atitudini
pozitive față de învățătură, elevii au rezultate școlare mai ridicate, au formate abilități practice diversificate,
dar și strategii bune de rezolvare de probleme. Pe lângă asta, activitățile extra acționează și asupra stimei
de sine, iar sentimentul de împlinire si autoeficacitate este mult mai ridicat.
Aria lor e dificil de delimitat. Pot fi excursii şi vizite la muzee, cinematografe, teatre, operă, balet, pot
fi excursii şi vizite la instituţii publice sau alte obiective de interes comunitar, pot fi vizite la alte şcoli, pot
fi activităţi artistice, de hobby, cluburi tematice şi echipe sportive, pot fi activităţi legate de protecţia
mediului.
Ţinând seama de diagnosticul elevilor cuprinşi în şcoala noastră, de specificul acesteia (internat
săptămânal), precum şi de categoriile de vârstă ale elevilor, organizeazăm programe specifice ce cuprind :
• formarea şi consolidarea deprinderilor de relaţionare cu cei din jur (familie, clasă, şcoală, relaţiile
elev - elev, elev - adult);
• activităţi de iniţiere în normele şi regulile de comportare civilizată în diverse situaţii (călătoria în
mijloacele de transport, vizitarea unor instituţii de cultură şi artă, comportamentul în situaţii festive);
• organizarea unor vizite, excursii, drumeţii de scurtă durată având ca obiectiv cunoaşterea trecutului
istoric, a frumuseţilor naturale precum şi a obiectivelor economice din diferite zone geografice;
• derularea de proiecte si programe educative în parteneriat cu comunitatea locală.
Am încercat de-a lungul carierei didactice să planific şi să realizez activităţi extraşcolare atractive pe
care elevii le aşteaptă de multe ori ca pe o recompensă sau compensare a eforturilor pe care le fac la orele
de curs. Mulţi din elevii cu cerinţe educative speciale din Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă provin din
familii cu un nivel subcultural. Mi-am propus să dezvolt în primul rând orizontul lor limitat, să-i fac să
cunoască lumea din jurul lor, locuri şi persoane importante pentru viaţa socială şi implicit pentru ei într-un
anume moment al vieţii lor.
Dintre parteneriatele realizate cu instituțiile publice, un impact deosebit l-au avut activitățile realizate
împreună cu Biblioteca Județeană. Scopul acestui parteneriat a fost stimularea interesului pentru carte,
literatură , artă. Obiectivele acestui parteneriat au vizat în special introducerea copiilor in lumea minunată
a cărților. Cu bucurie și emoție am pătruns , alături de elevi într-un loc special ce avea un mister aparte
pentru cei mici. Aici am realizat prezentări de carte, audiții de povesti, dramatizări, jocuri de rol. Efectul pe
care l-au avut aceste tipuri de activități a fost unul de bucurie; elevii s-au împrietenit cu personajele, au
ascultat povesti îndrăgite, i-au acceptat ușor pe partenerii noștri.
Activităţile extraşcolare reprezintă un element prioritar în educaţie întrucât au un impact pozitiv
asupra dezvoltării personalităţii elevului, asupra performanţelor şcolare şi asupra integrării sociale în
general. Reuşim astfel să ajutăm la integrarea socială viitoare a copiilor cu cerinţe educative speciale, dar
totodată să sporim încrederea şi stima de sine a acestoar copii, să-i transformăm din nişte igoranţi in tineri
informaţi.

814
 Bibliografie
Marcu, Vasile; Orţan, Florica; Deac, Adina Emilia - Managementul activităţilor extracurriculare,
Ed. Universităţii Oradea, Oradea, 2003
D. Ionescu, R.Popescu„Activităţiextraşcolare în ruralul Românesc. Dezvoltarea de competenţe cheie
la copii şi tineri”, Editura Universitară, Bucureşti 2012)

815
 RELAŢIA DINTRE GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR BUNEA AURA LĂCRĂMIOARA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,G-RAL DUMITRU DĂMĂCEANU”
COSMEŞTI, JUD. GALAŢI

Şcoala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată
să gestioneze resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la
managementul schimbărilor din societatea actuală. Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îl are grădiniţa,
şcoala, cadrele didactice, profesorul care, prin activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite
sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi conduite morale şi civice, în contextul european actual.
Şcoala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării şi dezvoltării unor programe de învăţare şi
formare continuă, bazate pe experienţă şi creaţie individuală sau de grup, poate îmbunătăţi calitatea vieţii
şi performanţelor elevilor, poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică etc . În cadrul unor astfel
de programe, elevii pot dobândi abilităţi metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învăţare
propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei
educaţii profesionale formative. Din această categorie pot face parte: conştientizarea interpersonală,
expresivitatea creativă, încrederea în sine, organizarea unor activităţi extracurriculare, abilitatea de a raţiona
logic, lucrul în grup, spiritul practic etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activităţi conduce la
dezvoltarea spiritului etic, psihologic, estetic, social, cultural, familial. Pentru a putea fi puse în practică
asemenea proiecte, trebuie conjugate eforturilor tuturor părţilor implicate: societatea-cu realitatea ei
situaţională, familia-subiectivă de multe ori, şcoala- cu structurile motivaţionale şi proiective şi, nu în
ultimul rând, elevul-factorul conştient de importanţa demersurilor intreprinse pentru creşterea educaţiei sale
europene.
Analiza pragmatic-decizională poate conduce la stabilirea pietrelor de hotar în atingerea progresului
şi succesului final în asimilarea, de către elevi, a unor norme socio-morale individuale sau de grup.Şcoala
are misiunea de a-i pregăti pe copii în vederea unei integrări armonioase în comunitate,în calitate de viitori
cetăţeni responsabili.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte
în familie, în şcoală şi de la comunitate. Relaţia grădiniţă – şcoală –familie - comunitate este una în care
fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o
informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate
problemele pe care le comportă această acţiune. Formarea unor viitori cetăţeni activi, responsabili începe,
în elementele esenţiale, cu motivarea elevilor pentru calitatea muncii, pentru deprinderi temeinice de muncă
ce conduc la performanţă, cu aplicarea cunoştinţelor filtrate de o gândire critică.
Familia este prima şcoală a copilului, ea reprezintă elementul cheie în socializarea acestuia cu ceilalţi
copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la
activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii( literatură pentru copii). Exemplul poate fi oferit
pe două căi: calea directă – exemplul viu în care modelul îl constituie învăţătoarea, familia, membrii
comunităţii şi calea indirectă prin intremediul artei, în special a literaturii pentru copii prin care personajele
sunt reliefate ca modele. Copiii sunt puşi în situaţia de a trăi şi reflecta asupra faptelor descrise, îşi însuşesc
anumite norme de conduită, îşi conturează convingeri, încep să aprecieze diferite situaţii de viaţă personală
sau colectivă. Implicarea părinţilor a condus la conştientizarea rolului lor în educaţia intra şi
extracurriculară la nivel şcolar şi le-a suscitat dorinţa de a se implica mai mult material şi logistic , în
realizarea tuturor activităţilor propuse de învăţător.Desfăşurând astfel de activităţi am încercat să implic
mai mult părinţii în realizarea acestora.
Relaţia grădiniţă-şcoală – familie - comunitate prin activităţile moral civice urmăreşte:
1. voinţa de a acţiona democratic
2. raportarea la teoriile actuale europene
3. menţinerea echilibrului între cele trei
4. căutarea unei mai mari eficientizări.
Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă,
apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei

816
mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până
îşi formează propriile valori, propriile principii despre lume despre viaţă.
Prin prezentarea acestor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate observăm
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale.
Degeaba povestim despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dacă nu luăm parte împreună cu ei şi oamenii
din comunitatea locală la şezători, la slujbele de la biserică.Vom vedea ce mult se mândresc şi nu vor mai
conteni povestind despre ce-au realizat. Exemplele de modele comportamentale sunt multe, dar noi ca
dascăli, modelatori de suflete trebuie să dorim să creem acea comuniune familie – şcoală – comunitate în
primul rând fiind sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi în tot ce facem şi ce grăim, fiind dispusi să învăţăm
mereu, alergând alături într-o cursă pentru cunoaştere către un ţel.
Putem afirma că şcoala, comunitatea au caracter intermediar, menirea lor fiind de a se converti în
autoeducare, ajutând dezvoltarea personalităţii evolutive a elevului. Elevul va fi privit ca partener în
acţiunile şcolii, comunităţii. Prin acţiuni instructiv educative se dirijează şi formează elevul, participând la
activităţile şcolii şi la activităţile familiei, activităţile comunităţii, iar comunitatea, şcoala sunt datoare să
participe la activităţile elevului.Situaţiile de instruire se fac prin activităţi practice (serbări, concursuri
şcolare, vizite, etc.) în funcţie de obiective şi specificul disciplinei, particularităţi de vârstă, programe
şcolare, material didactic, spaţiu de instruire(clase, cabinete, biblioteci, etc.)
Orice activitate am desfăşura cu părinţii şi oricum am denumi aceasta: parteneriat, relaţii şcoală –
familie, toate conduc la concluzia că, dacă adulţii-în cadrul celor două instituţii –comunică şi colaborează,
atunci cel care va avea de câştigat este „Măria –sa Copilul”.

Referinţe:
http:--articole.famouswhy.ro-modelul_comportamental-legătura _familie_ scoala _ comu nitate/;
„O altfel de predare”,.Neluţa Vereş ,Satu Mare 2008

817
 COLABORAREA DINTRE
GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

BURCEA ANGELA, PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GEORGE BACOVIA, BUCUREŞTI

Motto:
“Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.”
Nelson Mandela

În colaborarea dintre grădiniţă - şcoală - familie - societate trebuie să existe relaţii de respect, de
acceptare reciprocă, de simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile
dintre grădiniţă, şcoală, elevi, familiile acestora şi societate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare,
pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra
comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Parteneriatele grădiniţă - şcoală - familie - societate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii şi
ceilalţi membri ai societăţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu
caracter opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent, ele au un rol esenţial în
procesul de educaţie al elevilor, deoarece îi ajută mult să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din
primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă şi în carieră. Au existat
întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au
reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică, în care tradiţia avea
ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în decurs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi
copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce are semnificaţia de recunoaştere
intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare.
În relaţia grădiniţă - şcoală – familie – societate , fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi. Societatea
este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât grădiniţei, şcolii cât şi familiei, iar prin idealul
educaţional trasează liniile directorii pe care acestea trebuie să le urmeze. Pe de altă parte, familia şi şcoala,
grădiniţa sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii .
Colaborarea dintre grădiniţă, şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire
la tot ceea ce ţine de orientarea copilului, ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă
această acţiune.
Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid
şi eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, grădiniţa, şcoala nu poate înlocui restul
instituţiilor care au misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia copiilor
în grădiniţă, şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul
instructiv - educativ. Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi un soi de
personalitate colectivă, de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol
foarte important în ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum
familia nu mai poate realiza socializarea primară prin care copilul să-şi interiorizeze valorile civice
fundamentale. Pe o astfel de temelie şubredă grădiniţa, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca
cetăţean se află sub influenţă societăţii şi în special a familiei.
Activităţile comune, desfăşurate în cadrul parteneriatelor grădiniţă - şcoalǎ - familie - societate, au o
importanţă deosebită pentru că ele lărgesc orizontul spiritual şi duc la acumularea de noi cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi, îmbogăţesc şi remontează viaţă afectivă, dezvoltă simţul de răspundere prin dorinţa
de reuşită, favorizează concentrarea atenţiei pe parcursul desfăşurării activităţilor, contribuie la educaţia
estetică, dezvoltă personalitatea elevului, educă şi adânceşte trăsăturile morale ale elevului, stimulează
independenţa în acţiuni.
Aceste activităţi comune, bine pregătite, sunt atractive deoarece se desfăşoară în condiţii noi, care
stârnesc interesul copilului, care-i produc bucurii şi emoţii şi-i oferă acestuia posibilitatea de a acumula noi
cunoştinţe. Datorită mediului de acţiune, tehnicile de instruire sunt altele şi dezvoltă spiritul de observaţie,
îmbunătăţesc memoria vizuală şi auditivă, ajută la dezvoltarea operaţiilor gândirii. Participarea efectivă şi

818
totală în activitate angajează elevul timid şi-l temperează pe cel impulsiv şi totodată, datorită faptului că
elevii participă de bună voie, ei se supun unor reguli, îşi asumă responsabilităţi şi astfel se autodisciplinează.
Activităţile desfăşurate în cadrul parteneriatelor educaţionale, în care este şi a fost implicată şcoala
în care îmi desfăşor activitatea mi-au demonstrat că poate exista o foarte bună comunicare atât cu familia,
dar mai ales cu comunitatea locală.
Această bună colaborare şi comunicare între grădiniţă, şcoală, familie şi comunitatea locală a
determinat îmbunătăţirea climatului şcolar şi a creat un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate
în şcoală noastră.
Părerea mea este că educaţia copiilor necesită un efort deosebit din partea tuturor şi trebuie să fie
făcută cu principialitate şi perseverenţă, mai ales că aceşti factori educativi au acelaşi scop - formarea
personalităţii umane integrale şi armonioase.

Bibliografie:
1. Kant, Im., „Tratat de pedagogie”, Editura Agora, Iaşi, 1992.
2. Nica, I, Topa, L., „Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974;

819
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – PUNTE CATRE O EDUCATIE MORALA

PROF. BURLACU ADINA,

SCOALA GIMNAZIALA NR.2 STRATENI

"Dacă dezvoltăm numai forţele fizice ale unui copil, facem dintr-însul un atlet sau un sălbatic; de
cultivăm numai forţele morale, facem un entuziast sau un maniac; dacă dezvoltăm numai forţele
intelectuale, vom avea un om original sau poate un monstru. Dacă voim un om complet, trebuie să ne
îngrijim ca o armonie perfectă să existe în dezvoltarea ce o dăm acestor forţe." (S. Smiles)
"Cel dintâi scop al unei şcoli ar trebui să fie educaţia umană, adică înălţarea, mobilizarea firii
omeneşti; înălţare înseamnă că omul trece de la frică la curaj, de la lene la muncă, de la furie la stăpânirea
de sine, de la minciună la adevăr." (Nicolae Moisescu)
Cultivarea sentimentului religios în sufletului elevului duce la o transformare interioară capabilă să
schimbe obiceiuri sau atitudini. Obiectivul general al disciplinei religiei constă în formarea personalităţii,
în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini
moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Prin cunoştinţele,
atitudinile şi valorile promovate, disciplina religia contribuie la formarea competenţelor cheie stabilite la
nivelul Comisiei Europene, cu precădere la formarea celor care vizează domeniile: a învăţa să înveţi,
competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice şi „sensibilitate la cultură”.
Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte
formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe
contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi
de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa
dimensiunii transcendente a unui factor informant mai
Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaştere a propriilor
idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor absolute şi o cale de
perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic.
Cunoscându-ne pe noi înşine, îi cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem
credinţa şi ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce priveşte
principiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice,
care vor fi orientate de către educator conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia, în general,
este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi educaţia religioasă. Omul mereu poate fi
supus modelării prin educaţie, poate fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii
în dezvoltarea ulterioară a elevului şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei religioase în şcoală,
este respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor.
Prin educaţia religioasă desfăşurată în şcoală se urmăreşte explicarea obiectului, a scopului şi a
împrejurărilor unei fapte, pentru ca elevii să poată distinge fapta morală de fapta imorală. Când tânărului
pe care-l educăm îi cultivăm conştiinţa binelui şi răului, îl ajutăm să distingă fapta bună de fapta rea, el
devine conştient că are de respectat nişte norme morale şi îndatoriri faţă de semenii săi.
Scopul religiei este formarea omului cu un comportament moral, cu o conştiinţă morală, omul care
năzuieşte spre iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui. Religia tinde să-l facă pe elev mai bun, mai drept, mai
frumos sufleteşte şi cu o cultură generală mai bogată.
Educaţia religioasă înseamnă educaţia omului în comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate.
Reperele axiologice ale educaţiei religioase sunt: iubirea, încrederea şi libertatea.
Educaţia religioasă este importantă întrucât în lumea modernă există tendinţa de a considera viaţa
morală independentă de exigenţele religiei. În trăirea religioasă îşi au originea influenţe adânci, care pot
determina pe om la fapte morale, în conformitate cu imperativele divinităţii. Educaţia religioasă este temelia
educaţiei morale; preceptele moralei creştine nu sunt produsul raţiunii omeneşti, ca în etica filosofică, ci
sunt revelate.
În orele de religie, mijloacele de învăţământ au nu numai o funcţie pur informativă de facilitare a
transmiterii unor cunoştinţe, dar şi funcţie formativă; sprijină operaţiile gândirii, sensibilizează sufletul
tânărului, îi cultivă simţul echilibrului şi al frumosului.

820
 Educaţia moral-religioasă este o misiune deosebit de grea. În fiecare zi trebuie să ne gândim că
sămânţa pe care o sădim în sufletele copiilor trebuie să încolţească, pentru a deveni mai buni, mai iubitori
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lor.
Profesorului îi revine această nobilă misiune de a fi lucrător împreună cu Dumnezeu pentru formarea
sufletelor elevilor. Un sacrificiu mare, dar care merită efortul, pentru că scoate la iveală frumuseţea
sufletului.
În consecinţă, în cadrul procesului de învăţământ, religia trebuie să ocupe un rol important alături de
celelalte discipline.

BIBLIOGRAFIE:
Dumitru Călugăr - Hristos în școală. Manualul catehetului ortodox pentru școala primară, vol. I, Ed.
I, Sibiu, 1934
Cucoş Constantin - Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1982.

821
 LEGǍTURA CARE FACE MINUNI- FAMILIA ŞI ŞCOALA

PROF. BURSUC RALUCA-GEORGETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ALEXANDRU ŞTEFULESCU" TG-JIU, GORJ
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul
decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie
pregătit pentru muncă. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de
cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în
mod special pentru a sigura reuşita şcolară.
Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei
pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are
disponibilităţi intelectuale.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara
şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt
numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală,
părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru
o continuă reevaluare.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii trebuie
să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe
care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire
pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

822
 BIBLIOGRAFIE :
1 Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2 Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3 Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4 Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
5 *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
6 Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

823
 GRĂDINIȚA-FAMILIA-COMUNITATEA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

PROF. BURULEAN MARIANA-LUMINIŢA

GRĂDINIŢA NR 35, SECTOR 5, BUCUREŞTI

Multitudinea relațiilor pe care grădinița le stabilește cu mediul socio- educațional apropiat situează
instituția de educație preprimară intr-un context de determinări reciproce menite să asigure eficiența și
optimizarea procesului educațional. Grădinița devine astfel un centru de educație care lucrează în beneficiul
copiilor, al familiilor lor și al comunității.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare. Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă
de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau
secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul.În familie se formează cele mai importante
deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.De la părinţi,
cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportamente.
Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi
familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine
mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat
a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului. Pentru ca
parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile
acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Cei
mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla
ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei
implicaţi. În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi
a familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între: Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei,
specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); Instituţii
ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.);
Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai
Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.); În orice parteneriat educaţional
este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie în beneficiul acestora. În funcţie de
specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu: instituţii sanitare, în susţinerea
unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor comunităţii; ¬ asociaţiile

824
nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social; parteneri privaţi care pot sprijini
grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat; mass-media, pentru promovarea imaginii
grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
1.Alexandra Mateiaş (2003), ,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de Parteneriat și
consiliere, Ed. Didactică și Pedagogică R.A. , București.
2.Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
3.Vrăşmaş, E.,A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.

825
 IMPORTANŢA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREŞC. BURZO MIHAELA

LICEUL TEORETIC ,,IOAN BUTEANU,,
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT
NR.1 ŞOMCUTA MARE

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime.Învăţământul preşcolar realizează educaţia având ca funcţie
majoră formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilităţile
şi dotările sale, în interesul său şi al comunităţii sociale.
Copilul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această interacţiune, el
asimilează normele şi valorile societăţii, modele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor responsabilităţi.
Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activităţi
şi în cadrul unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întreg
sistemul mijloacelor moderne de informare.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre Şcoală, Familie, Societate atrage după sine o mare
colaborare şi responsabilitate din partea fiecăruia, dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra copilului.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa se pot realiza parteneriate cu:
• Agenţii educaţionali-preşcolari, părinţi, personalul grădiniţei, psihologi, logopezi, etc.
• Instituţii ale educaţiei-familie, grădiniţă, şcoală, cluburi ale copiilor etc.
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului-medici, reprezentanţii primăriei,
ai Poliţiei, ai Bisericii etc.
• Mass-media pentru promovarea imaginii grădiniţei.
• Asociaţii nonguvernamentale pentru rezolvarea unor probleme de ordin social.
• Parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat.
Educaţia începe de la primele momente ale vieţii şi se continuă pe tot parcursul acesteia.Primul mediu
cu care copilul intră în contact şi care îi trasează primele direcţii ale educaţiei îl reprezintă familia.
Achiziţiile însuşite de copil în primii ani de viaţă în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia.În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
cinstea, ordinea, sinceritatea, politeţea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult,
părinţii oferind copilului exemple de comportament în diferite contexte.Tot în familie, copilul îşi dezvoltă
limbajul.
Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi,
de modul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii.
Grădiniţa este spaţiul educativ unde li se dezvoltă copiilor deprinderile şi aptitudinile. Activitatea
educativă din grădiniţă nu poate fi separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai
ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune complexă şi unitară a
grădiniţei şi familiei.Colaborarea dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de
colaborare a părinţilor cu persoanele pregătite în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă
deschidere, dorinţă de a colabora cu educatoarele.
În grădiniţă se pun bazele parteneriatelor educaţionale realizate în sprijinul dezvoltării societăţii prin
prisma educaţiei. Importanţa participării familiei în educaţie ca partener activ este subliniată de necesitatea
implicării părinţilor în diverse activităţi alături de educatoare.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalităţii preşcolarilor şi pregătirea acestora pentru viaţă,
activităţile desfăşurate în grădiniţă pun accent pe socializare, integrare dar şi pregătirea pentru şcoală-cel
de-al doilea mediu educaţional al copilului.
Formele de legătură pe care grădiniţa le organizează cu părinţii copiilor sunt:
# şedinţe lunare
# lectorate

826
 # consiliere
# prezentarea progresului copiilor.
# serbări tematice, activităţi educative copii-părinţi, excursii, vizite.
În cadrul parteneriatului Grădiniţă-Familie-Şcoală-Societate se construiesc relaţii pozitive între
parteneri şi duc la unificarea sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor.Cadrele
didactice au nevoie de sprijinul familiei, factorii educaţionali atât pentru a prelua şi dezvolta direcţiile de
acţiune formativ-educativă pe care le antrenează instituţional, cât şi de a găsi rezolvări la diverse necesităţi:
financiare, practiv-aplicative, organizaţionale, logisti
ce.Tocmai de aceea, noi educatoarele iniţiem parteneriate sau programe de consiliere pentru a implica
un număr cât mai mare de părinţi în activităţile grădiniţei.
Educaţia copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toţi aceşti parteneri educaţionali care la
un moment dat intervin în viaţa, respectiv educaţia acestora.Acţiunea asupra copilului este mediată de
famile, dar şi de grădiniţă, şcoală.Comunitatea locală, şcoala, familia, grădiniţa reprezintă instituţii ale
educaţiei prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială şi se perpetuiază valorile sociale.
Susţin ideea conform căreia, pentru a obişnui copiii să dezvolte relaţii constructive cu semenii lor,
să trăiască stări afective pozitive faţă de colegi, să-şi exteriorizeze şi să-şi împărtă şească preocupările şi
interesul pentru anumite subiecte este necesară realizarea unui partene riat între unităţile de învăţământ sau
oricare alt partener educaţional, aducându-i astfel pe copii mai aproape de ceilalţi.Din acţiunile şi întâlnirile
comune, copiii vor lega noi prietenii, îşi vor însuşi norme de convieţuire în grup, adaptându-şi
comportamentul la cerinţele grupului cu care vin în contact.

BIBLIOGRAFIE
1.Dolean, I. Meseria de părinte, Ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001
2. Dumitrana Magdalena, Copilul, familia şi grădiniţa, Ed. Bucureşti, 2000
3. Preda Viorica, Despre educaţia părinţilor în Olanda, articol din Revista Învăţământului Preşcolar,
Nr. 2/2005.
4. Revista Învăţământului Preşcolar Nr. 1-2/2008, M.E.C., Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei.

827
 IDEI DESPRE SISTEMUL DE ÎNVÂȚĂMÂNT DIN GERMANIA

PROF. BUSUIOC AIDA FLORINA

LICEUL TEHNOLOGIC ”ALEXANDRU IOAN CUZA”
PANCIU, JUD, VRANCEA

În organizarea actuală a societății sistemul de învăţământ reprezintă un subsistem al sistemului social,

subordonat şi integrat cadrului general de organizare generală a societăţii, neavând doar o structură internă,
ci supunându-se şi unor impulsuri sociale externe. Un sistem de învăţământ se referă la organizarea sub
formă instituţională, cuprinzând totalitatea instituţiilor ce urmăresc îndeplinirea unor obiective
educaţionale. El are un caracter naţional şi istoric, evoluează şi se dezvoltă în raport cu dezvoltarea
materială şi specificul cultural al fiecărei ţări.
Un sistem de învățământ viabil și interesant este cel din Germania unde responsabilitatea pentru
educație este condiționată de structura federală a țării. Conform Grundgesetz (Constituția),legislația și
administrarea învățământului sunt în cea mai mare parte responsabilitatea Länder (într-un sistem ce cuprinde
Ministerele Educației ale Land-ului, autoritățile regionale și cabinetele școlare la nivel local) și coordonate
naționale de Kultusministerkonferenz (conferința miniștrilor educației și culturii ai Länder). În sarcina
guvernului federal intră legislația privind cadrul general pentru învățământul superior și asistența financiară
a pregătirii individuale, inclusiv promovarea personalului academic tânăr. Principiul care stă la baza organizării
acestuia ,valabil pe întreg teritoriul , este : fiecare elev trebuie să aibă şanse egale, indiferent de originea sa.
O țară cu un sistem educaţional exemplar, aceasta este ţinta, iar o economie săracă în resurse, dar
performantă se bazează pe minţi agere şi inovaţii.
Educaţia preşcolară include instituţii specifice pentru copii, de la 3 la 6 ani, în primul rând creşe,
grădiniţe, sistem preşcolar. Participarea este de obicei, opţională, dar se plăteşte. Personalul care lucrează în
creşele din Germania este reprezentat de educatoare şi de îngrijitoare/îngrijitori copii. Educaţia preşcolară
de la vârsta de 3 până la 6 ani se face îndeosebi în cadrul grădiniţelor (Kindergarten) sau în cadrul căminelor
de zi pentru copii (Kindertagesstätte).
Educația școlară obligatorie începe la vârsta de 6 ani și cuprinde:
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
În primii 4 ani copiii merg la școala primară – Grundschule. Cursurile au loc de obicei dimineața. În
funcție de Bundesland (provincie autonomă din componența statului -ex:Bavaria,Hamburg,Brandenburg)
se dau deja note sau numai un certificat de evaluare. În clasa a IV-a se dau note și se hotărăște, în funcție
de media individuală a fiecărui elev, în ce sistem de școlar se poate încadra ( media de 2,33 pentru
gymnasium, media 2,66 pentru Realschule, iar restul in Hauptschule / Mittelschule).
SECUNDAR I
În această categorie se încadrează toate formele școlare de la clasa a-V-a pâna la a-IX-a/ a X-a ,
Hauptschule/Mittelschule (profesionala), Realschule, Gymnasien și Gesamtschule. În funcție de forma
școlară vizată de elevii din Secundar I, aceștia pot părăsi școala la terminarea clasei a IX-a sau a X-a.
Hauptschule se termină cu sfârșitul clasei a IX-a. Realschule se termină cu sfârșitul clasei a X-a. După
aceea se poate continua cu o meserie sau se poate merge mai departe la așa zisul FOS care se termină cu
un examen de bacalaureat.
SECUNDAR II
Acest nivel face referire la absolvirea gimnaziului Oberstufe (în traducere Treapta de sus). O
perioadă lungă, dura de la clasa a a XI-a până la a XIII-a, în funcție de Bundesland. Acum, Bacalaureatul
(abitur) se susține după clasa a XII-a, aproape peste tot. Bacalaureatul constă într-un examen la 5 discipline
, 3 probe scrise și 2 orale. Disciplinele pentru examen sunt cele alese în clasa a XI-a sau a X-a. Disciplinele
obligatorii scrise sunt limba germană și matematica. De obicei, urmează o limbă străină, iar restul este la
alegerea elevului, dar nu are nicio influență pentru studiile viitoare.
Sistemul de notare german este diferit de cel de notare românesc. Sistemul de notare german cuprinde note de
la 1 pentru foarte bine până la 5 pentru insuficient. Pentru o mai bună diferenţiere a meritelor se pot acorda
şi note cu zecimale, astfel: Nota – Puncte/ Modul de notare
1,0 – 1,5 excelent
1,6 – 2,5 foarte bine

828
 2,6 – 3,5 bine
3,6 – 4,0 suficient
4,1 – 5,0 insuficient
De la clasa XI se dau puncte de la 0 la 15 ( nota 6 sunt 0 puncte, nota 5,6-5,8 înseamnă 1 punct , nota
1,1 înseamnă 15 puncte).
Cu media de la Abitur (bacalaureat) elevul se poate înscrie la Universitate . Dacă nu se reusește
înscrierea în anul respectiv (locurile fiind ocupate de cei cu note foarte bune) există o perioadă de așteptare
de până la 3 ani.
Obligația și perioada de a merge la școală sunt diferite pentru fiecare Bundesland. Școala obligatorie
durează, de obicei , 9 sau 10 ani. Dacă un elev a rămas repetent de 2 ori, la sfârșitul clasei a VII-a sau a
VIII-a, poate să părăsească școala. Obligația de a merge la școală este pentru toate naționalitățile, iar atunci
când nu este respectată se pedepsește cu amendă.
Sistemul de învățământ german este flexibil, axat pe nevoile și dezvoltarea personală a fiecărui copil

829
 ŞCOALA – FAMILIE – COMUNITATE. EFICIENŢA ŞI CALITATE

BUT MIHAIELA, PROF. ÎNV.PRIMAR, ȘCOALA PRIMARĂ NR.3,

PEȘTIȘ, BIHOR
BOTICI ALINA-MARIA, PROF. ÎNV.PRIMAR, ȘCOALA PRIMARĂ NR.3,
PEȘTIȘ, BIHOR

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane -
scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studio, altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Din
perspectiva istorică, educaţia părinţilor - ca și educaţia
(poporului) în general - apare necesară, atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de
emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o component esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la
profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material şi de timp).
Din perspectiva istorica, educaţia părinţilor - ca și educaţia (poporului) în general - apare
necesară, atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituala şi socială,
ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport
care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o
componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt demult considerate
doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Analiza realităţilor şcolii noastre în intervalul de timp de după 1989, ne-a condus spre o generalizare
de ordin teoretic şi anume aceea că metoda de lucru a şcolii cu părinţii trebuie să aibă la bază unificarea
întregului ansamblu de măsuri care contribuie la educaţia copiilor în spiritul „drepturilor omului" pentru
afirmarea deplină a personalităţii fiecăruia, potrivit potenţialului său nativ şi al mediului familial şi social
creat în etapa actuală.
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
și succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli,familii şi
comunităţi. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor şi adolescenţilor.
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile
şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii. Parteneriatele dintreş coli, familii şi
comunităţi pot: ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi
programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvolta abilităţile
de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii; stimuli serviciul comunităţii în
folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoala şi mai târziu, în viaţă. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite
părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Obstacolele
relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la profesori şi
administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort material şi de
timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a familiei privind
educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul

830
mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală;
participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în general,
că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de colaborare
şcoală-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere însine);
participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi), activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi
la întâmplare sau este ignorată în multe şcoli. Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu
familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii
(tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului); definirea imprecisă a roluluide profesor
(oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind
relaţia şcoală-familie.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competenţa lor în aceasta materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională;
Cei care lucrează în şcoală şi răspund de destinele educaţiei neamului pot înţelege dincolo de marile
dificultăţi şi privaţiuni generate de cei care "urzesc o cabană", cum zicea exponentul spiritualităţii româneşti
condiţionarea calităţii vieţii fiecăruia de educaţia oferită tinerilor şi adulţilor ,copiilor şi părinţilor lor;
aceasta în măsura în care au doar ceva mai multă competenţă, bună-voinţă şi responsabilitate morală decât
oricare... "administraţie" (de la care nici Dumnezeu nu ar putea cere mai mult).

Bibliografie:
[1]. Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
[2]. Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
[3]. Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993
[4]. Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997

831
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE, ÎN VIZIUNEA
PROFESORULUI G. VĂIDEANU

LICEUL TEOLOGIC GRECO-CATOLIC „SFÂNTUL VASILE CEL MARE”

BLAJ
BUTAŞ FLORICA-CLAUDIA, PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR

Lumea contemporană se străduieşte să devină, din ce în ce mai mult, o lume unitară. Această realitate
este demonstrată de către forurile internaţionale europene şi mondiale, precum şi rezultatele unificatoare
ale acestora. Studierea şi analizarea problemelor educaţiei mondiale, precum şi luarea măsurilor necesare
trebuie făcute în viziune holistică privind fenomenele educative în globalitatea lor. Se impune, de asemenea,
tot mai evident şi caracterul prospectiv al educaţiei, care constă în capacitatea omului de a „descifra”
viitorul. Anticiparea viitorului într-o perspectivă ştiinţifică constituie o necesitate a omului contemporan,
pentru a găsi soluţii concrete şi rapide în rezolvarea multiplelor probleme pe care le ridică viaţa. (Tomşa,
Gh., Oprescu, N., 2007)
Dacă trecutul explică viitorul, apoi viitorul este raţiunea de a fi a prezentului. Grigore Moisil afirmă
că „o societate nu este bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine” (Cf. Moisil, G., 1989)
Pedagogia contemporană înregistrează, de câteva decenii, unele aspecte sociale ale şcolii moderne,
identificabile în programe, metode şi organizare şcolară (E. Planchard, 1976).
Este evidentă în lumea şcolii o oarecare tensiune, chiar rivalitate faţă de „invazia” unor tipuri de
educaţie ce nu sunt controlate de şcoală, dar exercită un rol important. Profesorul G. Văideanu (1987) distinge
trei tipuri de educaţie care concură la formarea tinerei generaţii:
Educaţia formală, girată de autoritatea şcolară, asimilarea conţinuturilor transmise prin şcoală
constituie o obligaţie pentru elevi, performanţele fiind sistematic evaluate. Aceste conţinuturi reprezintă
sau ar trebui să reprezinte o sinteză, un extract semnificativ în raport cu obiectivele educaţiei şi
informaţiile utilizate în viaţa şcolii.
Educaţia nonformală. Conţinuturile educaţiei extraşcolare sunt reprezentate de totalitatea
activităţilor cu caracter opţional sau facultativ (rareori obligatorii) promovate de şcoală, de organizaţiile de
tineret, de şcoală în colaborare cu asociaţiile culturale, de elevii înşişi. Aceste activităţi se organizează în
şcoli (cercuri pe discipline, competiţii cultural-sportive, ceremoniale, festivităţi) sau în afara ei (vizite,
excursii).
Conţinuturile, metodele, durata acestor activităţi sunt, în principiu, determinate de elevi, care-şi
asumă adesea responsabilitatea dezbaterilor.
Activităţile nonformale joacă un rol important în identificarea şi formarea talentelor, promovarea unui
învăţământ cu caracter interdisciplinar, antrenarea în descoperirea „noilor educaţii” (pentru pace şi
democraţie, protejarea mediului, participare şi schimbare etc.).
Educaţia informală. Conţinuturile ei sunt furnizate de informaţiile vehiculate de mass-media,
familie, contactele cu adulţii sau alţi copii în timpul vacanţelor, pe stradă, în instituţiile de cultură. Aceste
informaţii au, desigur, o valoare inegală, impactul lor de ordin cognitiv, social, moral poate fi însă
important. De aceea, pentru interpretarea lor, nivelul cultural, intelectual al copilului nu este suficient. El
trebuie asistat cu tact de adulţi competenţi care pot utiliza cu succes resursele formative ale acestor
experienţe umane confirmate.
Cele trei forme ale educaţiei îşi pot dovedi eficienţe în formarea şi dezvoltarea personalităţii şi,
în acelaşi timp, pot contribui la dezvoltarea durabilă a societăţii numai prin interdependenţă şi
intercondiţionare în contextul educaţiei permanente, lucru ce i-a determinat pe unii teoreticieni
contemporani ai educaţiei să adopte o concepţie holistică asupra educaţiei – Ph. Coombs, P. Legrand,
Th. La Belle, etc. (Tomşa, Gh., Oprescu, N., 2007)
Şcoala nu poate ignora viaţa socială, izolându-l pe elev de problemele ei majore, nu poate spera să
formeze (nu doar să transmită cunoştinţe) punând între paranteze experienţele psihosociale ale viitorilor
cetăţeni.

832
 Astfel, se desprinde ideea conform căreia şcoala nu mai deţine monopolul educaţiei (împărţind această
misiune socială cu familia, grupurile formale şi nonformale, comunitatea), fiind nevoită să-şi schimbe
strategiile de intervenţie, apelând, pe lângă modalităţile tradiţionale, şi la unele modalităţi noi, între care
conlucrarea cu agenţii socializatori „provenind din afara graniţelor sale”.

Referinţe bibliografice:
• Tomşa, G., Oprescu, N., 2007, Bazele teoretice ale psihopedagogiei preşcolar, ed. V&I Integral,
Bucureşti.
• Luduşan, Marioara, 2013, Pedagogie socială, suport de curs, Alba Iulia

833
 „EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE”
SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROFESOR: BUTOI MIHAELA

LICEUL DE ARTE „BĂLAȘA DOAMNA” TÂRGOVIȘTE

Sistemul de învățământ poate fi definit ca un subsistem al sistemului social specializat în

demisiomarea și structurarea unor oferte educaționale ce corespund mai multor categorii de beneficiari în
funcție de vârstă, interese profesionale, constrângeri materiale, obiective sociale etc. Sistemul de
învățământ trebuie să permită numeroase deschideri, o disponibilitate la schimbare și inovații care să-i
asigure adecvarea permanentă la realități.
Sistemul de învățământ trebuie gândit ca un mijloc sau ca un instrument de fasonare a ființei, de
investire în capitalul uman fiind singura sursă sigură de evoluție a umanității.
Sistemele europene sunt diversificate și au o abordare generală pentru a le oferi elevilor cunoștințele
de bază și competențele de care au nevoie în viitor. Deși fiecare țară din UE răspunde de propriul sistem de
educație și de materiile predate, Comisia Europeană sprijină eforturile naționale menite să amelioreze
calitatea învățământului. Majoritatea elevilor europeni petrec 9 sau 10 ani în școală. Durata învățământului
obligatoriu diferă dela o țară la alta, la fel și vârsta la care copiii încep școala-în general la 5 sau 6 ani.
În urma unor studii realizate de către Programul Internațional pentru Evaluarea Elevilor-care
analizează performanțele elevilor prin examene relizate la fiecare 3 ani, (doar la disciplinele matematică,
științe și lectură) s-a ajuns la conluzia că țările cu cel mai mare punctaj care indică cel mai înalt nivel de
învățământ sunt următoarele:
1.Pe primul loc se clasifică Coreea de Sud caracterizată prin rezultate deosebit de bune atât la
matematică precum și la lectură și științe. În doar 60 de ani a reușit să lupte și să elimine definitiv
analfabetismul existent în această țară, pornind de la premisa că educația este motorul care ajută la
dezvoltarea țării. Învățământul este gratuit și obligatoriu începând de la vârsta de 7 ani până la 15 ani. Ca
și în celelalte țări există o selecție pentru a intra la facultate.
2. Japonia prezintă la fel ca și Coreea de Sud și Finlanda un nivel înalt în ceea ce privește analiza
realizată atât în domeniul matematicii cât și al literaturii dar și al științei. Structura educațională bazată pe
tehnologie a avut un mare rol și un plus în ceea ce privește cunoașterea și înțelegerea. Unul dintre cele mai
importante elemente ale sistemului educativ este acela al unui curriculum egalitarist pentru toate nivelurile
de învățământ național. Profesorii au o bună pregătire profesională și sunt foarte respectați de societate.
3. Finlanda are un sistem educațional recunoscut la nivel mondial prin eficacitatea sa. Principala
caracteristică a acestui sistem educațional este printre altele, aceea că învățământul este o profesie
valoroasă.
La fel ca și majoritatea țărilor ce aparțin Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OCDE), educația este gratuită și accesibilă pentru toată lumea, bazându-se pe principiul de a promova
fericirea copiilor prin învățare.

4. Estonia - sistemul educațional din această țară se află între primele în ceea ce privește performanța
în aria științelor. Desemeni se remarcă și în matematică și lectură. Învățământul este obligatoriu în această
țară începând de la vârsta de 7 ani până la 17 ani. Obiectivul acestui sistem educațional este de a promova
învățământul oricărei persoane și pe parcursul întregii vieți. Au grijă ca profesorii să fie motivați pentru
munca depusă.

834
 5. Canada – elevii canadieni sunt remarcați cu deosebite rezultate la aceleași discipline ca cele
amintite mai sus. Aici învățământul este obligatoriu și gratuit până la 16 ani. În schimb, nu există un sistem
educațional național, ci fiecare provincie și teritoriu are sistemul său propriu. Spre deosebire de celelalte
țări, nu oferă suficienți bani acestui domeniu.
6. Elveția – ca și alte țări, se caracterizează prin faptul că educația este diferită în funcție de locul în
care se desfășoară. În schimb constituția acestei țări prevede învățământul ca fiind obligatoriu și gratuit
indiferent de locul în care se dorește să se realizeze studiile.
7. Irlanda – sistemul educațional Irlandez a obținut deasemeni rezultate deosebite în domeniul literar,
stiințific și cel al matematicii. Învățământul este obligatoriu începând de la 6 până la 15 ani, iar numărul de
elevi per clasă este de 17. Există trei tipuri de instituții de învățământ: licee tehnologice, instituții de
învățământ și universități .
Mai sunt și alte țări care pot fi amintite precum Germania sau Olanda care au desemeni rezultate
deosebite în aceste domenii, însă succesul tuturor acestor țări în domeniul educației nu putem spune că se
bazează pe o formulă magică sau pe o rețetă definitivă. Fiecare țară are specificul ei care nu se poate potrivi
cu oricare. Însă există anumite elemente de care trebuie tinut cont în sistemul de învățământ din secolul
XXI pentru a obține rezultate mai bune și anume: se recomandă un sistem de învățământ mai flexibil și mai
îndepărtat de posibilele modele rigide. Este foarte important deasemenea să se promoveze valorile sociale,
precum egalitatea, dreptatea, cooperarea și ajutorul umanitar, în acest fel se realizează educația cetățeanului
pentru a fi pregătit și a face față nevoilor reale ce-l înconjoară.
În încheiere, sistemul de învățământ în secolul XXI va contribui la transmiterea adevăratelor valori
care să ne ajute să construim o societate mai bună, mai corectă, dinamică și diverificată recurgând la diferite
resurse tehnologice pentru a obține un învățământ de calitate .

835
 RELAȚIA DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF INV PRESCOLAR BUZDUGAN MARICICA

SCOALA GIMNAZIALA BALUSESTI –STRUCT. MESTEACAN

În cadrul sistemului de învățământ trebuie să existe o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali
deoarece această atmosferă facilitează învăţarea. Existența unor reguli comune, cunoscute şi fixate
împreună cu familia și copiii, ușurează mult efortul învăţării. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul
unei şcoli, iar aceste relaţii au un potenţial considerabil de infuenţare a educaţiei copiilor, atât în sens pozitiv
cât şi în sens negative.
1.Relația dintre grădiniță și familie. Dezvoltarea acestui tip de ralație, vine după sine cu avantaje
printre care amintim: dezvoltarea abilităților de lideri ale părinților; conectarea familiei cu membrii școlii
și ai comunității; oferirea de suport familiilor preșcolarilor. Menținând acest tip de parteneriat, părinții devin
responsabili fața de educația copiilor și îndeplinesc nevoile copiilor de a fi sprijiniți și aprobați. Cadrele
didactice trebuie să manifeste o relație de prietenie față de părinți, să-i informeze pe părinți cu privire la
aspectele pozitive și negative ale copilului. Tot cadrele didactice trebuie să le ofere părinților suficiente
informații despre nivelul de dezvoltare al copilului, despre activitățile care îi trezesc copilului cel mai mare
interes. Părinții au și ei datoria de a le creea propriilor copii, o imagine frumoasă a grădiniței, un loc deosebit
de drăguț și relaxant, unde aceștia învață cele mai frumoase cântece și poezii și unde au cele mai frumoase
jucării. În acest fel curiozitatea copiilor crește, iar dacă părinții au o atitudine pozitivă față de grădiniță,
atunci sunt toate șansele ca preșcolarul să aibă încredere în educatoare și colegi.Părinții preșcolarului
trebuie să fie interesați de tot ce se întâmplă cu copilul la grădiniță, trebuie să știe orarul grădiniței, trebuie
să știe ce îi place cel mai mult copilului să facă, trebuie să participe cu interes la activitățile desfășurate în
grădinița cu familia. Părinții trebuie să fie deschiși, să ofere cadrului didactic toate informațiile despre copil,
din punct de vedere al sănătății, al dezvoltării sau a dorinței acestuia.
2.Relația dintre grădiniță și comunitate. Deține numeroase avantaje, printre care amintim:
transmiterea de informații pozitive despre grădiniță către agenții instituționali, dar și a grădiniței înspre
comunitate prin distribuirea unui mesaj care vine din mai multe surse și care exprimă specificul grădiniței
respective în comunitatea locală.Educatoarele, au rolul de a manifesta creativitate și imaginație în inițierea
unor parteneriate, dinamism în organizarea și desfășurarea acestor parteneriate, dar și toleranță fiind
responsabile de evaluarea acestui parteneriat.
Grădinița trebuie integrată în mediul comunității ca partener egal și consecvent în formarea viitorilor
cetățeni., educatoarea fiind responsabilă de crearea acestor legături cu comunitatea și păstrarea unei relații
deschise cu comunitatea și societatea de care aparținem cu toții.
3.Relatia dintre gradinita si scoala. În perspectiva pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie
avută în vedere eficientizarea procesului de învăţare prin pregătirea terenului psihologic pe care se grefează
cunoştinţele şi modul cum este acesta pregătit În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să
fixeze obiectivele care vizează pregătirea preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii,
cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic,cu limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător .În perspectiva
pregătirii preşcolarului pentru şcoală trebuie avută în vedere eficientizarea procesului de învăţare prin
pregătirea terenului psihologic pe care se grefează cunoştinţele şi modul cum este acesta pregătit
Cele care consolideaza relatiile dintre gradinita-scoala - familie - societate sunt parteneriatele.
Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre
valorile promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi
ai achiziţiilor de ordin educaţional ale propriilor copii.. Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este
esenţial ca: părinţii să fie priviţi ca participanţi activi care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la
educarea copiilor lor; părinţii să fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copiii lor; să se recunoască şi
să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor; să se valorifice aceste informaţii şi să se
utilizeze în completarea informaţiilor profesionale; responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi
educator.

836
 Parteneriatele cu comunitatea Copilul vine în contact cu persoane diferite, creşte şi se dezvoltă
într-un mediu comunitar variat, necunoscut pentru el. Specificul cultural, valorile promovate de acest mediu
trebuie avute în vedere. De aceea este nevoie ca membrii comunităţii să fie antrenaţi în luarea unor decizii,
direcţionarea unor activităţi, remedierea unor aspecte negative. Cu sprijinul acestora educatoarea îşi poate
manifesta disponibilitatea de colaborare în cele mai diverse forme.
Parteneriat grădiniţă–şcoală În cadrul acţiunii de reformare a sistemului de învăţământ şi reaşezare
a lui pe baze moderne, se subliniază tot mai intens ideea parteneriatelor educaţionale, ce creează oportunităţi
de cooperare, consultare, comunicare, conlucrare în vederea atingerii unui scop comun.In urma
consultărilor reciproce, a nevoilor resimţite de ambii parteneri s-a stabilit un acord între unităţile de
învăţământ implicate. Acest parteneriat se naşte dintr-o
neajunsuri întâmpinate cum ar fi: relaţia sporadică dintre şcoală şi grădiniţă, necunoaşterea suficientă
a prevederilor celor două instituţii, neconcordanţa de cerinţe, dezorientarea părinţilor în ce priveşte cerinţele
scolii, nehotărârea lor cu privire la înscrierea copiilor la şcoală.
Parteneriatul între cele două instituţii de învăţământ, urmăreşte găsirea celor mai eficiente căi pentru
a asigura adaptarea copiilor cu vârst între 3-6/7 ani la noua etapa din viaţa lor, şcoala, după cum vizează şi
îmbunătăţirea pregătirii profesionale a cadrelor didactice prin activităţi organizate în şcoală şi grădiniţă,
valorificând cunoştinţele, experienţa cadrelor şi baza materiala a unităţilor implicate.
Astfel aceste parteneriate bine gandite între grădiniță-familie-scoala-comunitate sunt foarte
importante, creându-se strânse legături între toți participanții.

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.
3.Elisabeta Voiculescu, ,,Pedagogie prescolara, Editura Aramis,2003
4.www.didactic.ro

837
 CONSILIEREA INDIVIDUALĂ

PROFESOR PSIHOPEDAGOG BUZLE CLAUDIA MARINELA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ”ORIZONT ”ORADEA
STRUCTURA CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR.1
TILEAGD

”Cuvântul progres nu are niciun sens cât există copii nefericiți” Albert Eistein

Învățământul special este un subsistem al învățământului românesc și se prezintă ca un sistem valabil,

deschis, flexibil, performant și apt de a se adapta cerințelor societății în orice perioadă de dezvoltare a
acesteia.
Copilul cu cerințe educative speciale prezintă un adevărat impediment în ceea ce priveşte integrarea
şi adaptarea lui şcolară şi socială ceea ce m-a determinat să studiez o bogată literatură de specialitate.
Consilierea are o importanță deosebită în prevenirea tulburărilor emoționale și comportamentale, în
dezvoltarea personală și în rezolvarea de probleme cu care elevii, în special,se pot confruntă.
Cele mai eficiente metode în cazul activităților de consiliere sunt cele interactive: jocul de rol,
învățare prin cooperare, problematizarea și dezbaterea.
Cu abilitate şi discreţie, trebuie aplanate eventualele conflicte şi să se manifeste răbdare față de
greutăţile participanţilor de a soluţiona problema, punând accent pe participarea activă şi individuală.
În prezentarea de față vreau să descriu activitatea de consiliere a unui copil din unitate care prezintă
probleme comportamentale și de comunicare, crize de furie, dificultăţi legate de relaționare, randament
şcolar scăzut, pe fondul unei deficiențe mintale ușoare şi a tulburării hiperchinetice, deficit atenţional și
tulburări de învățare.
IDENTIFICAREA ŞI DESCRIEREA PROBLEMEI
Tabloul familiei: V.F. este elev de 14 ani, în prezent elev în clasa aIII-a și provine dintr-o familie
dezorganizată, tatăl fiind condamnat pentru agresiune față de alte persoane iar mama a rămas singură cu cei
6 copii.
Tabloul copilului.
Copilul V.F. a fost înscris la noi la şcoală încă din clasa I. El fiind un copil care nu a frecventat
cursurile în școală de masa deși a fost înscris în clasa I la școală din localitatea unde locuiește. Încă de la
început am desprins câteva caracteristici ale acestui copil care-l diferenţiau de ceilalţi elevi din clasă. Astfel,
el era foarte impulsiv, hiperactiv, cu tulburări de atenţie. Se manifesta ca fiind foarte nerăbdător, întâmpina
dificultăţi în a aştepta sau a-şi amâna nevoile, iar uneori avea acţiuni bruşte şi fără premeditare.
În clasă îi este dificil să stea liniştit. În ceea ce priveşte sarcinile şcolare acest elev nu reuşeşte să le
ducă la bun sfârşit, decât cu ajutor. Acest lucru se poate observa mai ales în activităţile care reclamă efort
intelectual. Problemele apar în general în activităţile impuse de alţii, comparativ cu cele pe care le alege
singur. El oscileză frecvent între activităţi, pierzându-şi repede interesul faţă de activitatea în desfăşurare şi
dedicându-se alteia. Limbajul este mai sărac, se exprimă uneori greoi, nu are întotdeauna o coerenţă verbală.
Comunică destul de greu, din cauză că în mediul familial folosesc limba rromani. Prezintă o uşoară
întârziere în dezvoltarea cognitivă. Toate acestea au dus la achiziţii şcolare scăzute.
Această consiliere am realizat-o la solicitarea cadrelor didactice de la clasă. Din momentul analizării
situației prin definirea problemelor și identificarea obiectivelor, am pornit planul de consiliere. Motivația
pentru care elevul a participat la consiliere individuală a fost: “dorința de a scăpa de comportamentul agresiv
și vocabularul vulgar față de alți copii,vocabularul vulgar folosit față de personalul din unitate și dorința de
a-și organiza mai bine timpul” ,V.F. și-ar fi dorit să fie cuminte și ascultător.
În prima parte a ședințelor individuale V.F.conștientizează prin răspunsurile la chestionarele
întocmite de psihopedagog, că este un copil care are tulburări de comportament și de comunicare. Această
etapă s-a realizat în cabinetul școlar, într-o atmosferă de calm, respect față de elev, empatie și deschidere
față de problemele enunțate mai sus și toate acestea au permis identificarea problemei și au stimulat elevul
să participe activ. Ședința i se pare prea scurtă iar metafora “Zidul” l-a ajutat să identifice aspectele esențiale
ale “comportamentului său” . A reușit să-și corecteze a imaginea de sine.

838
 V.F. după efectuarea “DESENUL FAMILIEI” a înțeles că între el și tatăl său nu prea există
comunicare, spune că el seamănă foarte mult cu tătăl său în privința comportamentului, acesta din urmă
fiind în pușcărie pentru agresarea mai multor persoane, mama fiind singura care îl sprijină dar care și îi
impune propriile aspirații.
În următoarea ședință s-a consolidat relația dintre elev și psihopedagog prin sporirea încrederii și
acceptarea sinceră a utilizării instrumentelor de lucru (valiza cu calități,comoara din suflet și linia
comportamentului în orice situație).
Informațiile obținute i-au deschis noi perspective, dorindu-și foarte mult să nu mai fie un copil cu
probleme de comportament și de comunicare.
În următoarea ședință obiectivul intermediar este un ritm nou al activității, gândurile negative
eliminate și înlocuirea lor cu cele pozitive. Cu ocazia acestei ședințe ale acestei etape elevul a reușit să-și
formuleze obiective și scopuri intermediare. Gândurile negative de genul “Nu este corectă atitudinea ....
față de mine” au trecut în gânduri pozitive de genul “În cele din urmă dacă voi fi cuminte voi depăși toate
obstacolele”.Aceasta îi conferă încredere în propria persoană, iar jocul de rol inversat în care elevul este
profesor, a permis elevului să se
perceapă pe sine în acțiune și să devină înțelegător față de problema sa.
CONSTATĂRI :Au fost necesare mai multe ședințe. Acceptarea planului de acțiune, completarea cu
seriozitate, încredere și realism iar beneficiarul personal al realizării unui astfel de program considera că :
“îmi sporesc autorespectul și încrederea în mine”
Soluții:
1. Să fiu mai cuminte
2. Să fiu mai ascultător
3. Să respect cu strictețe ce mi-am propus
4. Evaluare și revizuire
Aș reda câteva răspunsuri ale lui V.F. care validează ipotezele de lucru ale studiului: “Pentru mine
ședințele de consiliere individuală privind comportamentul au fost ca: ” o rază de soare “, ședințele de
consiliere individuală m-au ajutat să mă regăsesc, să cred în mine și în calitățile mele”
CONCLUZIE FINALĂ
În cazul lui V.F. procesul de consiliere a durat mai multe săptămâni și problema sa inițială s-a
diminuat considerabil, binențeles că în acest porgram a fost implicată și mama elevului în cauză, acesteia
oferindu-i-se consiliere pentru a putea înțelege situația și a-și ajuta copilul.
A reușit să depășească starea de agresivitate fizică și verbală față de colegi și față de personalul din
unitate.

839
 CONSOLIDARE RELAŢIILOR DE COOPERARE DINTRE
ŞCOALĂ ŞI FAMILIE

PROF. CĂCIULAN CRISTINA- MARIANA

GRĂDINIŢA P.P.NR.5 LUGOJ

Cooperarea activă a şcolii şi a profesorilor diriginţi cu ceilalţi factori educaţionali – familia,

comunitatea locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea
unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi.
Şcoala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată să
gestioneze resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la
managementul schimbărilor din societatea actuală.
Totuşi, rolul important, cel puţin acum, îi revine şcolii, cadrelor didactice, profesorului diriginte care,
prin activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi
conduite morale şi civice, în contextul european actual. În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona
cu familiile elevilor, poate iniţia activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, şcoala sprijină actorii
implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a înţelege normele moral-civice, poate îmbunătăţi calitatea
vieţii şi performanţele elevilor, poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică, etc. În cadrul
abordărilor contemporane ale fenomului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice
în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. Rolul cadrelor
didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o activitate de acest gen în
fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de
îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă,
implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct
de vedere diferit.
Familia reprezintă prima şcoală a copilului, deoarece contribuie la formarea concepţiei despre viaţă,
a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori educaţionale. În prezent, se pune
un mare accent pe stabilirea de parteneriate între şcoală şi familie, în scopul creşterii calităţii procesului
educativ. Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare, clarifică
diverse probleme educative, oferă un nou cadru pentru dezvoltarea personalităţii elevului. Iniţierea
diferitelor proiecte educaţionale de parteneriat este benefică atât pentru elevi, cât şi pentru toţi factorii
implicaţi: şcoală, familie, comunitate.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi, ele
nemaifiind de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă care ţine de
natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele
şcoală-familie-comunitate sunt esenţiale în procesul educării elevilor şi în obţinerea succesului şcolar.
Acestea prezintă numeroase avantaje: ajută profesorii în munca lor, perfecţionează abilităţile şcolare ale
elevilor, îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale
părinţilor, dezvoltă abilităţile de lideri ale parinţilor, conectează familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii,
stimulează serviciul comunităţii în folosul şcolilor, creează un mediu mai sigur in şcoli.
Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei, cu atât gradul de implicare al acesteia din urmă este mai
mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate,
obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care
doresc să-l atingă. Atitudinea familiei faţă de şcoală se transferă şi copiilor şi se manifestă în gradul de
interes faţă de activităţile şcolii, faţă de teme, faţă de rezultatele evaluării, faţă de aprecierile cadrelor
didactice etc.
Din studiile efectuate în ultimii ani pe această temă s-a constatat că obstacolele majore întâlnite în
relaţia şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la profesori şi
manageri/ directori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material şi
de timp). Multe studii demonstrează însă că succesul la învăţătură este influenţat mai mult de atitudinea
părinţilor vizavi de şcoală şi de educaţie decât de statutul economic sau de nivelul de educaţie al familiilor
din care provin copiii. Adesea dificultăţile rezultă din disputa unor idei divergente referitoare la:
responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii de către părinţi

840
sau unicitatea învăţământului, impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului,
participarea părinţilor la procesul decizional în instituţia şcolară. Cel mai greu de înlăturat este obstacolul
de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor - părinţi, cadre didactice, elevi, publicul larg in general - şi
cutumele sociale înrădăcinate şi întărite prin comportamente repetate sunt factori greu de influenţat şi de
schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat.
O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor la activităţile şcolii
şi au propus diferite forme de colaborare în vederea ameliorării relaţiilor dintre familie şi şcoală. În cadrul
acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi care stimulează schimbul de
informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale armonioase.
Există mai multe modalităţi de implicare a părinţilor în activitatea educaţională:
- Asistenţa acordată părinţilor de către şcoală (ajutorul oferit familiilor pentru a crea un mediu propice
învăţării prin programe de iniţiere a părinţilor);
- Comunicarea
- Voluntariatul (recrutarea dintre părinţi a unor grupuri de susţinere a activităţii şcolii, a profesorilor,
a elevilor, a altor părinţi);
- Luarea deciziilor (includerea, cooptarea părinţilor în procesul de decizie la nivel de şcoală);
- Învăţarea acasă (transmiterea de informaţii către părinţi despre cum pot fi de folos elevilor în
efectuarea sarcinilor şcolare);
- Colaborarea cu comunitatea locală (informarea elevilor şi a familiilor acestora cu privire la resursele
comunităţii, la activităţile acesteia şi la legătura care există între acestea şi activităţile de învăţare).
Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin: activităţi de informare şi
consiliere a părinţilor (care pot fi zilnice după orele de curs), vizite la domiciliu de câte ori e nevoie,
lectorate lunare cu părinţii, adunări comune părinţi – elevi, întruniri ale comitetului de părinţi pe clase,
comunicarea prin poştă (scrisori de înştiinţare cu antetul şcolii) sau prin poşta electronică, comunicarea prin
telefon.
Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală, de care
familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/instituţii şi pot lua diverse forme: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a
diverselor sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school - care pot
avea şi alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, miniexcursii, teatre, spectacole, vizite în diverse
locuri etc.), centre de voluntariat, cluburi, cantine, semi-internate etc.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea - „Şcoala, familia, comunitatea”, Editura Institutul European, Iaşi, 2007
2. Băran Pescaru, Adina - „Parteneriat în educatie”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
3. Claff, Godfrey - „Parteneriat şcoală-familie-comunitate. Ghid pentru cadrele didactice”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007

841
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ/ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

CAIA HOANAS FLOAREA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TULGHEŞ

“ Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educaţia începe de la primele moment ale vieţii și se continuă pe parcursul acesteia.Primul mediu cu
care copilul intră in contact si care îi trasează primele direcţii ale educaţiei este familia.
“Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
Primul colectiv al copiilor este grădiniţa, unde începe să se adapteze la noul mediu social si
educaţional. De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții de ambele părți.Educatoare pentru preşcolar devine o a doua
mamă, care împreuna cu parinţii contribuie la educarea si formarea copilului.
După anii de grădiniţa preșcolarul trece intr-o alta etapă al vieţii, cea de elev. Cu flori în mână şi cu
emoţii asteptăm primul sunet de clopoţel, prima zi de şcoală, prima întâlnire cu doamna învăţătoare. Şcoala
ne învaţă şi ne ajută pentru a ne deschide orizonturile in viitor .
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această acţiune.
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare
părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile decare dispune pentru educaţia
copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;metodele de colaborare cu şcoala. În
acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în
materie de relaţie cu părinţii, iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală
se poare realiza prin parteneriate. Când şcoala şi familia lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt
elevii . Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală și, mai târziu, în viață.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, eleasigură într -
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general înviaţa socială.
Legatura dintre grădiniță/şcoală – familie- societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia sunt în formare.
Parteneriatele şcoală – familie vin în sprijinul îmbunătăţirii comunicării dintre părinţi şi profesori.
Această planificare duce la stabilirea unei relaţii de încredere şi cooperare activă cu cadrele didactice ,
familia fiind unul dintre factorii a căror contribuţie este foarte importantă în procesul de integrare şcolară a
copiilor.

842
 ŞCOALA ȘI FAMILIA-PILONII DE REZISTENȚĂ AI EDUCAȚIEI

PROF.ÎNV.PRIMAR CĂIMĂCANU MARINELA MĂDĂLINA LUMINIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ,,MIRCEA CEL BĂTRÂN”-GIURGIU

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial , activează elevul , obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială .Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică , elaborarea şi luarea
deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să ia
parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc.Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor , într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple , marcată de
o multitudine de tranziţii , de naturi diferite . Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori,
la reconstrucţia spirituală a omului. În prezent România cunoaşte o redefinire a rolului social al educaţiei ,
în contextul unui ” parteneriat pentru educaţie ” , care se doreşte a fi un dialog deschis , lucid , responsabil
, între toţi factorii educaţionali familie, biserică , şcoală , comunitate locală ).Şcoala se deschide spre mediul
comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală- comunitate (şcoala în comunitate şi
comunitatea în şcoală ) , în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic , centru complex de
învăţare la îndemâna tuturor , tineri şi mai puţin tineri. Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic
pentru desfăşurarea acestor activităţi comune. Prin programe şi acţiuni specifice se crează şi se dezvoltă
legături multifuncţionale între şcoală şi societatea civilă.
Aşadar comunitatea are un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului. Şcoala
trebuie sa devină nucleul parteneriatului educaţional. Incercarea unităţilor şcolare de a atrage in diferite
tipuri de parteneriat, diferite categorii şi instituţii, se va bucura de succes doar in măsura in care şcoala
va veni in intâmpinarea cerinţelor sociale şi comunitare:
• extinderea caracterului democratic a managementului şcolar;
• atragerea familiei in calitate de partener principal al şcolii;
• realizarea colaborării cu toate categoriile comunitare interesate;
• atragerea tuturor factorilor care pot contribui la rezolvarea problemelor şcolii;
• realizarea unui echilibru intre cererea si oferta de educaţie;
• satisfacerea unor nevoi comunitare specifice in domeniul educaţiei;
• pregătirea elevilor pe linia dezvoltării personale si a integrării active in comunitate;
• asumarea unui rol activ in identificarea si rezolvarea unor probleme ale comunităţii;
Pentru a răspunde acestor deziderate, şcoala printr-un management performant al calităţii
învăţământului, trebuie să orienteze întregul său efort spre elevi, care reprezintă centrul de interes al
oricărui parteneriat educaţional.
Familia partener principal al şcolii
Familia are în societate funcţii bine determinate: funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei
umane prin procrearea şi creşterea copiilor, condiţie primordială a existenţei societăţii . Funcţia socială
prin care familia conferă individului sentimentul de siguranţă, îl ajută să depăşească obstacolele , să
dobândească echilibrul emoţional . În familie, copilul găseşte căldura sufletească şi sentimentul de siguranţă
de care are nevoie. Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi dezvoltării
membrilor familiei. Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în
transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale urmaşilor ei . În familie, copilul învaţă să
se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi , depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele
societăţii.

843
 Funcţia culturală, stă la baza procesului de educare a copiilor , aceasta nu trebuie confundată cu
funcţia educativă, are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate , dar urmăreşte şi crearea
de individualităţi bine pregătite care să contribuie la transformarea şi progresul societăţii . În Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului se precizează că familia constituie elementul fundamental al societăţii .
Familia ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii. Obiectivul principal al acţiunii
educative este formarea personalităţii copilului , care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală , astfel
încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor
didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie . Rolul
cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă . Partener principal al şcolii,
familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o influenţă considerabilă in
raport cu membrii săi.
Transformarea familiei într-un partener al şcolii presupune:
• extinderea iniţiativei şcolii in sensibilizarea şi atragerea familiei;
• elaborarea si realizarea unor proiecte orientate către parteneriatul cu familia;
• activizarea consiliilor de părinţi;
• îmbunătăţirea modalităţilor de informare adresate părinţilor;
• organizarea unor activităţi in regim de parteneriat.
Parteneriatul dintre şcoala şi familie poate fi încurajat printr-un management performant al calităţii
şi prin asigurarea unor servicii educaţionale destinate părinţilor.

Bibliografie:
1. ADKIN, E. JONES, G. LEIGHTON, P. Resurse umane (ghid propus de The Economist Books)
Editura Nemira, Bucureşti, 1999;
2. ANDRÉ de PERETTI, Educaţie în schimbare, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1995;
3. BĂRBUŢĂ, V. Teoria şi practica conducerii – Editura Conphys, 1999;
4. BUNESCU GH.“Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei;www.1educat.ro

844
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI ȘCOALĂ

PROF. ÎNV.PRIMAR CÂLBU IBOLYA-ANDREA,

COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE GOLDIȘ” ARAD

„Dacă un copil trăiește în mijlocul criticilor, învață și el să condamne. Dacă trăiește înconjurat de
fricoși, învață și el să se teamă. Dacă trăiește între cei ce l-au râs, învață să fie timid. Dacă un copil trăiește
în încurajare, învață să aibă încredere. Copilul care este lăudat învață, la rându-i, să aprecieze. Dacă un
copil trăiește înconjurat de iubire, învață să iubească și el. Dacă un copil trăiește înconjurat de prietenie,
învață că este plăcut să trăiești în această lume. Dacă sufletul tău este senin, copilul tău va câștiga pacea
minții. ” (”Ce anume învață copilul tău?”scrisă în 1954 de Dorothy Law Nolte).
Copiii mici sunt foarte impresionabili. Felul în care sunt tratați determină modul în care ei se vor
comporta. Persoana în grija căreia este plasat are o mare influență asupra acestuia și poate ajuta mult la
modelarea viitorului copilului. Când lucrăm cu copiii avem o responsabilitate deosebită și foarte
importantă.
Familia și căminul, conviețuirea și cadrul conviețuirii părinților cu copiii lor, reprezintă „școala”
primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor
trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturității sale. Aceluiași cadru educațional de familie
îi sunt proprii și cultivarea dragostei față de frumos, privită ca un aspect al pregătirii bunului gust al copilului
față de îmbrăcăminte, de ținută fizică, de cadru al locuinței, precum și ca frumusețe în comportare, în
relațiile cu cei din jur. Dragostea de frumos a preșcolarului se va întâlni peste ani cu ordinea, cu curățenia,
cu decența în înfățișarea fizică și cu demnitatea în comportare, cu floarea în ghiveciul căruia va turna zilnic
apă, cu grija de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub aspect fizic, dar mai ales spiritual.
Pregătirea copiilor preșcolari pentru școală este o chestiune esențială, în condițiile intensificării și
accelerării întregului proces de învățământ, începând chiar de la vârsta de 3 ani. Acest aspect nu înseamnă
coborârea vârstei de școlarizare, ci pregătirea sistematică a copilului încă din grădiniță.
Vârsta de 6 ani este optimă școlarizării datorită unor reale disponibilități intelectuale, fapt care ne
permite să apreciem că eventualele eșecuri școlare la vârste mici se datorează nu activității școlare prea
timpurii, ci unor influențe nefaste din partea mediului socio-familial, motivației sau aspectului economic.
Sprijinirea viitoarei activități școlare o realizează grădinița, scopul final al activității ei fiind
pregătirea copilului pentru munca din școală, prin intermediul a două forme specifice: jocul și învățarea.
Jocul reprezintă calea cea mai importantă prin care copilul mic primește informații: învățarea, la
nivelul copiilor din grupa mare, atunci când structurile psihice permit trecerea din planul acțiunii în cel al
vorbirii, este considerată drept impuls principal al dezvoltării inteligenței, servind la formarea și
sistematizarea cunoștințelor elementare pe care copiii le pot dobândi și asimila.
Baza învățământului preșcolar o constituie activitatea operațională a copilului, care oferă prilejul de
inițiativă și experiență, care duce la angajarea copilului în procesul de căutare și exprimare verbală a
cunoștințelor.
Activitățile pe domenii experiențiale pregătesc copiii pentru lecțiile din școală (atât informal, cât și
formal). Aprecierea activității copiilor, prin analizarea rezultatelor obținute în cadrul diferitelor activități, a
concentrării atenției, a comportării, a conștiinciozității reprezintă etapa de pregătire a preșcolarilor pentru
școală. Legătura (colaborarea) grădiniță-școală are un dublu sens, scopul acestei legături fiind continuitatea
dezvoltării copilului și continuitatea procesului instructiv-educativ. Realizarea acestei colaborări
presupune: asigurarea posibilităților reale de frecventare a grădiniței pentru toți copiii între 3-6 ani;
realizarea unui nucleu unitar cu privire la conținutul activității și al metodelor de activitate din grădiniță și
școală; cunoașterea reciprocă și temeinică a Curriculum-ului pentru învățământul preșcolar și clasa
pregătitoare; cunoașterea mediului familial al copilului, a particularităților dezvoltării acestuia în funcție de
acestea, asigurarea unui învățământ individualizat încă din grădiniță; preocuparea deosebită pentru
conținuturile, mijloacele, metodele și procedeele selectate de educatoare la copiii din grupa mare (5-6 ani).
În sprijinul atingerii acestor obiective comune, consider că ar fi necesare și utile întâlniri periodice
între învățătorii care vor prelua clasele pregătitoare și educatoarele grupelor mari. Având în vedere că există
circumscripții școlare ar putea exista chiar posibilitatea colaborării între educatoarea și învățătorul aceluiași
copil, chestiune foarte importantă în procesul cunoașterii fiecărui preșcolar-școlar în parte, în vederea

845
realizării concrete a unui învățământ pe măsura fiecăruia. Contactul direct dintre preșcolarii mari și elevii
claselor mici în unele activități comune (în cadrul unor parteriate) pot prilejui, deasemenea, o colaborare și
o continuitate mai susținută de activități între grădiniță și școală.
În grădiniță se acordă o deosebită importanță activității independente și creatoare a copiilor în diferite
forme de activitate (jocuri de creție, construcții-modelaj, programe distractive etc).Școala este aceea care
trebuie să continue opera formării începută în grădiniță, dată fiind necesitatea de a respecta cerința de bază-
conducerea unitară și pregătirea continuă a copiilor pentru viață.
Clasa de elevi se constituie ca un grup foarte important pentru orice copil care se perpetuează de-a
lungul câtorva ani (în multe cazuri clasa pregătitoare, ciclul primar și gimnazial, deci nouă ani) și are o
imensă influență asupra acestora. Învățătorul trebuie să cunoască rețeaua stărilor afective, de atracție sau
de respingere din clasă și să modeleze astfel încât cei izolați să intre în grup și să evolueze în cadrul acestuia.
Așadar, pregătirea copilului pentru școală depinde atât de formarea în grădiniță a unor deprinderi
specifice activităților din școală, cu intensificarea accentului formativ mai ales în ultimul an, cât și de
continuarea unor activități specifice grădiniței în școală, întrucât numai așa se poate răspunde unui nivel de
exigență în creștere, unui mediu socio-economic în continuă schimbare.
Folosind în încheiere maxima „Nimic nu este ușor în această lume și fiecare lucru își are importanța
lui”, misiunea educatoarelor și a învățătorilor trebuie să aibă în vedere realizarea eficientă a unei sarcini cu
ținta pe metode și tehnici pentru o învățare activă, care să ducă la declanșarea conștiinciozității atât a
cadrului didactic, cât și a copilului/ elevului. Fiecare copil simte nevoia apartenenței la o comunitate. Pentru
ca o grupă/ clasă să fie o comunitate, membri săi trebuie să se simtă respectați, înțeleși, să aibă grijă unii de
alții, să aibă scopuri și valori comune, să decidă împreună.
Influențele educaționale se manifestă prin intermediul familiei, învățământului, adulților, societății în
ansamblu. Egalizarea șanselor școlare și integrarea optimă în clasa pregătitoare a tuturor elevilor ar trebui
să constituie unul din obiectivele de bază ale învățământului preșcolar și primar din țara noastră.

846
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ ȘCOALĂ FAMILIE COMUNITATE

PROF. ÎNV. PREȘ. CĂLIN DANIELA

,,Cine-l vede pe copil cum crește? Nimeni! Numai cei ce vin din altă spun: ,,Vai, ce-a crescut! Dar
nici mama, nici tata nu l-au văzut cum crește. El a devenit în timp. Și în fiecare clipă a fost ceea ce urma
să fie. (Antone de Sain Expupery)

Procesul de integrare în societate începe in familie în timpul copilăriei mici, cănd intervin primele
contacte sociale și experiențe de viață,și continuă de-a lungul vieții omului, odată cu dobăndirea unor
statusuri și roluri succesive.
Primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentație sănătoasă) acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare și își pun amprenta asupra întregii
personalități.
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au,
prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot
deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.

847
 Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

848
 ŞCOALA, FAMILIA ŞI EDUCAŢIA ELEVILOR

PROF. MARIANA CĂLIN

LICEUL AGRICOL, „DR. C. ANGELESCU”,BUZĂU

Şcoala şi educaţia
În societatea tradiţională, valorile promovate de şcoală erau ascultarea, disciplina, supunerea faţă de
profesor. Cadrul didactic avea o poziţie privilegiată în câmpul şcolar, spre deosebire de elev, văzut drept
obiect pasiv al procesului de învăţământ. Aceste coordonate se modifică însă în şcoala modernă, care pune
accent pe alte valori, cum ar fi cooperarea, competiţia pozitivă şi iniţiativa proprie.
Acţiunea definitorie a şcolii rămâne educaţia, considerată un proces destinat exclusiv omului şi care
vizează disciplinarea şi civilizarea acestuia, din perspectiva unui ideal de personalitate umană, propus şi
dorit chiar de societate. Ioan Cerghit definea educaţia din mai multe unghiuri, ca proces, prin care fiinţa
umană este supusă unei transformări îndelungate, ca acţiune de conducere, omul devenind o fiinţă formată
şi autonomă, dar şi ca acţiune socială sau ca relaţie desfăşurată între doi poli, educatorul şi cel care este
educat. 1
Funcţiile educaţiei sunt diverse şi se referă la transmiterea valorilor pe care societatea le posedă, la
pregătirea şi la formarea oamenilor sau la valorizarea creaţiilor culturale. Educaţia trebuie să ţină cont de
particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor, folosind metode şi strategii optime de dezvoltare ale
acestora. Ea trebuie, de asemenea, să stimuleze imaginaţia şi exprimarea elevilor, oferindu-le un cadru
favorabil creşterii, fără a le impune un cadru rigid, prestabilit.
Raportul şcoală-familie în educaţia copilului
După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-
o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să
cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea
lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa
moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.

1
apud Constantin Cucoş - “Pedagogie”, Polirom, 1996

849
 Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala
noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia:
una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea
violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor
școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1
Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă
cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

Bibliografie
1. Albu, Gabriel, 2002, “În căutarea educaţiei autentice”, Polirom.
2. Cojocaru, Venera Mihaela, 2002, “Teoria şi metodologia instruirii”, E.P.P.
3. Cristea, Gabriela, [2003], “Psihologia educaţiei”, Editura C.N.I. Coresi.
4. Cristea, Sorin, 2003, “Managementul organizaţiei şcolare”, Editura Didactică şi Pedagogică.
5. Cucoş, Constantin, 2000, “Educaţia, dimensiuni culturale şi interculturale”, Polirom.
6. Cucoş, Constantin, 1996, “Pedagogie”, Polirom.
7. http://www.tribunainvatamantului.ro/

850
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
”ŞCOALĂ – COMUNITATE: UN PARTENERIAT INDISOLUBIL”

PROF. CĂLIN MIHAELA MARINELA

LICEUL TEHNOLOGIC „NICOLAE TITULESCU” MEDGIDIA

Şcoala este instituţia de învăţământ al cărei deziderat este să-i pregătească pe copii pentru viaţă. Ar fi
trist să ne imaginăm o şcoală ruptă de realitate, de nevoile societăţii (deşi învăţământului românesc actual
i se aduc multe acuze în acest sens).
Instituţia noastră de învăţământ este un liceu tehnologic, pregăteşte aşadar elevii pentru viitoare
meserii, care se cer pe piaţa muncii. Fiind o emanaţie a societăţii, cu efecte care se răsfrâng asupra acesteia,
şcoala se află, în mod inevitabil, într-o relaţie de interdependenţă cu societatea, pregătind oameni pentru
nevoile acesteia.
Principiile care stau la baza parteneriatului şcoală – comunitate, stipulate în noua lege a educaţiei
sunt (Legea educației naționale, Art. 3) sunt: Principiul echității — în baza căruia accesul la învățare
se realizează fără discriminare; Principiul calității — în baza căruia activitățile de învățământ se
raportează la standarde de referință și la bune practici naționale și internaționale; Principiul relevanței
— în baza căruia educația răspunde nevoilor de dezvoltare personală și social - economice; Principiul
eficienței — în baza căruia se urmărește obținerea de rezultate educaționale maxime, prin gestionarea
resurselor existente; Principiul descentralizării — în baza căruia deciziile principale se iau de către
actorii implicați direct în proces; Principiul răspunderii publice — în baza căruia unitățile și instituțiile
de învățământ răspund public de performanțele lor; Principiul asigurării egalității de șanse; Principiul
transparenței — concretizat în asigurarea vizibilității totale a deciziei și a rezultatelor, prin
comunicarea periodică și adecvată a acestora; Principiul incluziunii sociale; Principiul centrării
educației pe beneficiarii acesteia; Principiul participării și responsabilității părinților; Principiul
fundamentării deciziilor pe dialog și consultare; Principiul respectării dreptului la opinie al
elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învățământ.
Relaţia şcolii noastre cu comunitatea ia forme diverse; avem în primul rând relaţii cu partenerii
economici, dar şi cu diferite instituţii publice: Poliţia, Primăria, Biserica, Biblioteca Municipală etc;
cu fiecare din acestea avem încheiate parteneriate.
Pentru a ilustra relaţia scoală – comunitate, mi-am propus să exemplific printr-o activitate
realizată de şcoală împreună cu o bancă reprezentativă. Activitatea a purtat numele „Educaţia
financiară în şcoli”. Un reprezentant al băncii a ilustrat elevilor, viitori adulţi responsabili, aspecte
legate de latura monetară şi în special privitoare la necesitatea economisirii. Elevii au fost infomaţi
despre cum se poate economisi eficient, fără ca bugetul personal să fie afectat.

Liceul nostru are marele avantaj de a beneficia de un amfiteatru generos, în care sunt realizate
periodic activităţi care ilustrează această relaţie deschisă şcoală – comunitate. Multe din aceste
activităţi beneficiază de concursul părinţilor, ca parte a comunităţii.
Nu poate fi abordată tematica propusă, fără să se facă referire, în contextul specific, al liceului
tehnologic, de parteneriatele, de relaţiile dintre şcoală şi alte şcoli. Un exemplu în acest sens se referă
la Oferta Educaţională, prilej de a prezenta elevilor de la şcolile gimnaziale, dar nu numai acestora, ci
tuturor celor interesaţi, specificul instituţiei noastre.

851
 Şcoala este o comunitate formată din elevi. Fiecare întră în instituţie cu personalitatea dar şi cu
interesele lui. Acestea se conturează numai în relaţia şcolii cu comunitatea, prin toate instituţiile care o
reprezintă.

852
 RELAȚIA ÎNTRE FAMILIA-ȘCOALĂ, FACTOR IMPORTANT ÎN
REUȘITA ȘCOLARĂ

PROF.CĂLINA IULIA LAVINIA

LICEUL TEHNOLOGIC DE TRANSPORTURI AUTO, CRAIOVA

Familia are un rol important în formarea personalităţii copilului alături de şcoală. Educarea copilului
începe, mai întâi în familie, apoi grădinița și școala au rolul bine stabilit, de educare a copilului.
Părinții trebuie să conștientizeze rolul lor esenţial în creşterea copiilor. Ei trebuie să le asigure
acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral, propice pentru o bună
educație și o dezvoltare armonioasă a personalității copilului.
Profesorii cu experiență pot spune că şcolarii care provin din familii care recunosc rolul important al
educaţiei, sunt mai încrezători în forţele proprii, mai dornici de a se implica în activitatea şcolară şi îşi
dezvăluie mai uşor emoţiile, în timp ce aceia care provin din familii care neglijează educaţia sunt mai
nemotivaţi, dezinteresaţi şi mai închişi.
La fel de important este ca părinții au niște responsabilități ce țin de viața școlară și extrașcolară a
propriilor copii și că trebuie să se implice în activitățile organizate de școală. Din aceste motive, școala
realizează parteneriate educative, individuale cu părinții și încearcă să atragă părinții în alte parteneriate
organizate cu instituții colaboratoare.
În școala noastră, cei mai mulți copii provin din familii cu venituri mici și foarte mici, cu adulți cu o
educație la nivelul claselor gimnaziale. Pentru astfel de părinți, educația și, implicit, școala nu este
importantă. Ei consideră că este suficientă o minimă educație ce constă în scris și citit (una din cauzele
principale ale abandonului școlar cu care se confruntă învățământul românesc), sau chiar dacă acordă locul
cuvenit educației, nu știu/nu pot să ajute copiii în educarea lor. Dacă părinții care ignoră educația este mai
greu să fie atrași în viața școlară a copiilor, școala trebuie să-i sprijine pe acești părinți dornici să ofere o
educație copiilor.
O bună modalitate de colaborare cu părinții sunt lectoratele, la care trebuie să existe dialog deschis
între părinţi şi profesori prin utilizarea metodelor interactive.
Învățământul românesc este un sistem prea formal, bazat, predominant, pe transmiterea, acumularea
de informație. Trebuie găsite abordări prin care elevii să fie încurajați, să le crească stima de sine, încrederea
în propriile forțe. Asta înseamnă că trebuie să găsim modalități de creare a unui mediu școlar plăcut, în care
elevii să găsească înțelegerere, afecțiune pentru o dezvoltarea armonioasă a inteligenței emoționale a
elevilor. Numai așa elevii nu-și mai caută motive de a absenta de la ore.
În urma unor chestionare date elevilor, ce priveau motivația lor pentru educație, am concluzionat că
elevii lipsesc de la ore pentru că:
• profesorul este dur, nu zămbește;
• profesorul este foarte exigent, dă note mici;
• metodele de predare ale profesorului sunt prea complicate și nu înțeleg informația transmisă;
• se plictisesc la oră.
Este clar că un profesor rigid nu poate atrage elevii la oră, sau să-i facă să iubească disciplina predată.
Și atunci, este de datoria noastră ca profesori, să ne adaptăm nevoilor și intereselor elevilor noștri, să le
oferim șanse de învățare, să le asigurăm un mediu relaxat, propice unei dezvoltări armonioase a
personalității elevilor, să-i sprijinim în atingerea visurilor ce țin de formarea unui statut social și profesional,
pe viitor .

BIBLIOGRAFIE
BĂRAN – PESCARU, Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Ed.
Adina, Aramis Print, Bucureşti, 2004,
DRĂGAN, Ion Familia- factor educativ, în Revista învăţământului preşcolar, Nr. 1- 2
Bucureşti, 1995,
www.teacherstress.ro,
www.emofree.com.

853
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE ÎN PROCESUL EDUCAȚIEI

PROF. ÎNV. PRIMAR: CALINI DORINA-LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 REBRA, JUDEȚUL BISTRIȚA – NĂSĂUD

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Cele mai importante elemente în dezvoltarea educației sunt reprezentate de școală, familie, societate
și în aceeași măsură mediul extrașcolar cât și cel extra familial care reușeușesc să dezvolte elevul în procesul
educației sale în societate.Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul
acesteia. Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl
reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale
pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și
pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar
și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual
cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi
școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea
că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități
culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.).
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în
condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin
afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o
imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi
să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul
individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă,
stabilitate, siguranţă.
În contextul actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor
și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru
valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală
Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze
educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu
nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,

854
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului
dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi
responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra
copilului.
Mediul educațional trebuie să își propună să asigure integrarea elevului și în viața socială prin
stabilirea diverselor legături de colaborare și cooperare cu instituțiile care sunt interesate (in)direct de
procesul educației. Astfel școala reușește să transmită moștenirea culturală prin dezvoltarea individuală și
colectivă a viitorilor cetățeni care sper că vor reuși să mențină relațiile dintre aceste medii inseparabile.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,
2004.
2. Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998.
3. Curriculum pentru învățământul preșcolar, București, Editura Didactica Publishing House ,,2009.
4. Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998.

855
 RELAȚIA FAMILIE- GRĂDINIȚĂ - ȘCOALĂ –SOCIETATE

AUTOR: PROF. CALIU SENIHA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 CIOCÂRLIA, JUD. CONSTANȚA

MOTTO: Educația nu înseamnă pregătire pentru viață, educația este viața însăși. (John Dewey)

Una dintre marile responsabilități ale adultului prezent în viața copilului, fie în calitate de părinte,
vecin sau medic de familie, fie educator, învățător sau profesor, o reprezintă formarea și dezvoltarea
personalității acestuia în scopul integrării sociale optime. Acest lucru înseamnă că educația copiilor poartă
amprenta familiei, a grădiniței, a școlii, a comunității locale, de fapt, a întregii societăți, deși s-a considerat
sau încă se consideră (spun eu) că instituțiile de învățământ trebuie să poarte întreaga responsabilitate a
educării tânărului.
Dar să nu uităm că, în cea mai mare parte a timpului, copilul o petrece acasă, la bunici, pe stradă sau
cu prietenii. Adulții sau alți copii, indiferent de statut, vârstă sau ocupație, pot deveni modele mentale,
emoționale, fizice sau sociale pentru copii. Aceștia, fiind ușor influențabili și în permanentă interacțiune cu
ceilalți, îi copiază. Aceasta este, de fapt, prima formă de educație pentru societate pe care copilul o primește
în primii ani de viață. În familie, își însușește primele forme de comunicare și comportament. Megând la
doctor, ia contact cu primele deprinderi de viață sănătoasă. Practicând un sport, nu face doar mișcare,
întrucât sportul presupune socializare, educarea spiritului de echipă și colaborare, presupune exprimarea și
exersarea emoțiilor.
Un alt factor important în formarea și dezvoltarea personalității copilului o reprezintă intrarea la
grădiniță, respectiv școală. Grădinița și școala reprezintă medii creative și interesante, în care copilul
interacționează cu alți copii de vârsta lui, care îi oferă informații, dezvoltându-i abilitățile și capacitățile
într-un mod organizat, continuu și sistematic, dar în care trebuie să respecte un program și să se supună
unui regulament.
În acest moment, din păcate, se observă tendința familiei de a lăsa întreaga responsabilitate a educării
copilului pe umerii școlii. Dar influența familiei, a vecinilor, a rudelor sau a prietenilor nu încetează odată
cu intrarea copilului în instituția de învățământ, continuă să se manifeste pe tot parcursul vieții. De aceea,
este absolut necesar ca, pentru o educație de calitate pentru viață, toți factorii educaționali să colaboreză și
să înțeleagă că urmăresc aceleași finalități. Trebuie să fie clar că educarea copilului nu se realizează
fragmentat, când în școală, când acasă, ci se realizează ca un tot unitar, printr-o comunicare eficientă și
efectivă între familie și școală, sub forma discuțiilor, a schimburilor de opinii, reuniuni de informare,
ateliere de lucru, serbări, excursii, vizite ș.a.
În concluzie, copiii au nevoie de iubire și înțelegere, de autoritate părintească și ocrotire în familie,
de instrucție și educație îmbinate armonios și oferite de școală, așa cum afirmă John Dewey, educația este
un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala trebuie să reprezinte viața actuală, viață
tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile
lui de joacă.

Bibliografie:
• Chiru, Mihaela, Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.
• Şincan Eugenia, Alexandru Gheorghe, Şcoala şi familia, Editura Gheorghe – Cârţu Alexandru,
Craiova, 1993

856
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ -ȘCOALĂ-FAMILIE –SOCIETATE

PROFESOR CALOIAN GINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION CREANGĂ,, BUZĂU

,,Noi,cei mari,uităm adesea c-am fost copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte mai
ales când ne găsim în fața copiilor,,Alexandru Vlahuță
Evoluția societății a impus schimbări în conținutul învățământului, în metodele de predare - învățare-
evaluare, în relațiile învățător-elev, elev-elev, învățător –elev - familie.
La intrarea în școală, copilul se integrează într-un sistem de relații interpersonale ,,de jos în sus,,
(copil-învățător) de ,,sus în jos,,(învățător –copil) și orizontal reciproc (copil-copil).
Partener egal alături de învățător este familia. A fi părinte la începutul mileniului trei este din ce în
ce mai dificil. De aceea și familia are nevoie de sprijin și de susținere pentru a rezolva problemele ridicate
AZI de copii ,astfel încât să le garanteze reușita de MÂINE.
Un parteneriat familie - elev - școală este relația cea mai avantajoasă pentru toți participanții la
acest demers. Iar parteneriatul va fi într-adevăr eficient dacă fiecare parte va conștientiza faptul că
subiectul este același, doar denumirea diferă –copilul sau elevul (nostru), Nevoia de un parteneriat real
școală - elev-familie este justificată de tendința de auto învestire cu responsabilitate a părinților preocupați
de viitorul copiilor . Pentru ca acești copii să obțină rezultate calitative superioare, se impune o punte de
comunicare permanentă , o conexiune reală între cei trei parteneri.
Implicarea părinților este utilă cu adevărat când este una de conținut și nu se oprește doar la una
materială (sponsorizări, donații, etc.). Părinții sunt recunoscuți ca fiind primii educatori ai copilului și
,astfel, ei dețin cele mai sigure informații despre nevoile și competențele propriilor copii.
Fiecare copil e unic în felul său, e o minune irepetabilă. Prin definiție, copilul este o făptură făcută
pentru iubire, care tânjește după afecțiunea celor maturi,mai ales a persoanelor importante din viața lui -
părinții și educatorii. A fi părinte e ceva înnăscut, dar statutul de părinte se câștigă, nu este dat oricărui
adult.
Dacă părinții simt că sunt parte constitutivă a educării copiilor lor, ei ajung să aprecieze eforturile
făcute de cadrele didactice în procesul instructiv-educativ din școală. Emoția aceasta este generatoare de
noi idei și de așteptări valoroase pentru copii. Este meritul cadrului didactic de a face din acest parteneriat
un ,,organism vivant,,.
Astfel, vor fi înlăturați factorii perturbatori în comunicarea școală –familie, schimbându-se
mentalitatea neadecvată a unor părinți față de școală, părinți care și consideră copii ,,bulgări de aur, ,,dar
care trebuie să conștientizeze că ,,dacă prima piatră a fost pusă strâmb, atunci tot peretele va fi
strâmb.,,
Implicându-i pe părinți în viața școlii, aceștia vor deveni parteneri activi și avizați în educația
copilului și se vor convinge că merită să investească în dezvoltarea personală a copiilor și a școlii în
ansamblu.
,,Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății,,spunea Nicolae Iorga. Menirea
școlii nu este doar de a înzestra copiii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare,ci și de a stimula calitatea de
om . Școala și familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației. Familia este prima școală a
copilului.,,Pecetea pe care o lasă părinții asupra structurii și profilului spiritual și moral al
personalității propriului copil se menține toată viața,, (M. Golu)
Dar fără participarea părinților, efortul educativ al școlii poate fi înfrânt, deviat sau deformat .Așa
cum spunea H,H,Stern ,,orice sistem de educație ,oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se
lovește de opoziția sau indiferența părinților.,,
Această realitate a căpătat caracter de lege, o prevedere în acest sens fiind inclusă în Legea
educației,,Școala conlucrează cu familia în educarea copiilor,în pregătirea lor pentru muncă și
viață,iar rolul conducător în această acțiune de colaborare revine școlii, ca factor instituționalizat
specializat în munca instructiv-educativă.,,
Considerăm că implicându-i pe părinți în tot ceea ce facem pentru și cu copiii lor, vor înțelege că
fiecare activitate este importantă si benefică pentru toți.
COPIII—au ocazia să vadă că adulții importanți din viața lor activează pentru un scop comun.

857
PĂRINȚII—devin mai conștienți de experiențele zilnice ale copiilor.
CADRELE DIDACTICE –vor reuși să proiecteze și să conducă activități mai individualizate.

BIBLIOGRAFIE
Bătrânu, E. ,,Educația în familie,,E.D.P. București,1974
Le Gall, A, ,,Les insucces scolaires ,,Paris, P.U,F,1973
Kulscar, T,,Factorii psihologici ai reușitei școlare,, E.D.P. ,București ,1978

858
 ACTIVITĂȚILE EDUCATIVE ÎN PARTENERIAT CU PĂRINȚII

PROF. ÎNV. PRIMAR CALU DIANA MARIA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DEVESEL, COM. DEVESEL, JUD. MEHEDINȚI

În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice și comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a
educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi,
îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea, la începutul anului şcolar , a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
Ca dascăli putem avea un impact deosebit asupra elevilor noştri în ceea ce priveşte educaţia lor pentru
cunoaşterea şi păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor, introducând elemente din folclorul zonei unde locuim sau
din alte zone ale ţării în diferitele activităţi pe care le desfăşurăm. Trezindu-le interesul faţă de tradiţiile şi
obiceiurile strămoşeşti, le stimulăm dorinţa de a cunoaşte şi respecta valorile care ne definesc.
Educatorul trebuie sa fructifice dorinţa de a cultiva şi a dezvolta la elevi dragostea faţă de locul natal,
faţă de ţara noastră, faţă de obiceiurile şi tradiţiile neamului nostru.
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţii ale elevilor. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt
parteneri în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii,
scăderea fenomenului delincvenţei. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor. Majoritatea
părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor , dar mulţi nu ştiu cum să procedeze.
Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi
nu ştiu cum să-i implice pe aceştia. Şcoala trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor. De
modul în care şcoala ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu a acestora
la acţiunile comune cu şcoala. Aceasta trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată
lua împreună decizii cu privire la educaţia copiilor lor.
Părinţii se pot implica în calitate de parteneri în educarea elevilor, alături de şcoală, în orice situaţii.
Ei îşi sprijină copiii în multe feluri: le oferă acoperiş, hrană, îmbrăcăminte, protecţie, dragoste, dar ei trebuie
să –i ajute şi cu activitatea la clasă.
A le arăta copiilor că şcoala este importantă se poate face în mai multe moduri, dar colaborarea cu
şcoala este cea care duce la obţinerea unor rezultate bune în procesul de învăţământ. Putem aminti aici
lectoratele cu părinţii, cu activităţi practice, pe ateliere de lucru şi cu informaţii cât mai complete după o
consultare în prealabil a părinţilor cu privire la temele de abordat, care i-ar interesa pentru a-şi putea ajuta
copiii şi pentru a fi pe aceeaşi lungime de undă cu şcoala. Ideal ar fi să existe la biblioteca şcolii materiale
pe care părinţii le pot consulta, venind astfel în întâmpinarea acestora pentru rezolvarea problemelor ce apar
pe parcurs.
Chiar dacă şcoala organizează activităţi frumoase şi utile pentru părinţi şi pentru copiii lor, este posibil
ca participanţii să nu fie într-un număr foarte mare, atunci ar fi posibil ca, prin iniţiativa părinţilor de a
organiza la rândul lor unele activităţi, să se vadă cu adevărat că acestora le pasă, şi ar obliga şcoala la mai
multă deschidere şi cooperare.

859
 Parteneriatul dintre şcoala noastră şi comitetele de părinţi de la nivelul claselor implicate, încearcă
găsirea celor mai eficiente modalităţi de păstrare şi valorificare a tradiţiilor, prin înfiinţarea unui colţ
tradiţional românesc, organizarea în şcoală a unor serbări sau spectacole adecvate precum şi participarea la
spectacole organizate în comunitate.

BIBLIOGRAFIE:
Cucoş , C. , ( 2006 ) , Pedagogie – Ediţia a II –a revăzută şi adăugită , Editura Polirom ,Iaşi
Dumitriu , GH. , Dumitriu , C(2003 ) , Psihopedagogie , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti
https://www.didactic.ro/materiale-didactice

860
 PRIETENII

PROF. CĂLUGĂROIU MARIA-VIORICA

G.P.N. SÎMBUREȘTI, JUD. OLT

De când ne ştim noi suntem împreună

Am mers la grădiniţă chiar de mână
Şi ne-am jucat tot împreună
Părinţii se-ajutau mereu
Fiecare în felul său
Ai tăi suflau într-una-n foale
Ai mei vă duceau demâncare.
Jucării multe nu aveam
Dar la tine-n cort eu mă băgam.
Nicicând noi nu gândeam
Că aceeaşi culoare nu aveam!

NOTĂ:
Această poezie este dedicată tuturor copilașior care au conviețuit împreună cu alte etnii de când se
stiu pe această lume

861
 IMPORTANȚA RELAȚIEI ŞCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

PROF.ÎNV. PRIMAR, CĂLUGĂRU ANGELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2, LOC BARCEA/ GALAȚI

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-
o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să
cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea
lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa
moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane -
scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea”
Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi.
Ele nu mai sunt demult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice
. Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoala şi, mai târziu, în viaţă.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi,cât şi
la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a
familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria
parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în
general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de
colaborare şcoală-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoala şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru
educaţia părinţilor îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţiacopilului prin
educaţie.

862
 Cele mai frecvente obiective ale asociaţiilor naţionale de părinţi sunt:
 sensibilizarea părinţilor privind drepturile şi îndatoririle lor, influenţa comportamentului lor asupra
copilului;
 informarea părinţilor prin publicaţii, radio şi televiziune privind problemele specifice;
 formarea părinţilor prin cursuri destinate acestora, consultaţii (la sediu, telefonic, prin publicaţii)
pe probleme de interes (medicale, juridice, psihologice etc.);
 reprezentarea părinţilor (reprezentanţii sunt obligaţi să apere interesele celor pe care îi reprezintă,
să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare şcolară).
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei

Bibliografie:
[1].Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
[2].Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
[3]. Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993
[4]. Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997
[5].www didactic.ro

863
 EDUCATIE FARA FRONTIERE
GRADINITA, SCOALA, FAMILIA SI SOCIETATEA IN ALTERNATIVA
EDUCATIONALA STEP BY STEP

PROF.INV.PRIMAR CAMPANU DANIELA

SCOALA GIMN.NR. 17 GALATI

“Adevarata siguranta se gaseste mai degraba in solidaritatea sociala decat in efortul individual
izolat.,, Dostoievski
La baza programelor Step by Step pentru copii sta o credinta ferma in principiile democratiei. Atat
progranul prescolar cat si cel primar incurajeaza elevii sa devina cetateni activi si sa aprecieze valorile
inerente unui mod de viata democratic.Dascalii ii indruma in efectuarea alegerilor, preluind raspunderea
personala a acestor alegeri. Copii sunt incurajati in a-si formula si exprima propriile opinii. Se pun intrebari,
se sustin discutii astfel se pune in valoare respectul reciproc si responsabilitatea fata de cei din jur,
onestitatea, civismul si seriozitatea. Adultii formeza constient aceste trasaturi de caracter in relatiile cu
copiii. Tocmai aceste trasaturi formeza baza dezvoltarii caracterului, a personalitatii individului cu scopul
integrarii optime in societate.
Modelul programului Step by Step adera la filosofia, principiile si practicile deja cunoscute din
proiectul pentru prescolari. Acesta include implicarea prin: participarea familiei, didactici adecvate ce tin
cont de personaliatea copilului, pozitia centrala a elevului in acordarea demersului educational bazat pe
individualizare, centre de activitate in salile de clasa si instruirea continua si sustinerea logistica a
invatatorilor.
Programul pentru invatamantul primar este un model creat ca un raspuns serios la marile schimbari
ce se petrec in societate. Necesitatea unei schimbari in invatamant este de neinlaturat, daca luam in
onsiderare fluxul de informatie din vita cotidiana, schimbarile atributiilor din institutiile traditionale si noile
descoperiri privind activitatea mentala.
O teorie care sa cuprinda in totalitate psihologia dezvoltarii individului nu exista, de fapt exista mai
multe asemenea teorii: operele lui Rousseau, Pestalozzi, Froebel si Montessori, considerate de multa vreme
pilonii educatiei in prima copilarie, precum si modele noi cum ar fi British Infant School.
Numeroasele idei si teorii cu privire la educatia in prima copilarie evidentiaza trei teme.
In primul rand in educarea copiilor mici exista etica reformei sociale, adica speranta in schimbari
sociale si in imbunatatirea situatiei pe viitor. Acesta speranta sta in putera adultilor dintr-o societate
deomocrata si numai insotita de actiune poate aduce imbunatariri positive care pot avea loc in favoarea
copiilor. In timp,educatia din prima copilarie a evoluat ca un demers cuprinzator, implicand familia, scoala
si comunitatea intr-o relatie de parteneriat.
In al doilea rand exista recunoasterea valorii copilariei. Pe masura ce oamenii au inteles importanta
acestei varste, calitatea vietii copiilor s-a imbunatatit. Parintii societatii moderne si-au asumat mai multe
responsabilitati in asigurarea conditiilor care ii privesc pe copii. Au fost promulgate noi legi pentru a le
asigura bunastare fizica si sanatatea. Educatorii specializati in acesta grupa mica de varsta sustin ca prima
copilarie este baza viitoarei dezvoltari pe plan fizic, social, emotional si cognitiv. Este un fapt acceptat ca
prima copilarie necesita o atentie deosebita deoarece ea este fundamental diferita de perioada adulta. O data
cu aceste schimbari a intervenit si un nou respect pentru copilarie si copil, insotit de o multime de programe
noi.
Rolul scolii si al familiei ca parteneri in transmiterea valorilor este cea de-a treia tema care rezulta
din numeroasele teorii asupra educatiei in prima copilarie. Ce ar trebui sa faca si sa fie copiii in ultima
instanta este tocmai miezul problemei tuturor practicilor de ingrijire a copilului, si acasa si la scoala.
Cunoasterea si recunoasterea varietatii culturale au fost intotdeuna componente ale principiilor de baza in
programele prescolare de calitate. Programele Step by Step sunt dedicate acestor concepte de respect
cultural si de participare a familiei.
Continuitatea este asigurata de aceste principii in momentul in care familiile hotarasc mutarea
copiilor din Programul Step by Step pentru prescolari in Programul Step by Step pentru invatamantul
primar. J. Piaget a descris invatarea ca fiind constanta influentata reciproc intre procesul de asimilare sic el

864
de acomodare. Invatarea este senzoriala, bazandu-se pe termenii aici si acum. Copii dezvolta noi concepte
prin alaturarea cunostintelor anterioare la experiente prezente, arata J.M. Hunt. Vygotsky a examinat
influentele culturale si sociale ce afecteaza dezvoltarea limbii. J. Bruner observa ca in timp ce copiii isi
manipuleaza mediul social, ei dobandesc capacitatea de a comunica prin intermediul limbajului. Proiectul
conceptual al Programulul Step by Step pentru invatamantul primar se bazeaza pe o cercetare riguroasa, o
retea teoretica solida si pe practici pedagogice incununate cu success ale unor pedagogi din intreaga lume.
Programul Step by Step recunoaste, respecta si sprijina rolul parintelui ca prim profesor si expert
asupra copilului sau atat pentru invatamantul primar cat si pentru invatamantul prescolar. Parintii sunt
considerat ica parteneri in educatia copiilor. Acestia sunt primele modele in ceea ce priveste rezolvarea de
probleme, cooperarea si intelegerea.
In ,,Predand la copii sub 6 ani “ James Hymes scrie: <Parintii sunt la fel de convinsi ca si profesorul
de valoarea, importanta si demnitatea individului. Individul este in acest caz copilul lor. Parintii stiu ce este
pregatirea si motivatia desi s-ar putea sa nu inteleaga sensul acestor cuvinte. Ei traiesc cu copii lor si trebuie
sa ia in considerare aceste idei. Parintii stiu cum sunt copiii mici. Le cunosc activitatea. Le cunosc
egocentrismul. Le cunosc timiditarea. Le cunosc galagia si imaginatia, dezordinea si sociabilitatea. Parintii
au trait impreuna cu copiii de la nasterea acestora. (1974, p. 157)>
Programul Step by Step are incredere in responsabilitatea si cooperarea parintelui si a scolii penteu
a asigura succesul fiecarui copil in toate domeniile de dezvoltare. Profesorul comunica dorinta scolii de a
coopera cu parintii permanent. Cercetarile au demonstrate ca efectele unei asemenea colaborari positive
asupra dezvoltarii personale si intelectuale. Toti copiii beneficiaza de pe urma acestei relatii positive si
prietenesti intre casa si scoala. Relatia parinte - scoala se bazeaza pe incredere, incredere in competentele
lor, facandu-i mai buni.
Parteneriatele solide dintre profesori, familii si alti membri ai comunitatii sunt esentiale pentru
invatarea si dezvoltarea copiilor. Recunoscand rolul mediului de invatare de clasa si al familiei drept prim
mediu educational si social pentru copil, profesorul trebuie sa stabileasca legaturi intre institutia de
invatamant si familie / comunitate, promovand comunicarea continua in ambele directii. Facilitand
comunicarea si interactiunile eficiente dintre familii, institutia de invatamant si comunitate, profesorul
sustine recunoasterea valorii intereselor si responsabilitatilor fiecaruia in cee ace priveste educatia si viitorul
copiilor si promoveaza coeziunea sociala pe o scara mai larga.
Educatia de calitate este asigurata de profesorii care se implica in permanenta in activitati de
dezvoltare personala si profesionala continua, analizeaza practicile foolosite si coopereaza cu altii pentru a
modela satisfactia legata de procesul de invatare pe parcursul intregii vieti. Fiecare copil trebuie sa fie
perceput ca participant activ la procesul educational, ca individ si membru cu drepturi egale al comunitatii
si societatii in general.

BIBLIOGRAFIE:
“Predarea orientata dupa necesitatile copilului” Kate Burke Walsh- Iasi, 1999
Caietul de evaluare Step by Step – Member of ISSA

865
 IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ - FAMILIE –
SOCIETATE

EDUCATOARE CANDALE VARVARA- PALAGIA

Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii sa aibă
succes la şcoala si, mai târziu, in viata. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunitatii se
considera unii pe alţii parteneri in educaţie, se creează in jurul elevilor o comunitate de suport care începe
sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţiala in organizarea scolii si a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opţional sau o problema de
natura relaţiilor public
Au existat întotdeauna educatori excelenţi si părinţi iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea
probleme si totuşi au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornica,
în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau doua, relaţiile
dintre părinţi si copii, dintre adulţi si tineri, apare mai vădita în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia
de recunoaştere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potenţialul lui de
dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973
Pentru fiecare dintre noi, familia a jucat şi joacă un rol important în vieţile noastre. Familia este
unicul grup social caracterizat de determinările natural şi biologice, singurul în care de dragoste şi
consaguitatea capătă o importanţă primordial. A.Berge consideră familia un fel de cooperative de
sentimente, care îndulceşte pentru fiecare membru, loviturile vieţi, dispersând efectele asupra tuturor.
Părinţii sunt primii educatori cu care copilul interacţionează constant incă din prima zi a vieţii. Relaţia
grădiniţă familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamental..cunoaşterea
familie de către educatoare, a caracteristicilor şi a potenţialului său educativ. Familia poate contribui la
creşterea factorilor educogeni ai familiei, prin activităţi specific părinţii pot fi sprijiniţi să conştientizeze
rolul pe care-l au în educaţia copiilor lor, să conştientizeze şi să îndrepte comportamente şi atitudini greşite
în familie, să fie sprijiniţi să se implice în activităţi educative.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul scolii reprezintă o strategie de întărire a relaţiilor
şcoală-familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai transparentă şi mai apropiată
de nevoile comunităţii. Un punct câştigat este coerenţa serviciilor, părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin
mijloace proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le găsesc la şcoală. Preşcolaritatea constituie o etapă
de vârstă de mare receptivitate la stimulările educative şi are o importanţă deosebită pentru procesul
şcolarizării copilului.Având în vedere că grădiniţa şi şcoala reprezintă două trasee educative succesive, dar
părţi ale unui proces care trebuie să rămână în ansamblu unitar, legătura dintre respectivele instituţii se cere
întărită pentru ca trecerea de la una la alta să asigure continuitatea proiectelor şi finalizarea lor adecvată.
Personalul didactic din cele două instituţii trebuie să caute împreună acele prilejuri de colaborare care să
faciliteze integrarea copilului în mediul înalt formalizat al şcolii.
Importanţa relaţiei dintre grădiniţă- societate este una foarte importantă, precum şi relaţia grădiniţă-
şcoală-familie, deoarece ajută la dezvoltarea copilului ca ,,adultul de mâine”.Este de mentionat faptul că
pregătirea elevilor trebuie să îmbrace forme diferite, în funcţie de nivelul de vârstă, de înţelegere al acestora
de potenţialele riscuri ale grupelor de vârstă.Grădiniţa trebuie să colaboreze cu toate instituţiile importante:
bisercă, primarie,cabinet medical, cabinet de stomatologie, farmacia etc. Trebuie informaţi copiii în
legatura cu toare aceste instituţii pentru a cunoaşte rolul lor în societate, beneficiile şi regulile la care trebuie
să se adapteze.
Copiii sunt cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, dar totodată trebuie modelaţi pentru a deveni
adulţi vrednici in viitor.

866
 IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

ANTONETA CANDREA,
PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ PRINCIPESA ELENA BIBESCU
BÂRLAD, JUD. VASLUI

Dezvoltarea comunicării este esențială de la o vârstă fragedă deoarece elevul de astăzi va deveni
adultul de mâine care trebuie obișnuit să-și exprime gândurile clar și corect atât în enunțuri orale, cât și
scrise, să asculte cu atenție un mesaj, să stabilească conexiuni cu alți copii și cu adulți, fără să le fie frică
sau să aibă îndoieli, să comunice civilizat cu semenii.
Atenţia acordată comunicării cu copii, atât în grădiniță, cât și în clasele primare nu este întâmplătoare,
subiecţii sunt instruiți pentru viaţă şi în viaţă În primul rând ei au nevoi de competenţe de comunicare, adică
de îndemânarea de a formula şi înțelege gânduri, simțăminte şi fapte, în scris şi oral, în cadrul viziunii totale
de situații comunicative: muncă, familie şi timp liber. Se remarcă din ce în ce mai des că procesul
comunicării în cadrul familial, şcolar şi social a început să se deterioreze tot mai mult.
O problemă prioritară este în perioada contemporană educaţia şi toţi cei care văd limpede evoluţia
fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, aşază în centru triada şcoală-familie-societate. Educaţia
propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între subiecţi, presupune
cunoaşterea evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între ei, şi comunitatea, mediul
extraşcolar şi extrafamilial. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, se asigură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate
instituţiile sociale interesatede domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de
colaborare, contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă,
face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
Valoarea educaţiei creşte automat într-o lume în care sunt schimbări majore pe toate planurile, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale, marcată de tranziţii, de naturi diferite. Şcoala este chemată să
contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la restabilirea spirituală a omului în viața cotidiană.
Aceasta trebuie să fie sprijinită de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din
familie. Aici el învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competi-tivi pe piaţa muncii, dispunând
de abilităţile necesare. Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru
a se integra cerinţelor ei.
În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere; se
retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii şi prietenii bine aleşi. Adevărata comunicare
există dacă se păstrează legătura cu el, mărindu-se capacitatea de a-l accepta ca pe o persoană cu drepturi,
nevoi şi valori proprii. Un dialog permanent cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele
află comportamentul şi rezultatele acestuia şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Relaţia
nu este univocă, pentru că şi cadrul didactic poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat anumitor
probleme în cadrul familiei.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii subiectului, care este urmărit
atât în familie, cât şi în grădiniţă şi şcoală. Rolurile acestora în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc
şi se sprijină reciproc. Se impune tot mai mult implicarea profesorilor în relaţii de cooperare cu părinţii
copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie. În prezent, rolul cadrelor didactice nu se mai reduce
doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Îndatorirea școlii nu este numai aceea de a-l învăța pe elev să citească. A ști să citești înseamnă a
obține o tehnică ce nu are importanță decât atunci când cel ce citește înțelege ceea ce citește. O atenție
specială trebuie acordată necesității înțelegerii de către elevi a mesajului pe care textul scris îl comunică
cititorilor, a analizării înțelesurilor profunde pe care acesta îl include. Este util să educăm și să formăm
minți profunde și deschise, curioase și îndrăznețe, care să priceapă, să simtă, să se încarce cu frumusețea și

867
înțelepciunea cuvântului, pentru ca apoi, cuprinzându-le prin filtrul propriilor gândiri și personalități, să ne
încânte cu alte gânduri și sentimente tălmăcite în cuvânt spre a fi un cetățean demn mai târziu în societate.
Educatorul creează și menține firescul relației, îi impune o anumită mentalitate afectivă, respectă și
iubește copilul fără să-i declare, tocmai pentru a menaja relația și împiedică degenerarea sa.
Şcoala este sinonimă cu educaţia şi completează cei şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula de
bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul se va integra perfect societăţii, când va
ajunge la maturitate, deoarece deja este învăţat să respecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi
la şcoală.

Bibliografie:
 Bogdan, T. & Stănculesu, I. (1968). Psihologia copilului și psihologia pedagogică. București:
Didactică și pedagogică.
 Crețu, T. (2007). Psihologia vârstelor. București: Credis.
 Dinu, M. (1997). Comunicarea. București: Științifică.
 Sălăvăstru, D. & Săucan D. Șt. (1999). Specificitatea comunicării didactice în contextul
comunicării interumane în competența didactică. București: All Educațional;.
 Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. Iași: Polirom.

868
 “EDUCATIE FARA FRONTIERE!”

CAPCANARU STEFANIA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

869
 Educația fara frontiere a devenit o temă de actualitate în școala și în societatea românească. Educaţia
promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raportului ”eu-celălalt” şi a
noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor
de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea polarităţii superior-inferior.
În acest articol, voi face referire la modul în care educația fara frontiere poate sau este aplicată în
gradinita în care lucrez. Locul meu de muncă este Gradinita ,,Casuta Copilariei,, Buftea unde invata 200 de
prescolari.
Conform Dicţionarului de Psihologie – Paul Popescu Neveanu-, fenomenul educaţional este unul
social de dezvoltare, formare, construire a fiinţei umane ca subiect al acţiunii, al cunoaşterii şi al valorilor,
prin comunicare şi exerciţiu, prin modelarea comportamentului său şi prin integrarea în activitatea şi în
relaţiile sociale.
Educaţia fara frontiere- interculturală presupune promovarea unor politici şcolare care să permită
egalizarea şanselor în educaţie şi a unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le
transforma în resurse pedagogice, iar responsabil de aceste demersuri este (în cadrul educaţional
instituţionalizat) managerul grupei/ clasei, respectiv cadrul didactic.
Identitățile multiple, tradițiile și obiceiurile se fac simțite chiar și în comunitățile mici, rurale. Același
lucru putem spune și despre modul de relaționare dintre diverși indivizi sau grupuri de indivizi. Această
diversitate presupune o nouă abordare a societății și a educației. Interculturalitatea aduce în societate un
plus de cunoaștere și de îmbogățire culturală.
Educaţia interculturală se referă la teme ca ”acceptarea”, ”conviețuire cu ceilalți”, ”participare”,
evitarea prejudecațiilor și promovarea unei educații democratice interculturală/ multiculturală. Când
vorbim de educație interculturală ne referim ca un element cheie și anume interculturalismul.
Educația interculturală poate atinge trei niveluri:
de curriculum nucleu,
de curriculum la decizia școlii,
la activitățiile extracurriculare.
De asemenea, educația interculturală poate atinge mai multe direcții:
etnică,
religioasă,
profesională,
rasială.
Educația fara frontier -interculturala poate fii implementată cu succes în orice unitate scolara din țara
noastră si nu numai. Gradinita mea abordează ideile educației interculturale prin următoarele componente:
- își organizează activitatea într-un mod democratic dând astfel elevilor posibilitatea să se exprime
liber, să dialogheze ținand cont de ceilalți, lasându-i să-și asume responsabilități;
- le oferă tuturor copiilor șanse egale, prin participarea la actrivități extracurriculare, evitând
marginalizarea sau izolarea prescolarilor;
- copiii din cadrul gradinitei, pot experimenta diverse roluri in cadrrul serbarilor sau altor activitati
extrascolare;
- relațiile dintre prescolari s-au îmbunătățit datorita cooperării dintre aceștia;
- gradinita asigură un anumit prestigiu fiecărui copil, eliminând orice urmă de manifestare
discriminatorie din comportamentul copiilor.
Activitățile extracurriculare propuse și derulate de gradinita din perspectiva educației interculturale
sunt următoarele:
participarea la diferite evenimente culturale și sărbători locale;
organizarea de activitați sportive: ”Micii campioni ”;
invitarea în spatiul școlar a unor specialiști: Parteneriate educative cu medici nutritioniști, cu Poliția
Rutiera, etc;
activități vocale și corale: serbări susținute de eprescolarii talentați ai gradinitei cu diverse ocazii; pot
aminti aici nenumăratele serbări caritabile susținute de prescolari cu scopul de a-și ajuta colegii suferinzi
de boli grave;
parteneriate cu diferite școlii din alte zone sau medii sociale;
vizite, excursii.

870
 Printre proiectele educaționale derulate de grupele gradinitei din perspectiva educației fara frontiere
pot aminti următoarele:
,,Zambet de copil!”
”Să ne păstram obiceiurile!”
”Copilăria – minunea sufetului meu! .
”Toți suntem egali!”
”Gradinta-Casuta tuturor copiilor!”
Învățarea interculturală presupune o învățare pe tot parcursul vieții, de la o vârstă fragedă. Dacă ne
putem educa copiii de mici că ei nu sunt mai presus decât nimeni și că fiecare persoană trebuie tratată cu
șanse egală, cu siguranță vor deveni adulți toleranți ce vor accepta și se vor îmbogăți după urma diversitătii
culturale. Datoria noastră, a cadrelor didactice este aceea de a le oferi copiilor experiențe de învățare care
să-i familiarizeze cu diferite culturi.

871
 ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. CĂPIȚĂ CRINA IULIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 1 COMUNA ȚIBUCANI

„Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi
umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului.” (G. Gentile, The Reform of Education)
Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o
dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”( Kant). Astfel,
omul nu se naşte om: „tot ceea ce constituie umanitatea: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala –
scrie O. Reboul în La philosophiede l'éducation – nimic nu trece în organismul noului născut” fără educaţie.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei umane
şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate. Educaţia, ca proces
orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare concretă, presupune
participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, o cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în
ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
De asemenea, şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi
luarea deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să ia
parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de
o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori,
la reconstrucţia spirituală a omului. Insă aceasta trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi
putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se
întoarce în famile, care trebuie să-i asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod
constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine
şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viață, vine în contact cu valorile şi normele societăţii.
Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând
de abilităţi multiple.Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a
se integra cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie
greşelile pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii
numai dacă se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului,
de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.
Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află comportamentul
şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. Această
relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual eşec, datorat unor
probleme în cadrul familiei.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune
tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali
interesaţi de educaţie. Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă.
Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o
influenţă considerabilă în raport cu membrii săi.

872
 Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea autoeducaţiei
la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de
experienţele trăite de elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală
şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit
de şcoală şi de familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în
familie. Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.

Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

873
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE
ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

PROF. CĂPIȚĂ LIVIA - COSMINA,

COLEGIUL TEHNIC FORESTIER, PIATRA NEAMȚ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia.
Familia este mediul care influențează primul dezvoltarea copilului, punându-și amprenta pe întreaga
personalitate. O mare parte despre cunoștințele despre lumea înconjurătoare, deprinderile igienice,
obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației primite in familie. Rolul familiei este foarte
important în dezvoltarea copilului ea este cea care ar trebui sa dezvolte spiritul de observație, memoria și
gândirea copiilor.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, spiritul de responsabilitate. Totodată copilul
obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implica în procesul de învățare.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. Atunci când şcolile, familiile şi comunitățile colaborează ca parteneri, beneficiarii
acestei colaborări sunt elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea
obiectivelor acesteia. Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să
obţină rezultate foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele
superioare ale învăţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său. Şcoala este instituţia socială
în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru
formarea unui om apt capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viață, să fie pregătit
pentru muncă. Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci
şi de a stimula calitatea de om.
Părinţii si cadrele didactice, în timpul procesului de învățământ, trebuie să intervină în numeroase
situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată ajuns la vârsta preşcolară, familia împarte, într-o
bună măsură, sarcina educării lui cu dascălii care vor şlefui ceea ce a realizat familia, vor completa procesul
instructiv-educativ și îl vor ajuta pe copil în înţelegerea şi în lămurirea diverselor probleme. Îmbinarea
eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă, ci şi obligatorie.
Relația școală - familie - societate se definește și printr-o colaborare indirectă, prin abordări și discuții
sincere, din care să reiasă așteptările acestora privitoare la actul educațional, dar și a feed-back-ului dat de
copii, prin rezultatele obținute. Așadar, printre activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem
enumera: ședințe și lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol și interpretări, serbări
școlare, simpozioane, expoziții, iar succesul acestora depinde în mare măsură de stilul și de tactul pedagogic
al cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor
educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
Şcoala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca acţiunea sa
educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară si în vederea unei
informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară permanent şi împreună cu actul educaţional propriu-zis. El
se referă la cerinţa ca proiectarea, decizia, acţiunea şi evaluarea în educaţie să fie realizate în cooperarea şi
colaborarea dintre instituţii influente şi agenţi educaţionali. În prezent, relaţia profesor - copil are sensuri
noi, este o relaţie de colaborare, datorită aspectelor ei de conducere democratică și flexibilităţii în luarea
deciziilor. Nu numai copilul învaţă şi se dezvoltă sub influenţa profesorului, ci acesta se formează şi se

874
transformă prin relaţie educativă. Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competenţe noi cadrului
didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv, creator și dinamic, care acceptă schimbarea în raport cu
fiecare generație, va găsi răspuns la noile întrebări.
Părinţii, copiii şi comunităţile se influențează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să se comporte ca o sursă
de forţă şi siguranţă sau ca o relaţie a dezvoltării. Valorizând dimensiunea personală a individului, realizăm
însă, nevoia valorizării şi aprecierii familiei ca un mediu primordial şi afectiv necesar formării individuale.
Familia trebuie sprijinită şi nu înlocuită în educația tinerei generații. Pe parcursul vârstelor şcolare, familia
rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate şi stimulare.
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de influenţele socio-
culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de
experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi școală să se extindă şi către
comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psihopedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
• Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
”Omul nu se naște om, ci devine om” și acest lucru se datorează legăturii dintre școală, familie și
comunitate, se referă la construirea unor relaţii pozitive între acestea, la o unificare a sistemului de valori
care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia sunt în formare.

Bibliografie:
1. Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
2. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

875
 RELAȚIA PROFESOR-ELEV – STUDIU DE CAZ

PROF. CĂPRIȚĂ PARASCHIVA

COLEGIUL ECONOMIC BUZĂU

Capacitatea de a dispune de „tact pedagogic”este recunoscută acelor categorii de educatori care

reuşesc să călăuzească cu grijă eforturile elevului, care manifestă înţelegere faţă de eşecurile sale şi îl ajută
cu răbdare să le depăşească, fără să facă însă concesii cu privire la respectarea normelor autorităţii şcolare
sau a obligaţiilor de instruire pe care le impune programa de învăţământ.
Elevii clasei şi profesorul formează împreună un sistem în cadrul căruia relaţiile ce se stabilesc între
„elemente”sunt deosebit de complexe. Elevii sunt elevi şi profesorii sunt profesori numai în măsura în care
se află în corelaţie.
„În sistemul profesor-elevi elementele pot comporta şi disfuncţii. Astfel, relaţiile negative ale
profesorului cu elevii (tutelare, autoritarism, lipsă de respect, lipsă de înţelegere, ironie, toleranţă exagerată
etc.) pot frâna dezvoltarea liberă a personalităţii elevilor, la rândul său, prin faptele şi atitudinile sale, elevul
poate împiedica adaptarea grupului şi integrarea lui în contextul social mai larg,[…], dezvoltarea plenară a
indivizilor.(Marcus, G David, T Predescu A., 1987, p 116).
Influenţarea indivizilor prin intermediul grupului presupune şi porneşte de la cunoaşterea profilului
psihosocial al grupului. Fără a pretinde o cunoaştere exhaustivă a grupului, ceea ce este imposibil şi pentru
cercetătorul specializat, un minimum de informaţii privind particularităţile grupului real cu care lucrează
este indispensabil practicianului. Este vorba de informaţii care-i permit educatorului formularea unor
aprecieri privind orientarea generală, pozitivă sau negativă a grupului, cauzele probabile care au generat
situaţia grupului la momentul respectiv şi elementele pozitive pe care se pot întemeia intervenţiile
educative.
Prezint un exemplu de intervenţie a mea în calitate de diriginte în dirijarea relaţiilor interpersonale în
clasa de elevi:
Într-o clasă divizată-cum era clasa a IX-a C – era greu de ales un responsabil. Pentru început, ca
diriginte, prin consultare cu elevii, ţinând seama că este „cuminte şi silitor”, l-am numit provizoriu ca
responsabil al clasei şi reprezentant în Consiliul elevilor pe T.O.
Alegerea propriu-zisă urma să aibă loc ceva mai târziu. T.O. nu a dovedit nici interes şi nici pricepere
de a organiza şi reprezenta clasa, aşa că alegerea unui nou responsabil a devenit o problemă presantă.
Ca acţiune premergătoare, elevii au fost rugaţi să noteze pe câte o foaie de hârtie, individual şi secret,
numele unuia sau al mai multor elevi pe care îi consideri potriviţi să conducă şi să reprezinte clasa.
Rezultatele s-au comunicat clasei: F.M.-17 voturi, T.O.-16 voturi, V.M.-15 voturi, Mo.M.-12 voturi, M.G.
şi B.C. câte 7 voturi.
Le-am recomandat elevilor să se mai gândească, să se sfătuiască între ei şi la ora de dirigenţie să
propună pe cei mai buni, indiferent de numărul de voturi obţinut iniţial.
Prin vot deschis, dintre cei cinci elevi propuşi, T.O. a întrunit cele mai multe voturi. Preocupat să-şi
pregătească bine lecţiile, disciplinat, neimplicat în problemele clasei, ca şi când n-ar fi făcut parte din ea,
T.O. era, pentru colegi, cel mai potrivit şef: îşi vedea de treburile lui, executa ce-i ceream eu ca diriginte
fără să-i stânjenească în vreun fel pe colegi. Aşa se explică preferinţa clasei pentru T.O.
T.O. a refuzat însă orice funcţie: dacă ar fi acceptat, aş fi fost pusă într-o situaţie delicată: să nu ţin
cont de opţiunea elevilor de vreme ce le-am cerut-o, era exclus; să le explic elevilor de ce T.O. este
nepotrivit, fără a-i atinge acestuia demnitatea, era greu, dacă nu chiar imposibil. Că problema s-a rezolvat
de la sine, a fost o întâmplare fericită. În munca educativă nu sunt multe „întâmplări fericite” şi, chiar dacă
ar fi, nu le poţi aştepta şi nu poţi conta pe ele. Aveam de rezolvat pentru mine situaţia ipotetică în care T.O.
ar fi acceptat funcţia. În acest caz, trebuia să am în vedere cel puţin două aspecte de natură psihosocială:
1) Întrucât aptitudini de lider nu îi puteam forma, m-aş fi orientat spre formarea, cel puţin la nivel
minimal, a priceperii de a conduce. Elevul trebuia învăţat ce are de făcut ca şef al clasei şi cum să-şi exercite
funcţia. Dacă T.O. ar fi acceptat funcţia, este de presupus că ar fi avut şi motivaţia necesară pentru a dori
să-i facă faţă.
2) La nivelul grupului, independent de situaţia concretă, trebuia conştientizate comportamente de rol
ale aceleiaşi persoane: elev silitor, bun coleg, lider etc.

876
 A fost aleasă V.M.., dar tendinţele ei spre vedetism au nemulţumit clasa şi în anul şcolar următor a
fost schimbată, înlocuită fiind cu F.M.
Problema liderului a reapărut în clasa a XI-a., deşi s-a menţinut nucleul clasei a X-a H, F.M. având
toate şansele să fie realeasă. Eu am considerat însă că D.O., elev provenit din altă clasă, a X-a C, era mai
potrivit pentru această funcţie şi am orientat clasa spre alegerea lui. Măsurile au fost dintre cele mai simple,
dar s-au dovedit eficiente: în primele întâlniri cu clasa, organizate sau spontane, i-am dat lui D.O. diferite
sarcini gospodăreşti (să întocmească tabele cu elevii grupaţi după limbile străine studiate, tabelul cu
necesarul de manuale ş.a.).
A fost suficient să atrag atenţia clasei asupra lui D.O. care şi-a dovedit spiritul organizatoric,
autoritatea şi capacitatea de a reprezenta clasa. D.O. a fost ales responsabilul clasei şi activitatea lui
ulterioară, ca lider, a confirmat oportunitatea dirijării de către diriginte a alegerii respective.

877
 CE DETERMINĂ SUCCESUL UNUI PROIECT?

PROF. CĂPRUCIU MARINELA MIOARA,

COLEGIUL NAȚIONAL PEDAGOGIC “ȘTEFAN VELOVAN”, CRAIOVA

Proiectele școlare sunt variate, iar rețeta pentru a avea o creație de succes depinde atât de conținutul,
cât și de forma de prezentare a acesteia. Cu toate acestea, ingredientele cheie sunt mereu aceleași:
creativitatea îmbinată cu organizarea precisă a ideilor. Treptat, se încearcă înlocuirea proiectelor “clasice”,
scrise pe hârtie, cu cele “moderne”, realizate în diferite programe (Microsoft PowerPoint) sau prin
intermediul anumitor limbaje (HTML – pentru crearea de pagini web), întrucât acestea pot transmite aceeași
informație, dar într-un mod mai interesant. Astfel, vă voi prezenta câteva sfaturi pentru realizarea unui
proiect de succes, modern și cu un impact puternic.
♦Începe din timp!
Chiar dacă pare un sfat simplu, după părerea noastră este cel mai important. Desigur, oricărui proiect
ar trebui să-i acorzi un timp adecvat de realizare, chiar să-l începi imediat ce ți-a fost cerut, nu în ziua
dinaintea predării, dar atunci când lucrezi pe calculator poți întâmpina numeroase probleme (pierderea
fișierelor, închiderea spațiului de lucru fără a fi salvat, etc), iar familiarizarea cu programul/limbajul de
programare este necesară pentru o elaborare eficientă.
♦Gândește-te la scopul proiectului
Întreabă-te de ce ar vrea oamenii să-ți vadă proiectul și ce efect dorești ca acesta să aibă asupra lor.
Făcând asta, îți va fi mai ușor să găsești materiale potrivite și o metodă creativă, dar practică de a le prezenta.
Arată că știi cum să folosești informația.
♦Organizează-ți ideile
Odată ce te-ai gândit la ce va conține proiectul tău, încearcă să faci o schiță a acestuia. Începe prin a
scrie toate informațiile pe care vrei să le incluzi în proiect și analizează-le. Astfel, poți vedea mai clar dacă
unele idei se repetă sau deviază de la subiectul proiectului tău. Elimină ideile inutile, grupează ideile
rămase pe baza unor caracteristici comune și intitulează fiecare grupă corespunzător, creând scheletul
informațional al proiectului. Acesta poate fi inclus chiar în proiectul tău, de exemplu sub forma unui cuprins
în cadrul unei prezentări PowerPoint sau sub forma unui meniu al unei pagini web. Totodată, nu neglija
ideile legate de aspectul proiectului. Acordă fiecărei informații un loc potrivit importanței mesajului
transmis și conturează această imagine înainte de a începe lucrul în programul respectiv pentru o mai mare
eficacitate.
♦Nu exagera
În prezentarea proiectului tău, informația trebuie să fie transmisă într-
un mod concis, ce menține activă atenția audienței tale. De asemenea,
încărcarea proiectului cu elemente vizuale pronunțate poate distrage
interesul de la informația oferită, astfel neglijând scopul principal al
proiectului. Pe lângă efectele nefavorabile asupra audienței, aceste exagerări
pot duce chiar la probleme “tehnice”, precum încetinirea derulării
prezentării sau încărcării paginii web.
Urmând acești pași și folosindu-vă imaginația, veți realiza cu
siguranță un proiect de succes!
Prezentare PowerPoint – “Seul”

878
 Soft educațional “Urbanizarea”- realizat în
HTML

Prezentare PowerPoint “Siguranța pe internet”

Revistă “Japonia”

Prezentare PowerPoint “Tokyo”

Soft educațional “Forme de

aglomerare urbană”- realizat în HTML

Bibliografie
1. Maxim I., Metodica predării informaticii, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, curs litografiat,
1997,

879
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

CAPȘA LĂCRĂMIOARA
ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR- GRUPA MIJLOCIE
LICEUL TEHNOLOGIC ADJUDENI, NEAMȚ

Sistemul de învățământ pentru copii este organizat diferit în fiecare țară în parte. În timp ce în unele
țări, sistemul educațional este axat pe stimularea creativității elevilor și pe formarea acestora în specialiști,
în alte colțuri de pe glob, cadrele didactice se străduiesc să stimuleze și să încurajeze copiii să-și descopere
propriile pasiuni și să găsească resurse proprii pentru a se autoeduca și a se descurca mai bine la școala.
Sistemul de învățământ din Finlanda este considerat cel mai bun și evoluat din întreaga lume, scoțând pe
banda rulantă absolvenți și profesioniști de calibru, cu cariere spectaculoase în întreaga lume. Sistemul
educațional finlandez are la baza câteva principii tradiționale de bază, de la care nu se abate și care-l face
să rămână, de foarte mult timp, unul dintre cele mai performante sisteme de învățământ din lume. Cu toate
acestea, finlandezii nu urmăresc să devină o "fabrică de produs genii". Scopul lor este să crească cât pot de
mult nivelul general mediu de învățare al elevilor, tratând copiii ca pe niște copii, nu ca pe niște produse
școlare sau performeri în devenire. Fiecare copil are șanse egale în școlile finlandeze, întrucât nu se fac
diferențe sau discriminări în funcție de factori precum statut social, rasă sau regiune. Copiii finlandezi sunt
încurajați de mici să fie independenți și să se descurce pe propiile puteri, iar principalele materii pe care
pun accentul sunt limba maternă, matematica și engleza. Acestea sunt considerate materii de bază pentru
formarea intelectuală viitoare a copiilor. În rest, celelalte materii sunt similare cu cele din alte părți ale
lumii. Spre deosebire de alte sisteme de învățământ, în cel finlandez, orele de clasă sunt scurte, dar foarte
concentrate și bazate pe participarea activă a elevilor. Nu se pune accentul pe predarea teoretică, ci pe
implicarea copiilor în procesul pedagogic, considerându-se că acesta este cel mai eficient mod prin care
copiii reușesc să înțeleagă și să rețină eficient noțiunile care le sunt predate. Deși orele sunt mai scurte și
mai intense, copiii finlandezi au mai multe teme pentru acasă decât alți elevi. Deși sunt numeroase, elevii
din școala finlandeză nu se plâng și le tratează cu foarte mare seriozitate. Nerealizarea temelor și copiatul
la examene sunt văzute ca fiind acte blamabile și rușinoase, nu doar de către profesori, ci și de colegii de
clasă. Copiii finlandezi au un respect crescut față de profesori și de tot ce presupune școala.
Sistemul de învățământ din Anglia este foarte diferit de cel din România sau din alte țări ale lumii.
Este un sistem unic, în care educația copilului începe de la vârsta de 3 luni si ține până la 5 ani. Abia de la
5 ani în sus, copilul intră în sistemul de învățământ primar gratuit, care ține până la 11 ani. De la aceasta
vârstă, intră în școala secundară, care se termină la 18 ani. În școala britanică, copilul nu este forțat să învețe
materiile, ci încurajat să le iubească și să se apropie sufletește de ele. Învățământul englezesc pune accentul
pe stimularea creativității la copii și pe dezvoltarea pasiunilor individuale ale acestora. Din acest motiv,
copiii sunt încurajați să-și aleagă materiile preferate și să le aprofundeze. Programa școlară a elevilor
britanici este foarte bine organizată și se concentrează, în mare, pe materiile pe care copiii unei clase le
bifează ca fiind de interes pentru ei. Clasele nu sunt mai mari de 15 elevi, acest lucru permițând profesorilor
să dedice suficient timp si atenție fiecărui elev în parte. Cadrele didactice britanice încurajează însă lucrul
în echipă, din care copiii au posibilitatea de a extrage și învăța o mulțime de aptitudini și lecții importante
de viață. Principiul pe care se bazează sistemul educațional englezesc este acela de a forma viitori
specialiști, pasionati de ceea ce fac și nu "vânători de diplome".
Învățământul japonez este un alt sistem educațional evoluat și performant. Dacă în Finlanda,
explicația succesului sistemului educațional este pusă pe seama investițiilor financiare colosale, în Japonia,
bugetul alocat acestei ramuri este foarte modest, dar cu toate acestea, deține unul dintre cele mai de succes
modele de învățământ din lume. Cheia succesului învățământului din Țara Soarelui Răsare este, înainte de
orice, respectul copiilor față de școala și al profesorilor față de catedră. Profesorii au datoria, dincolo de a
le preda copiilor noțiuni elementare de studiu, de a-i transforma în cetățeni model ai țării. Aceștia sunt
direct responsabili de modul în care activează copiii în societate. Copiii japonezi învață, prin modul în care
este structurat sistemul educațional, să fie responsabili și harnici. Sunt implicați constant în activități
extracurriculare cu rol important în deprinderea bunelor maniere și în formarea unor aptitudini esențiale la
maturitate. Fac curățenie în școala, servesc la mese și spală vase. Copiii încep școala la vârsta de 6 ani, iar
primele 9 clase sunt obligatorii.

880
Bibliografie:
1.http://eacea.ec.europa.eu/education/eurypedia
2.http://eures.anofm.ro/index.php
3.www.eurydice.org

881
 EDUCATIA NE FACE OAMENI

PROF. INV.PRESCOLAR CAPUSAN GAROFITA-ANICA

SCOALA GIMNAZIALA SANGER

Educatia este primul lucru care ne diferentiaza de animale. Noi folosim educatia pentru a evolua,
pentru a marca acest proces. Fiecare lectie invatata ne aduce mai aproape de examenul final, examenul care
ne permite intrarea in lumea celor invatati.
Educatia ne face oameni. Fiecare cuvant pe care il luam ne completeaza pentru a ajunge oameni,
fiecare litera se alatura la propozitia care ne defineste, fiecare sunet se imbina in cantecul sufletului nostru.
Educatia este primul element din reactia chimica la temperatura corpului, descompunandu-se in persoana
noastra si informatie. Noi suntem informatie vie, fiecare actiune a noastra se transforma in noi date pe care
le stocam in memoria noastra. Fiecare cuvant rostit decodifica texte ale unei civilizatii antice, ducandu-ne
mai aproape de perfectiune.
Educatia este puntea dintre noi si viitorul nostru, ne leaga de trecut prin prezent, lasandu-ne in acelasi
timp liberi sa decidem. Ne ofera posibilitatea de a discerne intre bine si rau, intre alb si negru. Dualitatea e
fireasca, insa educatia este criteriul care ne ajuta sa alegem corect. Nu exista mereu o alegere corecta
deoarece fiecare actiune poate afecta o anumita persoana, insa incercam mereu sa alegem corect pentru noi.
Trebuie sa fim corecti macar cu noi insine, iar educatia ne permite sa facem asta.
Educatia este criteriul dupa care esti judecat. Este primul lucru care ne ofera o „eticheta” in societate,
trebuie sa incercam mereu sa invatam tot mai mult pentru a ne scrie cat mai frumos numele pe o eticheta
care sa ne descrie, trebuie sa reusim sa trecem peste prejudecati pentru a putea folosi educatia.
Scoala vietii ne ofera educatie alternativa, fiecare are in vene curent alternativ care se alimenteaza de
la centrala educatiei, scoala, pentru a pune in functiune cea mai complexa masinarie: mintea omului.Toata
viata invatam pentru a obtine educatia. Este harul pe care fiecare il poseda, o resursa infinita care ofera
energie omului.Ce este educatia pana la urma?
Nu se poate da o definitie batuta-n cuie, dictionarul vietii noastre fiind o parte a educatie. Noi nu
putem explica exact cine sau ce este Dumnezeu, deci dictionarul nostru nu poate defini educatia.
Educatia este un complex semantic in lucreaza cuvinte, un complex care ne ofera cuvintele cautate.
Educatia este complexa.Scoala ne invata despre descoperiri ale unor panteoane inchinate unor zei
uitati de timp. Noi suntem arheologii care dezgroapa comorile constand in date care dateaza de pe vremea
unei civilizatii care isi educa intreaga viata.
Noi, in calitate de oameni, trebuie sa protejam natura. Se incearca in permanenta invatarea viitoarelor
generatii pentru a exista inca o speranta pentru noi. Incercam sa luam educatia si sa o dam mai departe, este
o boala care se raspandeste pe cale intelectuala.
Viitorul nu este prea roz pentru societatea noastra. Curcubeul de pe cer, semnul pactului dintre
Dumnezeu si omul afectat de potop, a ajuns sa reflecte poluarea in apele Terrei. Viitorul va fi roz doar daca
vom incerca noi sa il schimbam.
Trebuie ca educatia viitorului sa fie scrisa cu multa munca si interes, trebuie sa luam un stilou plin
cu pasiune, o coala alba pentru un nou inceput si sa punem in legaturi eterne cuvinte care ne vor forma. Noi
suntem sume de cuvinte formate prin diferenta dintre noi si animale, inmultindu-se in fiecare clipa si
impartindu-ne in parti distincte ale personalitatii noastre care vor ajunge sa se raspandeasca, lasand in urma
noastra o calitate.
Viitorul trebuie sa cuprinda o imbinare intre tehnologie si educatie. Primul pas este facut de Holcim
Romania. Aceasta companie a realizat un manual digital care trebuie sa faca primul pas pe calea catre
educatie pentru elevii care invata cum sa protejeze mediul .
Viitorul trebuie sa fie lectia din care vom da examen la materia existenta, examen pe care nu putem
sa il picam. Trebuie sa invatam fiecare lectie pe care viata ne-o ofera. In momentul in care vom intelege ca
traiul nostru nu se rezuma la lucrurile lumesti, vom putea avea viata dorita.
Bibliografie
1.Macavei Elena – “Pedagogie” , Editurav Didactica si Pedagogica,1997
2.Nicola Ioan – “Tratat de pedagogie scolara”, Editura ARAMIS, 2003

882
 SISTEME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROF. ÎNV. PRIMAR CARABA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 ALMAȘU MARE

Fiecare ţară are o etichetă legată inclusiv de educaţie. Germania este faimoasă pentru şcolile
profesionale, grecii au materia stufoasă, spaniolii au o rată înaltă de promovare la Bac, iar bulgarii au
manuale alese de profesori.
Un grup de şcoli din România a luat iniţiativa de a le dezvălui dascălilor, într-un proiect pe bani
europeni, cum învaţă elevii din alte state europene, într-o conferinţă care a avut loc de curând în Capitală.
„Profesorii străini ne-au spus că noi suntem mai uniţi ca şi colectiv, lucrăm mai bine în echipă decât ei. În
schimb, cred că noi am putea învăţa de la ei să avem mai multă încredere în elevii noştri, mai puţină
suspiciune în ceea ce priveşte examinarea. Evaluările lor sunt mult mai lejere, în timp ce la noi accesul la
treapta următoare de învăţământ este mai stresantă“, a spus Iulia Soare, directoarea Şcolii „Sf. Voievozi“
din Bucureşti, una dintre promotoarele proiectului. Cu ce suntem noi diferiţi de Germania, Spania, Grecia
sau de vecina noastră, Bulgaria? Am aflat chiar de la profesori din aceste ţări, după ce „Weekend Adevărul“
a prezentat modelele de succes în ceea ce înseamnă reforma în educaţie din Finlanda şi din Polonia. Rigoare
nemţească, sistem american Învăţământul vocaţional din Germania este considerat cel mai bine dezvoltat
din lume, dar, în acelaşi timp, diferenţiază foarte mult între copiii cu o pregătire slabă, cei de nivel mediu
şi elitele. Diferenţierea aceasta a dus la un sistem educaţional segregat în funcţie de abilităţile copiilor: o
şcoală pentru cei mai slabi (Hauptschule), o şcoală pentru elevii de nivel mediu (Realschule) şi una pentru
elite (Gymnasium), special creată pentru a facilita accesul la o facultate.
Desigur, există o îngrijorare în societatea germană legat de această segregare a copiilor în funcţie de
nivelul de inteligenţă şi de pregătire, în principal fiindcă nu este o educaţie egalitară, elevii fiind practic
etichetaţi, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ o profesoară de limba engleză de la un Realschule. „Vrem
să schimbăm sistemul, să ne apropiem mai mult de modelul finlandez, unde toate şcolile oferă aceeaşi
calitate a educaţiei şi se încearcă să nu fie discrepanţe foarte mari la nivelul de pregătire al elevilor. De
aceea, încercăm să unim şcolile, profesori de la Realschule să predea la Hauptschule. Un experiment de
genul acesta are loc la şcoala la care predau şi eu. Pentru a realiza tranziţia asta, în loc ca elevii să stea în
clasă şi profesorii să vină la ei, am schimbat, luându-ne după sistemul american, profesorii au clasa lor, iar
elevii migrează de la o oră la alta. Din păcate, am descoperit că această practică a dus la o dezordine generală
în şcoală. Chiar m-a impresionat ce am văzut aici în România, şcolile voastre sunt mai ordonate decât ale
noastre, iar elevii sunt mai cuminţi, poate şi fiindcă sistemul vostru e mai strict“, a apreciat Birte Lampe.
Ea a mai observat că profesorii români îşi dau mai multă silinţă la ore, deşi sunt mult mai prost plătiţi
decât colegii lor din Germania. De asemenea, ea a mai apreciat şi faptul că la noi elevii practică mult sport,
joacă fotbal în curtea şcolii, fac mişcare de plăcere, pe când în Germania, elevii nu mai sunt aşa. Profesoara
mai spune că este dificil pentru Germania să se compare cu Finlanda fiindcă populaţia este mult mai mare,
mai mulţi elevi, iar o clasă poate să aibă 34 de copii, ceea ce nu se întâmplă în Finlanda. „Ceea ce îmi place
la sistemul nostru este că oricare dintre şcoli alegi să urmezi, poţi într-un final să îţi dai examenul de
maturitate (Abitur) dacă vrei“, a spus Lampe. 250 de elevi pe loc la profesională Germania este o ţară
cunoscută în lume pentru învăţământul său profesional dual, care durează trei ani şi începe după ce elevii
termină 10 ani de învăţământ obligatoriu.
Difereţa cea mai mare dintre şcoala profesională românească şi cea germană este modul în care este
văzută în societate

883
 PARTENERIATUL ŞCOALA – FAMILIE – COMUNITATE
EFICIENŢA ŞI CALITATE

PROF. ANETA CARABAN

SCOALA GIMNAZIALA GENERAL NICOLAE SOVA PODURI

Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele
nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locala pentru calitatea educaţiei
si succesul şcolar, care reclama căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi
comunităţi. Avem în vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala
a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se
considera pe ele însele si elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile.
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arata ca atunci când şcolile, familiile şi
comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii.
Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunităţi pot: ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona
abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile
educaţionale ale părinţilor; dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii şi
ai comunităţii; stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor; crea un
mediu mai sigur în şcoli. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta
elevii să aibă succes la şcoala şi, mai târziu, în viaţă. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun
deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale,
juridice etc.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi
la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort
material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a
familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului;
impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria
parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în
general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de
colaborare şcoală-familie (nu)este doar un "drept de opţiune".
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni
anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine);
participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul
şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia
copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului);
conservatorism (reacţii negative la idei noi), activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi
la întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.

884
 . O bună parte din problema se rezolvă în măsura în care părinţii şi profesorii dispun de mecanisme
de evaluare a activităţii şcolare. Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate
substitui participării părinţilor la gestiunea scolii, din mai multe motive: părinţii sunt responsabili legali ai
educaţiei copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influenta natura acestei educaţii; modelele
participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la schimbările din
societate; este necesara o influenţare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale şi luarea deciziilor
la nivelul cel mai de jos cu putinţă; este necesară contrabalansarea "îndepărtării" (indiferenţei)
guvernamentale; cei care sunt afectaţi de o decizie trebuie să poată avea o influenţă asupra ei; dezechilibrele
balanţei grupurilor de interes trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate sa fie reprezentate după
importanţa implicării lor în instituţia şcolară; participarea trebuie să facă apel la competenţele locale;
participarea poate stimula iniţiativele şi inovaţiile. În numeroase ţări reprezentanţii părinţilor în consiliile
de administraţie (gestiune) şcolară sunt delegaţi de asociaţiile de părinţi, ceea ce le dă un statut legal
suplimentar de autoritate.
Exista doua teorii importante privind relaţia şcoală-familie: - teoria profesionalismului care considera
ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt:
competenţa, servirea clienţilor, un cod de etica profesională; - teoria schimbului care consideră acţiunea
umană în funcţie de un câştig personal; se consideră privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de
autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă. Din aceasta perspectiva se pune întrebarea: ce câştigă
profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii
societăţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţământului (evaluată la
şcoli şi profesori) poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie; părinţii sunt responsabili legali
de educaţia copiilor lor şi pot avea exigente de a evalua rezultatele activităţii şcolare. În acest context se
pune şi problema: de relaţia cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi sau toţi profesorii? În mai
multe ţări (între care Anglia, Danemarca, Franţa) există profesori specializaţi (consilieri) care răspund de
această problemă. Soluţia ideală pare a fi: toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu familiile;
profesorii specializaţi să rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite în familii, când este necesar
şi să organizeze reuniunile cu părinţii. Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-şcoală: a. etapa
şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie închisa, care nu influenţează mediul familial şi nu
se lasă influenţată de el. în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor
asistenta necesară.
Noua lege a Educatiei supusa spre dezbatere acum, prevede trecerea la o nouă etapă a colaborării
şcolii cu familia, în care accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori,
pe un,,contract parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar
un ,,drept opţional” ci un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

885
 ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE, UN PARTENERIAT TRAINIC

PROF. PT. ÎNV. PRIMAR CARACONCEA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MIRCEA CEL BĂTRÂN” GIURGIU

Parteneriatul şcoală familie-comunitate reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de diferite

documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul educaţiei.
În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi parteneri principali şi
beneficiari ai procesului de învăţământ. Articolul 80 prevede ca toate deciziile majore din învăţământul
preuniversitar să fie luate prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale părinţilor. Legea
Educaţiei Naţionale dă dreptul părinţilor de a participa activ la conducerea unităţilor de învăţământ, prin
prezenţa în consiliul de administraţie al şcolii a doi sau trei reprezentanţi ai părinţilor, în funcţie de mărimea
şcolii (Articolul 96). Părinţii sunt implicaţi în elaborarea ofertei educaţionale a unităţii de învăţământ, prin
participarea la organizarea programelor Şcoală după şcoală şi în stabilirea curriculumului la decizia şcolii.
Literatura de specialitate relevă un rol semnificativ al implicării părinţilor în colaborarea cu şcoala în ceea
ce priveşte dezvoltarea şi educaţia copiilor, dar şi avantaje pentru părinţi, profesori şi comunitate.
Factorii care determină lipsa de implicare a părinţilor sunt: lipsa reţelelor sociale pentru părinţi, lipsa
stabilităţii financiare, nivelul educaţional scăzut al părinţilor, factori ce ţin de şcoală, ore de întâlnire
neconvenabile, transport, îngrijirea copiilor, cunoştinţele părinţilor despre regulile şi politicile şcolii, lipsa
de încredere a şcolii în părinţi şi elevi, rasismul perceput de către părinţi, experienţe negative ale părinţilor
cu şcoala în copilărie.
Teoria sferelor de influenţă suprapuse afirmă că elevii învaţă mai mult atunci când părinţii, educatorii
şi alte persoane din comunitate împărtăşesc scopurile şi responsabilităţile pentru învăţarea elevilor şi
lucrează împreună, nu individual. Ariile care se suprapun sunt familia, şcoala şi comunitatea. În cadrul
zonelor de suprapunere au fost identificate următoarele tipuri de implicare: parentingul, comunicarea,
voluntariatul, învăţarea acasă, luarea deciziilor şi colaborarea cu comunitatea. În timp ce valoarea
parteneriatului şcoală - familie este general acceptată, acesta nu poate fi întotdeauna implementat cu
uşurinţă şi eficienţă. Aceasta se datorează diferenţelor de percepţie despre context şi conţinut între
participanţi, lipsei unei definiţii mai clare în literatură a ceea ce înseamnă implicarea părinţilor, lipsei unor
relaţii echivalente între părinţi şi profesori sau barierelor legate de implicarea părinţilor, precum lipsa de
timp a acestora. Lipsa cunoştinţelor şi abilităţilor pentru a realiza astfel de colaborări de succes reprezintă
o barieră importantă. Pe de o parte, părinţii au nevoie de ghidare din partea profesorilor pentru dezvoltarea
copiilor lor. Pe de altă parte, profesorii solicită cooperarea părinţilor, în condiţiile în care nu au abilităţile
necesare pentru a sprijini efectiv această implicare. De aceea, a apărut necesitatea ca formatorii viitorilor
profesori să îi echipeze pe aceştia cu abilităţi şi strategii pentru a dezvolta o comunicare eficientă cu părinţii.
Înainte de a crea programe de formare pentru profesori, e important să fie explorate percepţiile părinţilor şi
profesorilor despre rolurile, conţinutul şi contextul colaborării dintre aceştia. Şcolile au nevoie de
metodologii care să asigure un cadru în care să se dezvolte relaţiile şcoală - familie, astfel încât să se ţină
cont de nevoile copiilor, părinţilor, profesorilor şi să crească participarea părinţilor la activităţile şcolare.
Literatura ştiinţifică în domeniu relevă faptul că părinţii au un rol semnificativ în dezvoltarea şi
educaţia copiilor. A fi părinte în societatea modernă semnifică nu numai înţelegerea nevoilor copilului, dar
şi expectanţele pe care părinţii le au din partea societăţii, întrucât evoluţia şi sănătatea copiilor nu este numai
responsabilitatea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu, care trebuie să-i protejeze drepturile. De aceea
părinţii trebuie văzuţi, din perspectivă socială, ca persoane care au nevoie de suport în situaţiile în care nu
sunt capabili să aibă grijă de copiii lor. Cunoştinţele aprofundate despre procesul de dezvoltare a copilului
şi a drepturilor lui constituţionale contribuie la dobândirea competenţelor parentale şi a abilităţilor lor de a
colabora cu proprii copii şi cu ceilalţi adulţi implicaţi. Tinerii descriu rolul de părinte în mod idealist: părinte
grijuliu, care îşi iubeşte copilul, are încredere în el, îl încurajează şi comunică cu acesta, îi stabileşte reguli
de disciplină, cunoscându-i activităţile şi preocupările. Educatorii, într-o viziune mai realistă, consideră
părinţii drept: excesiv de îngrijoraţi, nemulţumiţi, necooperativi, neglijenţi, supraprotectori sau neimplicaţi
şi agresivi, fiind dificili şi având nevoie de suport în îngrijirea copiilor sau nefiind în stare să caute sprijin.
Participarea părinţilor în educaţia copiilor are totuși o influenţă pozitivă asupra dezvoltării şi achiziţiilor
cognitive ale copilului Colaborarea familie - şcoală - comunitate şi implicarea părinţilor în educaţia copiilor

886
pot fi văzute din trei perspective: practicile profesorilor cu referire la eforturile făcute de profesori pentru
a-i implica pe părinţi; clasa socială a părinţilor/ elevii şi familiile lor cu dificultăţile structurale care îi
împiedică să se implice, dar şi politicile educaţionale. Deşi în mod ideal între acestea trei ar trebui să existe
o relaţie echilibrată, în realitate intervenţia de jos în sus este mult mai dificil de realizat, fiind dificil pentru
familiile dezavantajate să influenţeze politicile educaţionale şi să schimbe practicile şcolare
Un model popular de leadership este acela al şcolii care învaţă, unde procesul decizional este
împărtăşit în mod activ între personalul şcolii, elevi şi familii.

887
 ROLUL COLABORĂRII ÎNTRE GRĂDINIȚĂ/ȘCOALĂ ȘI FAMILIE ÎN
SCOPUL IDENTIFICĂRII HANDICAPURILOR DE LIMBAJ LA INTRAREA
COPILULUI ÎN COLECTIVITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR GICUȚA-LENUȚA CARAGAȚĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ION BĂNCILĂ” BRĂILA

La integrarea copilului în mediul școlar, apar o serie de probleme, care presupun o strânsă colaborare
între grădiniță/școală și familie. Printre prioritățile cadrelor didactice, la intrarea copilui în colectivitate, se
află Identificarea handicapurilor de limbaj” 23, acestea având o deosebită importanţă, deoarece au o
frecvenţă relativ mare, influențând negativ randamentul şcolar şi, în general, integrarea în colectiv.
Dezvoltarea normală a limbajului infantil, trebuie să constituie o preocupare permanentă a părinţilor și a
cadrelor didactice, fiind vorba atât de aspectul formal, exterior, al limbajului scris şi oral, cât și de latura de
conţinut. Într-o bună măsură, corectitudinea şi expresivitatea limbajului depind de capacităţile intelectuale
ale copilului, iar cultivarea limbajului poate să influenţeze pozitiv capacităţile sale intelectuale.
Limbajul copiilor nu se dezvoltă totdeauna normal, datorită unor diverse cauze. Paleta tulburărilor de
vorbire este variată și foarte complexă, atât în privința formelor de manifestare, cât şi sub aspectul gravităţii,
precum şi al consecinţelor lor pentru dezvoltarea psihică, intelectuală a copiilor. Un prim pas în direcţia
tratamentului psiho-pedagogic adecvat îl constituie stabilirea unui diagnostic corespunzător, iar tratamentul
trebuie efectuat de cadre specializate, cu toate că uneori, unele tulburări mai uşoare de limbaj pot fi tratate
eficient și de către educatoare sau învăţători. Pentru a se putea integra şi a progresa în colectivitate acei
copii cu deficiențe da limbaj, este necesar ca educatoarele şi învăţătorii să le acorde un sprijin suplimentar
și să comunice permanent cu părinții, referitor la integrarea acestora. Deoarece copiii cu defecte de vorbire
întâmpină, de regulă, mari greutăţi în învăţarea citit-scrisului, este necesar să se ia măsuri speciale de
îndreptare a limbajului acestora, printr-o strânsă colaborare cu familia.
Tulburările pot să afecteze diferite comportamente ale activităţii verbale (externe şi interne).
Exprimarea orală poate avea o varietate de abateri de la o normă (în sferele ritmului verbal, fonaţiei,
articulaţiei). Unele afectează însăşi baza sistemului verbal, altele neafectând structura fundamentală a
acestuia.
“Alterarea pronunției, conduce la diverse defecte ale acesteia, denumite după sunetele afectate:
 sigmatismul (pronunţarea defectuoasă a siflantelor s , z , t şi sibilantelor ş , j , s , g);
 rotacismul (alterarea sunetului r);
 lambdacismul (pronunţarea incorectă a sunetului l), etc.
Atunci când pronunţia incorectă se manifestă prin înlocuirea unui sunetul cu altul, pronunţat relativ
corect, atunci avem de-a face cu diverse variante ale paralaliei:
 parasigmatismul – s este înlocuit cu t : “cată” în loc de “casă”;
 pararotacismul – r este înlocuit cu l : “blad”în loc de “brad”;
 paralambdacismul – l este înlocuit cu u sau v. ” 24
Un alt defect specific îl constituie nazalizarea (rinolalia) 25, ca efect al participării anormale a funcţiei
rezonatoare a cavităţii nazale, manifestându-se prin alterarea timbrului vocii şi a articulării diferitelor
sunete.
Destul de frecvente și foarte variate sunt defectele de articulaţie, printre acestea impunându-se
dislalia 26 (pelticia), sub diverse forme. Aceasta rezidă în pronunţia incorectă a unor sunete. Ea poate fi de
provenienţă funcţională sau organică.
 Pelticia sau dislalia funcţională apare ca rezultat al neglijării de către părinţi sau cadre didactice
a laturii fonetice a vorbirii copilului, în perioada preşcolară, sau prin imitaţia pronunţiei incorecte a celor
din jur.

23
Golu, P., Zlate M., Verza E.- Psihologia copilului, E.D.P., București, 1998, p.187
24
http://www.referatele.com/referate/psihologie/online6/Particularitati-la-varsta-scolara-mica-referatele-com.php
25
Idem
26
Golu, P., Zlate M., Verza E.- Psihologia copilului, E.D.P., București, 1998, p.187

888
  Pelticia organică este cauzată de anumite tulburări ale auzului fonematic sau de anumite anomalii
ale conformaţiei aparatului verbal periferic (dantura, palatul, maxilarele, limba).
În cazul unei inervaţii incorecte a organelor verbale, ca rezultat al lezării unor centri din creier, apare
dizartria, un defect verbal mai grav şi mai greu de corectat (prin măsuri logopedice speciale).
O categorie aparte de defecte vizează ritmul şi tempoul vorbirii. Dintre acestea cea mai gravă este
bâlbâiala 27, caracterizeazându-se prin :
a) prin repetarea convulsivă a unor sunete, silabe (a-a-a-ca-să, me-me-me-re) ;
b) prin blocarea convulsivă, bruscă, a pronunţării unor sunete sau silabe, fie la
începutul fie în mijlocul cuvintelor şi frazelor (m…mere , c…casă).
Bâlbâiala poate avea drept cauze: supraîncărcarea generală şi în special verbală, traumele psihice sau
poate să apară prin imitaţie, sub influenţa vorbirii convulsive a altor persoane și, de obicei, se asociază cu
o serie de stări psihice negative: izolarea, irascibilitatea, timiditatea, închiderea în sine a copilului. Un copil
care se bâlbâie devine conștient de defectul său şi se jenează față de ceilalți, evită să vorbească sau vorbeşte
șoptit.
Cele mai grave şi mai complexe forme de tulburare a limbajului sunt cazurile de mutitate şi de
asemenea surdomutitate. Absenţa auzului sau pierderea timpurie a acestuia împiedică dezvoltarea normală,
spontană, a limbajului verbal. Mutitatea are răsfrângeri negative asupra relaţiilor de comunicare cu cei din
jur şi, totodată, asupra capacităţilor cognitive; dezvoltarea întregii personalităţi a copilului are de suferit.
“Mutismul electiv sau voluntar, apare mai frecvent la copiii hipersensibili” 28, are un efect trecător
și face parte din categoria reacţiilor nevrotice, fiind o tulburare similară în aparenţă, dar diferită ca natură,
caracterizându-se prin suspendarea totală sau parţială a comunicării orale cu cei din jur, în urma unei traume
psihice. Acesta apare mai frecvent la copiii temători, neîncrezători în forţele lor, timizi, uneori putând să
apară din cauza unei atitudini necorespunzătoare a cadrelor didactice (exigenţă prea mare, duritate,
neînţelegere), acesta manifestându-se numai la şcoală sau la lecţiile unui cadru didactic, în timp ce, în alte
împrejurări,comunicarea verbală a copilului să fie relativ normală.
Identificarea acestor probleme și tratarea acestora în mod corespunzător, printr-o strânsă colaborare
grădiniță/școală-familie, conduce la dezvoltarea capacității de comunicare, la creșterea încrederii în sine a
copiilor, la integrarea mai ușoară în colectivitate și, ulterior, în societate a acestora.

BIBLIOGRAFIE:
• Golu, P., Zlate M., Verza E.- Psihologia copilului, E.D.P., București, 1998
• http://www.referatele.com/referate/psihologie/online6/Particularitati-la-varsta-scolara-mica-
referatele-com.php

27
Ibidem, p.188
28
Ibidem, p.189

889
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR CARAMETE ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER, GORJ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia.
Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze
educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu
nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Societatea este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este
prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul
poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea
cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii

890
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE-
FACTOR HOTĂRÂTOR ÎN EDUCAREA ŞCOLARULUI
PENTRU INTEGRARE ÎN SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CARATĂ FLORENTINA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEȘTI, JUD. NEAMȚ

Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi,
îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea , la începutul anului şcolar, a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
În urma unui studiu realizat în SUA- Florida- doamna Bonnie McReynolds a constatat că :
1. Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţii ale elevilor.
2. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia
copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea
fenomenului delincvenţei.
3. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
4. Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor , dar mulţi nu ştiu cum să
procedeze.
5. Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar
mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia.
6. Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor
7. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu
a acestora la acţiunile comune cu şcoala.
8. Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu
privire la educaţia copiilor lor.
Conform acestui studiu, părinţii se pot implica în calitate de parteneri în educarea elevilor, alături de
şcoală, în următoarele situaţii :
I. LUAREA DECIZIILOR
 Îi încurajează pe părinţi să stabilească ţelurile de atins pentru copiii lor şi pe cadrele didactice să
stabilească obiectivele de realizat mai departe pentru obţinerea succesului şcolar. Obiectivele sunt precizate
la începutul anului şcolar şi pot fi scrise într-un contract între părinţi, cadrele didactice şi elevi.
II. ACORDAREA SPRIJINULUI
 Părinţii îşi sprijină copiii în multe feluri: le oferă acoperiş, hrană, îmbrăcăminte, protecţie,
dragoste, dar ei trebuie să-i ajute şi cu activitatea la clasă.
 A le arăta copiilor că şcoala este importantă se poate face în mai multe moduri, dar colaborarea cu
şcoala este cea care duce la obţinerea unor rezultate bune în procesul de învăţământ. Putem aminti aici
lectoratele cu părinţii, cu activităţi practice, pe ateliere de lucru şi cu informaţii cât mai complete după o
consultare în prealabil a părinţilor cu privire la temele de abordat, care i-ar interesa pentru a-şi putea ajuta
copiii şi pentru a fi pe aceeaşi lungime de undă cu şcoala. Ideal ar fi să existe la biblioteca şcolii materiale

891
pe care părinţii le pot consulta, venind astfel în întâmpinarea acestora pentru rezolvarea problemelor ce apar
pe parcurs.
III. PREDAREA
 Părinţii îşi pot asuma şi rolul de profesori în anumite situaţii. În primul rând ştim că de la ei copiii
au, la intrarea în clasa I, multe cunoştinţe generale. Rolul părintelui nu se încheie odată cu începerea clasei
I, în responsabilitatea acestuia intră: stabilirea programului de lucru al elevului şi locul pentru teme, cititul
împreună cu copilul, convingerea că tema este bine înţeleasă şi terminată, discuţiile despre ceea ce s-a
întâmplat la şcoală în timpul zilei.
IV. STUDIUL
 Părinţii pot colabora cu învăţătorii interesându-se în ce mod şi ce anume s-a predat. Utile sunt
consultaţiile cu părinţii, în special la clasa I, situaţii în care cadrele didactice explică noutăţile din
curriculum, ce obiective se urmăresc, ce modalităţi de predare se folosesc, ce se aşteaptă de la copii.
Participarea părinţilor la astfel de activităţi îi ajută pe aceştia să fie alături de copii, să-i îndrume pentru a
se obţine rezultatele aşteptate.
V. COMUNICAREA
 Dacă politica şcolii permite părinţilor, aceştia pot participa la ore oricând.
 Părinţii sunt informaţi la şedinţele lunare sau în scris în legătură cu acele concepte care sunt de
predat, ce trebuie aprofundat, consolidat acasă, tipurile de acţiuni la care pot colabora părinţii în perioada
următoare.
 Comunicarea dintre părinţi şi cadre didactice vizează, dar nu se limitează la situaţia şcolară,
politica şcolii în ceea ce priveşte elevii, proceduri, activităţi comunitare, opţiuni educaţionale, modalităţi în
care familia poate ajuta şcoala.
AVANTAJELE IMPLICĂRII FAMILIEI
 Copiii petrec mai mult timp acasă decât la şcoală, de aceea părinţii îi cunosc foarte bine,
interacţionează cu fiecare şi nu se aşteaptă la vreo răsplată dacă îşi ajută copilul să reuşească;
 Mediul familial oferă momente de predare de care cadrele didactice nu pot beneficia;
 Când părinţii îşi învaţă copilul, se observă o schimbare semnificativă, imediată a copiilor;
 Copiii ai căror părinţi se implică au note mai mari, achiziţii academice pe termen lung, atitudini şi
comportamente pozitive;
 Implicarea părinţilor corelată cu cea de la şcoală adânceşte achiziţiile elevilor;
 Părinţii care îşi ajută copiii obţin un câştig în încrederea în ei înşişi şi în copii;
 Părinţii care colaborează cu şcoala sunt avocaţi puternici pentru comunitatea din jurul şcolii.

892
 PROIECT EDUCAȚIONAL ,,DE LA INIMĂ LA INIMĂ”

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR CARDAȘ NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 6 VULCAN – HUNEDOARA

Voluntariatul a cunoscut în ultimul timp o ascensiune rapidă în domenii diverse. Voluntariatul

înseamnă să socializăm mai mult, să-i ajutăm pe semenii noștri, dând dovadă de compasiune, înțelegere,
dragoste. Prin acțiunile de voluntariat putem obține abilități și cunoștințe noi, dar și competențe sociale.
Voluntariatul rămâne o activitate demnă de a fi practicată și sprijinită în școală.
Activitatea de voluntariat presupune interacțiune, spirit civic și organizatoric, curaj, încredere,
colaborare, inițiativă, responsabilitate și dinamism. Participând la această mișcare, înveți să promovezi într-
o formă creativă ideile personale și să lupți pentru realizarea lor până la final. Așadar, prin acțiuni de
voluntariat poți dezvolta sau obține abilități și cunoștințe noi, dar și competențe sociale (încredere,
solidaritate, toleranță, etc), devenind astfel mai conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
În acest context, m-am implicat de ceva vreme în acest tip de activitate ca membru coordonator
voluntar la un centru de educație incluzivă, în urma realizării unui parteneriat între școala unde activez și
această organizație, în ideea de a-i învăța pe elevi să se ofere voluntari pentru a-i ajuta pe copiii cu
dizabilități de aici.
Sărbătorile pascale au constituit un bun prilej pentru copii să fie darnici si să sprijine pe cei care au
nevoie.
DESCRIEREA PROIECTULUI
Argument
Motto: ,, Pentru a fi în adevăr om, trebuie să te gândeşti la două lucruri: că atâţia oameni au fost să
fii tu şi tu însuţi eşti ca să fie după tine atâţia oameni.”
Educatorul tuturor timpurilor este cel care se gândeşte şi la sensibilizarea comunităţii în care trăieşte
în legătură cu realităţile crude, de neimaginat, uneori, pe care le trăiesc unii din semenii noştri, adulţi şi
copii.
Atunci, când cu eforturi materiale minime, dar cu multă iubire se poate pune un mic stâlp de rezistenţă
la întărirea încrederii în ceilalţi, nici un sacrificiu nu este prea mare.
Pornind de la aceste gânduri, am demarat proiectul de întrajutorare umanitară pentru copiii de la
Centrul Social din Vulcan, Hunedoara, copii cu deficienţe profunde sau asociate şi a căror integrare în
învăţământul de masă nu este posibilă. Acţiunea a fost demarată cu uşurinţă, pentru că a pornit din inimă.
OBIECTIVE:
- Educarea copiilor în spiritul întrajutorării semenilor;
- Educarea spiritului civic şi umanitar;
- Consolidarea capacităţii de a trăi emoţii pozitive;
- Stimularea comportamentului participativ al elevilor la diferite acţiuni;
- Exersarea deprinderii de lucru în echipă, a capacităţii de a stabili relaţii de colaborare, de
întrajutorare;
- Dezvolterea gândirii independente, a iniţiativei, a imaginaţiei, a solidarităţii.
ACTIVITĂŢI:
- confecţionarea unor coşuleţe de Paşti pentru copiii de la centru;
- colectarea de jucării și hăinuțe pentru aceşti copii;
- adunarea unei sume de bani cu care se vor face pacheţele ce vor conţine fructe şi dulciuri pentru
fiecare copil şi vor fi dăruite cu ocazia vizitei ce va avea loc în luna aprilie.
REZULTATE AŞTEPTATE
Documentarea elevilor în ceea ce priveşte modul de viaţă al unor copii cu dizabilităţi, activităţile pe
care aceştia le desfăşoară pe parcursul unei zile sub atentă supraveghere, problemele pe care le întâmpină
zi de zi şi care persoanelor obişnuiteli se pot părea banale.
Sensibilizarea opiniei publice în acest sens.
Schimbarea atitudinii elevilor în ceea ce priveşte aceste persoane pentru care orice mic gest poate fi
o rază de speranţă .

893
 Prin această acțiune copiii au învățat să lucreze în echipă, să fie solidari cu cei din jur și să-i accepte
așa cum sunt. Voluntariatul rămâne o activitate atractivă și demnă de a fi practicată și sprijinită de copii sau
adulți, deoarece se desfășoară printr-un proces al flexibilității și al alegerii libere.

894
 RELAȚIA GRADINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘ. CĂȚĂNAȘ SORINA VICTORIA

GRĂDINIȚA CU P.P. PRICHINDEL, JIBOU

Parteneriatul grădiniță -şcoală– familie -comunitate reprezintă o problemă actuală importantă,

reliefată de diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în
domeniul educaţiei. În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi
parteneri principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ. Articolul prevede ca toate deciziile majore
din învăţământul preuniversitar să fie luate prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale
părinţilor. Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o
dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educație, aprecia Kant.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei umane,
a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă succes
la școală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinții, elevii și să aibă succes la școală și mai târziu, în viață.
Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în educație,
se creează în jurul elevilor o comunitate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt grădinița, şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitatea,
mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în
activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi
facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi
colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află,
de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este

895
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze.
Parteneriatul grădiniţă – școală-familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.

896
 ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, CĂTNOIU ALINA,

CNI ,,MATEI BASARAB” RM. VÂLCEA

Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci
când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.

897
 Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a
şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere
a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii
lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d.,
totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între
acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil
sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii
este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.

898
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către
parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial
in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii; cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:
 Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi profesori poate fi
ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;
 Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă rezultatele
activităţii şcolare.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi
sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu
familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri
dificile.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care
accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un,,contract parental”
privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci
un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

899
 NOI ABORDĂRI ALE EDUCAŢIEI TIMPURII
AMENAJAREA SPAṬIULUI DE TIP FREINET-SISTEMUL DIN ITALIA

PROFESOR CATRINA ELENA IULIANA, GRĂDINIŢA ”PRICHINDEL”

PUCIOASA, JUDEȚUL DÂMBOVIŢA

Celestin Freinet, un mare învățător și pedagog a construit o școală care nu avea clase, ci ateliere, o
grădină mare de legume și mult spațiu în aer liber pentru studiu și muncă.
Concepția pedagogică îmbrățișată de Freinet nu consta numai în a acorda copilului rolul activ în clasa
ci și în a-l transforma în element ce acționează pentru achiziția de tehnici școlare. Freinet dorea o școală
vie, naturală, o continuare a vieții din familie, din sat, din mediu, așadar căutarea unei metode integrate cu
viața, dorea o școală activă.
Freinet propune înființarea bibliotecilor de lucru în care pune câte un exemplar din fiecare manual
alături de toata documentația pe care o putea oferi copilului, și, abia atunci, manualul își îndeplinea rolul
său uman și pedagogic.
În grădinița Prichindel Pucioasa grupa mare, exista un colt numit „Alfabetizare” cu funcția unei
biblioteci de lucru tip Freinet. Cărțile sunt atractive, viu colorate, specifice vârstei preșcolare, caietele
speciale de lucru sunt puse alături de cărți cu povești și poezii, cărți realizate de copii, contribuind la
dezvoltarea limbajului.
Celestin Freinet, în dorința de a depăși bariera care desparte școala de viața reala, îi ducea pe școlari,
în mod regulat, în afara salii de clasa pentru a-i face sa trăiască în contact cu natura și cu realitatea socială.
Freinet s-a gândit să acorde valoare formală observațiilor făcute de copii, cerându-le să elaboreze, în moduri
diferite, tehnici Freinet. Începea prin discuții colective asupra celor văzute. Iar pentru ca acestea să poată
înlocui manualul, se trecea la elaborarea puțin câte puțin a celor descoperite. Dorea înlocuirea noțiunilor
date de manuale cu propriile observații.
În desfășurarea activităților de cunoaștere a mediului dar și în cadrul vizitelor/plimbărilor în aer liber,
copii pot face propriile observații, unele spontane, altele dirijate, toate acestea contribuind la apropierea
copiilor de natură și viața reală. Copii pot face observații și în centrul „Știință”, amenajat în sala de grupă
unde putem aduce elemente din natură spre studiul copiilor.
Organizarea materialului din școala tip Freinet
Freinet visa table mobile, scaune pliante, biblioteci pentru copii, acvarii, războaie de țesut, mici
laboratoare care încep în sala de la intrare, fără uși, în care elevii sa se așeze după cum doresc. Muta catedra
la nivelul podelei, fată în fată cu băncile elevilor săi. Transformă mobilierul vechi în panouri de expoziție
așezate la nivelul ochilor copiilor.
Pentru a aduce o note artistică clasei, Freinet aduce un proiector cu filme educative și recreative,
dând copilului un prilej de evadare și visare.
Și în grupa mare de la grădinița Prichindel Pucioasa am înființat un mic laborator unde copii pot face
experimente. Clasa are ușile deschise dând posibilitatea și altor copii să participe.
În sala de grupă a grădiniței Prichindel nu exista catedră, astfel educatoarea se poate apropia la nivelul
copilului pentru a-i înțelege mai bine gândirea și a participa la emoțiile lui. Lambriurile vechi de pe pereții
holului grădiniței au fost transformate în panouri de expoziție așezate la nivelul ochilor copiilor.

900
 BIBLIOGRAFIE:
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, „Curriculum pentru învăţământul preşcolar
3-6/7 ani”, 2008, paginile 15, 30;
‚,Noi abordări ale educaţiei timpurii în grădiniţă’’- suport de curs, Editura Foton, ianuarie 2013,
Dâmboviţa
Ileana Hanganu, Cireşica Raclaru, “Educaţie pentru societate, îndrumător pentru educatoare”, Editura
Aramis, 2005, paginile 3-7
Boca C. ,,Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar , modul de formare elaborat
în cadrul Proiectului de reformă a educaţiei timpurii” Bucureşti 2008

901
 IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

CATUN FLORINA

În ultimii ani se pune accent și pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi școală, în baza
unui contract educațional individual privind educaţia copilului. Scopul contractului este asigurarea
condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ prin implicarea şi responsabilizarea părţilor în
educaţia beneficiarilor direcţi ai educaţiei elevilor.
În activitatea noastră didactică am conștientizat faptul că pentru o relaţie optimă de colaborare a
școlii cu părinţii pot fi utilizate o multitudine de forme şi metode de colaborare.
În momentul actual, copilul este asaltat de influenţele exercitate de o multitudine de factori educativi
formali, informali și nonformali. Pe lângă instituțiile consfințite (familia, şcoala, clubul copiilor, biblioteca,
biserica, muzeul, casa de cultură, internetul, radioul, televiziunea, presa scrisă), sunt diverse organizaţii (ale
copiilor, tinerilor, părinţilor, etc.) fundaţii, grupuri de similitudine (de vârstă, de sex, de categorie socială
etc.) specialişti în intervenţia socio-educativă.
Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării
personalităţii copilului. Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relațiile
reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală - familie.
Părinţilor le revine totuși rolul primordial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora condițiile
materiale, cât şi un climat afectiv şi moral.
Școala, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, are rolul de a crea premise favorabile pentru
elevi pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în
putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimularea elevilor în ce privește aptitudinile,
atitudinile și a trăsăturile lor de personalitate
Este știut faptul că metodele educative din cadrul familiei, mai mult sau mai puţin planificate și
coordonate benefic, determină în bună măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi randamentul la școală
ale tinerilor, precum și manifestările lor socio-morale.
Factorul hotărâtor pentru succesul şcolar este colaborarea directă și activă în cadrul ecuației şcoală -
familie. Efectul colaborării cu părinţii asigură reușita scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii sociopsihopedagogice a adolescentului, şcoala stabilește colaborarea cu familia sub diverse
forme. Urmărind formele comune, distincte şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot
completa, susține şi dezvolta personalitatea viitorului adult cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.
O bună colaborare între familie și școală se poate realiza prin parteneriate. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi.
Parteneriatul nu mai este considerat doar o simplă activitate cu caracter facultativ sau o problemă de
natura relaţiilor publice. Parteneriatul determină și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre
soluţionarea problemelor educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educativ.
Parteneriatul şcoală - familie este o formulă pedagogică, noţiune relativ nouă înserată în domeniul
educaţiei. Pedagogul Sorin Cristea (2000) consideră că acest parteneriat este de fapt un segment care
„reflectă mutaţiile înregistrate la nivelul relaţiilor existente între instituţiile implicate direct şi/sau indirect
în proiectarea şi realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ: şcoala, familia, comunitatea locală,
agenţii sociali (economici, culturali, politici, religioşi etc.), factori de asistenţă socială etc.”.
Parteneriatul cu familia insistă pe formarea anumitor competenţe şi deprinderi de pregătire a copiilor
pentru viaţa şcolară şi cea socială, iar părinţilor pentru asigurarea unei educaţii de calitate copiilor. În
general, majoritatea familiilor sunt interesate să întrețină o colaborare strânsă cu şcoala.
Prin parteneriatul școală – familie se urmărește realizarea unei comunicări eficiente între cei doi
factori și punerea de comun acord a sistemelor de valori şi a cerinţelor de la copil. Mircea Agabrian (2005)
consideră că din acest parteneriat cei câștigați sunt elevii. Acestea acţionează în următoarele direcţii: ajută
profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc
programele de studiu şi climatul şcolar, dezvoltă abilităţile educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de
siguranță sporit în şcoli.

902
 În ultimii ani se pune accent și pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi școală, în baza
unui contract educațional individual privind educaţia copilului. Scopul contractului are ca principiu
asigurarea condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ prin implicarea şi responsabilizarea
părţilor în educaţia beneficiarilor direcţi ai educaţiei elevilor. Astfel:
 Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ.
 Părintele este o persoană responsabilă pentru educarea şi comportamentul copilului
şi pentru colaborarea cu şcoala spre beneficiul copilului.
 Elevul este și el responsabil pentru propria educaţie.
Din momentul semnării acestuia, contractul educațional dintre familie şi şcoală se consideră ca un
sistem de îndatoriri reciproce în colaborarea părinţilor cu şcoala pentru a educa şi forma copilul.
Experienţa acumulată pe parcursul timpului la catedră a arătat că o relaţie de susţinere reciprocă şi o
atmosferă binevoitoare a factorilor educaţionali favorizează educaţia de calitate şi sprijină formarea şi
completarea culturii pedagogice a familiei.
Dezavantajul cel mai evident constă în faptul că acţiunile parteneriatului educaţional nu se planifică
în baza unor analize profunde, nu se consideră obligatorii şi nu se monitorizează continuu pentru a lichida
la timp lacunele şi greşelile comise.

903
 SISTEMUL EDUCAȚIONAL DIN GRECIA

PROFESOR, CĂTUȚOIU OANA LETIȚIA

,, Rădăcinile educației sunt amare, dar …fructul este dulce,, - Aristotel

Educația este factorul decisiv care își lasă amprenta asupra dezvoltării copilului. Este un proces
continuu, care nu se referă doar la educația intelectuală, ci include toate influențele care ajută la crearea
unei personalități cât mai armonios structurate. Educația trebuie să permită și să asigure adaptarea optimă
a fiecărui copil la cerințele societății, bazându-se pe potențialul individual.
Sistemul de învățământ din fiecare țară are propriile particularități determinate pe de o parte de gradul
de cultură și civilizație al societății, iar pe de altă parte de concepțiile pedagogice pe care le promovează.
Referitor la sistemul educațional grec, trebuie specificat faptul că lumea greacă a fost preocupată de
educaţia membrilor comunităţii ei mai mult decât oricare altă societate veche,.
Structura sistemului educațional din Grecia
Pentru copiii cu vârsta de până la patru ani:
-creșe( în afara sistemului de educație formal);
-sub autoritatea municipalităților;
-cele mai multe sunt private.
Există trei niveluri de învățământ:
1. Nivelul primar
Învățământul preșcolar
-este asigurat de Nipiagogeia (grădinițe);
-organizat pentru copii în vârstă de 4-6 ani;
-este obligatoriu pentru copiii de 5 ani.
Învăţământul preşcolar este oferit de grădiniţe ca o etapă pregătitoare, care contribuie la integrarea
copiilor în sistemul şcolar primar.
Învățământul primar
-este obligatoriu;
-școala primară fiind cunoscută sub denumirea de Dymotiko;
-durează 6 ani( clasele I-VI), fiind organizată pentru elevii cu vârstele 6-12 ani.
Evaluarea la nivelul învățământului primar se face astfel: în primii doi ani este doar descriptiv-orală,
în următorii doi ani se realizează cu ajutorul calificativelor A-D (excelent-rezonabil), iar în ultimii doi ani
se face prin note de la 1 la 10.
2. Nivelul secundar de învățământ cuprinde:
Învățământul secundar inferior
- este obligatoriu;
-durează 3 ani (între vârstele 12-15 ani-clasele VII-IX);
-poartă denumirea de Gymnasio (Gimnaziu).
Învățământul secundar superior
- durează 3 ani (între vârstele 15-18 ani-clasele X-XII)
-nu este obligatoriu.
-este cunoscut sub denumirea de Liceu General (Geniko Lykeio)
-asigură învățământul secundar general.
Totodată, există Licee profesionale (Epangelmatika Lykeia) și Școli Profesionale (Epangelmatikes
Sholes) care asigură învățământul secundar profesional sau vocațional. În categoria învățământului post-
secundar non-terțiar se încadrează Institutele de Instruire Profesională (IEK).
3. Nivelul terțiar
Sectorul Universitar cuprinde Universităţi(Panepistimia), Politehnici(Politehnia), Școlile Superioare
(de Teologie, Arte, Turism, Navigație, Militare, de Ordine Publică etc).
Sectorul Tehnologic cuprinde Institute tehnologice de învăţământ (TEI), Școlile Superioare de
Educație Pedagogică și Tehnologică (ASPETE). Toate acestea poartă denumirea de Instituții de Învățământ
Superior (AEI).

904
 Cerința minimă pentru a obține o diplomă de licență se concretizează în existența a patru ani de studiu
la nivel universitar, fiind o condiţie prealabilă pentru intrarea în programele de doctorat şi masterat. Astfel,
cursurile universitare durează, în mod normal, 4 ani, cu excepţia politehnicilor şi a unor şcoli tehnice şi de
artă în care cursurile durează 5 ani, precum şi a şcolilor medicale unde cursurile durează 6 ani.
Cursurile postuniversitare de masterat (Metaptyhiako) durează între 1-2 ani, în timp ce
doctoratele(Didaktoriko) durează în mod normal de la 3 la 6 ani.
Sistemul educațional din Grecia este foarte complex, deseori existând critici cu privire la materia mult
prea ˵stufoasă ̋. Pentru a aprofunda curricula școlară, elevii au posibilitatea de a merge la meditații în școli
particulare- numite frontistiria.
Aderarea Greciei la Sistemul Bologna și la Sistemul european de credite transferabile (ECTS) a
contribuit la o îmbunătățire vizibilă a sistemul educațional grec. Oferta largă de programe de studii
recunoscute atât național, cât și internațional, dar și mobilitățile aparte de studii, plasează Grecia printre
destinațiile favorite ale elevilor care vor să studieze într-o altă țară.

905
 EMOŢIILE LA ÎNTRAREA ÎN ŞCOALĂ A COPILULUI DE 6 ANI

CAZACU FLORENTINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11 BUZĂU

Evoluția socială și emoțională se influențează una pe cealaltă și se dezvoltă adesea "la pachet".
Multe dintre jocurile și activitățile care sunt recomandate pentru stimularea dezvoltării sociale a copilului
își aduc o contribuție substanțială și în planul emoțional al micuțului și invers.
Copiii se compară frecvent cu alţii şi, deşi se centrează mai mult asupra lor, încep să înţeleagă
sentimentele şi perspectivele celorlalţi.
• spre deosebire de vârsta preșcolară, când copiii îşi schimbă adesea stările emoţionale de la un
moment la altul, în perioada şcolară copiii încep să menţină pentru perioade mai lungi de timp atât
sentimente cât şi gânduri;
• pe de altă parte, copiii încep să înţeleagă faptul că oamenii pot exprima mai multe emoţii simultan,
dar din motive diferite (“Sunt bucuros pentru cadoul primit, dar îmi pare rău că tatăl meu nu este aici”) ;
• de asemenea, pe măsură ce copiii iau în considerare reacţiile celorlalţi la propriile comportamente
şi se compară cu standarde externe se consolidează sentimentele de: mândrie, ruşine, vină;
• copiii înţeleg faptul că în funcţie de diverse situaţii, oamenii nu îşi exprimă adevăratele emoţii, iar
copiii care au controlul voluntar mai dezvoltat reuşesc să exprime emoţii adecvate unui anumit context
social şi să aibă emoţii negative de intensitate mai redusă (sunt mai puţin explozivi când se înfurie);
• grijile şi temerile copiilor se îndreaptă acum mai mult spre modul în care sunt percepuţi de cei din
jur, incluzând acceptarea de către ceilalţi copii şi temeri legate de performanţa şcolară.
Comportamentul social si emoţiile şcolarilor se dezvoltă odată cu fiecare etapă de vârstă şi potrivit
temperamentului fiecărui copil. Unii şcolari sunt veseli şi se adaptează uşor,
în vreme ce alţii au tendinţa de a răspunde negativ în faţa unor situaţii diverse. Aptitudinile sociale
se învaţă treptat, copilul trecând de la o stare de dependenţă şi egocentrism la creativitate, independenţă
şi sensibilitate.
Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice de tip operaţional al căror rol principal este de
a localiza sau de a indica starea dezvoltării psihice la un anumit moment al evoluţiei. Prin intermediul
reperelor psihogenetice se controlează ordinea, conţinutul, direcţia şi toată normalitatea dezvoltării
psihice a copilului.
Totuşi, trecerea de la starea de preşcolaritate la starea de şcolaritate presupune o modificare bruscă
a regimului de viaţă, modificare ce nu este secundată de transformări tot atât de radicale ale sistemului
nervos sau al conştiinţei şi personalităţii copilului.
Cea de-a treia copilărie, sau perioada şcolară mică, denumită şi marea copilărie, este prima, într-
o serie de perioade, care se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică se face sub influenţa foarte
puternică a vieţii şcolare. În acelaşi timp, aceasta este ultima perioadă a copilăriei, fapt ce o face să se
caracterizeze prin descreşterea treptată a unor trăsături proprii copilăriei şi prin apariţia unei atitudini
mai controlate şi mai mature faţa de lumea apropiată şi faţă de sarcinile de învăţare. Şcoala constituie o
formă de acţiune educativ instituţionalizată.
Vârsta şcolară mică cuprinde elevii din clasele I şi a IV-a care au vârsta între 6 / 7 – 10 / 11 ani. În
jurul vârstei de 6 ani, momentul intrării în şcoală, copilul are în general dezvoltate premisele psihologice
pentru începerea noii sale activităţi: învăţarea. Cele mai importante dintre aceste premise sunt: trecerea
gândirii la stadiul operaţiilor concrete, când copilul este capabil să desfăşoare acţiuni nu numai cu
obiectele, ci şi acţiuni intelectuale, gândirea devenind astfel operatorie; dezvoltarea limbajului este o
condiţie pentru învăţare‚ dar şi pentru însuşirea unor noţiuni cum este cea de număr; evoluţia suficientă a
sistemului nervos, necesară pentru învăţarea citirii; întărirea osaturii mâinilor şi a muşchilor
corespunzători, care să facă posibilă asimilarea scrisului; o anumită dezvoltare a motivaţiei; un suficient
echilibru afectiv şi, mai ales, dorinţa si plăcerea copilului de a merge la şcoală. Procesele gândirii - la
vârsta şcolară mică are loc şi o dezvoltare a proceselor cognitive raţionale, în primul rând a gândirii.
Perioada între intrarea în şcoală şi absolvirea primelor cinci clase se caracterizează prin adaptarea
copilului la condiţiile şcolare, condiţii cu totul noi pentru el. Între 7 şi 8 ani, dezvoltarea psihică se găseşte
într-un stadiu de echilibru, care favorizează activităţi de concentrare, prilejuind astfel situaţii adecvate

906
pentru asimilarea şi completarea de cunoştinţe, copilul are momente de revenire cu funcţii importante în
ordonarea şi stocarea noţiunilor sale. Destul de frecvent poate fi auzit spunând: ,,..aşteaptă puţin… nu
înţeleg, mai spune o dată, cred că am să rezolv imediat….”. Astfel de exprimări pun în evidenţă atenţia sa
în creştere faţă de fenomenul înţelegerii, care are o natură afectiv reflexivă. Copilul de 7 ani este atent , îi
place să facă mici servicii cu condiţia să nu fie prea izolate şi să nu-l reţină prea mult timp de la activităţile
ce nu-i fac în mod spontan plăcere, ceea ce îi denotă că sociabilitatea este, la aceeaşi vărstă, relativ
complexă. Foarte sensibil, la aprecierile pripite copilul manifestă uneori accese de stări plângăcioase,
fenomenul fiind vizibil şi în relaţiile de joc. Între 8 şi 9 ani, percepţia la distanţă se află în plin progres. De
astfel, copilul se află într-o fază de expansiune şi de extrovertire. Îl caracterizează rapiditatea, o atitudine
manifestant euforică . Toate acestea sunt o consecinţă a progresului înregistrat în dezvoltarea
personalităţii şi a creşterii curiozităţii copilului faţă de tot ceea ce se petrece în jurul său. La 8 ani este
veşnic grăbit, mănâncă în fugă, pleacă la şcoală cu ghiozdanul nerânduit şi cu şireturile la pantofi neglijent
trase. La 9- 10 ani caracterul expansiv al conduitei se mai atenuează, copilul devine din nou mai meditativ,
îi place să insiste asupra unor activităţi mai dificile, încearcă să-şi amelioreze rezultatele şcolare şi să-şi
îmbogăţească cunoştinţele. E perioada optimă pentru stimularea preocupărilor şi chiar a capacităţilor
aritmetice, mai ales prin faptul că micul şcolar lucrează atent şi cu interes. Începe să simtă necesitatea
planificării timpului şi a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare.
De asemenea, creează satisfacție, optimism, siguranță, acționând asupra resorturilor psihologice
profunde. Iată cum dezvoltarea afectivității implică organizarea intensă a sentimentelor și emoțiilor
intelectuale. Acestea devin foarte active în mica școlaritate. Satisfacția rezolvării unor probleme grele sau
a unei probleme mai puțin grele este diferită. Efectuarea unei teme sau a unei compuneri duce la sentimente
de satisfacție diferite. Această varietate de sentimente presupune sentimente de certitudine, de îndoială, de
uimire, dar mai ales de curiozitate intelectuală. Acestea din urmă fac din copilul școlar un mic cititor
pasionat, dar este prezent și în activitatea practică, în atenția vie cu care el iscodește “pentru sine” tot
ceea ce îl înconjoară, tot ce nu pricepe.

BIBLIOGRAFIE:
o Psiologia copilului, H. Rudolph Schaffer, Editura ASCR;
o Psihologia şcolară, Nicolae Jurcau, Editura Polirom;
o Psihologia generală, Andrei Cosmovici, 1996, Editura Polirom;
o Psihologia şcolară, Andrei Cosmovici, Luminiţa Mihaela Iacob, Edt. Polirom, 1998;
o Psihologia copilului, Mihaela Gaisteanu;
o Psihologia vârstelor, Gratiela Sion;

907
 PROIECTELE EDUCATIVE FORME DE EXPRIMARE A PRINCIPIILOR
MORAL-CREȘTINE

PROF. SVETLANA CEAPĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”MIRON COSTIN”, GALAȚI

Educația moral-spirituală este o componentă extrem de complexă a învățământului modern și se

realizează prin diverse activități instructiv-educative desfășurate în școală și în afara ei. Activitățile
extracurriculare oferă numeroase posibilități de valorificare și consolidare a unor cunoștințe și deprinderi
moral-spirituale și, permit adordări interdisciplinare. În acest sens, o modalitate eficientă, cu rezultate
deosebite obţinute în atitudinea şi comportamentul elevilor este proiectul extrașcolar si extracurricular.
Proiectul tematic s-a dovedit o strategie de învățare eficientă, care permite transfer de cunoștințe și
aplicabilitate interdisciplinară, rezolvarea capacităților de explorare, formarea și dezvoltarea spiritului de
inițiativă, a cărui valoare pedagogică rezultă din inter și transdisciplinaritatea ei, din multiplele posibilități
de stimulare a personalității elevilor.
Activitățile extracurriculare sunt variate, astfel încât tinerii pot fi implicați, în funcție de interesele
fiecăruia, fiind apropiaţi de valorile morale, spirituale, culturale, civice nu numai în familie ci, mai ales, în
şcoală, în cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare sau în cadrul unor proiecte de anvergură locală,
naţională.
Ideea proiectului de parteneriat educațional “Împreună suntem o comunitate”, inițiat de Școala
Gimnazială “Miron Costin” din Galați, a plecat de la faptul că în societatea actuală se cere o atenţie
deosebită faţă de diferitele nevoi spirituale şi materiale ale semenilor noştri, un sentiment înalt de
răspundere şi de încredere şi în acelaşi timp o disciplină de sine.
Problemele legate de educația copiilor cu nevoi speciale a devenit, cel puțin în ultima decadă, o
prioritate investigativă pentru profesorii din sistemul educațional, aceștia putând oferi soluții viabile, în
contextul recuperării, bazate pe principii ale educației pentru toți și normalizării vieții oamenilor cu nevoi
speciale.
Fiecare individ are trăsături și competențe diferite. Astăzi, fiecare membru al societății noastre trebuie
să-și dezvolte aptitudini fizice, mentale și sociale, în funcție de perfecționarea de care are nevoie, pentru a
beneficia de locul pe care îl merita în cadrul societății, iar activitățile de cooperare sunt un element
indispensabil. Având în vedere această perspectivă, dar și din dragoste față de semeni, elevii de la Școala
Gimnazială “Miron Costin” s-au implicat în desfășurarea unor activități educative, în cadrul unui proiect
de parteneriat educațional cu Școala Specială “Emil Gârleanu” din Galați, pentru a schimba, a îmbunătăți
unele reprezentări și percepții greșite în opinia publică legate de copiii cu dizabilități sau cei cu dificultăți
de învățare, am dorit să arătăm că acești copii prin ceea ce fac sau ar putea face, pot fi utili societății.
Zâmbetele, mulțumirile și bucuria din ochii copiilor de la Școala Specială “Emil Gârleanu” din Galați
sunt doar câteva recompense care le sporesc starea de bine celor implicați în proiect, dându-le noi idei și
dorințe pentru desfășurarea altor activități de acest gen.
Întotdeauna, ne îmbogăţim şi creştem în mod proporţional prin intermediul darurilor binefăcătoare.
Astfel de daruri pot fi iubirea, bunătatea, compasiunea, bunăvoinţa, bucuria. Împărțind aceste daruri cu o
mare abnegaţie și copiilor cu cerințe educaționale speciale ne îmbogăţim, şi ne diversificăm puterea de a
dărui.
Activitatea în proiecte de acest gen are importante valențe formativ-educative: elevii devin
responsabili în alegerea și realizarea temei; se implică în problemele vieții sociale prin tematica pe care o
abordează; își formează deprinderi de muncă intelectuală (investigare, documentare, elaborare,
comunicarea rezultatelor proiectului, etc.); învață să colaboreze, să lucreze în grup și individual, ținând cont
de experiențele lor. Atunci când activitățile unui asemenea proiect se desfășoară în parteneriat cu
comunitatea locală, aspectul formativ capătă eficiență optimă datorită aportului mai multor factori
educaționali și datorită faptului că elevii sunt puși să facă față unor situații de învățare din viața reală.
În concluzie, utilizarea proiectelor în managementul educaţional constituie o necesitate a epocii
contemporane. Dacă vrem ca în viitor copiii noştri de azi să devina tineri bine pregătiţi din punct de vedere
profesional, noi, ca şi îndrumători ai procesului educativ, trebuie să le oferim posibilitatea de a-şi pune în
valoare nu numai abilitatea de a reţine informaţii, ci şi de a-şi dezvolta creativitatea, imaginaţia, simţul

908
artistic şi practic.

BIBLIOGRAFIE:
1. Gherguţ, A., Ciobanu, C., Elaborarea şi managementul proiectelor în serviciile educaţionale,
Polirom, Bucureşti, 2009;
2. Lock, D., Management de proiect, Codecs, Bucureşti, 2000;
3. Oprea, D., Stan, S., Managementul proiectelor, SNSPA, Bucureşti, 2005.

909
 PROIECTELE EDUCAȚIONALE ȘCOLARE – O CHEIE A UNUI
ÎNVĂȚĂMÂNT FĂRĂ FRONTIERE

PROF. MARIA CEAUȘ,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „PROF. PAUL BĂNICĂ”, TÂRGOVIȘTE

Oscar Wilde afirma „Cea mai bună metodă de a-i face pe copii buni este să-i faci fericiţi”,
Proiectele educaționale școlare reprezintă o resursă educațională care completează cu succes procesul
clasic de învățământ.
Sistemele educaționale performante valorifică potențialul acestui gen de activități extrașcolare ,
deoarece acestea:
- sunt o oportunitate pentru elevi și profesori de a se cunoaște mai bine, de a relaționa dincolo de
frontierele de timp și de spațiu ale orei de curs;
- îmbunătățesc performanţele copiilor la şcoală – orice activitatea de învăţare își atinge mai ușor
scopul dacă este presărată şi cu momente de relaxare, de detensionare;
- abilităţile și atitudinile copiilor sunt stimulate, se îmbunătățesc, se afirmă sau se descoperă într-o
atmosferă de grup destinsă, recreativă, de voie bună;
- elevii, în astfel de activităţi, se supun de bună voie regulilor, își asumă responsabilităţi, se
autodisciplinează;
- timpului liber al elevilor este valorificat, este ocupat în detrimentul internetului/televizorului, fiind
transformat astfel într-o sursă educaţională;
- sunt o rampă de lansare pentru elevii talentați și un mijloc de stimulare a elevilor cu rezultate
deosebite în anumite domenii;
- sunt un mijloc propice de implicare/ajutorare a elevilor proveniți din categorii defavorizate (familii
dezorganizate, monoparentale, cu situație materială precară);
- sunt o oportunitate de integrare/promovare a elevilor cu cerințe educative speciale;
- sunt un mijloc de socializare cu elevi și profesori din alte unități scolare, grație parteneriatelor pe
care le presupun;
- facilitează un schimb de experiență cu elevii și cadrele didactice din alte unități scolare din
comunitate, județ, țară sau din afara țării;
- sunt, pentru profesori, o tribună de diseminare a cunoșințelor dobândite la cursurile de perfecționare
pe care le absolvă, mijlocindu-le acestora un cadru agreabil, dincolo de rigorile cancelariei școlare;
- sunt pentru elevi și profesori un mijloc de aprofundare a cunoștințeloir/relațiilor legate de/cu
comunitatea căreia îi aparțin, pe fundamentul parteneriatelor cu instituțiile implicate: Biserică, Poliție,
direcții de sănătate publică, centre antidrog, spitale, centre de asistenșă socială, instituții de cultură:
biblioteci, teatre,muzee etc;
- se deschid porțile școlii: şcoala ia parte la viaţa comunităţii iar părinţii/comunitatea sunt implicaţi
în viaţa şcolii;
- sunt o tribună de formare/afirmare a unor spirite civice active, capabile să se implice în viața
comunității;
- sunt un mijloc de cunoaștere, conservare și de promovare a tradițiilor/valorilor comunițtății;
- sunt un mijloc de mai bună cunoaștere a mediului înconjurător și de promovare/aplicare a metodelor
de protejare/conservare a acestuia;
- sunt o rampă de promovare a imaginii unor școli fără alte frontire.
Implicarea elevilor în activități extrașcolare este salutară constituind un as în mâneca unui profesor
pasionat, dedicat, creativ și un pas care merită experimentat de orice cadru didactic nu numai în calitatate
de participant, ci și de proiectant și de coordonator.
Bibliografie:
1. Cernea, Maria, Contribuţia activităţilor educative la optimizarea procesului de învăţământ, în revista „
Învăţământul primar“ nr. 1, Ed. Discipol, Bucureşti, 2000.

910
 EFICIENTIZAREA RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: CEAUŞESCU ANA-MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DRĂGUŢEŞTI, COM. DRĂGUŢEŞTI, GORJ

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate , mediul
extraşcolar şi extrafamilial , pendulează copilul , obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii
educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în
activitatea şcolară şi pe plan general, în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile
sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească
relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea
individuală şi colectivă.
Totodată, şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi
luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de
oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc.
Personalitatea educatorului este ” izvorul şi reglatorul ” actului educativ şi scopul formal al educaţiei
moral –civice, nu poate fi altul decât acela al formării omului destoinic a se conduce singur pe calea binelui
, a adevărului , a dreptăţii şi a frumosului . Conturarea profilului moral al individului şi moralitatea se obţin
cu fapta, nu cu vorba şi, în nici un caz cu indiferenţă , fără angajarea educatorului . Este nevoie de reacţii
şi atitudini deschise, exprimate în beneficiul celui educat.
Andre Berge spunea că ” Mediul familial îl satisface pe copil, în măsura în care răspunde trebuinţelor
sale elementare , adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă
pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine , să se situeze în raport cu ceilalţi efectuând , fără
pericol , primele sale experienţe sociale şi sentimentale“. Creştera copiilor constituie pentru părinţi nu
numai o datorie faţă de copil, dar şi o sarcină faţă de comunitate.
Familia are în societate funcţii bine determinate: funcţia biologică, funcţia economică, funcţia
educativă, funcţia culturală
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului , care este urmărit atât
în familie , cât şi în şcoală , astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o activitate de
acest gen în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora , desfăşurând o muncă de dezvoltare , de conducere
şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele , o ascultare activă ,
implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului , cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un
punct de vedere diferit.
Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin :activităţi de informare şi
consiliere a părinţilor , care pot fi zilnice după orele de curs; vizite la domiciliu de câte ori e nevoie ;
lectoratele cu părinţii – lunar ; adunările comune părinţi – elevi; întruniri ale comitetului de părinţi pe clase
; comunicarea prin poştă (scrisori de înştiinţare cu antetul şcolii ) sau prin poşta electronică; comunicarea
prin telefon .
În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii elevului (interesaţi sau dezinteresaţi de tot ceea
ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de etape menite să optimizeze relaţia
şcoală – familie : îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale; iniţiază şi menţine o legătură
strânsă cu familia elevului şi poartă un dialog deschis şi sincer, extins în afara orelor de curs, prin convorbiri
telefonice, scrisori; stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii; în cazul
elevilor problemă, se implică activ în procesul de educare a familiei , ea reprezentând sursa principalelor
atitudini greşite ale copiilor. Familia trebuie convinsă că numai acordând timp şi atenţie copilului va putea
să-l ajute să depăşească dificultăţile apărute. Încearcă stabilirea unei legături reciproce, apropiate şi
permanente cu părinţii pentru ca aceştia , din proprie iniţiativă , să contacteze cadrul didactic pentru a se
interesa de situaţia şcolară a elevului.

911
 Pretutindeni trăiesc oameni , semeni ai noştri , împreună cu care formăm comunitatea .Toţi avem
îndatoriri unii faţă de ceilalţi , dar îndeplinirea acestora nu este un lucru greu dacă de mici ne obişnuim să
respectăm , să ajutăm, să fim politicoşi, înţelegători , să iubim munca să apreciem binele, adevărul ,
frumosul , să luptăm pentru triumful acestora. Între membrii unei comunităţi se stabilesc o mulţime de
relaţii: de prietenie de vecinătate ,de rudenie , de muncă , de competiţie. Toţi avem nevoie de semenii noştri,
de comunitate, dar în acelaşi timp şi comunitatea are nevoie de noi. Societatea îi modelează pe oameni dar
la rândul lor, oamenii intervin permanent în procesul de transformare a societăţii.
Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic pentru desfăşurarea unor activităţi comune: vizite la
muzee , expoziţii ; vizionarea de filme , spectacole; excursii şi vizite organizate în oraş sau în afara oraşului;
însoţirea elevilor la concursuri şcolare , festivaluri artistice; simpozioane , seminarii având ca temă relaţiile
şcoală –familie –comunitate. Aşadar, comunitatea are un rol important alături de şcoală şi familie în
educaţia elevului.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor , într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii , de naturi diferite .Educaţia
este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută , o lume în care s-au
pierdut şi se pierd repere , sisteme de referinţă , iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască
drumuri noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente
capabile să facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate . Şcoala
este chemetă să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberarea
de energii lăuntrice şi depăşirea, prin împlinirea armonioasă şi creatoare, a insecurităţii , inferiorităţii şi
dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată în schimbare rapidă.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui
” parteneriat pentru educaţie ” , un dialog deschis , lucid , responsabil , între toţi factorii educaţionali
(familie , Biserică , şcoală , comunitate locală ). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac
propuneri de realizare a osmozei şcoală- comunitate (şcoala în comunitate şi comnitatea în şcoală) , în
perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic , centru complex de învăţare la îndemâna tuturor
, tineri şi mai puţin tineri. Prin programe şi acţiuni specifice se creează şi se dezvoltă legături
multifuncţionale şi societatea civilă.

Bibliografie:
1. Bistriceanu , Corina Sociologia familiei , Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti -2004
2. Şerdean Ioan , Pedagogie Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti -2004
3. Maciuc Irina , Formarea continuă a cadrelor didactice ,Editura Omniscop , Craiova -1998
4. Nicola Ioan , Pedagogie ,E.D.P. R. A. ,Bucureşti -1994

912
 ŞCOALĂ –FAMILE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CEICĂ SORANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 6 VULCAN, HUMEDOARA

Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei
umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea
deciziilor.
Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să
ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care
schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de
o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a
societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori,
la reconstrucţia spirituală a omului. Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi
putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se
întoarce în famile, care trebuie să-I asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod
constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine
şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Societatea
contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi, competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi
multiple.
Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se integra
cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile
pedagogice ale profesorului. Rezolvarea educativă poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă
se bazează pe tratarea individuală a elevilor, ţinând cont de trăsăturile personalităţii elevului, de relaţia
dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ folosit.Obiectivul principal al
acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală,
astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină
reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult
implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de
educaţie. Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă. Partener
principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de o influenţă
considerabilă în raport cu membrii săi.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea
autoeducaţiei la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea
şcolii faţă de experienţele trăite şe elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie:
formală, informală şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care
individul a fost pregătit de şcoală şi de familie. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea
celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-
societate, iar copilul învăţat să respecte reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va
integra perfect societăţii când va ajunge la maturitate.

913
Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis, 2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

914
 DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ELEVULUI PRIN ACTIVITĂȚI
EXTRACURRICULARE
- EXEMPLIFICĂRI DIN ACȚIUNILE DEDICATE CENTENARULUI -

PROFESOR CAIZER DANIELA

„Să ne îmbogățim reciproc din diversitatea noastră.” Paul Valery

„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a

individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt
necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru
participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa
muncii.” (art. 3 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011)
„Cunoaște-te pe tine însuți!” ne îndeamnă Socrate, din certitudinea dobândită asupra necesității
înțelegerii, acceptării, modelării Sinelui, ca unică posibilitate de atingere a echilibrului psihic. Deși într-o
formă sintetică, această sintagmă conține esența unei teme de adânc studiu psihologic, și anume formarea
personalității.
Este cunoscut faptul că dezvoltarea personalităţii este un act de formare a proceselor cognitive,
însuşirii calitativelor noi individuale ale personalităţii congruente vârstei, care fac posibilă adaptarea
subiectului la diverse condiţii de viaţă. Dezvoltarea personalității ar fi imposibilă în absența unuia dintre
factorii de care depinde, educația, factorul determinant în formarea omului ca persoanlitate în acord cu
cerințele vieții sociale. Individualul trebuie abordat și din perspectivă socială pentru a face posibilă
satisfacerea nevoilor de afiliere, comunicare, autorealizare. În acest moment ne oprim asupra educației
nonformale care are ca finalitate, pe lângă dobândirea de noi informații specifice unui domeniu, în contexte
diferite de cel școlar și dobândirea unui plus valoric atitudinal care să descrie persoana, la ieșirea din sistem,
din punct de vedere moral. Prin caracterul prospectiv școala poate contura o personalitate socială în acord
cu individualitatea fiecărui elev. Educația nu anulează diversitatea, ci, dimpotrivă, potențează însușirile
individuale orientându-le spre direcția optimă de dezvoltare.
Este evident faptul că una dintre componentele procesului de învățământ este cea epistemologică.
Educația formală vizează pregătirea pentru piața muncii, transmiterea cunoștințelor care să asigure inserția
profesională a absolvenților. Implicit, dimensiunea axiologică este manifestă deoarece, indiferent de
profesia vizată, absolventul este un actor social care trebuie să se integreze într-o colectivitate.
Personalitatea complexă, echilibrată se formează numai dacă cele două dimensiuni sunt prezente, la
intensități egale, în cadrul procesului de învățământ.
Activitățile extrașcolare suportă o serie de particularități care au drept element comun elevul:
• îi lasă elevului o parte suficientă de iniţiativă;
• îi acordă libertate de acţiune, care să-i permită alegerea căilor şi mijloacelor de expresie ale
gândirii;
• favorizează dezvoltarea judecăţii şi a spiritului critic
• cultivă spiritul de cooperare, dar şi de confruntare în alegerea soluţiilor, evitându-se rivalităţile şi
concurenţa;
Consecințele pozitive pot fi enunțate din perspectiva:
a. temperamentului – modelarea trăsăturilor temperamentale, accentuarea însușirilor dezirabile,
limitarea influenței însușirilor mai puțin dezirabile; (re)cunoașterea particularităților temperamentale pe
baza interacțiunii directe cu ceilalți și dezvoltarea abilităților de comunicare prin adaptarea mesajului
transmis (de exemplu munca în echipă);
b. aptitudinilor – identificarea aptirudinilor pe baza rezulattelor activității, transformarea lor în
capacități, orientarea școlară și profesională în acord cu specificul fiecărui elev (de exemplu activități
cultural-artisitice);
c. caracterului – transmiterea valorilor pozitive, explicit prin temele abordate, implicit prin modelele
de bună practică.

915
 Exemplificare
Proiect educațional „Săptămâna Unirii”
Argument
Învăţarea înseamnă cunoaştere; cunoaşterea înseamnă adaptabilitate; adaptabilitatea înseamnă
putere. Toate aceste atribute ale personalităţii umane se dobândesc prin şcoală. Ne asumăm această
finalitate. Însă doar împreună putem reuşi!
Educaţia patriotică este o dimensiune esențială pentru formarea unor personalități echilibrate care să
se integreze la nivel de societate românească, dar și la nivelul societății globale, fără a-și pierde identitatea
culturală. Procesul educării patriotice se desfăşoară neîntrerupt în familie, în instituţiile de învăţământ, în
societate (oriunde), insul fiind supus neîncetat, de-a lungul întregii sale vieţi, tuturor influenţelor pozitive
şi negative posibile, uneori chiar atât de rele şi agresive, încât pot să devină imposibil de suportat.
Într-un şir lung de componente, cel dintâi element de conţinut, fundamentul întregului edificiu al
patriotismului îl constituie sentimentul apartenenţei la comunitatea naţională românească, care îi asigură
fiecărui om un loc între ai săi şi cu ai săi, posibilitate de comunicare directă prin limba maternă, deschisă
sufleteşte, linişte, siguranţă, apărare, condiţii de vieţuire şi manifestare deplină, totul în limitele
buneicuviinţe şi legilor ţării.
Tip proiect: local
Domeniu: educație moral-civică
Perioada: 26-29.11.2018
Instituția coordonatoare: Colegiul Național „Titu Maiorescu” Aiud
Parteneri/colaboratori: Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu” Aiud
Grup țintă: elevii Colegiului Național „Titu Maiorescu” Aiud, părinți, comunitatea locală
Scop: marcarea semnificației Centenarului Unirii
Obiective:
• educarea elevilor în spiritul cunoașterii şi respectării evenimentelor şi faptelor înaintaşilor noştri;
• manifestarea respectului față de istoria și identitatea națională;
• dezvoltarea sentimentului de apartenență la comunitate

Activități:
DENUMIRE ACTIVITATE DATA
Concurs de desene „Unirea prin ochi de copil” 26.11.2018
„Mesaje peste timp” – gânduri la ceas aniversar 27.11.2018
Creație literară – tema „100 de ani de România” 28.11.2018
„100 de exerciții cu rezultatul 100 pentru 100 de ani” 26-29.11.2018
„Arc peste timp” – spectacol literar-muzical în colaborare cu Biblioteca
29.11.2018
Municipală „Liviu Rebreanu” Aiud

916
 RELAȚIA ȘCOALA – FAMILIE – COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CALCIU DUMITRA DANIELA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Instituția școlară structurează viața cotidiană a copiilor, ordonează comportamentele individuale și

colective, stabilește norme de interacțiune, reglementează performanțele și instituie recompense. Mediul
școlii reprezintă anasamblul factorilor naturali și sociali, materiali și spirituali, angajați în activitatea de
formare-dezvoltare a personalității umane. Valorificarea pedagogică a mediului în scopul optimizării
procesului instructiv-educativ presupune reunirea tuturor factorilor specifici care intrevin în mod direct și
indirect. Pentru a avea efecte benefice în planul învățării, mediul școlar trebuie să fie tonic, să stimuleze
motivația pentru învățare și ideea necesității acesteia în plan social, să respecte criterii de eficiență.
Procesul didactic, văzut din perspectiva mediului clasei de elevi, trebuie proiectat și realizat în
maniere diferențiate și individualizate, nu numai în concordonță cu natura grupului și cu vârsta subiecților,
ci și după particularitățile membrilor acestora. De asemenea, trebuie să se țină seama de raporturile ce apar
între cele două ipostaze polare ale relațiilor dintre elevi – cooperare și competiție – cu influență asupra stării
motivaționale implicate în învățare, asupra standardelor de succes/insucces acceptate, asupra echilibrului
expectație-aspirație. Astfel, mediul clasei, în conformitate cu condițiile de eficiență a învățării, trebuie să
fie caracterizat de instaurarea unor relații colegiale întemeiate pe spirit comprehensiv, respect și încredere
reciprocă, de adoptarea unor atitudini de bunăvoință și acceptare în relații interpersonale și de eliminarea
stărilor conflictuale.
Mediul socio-familial în care crește copilul influențează dezvoltarea psihică și fizică a acestuia.
Nivelul cultural din familie, exprimat prin aderarea la un sistem de valori, atitudini, credințe, etc.,
influențează dezvoltarea personalității în ansamblul său. Un nivel mai înalt de educație a părinților
corelează în mod pozitiv cu atitudinea lor față de educația copiilor. Nivelul socioeconomic al familiei poate
afecta calitatea pregătirii școlare prin raportare la condițiile materiale pe care le asigură. Nivelul superior
al statusului socioeconomic nu va conduce în mod inevitabil doar spre efecte pozitive, așa cum unul scăzut,
doar spre efecte negative. Climatul psihosocial din familie exprimă structura interioară, relațiile
intrafamiliale dintre membrii săi, compoziția familiei (cu un copil sau mai mulți, de sexe diferite sau de
același sex, generațiile ce conviețuiesc în familie etc.). În măsura în care acest climat are o funcție afectivă
și protectoare, în aceeași măsură efectele sale asupra procesului învățării vor fi pozitive. Cunoașterea de
către educator a unor dificultăți și disfuncționalități din interiorul mediului familial poate constitui cadrul
de referință pentru inițierea unor măsuri compensatorii.
Beneficiarii indirecţi ai educaţiei şi formării profesionale sunt familiile beneficiarilor direcţi,
angajatorii, comunitatea locală şi, într-un sens larg, întreaga societate.
Între scoală și familie e necesară unitatea de acțiune și concordanță între mijloacele specifice de
influențare folosite ( pt ca urmaresc acelasi scop-formarea copiilor). Școala este interesată să colaboreze cu
familia (aliat) a.i actiunea educativa =>profundă/de durata și în vederea informarii reciproce cu privire la
dezvoltarea / comportamentul copilului
Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți
factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul
cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

917
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

CALUS AUGUSTINA

1. Argument
Familia este o instituție cu multiple funcții de natură biologică, economică, juridică, educativă etc.
Funcția biologică se referă la procrearea și creșterea copiilor, prin aceasta familia asigurând perpetuarea
speței umane. În familie există raporturi juridice cum sunt, de pildă, relațiile patrimoniale consfințite legal
prin acte de stare civilă.
Funcția educativă a familiei se referă la acțiunea dirijată a acesteia asupra dezvoltării și formării
personalității copiilor, în scopul integrării lor eficiente în societate. Familia deține un rol însemnat în
realizarea obictivelor educației.
Realizarea scopului comun al școlii și familiei presupune colaborarea sistematică dintre cei doi
factori educativi. Succesul educației multilaterale a tinerei generații presupune unitatea de acțiune,
concordanța metodelor și procedeelor folosite, continuitatea cerințelor școlii și familiei.
2. Condițiile reușitei muncii educative în familie
Familia este primul grup social în care se dezvoltă copilul, influențele acesteia fiind multiple și
adânci. Familia constituie mediul natural, afectiv propice pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor și pentru
desăvârșirea personalității părinților. Condițiile care-i conferă marile valențe educative pot fi rezumate
astfel:
• Unitatea, bazată pe afecțiunea și atașamentul reciproc dintre membrii acesteia. Familia reprezintă
societatea umană în miniatură, ea cuprinde o diversitate de relații între membrii familiei, solidari în
realizarea năzuințelor comune.
• O altă condiție importantă a eficienței educației în familie este autoritatea părinților. Aceasta
presupune, înainte de toate, respectul copiilor față de părinți. Pentru a câștiga stima și admirația copiilor,
părintele trebuie să fie corect, drept, consecvent și să-și păstreze demnitatea în toate situațiile. În relațiile
lor cu copiii, părinții vor avea o atitudine sănătoasă, echilibrată, în care exigența se îmbină cu afecțiunea.
• Reușita educației în familie este condiționată și de colaborarea familiei cu școala. Dezideratul școlii
și familiei în educație este unic – dezvoltarea multilaterală – aceasta impunând ca ele să conclureze în mod
susținut. Dacă părinții urmează sfaturile și indicațiile școlii, manifestă stimă și încredere față de cadrele
didactice și susțin cerințele lor se formează mai ușor deprinderile de comportare disciplinată, se dezvoltă
mai repede la școlari sentimentul datoriei, simțul răspunderii.
3. Modalități de eficientizare a comunicării școală – familie – societate
• Înființarea unei camere a părinților în incinta școlii (Clubul părinților);
• Un alt tip de întâlniri cu părinții (așezarea mobilierului în cerc, teme atractive, agende anunțate în
timp util, interactivitate, invitații scrise, aparatură, invitarea unor specialiști);
• Editarea unui buletin informativ al școlii (lunar, semestrial);
• “Ziua ușilor deschise” pentru comunitatea locală;
• Panou cu materiale informative pe holul școlii;
• “Seara aprecierilor” (certificare pentru cei care au ajutat școala);
• Chestionare pentru părinți;
• Rapoarte semestriale;
• Ghiduri pentru părinți care să cuprindă: politicile școlii, regulamente, misiune.
4. O școală deschisă către societate presupune:
• O școală în care cadrele didactice înțeleg că educația nu se limitează la copii și la programele
școlare de învățământ, ci și la programe educative în afara orelor și la programe destinate celorlalți membri
ai comunității.
• O școală care folosește resursele materiale și umane de care dispune pentru a oferi programe și
servicii către toți membrii comunității, dincolo de orele tradiționale de curs.
• O școală care dezvoltă programe și servicii destinate comunității, răspunzând nevoilor educative
ale membrilor din comunitate.

918
 • O școală care atrage alți parteneri (membrii ai comunității și alte instituții locale) pentru inițierea
de acțiuni de interes public sau pentru programe de educație a membrilor comunității.
→ Rolul școlii:
• Să formeze oameni cu o anumită conștiință a valorilor lor, capabili să-și asume responsabilitatea
propriei existențe, oameni dinamici, cababili să se organizeze pentru a rezolva probleme de interes public;
• Să formeze conștiința civică – cheia dezvoltării respectivei comunități;
→ Rolul cadrelor didactice:
• Sunt modele pentru copii, dar și pentru ceilalți membrii ai comunității;
• Acționează ca lideri comunicativi (vin cu inițiative), participă la mobilizarea membrilor
comunității pentru rezolvarea problemelor.
→ Rolul copiilor:
• Sunt agenți ai schimbării;
• Sunt modele pentru adulți.
Colaborarea dintre școală, familie și societate bazată pe respect și înțelegere ridică în ochii școlarilor
atât prestigiul profesorilor, al părinților cât și al comunităților locale.

BIBLIOGRAFIE
• Salade D., Paun E., Turcas, Margareta – “Pedagogie” – manual pentru licee pedagogice; E.D.P.
București;
• Dumitru, Stoica; Marin Stoica – “Psihopedagogie școlară”; Scrisul românesc, Craiova;

919
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRADINIȚA – FAMILIE –
COMUNITATE

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR GIORGIANA CÂMPEAN,

GRĂDINIȚA CU P.P. ”ACADEMIA PITICILOR”, CLUJ- NAPOCA
PROF. ÎNV.PREȘCOLAR MARIANA PORUMB,
GRĂDINIȚA CU P.P. ”ACADEMIA PITICILOR”, CLUJ- NAPOCA

Motto: „Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te rog,
ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (din Child's Appeal, Mamie Gene Cole)
În lucrarea “ Introducere în pedagogia preșcolară”, autorii Adina și Cătălin Glava consideră că
obiectivul principal al colaborării grădiniței cu familia” constă în conturarea unității de acțiunea celor doi
factori educaționali, finalitate a cărei îndeplinire este condiționată de unitatea de concepții și exigențe, de
un mod convergent de acțiune, de o bună cunoaștere reciprocă și de o atitudine reciprocă deschisă”.
Colaborarea grădiniță familie presupune construirea unei relații clădite pe unificarea unui sistem de
valori și cerințe adresate copilului.O astfel de relație impune respectarea unor condiții:
• Comunicare între cei doi parteneri (educatoare – părinți)
• Respect reciproc
• Implicarea partenerilor în identificarea și promovarea intereselor copilului
Părinții si educatoarele sunt actorii principali ai acestei colaborări, acționând împreună în direcția
dezvoltării libere, integrale și armonioase a personalității copilului. În cadrul acestei colaborări educatoarea
are oportunitatea de a cunoaște mai bine copilul, mediul familial, natura influențelor exercitate de acesta
asupra copilului, de a consolida relația cu familiile copiilor, de a sensibiliza părinții în ceea ce privește
nevoile copiilor și de a-i implica activ în rezolvarea anumitor probleme. Prin acest parteneriat părinții au
posibilitatea să cunoască mai bine grădinița, resursele umane, resursele materiale, metodele educative
recomandate, să participe și să susțină toate activitățile desfășurate la grădiniță. Mesaje identice privind
disciplina, valorile și atitudinile promovate în cele două medii, familial și educațional, sunt relevante pentru
dezvoltarea armonioasă a copilului.
Dintre modalitățile de colaborare grădiniță – familie amintim: seminarii de informare urmate de
dezbateri, programe de consiliere individuală și de grup pe teme de educație, implicarea părinților în
activitățile extracurriculare, realizarea unor activități demonstrative, organizarea unor lectorate cu părinții
în cadrul cărora să fie invitați specialiști (profesori consilieri, logopezi, medici, învățători).
Părinţii care se implică în activitatea grădiniței experimentează ocazii variate de a contribui la
educaţia copiilor şi devin ei înşişi motivaţi să-şi continue educaţia. Participarea lor în cadrul activităţilor
educaţionale din grădiniță este un prilej pentru adulţi de a-şi împărtăşi abilităţile şi interesele, ceea ce
contribuie la crearea unei relaţii pozitive cu proprii copii şi cu grădinița, precum şi la dezvoltarea conştiinţei
propriei valori şi a încrederii în sine. Pe de altă parte, implicarea alături de ceilalţi părinţi din comunitate
creează oportunităţi şi reţele de implicare sporite, sedimentează relaţiile sociale.
Parteneriatul grădiniță – familie reprezintă “terenul” unor relații educative din care fiecare este
beneficiar: copil, părinte, educatoare. Fiecare poate să învețe și să se simtă valorizat. și important.
Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale.
Pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității
se cristalizează în raport cu modelul și natura situațiilor trăite în mod direct, nemijlocit, de copil, în mediul
familial , iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității în formare a acestuia. Pentru
reușita actului educațional munca depusă de carele didactice din grădiniță trebuie continuată, susținută și
întărită de familie.
Prin acest parteneriat educaţional, părinţii vor fi implicaţi permanent în activitatea grădiniţei, fiind
priviţi ca participanţi activi. În acest fel, părinţii îşi vor forma deprinderea de a se implica în activităţi,
cunoscând programul educativ la care participă copiii, progresele făcute de aceştia. Comunicarea și
deschiderea din ambele părți aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea personalității copilului.

920
 Colaborarea grădiniței cu comunitatea în care funcționează, integrează două planuri de acțiune.
Grădinița recunoaște valențele formative pe care comunitatea, mediul socio-cultural din care provin copiii
o exercită asupra acestora și ține cont în programele educaționale de toate experiențele de cunoaștere și de
viață prilejuite de aceasta. Programele educaționale ale grădiniței își propun ca tendință de evoluție
familiarizarea copiilor cu ambianța culturală a spațiului social căruia acesta îi aparține. Al doilea plan al
colaborării implică grădinița ca prestatoare de servicii către comunitate. Grădinița este primul segment al
unui sistem de învățământ care-și propune pregătirea indivizilor pentru o integrare social activă. Instituția
preșcolară își asumă această finalitate, transpunând-o în procesul de socializare primară și în pregătirea
pentru școală. Frecventarea grădiniței devine astfel un factor de reușită școlară viitoare și, generalizând, de
eficiență a sistemului educațional.

Bibliografie:
• Glava A. , Glava C. , (2001) , Introducere în pedagogia preșcolara, Ed. Dacia , Cluj- Napoca
• Vrăşmaş, E. A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti
• Băran-Pescaru, A., (2004), Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti

921
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

CANA DOINA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele patru mari „instituţii”: gradinita şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e important
e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului, aici fiind foarte
importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume, de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Gradinita eficienta realizeaza un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identitatii sale, cu
familia- prin cunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele educative
ale societatii, pe care le identifica, le implica si le foloseste activ. Identificand si valorizand dimensiunea
personala a individului, realizam insa, nevoia valorizarii si aprecierii familiei ca un mediu primordial si
afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinita si nu inlocuita in educatia tinerei generatii.
Si pe parcursul varstelor scolare familia ramane mediul afectiv cel mai viabil de securitate si stimulare.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei..
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Intr-o lume in care toate institutiile si toate tipurile de raporturi sociale se schimba in ritm accelerat,
familia nu poate ramane neschimbata si nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare
familiala.Toate aceste schimbari nu trebuie interpretate ca o criza a familiei, ci mai repede ca adaptari ale
conduitei individuale la schimbarile demografice, econimoce si materiale care afecteaza societatile in
ansamblul lor.
Parteneriatul grădiniţă –școala- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă, școala şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic
asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea/învățătoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii
comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ
din grădiniţă și șoală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în
competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori,
sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.

922
 Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi..Încercările de colaborare nu sunt scutite de
dificultăţi.
“Doar 30% dintre părinţi urmăresc activitatea şcolară a copiilor lor şi, în ciuda dorinţei lor de a avea
o întâlnire constructivă cu cadrele didactice, raportul se reduce adesea la un dialog scurt şi superficial.
Se recunoaste tot mai mult influenta si a altor institutii din comunitate asupra informarii si formarii
copilului. Astfel la nivelul gradinitelor au loc activitati de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preotilor din parohie. Copiii participa de sarbatori la slujbele religioase, impartasindu-se. Se
subliniaza dorinta copiilor de a fi in legatura permanenta cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmati si participa cu placere la sarbatorile prilejuite de Craciun si Sfintele Pasti. De asemenea,
colaborarea cu politia, este marcata prin activitati sustinute de politisti, prin educatia rutiera, comportament
civic etc.
Brigada de pompieri se implica in informarea si indrumarea cadrelor didactice si a copiilor. Primaria
este principalul factor al comunitatii locale, care sprijina institutiile scolare.
Astazi se cere tot mai mult intelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si
asistenta a influentelor educativ-formale. Experienta dovedeste ca o atmosfera destinsa intre agentii
educationali faciliteaza invatarea. Exista o retea complexa de relatii in cadrul unei institutii scolare, care
are un potential in influentarea educatiei copiilor

Bibliografie:
- www.didactic.ro;
- www.asociatia-profesorilor.ro;
- ,,Mama la minut” de Dr. Spencer Johnson;
-Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
- Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;
-http://www.disacnetsolutions.net;
- suport de curs capitolul scoala- familie- comunitate.

923
 ŞCOALA - FAMILIA

PROF.CÂNDEA GEORGETA-MARIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ RÎU-SADULUI

Orice învăţătoare este o ,, punte de legătură“ între copii, familie şi şcoală. De accea, colaborarea
învăţătoarei cu familia este foarte, foarte importantă. Pentru reuşita actului educaţional munca învăţătoarei
trebuie continuată, întărită şi susţinută de familie. Asigurarea de către învăţătoare a unei permanente
colaborări între şcoală şi familie îi convinge pe părinţi să păstreze unitatea de cerinţe adresate şcolarilor cu
cele ale şcolii, iar din această colaborare are de câştigat numai elevul.
Pentru a iniţia părinţii cu problemele specifice educaţiei am ales cele mai potrivite metode şi
procedee care să-i determine pe aceştia să se implice.
Comunicarea directă sau comunicarea scrisă sunt modalităţi de colaborare cu familia, pe care le-am
abordat.
Discuţiile libere cu părinţii încă de la înscrierea copiilor la şcoală mi-au oferit primele date despre
aceştia. Prin intermediul discuţiilor purtate la aducerea şi la ducerea copiilor la şi de la şcoală de către
membrii familiei comunic părinţilor amănunte despre unele aspecte ce trebuie inteprinse.
Faptul că locuiesc în aceeaşi localitate îmi dă ocazia să cunosc mediul de unde provin copiii şi
influienţa acestora asupra educaţiei.
Având în vedere că unii copii nu vin la şcoală însoţiţi de către părinţi sau sunt aduşi de bunici sau
fraţi mai mari, comunicarea telefonică mă ajută să dau informaţiile necesare realizării feed-back nu numai
prin aceasta, ci şi prin tot ceea ce inteprind ca învăţătoare.
Pentru a facilita comunicarea cu părinţii copiilor care vinsinguri la şcoală am folosit mesaje scrise,
mesajele fiind scurte şi clare. Ele cuprind realizările copilului sau a unui comportament nou.
Părinţii sunt consultaţi în ceea ce priveţte desfăşurarea de activităţi opţionale cu acordul lor.
Alte manifestări la care au participat părinţii la nivelul şcoli noastre au fost: sărbătorirea copiilor cu
ocazia zilelor onomastice sau zilelor de naştere, serbării, excursii, plimbări, spectacole.
Educaţia făcută de primi învăţători- părinţii, ca şi cea a şcoli se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalităţii copilului.
În şcoală munca educativă se realizează cu succes dacă este implicată şi familia, stabilindu-se un
sistem unitar de cerinţe.
Părinţii înţeleg mai bine rolul şcoli, constituindu-se în factor de sprijin real în procesul instructiv al
şcoli.

924
 1 IUNIE- ZIUA INTERNAŢIONALĂ A COPIILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR CĂPRAR ANTONELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “NICHITA STĂNESCU”, BAIA MARE

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om, o lume mirifică, unde putem visa cu
ochii deschişi, o perioadă lipsită de tristeţe, dar plină de emoţii şi culoare.
Copilăria este prima etapă, care pune bazele întregii vieţi. Este cea mai frumoasă perioadă din
întreaga viaţă. Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de
puritate.
Ziua de 1 Iunie este o zi specială, o zi în care serbăm copilăria. Astfel, elevii clasei a IV-a C au
sărbătorit această zi frumoasă, alături de Asociaţia Clic Art din Baia Mare. Ȋn prima parte a activităţii, elevii
au participat la diverse activităţi practice şi anume: au făcut brăţări şi coliere din elastice, prin tehnica
Origami au realizat un căţeluş, respectiv au realizat o ramă foto. Ȋn a doua parte a activităţii, elevii s-au
bucurat de multe jocuri frumoase şi distractive: trambulină, jucării, dans, fotbal, toate îmbinate cu bucurie
şi bună dispoziţie. Copiii s-au simţit minunat, savurând din plin fiecare clipă din perioada copilăriei lor.
Ataşez mai jos, câteva poze din cadrul activităţii:

925
 RELATIA GRĂDINIȚĂ- SCOALA- FAMILIE, FACTOR IMPORTANT AL
REUSITEI SCOLARE

PROF. ÎNV. PRIMAR CARAGAŢǍ GHERGHINA, L.P.S.BRǍILA

Școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga societate,
deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii
educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă. Școala nu-și poate realiza pe deplin
sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă
și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului elevilor, absențe, disciplină, mod de
reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții
nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile
școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers.Asadar ,pentru
o colaborare eficientă între cei doi parteneri ai actului educativ – părinți - școală – să fie eficientă şi să se
concretizeze în identificarea cu nevoile şi aspiraţiile copilului, trebuie să pornim de la cunoaşterea familiilor
cu care avem de lucrat.
Este cunoscut faptul că nu există un cadru mai favorabil, un mediu mai prielnic, condiţii mai
atrăgătoare pentru formarea şi dezvoltarea copilului decât acelea pe care le poate oferi o familie bine
închegată, conştientă de menirea ei socială şi hotărâtă să facă din educaţia copiilor o preocupare.În acţiunea
de modelare a personalităţii copilului, rolul părinţilor are o importanţă fundamentală, deoarece niciun copil
nu poate fi dirijat şi educat decât într-o ambianţă definită de afectivitate şi dragoste. Relaţia părinţi –copii
deţine un rol deosebit în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât şi în asigurarea unei
condiţii psihologice normale.
Ideal ar fi să colaborăm cu familii normale, o familie normală însemnând pentru copil un mediu
afectiv, un mediu ocrotitor, părinţi mai mult sau mai puţin avizaţi într-ale educaţiei, familii care, chiar dacă
se deosebesc sensibil în modul cum percep, concep ţi înţeleg ei viitorul propiilor copii, precum şi în privinţa
metodelor folosite în realizarea acestui deziderat, au o trăsătură comună şi anume aceea de a a se preocupa
pentru a asigura copiilor lor un viitor cât mai fericit posibil.
Pe parcursul anului școlar 2017-2018, am colaborat permanent cu familiile elevilor nostri, în calitate
de parteneri în procesul de formare a unei personalități competitive, în concordanță cu standardele societății
actuale.
În vederea asigurării cadrului legal al colaborării au fost semnate acorduri de parteneriat intre părțile
implicate, acestea prevăzînd aspecte ce vizează atât responsabilitatea școlii în formarea socio-profesională
a elevilor, cât și responabilitățile ce revin familiei, dar și elevului.
În cadrul ședințelor organizate atât la nivelul Comitetului Reprezentativ al Părinților, cât și în cadrul
lectoratelor organizate la nivelul clasei, dar și la întâlnirile între invatator și părinți din cadrul orei de
Consilierea Părinților, s-a avut permenent în vedere informarea acestora în legătură cu metodele educative
ce trebuie folosite în mod unitar. Astfel, s-a transmis faptul că părinții care consideră că au dificultăți de
comunicare cu copiii, indiferent de vârstă, sau doresc să le formeze celor mici metode eficiente de învățare
sau intenționează să învețe noi metode de disciplinare pozitivă a copiilor, pot apela, în cadrul unității noastre
școlare, la consilerul școlar.
Am aplicat periodic părinților chestionare, în vederea perfecționării procesului de predare-învățare.
Părinții au luat la cunoștință eventualele sancțiuni acordate elevilor, fiind trimise înștiințări la
domiciliu.
Am organizate lectorate pe diverse teme, familia a fost permanent consultată și informată în legătură
cu participarea elevilor la diverse activități și proiecte locale.
Părinții au fost consultați, fiind necesar acordul scris al acestora, în vederea proiectării și derulării
activităților din săptămâna ”Să știi mai multe, să fii mai bun !”.
În cadrul întâlnirilor cu părinții au fost dezbătute următoarele teme,de interes comun :
● ”Relația părinte-copil, dificultăți și remedii în comunicarea dintre părinți și copii” ;
● ”Disciplina-factor esențial în educație. Impunerea regulilor și a limitelor;
● ”Factori familiali ai insuccesului școlar. Părinții în fața catalogului”;
● ”O zi din viața copilului meu. Timpul liber al copilului” ;

926
 ● ”Familia ca mediu cu unfluențe educaționale complexe” ;
● ”Colaborarea școală-familie, o atitudine unitară în educație” ;
● ”Concordanțe și discordanțe între opiniile copiilor și părinților în familii ;
● ”Asigurarea unui climat favorabil dezvoltării creativității copilului în familie și școală”;
● ”Părinți, profesori, și elevi în fața catalogului la final de an școlar” – iunie .
In perioada 2014-2018 am participat in calitate de partener la proiectul educational „ COPIII,
ŞCOALA ŞI BISERICA CREŞTINĂ!”desfasurat cu Scoala Gimnaziala „E. Teodoroiu”, Gradinita nr.
33 si alte scoli din judet. In cadrul proiectului au fost implicati si parintii elevilor.
ACTIVITĂŢI ÎN CADRUL PROIECTULUI „ COPIII, ŞCOALA ŞI BISERICA
CREŞTINĂ!”, PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR
1. Invitarea preotului paroh si a parintilor la serbarile desfasurate cu ocazia sarbatorilor de iarna;
2. Organizarea unor întâlniri duhovniceşti cu preotul paroh în cadrul unor şedinţe cu părinţii pe teme
legate de familia creştină (măcar o dată pe an);
3. Organizarea de pelerinaje duhovniceşti la mănăstirile ortodoxe din ţară cu copiii, părinţii acestora
şi preotul paroh;
4. Organizarea unor activităţi practice în parohia din care face parte şcoala, în colaborare cu familiile
elevilor: acte de milostenie pentru cei săraci (la cantinele sociale de pe lângă parohii), etc.
5. Organizarea unor expoziţii de iconografie creştină – ortodoxă în biserică şi şcoală cu ocazia
marilor sărbători: Crăciunul, Paştele. sau de sarbatoarea unor mari sfinti , invitati fiind si parintii.
Alte activitati desfasurate cu parintii, cu diverse ocazii:
ZIUA INTERNAȚIONALĂ A FAMILIEIi, discuții libere, colaj desene, jocuri, program artistic –
15 mai 2018
JOCURILE COPILĂRIEI, activități recreative, ludice dedicate Zilei Internaționale a Copiilor – 30
mai 2018;
EXCURSIILE-FERESTRE DESCHISE SPRE CULTURĂ, excursii și vizite tematice realizate
cu elevii insotiti de parinti.
Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-
problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să
conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în
familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de
viață. În școala noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat
cu aceștia. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor școlari, cât și
părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim. Tot în
parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1 Decembrie,
prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care își poartă cu mândrie numele și își cinstesc an de
an Ziua Națională a României.

BIBLIOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***www.copii.psihologie.ro

927
 EDUCAȚIA DE IERI ȘI DE AZI ȘI IMPLICAREA FAMILIEI
EDUCABILULUI

PROF. CĂRĂMIZOIU ANCA,

LICEUL TEHNOLOGIC ALEXE MARIN, SLATINA

Provocările perioadei în care trăim, dezinteresul pentru şcoală al elevilor şi permanenta transformare
a lumii din jurul nostru ne cer să ne reorientam mereu și să ne restructurăm modul de abordare, în primul
rând readaptându-ne noi înșine. Educaţia este foarte importantă şi nu este legată strict de orele din
programul zilnic de la şcoală. Un copil învaţă şi din activităţile extraşcolare, şi din participarea la proiecte,
şi din timpul petrecut alături de părinţii săi.
Să vorbim despre educaţie. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost însoţiţi de educaţie,
importanţa acesteia sporind cu fiecare generaţie. Educaţia reprezintă fundamentul vieţii oricărui om cu
ajutorul căreia s-au putut dezvolta percepţia despre lume, gândirea, stilul de viaţă, conservarea valorilor
sociale, dar şi spirituale.
Unul dintre rolurile cele mai importante ale educaţiei este acela de a influența, transforma și dezvolta
personalitatea indivizilor. Procesul aceste este influențat atât de factorii genetici, cât și de mediile
educogene în care individul se află la un moment dat.
Educaţia din perioada comunistă versus educaţia de azi? Educaţia presupune două persoane: una care
doreşte să împărtăşească ceea ce ştie şi una care doreşte să primească darul de preţ – ştiinţa celuilalt.
Contează oare în ce epocă se întâmplă acest lucru? Contează vârsta învăţăcelului? Contează instrumentele
de lucru? Sunt importante regulile impuse de un sistem?
Ce învaţă copiii zilelor noastre? Ne dorim să-i pregătim pentru viaţă, să-i lăsăm să aleagă ce-i
interesează, să trieze informaţiile care îi bombardează, să facă ceea ce noi vrem de la ei. Şi uităm că sunt
totuşi copii! E adevărat că învaţă repede, sunt de mici obişnuiţi cu tehnologia, dar nu au răbdare, nu-şi
ordonează dorinţele, sunt mereu nemulţumiţi, nu au timp să se joace. Temele au devenit interzise sau
opţionale, învăţăm din clasa întâi să adunăm trecând peste ordin, din clasa a doua citim texte de două pagini,
dăm teste de evaluare naţională, participăm la concursuri judeţene sau naţionale, dar copiii noştri nu ştiu să
se joace, nu ştiu să şoptescă, nu au răbdare să asculte o poveste, nu cântă şi nu se joacă afară. Cărţile nu le
mai sunt prieteni, li se pare că şcoala e un alt tărâm de joacă. Creştem copii independenţi, care ştiu să spună
”Nu vreau!” şi care nu ştiu ce este mila, generozitatea, ajutorul sau prietenia.
Aici intervine relaţia părinte-învăţător. Fiecare îşi are rolul său, dacă nu se lucrează în echipă
rezultatele nu vor fi cele aşteptate. Îi apreciez pe acei părinţi care insuflă copilului dorinţa de a şti, dorinţa
de a intra în competiţie corectă cu ceilalţi. Ei sunt cei care ”construiesc” un copil modern: informat, curios,
serios, creativ, implicat în propria formare. Sunt bucuroasă când părintele îi oferă copilului ocazia să înveţe,
în situaţii diferite, când îi acordă o parte mai mare sau mai mică din timpul său, îl învaţă semnificaţia
binelui, să fie tolerant şi să iubească natura.
Învăţarea transdisciplinară din şcoala zilelor noastre îi ajută să se ancoreze mai bine în prezent.
Învăţarea bazată pe joc, mişcare, muzică se apropie mai mult de necesităţile copiilor de 6 ani. Consider că
foarte important este să nu lipsească din activitatea unei zile muzica, desenul şi mişcarea. Cred că de mare
ajutor sunt obiectele specifice vârstei: covorul, jucăriile, expoziţia cu desenele lor, colţul cu plante şi
bineînţeles computerul. Mi se pare însă că le cerem uneori să crească prea repede, să fie mai maturi decât
ar trebui.
Educaţie se face şi prin activităţile extraşcolare. Acţiunile de acest fel scot la iveală sufletul copilului,
iniţiază prietenii, descoperă pasiuni, îndrumă interese. Învăţătorul este cel care alege felul activităţii, locul
de desfăşurare, formează echipe şi sugerează teme de cercetare. Prin astfel de activităţi elevii vor învăţa să
aprecieze frumosul, să iubească şi să protejeze natura. Vor participa la concursuri judeţene sau naţionale,
vor scrie poezie sau proză, vor recita, îşi vor dori să fie actori, să cânte şi să danseze.
Orice copil este special dacă i se crează condiţii să arate de ce este special! În activităţile extraşcolare
îşi urmează dorinţele şi aspiraţiile personale datorită încrederii inspirate şi curajului insuflat de învăţător.
Orice activitate coborâtă din minte în sufletul copilului are o frumuseţe aparte! Îl învaţă să fie curios, să
descopere, să aprecieze, să aleagă, să fie creativ, să pună în valoare ceea ce are. Valenţele informaţionale
şi corelative ale activităţilor extraşcolare sunt multiple. Ele devin eficiente dacă au constanţă şi atractivitate.

928
Definitorie este dorinţa cadrului didactic de a pune în valoare calităţile elevilor săi în orice moment, în orice
loc, cu orice ocazie.
Profesia de cadru didactic nu este o meserie, ci o artă. R. Hart făcea următoarea afirmaţie în studiile
sale: „Profesorul joacă un rol. El acţionează asupra unor oameni, şi aceştia reacţionează în schimb.
Aceasta este fizica educaţiei”.
Concluzii
Școala este de mult o Cenușăreasă. Postmodernă. Care încearcă, dincolo de lupta cu morile de vânt
ale unui personaj dintr-o altă poveste, nu invizibile, ci cât se poate de concrete – imaginile realității sociale
de zi cu zi – să statueze norme sănătoase, să încerce să repare cutume viciate și să dea exemplul valorii în
labirintul doldora de discrepanțe.
Dincolo de lupta în interiorul unui sistem care caută soluții viabile, credibile, performante pentru
învățământul românesc, în contrabalans cu ceea ce se întâmplă, real, în cadrul aceluiași sistem – și e
suficient să aducem în discuție subiecte deja perimate: numărul de elevi din clasă, statutul cadrului didactic,
politica disciplinelor de curs și numărul orelor fiecăreia distribuite în schema orară pe cicluri de învățământ,
politica relației dascăl-discipol, ar trebui riguros reluată în discuție și statuată în termeni juști și maturi.

Bibliografie :
* Cernea, Maria, Contribuţia activităţilor extracurriculare la optimizarea procesului de învăţământ,
în “ Învăţământul primar“ nr. 1 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti;
* Ionesc, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi
autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pg.162;
Surse on-line: * Bruner, J.S, Procesul educaţiei intelectuale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

929
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE
FORMAREA CADRELOR DIDACTICE

PROF. CATANA FLORENTINA

LICEUL TEORETIC HORIA HULUBEI,
MĂGURELE, JUDEȚUL ILFOV

Motto: „Să învăţăm să-i învăţăm pe alţii să înveţe.”

Educator, învățător, profesor, cadru didactic, (sau, mai nou, ”profu”)... dascălul și menirea sa...
Pornind de la” rezonanța” acestor vorbe, pe care fiecare copil le-a rostit in diferite trepte ale educatiei
sale , ale devenirii personalității sale, putem spune că exigentele acestei meserii se corelează strâns cu cele
pe care societatea omenească le manifestă fata de formarea tinerelor vlastare ale viitorului.
Vizibil, societatea se schimbă şi, odata cu ea , şi sistemele de educaţie. Aşa se explică faptul că în
aproape toate ţările lumii au avut şi au loc reforme în domeniul educaţiei şi învăţământului. Intr-o societate
aflată în permanentă schimbare, fiecare dintre noi, mai ales dascalii, ne confruntăm cu nevoia de a dobândi
noi competenţe, de a ne reînnoi bagajul de cunoştinţe şi abilităţi, prin participarea la programele de
perfecţionare profesională continuă.
Atunci cand parcurgi un program de formare care este adecvat profesiei tale si-ti foloseste in
activitatea pe care o desfasori cu elevii, gasesti mereu ceva de făcut. Astfel esti veşnic în război cu timpul,
simti ca acesta nu-ti ajunge. De fiecare data esti preocupat de punerea in practică a competențelor
acumúlate, de impartasirea experientei si celorlalti. În mediul obişnuit al şcolii, profesorul, are grai placut
şi presărat cu glume, indreptându-se spre clasă cu paşi repezi şi vioi. Aici, unde elevul si profesorul sunt
parteneri ai invatarii, se observa incet, incet ,(pe masura schimbarilor societatii in domeniul educatiei),
necesitatea unei pregatiri suplimentare, parcurgerii unor programe de formare continua corespunzatoare.
Pe langa formarea initiala apare permanent necesitatea unei formari profesionale continue, care pe
langa tactul pedagogic al fiecarui dascal, pe anii de experienta acumulati in modelarea personalitatilor,
poate dobandi competenetele necesare unui profesor ”de calitate„.Cred ca tocmai acest tip de profesor
formează, nu informează. El vede în actul instruirii un proces de deschidere a minţii, de clarificare a ideilor,
de cultivare a motivaţiei interiore şi a respectului de sine. Numai in urma parcurgerii unor programe de
formare adecvate, potrivite sistemului de invatamant si schimbarilor sale fiecare cadru didactic trudeşte să
cultive elevilor interesul de a lucra cu cartea , de a ”învăţa cum să înveţe,”. Specificul cursurilor de formare,
modul lor de desfasurarea, ”calitatea umana a managerului de curs” m-au ajutat de fiecare dată sa intâmpin
cu căldură aspiraţiile micilor curiosi pe care-i educ, m-au determinta sa investighez cu rabdare înclinaţiile
lor tratându-i după nevoi. Am stiut cum sa-i atrag discret la o participare activă în procesul de învăţare, (in
cazul in care activitatea desfasurata devenea monótona).
Poate ca, asa cum spun colegele noastre cu ani multi de experienta, pregatirea initiala din liceul
pedagogic este esentiala. Dar aceasta pregatire nu poate rezista peste timp, nu poate face fata schimbarilor
din domeniul educatiei, noilor metode de predare, de desfasurare a activitatilor cu educabilii. Termenii
trecerii „de la meserie la profesie” (meseria reprezintă rezultatul unei asimilări intuitive, imitative, prin
ucenicie, iar profesia presupune un set de cunoştinţe şi competenţe descrise şi structurate într-un model
profesional articulat prin standardele profesionale) contureaza cel mai bine, dupa parerea mea,
profesionalismul unui cadru didactic cu o formare continua adecvata. Un astfel de dascal conferă stilurilor

930
didactice folosite eficienţă şi strălucire prin îmbinarea armonioasă a strategiilor alese în funcţie de
dirijare/nedirijare. Se impune preocuparea pentru orizontul profesional şi cultural, pentru receptivitatea la
idei şi experienţe noi, independenta în gândirea şi acţiunea didactică. Astfel , acest tip de cadru didactic
constituie un model de profesionalism pentru debutanţii din învăţământ.
Are vocaţie, nu este un dascăl cu norma.Chipul i se luminează de perspective noi,
( atunci cand exista interés pentru nou si se evita plafonarea). Viaţa i se împleteşte strâns şi rodnic cu
cea a elevilor. În mijlocul lor personalitatea sa caştigă puteri. Profesia didactică, perfectionarea prin diferite
moduri, presupune permenenta formare şi dezvoltare a cadrului didactic astfel încât acesta să poată să îi
poată oferi celui pe care îl învaţă o perspectivă clara asupra domeniului pe care îl predă.
Fiecare profesor, din orice specializare se angajează astfel într-un proces de formare care îi va
dezvolta cariera periodic pănă la finalul acesteia, ii va imbogati experienta si de nu ii va usura munca, prin
aplicarea noilor metode de abordare a disciplinelor curriculare.
Dezvoltarea profesională prin participarea la cursurile de perfecţionare este necesară pentru ca
profesorul să poată să oferi o imagine asupra lumii ştiinţifice contemporane şi să îşi însuşească maniere
eficiente de interacţiune cu elevii.
Dar, poate ne intrebam adesea , ce înseamnă un profesor bun? Este profesorul bun, un profesor
preferat? Cred ca profesorii buni sunt cei cărora le place să predea, tratează oamenii în mod egal, le spun
copiilor cum se descurcă, sunt încurajatori, stârnesc interesul pentru materia lor, ascultă opiniile tinerilor,
sunt îngăduitori cu elevii care au. Acest lucru intareste consideratia că „a fi profesor” trebuie înţeles în
sensul de „a deveni profesor” adică de a transforma meseria într-o carieră.
De multe ori, dupa parcurgerea unui program de formare, ramai placut surprins de importanta
informatiilor, de maniera prezentarii si transmiterii acestora. Si nu numai atat, (in conditiile in care
educabilii nostri sunt tot mai energici, beneficiaza de multe surse de informative, sunt mult mai receptivi si
curiosi), ”inveti”, la randul tau, cum să le captezi elevilor atenţia şi să le-o menţii pe tot parcursul lecţiilor
,,să predai accesibil şi convingător noile cunoştinţe, să creezi situaţii de învăţare adecvate, să dirijezi
învăţarea şi să obţii feed back, ori de câte ori este nevoie, să evaluezi prin metode variate.
Toate acestea focalizează atenţia asupra necesităţii formării continue a cadrului didactic, formarea
constituindu-le ca o provocare în cadrul procesului de modernizare a sistemului de educaţie. Formarea
continuă a cadrului didactic este reglementată şi obligatory, trebuiend să asigure evoluţia în carieră a
cadrului didactic, perfecţionarea în acord cu propriile nevoi dar şi cu ale elevului şi ale societăţii.
Consider ca, prin formarea continuă trebuie să se realizeze schimbarea în educaţie in ceea ce priveste
interactiunea profesor elev, menirea dascalului de a acorda si consultatii, nu numai transmiteri de
cunostinte, de a colabora si consilia educabilii, de a face accesibile cunostintele.
Consider ca , fiecare dintre noi, trebuie sa participam la cursurile de formare, nu numai pentru
acumulare de credite, nu numai ca uneori ni se impun, ci pentru a devein niste profesori competenti care
contribuie la eficacitatea şi eficienţa şcolii ,pot evalua progresul şcolii. In acelasi timp, cadrele didactice
competente înţeleg modul în care elevii se dezvoltă şi învaţă, fiind conştienţi de influenţa contextului şi a
culturii asupra comportamentului.
Analizând programele de formare şi dezvoltare profesională din diverse sisteme de învăţământ, putem
formula concluzia că demersurile formative eficiente sunt cele care: se bazează pe cunoştinţe ample despre
complexitatea activităţii de predare-învăţare-evaluare, oferă provocări intelectuale, urmează un model al
profesiei, formează profesionişti şi manifestă respect faţă de cadrele didactice ca profesionişti, acordă timp
suficient, ocazii şi suport cadrelor didactice, cu scopul de a-i determina să-şi formeze noi competenţe şi să
le integreze în propriile achiziţii profesionale. Experienţele altor ţări în privinţa profesionalizării se
dovedesc pozitive, de aceea pot fi utilizate ca surse de inspiraţie în reorganizarea şi restructurarea profesiei
didactice din România, dar şi în reformarea strategiilor de pregătire a profesorilor, în vederea modernizării
şi creşterii calităţii învăţământului românesc.
Astfel, investiţia în resursa umană, se dovedeşte a fi una inteligentă şi de lungă durată, chiar dacă
implică anumite costuri şi rezultatele nu se observă imediat. Aplicarea principiului „3l” – „lifelong
learning” (învăţarea continuă), generează beneficii , prin crearea unei forţe de muncă bine calificate, prin
creşterea competitivităţii, a productivităţii şi a dezvoltării personale.

931
 Si toate acestea pentru că…

toți copiii, (asemenea unor plante menite să fie ocrotite, luminate şi hrănite), se arată doritori să
”stie, sa afle, sa cunoasca”, alaturi de o faţa zâmbitoare , cu tonul scăzut, cald şi îmbietor,(dascalul) cu
mimica şi gesturile care te cheama la o nouă activitate comună, la o satisfacţie comună la,… implinirea
menirii noastre de dascăli.

932
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, CATANĂ NARCISA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, CONSTANTIN SECĂREANU,, RUNCU

Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de
viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest
context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el
asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umana. Prin aceasta, el este pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si
responsabilitati. Acest proces se realizeaza de-a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme
specifice de activitate sociala si in cadrul specific al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala,
institutiile culturale, dar si impreuna cu intregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influentare
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță
Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.

933
 Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

934
 FAMILIA, ŞCOALA, COMUNITATEA - PARTENERI IN EDUCAŢIE

PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR CATRINA ANA

LICEUL DE ARTE ”MARIN SORESCU ” CRAIOVA

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan,Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

935
 PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL FĂRĂ FRONTIERE– CADRU
FAVORIZANT AL INCLUZIUNII SOCIALE

PROF. CAUACEAN ROSI CRISTIANA

LICEUL SPECIAL PENTRU DEFICIENȚI DE VEDERE

Instituțiile școlare urmăresc să obțină recunoașterea importanței parteneriatului lor cu alte instituții
școlare, cu comunitatea prin relații directe. Evidențierea elevilor ca actori principali în cadrul parteneriatelor
educaționale poate conduce la o creștere graduală a prestigiului școlii în comunitate și la îmbunătățirea
relațiilor, sensibilizarea și mobilizarea partenerilor. Având în vedere aceste cerințe, fiecare unitate școlară
trebuie să ecidențieze în centrul parteneriatului activitatea elevului, pregătirea resurselor umane și
materiale.
Egalitatea la șanse este un principiu al învățământului și are la bază asigurarea participării depline a
fiecărui elev la educație, la viața socială și economică, fără deosebire de origine, religie, vârstă, dizabilități,
etc.
Abilitățile sociale sunt acele abilități care ne ajută să ne integrăm in mediul in care trăim fie el grupul
de la școală, serviciu sau grupul de prieteni. A avea abilități sociale inseamnă a fi eficient in interacțiunile
cu ceilalți astfel incât să atingi scopul stabilit. Aceste abilități reduc factorii de risc asociați cu performanțele
școlare scăzute și asigură sănătatea emoțională a persoanei.
Inițierea și menținerea unei interacțiuni cu un copil vizează o serie de formule verbale și
comportamente care îl ajută pe copil să stabilească relații cu cei din jur. Copii invață acest tip de
comportament prin imitarea adulților sau a altor copii care s-au aflat în situații similare.
Cooperarea reprezintă abilitatea de a lucra împreună cu alte persoane pentru atingerea unui scop
comun. Este esențială pentru buna relaționare dintre membrii grupului. Cooperarea se referă la: împărțirea
materialelor între copii, disponibilitatea de a face ceea ce ți se cere, coordonarea acțiunilor pentru atingerea
scopului, acceptarea ideilor membrilor grupului, negocierea și compromisul și în cadrul grupului.
Ascultarea activă se referă la stabilirea contactului vizual, indreptarea corpului spre persoana cu care
comunicăm, concentrarea atenției pe ceea ce ni se spune. În comunicarea cu copii se recomandă așezarea
la nivelul copilului. Această poziție ii transmite copilului o atitudine de deschidere și de colaborare cu el.
Unii copii întrerup mereu conversația pentru că nu au fost invățați modalitățile de ascultare activă.
Conflictul este o parte firească a procesului de comunicare cu cei din jur. Apariția conflictelor duce
la deteriorarea prieteniilor, prin urmare copiii trebuie să își dezvolte abilitatea de rezolvare a conflictelor
pentru a fi pregătiți să facă față interacțiunilor complexe în diferite situații.
Respectarea unei reguli presupune dezvoltarea la copii a abilității de a planifica și de a inhiba un
anumit comportament atunci când li se cere sau când se află într-o situație nouă. Copiii învață prin observare
și prin formulare verbală că fiecare context social are anumite reguli. Regulile au rolul de a preveni apariția
unor probleme de comportament și ele sunt expresii verbale ale unor relații între antecedente-
comportament-consecințe.
Parteneriatul “Crăciun în inimile noastre” s-a înscris în domeniul educației civice – socializare.
Obiectivul principal al parteneriatului a fost dezvoltarea abilităților de socializare, de implicare în activități
comune a elevilor din cele două instituții de învățământ. Parteneriatul s-a desfășurat pe parcursul anului
școlar 2014-2015.
Activitățile de parteneriat:
- Octombrie: Activitate comună Ascunde-te după mască!
- Noiembrie: Activitate online: Scrisoare către prietenii mei
- Decembrie: Activitate comună Crăciun în inimile noastre
- Ianuarie : Hai să dăm mână cu mână !
- Februarie : Prietenie fără măști
Instrumentele de evaluare folosite au fost examinarea orală, jocul didactic, joc de rol, concursuri,
mâști, creații ale elevilor.

936
 Rezultate:
- sensibilizarea elevilor pentru integrarea persoanelor cu deficiențe de vedere
- creșterea numărului de elevi care participă la activități educative în colaborare cu Liceul special
pentru deficienți de vedere, Cluj-Napoca
- cunoașterea alabetului Braille, a modalităților de citit-scris Braille;
- dezvoltarea interesului pentru munca în echipă și abilității de acceptare a alterității;
- dezvoltarea abilităților de socializare și valorificarea potențialului creativ al fiecărui elev
participant
- dezvoltarea spiritului de echipă la elevii din grupul țintă
- formarea unor relații de colaborare eficientă între școli

Bibliografie:
1. Dezvoltarea abilităților emoționale și sociale ale copiilor – Ghid pentru cadrele didactice, Unicef
2. Farzikhosroushahi C., Codrea M, (2005), Terapia educațională complexă și integrată, Ghid
metodic pentru învățătorii și profesorii-educatori din școlile speciale
3. Gherguț A., - Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, 2005
4. Neagu G., - Șanse de acces la educație în societatea românească, Editura Lumen, Iași, 2012
5. http://didactino.ro
6. Sacks, S., & Wolfe, K.E. (2006). Teaching social skills to students with visual impairments: from
teory to practice
7. Vernon A, 2004, Dezvoltarea inteligenței emoționale prin educație rațional-emotivă și
comportamentală, Editura ASCR

937
 PLAN DE MĂSURI
PENTRU COMBATEREA ABSENTEISMULUI ŞI ABANDONULUI ŞCOLAR
ÎN ANUL ŞCOLAR 2018-2019

PROF. CAZACU RAMONA IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „CALISTRAT HOGAȘ” ROMAN

Absenteismul este o problemă socială caracterizată prin conduită evazionistă, cronică, care reflectă
atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie, încredere în educaţia şcolară.
Fuga de la ore este o problemă predominant emoţională (conduită de tip evazionist, o formă de
evadare fizică şi psihologică din situaţia percepută ca traumatizantă).
Absenteismul poate fi o formă de manifestare a devianţei şcolare (semnal tardiv al existenţei unor
probleme).
Poate semnala şi reducerea ataşamentului şi a integrării, identificare scăzută cu obiectivele şi
aspiraţiile grupului de elevi.
Studiile de specialitate indică următoarele tipuri de absenteism:
♦ absenteism selectiv (fuga de la şcoală este frecventă la o singură disciplină sau doar la câteva
discipline)
♦ absenteism generalizat (fuga de la şcoală este frecventă şi generalizată, prefigurează abandonul
şcolar)
♦ căutarea singurătăţii (reacţie la tensiunea puternică intra- sau interpersonală)
♦ dorinţa de a fi cu partenerul (la adolescenţi)
♦ dorinţa de apartenenţă la grup (,,ritualuri de iniţiere’’)
♦ atitudine defensivă faţă de autoritatea unui sistem
Semnificaţiile psihosociale ale fugii de la şcoală sunt funcţia de separare sau de individualizare, mai
ales la adolescenţi.
Pentru a putea lua măsurile optime de prevenire a absenteismului, care este de altfel primul pas spre
abandonul şcolar este necesară cunoaşterea cauzelor care pot genera în rândul elevilor acest fenomen:
1. Cauze care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a elevului: motivaţie şcolară scăzută,
lipsă de interes, încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală, anxietate, autoeficacitate scăzută, imagine
de sine deteriorată, sentimente de inferioritate, abilităţi sociale reduse, pasivitate; refuzul de a adera la o
alegere făcută de alţii (reacţie la presiunea exercitată de dorinţele adulţilor)
2. Cauze care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familie: sărăcia, stil parental
indiferent, neglijent, familii dizarmonice, părinţi foarte ocupaţi sau plecaţi în străinătate
3. Cauze care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor-elev): presiunea grupului,
supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuasă elev-profesor (ironizarea, umilirea elevului) evaluarea
subiectivă, frica de evaluare, conflict cu colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte,
frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta educaţională a şcolii; formă de
apărare –împotriva disciplinei excesiv de rigidă şi severă, politici proabsenteiste ale şcolii la elevii din
clasele terminale foarte importantă este şi variabila vârstă.
În scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen în şcoala noastră se vor lua următoarele măsuri:
1) Dirigintele şi profesorii clasei vor monitoriza elevii care absentează frecvent de la disciplina lor
sau de la clasă;
2) Săptămânal dirigintele clasei va motiva în baza dovezilor absenţele elevilor, din clasele pe care le
coordonează, conform cu RI al şcolii;
3) Adeverinţele medicale vor fi vizate de medicul şcolar şi vor fi înregistrate la secretariatul şcolii,
doar dacă nu au depăşit 5 zile de la revenirea elevului la şcoală;
4) În cazul în care părintele solicită telefonic dirigintelui învoirea elevului, părintele va trimite
dirigintelui cererea de învoire, care va fi adusă la cunoştinţa directorului şi contrasemnată de acesta;
5) În situaţii speciale, care presupun părăsirea incintei şcolii de către elev acesta va putea părăsi liceul
cu bilet de voie semnat de diriginte şi avizat de director;

938
 6) Dirigintele care constată numărul mare de absenţe ale unor elevi în urma consultării săptămânale
a caietului de monitorizare al absenţelor va lua legătura cu elevul pentru a identifica motivul absenţelor şi
de asemenea cu familia sau tutorii legali ai elevilor;
7) Până în data de 5 a lunii în curs diriginţii claselor vor completa fişa de monitorizare lunară a
absenţelor elevilor şi o vor depune la secretariatul sau direcţiunea şcolii;
8) Se va afişa lunar situaţia absenţelor pe clase in sala profesorală;
9) Lunar Consiliul Profesoral şi Consiliul de Administraţie va fi informat asupra situaţiei absenţelor
şi măsurilor luate de diriginţi şi consiliile profesorilor claselor;
10) Diriginţii vor solicita sprijinului psihologului şcolar în alegerea programului, activităţilor de
intervenţie sau prevenţie şi aplicarea acestora la clasele de elevi cu un absenteism ridicat.
Diriginţii claselor vor putea lua şi alte măsuri de prevenire precum:
1. Aplicarea chestionarului privind absenteismul (dacă situaţia o impune);
2. Centralizarea răspunsurilor la chestionar şi identificarea principalelor cauze care au contribuit la
situaţia de fapt (număr mare de absenţe nemotivate) ;
3. Schiţarea unui plan de intervenţie ţintit pentru rezolvarea situaţiei (identificarea de către diriginte
a unor măsuri amelioratorii) ;
4. Discutarea, în particular, a incidentului / situatiei cu elevul – căutarea împreună a unor soluţii
pentru evitarea repetării incidentului; eventual, consilierea psihologică individuală / a familiei (în funcţie
de cauză) ;
5. Cooperarea dirigintelui cu părinţii; supravegherea discretă a prezenţei elevului la şcoală, legătura
permanentă cu dirigintele (reacţiile negative ale şcolii şi ale familiei întreţin mecanismele de apărare ale
elevului, creând un cerc vicios, în care, la limită, abandonul tinde să fie văzut de elev ca unică soluţie pentru
,,rezolvarea’’ problemei);
6. Dacă fuga de la şcoală este determinată de atitudinea unui profesor, dirigintele poate media
rezolvarea situaţiei conflictuale profesor-elev;
7. Programe de consiliere a părinţilor (de tip ,,şcoala părinţilor’’);
8. Colaborare cu toate autorităţile comunităţii locale (poliţia de proximitate, jandarmeria ).
În cazul în care situaţia absenteismului scapă de sub control şi se profilează riscul de abandon şcolar
se impune întregului corp profesoral luarea următoarelor măsuri în scopul prevenirii abandonului şcolar:
Creşterea responsabilizării cadrelor didactice
1) Monitorizarea şi consilierea permanentă a elevilor cu risc de abandon ridicat;
2) Păstrarea legăturii permanente cu familiile elevilor cu risc de abandon şcolar;
3) Semnalarea cazurilor conducerii şcolii şi consilierului psihopedagogic;
4) Participarea cadrelor didactice din liceu la module de formare continuă (metode de a creşte
integrarea şi comunicarea dintre elevi; profesor-elev; de a antrena elevii în activităţi extraşcolare; modalităţi
de a creşte implicarea şi comunicarea permanentă cu părinţii; orientarea extraşcolară a elevilor);
5) Utilizarea resurselor şcolii pentru atragerea elevilor prin activităţi de timp liber;
6) Confirmarea oficială a legitimării elevului la vreun Club Sportiv şi anunţarea prealabilă a
programului competiţional; aprobarea motivării absenţelor pentru participarea elevului la competiţiile
sportive de către conducerea şcolii
7) Menţinerea în clasă a unei atmosfere care să asigure satisfacerea trebuinţei de siguranţă afectivă
pentru toţi elevii
8) Metode de predare – învăţare atractive
9) Promovarea cooperării în clasă, astfel încât şi elevii cu performanţe şcolare modeste să
experimenteze succesul; evitarea constituirii unor elite, concomitent cu etichetarea, marginalizarea, celor
care nu aparţin elitei
10) Sistem echitabil de recompense – sancţiuni care să menţină motivaţia şcolară a elevilor; nota să
fie doar o măsură obiectivă a performanţei şi nu o modalitate de sancţionare a elevului
11) Profesorii să comunice eficient (asertiv, să folosească ascultarea activă) să evite etichetarea
elevilor, să critice constructiv, să se focalizeze pe recompensarea elevilor şi nu pe sancţionarea lor
12) Activităţi extraşcolare desfăşurate în şcoală cel puţin o dată pe lună;
13) Activităţi de educaţie sexuală a elevilor;

939
 14) Utilizarea la orele de consiliere a experienţei celor ce au renunţat la şcoală pentru a preveni
scăderea încrederii în educaţie;
15) Implicarea tinerilor cu risc de abandon în acţiuni comunitare.

940
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF.INV. PRIMAR CEAHLAU GABRIELA GIANINA

SCOALA PRIMARA NR.2 LUNCA VÂRFUL CÂMPULUI BOTOSANI

„Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.” (Confucius)

Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând
cultura şi uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a
societăţii, care asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un
instrument fundamental pentru formarea individului ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se
propagă prin intermediul educaţiei, diversificându-se şi dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii
actuale, se impune din ce în ce mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind
astfel în întâmpinarea fenomenului de globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine
în sprijinul individului, ajutându-l să perceapă, să accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă
din şcoală, trebuie să se creeze un mediu educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu
purtători de expresii culturale diferite, dezvoltându-se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în
perspectiva unei civilizaţii comune .
Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative
organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie
nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc.,
educaţie informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona.Pe
de altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Educaţia nu se termină la sfârsitul
instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter universal ,
democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică, cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara

941
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.Comunitatea oferă
copiilor contactul cu un mediu variat si necunoscut, îi oferă acele experiențe care îl vor ajuta sa se integreze
cu usurintă în viata de zi cu zi a comunitatii.Prin intermediul comunitătii copilul poate adera la un model
de grup, poate obtine opusul individualitătii:starea de apartenenta.Comuniunea cu ceilalti
asemenea,colectivitatea,ii ofera omului forta,stabilitate siguranta.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni, organizate şi desfăşurate de societate în direcţia
susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de specialişti cu
care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti etc.) exercită un
rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne, o problemă de
interes naţional .

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

942
 TRATAREA DIFERENŢIATĂ - RESPONSABILITATEA ŞCOLII

PROF. CEAPRAZ FLORIN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI TICAN RUMANO”- BEREVOEŞTI

Orice om se naşte şi se dezvoltă astfel încât ajunge să aibă unele particularităţi psihofizice şi psihice,
particulare, deosebite, care compun individualitatea fiecăruia dintre noi. Pedagogia contemporană admite
atât existenţa unor particularităţi psihologice individuale ce deosebesc persoanele de altele, cât şi existenţa
unor particularităţi individuale relativ comune unor grupe de persoane. De aceea a apărut tratarea diferită a
elevilor în raport cu particularităţile lor individuale şi de vârstă. În literatura de specialitate, conceptul de
instruire diferenţiată a fost abordat din perspective multiple: strategie de optimizare a învăţării, proces
dinamic, categorie fundamentală instrucţională, direcţie de formare a competenţelor cadrelor didactice, iar
după Ioan Bontaş, "principiul individualizării şi diferenţierii învăţării exprimă necesitatea adaptării
dinamice a încărcăturii cognitive şi acţionale a conţinuturilor şi strategiilor instructiv - educative atât la
particularităţile psihofizice ale fiecărui elev, cât şi la particularităţile diferenţiate, relativ comune unor grupe
de elevi, în vederea dezvoltării lor integrale ca personalitate şi profesionalitate", iar în "Dicţionarul de
termeni pedagogici " tratarea diferenţiată este integrată principiului individualizării învăţământului. Acest
principiu face posibilă tratarea diferenţiată şi diversificarea învăţământului în general asigurând rolul
conducător al educaţiei în formareapersonalităţii.
În lucrarea "Învăţământul diferenţiat - concepţii şi strategii", I.T.Radu menţionează câteva trăsături
generale caracteristice strategiei învăţământului diferenţiat:
- activitatea şcolară, prin conţinutul ei şi prin programul de lucru, este adaptată intereselor şi
aptitudinilor elevilor ;
- posibilitatea de a alege dintr-un grup larg de discipline pe acelea care îi interesează mai mult ;
- preponderenţa modalităţilor de tratare diferenţiată a elevilor în cadrul unor colectivităţi în
componenţa eterogenă din punct de vedere al capacităţilor lor de învăţare şi al rezultatelor obţinute;
- alternarea activităţii în grup cu munca individuală ; diferenţierea acestor strategii didactice în
funcţie de particularităţile unor grupe de elevi dintr-o clasă ;
- variabilitatea, mai ales din punct de vedere al gradului de dificultate a lucrărilor de muncă
independentă efectuate în clasă sau acasă.
Tratarea diferenţiată rămâne o necesitate de necontestat susţinută de cauze cunoscute, generale şi
situaţionale, care se leagă de particularităţile individuale ale elevilor, de care nu putem să nu ţinem seama,
dar şi de mediul socio-familial din care provin elevii. Fiecare copil este unic în felul lui, este o fiinţă
irepetabilă, iar prin acţiunea noastră nu trebuie să uniformizăm aceste fiinţe, copiii, interesul cadrelor
didactice nu trebuie să fie tocirea particularităţilor individuale până la dispariţie, ci respectarea lor, pentru
ca prin educaţie şi instrucţiune fiecare persoană să poată fi transformată într-o personalitate umană, capabilă
să creeze noi valori materiale şi spirituale. Cadrul didactic este managerul clasei pe care o conduce,
formează elevii în cadrul unui proces educaţional în care instrucţia îşi are locul bine determinat, dar nu
preponderent. El va trebui să-şi formeze în timp competenţele manageriale şi să dezvolte la clasă anumite
tipuri de relaţii, care să favorizeze cunoaşterea elevilor şi tratarea lor diferenţiată, generează un climat de
încredere în posibilităţile elevului astfel încât să prevină complexul de inferioritate pe care îl trăiesc mulţi
din elevii care nu pot atinge performanţe ridicate, să prevină atitudinea de uniformizare a condiţiilor de
învăţare şi dezvoltare pentru elevii capabili de performanţe.
Şcoala modernă este aceea în care elevii trebuie să-şi asume într-o mai mare măsură responsabilitatea
dobândirii cunoştinţelor, cadrul didactic devenind în acest fel un organizator al activităţii de învăţare.
Tehnicile de diferenţiere a instruirii vizează o gradare a sarcinilor şcolare, potrivit posibilităţilor individuale
şi a ritmului propriu de dezvoltare pentru fiecare elev, astfel încât randamentul să fie asigurat pentru toţi.
Individualizarea activităţii cu copiii, respectiv tratarea diferenţiată în funcţie de particularităţile individuale
ale acestora, se realizează foarte diferit. Situaţiile întâlnite se pot înscrie în câteva categorii:
- se adaptează spaţiul, mobilierul în funcţie de nevoile copiilor, formele de învăţare;
- elevii primesc sarcini diferenţiate pe parcursul tuturor activităţilor (este modalitatea de
individualizare cea mai frecventă);
- se utilizează metode şi procedee suplimentare pentru a răspunde nevoilor unor anumiţi copii;

943
 - se acordă sprijin individual copiilor în funcţie de situaţiile care intervin, în funcţie de interesele,
preocupările elevilor; într-un cuvânt, în funcţie de particularităţile individuale;
- se oferă explicaţii suplimentare sau se adresează întrebări ajutătoare;
- se lucrează cu elevii care au nevoi speciale (dificultăţi de atenţie şi învăţare) sau cu elevii
care sunt avansaţi faţă de programa şcolară;
- ritmul instituit de cadrul didactic ţine seama de diferenţele dintre copii, de experienţele
anterioare, de stilul, nevoile, capacităţile lor, propunând activităţi diferenţiate şi fără a avea atitudini
părtinitoare faţă de elevi.
Creşterea eficienţei actului didactic este dată de îmbinarea formelor de organizare pentru a realiza o
predare diferenţiată, dată atât de diferenţierea conţinuturilor (gradarea materiei conform ritmurilor de
învăţare ale elevilor: foarte buni – buni – medii - slabi; crearea condiţiilor psihosociale, individuale şi de
grup, pentru realizarea unei activităţi de învăţare), cât şi de alegerea de mijloace de instruire eficiente, pe
termen scurt, mediu şi lung, de metode şi procedee adecvate în funcţie de particularităţile fiecărui copil.
Tratarea diferenţiată a elevilor presupune o adaptare reciprocă între cerinţele şcolii şi posibilităţile copiilor.
Resursele instruirii diferenţiate implică realizarea unei acţiuni de individualizare a învăţării, deosebită de
"învăţarea individuală în care fiecare elev învaţă izolat de ceilalţi", de aici rezultând necesitatea nuanţării
formelor de muncă, a metodelor folosite, a ritmului de lucru, în funcţie de capacitatea de asimilare dovedită
de elev. Orice acţiune de diferenţiere a instruirii trebuie să pornească întotdeauna de la sesizarea
deosebirilor dintre subiecţi, deosebiri referitoare la tipul dominant al proceselor nervoase superioare,
dezvoltare intelectuală, capacitate de învăţare, ritm de lucru, interes, înclinaţii dar şi a trăsăturilor comune.
Cunoaşterea şi respectarea particularităţilor psihofizice de vârstă şi individuale constituie o condiţie
esenţială a intervenţiilor cadrului didactic al cărui scop este construcţia personalităţii şcolarului.
Tratarea diferenţiată a elevilor este un aspect al muncii cadrelor didactice care nu are nimic în comun
cu improvizaţia, cu amatorismul şi comoditatea şi presupune reconsiderarea concepţiei noastre despre
curriculum-ul şcolar, cu mutarea accentului de pe statica unor programe (mai ales dacă prevăd conţinuturi),
pe „viul” din şcoală, cadrul didactic fiind autor de educaţie, dar el putând să beneficieze şi de coautoratul
altor factori.
Climatul pozitiv al instruirii diferenţiate motivează şi asigură succesul pentru toţi factorii implicaţi
în educaţie. Strategiile instrucţionale se extind şi se îmbunătăţesc. Instruirea diferenţiată dă un sens nou
profesionalismului. Aşa cum spunea filosoful francez, G. Gusdorf (1963) ,, un profesor (educator) nu stă
în clasă ca să facă ceva pentru care i se plăteşte. Prezenţa sa ocazionează cu totul altceva, şi anume, ca
elevii, să se poată confrunta cu el, iar el, profesorul, le dezvăluie acestora condiţia lor umană".

Bibliografie:
Cristea, C. Gabriela, „Pedagogie generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
Dogaru – Ulieru, V., Drăghicescu, L, „Educaţie şi formare profesională”, Ed. Scrisul Românesc-
Craiova, 2011
Ţârcovnicu, Victor, „Învăţământ frontal, învăţământ individual şi învăţământ pe grupe”, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1981

944
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI ŞCOALĂ - FAMILIE

PROF. CEAPRAZ GEORGIANA CERASELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BUGHEA DE JOS

„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societăţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale ( despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul
de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care
părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală - familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizează dar şi blochează
o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
2. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;

945
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CEAUREANU IONELA MIRELA

LICEUL DE ARTE ”I. ȘT. PAULIAN”,
DR. TR.- SEVERIN, JUD. MEHEDINȚI

Educaţia este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament.
Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. De cele mai multe
ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât
aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul
bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după
principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înţeleagă că acesta
aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta lui.
De aceea proiectarea unor activități în parteneriat cu părinții este deosebit de benefică.
Proiectul educaţional urmărește promovarea unor schimbări în mentalitatea tradiţională a părinților
în raport cu poziţia copilului în familie, implicarea acestora în activităţile şcolare, reducerea
absenteismului școlar, etc. Activităţile proiectului sunt focalizate în jurul a trei direcţii principale de
acţiune:
• Dezvoltarea la părinţi a abilităţilor de a interacţiona şi empatiza cu propriii copii;
• Stimularea activităţii în grup;
• Stimularea şi promovarea capacităţilor creatoare ale copiilor prin organizarea de expoziţii,
concursuri, serbări;
Educaţia extraşcolară permite de asemenea implicarea elevilor în activităţi opţionale în mai mare
măsură decât este posibil pe baza activităţilor curriculare, angrenându-i pe aceştia în forme specifice de
verificare şi apreciere a rezultatelor. Am considerat că implicând părinții în activități școlare și extrașcolare,
acestea vor fi mai atractive pentru elevi, iar părinții vor fi mai implicați și mai conștienți de actul didactic,
de importanța școlii în viața copilului, realizând, astfel progres în activitatea didactică.
Organizaţia şcolară trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca familia să cunoască şi să participe la
activităţile ce se desfăşoară în incinta şi în exteriorul şcolii, dar organizate de aceasta. Cadrele didactice
trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de copil, de a cunoaşte
copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-
copil la diferite proiecte. Voi trece în revistă câteva dintre activităţile care pot contribui la formarea
părinţilor:
Lecţia – ca principală formă de organizare a procesului didactic creează variate situaţii de învăţare
pentru copil prin: multitudinea obiectivelor pe care le vizează, strategiile didactice utilizate, materialele
didactice folosite. Copilul va simţi permanent că părinţii înţeleg efortul lui, că îi are alături nu numai acasă.
Vizita – este o deplasare scurtă, de ce mult o zi, şi are ca scop atingerea unor finalităţi educaţionale
concrete. Este foarte bine când organizăm astfel de activităţi la care să participe şi părinţii copiilor. Părintele

946
îşi poate observa copilul într-un alt mediu, în afara şcolii, îl poate cunoaşte sub alte aspecte: relaţionare cu
ceilalţi colegi, cu adulţii din grup, comportarea în locuri publice.
Excursia – este o deplasare pe parcursul unei sau mai multor zile care are ca scop recreerea şi
refacerea psihofizică a elevilor dar şi a părinţilor acestora, culegerea de informaţii prin observarea directă
a evenimentelor, proceselor fenomenelor, realităţii.
Serbările şcolare – reprezintă evenimente de o importanţă deosebită în activitatea elevilor şi în viaţa
familiilor acestora-atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv, dând ocazia elevilor de a prezenta, într-
o manieră personală şi originală, tot ce au învăţat pe parcursul unui semestru sau an şcolar. Acest tip de
activităţi extracurriculare au reprezentat întotdeauna un prilej de manifestare inedită al talentului nativ al
copilului. Este o ocazie în care copilul îşi poate pune în valoare inteligenţa dominantă descoperită şi
valorificată de cadrul didactic. De multe ori familia este surprinsă de potenţialul propriului copil.
Şedinţele cu părinţii – sunt întâlniri tematice organizate de către cadrul didactic. Ele oferă ocazii ca
grupul de adulţi să se sudeze, să discute unii cu ceilalţi, să-şi împărtăşească din experienţă unii altora, dar
mai ales să afle noutăţi legate de psihologia copilului, procesul de învăţare, instituţia şcolară unde învaţă
copilul. Sunt ocazii unde se pot proiecta activităţi dorite de părinţi, pentru viitor.
Lectoratul cu părinţii, vizita la domiciliul elevului, masa rotundă, discuţiile individuale oferă şi ele
ocazii în care părinţii pot afla, pot găsi soluţii potrivite la diferite probleme apărute în relaţia cu copilul. Pot
fi consiliaţi de către profesor, iar profesorul poate afla multe aspecte din viaţa copilului şi a familiei sale,
care îl pot ajuta să înţeleagă mai bine fiecare situaţie în parte.
Fiecare ocazie trebuie valorificată ca situaţie de învăţare pentru părinte/adult. Ea trebuie gândită,
organizată cu atenţie şi competenţă de către cadrul didactic, cu un scop bine definit astfel încât şi rezultatele
să fie pe măsura aşteptărilor, în beneficiul copilului şi al şcolii.
Un real PARTENERIAT între ŞCOALĂ şi FAMILIE nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat
de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea,
este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

Bibliografie:
Cristea S., „Pedagogie generală. Managementul educaţiei”, EDP, Bucureşti, 1996
Cucoş C., „ Pedagogie” Editura Polirom, Bucureşti, 2002

947
 ȘCOALA- FAMILIE- COMUNITATE. DEZVOLTARE ȘI PROGRES

PROF. BUNDĂ CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 BUZĂU

Educația în familie este o parte integrantă a educației. Factorul care exercită cea mai mare influență
asupra copiilor, alături de școală, este familia.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant- urmărimd un proiect de emancipare a condiției umane-
scria: ” Părinții care au primit ei înșiși o educație sunt deja niște modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceștia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire rea.”
Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în
educație, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcționeze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. În țările dezvoltate, cu
deosebire pe continentul nord- american, parteneriatele școală- familie- comunitate sunt esențiale în
procesul de educație a elevilor și în succesul lor la școală. Dovada o reprezintă faptul că Departamentul de
Educație al SUA are un subsecretar de stat pentru servicii comunitare și parteneriate și un director pentru
parteneriate educaționale și implicarea familiei. În fiecare țară din Uniunea Europeană există structuri
formale- organizate de participare a părinților în sistemul educațional. Legislațiile și proiectele de reformă
educațională ale anilor 1990 au definit în majoritatea țărilor noi legi referitoare la participarea parentală în
sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea părinților la gestiunea lor se află în centrul
dezbaterilor și legislațiilor actuale.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii( la preocupările materne și
gospodărești adăugându-se preocupările profesionale și de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale( pe care l-a avut până la introducerea
învățământului obligatoriu) , progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea
faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția
părinților.Școala capătă astfel o misiune suplimentară. ” Deoarece axa directoare a civilizației occidentale
este înaintarea persoanei spre mai multă libertate și fericire, înaintarea societăților spre mai multă înțelegere
și justiție.....și dar fiind demisia unui număr de părinți și faptului că un număr crescând de copii vin fie din
familii destrămate, fie din medii analfabete și o comunicare între părinți și copii nu se face întotdeauna
foarte bine( părinți născuți într-o lume aproape imobilă încă, au copii care sunt născuți într-o lume
bulversată), pentru toate aceste motive școala are în sarcină o misiune suplimentară.”
O problemă stingentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educației
și succesul școlar, care reclamă căi diferite de stabilire a relațiilor de colaborare între școli, familii și
comunități. Avem în vedere că școlile de toate gradele sunt organizații responsabile pentru educația formală
a copiilor și adolescenților. Școlile care duc la bun sfârșit mult mai eficient această responsabilitate se
consideră pe ele însele și elvii ca parte a sistemului social ce include familiile și comunitățile.
În ceea ce privește relația școală- familie se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice, etc. Se cunosc următoarele forme mai
importante de organizare ( instituționalizată) a educației părinților și a colaborării școală- familie: asociații
ale părinților ( și profesorilor) care au o largă libertate de inițiativă ( au apărut pentru prima oară în Statele
Unite ale Americii în secolul trecut); școli ale părinților ( inițiate în Franța în perioada interbelică) și școli
ale mamelor( inițiate în Germania); consilii de administrație școlară formate( exclusiv sau în majoritate)
din părinți, cu rol informațional, consultativ și decizional( ființează în Belgia, Danemarca, Olanda și în alte
țări occidentale); comitete de părinți pe clase și școli, fără rol decizional, care sprijină școala în rezolvarea
unor probleme ( în țările est- europene).
Se recomandă, în general, o restrângere a programului de educație a părinților pe problemele ce
satisfac nevoile specifice (de regulă, exprimate de părinți), îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice,
medicale, cu aspectele psihosociale și psihopedagogice. Programul trebuie să țină seama de rețeaua
instituțiilor ce pot corela cu cererea de educație exprimată- ceea ce impune întemeierea lui pe cercetări
sistematice.

948
 Obstacolele relației școală- familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și
la profesori și administratori școlari) sau de ordin material( relația școală- familie cere un surplus de efort
material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a
familiei privind educația copiilor; libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului;
impactul mediului școlar asupra rezultatelor școlare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria
parentală; participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară. Se consideră, în
general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinți, cât și la profesori, că relația de
colaborare școală- familie ( nu) este doar un ” drept de opțiune”.
Cooperarea profesor- părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării
părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabilii legali ai educației copiilor
lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații; modelele participative pot ajuta
la coordonarea eforturilor eductive și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate; este necesară
o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos
cu putință; este necesară contrabalansarea ” îndepărtării” ( indiferenței) guvernamentale; cei care sunt
afectați de o decizie trebuie să poată avea o influență asupra ei; dezechilibrele balanței grupurilor de iterese
trebuie să fie corijate autorizând persoanele interesate să fie reprezentate după importanța implicării lor în
instituția școlară; participarea trebuie să facă apel la competențele locale; participarea poate stimula
inițiativele și inovațiile.
Există două teorii importante privind relația școală- familie:
- teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la
avantajele personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică
profesională;
- teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră
privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă.
Se prevede ca în țările Comunității Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării școlii cu
familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și profesori, pe un ”
contract parental” privind copilul individual; contractul între familie și școală nu se mai consideră doar ca
un ” drept opțional”, ci ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii.

Bibliografie:
1. Dr. Bunescu Gheorghe, ” Democratizarea educației și educația părinților”, Institutul de Științe
ale Educației
2. Bunescu Gheorghe, ” Școala și valorile morale”, EDP, R.A., București, 1998
3. Șincan E. Alexandru Ghe., ” Școala și familia”, Ed. ” Gheorghe- Cârțu Alexandru”, Craiova,
1993
4. Jean Marc Monteil, ” Educație și formare- perspective psihologice”, Ed. Polirom, Iași, 1997

949
 IMPORTANȚA RELAȚIEI FAMILIE-GRĂDINIȚĂ -ȘCOALĂ-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. CARANAȘ CASTILIA OANA

GRĂDINIȚA CU P.P. ALBINUȚA STRUCT.I CLUJ-NAPOCA

Dimensiunile parteneiatului educațional vizează cele trei instituții: familia, grădiniţa/şcoala şi

comunitatea ca un acord comun în toate acţiunile educative; relaţia educator-copil cu implicaţiile unui
parteneriat în conducerea democratică şi flexibilitate în luarea deciziilor. Vârsta preşcolara este, fără
îndoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter
specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu. La reuşita
copilului in viaţa contribuie, in egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa şi şcoala.
Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe va duce
implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor
inerente care apar. Grădiniţei, ca prima verigă a sistemului de învăţământ trebuie să i se acorde o mare
atenţie. Învăţământul preşcolar a dobândit un conţinut instructiv-educativ cu discipline care se desfăşoară
după o programa minuţioasa şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise privind pregătirea copilului
preşcolar pentru integrarea uşoara şi rapida in activitatea de învăţare
În ultimul timp se încearcă o redefinire a rolului social al educaţiei, care presupune acel parteneriat
pentru educaţie despre care s-a tot discutat, un dialog lucid şi responsabil a tuturor factorilor educaţionali-
familie,-Biserică, şcoală, comunitate locală. Se vorbeşte despre şcoala în comunitate şi comunitatea în
şcoală, aceasta fiind înţeleasă ca un centru cultural şi civic destinat învăţării şi aflat la îndemâna tuturor.
Consecințele benefice ale colaborării grădiniță-școală se repercutează atât asupra eficienței
activităților din grădiniță cât și ale celor din școală.Integrarea elevilor din clasa pregătitoare în activitatea
școlară depinde de însușirea în grădinițe a unui cuantum de cunoștințe care sunt reluate țn clasa pregătitoare
dar într-un interval de timp limitat. Aceste cunoștințe se referă la bogăția
vocabularului,pronunție,construcția corectă a propozitiilor din punct de vedere gramatical,capacitatea de
exprimare,cunoștințe matematice-numerație,stabilirea de relații între mărimi,măriri și micșorări cu
una,două unități.La intrarea în clasa pregătitoare copilul trebuie să fie capabil să se orienteze în spațiu,să
mănuiască instrumente de scris ,să redea grafic modele simple.
Este necesară valorificarea potențialului creativ al preșcolarului, insistându-se pe formarea și
dezvoltarea personalității lor în devenire,pe sociabilitate și integrarea în colectiv,formând un sentiment de
apartenență la un grup,încercând eliminarea atitudinilor de agresivitate.
Aceste achiziții se dobândesc și se fixează doar dacă este parcursă perioada preșcolarității în
grădiniță,adaptarea emoțională a copiilor la regimul școlar să nu mai constituie o dificultate.Succesul sau
eșecul în activitatea școlară viitoare a copiilor depind în mare măsură de natura influențelor ce s-au exercitat
asupra lor în perioada anterioară.Calitatea educației se poate realiza în mod corect doar în cadru
instituționalizat,de aici și necesitatea frecventării a cel puțin doi ani de grădiniță premergător celui școlar .
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate
în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de
îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă,
implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct
de vedere diferit.
În momentul în care părinţii şi membrii comunităţii se consideră parteneri în educaţie, în jurul
elevilor se creează o comunitate suport care funcţionează în sprijinul acestora. Relaţia şcoală-familie
comunitate trebuie să se bazeze pe respect, simpatie, admiraţie şi acceptare reciprocă.

950
 BIBLIOGRAFIE
1.Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005; Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004;
2.Adina Băran-Pescaru, ,,Parteneriat în educație”,Editura Aramis Print,București,2004
3.Revista învățământului preșcolar nr 1-2?1999

951
 STUDENTS’ ATTITUDES TOWARDS LEARNING ENGLISH

PROF. MIHAELA-ALEXANDRINA CENUȘĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 11, PIATRA NEAMȚ
English is presently one of the required foreign languages taught in Romanian school system, tying for the first
place with German and French, depending on parents’ wishes and demands so that their children have the proper
start in life. Students borrow their parents’ wishes and start learning English, some learn it for pleasure other because
they are forced to by their parents.
Generally speaking, students present a positive attitude towards learning a foreign language, especially for
English. They find it quite useful and they even consider it easier compared to French or German. (I never had the
heart to tell them otherwise) As most of the movies and music use as form of communication English, students have
the opportunity of practicing it without noticing it, they acquire a level of self-confidence and self-assurance, beyond
the vocabulary and the cultural gains. Unfortunately, they do not always understand the appropriacy of the new
acquired language, misinterpret the meaning and sometimes completely missing the cultural background in contexts.
For younger students learning English is fun, because of the variety of songs, poems and games they learn,
they do not concern themselves with grammar and vocabulary learning as they just imitate the teacher, the character
from the song or video shown. They draw so that they could learn colours, they tell poems and thus learning verbs
such as sit, stand, clap, turn, etc, and by use of games they learn prepositions and adverbs of place, while still having
a laugh. After they master the writing mechanisms, they find themselves amazed that they can write in a way, but
often read it in a completely different manner, now they begin to wonder: why? usually mixing Romanian and English
pronunciation.
English loses some of its fun part around the time they reach the moment of major grammar acquisition, they
find themselves more involved in their learning as they realise the importance of paying attention and training their
skills through self-study and a lot of practice. However they still have a positive outlook towards English, they now
realise they can listen better, they become more proficient writers and speakers, and finally they understand most of
what is written in a text, they also have the confidence of asking questions when necessary and become more
responsible.
Unfortunately, there are instances when students have a less than positive attitude towards learning English
due to a mixture of real or imagined causes. The first and the most important causes for this attitude are the teacher
and the manner in which the English class takes place, closely followed by individual learners’ differences, students’
personal aptitudes, skills or abilities, health problems, too much pressure from parents by setting out-of-reach
standards or expectations or lack of confidence in their children’s abilities. The attitude towards learning is further
influenced by the time of the day the English class begins or students’ daily schedule.
Teachers have the responsibility of helping students develop a positive attitude towards learning, by using
different techniques and strategies, so that the English class never becomes tedious or boring. In addition, teachers
should balance the need to inform and to form functional members of society and create a learning environment
suitable for communication.
The main policy in Romanian schools is of non-discrimination and tolerance, to include and educate all
members of the society without prejudice towards gender, race, religious beliefs, age, ethnic background or economic
status, in school all students are equal and have freedom of education. However, when dealing with real classroom
situation differences appear among students.
Firstly, the most obvious difference is observed in the manner students perceive the aims of education, where
education is valued among the members of the family the students will find it the base for success in life, but where
education is less important, students adopt a less than positive view towards it and lack the motivation to study. .
However, this is further influenced by social status and economic power because parents and the family are the most
important supporters of education
Secondly, the cultural background helps students to develop their cultural awareness. Although Romanian and
Anglo-Saxon cultures have similarities, Romanian students face difficulties in understanding certain cultural –
historic references as they lack the necessary knowledge about events from other country history. Some even face
that difference when trying to communicate with peers from a foreign country or when they are subjected to role –
play tasks. Acquiring a new language implies understanding also cultural references. Luckily students in Romanian
schools do not come from very different cultural backgrounds as the majority is formed by Romanian speakers and
the cultural differences are of a lesser importance than in a multicultural or multilingual classroom. The only
significant issue would be the reluctance to join cultural events based on a foreign culture such as Halloween,
Thanksgiving Day or Valentine’s Day and the desire to encompass traditional Romanian holidays into their EFL
classes, due to the students’ personal or religious beliefs.

952
 On the other hand, learners are connected by their motivation and by their personal aims or goals, and no
matter how different the learners in a classroom are, the teacher is the mediator that brings all of them together. The
teacher is able to use different material topics and teaching techniques to surpass the differences observed, by
fulfilling the different individual expectations and tastes.

953
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. CERCEA MIRELA

LICEUL DE ARTE „SIGISMUND TODUŢĂ” DEVA
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite
de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale,
sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor
de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul
preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității
copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității
sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea scopurilor
educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în care se întâlnesc şi se
confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale
şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra COPILULUI.
Astfel încercând să analizăm termenii care denumesc cele trei instituţii educaţionale am putea găsi următoarele
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind
foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de persoane de aceeaşi
vârstă. Ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Grădiniţa, este locul unde, copilul petrece mult
timp, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în
funcţie de mediul în care ea se află.Şcoala este instituţia care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe,
dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o
comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică.
Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se
structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor
şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte
în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror
spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în
siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un
spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra
devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă
nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături
afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea
încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la
un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă –şcoală- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă, şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă şi şcoală, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie – grădiniţă şi şcoală este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o
are copilul de a fi în societate.

954
 EXPERIENȚE DIN SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT SPANIOL

PROF. ÎNV. PRIMAR DANIELA CHANDLER

LICEUL TEHNOLOGIC STEFAN HELL SÂNTANA

În urma unui proiect Erasmus +, desfășurat în școala noastră, am avut posibilitatea de a desfășura,
timp de două săptămâni, o activitate de job- shadowing, la Colegiul Public San Fernando din Aranjuez,
comunitatea Madrid, Spania, putând urmări îndeaproape modul de organizare a școlii, activitațile educative
și extrașcolare, colaborarea școlii cu părinții.
Acest colegiu funcționează ca școală bilingvă (spaniolă/engleză) pentru învățământ preșcolar (3-5
ani) și învățământ primar cu clasele 1 – 6. În engleză se studiază: lb. engleză (ca limbă modernă), științe
ale naturii, științe sociale, arte. Restul materiilor se studiază în limba spaniolă. În școală studiază 330 de
elevi, pregătiți de 34 de cadre didactice. Majoritatea elevilor provenind din clasa socială de mijloc, unele
familii fiind de origine din alte țări, chiar din Romania (câte 1-2 elevi în fiecare clasă).
În cadrul curriculumului se lucrează în oglindă la clasele paralele, cu două cadre didactice
principale: un profesor predă în limba spaniolă (limba castiliană), iar celălalt predă în limba engleză. Orarul
este astfel conceput încât, în timp ce una din clase lucrează în limba spaniolă, clasa paralelă învață în limba
engleză. La toate nivelele mai funcționează ca și cadre didactice de specialitate profesori pentru sport,
religie și pentru copiii cu cerințe educative speciale. Religia (catolică) este studiată doar de elevii care
doresc, ceilalți studiind în acest timp științe sociale sau activități opționale.
Elevii claselor a III-a și a VI-a, dau un examen national al căror rezultate sunt publicate pe o
platformă internă națională.
Școala este condusă de o echipă managerială formată din 3 membri: director, responsabil pentru
curriculum și secretar șef (cadru didactic). Echipa managerială este numită prin concurs o dată la patru ani.
Cele 34 de cadre didactice sunt organizate în comisii și catedre, care se întâlnesc cel puțin o dată pe lună,
vinerea, și zilnic, de câte ori este nevoie, între orele 14 și 15.
Cursurile încep la ora 9 și durează până la ora 14, cu o singură pauză de 30 de minute, între 11:45 și
12:15. Pe parcursul programului, profesorii fac schimb între ei, fără pauză propriu-zisă, trecând dintr-o
clasă paralelă în alta, printr-o ușă specială cu geam, care asigură comunicarea între aceste clase.
Organizația părinților are în școală un birou propriu.
Contribuția părinților în activitățile școlii este diversă, implicându-se în :
-amenajarea sălii de teatru: zugrăvit, montat parchet laminat, procurat materiale didactice. ( În această
sală nu se intră încălțat.)
-organizarea de excursii în weekend, cu participarea părinților, elevilor, cadrelor didactice (ca
invitați);
-contribuție financiară individuală (150 euro/elev/an) pentru materiale didactice , precum și manuale
de la Editura Oxford, și a auxiliarelor aferente (caiete speciale, CD, etc.); închirierea tabletelor pentru elevi
(inclusiv pentru cazurile sociale care nu pot să suporte această taxă)
-achiziționarea echipamentului sportiv, personalizat cu însemnele școlii (treining, tricouri, pantaloni
scurți)
Școala este împrejmuită cu garduri și porți solide și prevăzută cu interfon. În scoala au acces doar
elevii, iar persoanele străine au acces doar pe poarta principală, existând în permanență un portar.
Părinții își însoțesc copiii până în curtea școlii. Elevii au acces în curtea școlii doar când se sună de
intrare.
Programul elevilor începe la ora 9 și se termină la ora 14. La 9 fără 10, fiecare diriginte se întâlnește
cu elevii aliniați, în curtea școlii și îi conduc la sala de curs. Între orele de studiu, nu există alte pauze,
profesorii făcând doar un simplu schimb de clase. Elevii sunt supravegheați în permanență de cadrele
didactice, pe timpul programului școlar.
În pauza, de la 11.45 – 12.15, profesorul însoțește elevii până în curte. 5 cadre didactice, rămân în
permanență în curte, pe toată perioada pauzei.
Cadrele didactice încep activitatea la ora 9 fără 10 și rămân în școală până la ora 15. De la ora 14 la
15 aveau zilnic întâlniri pe catedre, pe nivele de studii, sau în consiliul profesoral pentru a organiza
activitățile și proiectele școlii.

955
 Pentru pauza mare, compartimentul administrativ, punea la dispoziția profesorilor , o gustare rece
(franzele proaspete, conservă de pește, felii de salam, fructe, dulciuri, suc, apă, etc.)
În fiecare vineri, cadrele didactice se întâlneau pentru a lua micul dejun împreună, la un local,
costurile fiind suportate prin rotație, în ordine alfabetică, de către un cadru didactic.
De copiii cu CES se ocupă profesorii itineranți din școală, psihologul și cadrele didactice de diferite
specialități care aveau în catedră și ore de sprijin.
Activitățile de sprijin erau organizate separat pentru copiii cu dificultăți de învățare, și pentru copiii
supradotați, pentru a le facilita o bună integrare în clasă (70% din copiii supradotați se consideră că au
probleme de adaptare în școală, cât și după absolvirea școlii , în societate).
Ca și fundament pentru educația în școală și educația copiilor cu CES, este considerată educația
pentru valori sociale și educația emoțională.Învățarea elevilor să-și cunoască, să-și păstrăze echilibrul
emoțional este esențială pentru învățare și comportament echilibrat.
Identificarea emoțiilor, controlarea emoțiilor, atingerii satisfacerii neuro-fiziologice, asigură
echilibrul emoțional necesar pentru echilibru cognitiv și pentru educarea valorilor.
Pe parcursul programului de învățare, copilul trebuie să aibă libertate de mișcare, de exprimare, de a
se organiza, de a-și dezvolta manualitatea, inclusiv prin activități digitale.
Elevul intră în clasă dacă este binedispus, relaxat. Copiii cu instabilitate emoțională, furioși, frustrați,
au la dispoziție un spațiu de relaxare unde pot să rămână, până sunt capabili să-și controleze emoțiile și
reacțiile.
Experienţele dobândite mă ajută să rezolv situațiile similare ivite în școala mea și să motivez elevii
pentru învățare, să integrez elevii proveniți din alte sisteme educaționale europene, precum și elevii cu CES.

956
 COLABORAREA DINTRE ȘCOALĂ, FAMILIE ȘI SOCIETATE

PROF. CHEANĂ ANCA ANDREEA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.3 ROVINARI

Colaborarea dintre școală, familie și societate este un factor cheie în procesul educațional ce vizează
fiecare elev. Într-o societate ce se află permanent într-o continuă schimbare, elevii trebuie să fie ajutați și
încurajați să se dezvolte, iar pentru aceasta este necesar să se pună bazele unei bune educații.
Intrați în sistemul de învațîmânt, elevii au nevoie să se adapteze. Uneori este dificil, întrucât există
elevi sensibili care nu pot face față exigențelor cerute, există elevi cu rezultate slabe la învățătură, precum
și elevi care prezintă un comportament inadecvat, ce nu se pliază pe regulamentul unei instituții de
învățământ. Pentru toți elevii ce se află în aceste situații, școala are nevoie de sprijinul familiei pentru a
putea oferi societății exemple demne de urmat. Educația copiilor în școală nu are sorți de izbândă dacă nu
există o colaborare armonioasă între acești trei factori. Se spune că cei șapte ani de acasă sunt primordiali
pentru educația copilului. Familia este cea care pune bazele acestei educații necesare în dezvoltarea
personalității copilului. Fără educația de acasă, cadrele didactice nu pot contribui la dezvoltarea elevilor.,
deoarece formarea ca cetățean se află sub influența familiei și a societății.
Familia trebuie privită ca partener în procesul educațional. Elevii au nevoie de susținerea părinților
acasă, de aprecierea și încurajarea lor, pentru a se putea dezvolta armonios pe parcursul anilor de școală.
Un elev susținut și apreciat acasă, are rezultate bune la învățătură, o stimă de sine ridicată și o mare încredere
în forțele proprii.
Implicarea familiei este vitală pentru succesul elevilor, însă și școala trebuie să știe să medieze
încurajarea părinților în acțiunile comune cu școala care au ca scop un parcurs bun la învățătură al elevilor.
Colaborarea dintre școală, familie și societate trebuie să se bazeze pe comunicare, în special, deoarece
vizează elevul și trebuie parcurs orice demers pentru a-i oferi tot ce este mai bun pentru a avea un viitor
sclipitor.

957
 ALTERNATIVE EDUCAŢIONALE

PROF. CHECICHEIŞ SANDA,

ŞC. GIM. NR. 11, ORADEA

Parcursul educaţional grădiniţă-şcoală şi pe de altă parte familie-societate este foarte important pentru
fiecare copil.
Alternativa Freinet, împrumutată din sistemul educaţional francez, presupune munca în echipă.
Pedagog și institutor francez, Célestin Freinet (1896 – 1966) este fondatorul mișcării Școlii Moderne,
patronul spiritual al alternativei educaționale Freinet.
Freinet se înscrie într-o continuitate cu Școala Nouă și se distanțează creând o pedagogie dotată cu o
originalitate proprie. El inventează o didactică originală cu mijloacele materiale de care dispune și dă o
orientare socială pedagogiei sale; pedagogia sa continuă să trăiască și să se dezvolte în mod cooperativ prin
implicarea a mii de dascăli de la toate nivelurile din lumea întreagă, aceste practici educative oferind piste
de muncă și de reflecție pentru a gândi școala altfel.
Elevii antrenaţi în activităţi prin care îşi demonstrează şi îşi valorifică abilităţile diverse, sunt orientaţi
către un stil de muncă modern, fiecare aducându-şi contribuţia la realizarea proiectului comun.
Individualitatea fiecăruia este pusă însă în valoare, prin sarcinile de lucru diferenţiate; a şti să împarţi
sarcinile, astfel încât elevul să se regăsească în ansamblul de etape şi tehnici de lucru, înseamnă a pune în
mişcare rotiţele unui mecanism care poate funcţiona perfect.
Poate că tocmai în asta constă atu-ul alternativei – această unitate în diversitate, prin care chiar şi
elevii care nu fac parte din elita clasei, pot să-şi dovedească talentul la alte activităţi, de vreme ce se pune
accent pe inter/ trans-disciplinaritate.
Pentru că important este a cerceta în viziunea lui Freinet, tehnicile care se bazează pe cercetare şi
documentare individuală primează în această alternativă. Astfel, mai ales în învăţarea nonformală, ancheta
documentară constituie o tehnică freinet foarte interesantă, atât pentru eelvi, cât şi pentru profesorul
evaluator. Este însoţită indisolubil de ieşirea şcolară, în cadrul căreia elevii au de realizat sarcini concrete
legate de cercetarea în curs.
O astfel de activitate/ metodă naturală, pune în valoare o gamă variată de principii freinet: cooperarea,
comunicarea cu exteriorul, autonomie, motivare, construcția de cunoștințe pe termen lung, gestionarea
conflictelor, responsabilizarea, tutoratul ( elevul care știe îi arată celui care nu știe), trezirea interesului,
deschiderea spre lume, respectarea personalității și ritmului copilului – pregătirea pentru viaţă, cu alte
cuvinte...
Tehnicile freinet urmăresc ,, să provoace setea, să facă să izvorască dorința de cunoaștere și să
intensifice nevoia de a lucra’’. Consider că strategiile freinet se încadrează cu succes în noua orientare
pedagogică, în care procesul educativ este centrat pe elev.

Bibliografie:
Aldo Pettini, Metode moderne de educație. Freinet și tehnicile sale, CEDC, 1992
Mariana Bândea, Pedagogia Freinet. Suport de curs, Timișoara, 2001
Stoica Adrian, Evaluarea educațională. Inovații și perspencive, București, Editura Humanitas
Educațional, 1 – 2007

958
 COLABORAREA FAMILIE-GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-SOCIETATE

INFORMATICIAN CHELARU ALEXANDRU COSMIN

COLEGIUL NAŢIONAL PEDAGOGIC „ŞTEFAN VELOVAN” CRAIOVA

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate.
Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara

959
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

960
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!:
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!
SECȚIUNEA: ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR ȘI PRIMAR

PROF. ÎNV. PRIMAR CHELU VIOREL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ VICTORIA, VICTORIA, BRĂILA

În tumultoasa aventură a omului în trecerea lui prin această lume, el trebuie să facă față în pemanență
interacțiunii cu fatorii sociali ai existenței sale. Încă din primele clipe de viață, el ia contact și asimilează
constant normele și valorile societății, face cunoștință cu mijloacele sociale de comunicare umană. Pentru
a fi pregătit pentru viața socială, individul trebuie să parcurgă diferite etape de viață, iar familia, grădinița,
școala sunt bazele formării OMULUI.
Familia reprezintă prima și cea mai importantă etapă din întregul proces de integrare în societate a
copilului. Aici au loc primele contacte și experiențe de viață. Anumite cercetări efectuate recent arată că
dezvoltarea copilului este influențată, în proporție de 70%, de către familie.
Până a ajunge la grădiniță copilul ia primele lecții de viață din familie. Primele deprinderi și
comportamente, limbajul își au bazele în familie. Așa cum spunea doctorul H. Pierrot, copilul este un ,,
candidat la maturizare”, deosebit de receptiv. Personalitatea copilului începe să se formeze în familie,
având o foarte mare influență mediul social în care trăiește, atitudinea părinților și situațiile pe care trebuie
să le trăiască.
Educația copilului nu se oprește la cea din familie, ci se continuă cu cea din grădiniță, apoi școala și
mai departe cu societatea spre care aspiră. Odată cu începutul educației preșcolare apar și marile stări de
confuzii deoarece între familie și grădiniță pot apărea diferențe evidente de reguli, cultură, valori etc. De
aceea parteneriatul familie – grădiniță face ca această trecere să se facă fără prea mari traume emoționale.
Odată consolidat parteneriatul dintre familie și grădiniță reprezintă un prim pas în experiența
relațională dintre părinți și cadre didactice, mai precis, școală. Nu se poate face o activitate educativă doar
în grădiniță, separat de educația primită în familie. Activitatea instructiv-educativă trebuie să fie rodul unor
acțiuni coerente și complexe între grădiniță și familie.
Atunci când copilul merge pentru prima dată la grădiniță, cadrele didactice dețin informații minime
despre copil. Părinții sunt cei care pot da informații despre: modul de comportare, starea de sănătate,
probleme de dezvoltare, obiceiuri alimentare, particularități de învățare ș.a. De aceea împletirea în
parteneriat a informațiilor deținute de părinți cu cele ale cadrelor didactice, ale grădiniței mai precis, trebuie
să fie în câștigul copilului.
Colaborarea dintre familie și grădiniță reprezintă o primă experiență relațională și de colaborare a
cadrelor didactice și familie.
Se poate observa foarte ușor, uneori chiar din proprie experiență, că interesul părinților pentru
activitatea școlară scade odată cu trecerea elevilor dintr-o clasă în alta, ajungând ca prezența prezența
părinților și implicarea familiei în viața școlară, la clasele terminale de ciclu, să fie foarte scăzută. De aceea,
pe lângă nelipsitele ședințe cu părinții, vizite la domiciliul elevilor, lectoratele pedagogice, părinții să fie
implicați în activități concrete la nivel de școală. Implicarea cât mai frecventă și a altor organizații
guvernamentale, agenți economici, autorități locale sau centrale, fac din această activitate de un mijloc prin
care copilul este pus în legătură nu numai cu școala, dar și cu activități din afara școlii. Astfel, rolul de
educatori apasă în egală măsură atât pe umerii cadrelor didactice, dar și pe cei ai familiei (în primul rând)
și apoi ai întregii societăți, cu ce are ea mai bun.

961
 PROIECT DE PARTENERIAT
GRĂDINIŢĂ-FAMILIE

PROF. CHEPTEA DOINA

GRĂDINIŢA P. P. NR. 12, IAŞI

Familia reprezintă pentru copil primul său univers afectiv şi social. Evoluţia rapidă a vieţii sociale de
astăzi, modificarea statutului familiei, atribuţiile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniţei să fie pregnant
nu numai în ceea ce priveşte educaţia copiilor ci şi a părinţilor. Grădiniţa devine astfel puntea de legătură
cu familia, informându-i pe părinţi asupra etapelor de evoluţie a copiilor lor şi sprijinindu-i în acelaşi timp
atunci când întîmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi.
Din analiza de nevoi efectuată pe baza datelor despre copii obţinute prin discuţiile cu părinţii,
observarea comportamentului copiilor în primele două săptămâni de grădiniţă, fişa chestionar completată
de părinţi la prima şedinţă precum şi rezultatele evaluării iniţiale ale copiilor s-au desprins următoarele
aspecte care au impus iniţierea acestui proiect:
- Sunt mulţi copii care prezintă dificultăţi de adaptare pentru că nu reacţionează la comunicarea cu
educatoarea şi ceilalţi colegi de grupă, sunt agitaţi, capricioşi, încăpăţânaţi, unii chiar agresivi, nu acceptă
şi nu respectă cerinţele ce le impune colectivitatea din care fac parte;
- Sunt unii părinţi care folosesc pedepsele corporale, necunoscând legislaţia privind protecţia
copilului şi consecinţele nerespectării ei;
- Sunt părinţi care pretind că îşi cunosc bine copiii, dar formulează cerinţe care depăşesc capacitatea
copiilor de a le înţelege şi de a le îndeplini;
- Sunt părinţi care pun accent pe asigurarea condiţiilor materiale, iar copiii lor sunt frustraţi pe plan
afectiv;
- Sunt părinţi care lipsesc fiind plecaţi la muncă în străinătate, iar copiii sunt lăsaţi în grija unor bunici
în vârstă care nu mai au răbdare cu ei;
- Sunt părinţi care se bazează şi pretind doar intervenţia educativă a grădiniţei, necunoscând strategii
adecvate de acţiune pozitivă în relaţia cu proprii copii;
În acest context am iniţiat proiectul “Grădiniţa părinţilor” cu activităţi desfăşurate cu părinţii, copiii
şi psihologul şcolar prin care grădiniţa recunoaşte şi accentuează rolul părinţilor de educatori, încercând să
îi determine să-şi ridice semne de întrebare în ceea ce priveşte propriile metode folosite în educaţia copiilor
lor.
Scopul proiectului a fost dobândirea de către părinţi a unor abilităţi care să sprijine formarea de
comportamente adecvate la copii pentru a îmbunătăţi relaţionarea lor în cadrul grupurilor şi care să uşureze
adaptarea acestora la cerinţele grupului din grădiniţă.
Obiectivele urmărite în derularea proiectului au fost: să se cunoască de către părinţi drepturile
copilului şi consecintele nerespectării acestora; să se determine cauzele care au generat la copii efecte
nedorite în plan comportamental la grădiniţă; să se realizeze activităţi cu părinţii de învăţare a strategiilor
de relaţionare şi comunicare cu proprii copii în vederea fixării comportamentelor dezirabile la aceştia şi să
se valorifice experienţa pozitivă dobândită de părinţi în relaţiile cu copiii lor.
Beneficiarii au fost 30 copii din grupa mică, iar grupul ţintă au fost 15 copii care nu s-au adaptat la
regimul grădiniţei şi părinţii lor.
Proiectul s-a derulat pe o perioadă de 6 luni şi a cuprins 6 teme mari ce s-au desfăşurat săptămânal în
sala de grupă, cabinetul metodic şi cabinetul consilierului şcolar.
Tema nr. 1, “Împreună este mai uşor”, a fost o întâlnire de lucru unde s-au dezbătut informaţii despre
cauzele care au generat acest proiect, informaţii despre modul în care copiii acceptă colectivitatea şi
înţelegerea necesităţii dezvoltării copilului în relaţie cu alţii.
Tema nr. 2, “Drepturile copiilor noştri”, s-a desfăşurat sub forma unui lectorat în care s-au prezentat
unele articole din Convenția asupra Drepturilor Copilului adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor
Unite la data de 20 noiembrie 1989, asumată și de România prin adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru
ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie
2001). De asemenea s-au prezentat mai multe filme cu scene ce evidenţiază stiluri parentale şi
comportamentele corespunzătoare ale copiilor.

962
 Tema nr. 3, “Schimbări în viaţa copilului nostru”, a constituit o întâlnire de lucru, unde s-au dezbătut
o serie de probleme legate de identificarea de către părinţi a schimbărilor din viaţa copiilor impuse de viaţa
în colectiv. S-au prezentat mai multe imagini ce ilustrează comportamentul copiilor în grădiniţă şi familie
şi s-au analizat comportamentele ilustrate şi cauzele care le generează.
Tema nr. 4, “Vrem să ştim!”, a fost tot o întâlnire de lucru în care cadrele didactice de la grupă
împreună cu consilierul şcolar au informat părinţii cu diverse strategii de relaţionare cu proprii copii. În
acelaşi timp s-a realizat şi consilierea părinţilor cu privire la abordarea unor modalităţi de formare a
comportamentelor dezirabile la copii.
Tema nr. 5, “Aşa DA!”, s-a desfăşurat sub formă de jocuri şi activităţi practice prin care s-a urmărit
realizarea de activităţi cu părinţi şi copii care se joacă împrună şi învaţă să stabilescă reguli adecvate de
comportare. Prin aceste activităţi s-a urmărit şi obţinerea adeziunii copiilor la regulile de grup.
Tema nr. 6, “Grădiniţa părinţilor”, a fost o activitate practică prin care s-a realizat un caiet de cerinţe
specifice vârstei, care pot fi înţelese şi respectate de copii. Dezbaterile care au continuat cu împărtăşirea
impresiilor cu privire la acţiunile proiectului, discutându-se şi posibilitatea realizării unui nou proiect
comun grădiniţă-familie.
Proiectul de parteneriat derulat în colaborare şi cu consilierul şcolar a fost eficient prin toate
activităţile desfăşurate pentru că am reuşit împreună să obţinem o serie de rezultate precum schimbarea
comportamentului copiilor la grădiniţă, respectarea de către copii a cerintelor microgrupului din care fac
parte, schimbarea în sens pozitiv a atitudinii părinţilor faţă de proprii copii, petrecerea activă a unui timp
liber de calitate mai mare al părinților cu copiii şi nu în ultimul rând, îmbunătăţirea relaţiei grădiniţă-familie.

Bibliografie:
Bakker, Ina, Janssen, Hans, 2001, Educaţi aşa!, Netherland Institute for Care & Welfare, Fundaţia
Copiii Noştri, Bucureşti;
Bonchiş, Elena, 2004, Psihologia copilului, Editura Universităţii din Oradea;
Ezechil, L., Păişi Lăzărescu, M., 2002, Laborator preşcolar, Editura & Integral, Bucureşti.

963
 EDUCATIE FARA FRONTIERE IN RELATIA GRADINITA SCOALA
FAMILIE SOCIETATE

GRADINITA NR 1 CU P.P. ORSOVA, JUD : MEHEDINTI

PROF. INV. PRESC. CHERESCU CARMEN

Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia.
Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești, un
inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în teoria și practica
educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund
de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.”
Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul
socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență
hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și
pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar
și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în
folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile
pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități culturale,
sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate
pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale
investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și

964
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact.
Si, astfel, preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu
emoții sau teamă, ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a
cunoașterii, a descoperii de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să
evoluezi, să te definești ca om (școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației,
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației,
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației,
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002

965
 PROIECT DE COLABORARE INSTITUTIONALA
„MICUL PIETON”

COORDONATOR PROIECT:
PROF. CHERNICIUC RAMONA CRISTINA

PARTENER PROIECT
Poliţia Municipiului Rădăuţi

“ Dacă vrei s-ajungi mare,

Fii atent la traversare!“

ARGUMENT
Comportamentul omului în circulaţia rutieră constituie, fără îndoială, una din componentele majore
ale civilizatiei moderne. Odată cu “explozia rutieră” declanşată de rolul pe care îl ocupă autovehicolul ca
mijloc de transport pentru persoane şi mărfuri a apărut şi necesitatea adaptării participanţilor la trafic, la
rigorile tot mai exigente ale disciplinei rutiere.
Dacă pentru adulti, adaptarea a trebuit făcută ” din mers” (în acest proces societatea a plătit şi mai
plăteste încă cu pierderi de vieţi omeneşti şi degradări de bunuri materiale) astăzi, cel puţin în privinţa
copiilor avem posibilitatea să evităm sau măcar să limităm la minimum aceste sacrificii dureroase,
pregătindu-i de la bun început ca participanţi activi şi disciplinaţi ai circulaţiei rutiere. Se cere cunoaşterea
de către copii a regulilor de circulaţie şi imprimarea în rândul lor a conştiinţei respectării acestor reguli.
SCOPUL PROIECTULUI:
-cunoaşterea şi respectarea normelor şi regulilor de securitate personală, aprecierea în situaţii
concrete a unor comportamente şi atitudini în raport cu normele prestabilite şi cunoscute, cunoaşterea
consecinţelor nerespectării regulilor de circulaţie..
OBIECTIVE GENERALE :
-cunoasterea si respectarea normelor necesare integrarii in viata sociala, precum
si a regulilor de securitate personala.
-constientizarea consecintelor nerespectarii regulilor de circulatie.
-pregatirea copiilor ca participanţi disciplinati la traficul rutier.
-realizarea unor portofolii ale actiunilor commune.
OBIECTIVE SPECIFICE:
Pentru cadre didactice:
 începerea parteneriatului cu Politia Municipiului Rădăuţi
 abilitatea cadrului didactic de a 966propune activitatile cele mai adecvate, de a stabili ordinea in
functie de problemele 966emen966ic circulatiei locale si de nivelul de intelegere al copiilor
 informarea parintilor despre importanta si necesitatea acestui proiect.

Pentru elevi:
 sa cunoasca unele semne de circulatie
 sa recunoasca semaforul si semnificatia culorilor acestuia
 sa definească noţiunea de pieton
 sa evite situatiile care pot duce la implicarea lor in accidente
 sa cunoasca si sa respecte regulile care privesc circulatia pietonilor pe drumurile publice
 sa constientizeze ca o minge aruncata la intamplare ne poate costa viata
 trezirea interesului copiilor pentru a cunoaste cat mai multe lucruri despre circulatia rutiera
 luarea de atitudine fata de cei care incalca regulile de circulatie
Pentru părinţii şi comunitatea locală:
 Conştientizarea părinţilor şi a altor factori educaţionali din cadrul comunităţii cu privire la rolul
lor în formarea şi dezvoltarea propriilor copii;

966
  Creşterea implicării părinţilor şi a altor factori educaţionali din cadrul comunităţii în activităţile
extraşcolare şi extracurriculare ;
 Implicarea autorităţilor locale şi altor factori ai comunităţii în rezolvarea problemelor
administrativ-financiare care vor apărea pe parcursul derulării acestui proiect;
 Implicarea factorilor de decizie locali şi ai societăţii civile în facilitarea accesului la informaţie şi
oferirea de servicii educativ-recreative;
 Creşterea numărului raportărilor către instituţiile abilitate a situaţiilor de risc în care se află copiii
din comunitate;
 Colaborarea mai stransă dintre şcoală, familie şi comunitatea locală în scopul atingerii obiectivelor
propuse în prezentul proiect.
GRUPURILE ŢINTĂ:
☆ Elevi ai Şcolii Gimnaziale Rădăuţi
☆ Învăţătoarea clasei
☆ Părinţii elevilor;
☆ Reprezentanti ai comunitatii locale .
RESURSE TEMPORALE:
☆ Anul şcolar 2018-2019.
LOC DE DESFĂŞURARE:
☆ Şcoala Gimnazială „Bogdan Vodă” Rădăuţi
☆ Spaţiul rutier din incinta şcolii
MODALITĂŢI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR:
◊ Antrenarea elevilor;
◊ Întâlniri şi discuţii cu elevii şi reprezentanţii poliţiei locale;
◊ Conducerea unităţii va acorda sprijin permanent poliţistului pentru desfăşurarea activităţilor
specifice în interesul şi sprijinul elevilor.

EVENIMENTE ÎNSCRISE ÎN CALENDARUL PROIECTULUI:

LUNA TEMA
Martie 2019 Traversez corect strada?
Martie 2019 Strada nu e loc de joacă!
Martie 2019 Agentul de circulaţie-prietenul meu
Martie 2019 Sunt un pieton model
Aprilie 2019 Indicatoarele rutiere-prietenele celor care le cunosc şi le respectă
Aprilie 2019 Sunt un pasager model
Aprilie 2019 Calificativul FB la –disciplina străzii
Mai 2019 Ne jucăm, învăţăm să circulăm!
Mai 2019 Unde ne jucăm în siguranţă în vacanţa de vară?
RESURSE UMANE IMPLICATE:
◊ Reprezentanti ai Politiei ;
◊ Cadre didactice;
◊ Elevi;
◊ Familiile elevilor;
RESURSE MATERIALE:
• calculator;
• imprimantă;
• afişe-manifest realizate de elevi;
• desene de colorat-având ca temă activitatea poliţiei;
• cărţi, reviste;
• diplome;
• CD-uri,
• coli de scris, markere, mape;

967
 • pliante, broşuri tipărite;
• materiale audio.
ACTIVI TĂŢI DE INFORMARE ŞI DOCUMENTARE:
◊ Întâlniri periodice între coordonatorii de proiect;
◊ Întâlniri cu părinţii elevilor;
◊ Întâlniri cu reprezentanţi ai comunităţii locale.
REZULTATE ASTEPTATE:
 Conturarea şi dezvoltarea colaborării şcolii cu reprezentanţii comunităţii;
 Diseminarea, de către şcolarii din grupul-ţintă a informaţiilor asimilate în timpul desfăşurării
proiectului;
 Realizarea unei expoziţii cu materiale din timpul desfăşurării proiectului;
 Constituirea unei echipe care sa informeze şi să adopte comportamente dezirabile, astfel încât
colegii lor să nu fie implicaţi în accidente rutiere în calitate de autori sau victime.
MODALITATI DE EVALUARE:
- expozitie, concursuri, desene;
- portofolii;
-Stabilirea unor legături permanente între instituţiile implicare în proiect, în vederea perfectării unor
noi teme de parteneriat.
- acordarea unor diplome pentru rezulatetele obtinute la concursuri.
CONDIŢII CONTRACTUALE:
1. Programul activităţilor va fi stabilit în comun.
2. Programul poate suferi modificări pe parcursul anului dacă este în interesul unei mai bune realizari.
3. În organizarea şi desfăşurarea activităţilor va fi acceptată prezenţa părinţilor care doresc să participe
sau să se implice.
4. La sfârşitul anului se va face evaluarea activităţilor prin intermediul concursului
„Micul
Pieton”.
REGULAMENTUL PROIECTULUI:
Proiectul se va desfasura în perioada martie-iunie 2018-2019, conform Programului Activitatilor.
Coordonatorii proiectului se vor asigura de buna desfasurare a proiectului si vor fi responsabili de
activitatea desfasurata in cadrul institutiei din care fac parte.
Activitatile proiectului se vor desfasura in zile lucratoare, stabilite de comun acord de catre
coordonatori, cadrele didactice fiind responsabile de recuperarea orelor de curs din ziua respectiva.
Fiecare activitate va cuprinde un program elaborat cu cel putin o saptamana inainte, care va fi
cunoscut de toate partile implicate in proiect. Programele activitatilor vor fi atasate prezentului proiect.Â
Coordonatorii proiectului se vor ocupa de atragerea de sponsori din randul comunitatii locale, care sa
ajute financiar sau material la derularea acestui program.
Daca o activitate nu va putea fi desfasurata la data stabilita, din motive obiective, se va desfasura in
cursul saptamanii urmatoare, cu conditia anuntarii din timp a tuturor persoanelor implicate in proiect.
DISEMINARE:
 Prezentarea proiectului în şedinţa comisiilor metodice din şcoală / cercuri pedagogice;
 Distribuirea broşurilor sau a CD-urilor cu material filmat altor şcoli, partenerilor de proiect.

968
 ŞCOALA – FAMILIE – COMUNITATE.
CALITATE ȘI EFICIENȚĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR CHERTES ELENA DIANA

COLEGIUL NAȚIONAL ”SPIRU HARET”, TÂRGU- JIU

Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane -
scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15).
Din perspectiva istorică, educaţia părinţilor - ca si educaţia (poporului) în general - apare necesară,
atât pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al
democratizării educaţiei şi societăţii. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe
să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nordamerican, parteneriatele
şcoala-familie-comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
În fiecare ţară din Uniunea Europeană există structuri formale organizate de participare a părinţilor
în sistemul educaţional. Legislaţiile şi proiectele de reformă educaţională ale anilor ’90 au definit în
majoritatea ţărilor noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaţionale. Autonomia
şcolilor şi participarea părinţilor la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor şi legislaţiilor actuale.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea
învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea
faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia
părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale
este înaintarea persoanei spre mai multă libertate şi fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă înţelegere
şi justiţie... şi dat fiind demisia unui număr de părinţi şi faptului că un număr crescând de copii vin fie din
familii destrămate, fie din medii analfabete şi o comunicare între părinţi şi copii nu se face întotdeauna
foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape imobilă încă, au copii care sunt născuţi într-o lume
bulversată), pentru toate aceste motive şcoala are în sarcină o misiune suplimentară" (Domenach, J.M.,
1989).
Analiza realităţilor şcolii noastre în intervalul de timp de după 1989, ne-a condus spre o generalizare
de ordin teoretic şi anume aceea că metoda de lucru a şcolii cu părinţii trebuie să aibă la bază unificarea
întregului ansamblu de măsuri care contribuie la educaţia copiilor în spiritul „drepturilor omului" pentru
afirmarea deplină a personalităţii fiecăruia, potrivit potenţialului său nativ şi al mediului familial şi social
creat în etapa actuală.
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locala pentru calitatea educaţiei
si succesul şcolar, care reclama căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi
comunităţi. Avem în vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala
a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se
considera pe ele însele si elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile.
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arata ca atunci când şcolile, familiile şi
comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii. Parteneriatele dintre şcoli, familii şi
comunităţi pot:
- ajuta profesorii în munca lor;
- perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
- îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
- îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;

969
 - dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor;
- conecta familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii;
- stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor;
- oferi servicii şi suport familiilor;
- crea un mediu mai sigur în şcoli.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoalăa şi, mai târziu, în viaţă .În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite
părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc
următoarele forme maiimportante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării
şcoală-familie:
- asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima
oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut);
- şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în
Germania);
- consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din parinti, cu rol
informational, consultativ si decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale);
- comitete de părinţi pe clase şi scoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor
probleme (în tarile est-europene).
Pentru a valorifica avantajul mass-mediei de a se adresa unui public larg, care are libertatea de a alege
dacă îşi însuşeşte sau nu experienţa propusă, în majoritatea ţărilor occidentale exista reviste şi programe
radio-TV destinate educaţiei părinţilor.
Se consideră că punctul cheie îl constituie programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor
îndruma auto/educaţia părinţilor; toate persoanele care prin profesia lor sunt în relaţie cu copiii şi familia
(profesori, medici, jurişti, preoţi etc.) au nevoie de o pregătire pe probleme ale educării familiei. Anumite
categorii de părinţi pot fi folosite ca "formatori voluntari".
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al
familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a
performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau
chiar a scăderii delicvenţei juvenile.
Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază cîteva principii esenţiale:
• Părinţii, indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire educaţională, sunt un element cheie
în educaţia propriilor copii.
• Părinţii doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
• Toţi copiii pot învăţa.
• Elementul principal este copilul şi realizările sale.
• Şcoala nu este singura responsabilă pentru rezultatele şcolare ale copilului.
• Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor informaţii relevante
şi accesibile vârstei.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de
cealaltă. În cei peste 20 de ani de experienţă ca învăţător, am observat că există un set comun majorităţii
părinţilor, în ceea ce priveşte aşteptările lor privind activitatea cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
o să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
o să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii;
o să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
o să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
o să întărească discipina copiilor;
o să comunice des şi deschis cu părinţii;
o să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor:
• să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică);
• să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii;
• să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru viaţă;

970
 • să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu; să-i ajute pe copii să realizeze un
echilibru între activităţile şcolare şi cele extraşcolare;
• să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
• să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi stabileacă scopuri realiste;
• să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica
competenţa profesională a acestora).
Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele
didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea
avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl
au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental ( întâlnite atât la părinţi, dar
şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau
de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu
referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la
gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa
de timp a părinţilor.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi
să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin
e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

Bibliografie:
[1].Dr. Bunescu Gheorghe “Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”, Institutul de Stiinte ale
Educaţiei
[2].Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998
[3]. Şincan E., Alexandru Ghe., „Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe – Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993
[4]. Jean Marc Monteil, „Educaţie şi formare – perspective psihologice”, Editura Polirom, Iaşi, 1997

971
 COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE

PROF. CHIFANI ANDREIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PĂUNEȘTI

"Școala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conștient și de colaborarea părinților. Educația
dată în școală se dovedește a fi muncă irosită și ineficace, dacă familia e ostilă și indiferentă."
H. H. Stem- Educația părinților în lume
În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
cadrele didactice (prin participarea la cursuri de formare, competiții, master, doctorat), comunitatea locală
se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se
dezvolte.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor astfel
încât copiii să facă față schimbărilor. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia
devine mai complicată. De aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor
activităţi comune, un rol important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice
îi pot îndruma pe părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul
de instruire a copiilor.
În opinia lui Bonnie McReynolds:
9. Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţii ale elevilor.
10. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia
copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea
fenomenului delincvenţei.
11. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
12. Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor , dar mulţi nu ştiu cum
să procedeze.
13. Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar
mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia.
14. Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor
15. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau
nu a acestora la acţiunile comune cu şcoala.
16. Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii
cu privire la educaţia copiilor lor.
Avantajele implicării familiei:
- părinţii îți cunosc foarte bine copiii;
- părinții sunt și ei educatori;
- observarea imediată a unei schimbări atunci când părintele acționează;
- aprofundarea de la școală intrsectată cu cea de acasă are rezultate de lungă durată asupra elevilor;
- sprijinit copilul fiind capătă o încredere în el însuși;
- atunci când acționăm împreună rezulatatele sunt vizibile.

Bibliografie:
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;

972
 INFLUENŢA MEDIULUI FAMILIAL ASUPRA REUŞITEI ŞCOLARE

INV. CHINDRIŞ MARIA DANIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIRCEA VULCĂNESCU”,
LOC. BÂRSANA, JUD. MARAMUREŞ

Succesul sau insuccesul în activitatea şcolară, din perioada şcolarităţii mici are o influenţă asupra
pregătirii educaţionale şi profesionale a copiilor. Atât succesul cât şi insuccesul şcolar este condiţionat de
o serie de factori.
Factorii care contribuie la succesul sau insuccesul şcolar sunt numeroşi. Astfel în această privinta
accentul cade în special pe influenţa climatului familial deoarece familia constituie mediul principal de
formare al copilului şi este unul dintre cei mai importanţi factori educativi, a cărui acţiune se exercită încă
de la naştere.
Familia constituie mediul natural al copilului, însă acest mediu, a cărui influenţă asupra dezvoltării
individului este esenţială, diferă mult de la o familie la alta, pe de o parte, în funcţie de societatea pe care o
reflectă iar pe de altă parte, în funcţie de propria sa structură interioară (Debesse, M., 1970).
Calitatea modelului lingvistic pe care îl oferă copilului membrii familiei, influenţează dezvoltarea
gândirii acestuia. Familia îl “pregăteşte” pe copil pentru şcoală, introducându-l în lumea obiectelor, a
activităţilor curente, formându-i deprinderi fundamentale.
S-a observat că implicarea părinţilor creşte, afirmă Negovan, atunci când angajaţii şcolii comunică în
mod direct familiei că doresc ca aceştia să se implice pentru a satisface anumite nevoi. De exemplu, atunci
când şcolile stabilesc şedinţele cu părinţii la anumite ore în concordanţă cu programul părintelui, cooperarea
va avea mai mult succes.
Contribuţia familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferită, de la o familie la alta, în
funcţie de caracteristicile particulare ale familiei respective.
Actul educaţional la nivelul familiei trebuie să îşi asume răspunderea de a îmbina mereu sfera de
viaţă socială cu procesul intenţionat pedagogic. Eficienţa educaţiei familiale constă tocmai în modul în care
părinţii realizează aceasta, adică dacă o fac conştient sau spontan.
Şcolarul mic are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în singuranţă. Pentru
aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile lor cu copilul,
fără a da însă dovadă de slăbiciune.
Copilul are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la
problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală.
În acelaşi timp, copilul, are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi
închipuie că libertatea lui e fără margini şi, totodată, să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de
exigenţă.
Neînţelegerile dintre părinţi, ale căror roluri sunt strâns complementare, pun în pericol sentimentul
de securitate al copilului şi în consecinţă armonia dezvoltării personalităţii sale.
O ambianţă familială frământată de tensiuni, o atmosferă sufocantă a căminului prin inegalitatea
atitudinilor părinteşti, lipsa de afecţiune între soţi, “colorată” de viciile sau neînţelegerile lor, de certuri, de
acte de violenţă, o integrare insuficientă a familiei în viaţa socială, constituie tabloul unui mediu nefavorabil
dezvoltării normale a copilului (Kulcsar, T. în Mitrofan, I.& Mitrofan, N., 1991).
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor care impune recunoaşterea
de către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a învăţătorului.
Învăţătorii şi părinţii nu trebuie să acţioneze ca nişte complici, pentru a-l strivi pe copil. Colaborarea
părinţilor alături de învăţător, în procesul formării copilului în toate planurile personalităţii sale, presupune
cunoaşterea reciprocă şi punerea de acord în orice demers pedagogic (Creţu, E., 2001).
Un elev se poate să se comporte într-un fel acasă şi în alt fel la şcoală, de aceea, este absolut necesar
schimbul de informaţii între părinţi şi cadrele didactice pentru a se contura un sistem de intervenţii educative
corespunzător.
Obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în
special ale factorilor activi: părinţi şi învăţători.

973
 BIBLIOGRAFIE
Creţu, D. (2003). Dezvoltarea motivaţiei învăţării. Editura Psihomedia, Sibiu.
Creţu, E. (2001). Psihopedagogie şcolară pentru învăţământul primar. Editura Aramis, Bucureşti.
Debesse, M. (1970). Psihologia copilului – de la naştere la adolescenţă. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Mitrofan, I., & Mitrofan, N. (1991). Familia de la A ... la Z. Mic dicţionar al vieţii de familie. Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
Negovan, V. (2005). Introducere în psihologia educaţiei. Editura Universitară, Bucureşti.
Stănciulescu, E. (2002). Sociologia educaţiei familiale. Editura Polirom, Iaşi.
www.didactic.ro

974
 RELAȚIA ȘCOALĂ - FAMILIE – SOCIETATE O NECESITATE PENTRU O
EDUCAȚIE EFICIENTĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR CHIORBEJA ALINA CĂTĂLINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „IUSTIN PÎRVU”
POIANA TEIULUI, NEAMȚ

Relaţia şcoală – familie – societate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Societatea în care trăim este instanţa superioară care imprimă un anumit format atât şcolii cât şi familiei.
Pe de altă parte, familia şi şcoala sunt cele care îşi aduc aportul continuu la modelarea societăţii în care
trăim.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga societate,
deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii
educaționali, în primul rând între școală și familie, este esențială. Școala nu-și poate realiza pe deplin
sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă
și de viață ale copiilor. O serie de aspecte ale comportamentului elevilor, disciplină, mod de reușită la
învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia.
Părinții nu pot cunoaște psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile
școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers. Proces de
educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot
ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Părinții trebuie să cunoască
dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe
stradă și în alte locuri este una corespunzătoare.
Sistemul de învățământ, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite de societate,
afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Datorită cerințelor dezvoltării sociale, sistemele
de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor
de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. În ceea
ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în
afara școlii;
3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta. Părinții trebuie să vadă în profesori un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta
prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Una dintre sarcinile școlii este să identifice
situațiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea
elevului și să conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Educația în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea
problemelor de viață. O bună colaborare şi comunicare între familie şi școală este necesară, dar nu este

975
suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte
în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate. Modul de dezvoltare al societății depinde de felul
în care individual a fost pregătit de familie și de școală.

Bibliografie:
Cucoş Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

976
 FAMILIA ȘI ȘCOALA ÎN SLUJBA COPILULUI

CHIOREAN CARMEN

Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane -
scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru
a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel, nu este nimic de sperat
de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea".
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, modificarea statutului copilului, dispersia familiei,
încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului
obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că
orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala
capătă astfel o misiune suplimentară. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este înaintarea
persoanei spre mai multă libertate şi fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă înţelegere şi justiţie... şi
dată fiind demisia unui număr de părinţi, un număr crescând de copii vin din familii destrămate, iar o
comunicare între părinţi şi copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape
imobilă încă au copii care sunt născuţi într-o lume bulversată), pentru toate aceste motive şcoala are în
sarcină o misiune suplimentară" (Domenach).
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea
probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică,
în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile
dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copilul ce "are
semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul
lui de dezvoltare" (Osterrieth).
Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene (Al. Macbeth, 1984),
bazat pe cercetări comparative, documentate şi empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare aplicate pe
un lot de 1744 conducători de instituţii şcolare) enumeră patru motive pentru care şcoala şi familia se
străduiesc să stabilească legături între ele:
- părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea părinţilor
de a-şi creşte copiii aşa cum doresc);
- există diferenţe între ţări privind: măsura în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe
care să le urmeze copiii lor;
- măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari);
- învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului;
- bună parte a educaţiei se petrece în afara şcolii;
- cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
- grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt:
- apatia (nu vin la reuniunile anunţate);
- lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor);
- timiditatea (lipsa de încredere în sine);
- participarea cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcoala);
- preocupările excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului);
- rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului);
- contactele limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criză, în comportarea copilului);
- conservatorismul (reacţii negative la idei noi).
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu
identice!), inclusiv privind dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca
parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii). Definirea imprecisă a rolului de

977
profesor, lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie (oscilează între autonomia tradiţională şi
perspectivele noi ale parteneriatului).
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competenţa lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii, şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenţa necesară.
Pentru o cooperare eficace se consideră necesară adoptarea unor comportamente corespunzătoare de
către membrii consiliului profesoral: comunicarea liberă de informaţii, toleranţa când limbajul profesional
nu este înţeles de nespecialişti (dintre părinţi), încurajarea dezbaterilor pe probleme educaţionale majore (şi
nu doar discuţii pe probleme administrativ-gospodăreşti), considerarea reciprocă a părinţilor şi profesorilor
ca parteneri.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie:
 teoria profesionalismului, care consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi
la avantaje personale (criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică
profesională);
 teoria schimbului, care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal (se consideră
privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă).
Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câştigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se
apreciază că acest câştig poate fi un statut revalorizator în ochii societăţii, cooperarea cu familia poate fi un
test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece
părinţii sunt clienţi ai şcolii. Eficacitatea învăţământului (evaluată la şcoli şi profesori) poate fi ameliorată
prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea
exigenţa de a evalua rezultatele activităţii şcolare.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării
părinţilor la gestiunea şcolii, din mai multe motive: părinţii sunt responsabili legali ai educaţiei copiilor lor,
deci trebuie să aibă posibilitatea de a influenţa natura acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la
coordonarea eforturilor educative şi la orientarea adaptării şcolii la schimbările din societate; este necesară
o influenţare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale şi luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos
cu putinţă; este necesară contrabalansarea "îndepărtării" indiferenţei guvernamentale; cei care sunt afectaţi
de o decizie trebuie să poată avea o influenţă asupra ei; dezechilibrele balanţei grupurilor de interes trebuie
să fie corijate autorizând persoanele interesate să fie reprezentate după importanţa implicării lor în instituţia
şcolară; participarea trebuie să facă apel la competenţele locale; participarea poate stimula iniţiativele şi
inovatiile.
În numeroase ţări reprezentanţii părinţilor în consiliile de administraţie (gestiune şcolară) sunt
delegaţi de asociaţiile de părinţi, ceea ce le dă un statut legal suplimentar de autoritate. Un minimum esenţial
al participării democratice la gestiunea şcolii constă în instituirea prin lege a consiliului de administraţie
şcolară, în care părinţii sunt reprezentaţi corespunzător, şi au nu numai rol informaţional şi consultativ, dar
şi rol decizional şi de control.
E nevoie ca şcolile să răspundă necesităţilor părinţilor şi să le acorde tot sprijinul pentru ca ei să se
poată implica în procesul de învăţare al copiilor. În acelaşi timp şi părinţii trebuie să acorde mai multă
importanţă educaţiei copiilor, să fie un model pentru copiii lor. S-a constatat că atunci când părinţii devin
parteneri în educaţia copiilor, indiferent de mediul cultural sau economic al familiei, se simt rezultate în
performanţa elevilor, se asigură o mai bună frecventare a şcolii, o reducere a abandonului şcolar şi o scădere
a fenomenului delincvenţei.
Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îi
sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze
munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea,
curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi
timp valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a

978
copiilor, asigură o educaţie de calitate. Colaborarea eficientă şcoală - familie reprezintă o reuşită a
procesului educaţional.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 4 – 5 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot:
a. ajuta profesorii în munca lor;
b. perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
c. îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
d. îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
e. dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor;
f. conecta familiile cu membrii şcolii;

În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE:
● Cosmovici, A., Iacob, L., (coord), Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi, 2005
● Orţan Florica, ,,Managementul educaţional”, Editura Universităţii Oradea, 2004
● Păscaru, Băran, Adina, ,,Parteneriat în educaţie” / familie- şcoală- societate, Editura Aramis,
Bucureşti 2004
● Popescu, M. , ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000
● Stoian, M., Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
● Şerbănescu, D., Exemplul în educaţia copiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
● Şincan, E., Alexandru, Gh. , ,,Şcoala şi familia”, Editura „Gheorghe-Cârţu Alexandru”, Craiova,
1993

979
 PERSPECTIVE ALE RELAȚIEI ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.CHIOREAN GABRIELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ SOLOVĂSTRU
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.Adaptarea
sistemului românesc de educație la noile realități presupune, pe lângă reconsiderarea și restructurarea
curriculum-ului, introducerea mai multor variante de abordare a acestuia, introducerea unor metode
alternative de evaluare și revizuirea sistemului de relații care se stabilesc între factorii educaționali:familie,
școală, societate.
Dacă este adevărat că școala este factorul de care depinde în mod covârșitor devenirea personalității
umane, tot atât de adevărat este că educația coerentă nu poate anula rolul familiei.Școala și familia sunt
două instituții care au nevoie una de alta .
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari instituţii: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.Școala și familia trebuie să găsească făgașul colaborării
bazate pe încredere și respect reciproc, pe iubirea față de copil, să facă loc unei relații deschise, favorizante
schimbului de idei.
Tipul de raport instaurat între școală și familiile elevilor este dependent de caracteristicile instituție
școlare, privită din perspectivă organizațională.Henripin(1976) distinge patru modalități de percepție a
familiei de către autoritățile școlare: familia-client al activității pedagogice, familia-garant, familia-grup de
presiune, familia-partener la luarea deciziilor.
Gheorghe Bunescu identifică patru tipuri de școală:școala ierarhică, autoritară sau liberal care oferă
posibilități minimale de cooperare;școala participativă consideră părintele și elevul ca resurse importante
în procesul educativ;școala comunitară apelează și la resursele comunității;școala autonomă exclude
orice intervenție exterioară.
Inventarul atitudinilor actorilor este incomplet dacă nu se iau în considerare și atitudinile elevilor
înșiși, întrucât ei constituie ,, cureaua de legătură” între școală și familie.
În societățile contemporane nu se poate vorbi despre educație familială fără a se lua în considerare
raporturile familiei cu școala, așa cum nu se poate vorbi despre educație școlară fără a se ține seama de
raporturile școlii cu familiile elevilor.
Spiritul obiectiv, bunăvoința, căldura și discreția, dorința educatorului de a rezolva cât mai bine
problemele ridicate de către părinți reprezintă, în principal, secretul eficienței acestei forme de colaborare
între școală și familie.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație. Copilul nu trebuie privit doar ca
beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți
acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs
social în care se reflectă valorile sociale.Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează
eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale
educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

980
BIBLIOGRAFIE
-Valențe Europene în Educație , vol.X, Editura Stef, Iași 2016
-Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
-Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
-www.copii.psihologie.ro
- http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

981
 PROIECTELE ERASMUS – DESCHIDERE CĂTRE UN ÎNVĂTĂMÂNT
EUROPEAN

PROF. VALERIA CHIOSEA

LICEUL TEORETIC „CARMEN SYLVA” EFORIE SUD

În ultimii ani se constată o scădere accentuată a motivaţiei pentru învăţare a elevilor. Cauzele sunt
multiple iar stimularea motivaţiei pentru învăţare a elevilor depinde foarte mult de strategia pedagogică
folosită de fiecare cadru didactic. Într-o societate în care digitalizarea nu mai poate fi contestată este nevoie
de un mediu educativ mai deschis, de noi competenţe ale cadrelor didactice adaptate noilor tehnologii. Se
observă că elevii sunt atraşi chiar de la vârste foarte mici de instrumentele digitale (tablete, telefoane
inteligente, laptopuri, I-pod-uri etc). În cele mai multe situaţii aceste instrumente sunt folosite pentru
activităţi distractive şi nu pentru activităţi de învăţare. Dispozitivele mobile pot fi utilizate de către profesori
pentru pregătirea activităţilor educative şi de către elevi în timpul activităţilor educative. Surprinzător de
mulţi elevi (50%-70% din fiecare clasă) au dispozitive mobile personale. Poate fi un câştig pentru şcoală
ca elevii să le utilizeze ca unelte de învăţare şi în acelasi timp utilizarea lor în clasă funcţionează ca motivaţie
suplimentară pentru elevi.
Dispozitivele mobile facilitează învăţarea colaborativă, creativitatea şi evaluarea (sau autoevaluarea).
Desigur, utilizarea unor astfel de dispozitive în clasă nu este simplă şi este necesar ca profesorii, în urma
participării la cursuri specifice, să înţeleagă ce se poate face în clasă cu dispozitivele mobile, care sunt
posibilităţile şi limitele unor astfel de dispozitive, cum se pot crea lecţii sau aplicaţii educaţionale, cum
poate fi stimulată inovarea şi creativitatea elevilor. Una dintre direcţiile interesante de utilizare a
dispozitivelor mobile este cea legată de utilizarea senzorilor în experimente reale (transformarea
dispozitivului într-un laborator mobil).
La profilul real al Liceului Teoretic “Carmen Sylva” Eforie specializarea în care se pregătesc elevii
noştri este Matematică-Informatică. În ultimii ani s-a constatat un interes scăzut al elevilor pentru acest
profil. Ca urmare a apărut necesitatea unei noi abordări a ofertei educaţionale prin care liceul să atragă şi
să motiveze elevii. Aşa s-a născut proiectul de mobilităţi în cadrul programului Erasmus+ “Stiinţele şi
tehnologia în Societatea Cunoaşterii”, proiect care şi-a propus să aducă în şcoală cele mai noi descoperiri
în domeniul tehnologiei digitale. Prin acest proiect patru cadre didactice din şcoală au participat la cursuri
(în Spania şi Marea Britanie) care promovează eLearning-ul (învăţarea electronică). În cadrul acestor
cursuri profesorii şi-au dezvoltat noi abilităţi în utilizarea tehnologiilor informatice pentru dezvoltarea de
conţinuturi digitale care vor putea fi integrate în lecţii si proiectarea de lecţii în care sunt folosite noile
tehnologii pentru învăţare şi evaluare;
Liceul Teoretic „Carmen Sylva” Eforie s-a remarcat ca lider în introducerea calculatorului în procesul
de învăţământ înca din anii 1990-2000. Îmbunătăţirea activităţii cadrelor didactice la clasă prin utilizarea
metodelor interactive de învăţare-predare şi a tehnologiei, informaţiei şi comunicării (echipamente noi
interactive, dezvoltarea de softuri educaţionale de către profesori şi de către elevi) sporesc motivaţia elevilor
pentru învăţare.
Învăţarea trebuie extinsă dincolo de limitele clasei prin promovarea învăţării “outdoor” şi a unor
activităţi de cooperare şi colaborare cu muzee, centre de cercetare ştiinţifică şi universităţi europene, prin
integrarea în clasa a unor colecţii de resurse digitale şi unelte digitale, bazate pe probleme ale lumii reale.
În urma participării la cursurile Erasmus+ (Digital Extra si Tap-Swipe-Pinch) profesorii şi-au dezvoltat
competenţe de utilizare a dispozitivelor mobile în clasă şi în activităţi extracurriculare, de folosire a unor
aplicaţii şi pachete soft educaţionale (dacă se poate fără costuri), de utilizare a reţelelor de socializare în
scopuri educaţionale, de folosire a unor jocuri educaţionale, de integrare în lecţii a unor muzee virtuale si
experimente virtuale.
O atenţie deosebită trebuie acordată în şcoală evaluării şi unul dintre obiectivele proiectului nostru
este să diversificăm formele de evaluare in şcoală. Una dintre formele pe care dorim să o folosim cât mai
mult este testarea on-line. Sperăm în acest fel să putem evalua mai exact progresul elevilor şi să putem
depista mai rapid dificultăţile de învăţare ale elevilor. Profesorii îşi vor alege în cunostinţă de cauză
platforma pentru învăţarea electronică, vor proiecta şi vor crea conţinuturi şi teste astfel încât să se producă
o îmbunătăţire a calităţii procesului didactic în şcoală. Preocuparea principală va fi ca utilizarea TIC să se

982
facă pentru a uşura/facilita învăţarea. Prezentăm mai jos o listă de pagini de web cu aplicaţii care pot fi
folosite de către profesori în procesul educativ sporind astfel motivaţia elevilor pentru învăţare. Aplicaţiile
sunt din domeniul public cultivând la elevi respectul pentru drepturile de autor şi utilizarea aplicaţiilor cu
licenţă.
Aplicatii pentru telefonul mobil
https://itunes.apple.com/gb/app/pinnacle-studio/id552100086?mt=8
https://play.google.com/store/apps/details?id=com.nchsoftware.videopad_free&hl=en
https://itunes.apple.com/gb/app/bambuser/id344600665?mt=8
https://itunes.apple.com/gb/app/straight-8/id513897631?mt=8
https://itunes.apple.com/gb/app/aurasma/id432526396?mt=8
https://play.google.com/store/apps/details?id=com.aurasma.aurasma&hl=en_GB
https://play.google.com/store/apps/details?id=com.google.zxing.client.android&hl=en_GB
https://itunes.apple.com/gb/app/qr-code-maker/id513617634?mt=8
https://play.google.com/store/apps/details?id=com.ykart.tool.qrcodegen

983
 IMPORTANŢA RELAŢIEI GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF.ÎNV. PREŞC. CHIRA MIHAELA IOANA

GRĂDINIŢA P.P. ,, PITICOT”/CÎMPENI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela) Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane
a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în
contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul
societății așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

984
BIBLIOGRAFIE:
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.

985
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV. PRIMAR, CHIRIAC VIOLETA MAGDALENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.22, JUD. GALAȚI
Motto:”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.”
(Nelson Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ, ci la întreaga societate. Educația
începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.
Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl
reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale
pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai
de seamă ai pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii
democratice în teoria și practica educațională- ” Familia este un factor important și de răspundere al
educației”.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Necesitatea abordării parteneriatului
dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi
responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra
COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Totodată
relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare indirectă, prin
abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul educational, dar și a
feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre activitățile de implicare a
partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri
de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul acestora depinde în mare
măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și
materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate,
comunicare, implicare și respect.
De asemenea, realizarea și alimentarea unei comunicări eficiente a grădiniței cu exteriorul (mediul
social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere. Astfel, toate
proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali, vin în
sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății. Acestea
implică enunțarea unui scop, a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea conștincioasă
a realizării acestora.
Este foarte important să-i obișnuim pe copii să dezvolte relații constructive cu semenii lor, să trăiască
stări afective pozitive împreună cu colegii, să-si exteriorizeze și să-și împărtășească preocupările și interesul
pentru anumite subiecte, aducându-i astfel pe micuți mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din

986
acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând
și adoptând norme de conviețuire socială dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele
grupului cu care vin în contact, în vederea dezvoltării lor și implicării acestora în comunitate.

BIBLIOGRAFIE:
1.Alexandra Mateiaş (2003) , ,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi
consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
2.Băran- Pescaru, A. , ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289.

987
 ROLUL FAMILIEI ÎN INTEGRAREA COPILULUI ÎN RELAȚIILE CU CEI
DIN JURUL SĂU

PROF. ÎNV. PRIMAR CHIRILĂ GEORGETA MIRELA,

ȘC. GIMN. NR.1 ABRAM, BIHOR

Un aspect pe care îl au în vedere părinţii în educarea copilului de vârstă mică până la trei ani şi ulterior
se referă la problemele de integrare ale acestuia în relaţiile cu cei din jur. Lipsa integrării are ca rezultat un
copil izolat, cu uşoare tendințe de egoism. Aşa se explică faptul că, atunci când copilul ajunge pentru prima
dată la grădiniţă, cerinţele noi şi diferite ale mediului grădiniţei faţă de familie îl solicită la o continuă
adaptare a comportamentului.
Adaptarea, după cum este ştiut, reprezintă condiţia vieţii. J. Piaget (1980) explică adaptarea ca un
schimb permanent între organism şi mediul înconjurător în scopul rămânerii în acord cu acesta şi pentru
menţinerea echilibrului interior. Adaptarea de tip psihologic presupune atât acumularea de cunoştinţe şi
valori noi dar şi renunţarea la acele valori şi atitudini personale care nu sunt acceptate de societate. Esenţial
pentru adaptarea şcolară este ajustarea procesului de educaţie şi a caracteristicilor de personalitate ale
copilului în acelaşi timp.
Un copil este adaptat atunci când realizează în mod egal atât adaptarea pedagogică sau instrucţională,
cât şi adaptarea relaţională. Adaptarea relaţională presupune capacitatea copilului de a relaţiona cu cadrele
didactice şi colegii, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate.
Inadaptarea – potrivit perspectivei piagetiene se referă la incapacitatea persoanei de a realiza
echilibrat procesele de asimilare şi acomodare. Comportamentul inadaptat are întotdeauna caracter
individualizat din perspectiva psihologică. În sfera activităţii instituţionalizate a grădiniţei, devierile de
comportament sunt recunoscute ca atitudini de inadaptare la mediul acesteia, constituind o latură al
inadaptării sociale. Starea care se instalează vizează atât conflictul elevului cu sine cât şi cu mediul
instituţionalizat al grădiniţei. Acesta prezintă un deficit în plan relaţional-acţional prin care ignoră în
conduita sa, cerinţele impuse de statutul său. Izolarea este grea pentru copiii care nu pot stabili legături cu
colegii lor din lipsa abilităţilor sociale.
Pentru ca integrarea în grup a copilului să se facă cât mai bine este necesar ca acesta să aibă abilităţi
relaţionale de bază. Competenţele sociale de bază la preşcolari care sunt descrise în literatura de specialitate
se referă la iniţierea şi menţinerea unei relaţii şi integrarea într-un grup care se dovedesc a fi benefice
copilului atât pe termen lung şi scurt. Ele se referă la: prieteni mai mulţi, relaţii interpersonale sănătoase,
încredere în sine, sănătate emoţională, rezultate bune în activităţile de învăţare.
Comportamentele sociale se exersează în cadrul relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu persoanele
importante din viaţa lui. Acestea se pot dobândi în cea mai mare parte în familie prin intermediul
interacţiunilor zilnice. Copiii învaţă de la părinţi cum să-şi gestioneze emoţiile intense, cum să adopte un
comportament adecvat în diverse situaţii contextuale. Rolul principal al familiei este acela de a oferi modele
şi de a modela comportamentele copiilor. „Un copil crescut în respect, va fi respectat de ceilalţi.Un copil
crescut în răbdare va şti să se arate răbdător, un copil crescut în empatie va şti să se pună în locul altuia”
(Beliveau M., 2005, p. 90). În cadrul mediului instituţionalizat sunt cunoscute şi necesare următoarele
abilităţi relaţionale şi sociale, după cum menţionează autorul citat:
 Partajul – constă în a da şi a cere înainte de a lua;
 Empatia – presupune capacitatea de a se pune în locul altcuiva;
 Cooperarea – reprezintă abilitatea de a lucra împreună cu alţii;
 Colaborarea – se referă la ajutorul reciproc în urmărirea unui scop;
 Respectul de sine şi pentru alţii – presupune capacitatea de exprimare a propriilor păreri concomitent
cu ascultarea părerilor celorlalţi;
 Dialogul – duce la rezolvarea conflictelor pe cale amiabilă prin cuvinte şi nu prin bătaie.
Activitatea în grup trebuie înţeleasă de către copil ca antrenare şi oprire atunci când este necesar, în
sensul că libertatea personală se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Lipsa acestor abilităţi
relaţionale conduc la distanţarea de grup. Dobândirea lor în timp necesită refacerea imaginii în grup. Astfel,
socializarea constă într-un proces complex de devenire a omului ca fiinţă socială, de însuşire a unor norme,
valori și roluri sociale. În cadrul acestui proces el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor

988
roluri şi responsabilităţi sociale. Copilul ia cunoştinţă, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat
să le exercite, de principiile de organizare ale societăţii.

Bibliografie:
1. M. C. Beliveau, Necazurile micului școlar - Tulburările afective și dificultățile școlare, Editura
House of Guides Publishing Grup, 2005;

989
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ –FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR CHIRILĂ VIOLETA

C.N.I. CARMEN SYLVA PETROȘANI

Factorii principali care contribuie la desăvârşirea educaţiei copilului sunt şcoala şi familia. Pentru o
bună colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă comunicare şi implicare din partea lor.
Școala este locul în care produc și de transmit cunoștințe, se formează competențe cognitive, se
înțelege sensul vieții și al lumii înconjurătoare, se înțelege raportul cu noi înșine și cu ceilalți. Școala are
obligația de a profila caractere, de a insufla elevului plăcerea de a învăța, dorința de a reuși și de a face față
schimbărilor de pe piața muncii.
Fiind construită ca un sistem deschis, care se află în relație directă cu mediul său exterior și
obligatoriu cu comunitatea din care face parte, școala poate transforma coordonatele sale specifice în atuuri
care să-i permită inițierea și dezvoltarea parteneriatelor educaționale. Pentru a-și asuma un asemenea rol,
trebuie să aibă în vedere următoarele principii fundamentale:lărgirea caracterului participativ al
managementului şcolar;atragerea familiei, ca principal partener al şcolii;extinderea colaborării către toţi
factorii care pot deveni sensibili faţă de dezvoltarea educaţiei;sensibilizarea tuturor categoriilor care pot
avea o relativă disponibilitate în raport cu problemele şcolii şi cu susţinerea sa.
Când şcolile și familiile lucrează împreună pentru a sprijini învăţarea, copiii tind să aibă rezultate mai
bune, le place mai mult şcoala şi stau mai mult timp în ea. Multe studii au găsit că părinţii care se implică
în educaţia elevilor nu sunt condiţionaţi neapărat de venit şi nivelul lor de educaţie. În cadrul parteneriatelor,
profesorilor și conducerii școlii le revine sarcina de a crea școli cât mai asemănătoare familiilor.
Aceste școli trebuie să recunoască individualitatea fiecărui elev și să creeze un climat în care elevul
să se simtă valorizat și integrat. Școlile trebuie să vină în întâmpinarea tuturor familiilor, nu doar a celor la
care este ușor de ajuns. Părinților le revine sarcina de a crea familii asemănatoare școlilor. Aceste familii
trebuie să conștientizeze faptul că fiecare copil este și elev. Familiile trebuie să sublinieze importanța școlii,
a temelor pentru acasă și a activităților care contribuie la dezvoltarea competențelor și a aspirațiilor spre
succes ale elevilor.
Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală.
Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o valoare a
familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi
de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad
de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.
În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt: ședinţele cu părinţii; discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi; organizarea unor
întâlniri cu părinţii ; implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative ;
voluntariat ;asociaţiile de părinţi .
Funcţia educativă a familiei este rezultatul unei acţiuni dirijate, care în principiu, are aceeaşi structură
cu a oricărei alte acţiuni educaţionale, cu deosebire că se desfăşoară în alte condiţii. Mediul familial nu este
altceva decât cadrul în care se desfăşoară acţiunea educativă a familiei. Mediul influenţează, iar educaţia
acţionează.
Acţiunea educativă din familie are un carcater intenţional şi urmăreşte o anumită finalitate.
Obiectivul fundamental al educţiei în familie rămâne acelaşi: dezvoltarea multilaterală a personalităţii
copilului în vederea integrării sale în societate. Ca atare, acţiunea educativă a familiei se va răsfrânge asupra
tuturor laturilor personalităţii umane, în funcţie de particularităţile de vârstă ale copilului şi de posibilităţile
interne pe care le are. Familia se preocupă de dezvoltarea armonioasă a organismului, asigurând în acest
sens toate condiţiile necesare.
Pe linia dezvoltării intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului,
prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente, procesele senzoriale,
limbajul, atenţia, memoria, gândirea, etc. Se poate spune că nu există nicio latură a psihicului infantil asupra
căruia familia să nu-şi exercite acţiunea, consecinţele asupra unora dintre ele resimţindu-se toată viaţa. Sunt
anumite momente care marchează adevărate salturi în dezvoltarea psihică şi când aportul familiei este
considerabil. Tot aici am putea menţiona rolul imens al familiei în educaţia morală a copiilor. Aici se

990
formează primele deprinderi de comportare morală şi se pun bazele profilului moral în ansamblul său.
Familia constituie, totodată, un cadru favorabil exersării diverselor componente ale comportamentului
moral. Nu există nici un aspect al educaţiei morale, fie că este vorba de conţinut, fie că este vorba de
structura lui psihologică, care ar putea fi exclusă din sfera educativă a familiei.
Din punct de vedere al sarcinilor educaţiei politehnice familia pune bazele unui orizont politehnic
prin familiarizarea copiilor cu spiritul şi tendinţele tehnicii contemporane, prin formarea unor deprinderi de
muncă privitoare la mânuirea unor unelte, instrumente şi aparate.
Deducem din cele de mai sus că acţiunea educativă a familiei implică o multitudine de variabile ce
ţin de fiecare componentă structurală a ei- subiect, conţinut, scop, metode, toate la un loc circumscriind
specificul acestei acţiuni. Pedagogia familială, ca ramură a ştiinţei educaţiei, urmează să descrie şi să
elucideze particularităţile acţiunii şi influienţei educative a familiei.
Acţiunea educativă a familiei se deosebeşte şi în funţie de principalele două etape din viaţa copilului:
până la intrarea la şcoală şi în perioada şcolarizării. În aceste perioade familia susţine, lărgeşte şi adânceşte
acţiunile educative ale şcolii şi ale altor instituţii specializate, iar şcoala se sprijină neîncetat de experienţa
de viaţă a copilului dobândită în familie şi în alte împrejurimi ale vieţii sale.
Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul
de viaţă şi conduită. El influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului.
S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului,
familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul
părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea
de abordare a copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în
mediul educaţional. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de
câştigat sau de pierdut în formarea sa. Conduita părinţilor, modul lor de adresare, afectivitatea, relaţiile
dintre ei conduc nemijlocit la formarea copilului din toate punctele de vedere: cognitiv; socio-afectiv;
psihomotor; estetic.
Colaborarea dintre familie şi şcoala este mai mult decât necesară, impunându-se şi ca o obligaţie din
partea părinţilor pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza cu valorile spiritualităţii
umane.

BIBLIOGRAFIE
1.Tomşa Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Bucureşti, 2005

991
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

PROF. CHIRIȚĂ ELENA,

LICEUL TEHNOLOGIC ”ION GHICA” OLTENIȚA
JUDEȚUL CĂLĂRAȘI

Profesorul stă în centrul efortului de dezvoltare educațională. Este necesară implicarea activă a
părinților și a elevilor. Astfel, pentru a forma indivizi capabili să susțină progresul societății, este nevoie de
o generație nouă de părinți care să se implice activ în procesul educațional, ajutând astfel procedeul de
tratare diferențiată în funcție de particularitățile fiecărui copil. Relația cadrelor didactice cu părinții trebuie
să fie una pozitivă, consistentă și reciproc acceptată. Profesorul trebuie să mobilizeze energia părinților
activi (care sunt parteneri firești pentru activitatea didactică) și să găsească modalități de a motiva părinții
pasivi pentru a-i face mai activi.
Pentru o funcționare eficientă este nevoie și de implicarea activă a elevilor. Într-o clasă sunt mai multe
tipologii de elevi. Pentru a-i înțelege și pentru a contura un cadru armonios prielnic procesului de învățare,
profesorul are nevoie de implicarea părinților activi. Cum elevii sunt unici, atunci și stilul lor de învățare
este unic. Determinat de personalitate, stilul de gândire, mediul cultural din care provin, stilul de învățare
al elevilor trebuie să facă față mediului și dinamicii clasei.
Conceptul de supraviețuire psihologică - derivat direct din cel de supraviețuire biologică- ne arată că
stima de sine a elevului este un factor hotărâtor dacă acesta vrea sa aibă o sănătate psihologică bună, să fie
fericit și împlinit, să se bucure de realizările sale și de viață în general. Este important să se realizeze aceste
lucruri întrucât progresul societății este asigurat de indivizi bine formați psihologic și gata să înfrunte
provocările vieții.
Totodată relația grădiniță – școală – familie - societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educațional, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute).

Bibliografie:
[1] Ion Ovidiu Pânișoară, ”Ghidul profesorului 2017”, editura Polirom

992
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV.PREȘC. CHIRIȚĂ DANIELA - ANDREEA

Sistemul de învățământ din România este un subsistem al sistemului social global. Acesta prezintă la
intrare exigențele sociale contemporane privind educația tinerei generații, ale pregătirii forței de muncă si
specialiștilor, iar la iesire - finalitățile, valorizarea si eficiența instituțiilor de instrucție si educație,
obiectivate in „produsul" sau specific - oamenii pregătiți, forța de munca, specialistii, capabili sa se
integreze cu randament si spirit creator in activitățile social-utile. Întotdeauna, între fluxurile de intrare si
ieșire acționeaza un fenomen de reglare si optimizare, denumit conexiune inversa (feedback).
Vorbind despre sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, el a reflectat întotdeauna
cerințele și posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.
Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze
educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu
nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădinița, ca primă treaptă de socializare, nu trebuie să fie o instituție în care copilul să petreacă
nemotivat sau motivat parțial, un timp al existenței sale. Aici ”a munci” trebuie să aibă conotații nobile,
care exclud relaționări semantice ca „oboseală, rutină, timp pierdut”. Aici copilul trebuie să dorească să
vină, ca într-o oază de liniște, de unde să poată privi clar propriul viitor, cu toate variantele posibile, din
care să aibă șansa de a alege conștient pe cea care se potrtivește cel mai bine atât aspirațiilor individuale
cât și potențialului propriu.
La vârsta preșcolară, copilul dobândește cele mai profunde, durabile și productive însușiri ale
individualității proprii, o intensă receptivitate, sensibilitate și flexibilitate psihică. Este important de
subliniat faptul că, în practica învățământului preșcolar s-a abordat din ce în ce mai mult problematica
potențialului creativ al copilului. Prin joc sau activitățile ce au la bază jocul, se obțin produse noi, originale,
deoarece copilul dispune de capacitatea de a se juca, de a învăța și de a crea.
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l

993
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

994
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE! RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE!

PROF.BIOLOGIE CHIRIȚĂ PETRONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DICHISENI, JUD.CĂLĂRAȘI

Pentru asigurarea unei educații de bună calitate școala trebuie să realizeze un parteneriat autentic cu
comunitatea sa, să funcționeze ca un sistem deschis aflat într-o conexiune strânsă cu mediul său exterior în
care să dezvolte relații permanente, pozitive și durabile.
Strategia managerială, prin abordarea școlii ca întreg, are în vedere toate componentele organizației
școlare (finalități, structurile școlare, categoriile de resurse, demersurile proiective, performanțele, relațiile
cu beneficiari și parteneri). Fiecare dintre aceste componente asigură funcționarea unității de învățământ ca
o „comunitate școlară” autentică, deschisă în fața noutății și a schimbării.
Parteneriatul educațional cu comunitatea este necesar să se realizeze în fiecare școală, și vizează
întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor
factorilor educaţionali.
În cadrul acestui parteneriat trebuie să își găsească locul toate categoriile sociale și toate instituțiile
interesate în dezvoltarea educației: resursele umane angrenate în procesul de învățământ, elevii cuprinși în
școală, familiile elevilor, organizații nonguvernamentale, autorită-
țile locale, agenții economici. Astfel, trebuie respectate cele patru condiţii de realizare ale acestui
proces: comunicare, coordonare, cooperare şi, în final, parteneriat.
Părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor din grădiniţe şi şcoli să se
ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei acestora.
Cadrele didactice şi părinţii trebuie să lucreze împreună pentru a dezvolta o relaţie de cooperare în
clasă. Centrul acestui parteneriat este copilul.
Colaborarea școală familie începe de la grădiniță și continuă cu fiecare etapă școlară. Educatorii,
învățătorii, profesorii trebuie să creeze o atmosferă deschisă, informând, implicând şi încurajând părinţii:
să vină la ore, să-şi împărtăşească interesele şi talentele, să pună întrebări, să facă propuneri legate de
îmbunătățirea activităților, să participe la activitățile extrașcolare, ale Consiliului de părinți, la seminarii
interactive, etc.
La nivelul comunității, relația dintre școală si autoritățile locale trebuie să se sprijine pe
reciprocitatea intereselor și pe sprijinul mutual.
O bună informare adresată autoritătilor locale, asigurarea participării reprezentanților autoritătilor
locale la întâlniri cu personalul școlii, părinți, etc., organizarea unor activități de interes comunitar în
colaborare cu autoritățile locale, elaborarea unor programe comune cu privire la nevoile de educație din
comunitate ar concretiza sprijinul acordat în fonduri, resurse materiale pentru îmbunătățirea bazei materiale,
organizarea unor activități extrașcolare.
Managerii unităților școlare trebuie să se orienteze către sensibilizarea și atragerea autorităților
locale, dar si spre acoperirea unor nevoi și rezolvarea unor probleme ale comunității.
Un astfel de parteneriat cu comunitatea am realizat în cadrul proiecului „Pact pentru comunitate-
Călători către un mediu curat” susţinut prin programul de finanţare www.pactpentrucomunitate.ro, gândit
în vederea creşterii interesului elevilor faţă de mediul social şi natural în care trăiesc, crearea unui exemplu
de bună practică prin implicarea grupului ţintă ( 40 părinţi , 80 elevi 5 cadre didactce 20 membri ai
comunităţii ) în actvităţile proiectului , valorificarea diferitelor tipuri de inteligenţă ale elevilor în actvităţi,
altele decât cele formale, îmbunătăţirea situaţiei la învăţătură a elevilor.
Astfel, şcoala a devenit un motor pentru stimularea vieţii comunitare, un pol de iniţiere şi desfăşurare
de acţiuni semnificative cu rol social, economic, cultural, turistic, etc. în cadrul comunităţii pentru a creşte
gradul de educaţie şi de responsabilizare socială.
Activitățile derulate pe parcursul a 6 luni sunt măsurate în rezultate notabile, cu efecte imediate, dar
și pe termen lung:
• Amenajarea parcului şcolii prin plantarea de puieţi de pomi
• Realizarea de calendare personalizate cu imagini din localitate

995
 • Realizarea monografiei com. Dichiseni şi publicarea ei în formă scrisă şi online
• Implicarea membrilor comunităţii în realizarea activităţilor școlare
• Excursie în la Muzeul Antipa, în Retezat
• Ecologizarea spaţiilor verzi din comună şi de pe malul Borcei
• Creşterea gradului de implicare a primăriei Dichiseni prin găsirea de sponsori pentru dotarea
şcolii cu laptopuri, imprimantă, camere foto, a derulării de activități.
• Creşterea gradului de implicare a elevilor în concursuri şcolare şi proiecte educaţionale, cu
obţinerea de rezultate bune, transformarea elevilor în agenți activi ai propriei lor dezvoltări
• Creșterea gradului de implicare a familiilor elevilor, în calitate de principali parteneri ai școlii
• Schimbarea atitudinii cadrului didactic față de elevi, comunitate, școală, devenind agent motivator
prin inițiativă, creativitate, inovare
• Asigurarea poziției școlii de centru educațional și de cultură, de nucleu și vector pentru o
comunitate unită
Abordarea parteneriatului între cele trei mari „instituții”:școală-familie-comunitate, implică o mare
responsabilitate, dar și colaborare din partea fiecăruia, iar ceea ce este important se află în faptul că acțiunile
sunt direcționate și canalizate asupra copilului, de a-l ajuta să aibă succes la școală și, mai târziu, în viață,
de a se forma ca cetățean activ, împlinit în viața privată și publică.

Bibliografie:
Rădulescu E., Târcă A., Școală și comunitate, Humanitas, București, 2002
MEN, Managementul educațional, Module pentru dezvoltarea personalului didactic, Editura Educația
2000+, București, 2005
MEC, Asigurarea calității în educație, Editura școala gălățeană, Galați, 2005

996
 ÎMPREUNĂ REUŞIM: ŞCOALĂ, FAMILIE, COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRESCOLAR: CHIRIŢOIU DIANA MARIA

GRADINITA CU PP NR.21
DROBETA TURNU SEVERIN

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
şi succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi
comunităţi. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor şi adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se
consideră pe ele însele şi elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile.
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile şi
comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii
şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o
problemă de natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american,
parteneriatele şcoală - familie - comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul
lor la şcoală.
Alături de şcoală, familia şi comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalităţii copilului.
Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent
dialog cu cei mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite
acţiuni până îşi formează propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii,
de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite
forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -
comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în
psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate
necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori, care nu şi-au pus probabil atâtea
probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică,
în care tradiţia avea ultimul cuvânt.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel activitate
în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de dezvoltare, de conducere şi de
îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre altele, o ascultare activă,
implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct
de vedere diferit.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea
locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor
parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala
trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona
resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul
schimbărilor din societatea actuală. Scoala poate participa şi interacţiona dezinteresată cu familiile elevilor,
poate iniţia activităţi utile în şcoală sau în afara acesteia, sprijină actorii implicaţi pentru a se cunoaşte pe
sine şi pentru a înţelege normele moral - civice, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi performanţele elevilor,
poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică etc. Familia reprezintă elementul cheie în
socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative şi cu
privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.

997
 Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare plac şi descătuşează energiile mintale şi sufleteşti.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil într-o comunitate, veţi observa
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre
cele mai importante funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu
oamenii care reprezintă aceste funcţii.
Degeaba povestiţi despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dumneavoastră dacă nu luaţi parte împreună cu
ei şi oamenii din comunitatea locală la şezători, clăci, la slujbele de la biserică. Veţi vedea ce mult se
mândresc şi nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat.
Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar nu i-am dus niciodată la o secţie de
poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le-am spus cum să-şi păstreze sănătatea, dar nu le-am
arătat un spital şi ce dureros este să fii bolnav.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au avut tocmai rolul
apropierii de aceste instituţii, a comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri.
Sensibilizarea reprezentanţilor comunităţilor locale cu privire la problemele şcolii a reprezentat o
dimensiune deosebit de necesară pentru realizarea obiectivelor parteneriatului; şi aceasta deoarece orice
abordare abruptă, resimţită ca o ingerinţă autoritară în problemele comunităţii este şi va fi sortită eşecului;
în plus orice acţiune de dezvoltare nu este eficientă dacă nu este înţeleasă şi preluată ulterior de comunitate.
Concluziile întâlnirilor, aprecierile făcute de participanţi în timpul evaluării finale a activităţilor,
ecourile parteneriatului au dovedit că acţiunile de sensibilizare comunitară desfăşurate au reprezentat un
important cadru organizat de dialog şi comunicare, aşteptat de mult şi resimţit ca necesar de toţi
participanţii. S-a constatat o dorinţă de colaborare, conştientizându-se importanţa şcolii pentru comunitate
şi necesitatea sprijinirii şcolii de către aceasta.
Exemple de prezentare a modelelor comportamentale sunt multe, dar tu ca dascăl, modelator de
suflete trebuie să doreşti să creezi acea comuniune familie – şcoală – comunitate, în primul rând fiind sincer
cu tine însuţi şi cu ceilalţi în tot ce faci şi ce grăieşti, fiind dispus să înveţi mereu, alergând alături într-o
cursă pentru cunoaştere, către un ţel.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia
este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au
pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să
construiască drumuri noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi
comportamente capabile să facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi
complexitate. Şcoala este chemată să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi
sisteme de valori.

Bibliografie:
Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005;
Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004;
Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.

998
 ÎMPREUNĂ

PROFESOR CHIROIU VIOLETA

COLEGIUL NAŢIONAL RADU GRECEANU, SLATINA

FAMILIE

GRĂDINIŢ
SOCIETATE Ă

ŞCOALĂ

Copilul mic este influenţat de familie. De prezenţa mamei, de buna dispoziţie a mamei, implicit de
purtarea tatălui in famile, de condiţiile de viaţă. Pe măsură ce crește, cei din familie îi influențează formarea
ca individ. Primele modele de comportament le intâlnește în jur: părinți, bunici, frați mai mari. De multe
ori imită ce văd. Așa că atenție, părinți și bunici ! Copiilor le trebuie un climat familial calm, vesel, cald,
plin de iubire, încredere, speranță. Au mare nevoie de existenţa şi stabilitatea familiei. Au nevoie încet de
prezența altor copii de vârsta lor și de un om capabil să le transmită multe cunoștințe, într-un cadru adecvat
și într-un mod profesional. Intervine aici grădinița. Familia e cea care alege grădinița și vârsta de la care o
frecventează copilul. Condițiile oferite de grădiniță depind însă de ce oferă societatea prin sistemul de
învățământ, prin condițiile materiale. Școala cred că influențează grădinița prin pregătirea dată viitorilor
educatori și prin relația pe care învățătorii o au cu grădinițele. Cei mici vizitează în ultimul an de grădiniţă
şcolile din apropiere, iar învăţătorii vizitează copiii la grădiniţe, stau de vorbă cu profesorii.
În continuare, rolul părinţilor în viaţa copilului de grădiniţă este important. Chiar dacă acum mai au
un sprijin în doamna educatoare şi în doamna învăţătoare, nu se simt în largul lor dacă părinţii sunt plecaţi
în străinătate, dacă sunt divorţaţi, sunt violenţi sau alcoolici. Relaţia dintre copil, părinţi, şcoală este de
lungă durată şi influenţată de societate. Copilul vrea o familie perfectă, într-o lume fără griji. Este dreptul
lui să vrea să aibă asta. Poate fi posibil? Depinde de familie, societate, şcoală.
Pe perioada şcolii, copilul are nevoie de susţinerea părinţilor, a prietenilor, a profesorilor,
consilierilor. Vine adolescenţa cu întrebările şi căutările ei, cu manifestările diverse. Schimbările fizice,
comportamentale, hormonale, cer o îndrumare, o canalizare din partea familiei, şcolii, societăţii.
Informaţiile primite de elev sunt copleşitoare. Unii nu mai discută cu părinţii, caută lămuriri pe internet,
sau la cunoscuţi de vârsta lor sau mai mari. Foarte uşor se lasă duşi de anturaje nepotrivite iar urmările pot
fi uneori fatale. Părintele plecat în străinătate îi spune să înveţe că doar îi trimite bani lunar, prietenii îl
provoacă la o ţigară, la televizor sunt destule ştiri şi emisiuni care prezintă partea urâtă a vieţii. Unii vor să
termine doar 8 clase şi să plece cu părinţii în străinătate, unele fete cred că dacă se căsătoresc din clasa a
zecea, scapă de taţii violenţi, de sărăcie.
Consider că perioada şcolii este foarte importantă în viaţa unui om, sub toate aspectele. Atunci copiii
se formează pentru perioada de după 18 ani. Unii reuşesc să intre la facultate, să fie sprijiniţi de părinţi
financiar, să spere la un loc de muncă . Alţii renunţă la studii suoerioare sau liceale pentru a se angaja sau
pleacă să muncească în străinătate, încrezători că vor avea bani. Din păcate, din ce în ce mai mulţi tineri
caută un loc de muncă uşoară, curat şi foarte bine plătit. Banii sunt importanţi, dar nu numai asta contează.

999
Contează să te simţi împlinit sufleteşte, să ai conştiinţa împăcată că te-ai străduit să faci totul bine, să fii
conectat la cei din jur cu bunătate. Câtă violenţă se vede la televizor sau chiar în jur!
Se face religie în şcoli. Tinerii se duc la biserică mai mult ca înainte de 1989. Dar parcă tot nu găsesc
soluţii. Ştiu că o elevă s-a sinucis în clasa a opta deoarece era însărcinată cu tatăl alcoolic, ştiu un elev foarte
inteligent care nu a putut renunţa la prenadez, ştiu părinţi care îşi părăsesc copiii, profesori care se îngrijesc
de starea elevului mai mult decât părinţii acestuia, ştiu elevi care apreciază profesorul care reuşesc să-i
înveţe ceva, chiar dacă părinţii nu au dorit decât note mari fără muncă, ştiu copii care au spus că nu-i
interesează şcoala, că vin doar pentru a fi prezenţi, părinţi care beau alocaţia copiilor, dar şi părinţi care-şi
cărau copii în spate până la şcoală, ca să nu intre apă copiilor în încălţările rupte, părinţi care au sprijinit
copiii cu mari sacrificii, copii care sunt crescuţi de asistenţi sociali cu multă iubire, profesori îmbrăţişaţi de
elevi, oameni care ajută fără să aştepte nimic în schimb.
Toate astea se ştiu. De toţi. Şi totuşi părinţii nu sprijină suficient profesorii, societatea nu sprijină
suficient familia şi şcoala, părinţii nu sprijină suficient copiii. Copii nu mai au încredere în părinţi, în
societate. Se simt prea repede maturizaţi.
Totul se leagă, se influenţează. O societate fără educaţie nu are viitor. Societatea trebuie să sprijine
familia, şcoala. Consider că societatea infuenţează educaţia copilului prin:

CONDIȚII
SISTEMUL DE MATERIALE
ÎNVĂȚĂMÂNT
SISTEMUL
POSIBILITĂȚI DE LOCURI DE SANITAR
DEZVOLTARE MUNCĂ
CULTURALĂ BISERICA

Ca profesori, trebuie să fim o punte de legătură între famile şi copil, între societate şi copil. Avem
datoria şi frumoasa menire să ajutăm zilnic copiii cu un zâmbet, cu un sfat, cu tot ce am învăţat ca să-i
facem să meargă înainte, să caute să facă lucrurile aşa cum e mai bine. De multe ori nu aşteptăm societatea
să ne ajute, noi ajutăm dinainte.

1000
 RELAŢIA ŞCOALĂ- COMUNITATE DIN PUNCT DE VEDERE
MANAGERIAL

PROF. CHIS FLORIDA RITA

LICEUL TEORETIC “PAUL GEORGESCU” TANDAREI, IL
PROF. CRISTACHE MARIA
LICEUL TEHNOLOGIC ȚANDAREI, IL

Educaţia este o investiţie pe termen lung, imposibil de desfăşurat în termeni de eficienţă fără
un sprijin larg, fără participare. De aceea, educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune consensul
între şcoală şi comunitate. Consensul este însă mai mult decât o simplă practică de dialog ce serveşte
la remedierea conflictelor, este un tip de instituţie indispensabilă bunului mers al sistemului.
„Conştiinţa consimţirii’’ consolidează benefic alegerile din şcoală, asigură astfel succesul educatiei.
Această conștiință a consimțirii se referă, de fapt, la modul în care se manageriază de către școală
relația pe care o dezvoltă cu întreaga comunitate.
Unităţile de învăţământ au fost întotdeauna organizaţii deschise către mediul lor de acţiune, în
sensul că ele creează valori de întrebuinţare noi (calificări, precum şi creaţii ştiinţifice şi/sau artistice),
pe care le oferă şi le valorifică în cadrul societăţii. Deschidere a şcolii este condiţia pentru adaptarea ei
la o societate în continuă schimbare.
În conlucrarea şcolii cu comunitatea, şcolii îi revine menirea de a coordona toate acţiunile educative.
Rolul şcolii în această coordonare este determinat de faptul că ea este o instituţie specializată, cu cadre
pregătite pentru realizarea scopului educaţiei.
Acţiunea de coordonare pe care o exercită şcoala se concretizează în selecţionarea influenţelor
educative pe care le exercită diferite segmente ale comunității, în funcţie de particularitățile de vârstă ale
copiilor, asigurând dozarea raţională a întregii munci educative. Din ansamblul influenţelor educative ale
mediului educativ şcoala trebuie să selecţioneze însă pe acelea care sunt adecvate vârstei elevilor. Ea nu
acţionează asupra unui spectator în general, ci asupra unui om în devenire, copil de o anumită vârstă. Şcoala
trebuie să integreze influenţele educative exercitate de ceilalţi factori într-un sistem al muncii educative din
cadrul ei, concretizat într-un plan concret a cărui realizare este urmărită de întregul colectiv pedagogic.
Cooperarea şcolii cu diverși factori din comunitate sporeşte forţa educativă a acţiunilor pe care aceşti factori
le întreprind pentru formarea tinerei generaţii.
În relația dintre școală și comunitate pot apărea blocaje cu efecte nefaste pentru educație. Dintre
acestea pot fi menționate:
 neraportarea la un set de valori comune;
 școala nu are o politică în ceea ce privește relația cu comunitatea;
 dezinteresul părinților;
 lipsa educației pentru valorile democrației;
 sărăcia;
Principiile care trebuie să guverneze această relație sunt : participare, domnia legii, transparenţă,
orientare spre nevoile tuturor celor interesaţi, consens pe termen lung, echitate, eficienţă, responsabilitate.
Practicile participative care conduc la performanţă înaltă sunt relaţii de muncă bazate pe nevoi
interdependente şi respect reciproc, .
Domnia legii trebuie să fie o caracteristică sine qua non a bunei cooperări. Acest lucru aduce în spaţiul
public o serie întreagă de valori ca: nediscriminarea, egalitatea de tratament, neutralitatea şi generalitatea
cererii, protecţia drepturilor omului. Administrarea şcolii în raport cu acest principiu presupune măsură
existenţa unor mecanisme interne de evaluare şi control, domenii în care reprezentanţii comunităţii, ai
asociaţiilor de părinţi etc. ar putea juca un rol semnificativ.
Transparenţa presupune adoptarea deciziilor cu respectarea tuturor regulilor şi a regulamentelor, de
aşa natură încât, să fie cunoscută de către toţi cei interesaţi sau afectaţi de o anumită decizie. Pentru a fi
transparent procesul de comunicare trebuie să asigure nu numai o cantitate suficientă de informaţii, cât şi
exprimarea acesteia într-o manieră care să o facă uşor de înţeles. Asigurarea transparenţei, când ne referim
la o școală, presupune ca toate instituţiile comunității cu impact direct în educație să fie să fie consultatee,

1001
să li se comunice deciziile luate, motivaţia acestora şi efectele scontate, să aibă acces la rapoartele de
activitate şi de evaluare.
Cadrul legal în care funcţionează şcoala contemporană nu numai că face posibilă, dar chiar
încurajează implicarea comunității în orice decizie legată de buna funcţionare a şcolii. Mai mult chiar,
concepţia pedagogică actuală acceptă implicarea altor factori decât elevii şi profesorii în chiar procesul de
învăţare/ educare.
Respectarea consensului pe termen lung presupune un serios proces de negociere şi de mediere între
interese, uneori diferite sau chiar divergente, pe care managementul școlar trebuie să-l gestioneze
competent.
Orice şcoală trebuie administrată în aşa fel încât să creeze condiţii adecvate de manifestare pentru
toţi elevii, indiferent de zestrea lor intelectuală, de mediul social din care provin, de bagajul cultural, sau
de aptitudini şi preferinţe. Principiul echităţii trebuie în mod deosebit urmărit în momentul în care discutăm
despre copii prevenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile.
În contextul unui management orientat către consolidarea relației școală - comunitate, trebuie să se
aibă în vedere eficiența și eficacitatea procesului educațional. Conceptul de eficienţă desemnează procesul
de a atinge acele finalităţi care să corespundă cu necesităţile, printr-un proces de folosire echilibrată a
resurselor. Eficacitatea reprezintă capacitatea unei organizaţii, a unui proces sau a unui sistem de a da
rezultate dorite sau definite anterior acţiunii.
Responsabilitatea trebuie manifestată faţă de toţi cei care, sub o formă sau alta, au interese în raport
cu activitatea şcolară. Şcoala trebuie să asigure tuturor tinerilor servicii educaţionale de o cât mai bună
calitate, într-un mediu educaţional sigur, prietenos şi corect administrat.
În concluzie, managementul relației școală – comunitate se definește prin identificarea participanților
la educație, în context comunitar, motivarea și implicarea acestora, implicarea lor curentă și activă în
procesul de luare a deciziilor prin respectarea unor principii concrete.

BIBLIOGRAFIE
Băran-Pescaru A., Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti, 2004
Cucoș, C., Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași,
2009.
Popescu M., Implicarea comunității în procesul de educație. Ghid pentru părinți și cadre didactice,
Editura Corint, București, 2000
Stăiculescu, C. Școala și comunitatea locală. Parteneriat pentru educație. București: ASE, 2008.

1002
 EFICIENȚA PARTICIPĂRII PĂRINȚILOR ȘI COMUNITĂȚII ÎN ACTUL
EDUCATIV

PROF. ÎNV. PREPRIMAR CHIȚAN CRISTINA

G.P.P. ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT, DOROHOI
În ultimile decenii s-a remarcat, în cadrul a numeroase programe pentru copii, o implicare progresivă
a familiei și comunității locale. Programele preșcolare trebuie să individualizeze activitățile copiilor, ținând
seama de grijile, prioritățile și preocupările familiilor, deoarece familia reprezintă un element cheie ăn
dezvoltarea sănătății, competenței și activității copilului. Dar familia nu poate exercita această funcție fără
colaborarea cu grădinița, care asigură resurse suplimentare.Implicarea familiei în cadrul programului
desfășurat în grădiniță este esențială pentru îmbogățirea mediului stimulativ, fixarea și lărgirea
cunoștințelor asimilate în sala de grupă. Implicarea familiei în activitățile copiilor va întări sprijinirea
țelurilor educaționale.Grădinița-familia-comunitatea din care face parte exercită o influență vitală asupra
dezvoltării copiilor, chiar dacă ei acționează în contexte sociale diferite.
În actul de educare a copilului preșcolar, o componentă importantă o constituie procesul instructiv –
educativ la care contribuie familia, grădinița, comunitatea locală. Familia este factoruleducativ prioritar,
înrucât educația educația începe din familie, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită și-l urmează, de
aici decurgând dimensiunea morală a funcției sale. În familie, copilul își face pregătirea pentru viață.
Contribuția familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură ce etapele de
creștere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei.Pe măsură ce depășește pe treptele superioare, în
această perioadă intervin alți factori educativi. La vârsta preșcolară, un factor important este grădinița, care
desfășoară un amplu proces instructiv – educativ, educatoarea aplică metode și procedee pedagogice, dar
consideră că rezultatele deosebite ale preșcolarilor, vor fi mai deosebite atunci când îi antrenam, alături de
noi, și pe părinți ori de câte ori va fi necesar. Implicarea părinților și a comunității locale: primăria, biserica,
poliția, agenții economici în acțiunile grădiniței îi determină pe aceștia să înțeleagă că responsabilitatea
grădiniței ți cea a familiei și comunitatea locală converg spre un scop comun, iar pe de altă parte, le dă
posibilitatea să apecieze în mod real activitatea educatoarei.
Inițierea părinților în probleme specifice educației se realizează prin consultații, expuneri și prin
participarea lor directă în activitățile directe cum ar fi: spectacole, excursii, drumeții. Prin aceste modalități
eficiența activităților va fi mai mare, dar realizăm totodată, un învățământ modern.
În grădinița noastră parteneriatele cu părinții și comunitatea locală a devenit o tradiție să organizăm
serbări, drumeții, excursii, festivaluri și concursuri care fără sprijinul lor ar fi mult mai greoaie, aceștia au
înțeles importanța colaborării cu noi și avantajele acestor colaborări: copiii simpt dragostea și apropierea
părinților, a polițistului, a preotului, a primarului, etc., nu numai prin bucuriile ce li se oferă ca recompense
ci prin faptul că aceștia sunt alături de ei, îi încurajează, îi susțin, le sunt alături, copiii sunt mai siguri pe
ei, le dă o siguranță fiindu-le atât de necesar dezvoltării și echilibrului interior.
Părinții au șansa de a deveni participanți la educație, prin implicarea afectivă și prin emoțiile trăite
alături de copii lor, de ai înțelege mai bine, să-i observe, să vadă cum se comportă în colectiv, în societate,
în competiții, etc.
Grădinița apropiindu-se de părinți și comunitate, colaborarea cu ei duce la o cunoașteremai bună a
relațiilor familie - copii, comunitate-familie-grădiniță.
Cunoscând situația și posibilitățile financiare ale grădiniței, părinții si ceilalți parteneri, ajută financiar
la realizarea unor activități desfășurate, obținându-se, astfel un răspuns la cerințele actuale ale unei grădinițe
moderne.
Participând afectiv și efectiv la viața grădiniței, a participării părinților și comunității în actul educativ
aceștia nu vor vedea doar funcția socială a acesteia, de supraveghere a copiilor, ci vor conștientiza că ea
desfășoară un proces instructiv – educativ bine fundamentat și organizat.
Entuziasmul și respectul între adulți este “contagios” și pentru copii.

1003
 Bibliografie
 Stăiculescu Camelia – „Managementul parteneriatului scoală – organizaţii neguvernamentale”, în
Studia Universitatis, nr. 5/2008, Seria Stiinţe ale educaţiei, Universitatea de Stat din Moldova, Chisinău
 Parteneriatul şcoală-familie: abordări creative în contextul şcolii prietenoase copilului, În:
Didactica pro..., nr.1, 2009
 https://cyd.ro/tipuri-si-forme-ale-educatiei
 Rădulescu Eleonora, Tîrcă Anca – „Scoală si comunitate Ghid pentru profesori”, Colecţia educaţia
2000+, editura Humanitas Educaţional, Bucuresti 2002
 Băran- Pescaru, A. , ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004. Bezede R.
 Stăiculescu Camelia – „Managementul parteneriatului scoală – comunitate” în Managementul
grupului educat, Editura ASE, Bucuresti, 2006

1004
 PROMOVAREA UNUI COMPORTAMENT RESPONSABIL ŞI MORAL
ACASĂ ŞI LA ŞCOALĂ

PROF. CHIVA ANA - IULIA ,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ "ELENA FARAGO", CRAIOVA

Educaţia, orientată spre evoluţia spirituală a elevilor care sunt baza societăţii adulte de mâine,
presupune o participare activă a tuturor părţilor implicate în acest proces, comunicare, colaborare între
acestea. Şcoala şi familia sunt cei doi factori esenţiali, acestora alăturâdu-li-se, comunitatea şi anturajul în
care activează elevul. Dacă aceste medii sunt complementare, ele duc la succes pe plan personal şi şcolar
deopotrivă.
Este necesar ca şcoala să fie în permanentă legătură cu toate instituţiile sociale interesate de domeniul
educaţiei copilului de vârstă preşcolară si şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare.
Totodată şcoala trebuie să facă posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea
şi luarea deciziilor responsabile.
Din ce în ce mai evident devine faptul că generaţiile actuale de elevii sunt diferite, fapt datorat
schimbărilor radicale de stil de viaţă în ultimii ani şi faptului că relaţile de familie nu mai sunt conduse
după aceleaşi repere şi valori clare şi general valabile. În foarte multe cazuri elevii vin la şcoală cu o educaţie
mult influenţată de mediul on line sau media, ceea ce îi determină pe aceştia să adopte false valori şi idei
cinice despre viaţă.
În ceea ce priveşte stilul de învăţare, acesta este de asemenea modelat de gadgeturi (telefoane, tablete,
laptop, PSs-uri) şi de alte mijloace moderne la care copiii sunt expuşi de la vârste fragede. Luând în discuţie
doar partea pozitivă a acestei expuneri, constatăm că, în societatea modernă, elevii au acces la mult mai
multe informaţii. Astfel, şcoala are nevoie de metode din ce in ce mai incitante pentru a-i putea atrage către
învăţare şi către valorile autentice.
În conseciţă, ca la aproape orice materie, valorile morale pot fi promovate prin intermediul unor
subiecte abordate.
În cadrul orelor de limba engleză, spre exemplu, curiozitatea şi creativitatea pot fi stimulate prin
strategii de învățare, cum ar fi teatrul, jocurile on line pe tabla interactivă alternate cu activităţi outdoor.
Aceste activităţi oferă ăn suport atractiv procesului de învăţare, un context real şi de interes pentru folosirea
limbii engleze de către elevi. Ei asimilează atât limba străină, cât şi valorile pe care profesorul doreşte să le
insufle. Pentru a deveni permanente însă, este imperios necesar ca aceste valori să fie susţinute acasă de
către familie.
Exerciţii, dezbaterile care să promoveze atât ştiinţa căt şi etica sunt foarte utile şi pentru dezvoltarea
vocabularului şi aplicarea problemelor gramaticale predate dar şi pentru educarea morală a elevului. Pentru
stimularea imaginației morale a elevilor discuţiile, jocul de rol transformarea exerciţiilor în prilej de
conversaţie sunt metode eficiente. Elevii sunt asftel ajutați să recunoască problemele morale, să analizeze
conceptele și principiile morale cheie şi astfel este stimulat şi sentimentul de responsabilitate.
Revenind la mijloace moderne la care copiii sunt expuşi de mici, familia are rolul de interveni atunci
când gadgeturile (telefoane, tablete, laptop PSs-uri) devin un element negativ care, folosit în exces, duce la
alienare, deficit de atenţie sau chiar depresie. Grădiniţa şi şcoala sunt de cele mai multe ori cele care
semnalează parinţilor că există o problemă legată de acest aspect pe care părinţii, deşi îl trăiesc, uneori nu
îl conştientizeză.
În consecinţă, pentru ca procesul educativ să fie unul eficient, este necesară încheierea de parteneriate
între şcoli, comunitate şi alte instituţii ce pot contribui la educarea mai complexă a elevilor. La acțiunilor
efectuate în cadrul unor astfel de parteneriate, elevii vor experimenta, înțelegând și adoptând norme de
conviețuire socială dezirabilă și adaptându-şi comportamentul propriu la cerințele grupurilor cu care
înteracţioneză, şi minimalizând eventuale efecte negative ale mediului virtual.

1005
 Bibliografie:
• ETHICS IN THE SCIENCE CLASSROOM, Theodore D. Goldfarb, Department of Chemistry,
SUNY-Stony Brook and Michael S. Pritchard, Department of Philosophy, Western Michigan University
• Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Băran-Pescaru, Adina Bucureşti, Editura Aramis,
2004Cucoş, Constanti (coord.),
• Comunicare şi învăţare ,, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

1006
 RELAȚIA ȘCOALĂ-GRĂDINIȚĂ-FAMILIE-SOCIETATE

AUTOR: PROF.CHIVU ANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ TRAIAN
COM. TRAIAN, JUD OLT

Motto: ,, Omul nu poate deveni om decât prin educație ,, -I.KANT

Educația reprezintă motorul fundamental al devenirii și dezvoltării ființei umane.Fie că vorbim în
primul rând de educația din sânul familiei, fie că vorbim de educația formală din cadrul instituțiilor școlare
sau de cea nonformală, prin intermediul diverselor instituții culturale, individul uman nu se poate dezvolta
fără a fi educat într-un fel sau altul. Omul se află în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței
sale, asimilînd normele și valorile societății, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umană.Astfel, el este pregătit pentru viața socială, pentru asumarea unor roluri și
responsabilități, ori acest lucru se poate realiza numai în cadrul unor forme specifice de activitate socială și
în cadrul specific al unor instituții sociale:familia, grădinița, școala, instituțiile culturale, la care se adaugă
întregul sistem al mijloacelor moderne de informare și influențare.
Fără îndoială, cea mai importantă etapă în dezvoltarea individului uman o reprezintă educația din
rândul familiei sau, cum obișnuim să spunem în termeni populari , ,,educația celor șapte ani de acasă ,,
.Rolul familiei în educarea copilului este fundamental, deoarece familia îî insuflă primele deprinderi
motrice și comportamentale, îl învață să vorbească, să meargă, să mănânce, să socializeze, să devină
independent, deprinderile igienice sau de alimentație sănătoasă, toate acestea constituindsuportul
dezvoltării ulterioare și punându-și amprenta asupra întregii personalități.Tot în familie se formează cele
mai importante deprinderi de comportament:respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea,
etc., părinții oferind copilului exemple de comportament în diferite împrejurări.Foarte important este și
suportul afectiv pe care îl oferă familia , răbdarea, afecțiunea și înțelegerea de care copilul are nevoie.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță.Intrat în prima etapă a școlarizării,
copilul poate fi confuz, cuprins de o stare de anxietateși din această cauză, părinții trebuie să îi ofere
sprijinul necesar adaptării la noul mediu educațional.La intrarea în grădiniță ,, părinții vor transmite
educatorilor toate informațiile legate de copil:stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularități de
învățare, mod de comportare, etc.La rândul său, grădinița deține mijloacele specifice pentru valorificarea
potențialului fizic și psihic al fiecărui copil și de aceea se impune realizarea unui parteneriat educațional
între grădiniță și familie, cum la fel de utilă pentru dezvoltarea ulterioară a copilului va fi colaborarea dintre
grădiniță și școală, școală și familie.Ca instituție care va continua educația copilului, școala va colabora cu
grădinița prin intermediul schimburilor de experiență dintre învățători și educatori, vizite la școală, Ziua
Porților Deschise, etc.Foarte importantă este și colaborarea părinților cu școala, mai ales pentru elevii mai
mici, care trebuie să se adapteze unor experiențe educaționale noi.Implicarea în educația școlară a copiilor
are diferite efecte pozitive:note mai mari, abilități îmbunătățite de scriere și citire, rată de prezență la școală
mai bună, etc. Pe lângă sprijinul familiei, școala beneficiază și și de suportul comunității locale, care asigură
cadrul material necesar desfășurării procesului instructiv-educativ. La acest nivel pot fi atrase noile resurse
pedagogice, necesare pentru optimizarea activitatilor didactice: - resurse materiale: noi spații de școlarizare,
noi mijloace de invățământ, - resurse umane: cadre didactice asociate, specialiști în informatizarea
invățământului, în proiectarea educației tehnologice, în realizarea acțiunilor de educație nonformală, -
resurse financiare: inițiative proiectate în cadrul sistemelor de sponsorizare instituționalizate la nivel
național, teritorial- local, - resurse informaționale: manuale alternative, materiale de analiză-sinteză, etc.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente . Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi și ajută la
formarea unor oameni pregătiți, oameni de care societatea are mereu nevoie.

1007
 Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

1008
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CHIVU MARILENA

ȘCOALA GIMN. VALEA VOIEVOZILOR
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii

1009
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1010
 UN ÎNTREG: ȘCOALA-FAMILIA SOCIETATEA

PROF. ÎNV. PRIMAR, CIBU EUGENIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 SEBEȘ
JUD. ALBA

Legătura dintre școală – familie - comunitate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia sunt în formare.
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului
primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul
socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea
este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează
comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala, apoi comunitatea.
Întreaga activitate didactică este determinată, în mod substanţial, de relaţiile pedagogice stabilite între
profesori şi elevi, între elevi şi elevi, dar şi de relaţiile între familie şi şcoală, între profesori şi părinţi, între
elevi şi părinţi. Atât profesorii cât şi părinţii au acelaşi interes deosebit faţă de succesul copiilor şi deţin
sistemul de legături care să le faciliteze reuşita.
Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Şcoala şi
comunitatea, care fac posibilă educația sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi,
sociologi, psihologi, filozofi, fiecare încercând să surprindă aspectele ce contribuie la mecanismele de
funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de promovare a educaţiei.
Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social care are în centrul său comunitatea şi
dezvoltarea sa. Astfel, școala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate
şi iniţierea unor parteneriate cu societatea, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Şcoala este
una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi nu se poate dezvolta
fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea
demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil și construirea unui parteneriat educativ cu
societatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul, constituind o cerinţă a educaţiei de azi. Astfel,
deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât în legătura strâns formată, școală-
familie-comunitate.
Partenerul tradiţional al şcolii este familia. Pentru ca acest parteneriat să devină eficient, familia
trebuie să fie implicată, responsabilizată în educaţia copiilor să dețină în permanență o legătură cu
activitățile școlare. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea
influenţează şi modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra
persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul
laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii, suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai
greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost.
Parteneriatele educaţionale şcoală-familie-comunitate nu se reduc la acele forme tradiţionale prin care
şcoala colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor , corespondenţa cu
părinţii, lectoratele pedagogice, vizite, activități extrașcolare, ci implicarea părinţilor prin activități concrete
la nivel de școală. În contextul reformării învăţământului românesc actual, parteneriatele educaţionale
trebuie să ofere soluţii reale la marile probleme cu care se confruntă învăţământul, la realizarea cărora să
contribuie: întregul personal angajat în învăţământ, toţi elevii din şcoală, părinţii şi susţinătorii legali ai
elevilor, organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, reprezentanţii cultelor religioase, agenţi
economici, structurile de tip sindical, autorităţile centrale şi locale.
Omul este în permanentă interacțiune cu factorii sociali ai existenței sale. În această interacțiune, el
asimilează normele și valorile societății, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viața socială, pentru asumarea unor roluri si
responsabilități. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viață, în cadrul unor forme

1011
specifice de activitate socială și în cadrul specific al unor instituții sociale: familia, grădinița, școala,
instituțiile culturale, dar și împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare și influențare.

1012
 RELAȚIA GRADINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE ÎN
DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. CÎMPEAN ANA

GRĂDINIȚA CU P. P. „PITICOT ” CÎMPENI / ALBA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmitere a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum
și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social
cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel
la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora
pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru
școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite,
programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici,
înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la
cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel, preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un
loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă, ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de
lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii,
adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om (școală, locul de muncă, societatea însăși!)

Bibliografie:
1. ***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București,
2009.
2. Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
3. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002

1013
 EDUCAŢIA ÎN CONTEXT EUROPEAN

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR CIMPOERU GABRIELA CARMEN

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV, TÂRGU- JIU, GORJ

In legislaţia europeană se promovează multilingvismul, cooperarea, mobilitatea şi calitatea

profesională, întărirea schimbului de informaţii şi experienţe ale cadrelor didactice.
Pentru a fi eficient, un profesor nu se mai poate cantona într- un singur model explicativ, lucru pe
care îl poate evita doar dacă deține informații vaste. Opțiunea pentru un anumit model didactic trebuie să
reprezinte atât un impuls pentru stimularea creativității didactice, cât şi o modalitate de afirmare a
personalității profesorului.
Modelele procesului de învățământ, după opinia profesorilor Ioan Cerghit şi Ioan Neacşu sunt:
modelul interactiv, modelul sistemic, modelul informațional, modelul cibernetic, modelul comunicațional,
modelul câmpului educațional, modelul situațiilor de instruire.
Să ne oprim asupra modelului interactiv.
Acesta accentuează corelația şi interacțiunea reciprocă predare- învățare- evaluare, evitând centrarea
exagerată pe predare, astfel încât chiar şi eventualele nereuşite de la finele procesului de instruire pot fi
repartizate paritar, atât profesorului, cât şi elevului.
Din punct de vedere al acestui model, învățarea este o schimbare survenită în comportamentul
elevului ca urmare a trăirii unei experiențe personale. Din această perspectivă, procesul de învățământ vine
să provoace respectiva schimbare prin plasarea elevului într- o situație de viață cu conotații educaționale
accentuate. Menirea procesului de învățământ este aceea de a angaja elevul în trăirea unor experiențe de
învățare noi şi de a impune o dualitate analitică.
Se pot identifica trei funcții ale procesului de învățământ: funcția de predare, de învățare şi de
evaluare.
Predarea este o schimbare provocată a ceea ce este în ceea ce trebuie să fie- finalitate a actului de
învățare, prin angajarea elevilor într- o nouă experiență de învățare.
In modelele didactice tradiționale predarea se rezuma la o simplă prezentare a materiei, în timp ce
didactica modernă priveşte predarea ca pe un complex de funcții şi acțiuni multiple şi variate.
Adjectivul “interactiv” îi vizează pe ambii parteneri ai oricărui proces de instruire. Modalitățile de
realizare a interactivității sunt diverse, dar preferate doar acelea care-şi probează eficacitatea permițând
realizarea obiectivelor.
Prin formă de instruire înțelegem un anumit mod de organizare a elevilor în timpul activității de
instruire: frontal, pe grupe şi individual. In practică se foloseşte o combinație a lor. In funcție de forma de
organizare se adoptă şi modalitatea de comunicare specifică: interpersonală, de grup, cu toată formația de
studiu.
Metoda este calea urmată pentru realizarea obiectivelor.
Pierre Goguelin precizează că “ a fi activ, nu înseamnă că elevul face tot ce vrea şi nu contează ce;
chiar în metodele cele mai active e vorba, de o acțiune pedagogică”.
Sensul real al metodelor active- participative se concretizează în: gradul de inițiativă mentală,
participare psihică şi creativitate a acelui care învață, în elaborarea propriilor cunoştințe şi în dezvoltarea
propriilor capacități, aptitudini, atitudini. Definitoriu pentru metodele active este gradul de activism al
structurilor operațional- mentale în raport cu sarcinile de învățare. Un învățământ de calitate este acela în
care toți elevii, indiferent de mediul de proveniență şi nivelul dezvoltării intelectuale sunt sprijiniți şi
încurajați în dezvoltarea lor. Dar să nu uităm afirmația lui G C Longinescu: “ Toată tăria unei lecții bune
stă în căldura sufletului. Trebuie să zbârnâie sufletul dascălului ca să răsune strunele din sufletul şcolarului.”
Câți dascăli țin seama de proverbul românesc: “ Pe copil să- l luminezi, iar nu să- l întuneci cu
învățături peste puterea lui.”

Bibliografie:
Invățământ primar- revistă dedicată cadrelor didactice
“ Instruire şi învățare”- Ioan Neacşu

1014
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE LA NIVELUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR

PROF. ÎNV. PRIMAR CINEZAN RAMONA

LICEUL TEHNOLOGIC DORIN PAVEL ALBA IULIA

,, Într-un petic de grădină arunci sămânța plantei și te interesezi de florile ce ies. Și să rămâi rece
la înflorirea sufletească a elevilor tăi?” (Titu Maiorescu)
Într-adevăr, nu putem rămâne nepăsători față de formarea elevilor noștri, de educarea lor, de
devenirea lor ca oameni, ci este necesară o implicare multilaterală, deoarece, după cum spunea Dottrens,
atunci când alcătuia jurământul dascălului , ,,...după partea ce-mi cuvine, sunt răspunzător de destinul
lui...”. Învăţământul primar este o treaptă importantă şi responsabilă în cadrul sistemului de învăţământ. El
constituie temelia includerii copilului în activitatea asiduă şi ordonată dintr-o colectivitate de semeni, care
este mereu în schimbare şi presupune competitivitate.
Familia este prima școală în care copiii învață să se comporte în societate, părinții fiind cei dintâi
dascăli ai copilului lor, datorită faptului că ei sunt un model de urmat pentru acesta.
Școala reprezintă, de asemeni, principalul partener educativ al familiei. În noul Curriculum pentru
educaţia timpurie, se evidențiază implicarea familiei în viața școlii, nu doar financiar, prin sponsorizări și
donații, ci mai ales, prin participarea activă în ceea ce privește luarea deciziilor referitoare la educația
copiilor, prin participarea la activitățile clasei.
Omul, pe toate treptele vârstei sale, dar mai ales la vârsta tânără, când este în curs de formare, a avut
și are nevoie de educație. Aceasta este o trebuință ce se impune a fi satisfăcută fără nicio amânare, în raport
cu vârsta și particularitățile fizice și psihice ale educatului. Rolul conducător în procesul de educație îl are,
fără îndoială, școala, pentru că dispune de personal calificat în acest scop, de resurse materiale, procedurale
etc.. Școala este instituția care organizează experiențe de învățare. Ea urmărește atingerea unor obiective,
cu ajutorul unor metode și mijloace didactice. Școala informează și formează elevii, ținând cont de anumite
principii, având grijă să evalueze măsura în care obiectivele au fost atinse.
Cel mai important colaborator al școlii este familia, care trebuie să o secundeze de aproape și sincer.
Părinții iau cunoștință de cerințele școlii față de copii prin diverse modalități:
la ședințele organizate cu părinții, în cadrul orelor deschise la care pot participa și părinții, în discuțiile
ocazionale cu profesorii. În general, nu se întâmpină dificultăți în această privință.
Ele apar atunci când părinții adoptă o atitudine nepotrivită față de sarcinile trasate la școală, atât în
ceea ce privește instrucția, cât și educația. În acest fel, părinții creează mari dificultăți copiilor, deoarece
aceștia nu mai știu ce atitudine să adopte, de sfatul cui să asculte, aceștia putând ajunge cu probleme de
comportament. Iată de ce este necesar ca părinții și educatorii să facă front educativ comun.
Cu cât relația de colaborare este mai strânsă, cu atât parteneriatul dintre școală și familie va fi mai
eficient, centrul acestui parteneriat fiind copilul. Relația de comunicare, cooperare și colaborare dintre cadre
didactice și părinți se dezvoltă prin munca acestora împreună, în cadrul procesului instructiv educativ.
O modalitate firească și reală a colaborării dintre familie și școală este înfăptuită prin controlul zilnic
al copiilor de către părinți. În școală, acest control este realizat zilnic, la fiecare disciplină, existând, deci,
o preocupare constantă și sistematică pentru această problemă la fiecare profesor. Acasă, unii părinți
consideră că aceasta este o problemă care ține exclusiv de școală, alții găsesc scuze că nu o fac, afirmând
că fie nu au competența necesară, fie că nu au timp. Părinții au datoria să-și controleze copiii nu numai
asupra modului în care își îndeplinesc obligațiile școlare, ci și asupra relațiilor pe care le au în afara școlii,
deoarece acestea pot avea un rol pozitiv sau, dimpotrivă, unul negativ asupra copiilor. Pentru ca părinții să
aibă un control cât mai bun asupra copiilor, este nevoie de comunicare. Comunicarea se referă, în primul
rând, la planul verbal și trebuie să fie satisfăcătoare, să nu fie dificultăți în transmiterea informației, să fie
clară, onestă, directă, fără a exista nicio prejudecată în transmiterea oricărui mesaj. Participarea părinţilor
şi a altor rude ale copiilor la serbări, aniversări, excursii, vizite este foarte importantă ȋn desfăşurarea optimă
a activităţii propuse.
Astfel, în cadrul serbărilor copiii primesc sprijinul familiei pentru a ȋnvăţa poeziile, rolul dat de cadrul
didactic. Prin urmare, copiii vor recita expresiv poezia ȋnvăţată și vor intra ȋn pielea personajului pe care ȋl
interpretează. Micii artişti vor fi ȋmbrăcaţi corespunzător, vor avea o zi festivă și vor fi ȋn centrul atenţiei
familiei lor. Astfel copiii vor şti sigur că sunt importanți în viaţa părinților.

1015
 Atât în viața de familie, cât și în activitatea didactică, este important să existe o comunicare deschisă,
onestă, directă, prin care să se poată rezolva anumite situații problematice care pot să apară. Astfel
procedând, cei din jur vor ști care sunt așteptările celorlalți, vor ști cum să interacționeze unul cu altul.
Roadele educației sunt mai bogate când între cei doi factori, familie și școală, există unitate, deoarece
ea potențează forțele educative, pe când lipsa de unitate le diminuează. Sprijinindu-ne reciproc, dascăli și
părinți, și adoptând atitudini care să ne unească, vom reuși să creștem din copiii de azi, oamenii de mâine,
care nu pot fi decât așa cum îi creștem noi.
Şcoala îl învaţă pe copil să se situeze printre semeni, să se obişnuiască cu anumite cerinţe şi realităţi
sociale. Dar educaţia în familie constituie prima şcoală a copilului, partea cea mai importantă a pregătirii
lui pentru viaţa socială şi productivă.
Familia trebuie să fie prima instituţie socială care se preocupă de asigurarea condiţiilor necesare
dezvoltării normale a copilului.
Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la
formarea tinerilor.

BIBLIOGRAFIE:
1. Băban, Adriana-coordonator , ,,Consiliere educațională”, Ghid metodologic pentru orele de
consiliere și dirigenție, Cluj-Napoca, 2001;
2. Drăgan, Ion , ,,Educația noastră cea de toate zilele”, Ed. Eurobit, Timișoara, 1992;
3. Dolean, Ioan , ,,Meseria de părinte”, Ed. Aramis, București, 2002.

1016
 FAMILIA ŞI GRĂDINIŢA: ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOŞTRI
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

PROF. ÎNV. PREŞC. CIOANCĂ RAMONA

GRĂDINIŢA CU P. P. STEP BY STEP NR. 12, ALBA IULIA

ARGUMENT:
Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar prezenţa familiei
în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial. Practica participării părinţilor la
educaţia copilului preşcolar, nu doar în mediul familial, ci şi în unitatea de învăţământ, se dovedeşte a fi
extrem de importantă pentru realizarea obiectivelor care vizează socializarea şi educarea copilului
preşcolar. De aceea, este necesară propunerea unor activităţi care să contribuie la construirea unei relaţii
armonioase grădiniţă-familie.
SCOPUL PROIECTULUI:
Sprijinirea părinţilor pentru conştientizarea şi asumarea rolului educaţional şi implicarea lor în
formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului pentru integrarea lui în viaţa socială; participarea activă a
familiei, alături de educatoare, în viaţa grădiniţei precum şi în activităţile extracurriculare.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
• Implicarea părinţilor în acţiunea de parteneriat grădiniţă – familie, cu impact în evoluţia
comportamentului copilului;
• Familiarizarea părinţilor cu privire la metodele şi procedeele educative specifice învăţământului
preşcolar;
• Motivarea părinţilor pentru implicarea cât mai activă în activitatea desfăşurată de copii în cadrul
grădiniţei;
• Stabilirea unor relaţii de colaborare între părinţi pentru crearea unei „comunităţi” a părinţilor;
• Înţelegerea rolului pe care îl are relaţia grădiniţă – familie în dezvoltarea armonioasă şi progresul
educaţional al copilului;
• Abilitarea părinţilor pentru identificarea propriilor comportamente greşite şi conştientizarea
efectelor negative ale acestora asupra dezvoltării psihofizice a copilului.
GRUPUL ŢINTĂ:
• Preşcolarii grupei „ ALBINIŢE” , părinţii, educatoarele.
RESURSE MATERIALE ŞI FINANCIARE:
• Cărţi, pliante, reviste, fişe, chestionare pentru părinţi, aparat de fotografiat, CD-uri, cartoane
colorate, carioci, hârtie glasată, hârtie creponată, lipici, foarfecă, foi , Xerox, calculator, etc.
MODALITĂŢI DE REALIZARE: vizite, excursii, activităţi desfăşurate împreună cu părinţii,
expoziţii cu lucrările copiilor, serbări realizate în diferite momente ale anului.
EVALUAREA PROIECTULUI: aplicarea şi prelucrarea unor chestionare, monitorizarea continuă
a evoluţiei relaţiei grădiniţă – familie, întocmirea unui portofoliu.
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
2018 - 2019
Nr. Data Activităţi
crt.
Octombrie “ Bun venit la grădiniţă” - informarea
- informarea părinţilor asupra părinţilor asupra - directorul
necesităţii derulării parteneriatului necesităţii derulării Grădiniţei
1. - stabilirea opţionalelor şi a parteneriatului - educatoare
modului de desfăşura - stabilirea
„Alegerea comitetului de părinţi” opţionalului
Noiembrie ,, Vă cunoaşteţi copilul?” - educatoare
2. - chestionare completate de părinţi - aplicare de - părinţi
la cererea directorului unităţii chestionare

1017
 Decembrie Sărbătoarea Crăciunului- - program artistic
program artistic prezentat părinţilor
3.
4. Ianuarie „Sănătatea copiilor noştri” - Sfatul medicului Medic
pediatru
Februarie „Tableta şi gadget-urile - material Power
electronice: efecte asupra minţii Point
copiilor - discuţii libere
- informarea părinţilor asupra
5. dezavantajelor (avantajelor)
Martie Mamei, primăvara-n dar! -Activitate deschisă
- participă mamele alături de la care sunt invitate
6. copiii lor, preşcolari. mămicile;

Aprilie „Să întâmpinăm Sfintele Pasti!”

- mâinile dibace realizează - activitate practică
7. împreună cu părinţii ouă roşii,
decoratiuni de Pasti
8. Mai „Şcoala animalelor” – activitate - activitate deschisă a
deschisă care sunt invitaţi
părinţii
9. Iunie „O lume minunată!” - concursuri, jocuri în
- sărbătorirea zilei de 1 iunie- aer liber.

BIBLIOGRAFIE:
1. Gherghina D., Dănilă I., Turean M., Novac C., Activităţi extracurriculare şi extraşcolare cultural
artistice în învăţământul preuniversitar, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2009.
2. Glava, A., Glava, C., Introducere în pedagogia preşcolară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
3. Ozunu, D., Pedagogie preşcolară şi a jocului, Ed. Genesis , Cluj-Napoca.

1018
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. CIOBANU MANUIELA

LICEUL TEHNOLOGIC ,, PETRU RAREȘ “-BACĂU

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității

umane a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.”
Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul
socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență
hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate .
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) .De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală , dar
și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,

1019
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE
-Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
-Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
- www.copii.psihologie.ro
-http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

1020
 GRĂDINIȚA, FAMILIA SI COMUNITATEA PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

PROF.INV. PREȘCOLAR CIOCĂNAȘ MIHAELA

G.P.P. „LETEA” BACĂU

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de
activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale,
dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil:
stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în
dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul
în care colaborează cu familia, influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);

1021
  Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii
primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
,,Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

1022
 LECȚIA JAPONEZĂ, PE SUB CIREȘII ÎN FLOARE

PROFESOR: CIOCULEASA ILEANA ALINA

COLEGIUL ENERGETIC, RÂMNICU-VÂLCEA

Sistemul de învâțământ românesc a fost în lumina reflectoarelor în ultimii ani, prin diverse aspecte
care au aruncat o umbră asupra actorilor principali ai acestui sistem și anume profesorii, respectiv elevii.
De cele mai multe ori uităm că educația nu se realizează doar la școală, ci ea pornește din familie și se
desăvârșește în familie. Fiind deopotrivă părinte și cadru didactic am citit părerile specialiștilor în educație
și am încercat să raportez sistemul nostru de învățământ la alte sisteme, prin asemănări și deosebiri, puncte
tari și puncte slabe. Atenția mi-a fost captată de Japonia, unul dintre cele mai performante state în ceea ce
priveste alfabetizarea, știintele si matematica. Elevii urmează 6 ani de scoala primară, 3 ani de școală
secundară inferioară si 3 ani de liceu, după care decid dacă vor sau nu să urmeze o facultate. Liceul nu este
obligatoriu in Japonia, însă procentul de tineri care urmează studiile liceale se apropie de 98%.
Anul școlar japonez începe în luna aprilie, când înfloresc cireșii, cea mai îndrăgită floare a
japonezilor. Astfel, copiii încep scoala la 1 aprilie, după ce au implinit vârsta de 6 ani. Într-o clasă primară
sunt, de regulă, 30-40 de copii. Elevii petrec la școală, în medie, 6 ore pe zi, printre cele mai îndelungate
perioade petrecute la școală din lume. Tot ei sunt cei care au grijă de spațiul în care îsi desfășoară activitatea.
Astfel, elevii fac curățenie în sălile de clasă, în cofetării și chiar în toalete. Ei sunt împărțiți în echipe și au
de îndeplinit anumite sarcini, prin rotație, prin urmare învață să respecte munca lor și a colegilor lor.
Elevii japonezi iau prânzul în clasă, împreună cu profesorul, respectând un meniu standardizat și
realizând o frumoasă legătură profesor-elev. Sistemul de educație face tot posibilul să se consume mese
sănătoase și echilibrate.
Workshopurile din after-school-uri sunt foarte populare în Japonia. Acestea sunt organizate seara și
sunt frecventate de copiii care își doresc să intre la o școală secundară inferioară bună. Se pare că este ceva
obișnuit să vezi seara grupuri de copii mici întorcându-se acasă după cursuri extracuriculare. Pe lângă
materiile tradiționale, elevii japonezi studiază caligrafia japoneză și poezia (haiku). Caligrafia japoneză,
numită Shodo, presupune să cufunzi o perie de bambus în cerneală și să scrii cu ea hieroglife pe hârtie de
orez. Shodo este o artă care este la fel de populară precum pictura tradițională. Haiku este un tip de poezie
care folosește expresii simple pentru a le transmite cititorilor emoții profunde. Ambele materii îi învață pe
copii să-și respecte cultura și tradițiile milenare.
Aproape toți elevii japonezi poartă uniforma școlară. Uniformele pentru baieți sunt croite în stil
militar, iar cele pentru fete în stil marinăresc. Politica statului privind uniformele școlare urmărește să
elimine barierele sociale printre elevi și să-i ajute să intre mai usor în starea de lucru. În plus, purtarea
uniformei îi ajută pe elevi să dezvolte un sentiment de apartenență la o comunitate.
Rata absenteismului este aproape zero. Elevii japonezi nu întarzie la ore și nu chiulesc. Circa 91%
dintre elevii japonezi spun că ei niciodată nu au ignorat ceea ce a spus profesorul. În Japonia se consideră
că, în primii 3 ani de școală, cunoștințele academice nu contează, de aceea nu se dau teste sau examene
până la vârsta de 10 ani. În schimb, în această perioadă este important ca cei mici să învețe respectul,
generozitatea, compasiunea, gestionarea emoțiilor și protejarea mediului înconjurător.
La absolvirea liceului, elevii japonezi susțin un singur examen foarte important care le decide
viitorul. Cei care nu obțin punctajele cerute, nu vor intra la facultate. Concurența este foarte mare: doar
76% dintre absolvenții de licee își continuă studiile la facultate, prin urmare, nu este de mirare că perioada
de pregătire pentru admiterea la universități este numită „iadul examinării”. Anii de facultate sunt
considerați cea mai frumoasă vacanță din viața unei persoane înainte de a obține un loc de muncă.
Implementând principiile de mai sus în educația populației, Japonia a reușit să ajungă țara cu cel mai
performant sistem de educatie din lume, un exemplu de reușită prin seriozitate, determinare, studiu intens,
politețe, respect pentru tradiții și natură și nu în ultimul rând, simplitate. Plimbându-ne de mână cu copiii
noștri, pe sub cireșii în floare, ar trebui să ne oprim o clipă și să reflectăm la lecția japoneză.

1023
 IMPORTANTA EDUCATIE IN RELATIA GRADINITA SCOALA FAMILIE
SI SOCIETATE

GRADINITA NR 1 CU P.P. ORSOVA, JUD: MEHEDINTI

PROF. INV. PRESC. CIONCA OANA

Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale.
Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți
factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul
cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare).
Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-
problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să
conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în
familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de
viață. În școala noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat
cu aceștia: una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit
combaterea violenței în școala noastră.
Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor școlari, cât și
părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim. Tot în
parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1 Decembrie,
prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă cu mândrie
numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.

1024
 După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

1025
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRADINITĂ-ȘCOALA-FAMILIE-SOCIETATE
ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. CIORNEI MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SINTEA MARE
JUDEȚUL ARAD

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare. Astfel, educația nu
se raportează doar la individ ci la întreaga societate. Educația începe de la primele momente ale vieții și se
continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele
direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei
sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre
teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din
anii '20 principii democratice în teoria și practica educațională. ” Familia este un factor important și de
răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.”
Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-
afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență
hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv
al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-
familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a
comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are
originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților
prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.).
În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și
resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru
valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității. Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic
ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și
multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar.
Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-comunitate ca fiind factor cheie, importanță
rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în
sistemul formal de educație. Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant.
Educația copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin
în viața, respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale.
Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori.
Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se
cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

1026
 BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
-Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
-Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
-www.copii.psihologie.ro
-http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate
-https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/importanta-relatiei-gradinita-scoala-familie-
societate-in-dezvoltarea-copilului

1027
 RELATIA DINTRE FAMILIE SI SCOALA

PROF.ÎNV. PRIMAR CIOTAN PETRUȚA

SCOALA GIMANZIALA PETRESTI

Relația dintre famile și școala trebuie sa fie foarte strânsă.Înca din perioada preabecedară , învățătorul
trebuie sa țină o strânsă legatură cu familiile elevilor.Este perioada care ofera cadrul adecvat pentru
integrarea noului an scolar în noul tip de activitate –învățatura și într-o lume nouă , organizată lumea școlii
.Fără colaborarea directa , interesata si permanent cu familia elevului, nu se poate vorbi nici de integrare ,
nici de o reușiăa școlară.
Familia este cea care asigura elevului condiții materiale de trai, îmbrăcaminte, rechizite pentru școala
, sub îndrumarea părinților elevii continua ceea ce a început la grădiniță sub supravegherea lor , copilul își
face temele .Copii cer mai usor explicații părinților decât învățătorului , de aceea trebuie sprijiniți
permanent.
Și asigurarea bazei didactico –materiale necesare pentru învățarea citit-scrisului se realizează în mare
parte cu părinții.
Cunoașterea copiilor nu se poate realiza numai prin aplicarea de teste, numai prin convorbiri cu elevii
sau prin observarea condițiilor zilnice , la școala.
Se impune, deci din prima zi de școala legatura învățătorului cu familia . Pentru realizarea acestei
legături trebuie să existe disponibilitate si bunavoință din partea ambelor părți. Părinții trebuie să- și dea
seama că numai astfel rezultatele copiilor la învățătura vor fi cele mai bune .
Învățătorul trebuie să facă mai bine cunoscut în fața comitetului de părinți, nu printr-o popularitate
falsă , ci printr-o ținută profesionala exemplară , prin fermitatea si argumentelor prezentate .
Pentru a realiza o mai bună legatura cu famliile elevilor , învatatorul va organiza întâlniri cu părinții
.În cadrul acestor consultații vor fi prezentate observațiile notate zilnic asupra comportamentului elevilor ,
conținuturile mai dificile de învățare , modalitățile concrete de ajutorare a copiilor de către părinți , in
vederea unei acțiuni unitare , eficiente și multe exemple practice în ajutorul ce trebuie să –l dea familia
elevului .
Părinții vor fi rugați să respecte regimul zilnic al copilului de clasă I care diferă de cel al prescolarului,
în sensul că intervine activitatea de învățare acasă –efectuarea temelor.Trebuie avut grijă ca elevul să aibă
prieteni decenți și cu un vocabular adecvat , nu cu un vocabular vulgar .În timpul liber să-și facă loc
lectura.Elevul trebuie sa citească povesti, poezii.
El trebuie antrenat si în unele munci gospodărești, accesibile , ușoare placute lui si interesante.Unele
familii nu țin legatura cu scoala și neglijează complet oportunitatea unui program care supervizează munca
și odihna copilului .Părinții care au ținut permanent cu învățatorul , cu școala au știut să continue acasă ceea
ce au făcut la școală și astfel copiii au avut rezultate bune sau foarte bune la învățătură.
Pentru ca relatia dintre scoala si familie sa fie cat mai apropiata si sa-l ajute pe micul elev sa se
integreze in mediul scolar, am implicat direct parintii in activitatile desfasurate in afara orelor de curs.
Părinții au venit cu idei de realizare a unor activitati extrașcolare. Am fost împreună în excursii, am
vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am ținut în față părinților serbări, care au
permis acestora sa vada manifestarile elevilor, precum si rezultatul muncii lor. De aceea, părinții se simt
utili si prezinta mai mult inters pentru școală.
Aș putea concluziona astfel: “școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viata in care să se simță
în siguranța. Pentru aceasta el are nevoie de părinti calmi, înțelegători, afectuosi, maleabili in raporturile cu
copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca iau parte la
micile lui necazuri si la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se intampla la
scoala” ( M. Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.
Este o sarcina a scolii, a invatatorului, in special, sa identifice situatiile “dificile” din famiile copiilor,
sa dirijeze strategiile educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca relatia de
parteneriat scoala – familie este determinanta in obtinerea performantelor scolare.

1028
 Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
Concluzia este că legatura dintre școală si familie trebuie sa fie foarte strânsa și bazată pe respect si
reciprocitate în beneficiul elevului.

1029
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE EDIŢIA 2019

PROF. CÎRJAN TAMARA

C.N.E. ,,THEODOR COSTESCU DROBETA TURNU SEVERIN

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-şcoală-societate.
Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-şcoală-societate este benefică şi cu
rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care îşi dau silinţa să
se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Şcoala este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara

1030
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate
de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

1031
 FAMILIA VERSUS ȘCOALĂ ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII
ELEVILOR

PROF.PSIHOPEDAGOG CÎRNEANU IOANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ NR.3

Problema raportului dintre ”modelul familial” și “modelul școlar” nu este nouă. Ea constituie și
rămane o temă deschisă discuțiilor, întrucât reflectă confruntarea a două “atitudini” care modelează, în mod
succesiv, doua etape importante în formarea personalităților copiilor, în momentul trecerii acestora din
mediul familial în mediul școlar.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției individului.
Copilul, nu este un adult în miniatura, ci el este un “candidat la maturizare”(H. Pieron), deosebit de receptiv
la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat și modelat, iar
fundamentarea personalității sale, se realizeaza în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv și social.
Adaptarea, la vârstele mici, se realizează prin imitație, copilul raportându-se permanent la persoana
adulților. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea și tipul relațiilor “copil-parinti” vor
marca profund evoluția viitoare a copilului (G. Mauco).
A.Adler arată că “atunci când existența individului este marcată de eșecuri repetate și insatisfacții
cronice, atunci când viața , atitudinile și faptele individuale nu înlocuiesc decât un mediu în care se propagă
reticențe, rezistențe, dezaprobări, neîntelegeri, starea de echilibru a individului devine precară și
problematică”. Datorită acestora, se consideră că singura atitudine validă, în educarea copilului este cea de
acceptare a acestuia. Ea presupune o dragoste “rațională” și sinceră față de copil, fară slabiciuni și răsfaț,
ca o dozare optimă a frustrarilor adaptative, în raport cu trebuința de autonomie a copilului.
Familia reprezintă primul model al copilului. O ambianță framântată de tensiuni familiale, lipsa de
afecțiune, cu conflicte care pot genera acte de opoziție sau chiar de violență, vor duce la reacții de
inadaptare, la frustrări, la stari de dezechilibru afectiv al copilului (J.de Ajuriaguerra).
Familia îl pregătește pe copil pentru scoală, orientându-l spre lumea cunoașterii, a activităților
curente, initiându-l în deprinderi fundamentale. Fără o susținere afectivă, fără un ansamblu de activitati, de
achiziții și experiențe, întalnirea copilului cu scoala, va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instruire și
educație ar deveni inoperant.
Distorsiunile relaționale dintre copil și educație, raportate la modelul ales din familie, constituie
prima verigă cauzală a esecului, sau a succesului școlar. Fenomenul are la bază, pe langă actul interiorizării,
și o puternică coloratură emoțional-afectivă.
Modelul parental, astfel investit, se va continua cu cel școlar, ce trebuie să asigure o continuitate și
nu o ruptură, fiind un fenomen de substituție. Asimetria, nesincronizarea flagrantă a celor doua modele,
familial și școlar, va fi traită în subiectivitatea copilului, atât ca o traumă emotională, generatoare de
conflicte interioare, cât și ca o dezorientare și dezorganizare a axei valorice, aflată în stadiul de debut.
Calitatea emoțiilor și a sentimentelor traite de elev în școală, nu este deloc o problema de neglijat.
Intrarea copilului în clasa I “marchează restructurarea relației mama-copil și desprinderea treptată a acestuia
de parinții săi”(T.Kulcsar). O data cu intrarea în școală, apar și sentimentele de anxietate, manifestări de
frică legate de necunoscut, de sancțiuni, pedepse, observații. Datorita acestei frici, elevul anticipează de
regula nesiguranța, un pericol, o frustrare și deci o emoție de factură negativa. Toate sunt legate de
sentimentul “ruperii copilului”de familia sa de origine.
Pe de alta parte, întampinarea de catre familie cu pedepse, sau cu insulte, la adresa insucceselor
școlare ale copiilor, va duce la pierderea încrederii acestora in forțele proprii. Copiii devin irascibili,
instabili sau retrași, timizi, cu manifestari autiste. Dar mai pot apărea și alte tipuri de conduite: tendința la
mitomanie, ascunderea eșecurilor școlare față de parinți, absenteismul, etc. Acestea au caracterul unor
“reacții de apărare” sau a unor “conduite de refugiu” din fața esecului, care este asociat cu pedeapsa.
Esecul scolar, înteles ca imposibilitatea de a face față solicitărilor mediului școlar, poate fi efectul
unei “asimetrii a modelelor” sau a unei relaționari deficitare cu acesta. Eșecul școlar generează anxietate,
prin asocierea lui cu pedeapsa. Copilul, nu are înca, capacitatea de a constientiza eșecul ca pe un “sentiment
de culpabilitate”. El simte esecul în mod “emoțional”, ca pe o emoție negativă care-l expune unui pericol.

1032
Prima sa reacție va fi de “fugă”, tendința de “a se ascunde” pentru a nu fi pedepsit, sau pentru a “ascunde
esecul”.
Variabilitatea metodelor instructiv-educative condiționează reușita elevului și nu numai capacitatea
lui de învatare. Inadaptarea școlara, ca formă a dezechilibrului relației “elev-școală” se poate explica pe
baza apariției unor reacții de aparare, față de situația școlara.
“Fuga de la ore”, deplasarea interesului de la activitățile școlare, spre activitățile cu caracter deviant
(furtul, minciuna, consumul de droguri și alcool, actele agresive de tip protestatar) pot fi încadrate în sfera
conduitelor de refugiu. Ele apar datorită faptului ca elevul se trăiește pe sine ca o “persona neânțeleasă”,
ca marginalizat, fapt care cauzează un tablou reacțional în funcție de temperament și de “modelele
“asimilate.
Pe de altă parte, respingerea modelului parental și acelui școlar, va orienta copilul spre a căuta noi
modele in societate, care datorită fragilității și imaturitații puterii decizionale și a opțiunii valorice, vor fi
de cele mai multe ori improprii sau chiar periculoase.
Este important de menționat faptul că unii copii, în special cei care provin din familii hiperprotectoare
sunt “aparați “de parinți , în cazul eșecurilor școlare, prin confruntarea acestora cu școala și profesorii. Ne
aflam în acest caz, în fața unor conflicte între “modelul familial”si “modelul scolar”. În aceste situații cei
care suferă sunt elevii, iar inadaptarea și eșecurile scolare se vor adanci. Școala prin “modelul educațional”
oferit elevilor, trebuie să continue, să prelungească și să dezvolte “modelul familial”, contribuind în felul
acesta la dezvoltarea, pe linie psihopedagogică, a copiilor.
Societatea actuală se regăsește pe sine în fața unei crize morale, generatoare de modelele de factură
îndoielnică, negativa. Asimilarea acestora , grefate pe starea conflictuală traită de copil, ca urmare a celor
expuse mai sus, poate conduce la grave tulburari psihice si de comportament (delicventa juvenilă,
vagabondaj, fuga de acasă, viața stradală) (J.de Ajuriaguerra).

Bibliografie:
Berge A. - ., Copilul dificil, EDP, Bucuresti, 1972
Enachescu C.- , Tratat de igiena mintala, EDP, Bucuresti, 1996

1033
 LEGĂTURA FACTORILOR EDUCAȚIONALI,
CALEA SPRE FERICIRE A COPILULUI

PROF.ÎNV.PRIMAR CÎRNU LAURA CARMEN

LICEUL TEORETIC „PAUL GEORGESCU”
ȚĂNDĂREI, IALOMIȚA

Motto:
“ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”
Din Child’s Appeal

Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale
unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul
intervenţiei şcolare.
Principalii parteneri ai şcolii sunt:
• părinţii şi susţinătorii legali ai elevilor;
• autorităţile locale;
• organizaţii guvernamentale cu caracter central sau local;
• agenţii economici locali;
• sindicatele;
• organizaţii nonguvernamentale.
Parteneriatul şcoală – familie – comunitate este dat de relaţiile de colaborare între personalul şcolii şi
familii, membrii comunităţii, organizaţii (companii, biserica, biblioteci, servicii sociale) pentru a
implementa programe şi activităţi care să îi ajute pe elevi să reuşească.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere
fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau a unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:

1034
 • introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale
curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele
familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia
pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de
avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere
reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul
copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare
ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
A apărut așadar, de-a lungul timpului, necesitatea promovării unei politici parteneriale bine
fundamentate, care să implementeze programe de activități pe termen scurt și mediu, în raport cu
particularitățile specific fiecărei unități școlare. Trebuie avut în vedere că parteneriatele școală – familie –
comunitate sunt eficiente în măsura în care ajung să depășească obiectivele unui program și se transform
într-un stil de viață al comunității școlare formate din elevi, profesori, părinți și membrii comunității locale.
Ceea ce este dificil în stabilirea unui parteneriat nu este iniţierea lui, ci menţinerea funcţionării
acestuia în timp. Atunci când se doreşte construirea unui parteneriat durabil trebuie identificate atât
scopurile commune, cât şi divergenţele. Fiecare organizaţie îşi are propria identitate, iar pentru a derula un
proiect împreună cu altă organizaţie trebuie căutate şi valorificate punctele şi interesele care le leagă. În
cazul nostru, punctul comun, interesul central devine copilul, beneficiarul direct al procesului instructiv-
educativ și liantul între factorii educației.
În concluzie, trebuie spus că factorii educaționali trebuie să reprezinte interesele copilului, trebuie să
aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase, piatră de temelie a unei societăți
sănătoase.

1035
 BIBLIOGRAFIE :
◊ Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
◊ Cristea, Sorin - Dicţionar de pedagogie, Grupul edit Litera Internaţional, Chişinău – Bucureşti,
2000;
◊ Kuzma, KAY - Înţelege-ţi copilul, editura ,, Viaţă şi sănătate”, Bucureşti, 2003;
◊ Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
◊ Șoitu, Laurențiu - Pedagogia comunicãrii, Bucuresti, Editura Didacticã si Pedagogicã,

1036
 COLABORAREA DINTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
– FACTOR DETERMINANT ÎN FORMAREA COPILULUI PENTRU VIAȚĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR AURELIA CÎRSTEA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “MIRCEA CEL BĂTRÂN” CURTEA DE ARGEŞ

În activitatea profesională de până acum, am constatat că activităţile derulate în şcoală au succes

garantat atunci când există o bună colaborare cu părinţii elevilor. O educație reală, profundă se
fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în grădiniță și școală. În primul rând, ea
se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub
privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază moralizatoare.
După cei șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și
de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții.
Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este esenţială. Școala nu-
și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște
condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului elevilor,
absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără
contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de
comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală
și invers.
Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă. După cum
spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-o civilizație”.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la
învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă şi
copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și faţă de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă
și în alte locuri este una corespunzătoare.„A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea
cea mai prețioasă” (Mantegazza). Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-
o comunicare/colaborare indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora
privitoare la actul educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute).
Așadar, printre activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții
demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții
etc. iar succesul acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic
organizator, dar și de disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea
unor tipare educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-
problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să
conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în
familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de
viață.
În școala noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o mulţime de activități în parteneriat
cu aceștia. Prin una dintre aceste activități am urmărit combaterea violenței în școala noastră. Am avut ca
invitați reprezentanți ai Poliției Municipale, care le-au vorbit atât micilor școlari, cât și părinților despre
importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim. Tot în parteneriat cu familia
și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1 Decembrie, prin care am evidențiat
patriotismul elevilor noștri care își poartă cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a
României.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este

1037
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1038
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR : CÎRSTEA IONELIA

GRĂDINIŢA CU P.P.NR.21
DROBETA TURNU SEVERIN,
JUDEŢUL: MEHEDINŢI

Motto:
,,...Eu sunt copilul.Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă!
Dă-mi, te rog , acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”.
( Din Child’s Appeal, Mamie Gene Cole)

O srânsă colaborare între grădiniţă şi şcoală este impusă de faptul că acestea sunt incluse în acelaşi
ciclu curricular, numit ciclul achiziţiilor fundamentale.Finalităţile învăţământului preşcolar şi ale primelor
clase ale şcolii primare, sunt comune, abilităţile formate deja în învăţământul preşcolar sunt reluate în
clasele pregătitoare şi exersate în contexte noi, mai complexe.Grădiniţa îşi amplifică în mod sensibil
funcţiile în sistemul şcolar, transformându-se într-o autentică verigă a acesteia.Cel mai important obiectiv
al grădiniţei este dezvoltarea capacităţilor intelectuale, punerea bazelor pentru conturarea unei personalităţi
armonioase, cultivarea motivaţiei afective faţă de învăţătură în general şi faţă de frecventarea şcolii în
particular.
Complementar, funcţia grădiniţei de a oferi copiilor o sumă de cunoştiinţe, capacităţi, experienţe şi
activităţi instructiv-eduative favorizează accesul preşcolarilor în învăţământul primar.
Grădiniţa şi şcoala se află în raport privilegiat de continuitate care implică în mod obligatoriu
necesitatea colaborării dintre educatoare şi învăţători, respectiv dintre preşcolari şi şcolarii
mici.Considerăm că este necesar ca micuţii preşcolari să fie pregătiţi să ştie în ce constă rolul de şcolar, ce
sarcini le revin, dar mai ales ce satisfacţii are şcolarul când rezultatele sale îi bucură pe părinţi şi pe
învăţători.
Lumea în care trăim este rezultatul alegerilor noastre trecute sau prezente.Pentru a le oferi copiilor
noştri, fie că vorbim din perspectiva cadrului didactic , fie că îi privim chiar pe proprii copii, o lume mai
bună, o lume plină de oportunităţi, o lume care să îi valorizeze şi să îi facă să îşi atingă potenţialul personal
maxim, este nevoie să facem ceva azi.
Primul pas este făcut atunci când toţi factorii educaţionali conştientizează şi apoi acţionează covergent
pentru atingerea obiectivului comun –o educaţie de calitate.Aceasta presupune în esenţă un echilibru între
cerinţe şi oferta educaţională, în scopul descoperirii şi atingerii potenţialului fiecărui copil, pentru a da
fiecăruia şansa de a fi un copil de succes.Un copil de succes este încrezător în sine, curajos, autonom,
independent, deschis, activ, cu iniţiativă personală, cu putere de muncă, imaginaţie bogată, sociabil, cu
gândire logică şi spirit critic, echilibrat, responsabil, devotat, prevăzător, bine organizat, militant, să susţină
propriul grup, descurcăreţ, intuitiv, sensibil, creativ.Dacă urmărim cu atenţie atributele enumerate, vom
constata că nici unul dinntre ele nu se referă la nivelul de achiziţii mentale, sau deprinderi formate, acestea
întrucât, având create premisele unei personalităţi complexe, copii vor fi capabili să dobândească acele
cunoştiinţe specifice care să le permită o integrare în şcoală şi apoi în societate.
Bazele formării personalităţii şi bazele educaţiei de calitate se pun în familie.Familia are rolul central
în educaţia copilului, cu atât mai mult în prima parte a vieţii celor mici.Unii părinţi au optat să acorde
jumătate de normă familiei, fiind prea ocupaţi cu procurarea resurselor materiale, în detrimetrul hranei
spirituale, oferindu-i uneori ad-hoc copilului titlul de autodidact, iar televizorului, şi mai nou tabletei şi
telefonului inteligent pe cel de bonă.Dar există şi părinţi care sunt preocupaţi de evoluţia copiilor lor, unii
trecănd în extrema cealaltă încercând să îi antreneze în cât mai multe şi diverse acivităţi, care să îi ,,
dezvolte”.Copiii au mare nevoie de părinţi.Personalitatea lor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact
şi mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem.Orice amestec brutal în sufletul copilului îi

1039
creează resentimente şi îl îndepărtează de părinţi sau de educator.De aceea de impune să existe o colaborare
strânsă, între grădiniţă , ca primă formă de învăţământ şi familie.Relaţia grădiniţă –şcoală-familie trebuie
să plece de la nevoia de comunicare, de relaţionare autentică şi de colaborare sinceră între cadrele didactice
şi familie, în scopul beneficiarului reciproc, dar şi al copilului şi al societăţii în ansamblul ei.Familia actuală
nu mai este cea de acum 20 de ani, nici măcar cea de acum 10 ani.Să ţinem seama de acest fapt şi să
concepem, să avem o viziune de ansamblu a educaţiei pentru a face faţă societăţii actuale, dar şi a societăţii
viitoare.
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni.
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată.
Profesorii buni educă inteligenţa logică, profesorii fascinaţi educă emoţia.
Profesorii buni folosesc memoria ca depozit de informaţie, profesorii fascinaţi o folosesc ca suport al
artei de a gândi.
Să căutăm părinţi inteligenţi şi profesori fascinaţi, spunea Augusto Curry în cartea sa ,, Părinţi
străluciţi, profesori fascinaţi”, iar eu aş adăuga:să încercăm să fim, fiecare dintre noi părinţi inteligenţi şi
profesori fascinaţi.

1040
 EDUCAȚIA ÎN CONTEXT EUROPEAN

CISMARU MARINELA
Calitatea, echitatea și eficiența sunt cei trei piloni ai reformelor educaționale din ultimele decenii din
Europa și din lume, care trebuie avuți în vedere la construirea sistemelor naționale de management și de
asigurare a calității, inclusiv ale celor din România.
Această aliniere este necesară nu numai pentru a se asigura o integrare reală și funcțională, din punct
de vedere educațional, a României în Uniunea Europeană, ci și, pe de altă parte, pentru ca inițiativele
românești din acest domeniu să fie consonante, din punct de vedere teoretic și metodologic, cu ceea ce se
întâmplă acum în lume.
O rămânere în urmă în privința concepției sistemelor de management și de asigurare a calității, a
valorilor subsumate și a metodologiilor aferente ar face extrem de grea nu numai integrarea, dar chiar și
înțelegerea reciprocă.
Documente europene, subsumate proceselor ”Bologna” și ”Lisabona”, încearcă construirea unui
spațiu educational comun european în domeniul calității prin câteva acte normative:
- ”Recomandarea Parlamentului și a Consiliului privind cooperarea europeană în evaluarea calității
educației școlare, 2001;
- ”Raportul european privind indicatorii calității învățării permanente”, publicat în 2002;
- ”Standarde și linii directoare privind asigurarea calității în cadrul Ariei europene de învățământ
superior;
- Elemente fundamentale ale cadrului European pentru Asigurarea Calității în Învățământul
Profesional și Tehnic – CQAF-VET”
Mediul școlar se constituie ca furnizor de calitate, din punct de vedere sistemic, principala lui funcție
fiind de a transforma actanții în ”produse finite”ținând cont de opțiunile lor. Întreaga structură este
subordonată unui management educațional organizatoric de lungă durată cu finalitate certă.
Prin urmare, școala este o organizație în interiorul comunității, dar și o instituție ce desfășoară o
activitate socială structurată printr-un set de norme și modele de comportament recunoscute.
Pentru a se atinge obiectivele educaționale este necesară colaborarea între elementele structurilor
educative, astfel îndeplinindu-se dezideratele actului educațional ca un proces permanent și de lungă durată
Obstacole culturale ale asigurării calității în educație:
- mentalități, atitudini și comportamente contraproductive;
- perceperea asigurării și a îmbunătățirii calității ca fiind o “datorie” exclusiv a personalului de
execuție;
- neimplicarea managerilor instituțiilor vizate;
- prioritatea acordată obiectivelor cantitative în detrimentul celor calitative;
- comunicarea ineficace/ ineficientă cu partenerii de interese educaționale.

1041
 RELAȚIA: GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CIȘMAȘU ALINA PAULA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 ,,REMUS OPREANU” CONSTANȚA

Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influențată în proporție
de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creșterii copilului revine cu prioritate părinților, care oferă
copilului îngrijirile de bază, siguranța, căldura emoțională, îndrumare, înțelegere.
Primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentație sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare și își pun amprenta asupra întregii
personalități.
Tot în familie, copilul își însușește limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinți, de felul în care aceștia interacționează și îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinții
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinți, cei mici vor învăța să
aprecieze ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste
noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens
moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg și prieten.
Familia reprezintă mediul în care copilul învață și exersează comportamentele sociale, să se descopere
pe sine și pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale și culturale.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din gradiniță.
La intrarea în gradiniță, părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularități de învățare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelasi
timp, grădinița, ca prima instituție care se conduce după principii și metode științifice, detine mijloace
specifice pentru valorificarea potențialului fizic și psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a
informațiilor deținute de părinți cu cele ale grădiniței trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianțe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor și
responsabilităților.
După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă.
După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-
o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului,
în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să
cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea
lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea

1042
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.
Copilul este implicat în viaţa socială prin apartenenţa sa la familie, la grupurile de joc şi de învăţare
dar şi prin relaţiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii şi organizaţii din comunitatea în
care trăieşte.
Este necesar un parteneriat real, activ, cu implicare din partea familiei. Parteneriatul educaţional se
realizează între următoarele instituţii: familie, şcoală, comunitate, agenţi educaţionali-elevi, părinţi, cadre
didactice, instituţii de cultură, biblioteci, muzee, centre de cultură şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea
instituţională şi are ca scop implicarea şi participarea reală a părinţilor în activităţile de la clasă şi cele
extracurriculare.

Bibliografie:
Alexandra Mateiaş (2003) , ,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi
consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
Băran- Pescaru, A. , ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
Vrăşmaş, E., A. , ,,Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.

1043
 UN PARTENERIAT REAL ÎNTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE – COPII
ECHILIBRAȚI,
PĂRINȚI FERICIȚI, DASCĂLI MULȚUMIȚI

PROF. ÎNV. PRIMAR CISTIAN MIHAELA-ROXANA

LICEUL DE INFORMATICĂ TIBERIU POPOVICIU, CLUJ-NAPOCA

Accelerarea transformărilor sociale, democratice imprimă un suflu nou cu influențe profunde în sânul
societății și al familiei. Părinții sunt tot mai preocupați de asigurarea unui trai decent membrilor familiei,
fapt care presupune modificări ale programului de muncă, mărirea orelor de petrecute la locul de muncă, o
viață mult mai antrenantă și uneori chiar stresantă, ceea ce conduce la modificări ale climatului familial, al
timpului de calitate petrecut împreună. Copiii sunt cei care resimt cel mai tare aceste schimbări. Indiferent
de vârsta pe care o au, ei simt nevoia de a li se acorda atenție, de a fi ajutați la nevoie, de a fi coordonați.
Astfel, părinții sunt cei pe umerii cărora se află o responsabilitate uriașă de a sprijini și consilia copilul ori
de câte ori acesta are nevoie. Implicare părinților în viața copilului presupune și o colaborare a acestuia cu
grădinița, respectiv școala. Un sistem de educație, oricât de bine pus la punct ar fi, dacă se lovește de
indiferența și lipsa de colaborare a părinților, a familiei rămâne neputincios.
Prin urmare, în procesul de educare al copiilor, factorii cei mai importanți sunt familia (părinții),
școala (cadrele didactice) și nu în ultimul rând societatea.
Dintre factorii mai sus amintiți, cea mai importantă este familia. Ea este prima școală a vieții. În
cadrul familiei, copilul asimilează primele informații, își formează primele deprinderi, primele modele de
comportament și are sau ar trebui să aibă parte de suportul psihic, afectiv, stimulativ, necesar debutului
socio-familial.
Ca principalul factor al sistemului educativ, familia are deci un rol clar, care nu poate să fie suplinit
de către nici un alt factor. Dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentală a copilului nu depind
în totalitate de zestrea genetică, ci depind într-o măsură mare și de mediul în care copilul trăiește. Astfel,
mediul familiar poate exercita o influență negativă sau pozitivă, care să marcheze întreaga viață a copilului.
Dintre factorii cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului putem aminti: o alimentație
dezechilibrată sau insuficientă, somnul insuficient, îmbolnăviri repetate, lipsa afecțiunii, a stimulării
intelectuale etc.
Raportul dintre părinte și copil au repercusiuni asupra formării lor, aspect pe care ar fi bine ca toți
părinții să-l aibă în vedere. Comportamentul nonverbal, vorbele, atitudinile adultului influențează modul
de a fi al copilului, care absoarbe asemenea unui burete modelele de comportament, și le însușește și le va
aplica la rândul său.
Specialiștii au descoperit mai multe tipuri de familii, în funcție de atitudinile, comportamentul și
implicarea adulților în procesul de formare a copilului. Dintre acestea amintim: familia severă, respectiv
familia permisivă.
Familia severă este acea familie în care părinții impun exigență, disciplină și severitate. Este
important ca toate acestea să se aplice cu măsură, astfel încât copilul să nu fie timorat, stresat și îndepărtat.
Odată îndepărtat, el își va găsi refugiul în altă parte, printre prieteni, care nu mereu pot exercita o influență
pozitivă asupra altora.
La polul opus familiei severe se află familia permisivă. Într-o astfel de familie, copilul este crescut în
puf, consideră că i se cuvinte totul, iar părinții și restul adulților din jurul său au doar obligații.
Este indicat să se găsească un echilibru între severitate și permisivitate. Copilul trebuie să știe că
există reguli, cp există consecințe ale respectării sau nerespectării acestora, pe care va trebui să și le asume.
Un al doilea factor în formarea copilului este școala. În cadrul acestei instituții deja discutăm despre
o educație și o instruire programată, planificată metodic. Situațiile de învățare sunt planificare în prealabil
de către cadrul didactic. Conținuturile intructiv-educative se transmit cu grijă, respectând pașii metodici și
folosindu-se strategii didactice diverse.
Școala este o instituție care învață și produce învățarea. Este investită cu rolul de a produce învățarea
și structurează și organizează toate aspectele organizaționale și funcționale înspre această clară direcție.

1044
 Dascălul are un rol important în dezvoltarea cognitivă și socio-emoțională a elevului. Dacă stilul lui
constă în cuvinte de încurajare, de apreciere la adresa elevilor, dacă prezintă set de reguli clare pe care le
respectă și cere a fi respectate, fără a fi părtinitor, va “crește” elevi responsabili, încrezători n forțele proprii,
care se vor strădui să învețe mai mult, mai bine, să persevereze în realizarea sarcinilor dificile. Dacă
strădaniei elevului I se aduc critici, pedepse, nemulțumirea acestuia va crește și în timp va scădea implicarea
activă, randamentul și plăcerea de a învăța și de a veni la școală.
În baza celor mai sus prezentate, putem afirma faptul că relația școală-familie este deosebit de
importantă. Dacă aceasta există nu doar la un nivel formal, ci se concretizează într-un parteneriat real, solid,
bazat pe încredere reciprocă, devotament și implicare, cei care vor avea de beneficiat în primul rând vor fi
copiii. Bineînțeles că nu numai aceștia se pot bucura de pe urma unei bune colaborări școală – familie, ci
și părinții și dascălii. Un copil bine ancorat și susținut va fi un copil cu care atât părinții, cât și dascălii vor
colabora ușor, derulându-se astfel mult mai ușor întregul proces de formare și instruire. Un astfel de copil
va deveni un adolescent, apoi un tânăr care va fi mai greu influențat de posibilele influențe negative ale
societății, mai precis a grupului de prieteni, cunoscuți, colegi.
În vederea creării unei relații solide școală-familie, este nevoie de comunicare sinceră de ambele părți,
susținere reciprocă, de implementarea de programe de parteneriat care să amplifice implicarea părinților.
Scopul educației este de a forma copilul înspre a deveni un om sociabil, echilibrat, o persoană cu o gândire
creativă, liberă.

Bibliografie
1. Baran - Pescaru, A., Parteneriat în educație: familie – școală - comunitate, Editura Aramis,
București, 2004;
2. Cucoș, Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura
Polirom, Iași, 2009.

1045
 EDUCAȚIA, ȘANSA UNEI LUMI MAI BUNE !!!

PROFESOR: CIUBLEA GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”MIHAI TICAN RUMANO” BEREVOEȘTI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și
răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Activitatea de acasă este o continuare a
activității pedagogice de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează
atât la școală, cât și acasă. După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o
ambianță naturală, ci într-o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în
domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în
domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării
copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg
despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de
acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și
de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-ți învăța copiii
să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Conform Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, acesta „ trebuie sa creasca intr-un mediu
familial, intr-o admosfera de fercire, dragoste si intelegere” pentru a-si dezvolta complet si armonios
personalitatea. Este recunoscut faptul ca in cadrul familiei copilul isi dezvolta simtul identitatii. O relatie
pozitiva si consistenta cu parintii, in care acestia reusesc sa vina in intampinarea nevoilor copilului, il ajuta
sa capete siguranta interioara, sa-si cunoasca si sa-si inteleaga propriul trecut, sa devina autonom.
Familia este primul mediu in care copilul experimenteaza relatii si el va dezvolta relatii in afara
acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie de legaturi
emotionale stabile, de sentimentul apartenentei neconditionate la un grup de persoane (in esenta familia sa),
de un mediu securizat care sa-i permita experiente normale de viata.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înţeleagă că acesta
aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta lui.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie

1046
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
COPILUL – o taină pe care întâi trebuie să ne dorim să o descifrăm şi apoi să lucrăm neîntrerupt
pentru asta, părinţi şi profesori. Trebuie să-l înţelegem, ca apoi să se înţeleagă pe sine şi lumea în care
trăieşte.

Bibliografie:
- Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
- www.asociatia-profesorilor.ro;
- www.copii.psihologie.ro;
- www.didactic.ro;

1047
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
MODALITĂŢI DE CUNOAŞTERE ŞI DEZVOLTARE

PROF.PT. ÎNV. PRIMAR :CIUBOTARU GINA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BOGDĂNEŞTI

„Lumea este a entuziaştilor care nu se înfierbântă”

O definiţie, mai recentă, a fost dată de Daniel Goleman (1995). Conform acestuia, inteligenţa
emoţională desemnează o capacitate de control şi autocontrol al stresului şi emoţiilor negative; o meta-
abilitate, care determină şi influenţează modul şi eficienţa cu care ne putem folosi celelalte capacităţi şi
abilităţi pe care le posedăm, inclusiv inteligenţa educaţională.
Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:
* Intelegerea mai buna a propriilor emoti
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii
personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat
abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea
emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur. Metodele detaliate, pas cu pas pot arăta bine pe
hârtie şi sună atrăgător atunci când îi auzim pe autori şi pe exterţi vorbind despre ele. Dar aceste metode
funxţionează rareori în şcoală. La fel ca majoritatea lucrurilor care dau un sens vieţii noastre şi ne aduc
satisfacţie, educaţia este un proces extrem de complex şi de profund. Educaţia bazată pe inteligenţa
emoţională porneşte de la faptul că totalitatea acţiunilor noastre ne permite să creăm un echilibru mai
sănătos în şcoală şi în relaţiile cu elevii. Acţiunile noastre trebuie să pună accent pe importanţa
sentimentelor şi să ne ajută să ne ţinem sub control emoţiile, în loc să acţionăm impulsiv sau să ne lăsăm
copleşiţi de sentimente.
Unii copii sunt mai inteligenţi emoţional decât alţii. Inteligenţa emoţională se poate învăţa, exersa de
timpuriu, chiar din primul an de viaţă. Perioada preşcolarităţii este esenţială, deoarece atunci învaţă copiii
vocabularul emoţiilor, asocierea dintre emoţii şi contextele de viaţă, exprimarea facială a emoţiilor (de
pildă, învaţă să decodifice o frunte încruntată ca fiind semn de îngrijorare sau supărare, un zâmbet ca semn
al bucuriei etc.), modalităţi de reacţie la emoţiile celor din jur. La vârsta de 6 ani termenii utilizaţi pentru
descrierea emoţiilor cresc în diversitate şi cantitate. Copiii devin capabili să poarte discuţii cu alţii despre
emoţiile lor interne sau pot să asculte ce spun ceilalţi despre emoţiile lor.
Conform lui Howard Gardner , reputatul specialist în psihologie educaţionalǎ de la Harvard, existǎ
nu unul ci şapte tipuri de inteligenţǎ emoţionalǎ:
• Inteligenţa spaţialǎ - capacitatea de a vedea structuri şi forme cu precizie; cei care posedǎ acest tip
de inteligenţǎ se exprimǎ foarte uşor prin desene, fotografii sau sculpturi.
• Inteligenţa kinestezica – capacitatea de a utiliza corpul cu precizie, coordonând mişcǎrile foarte bine
şi, în acelaşi timp, putând sǎ înţeleagǎ rapid toate nuanţele unei mişcǎri.
• Inteligenţa muzicalǎ – capacitatea de a identifica stilul unui compozitor şi de a recunoaşte diverse
partituri muzicale.
• Inteligenţa lingvisticǎ – capacitatea de a învǎţa foarte uşor o limba strǎinǎ sau de a dezvolta un
vocabular foarte bogat.
• Inteligenţa logico-matematicǎ – capacitatea de a rezolva cu uşurinţǎ probleme şi de a te simţi foarte
confortabil atunci când se lucreazǎ cu numere; aceasta este cea care determinǎ obţinerea unor scoruri foarte
mari la testele care mǎsoarǎ coeficientul de inteligenţǎ tradiţional.
• Inteligenţa interpersonalǎ şi cea intrapersonalǎ – capacitǎţile care te ajutǎ sǎ înţelegi sentimentele
celor din jur şi, respectiv, sǎ îţi înţelegi propriile sentimente; acestea sunt responsabile în bunǎ mǎsurǎ
pentru cele 80 de procente ale succesului organizaţional.

1048
 Redusǎ la esenţǎ, inteligenţa emoţionalǎ are trei componente: cunoaşterea propriilor emoţii,
„gestionarea” acestora şi înţelegerea şi luarea în considerare a emoţiilor celorlalţi.
De asemenea, cadrele didactice trebuie să fie bine informate în privinţa resurselor pe care şcoala le
pune la dispoziţie, asupra suportului fizic, psihic, financiar şi chiar asupra devotamentului cu care se
participă la aceste programe de dezvoltare. Este bine de ştiut de la început pe ce te bazezi ca să poţi şti ce
poţi realiza.
În şcolile unde s-au demarat programe de dezvoltare a inteligenţei emoţionale, elevii au avut
posibilitatea să preia, participând an de an la nivelele propuse de program, aspecte educaţionale specifice
caracteristicilor individuale:vârstă, sex, Q.I. De asemenea important, elevii au interacţionat regulat cu adulţi
care i-au înţeles şi au îmbunătăţit programul în funcţie de cerinţele specifice fiecărei clase. Copiii
beneficiază cel mai mult de acest program când sunt implicate atât cadrele şcolii la care merg, cât şi părinţii.
Educaţia şi chestiunile legate de şcoală sunt esenţa vieţii de familie în anii în care copii noştri
traversează o perioadă critică şi pe care îi petrecem împreună cu ei odată ce au trecut de vârsta primei
copilării. Pot fi perioade de tristeţe, tensiuni şi dispute, sau de fericire, dezvoltare şi afecţiune. În realitate
e sigur că toţi copiii trec prin diverse probleme, provocarea cadrelor didactice şi a părinţilor este de a le
echilibra cu lucruri bune. Aceasta depinde de cât suntem noi dispuşi să vorbim cu copiii într-un mod care-
i ajută să-şi exerseze aptitudinile inteligenţei emoţionale. În acest fel, vom avea parte de mai puţine cazuri
de „suprastimulare emoţională” şi de o mult mai mare înţelegere a sentimentelor copiilor.
Metode pentru dezvoltarea abilităţilor emoţionale:
- Asigură-i un mediu sigur şi echilibrat;
- Zâmbeşte-i;
- Învaţă-l să-şi conştientizeze şi să-şi exprime emoţiile; arată empatie când copilul este supărat:
- Explică-i de ce spui ,, nu”, în loc de doar ,, nu”;
- Laudă-l pentru un comportament pozitiv şi încurajează efortul;
- Explică-i când şi cum acţiunile sale îi afectează pe alţii..
Studii recente au relevat faptul că relaţiile afective şi stările emoţionale conturează ceea ce denumim”
inteligenţă emoţională”. Aceasta se manifestă printr-o bună comunicare cu cei din jur, prin empatie,
înţelegere şi conduită civilizata in plan social. In acest context educatia de tip prescolar isi propune ca
obiectiv prioritar stimularea unor comportamente şi atitudini bazate pe generozitate, spirit de echipş,
receptivitate şi implicare prin acţuni de voluntariat în plan comunitar.Daca emotiile sunt constientizate in
totalitate, in ciuda faptului ca unele dintre ele spun despre noi lucruri pe care nu am vrea sa le auzim, trebuie
sa invatam sa le gestionam in mod constructiv in vederea atingerii unui anume scop. In acest proces este
esential intelegerea faptului ca orice emotie are o latura pozitiva, cat si o latura negativa, iar acest lucru este
valabil si in cazul emotiilor considerate in mod traditional negative asa cum ar fi mania
Sistemul educaţional pune în mod tradiţional accentul pe cele trei activităţi fundamentale - scris, citit,
socotit- toate caracteristice emisferei stângi (dominată de raţionalitate), excluzând aproape educarea
facultăţilor emisferei drepte care este sediul imaginaţiei, orientării spaţiale, decodării muzicii, culorii,
ritmului, creativităţii (dominanta sa fiind intuiţia).
Pentru ca aceşti copii să nu aibă probleme emoţionale în viitor, şcoala trebuie să găsească mereu noi
posibilităţi, noi metode şi resurse de a le dezvolta capacităţile, în special inteligenţa emoţională- cea mai
valoroasă achiziţie pe care se pot baza oricând în viitor.

BIBLIOGRAFIE:
DANIEL GOLEMAN, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001
MIHAELA ROCO, Creativitatea şi inteligenţa emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001
CECILIA SAS (coord.), Cunoaşterea şi dezvoltarea competenţei emoţionale, Editura Universităţii
din Oradea, 2010
JEANNE SEGAL, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale, Editura Teora, 2000

1049
 EDUCATIE SI SANATATE PRIN SPORT

PROF. ED. FIZICA, CIUCA GIGI

SCOALA GIMNAZIALA GIUVARASTI

Cum am inceput…
Fiind un copil foarte activ, care a crescut pe vremea cand nu erau telefoane mobile, tablete si alte
gadgeturi, cand abia aveai acces la niste desene animate, pe un televizor alb-negru, imi petreceam cea mai
mare parte a zilei in spatele blocului alergand, jucandu-ma diverse jocuri si inventand altele. Ploaia, frigul
sau vremea urata nu erau o problema decat pentru parinti, care erau permanent ingrijorati, dar ei nu
intelegeau ca nimic nu putea sta in calea catorva minute de joaca in plus, chiar daca asta insemna sa ajungi
ud pana la piele sau plin de noroi, acasa. Energic si nu foarte disciplinat, la varsta de 6 ani, parintii mei au
considerat ca ar fi bine sa fac un sport organizat si am inceput sa merg la ore de atletism. Asta dupa ce
esuasem glorios pe partea artistica, abandonand un curs de chitara, la fel de repede precum l-am inceput.
Nu mi s-a potrivit nici aceasta activitate, chiar daca initial parintii n-au fost foarte incantati. Am inceput
apoi handbalul, la varsta de 9 ani. Poate va astepati sa va povestesc despre vreo chemare puternica catre
acest sport. Nicidecum! Ideea imi venise pentru ca aveam o vecina care juca handbal. Ulterior, ideea s-a
transformat in chemare. Am inceput sa merg la antrenamente si de atunci nu m-am mai oprit, pana in ziua
de astazi. Am jucat cu placere tot timpul si, greu de crezut, imi place in fiecare zi, tot mai mult. Handbalul
a devenit un stil de viata, unul care m-a format ca si om si care mi-a adus extrem de multe satisfactii, atat
de multe incat nu a mai contat nimic, nicio vacanta pierduta din cauza cantonamentelor, nicio seara cu
prietenii ratata, pentru ca a doua zi urma un meci. Handbalul a devenit totul pentru mine!
Sportul de performanta m-a educat, m-a facut mai puternic nu doar fizic, ci si mental, dar cel mai
important, a contribuit decisiv la formarea adultului de azi. Din acest motiv, imi permit sa va indemn sa va
indrumati copiii, fratii, nepotii sau verisorii catre practicarea unui sport, fie ca duce catre performanta sau
ramane la stadiul de miscare in timpul liber, fie el colectiv sau individual.
Statisticile sunt alarmante. Obezitatea este factor de risc pentru 3 din 4 boli, 50% dintre copii
au probleme cu greutatea corporala.
Este arhicunoscut faptul ca practicarea oricarui tip de activitate sportiva este un mare plus in
dezvoltarea fizica si emotionala a copiilor, dar mult mai important este faptul ca lipsa activitatilor sportive
atrage dupa sine numeroase probleme de sanatate. Printre cele mai grave, ar fi de mentionat obezitatea
infantila.
Obezitatea progreseaza rapid in randul copiilor, in lume existand deja 22 de milioane de copii obezi
cu varsta sub cinci ani. Obezitatea a devenit factor de risc in 3 din 4 boli, iar 1 din 2 copii are probleme cu
greutatea corporala, numarul acestora crescand cu 18% in ultimii zece ani. Mai mult, 8 scolari din 100 sunt
supraponderali, adică au o greutate cu 20% mai mare faţă de cea normală.
Obezitatea infantila ia proportii alarmante in Uniunea Europeana, unde 14 milioane de copii sunt
supraponderali si numarul acestora creste anual cu 400.000.
Studii efectuate recent arata ca Romania ocupa locul DOI în Europa la cele mai multe cazuri de
obezitate infantila. Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii aproximativ 30% din populatie sufera de
obezitate pe cand aproape 40% dintre copii sunt supraponderali.
Sedentarismul a devenit o mare problema a societatii de astazi si este una din principalele cauze, din
pacate vedem niste cifre ingrijoratoare in randul celor tineri. Regional Office for Europe ne spune ca 5, 3
milioane de persoane mor anual in lume din cauza sedentarismului. Da, este pe atat de grav precum suna!
Stilul de viata pe care tot mai mare parte a societatii il adopta, acela in care munca este pe primul plan
si grijile cotidiene ne coplesec, ne face uneori sa uitam de importanta exercitiului fizic in viata noastra, dar
mai ales a copiilor nostri si suntem din ce in ce mai tentati sa le oferim acestora alternativa unei tablete sau
a catorva ore petrecute in fata televizorului. Drept urmare, procentul copiilor sub 13 ani care petrec mai
mult de 4 ore zilnic în faţa televizorului este unul coplesitor, de 25- 30%, ceea ce înseamnă că sedentarismul
este aproape un stil de viaţă pentru copiii din zilele noastre.
Din pacate, nu putem spune ca orele de educatie fizica din scoli sunt suficiente, deoarece in scolile
din Romania orele de sport sunt sub media tarilor din Uniunea Europeană. Astfel, elevii din clasele 1-7 fac
2 ore de sport pe saptamana, elevii de clasa a 8-a fac 1 sau 2 ore de sport pe saptamana (in funcţie de profil),

1050
iar elevii din clasele 9-12 fac doar o ora de sport pe saptamana. Jumatate dintre elevii din Romania au
scutire la orele de sport, astfel 43% dintre copii nu practica nicio activitate sportiva si doar 14% practica
sport în afara orelor de educaţie fizica desfasurate la scoala.
Sportul educa mintea si modeleaza corpul
Avem, totusi, parte de numeroase optiuni in ceeea ce priveste indrumarea tinerei generatii catre sport.
Sunt infiintate anual numeroase cluburi sportive, fie ele de stat sau private, cu o multitudine de ramuri
sportive. In aceste cluburi, cei mici pot incepe sa invete ce inseamna miscarea si sa descopere, sub
indrumare profesionista, chemarea catre un anumit sport sau pur si simplu sa se miste si sa se distreze alaturi
de alti copii. Este important ca cei mici sa invete ce inseamna sa lucrezi in echipa si sa-si dezvolte
capacitatea de a relationa cu cei din jur. Si da, sportul este o unealta extraordinara in dezvoltarea sociala a
copiilor nostri prin intermediul colectivitatii si a disciplinei pe care o impune. Este incredibil cum
participarea si castigarea unor simple jocuri poate dezvola increderea de sine si sa ne faca sa realizam lucruri
pe care nu le credeam posibile. De-a lungul cariereri mele am avut parte de multe esecuri, unele mai
dureroase ca altele, dar dupa fiecare victorie dobandita ulterior acestea erau date uitarii si ramaneau doar
niste lectii pentru viitor.
Sportul, fie de performanta, fie practicat ocazional, impreuna cu parintii, fratii, prietenii aduce
numeroase beneficii. Sportul ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, sa ne autodepasim, sa ne educam emotiile,
sa luam decizii, chiar si presati de timp, sa invatam sa devenim competitivi, sa socializam cu ceilalti, sa
dobandim comportamente pozitive si sa avem aspiratii ridicate.
Faceti miscare, oriunde, oricand!
Fiecare sportiv a inceput sa practice sportul pentru a se distra sau pentru a se juca si doar ulterior si-
a dezvoltat aptitudinile, mergand catre marea performanta, performanta care este de fapt tot o joaca, dar cu
reguli, in care regasesti tot ceea ce faceai cu drag, atunci cand erai copil si care ti-a adus atatea satisfactii,
joaca pe care ai perfectionat-o prin multa munca si printr-o atitudine corespunzatoare. Orice copil iubeste
joaca si tocmai de aceea este important sa le oferiti sansa de a se bucura de joaca prin miscare.
O greseala asupra careia atrag mereu atentia cand discut cu alti parinti o reprezinta indrumarea
copilului catre un sport, motivand ca l-a practicat si unul dintre parinti, sau mai rau, pentru ca a vrut sa-l
practice la nivel de performanta, dar din nefericire, nu au avut succes. Trebuie sa intelegem ca nu toti avem
aceleasi aptitudini, iar acest aspect este un lucru normal. Drept urmare, nu toti putem avea succes in aceeasi
ramura sportiva, dar cu o indrumare corespunzatoare putem descoperi calitatile din fiecare persoana si ele
poti fi exploatate si pot duce catre o cariera de succes. Copilul nu trebuie niciodata fortat sa faca ceva ce
nu-i place. Cu exceptia scolii! Increderea si sustinerea vor face minuni!
Fiecare copil are nevoie de idoli si de exemple pozitive in dezvoltarea lui. Acestea vin de cele mai
multe ori din randul marilor sportivi, asadar luati-va copiii de mana si iesiti din casa! Mergeti cu ei in parc,
mergeti cu ei sa vada diverse activitati sportive, meciuri si intreceri de tot felul. Handbal, baschet, volei,
fotbal, tenis, atletism, karate… nu conteaza ce, dar iesiti din casa si duceti-va copiii sa vada si sa faca sport.
Mai mult decat atat, faceti voi toti sport, pentru ca beneficiile sunt uriase si puterea exemplului este cea mai
eficienta!
Inchei cu un citat ce ii apartine lui Ernest Hemingway:
„Sportul te invata sa castigi, sportul te invata sa pierzi in mod demn. Sportul te invata ce este viata”

1051
 RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE, ÎN IMPAS PENTRU SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CIUCĂ MARINICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAIL SADOVEANU”, FĂLTICENI, SUCEAVA
Majoritatea cadrelor didactice consideră că în zilele noastre atât educaţia în familie, cât şi cea de la
şcoală nu se face în mod corespunzător, nu se promovează valoarea, oamenii educaţi sunt ironizaţi.
La contactul cu grădiniţa, educatorii cer sprijinul părinţilor pentru o mai bună adaptare a copiilor la
regimul de şcoală, la respectarea disciplinei, iar aceştia din urmă se implică mult mai mult în formarea
comportamentelor copiilor decât atunci când încep şcoala. Educaţia începe din primele momente ale vieţii
şi se continuă pe tot parcursul acesteia. Familia este cea care trasează primele direcţii spre care se îndreaptă
copilul. Cunoştinţele şi comportamentele pe care un copil şi le însuşeşte în primii ani de viaţă sunt
fundamentale pentru toată existenţa sa. Părinţii sunt adevărate modele de comportament, afectivitate,
relaţionare cu ceilalţi, de aceea copiii vor prelua mare parte din gesturile lor. Elevii şi părinţii nu sunt doar
beneficiari ai educaţiei, ci şi participanţi, de aceea colaborarea şcolii cu aceştia şi invers are rolul esenţial
în succesul şcolar şi în devenirea ca persoană utilă comunităţii.
În ultimii ani se observă o discrepanţă între obiectivele şcolii şi cele ale părinţilor, de aici apar
conflicte, neînţelegeri între educatori şi părinţi deoarece, având scuza programului de muncă încărcat,
aceştia din urmă nu mai ţin pasul cu cerinţele vremii, îşi alintă copiii cu jucării ce conţin tehnologii noi,
aplicaţii care le ocupă mare parte din timp şi nu acordă importanţă învăţăturii, considerând că nu le va fi
utilă mai târziu. Înţelegerea incorectă a rolului şi a responsabilităţii părintelui în viaţa copilului său conduce
la abordarea unei atitudini critice la adresa şcolii, absentarea de la reuniunile comitetului de părinţi al şcolii
sau al clasei, lipsa de iniţiativă în activităţile şcolare, cunoaşterea precară a programului de activitate al
copilului.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul
în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare
studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin,
nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă
şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe
copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.
În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur
calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute
dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a
afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate

1052
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul
educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la
transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face
posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.

Bibliografie
-Revista învăţământului preşcolar şi primar, Nr.1-2, Editura Arlequin, 2014;
-Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Editura DPH, Bucureşti, 2009;
-www.copii.psihologie.ro

1053
 FAMILIA – ŞCOALA DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR CIUCU LUCIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GHEORGHE BIBESCU” CRAIOVA

Realitatea e că nu prea mai există „cei 6-7 ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
de învăţământ încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este locul în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, adesea prin imitare dar şi printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială
în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala, şi alte medii educaţionale, nu
poate ulterior decât să confirme şi să consolideze normele de bună purtare deja deprinse din familie.
Cei 6 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 6-7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil începe de la naştere. Ea nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni
un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in
interacţiunile cu ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 6-7 ani
1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le
exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace .
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund";
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică
şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu copilul tău! Iar cei 6-7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea
timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta!Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări
etc.
De altfel, printre principalele „ingrediente” care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un
copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie.
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei
lui.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

1054
 • Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Nimeni nu te învaţă să fii părinte Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de
comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în
zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme
semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil,
perseverenţa, şi exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Bibliografie:
1) Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom Iaşi, 2006
2) Salade, D, Dimensiuni ale educaţiei, EDP Bucureşti, 1998
3) www. didactic.ro

1055
 ROLUL FAMILIEI ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ

PROF. CIUDIN LUCIAN,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ TULGHEȘ

Din orice perspectivă ar fi privite, aspectele familiei sunt multiple, având ca temei al existenței sale
căsătoria. Familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre un bărbat și
o femeie și care se completează cu o lume nouă în care apar copiii. Familia este un grup compus din
persoane unite prin legături de căsătorie și relații paterne, fiind prima condiție și prima formă a societății
umane. Valoarea familiei este exact aceea a vieții însăși, deoarece familia este adevăratul om întreg. Nici
bărbatul singur, nici femeia singură, cu atât mai puțin copiii nu formează încă omul. După ce Dumnezeu a
făcut pe bărbat și pe femeie, i-a binecuvântat și le-a zis: „Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și-
l stăpâniți!” (Facere, 1, 27-28).
Familia este prin esență o societate naturală, cum rezultă și din universalitatea ei în timp și spațiu și
cum o dovedesc încă finalitățile sale. În familie se nasc noi membri cărora ea le transmite, pe calea nașterii
naturale, trăsăturile biologice ale speciei, și a moștenirii culturale. Familia este și de origine divină,
reprezentând în societate, elementul tradițional educativ și progresiv totodată. Din sânul vieții de familie
toate vârstele au de câștigat, tinerețea se dezvoltă, vârsta coaptă își asigură fecunditatea, iar bătrânețea îi
acordă un supliment de fericire și un sprijin precum și o prelungire a existenței sale. Sfinții Părinți numesc
familia imagine a Sfintei Treimi. Familia creștină este matricea generatoare a unei vieți noi, laboratorul
sacru în care se pregătește, se formează și se întreține în fiecare ceas firea restaurată în starea originară
predestinată nemuririi. Familia creștină este numită și „biserică mică” fiind chemată să intre în Biserica lui
Hristos, pentru a fi preschimbată, după sfârșitul veacurilor, în Împărăția veșnică a măririi divine. Prezența
lui Hristos în familia creștină, modelând toată viața ei și transformând-o într-o școală a sfințeniei, nu o rupe
din complexitatea relațiilor sale cu lumea și cu comunitatea mai largă din care face parte, ci mai mult o
implică, devenind un centru al întregului univers care îl privește pe om.
Familia întruchipează continuitatea de viață între cer și pământ, între cosmic și etnic, între Biserică
și lume. Ea este liantul social prin excelență, este fibra organică a vieții comunitare fără să se lase complet
absorbită de ea, deoarece în sânul familiei se continuă datinile străbune și se împlinesc idealurile
generațiilor trecute, se întăresc și se perpetuează tradițiile și bunele rânduieli care se constituie drept sursa
sufletului unui neam. Creștinismul sfințește familia de la originea sa sacramentală, din momentul nunții,
asigurându-i durata și demnitatea, scopul adevărat și singurul mijloc ca să-și atingă acest scop:
devotamentul inspirat, susținut de credință. Funcțiile familiei sunt multiple: socializatoare, sfințitoare,
regeneratoare a vieții omenești în societate, edificatoare în ordinea morală. Creștinismul a ridicat la un nivel
de maximă înălțime valoarea iubirii dintre soți, și valoarea pe care o reprezintă copilul. Acesta este chemat
să participe la societatea lui Dumnezeu, devenind un fiu al Său și unul din scopurile principale ale căsătoriei.
Contribuția familiei în educația creștină este subliniată și în Sfânta Scriptură. Pentru Vechiul
Testament, Legea lui Dumnezeu constituie pentru tânăr drumul de urmat. Responsabilitatea părinților
pentru acest fel de orientare a educației copiilor este deosebit de mare. În Noul Testament, celor ce cred în
Mântuitorul Hristos, Dumnezeu „le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), dând această
posibilitate tuturor oamenilor fără deosebire, deci și copiilor. Hristos apreciază viața copiilor legând-o cu
învățătura Lui: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”
(Matei 18, 3-5). Iisus Hristos atrage atenția asupra necesității educației în credința copiilor.
Tatăl și mama constituie modelele de imitat ale copiilor lor dar sunt cazuri în care aceștia nu urmează
viața părinților lor. Când copilul sau tânărul cedează laturilor sale rele, atunci părinții evocă propriul lor
comportament când erau la vârsta copilului lor. Imaginea familiei contemporane este în linii mari
următoarea: organizarea ei se face pe baza familiei nucleare (bunicii trăiesc separat de nepoții lor); familia
are unul sau cel mult doi copii; se constată o severă despărțire a membrilor familiei de casă (familiei
contemporane îi lipsește „statul acasă”); societatea industrială a orientat familia contemporană spre alte
instituții decât cele spre care o orienta mai de mult: Școala, Biserica și Statul.

1056
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI.
MODELUL FRANCEZ

PROF. CIUDIN VICTORIȚA IONELA, LICEUL TEHNOLOGIC CORBU

Faptul că România este o țară francofonă este un lucru bine-cunoscut al secolului al XXI-lea, însă
poate mai puțin cunoscute sunt originile relațiilor româno-franceze, situate în secolul al XIV-lea. Astfel ,
în anul 1396, cavalerii lui Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, au luptat împotriva turcilor alături de
soldaţii conducătorului Valahiei, Mircea cel Bătrân.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, relațiile franco-române s-au intensificat, în special datorită
numeroșilor comercianți şi intelectuali francezi care au călătorit în Principatele Române. În 1762,
diplomatul şi scriitorul Claude-Charles de Peysonnel a propus crearea unei reprezentanțe franceze în
Principatele române, deziderat care se va realiza în 1798: un consulat general se deschidea la acea dată la
București și un viceconsulat la Iași. În secolul al XIX-lea, majoritatea studenţilor români își fac studiile la
Paris, dobândind astfel, din plin, bogate cunoştinţe, dar şi idei moderne de reînnoire politică şi socială. În
1846 studenţii români fondau, în Cartierul latin, Societatea studenţilor români din Paris al cărei preşedinte
ales va fi Ion Ghica, iar secretar C.A.Rosetti. După unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, sprijinită
cu căldură de Franţa, este deschisă calea spre noi relaţii diplomatice între România şi Franţa. Acestea au
fost stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880, Mihail Kogălniceanu, fost prim ministru şi ministru
al afacerilor externe, fiind primul ministru plenipotenţiar al României la Paris. Raporturile între România
si Franţa au cunoscut un avânt deosebit după primul război mondial. Diplomatul român de renume european
Nicolae Titulescu a fost, fără îndoială, arhitectul acestor relaţii privilegiate. La 29 noiembrie 1938, relaţiile
diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă. În septembrie 1944, guvernul român a recunoscut
guvernul provizoriu al generalului de Gaulle, relaţiile desfăşurându-se la nivel de ambasade. Franţa a
manifestat, atât în plan oficial, cât şi la nivelul cetăţenilor, simpatia şi solidaritatea sa faţă de Revoluţia
română din decembrie 1989, eveniment care a antrenat căderea regimului comunist.
După decembrie 1989, relațiile franco-române s-au dezvoltat considerabil. Schimburile de vizite
oficiale s-au multiplicat, inclusiv la cel mai înalt nivel, fapt care a permis să se pună bazele unui solid
parteneriat politic, economic şi cultural între cele două țări. În 2019 s-au celebrat împlinirea a 139 de ani
de relații diplomatice bilaterale.
Dat fiind faptul că în secolul al XIX-lea majoritatea studenților români își desăvârșeau studiile la
Paris, voi face o scurtă prezentare a sistemului de învățământ francez al zilelor noastre. Școlarizarea în
Franța este gratuită și obligatorie pentru vârstele cuprinse între 6 și 16 ani. Ultimii doi ani de pregătire sunt
opționali, iar dacă elevul decide sa îi urmeze, la final trebuie să susțină proba de Bacalaureat în franceza
tradus "Le Bac". După absolvirea celor 12 ani de studii si trecerea cu brio a examenelor finale, elevul poate
opta pentru a merge la facultate. Școlile private din Franța sunt contra cost și se împart în două categorii:
cu contract Sous sau contract Hors. Școlile cu predare bilingvă sunt în marea lor parte private.
La fel ca și în România, școala începe la vârsta de 6 ani, fiind împărțită după cum urmează:
• CP(cours preparatoire) - Clasa a I-a;
• CE1(cours elementaire 1re annee) - Clasa a II-a - copiii în acest an având prima lor evaluare;
• CE2(cours elementaire 2e annee) - Clasele a III-a - se mai numește etapa "des approfondissements"
• CM1(cours moyen 1re annee) - Clasa a IV-a
• CM2(cours moyen 2e annee) - Clasa a V-a
• Colegiu - College (6em-3em)
În general copilul este înscris la colegiul de care aparține, indicat de adresa părinților, dar daca se
dorește, părinții pot cere o derogare de la prefectură, în care se specifică motivul și colegiul la care doresc
să își mute copilul.
Etapele colegiului francez sunt : 6eme - Clasa a IV-a, 5eme - Clasa a VII-a, 4eme - Clasa a VIII-a,
3eme - Clasa a IX-a. În etapa 6eme(clasa a IV-a) este obligatorie studierea unei limbi străine. De obicei
fiind aleasă limba engleza. A doua limbă obligatorie este introdusă în programul de studii în etapa a 4eme
(clasa a VIII-a). La finalul etapei 3eme (clasa a IX-a), elevii susțin examenele naționale, unde obțin diploma

1057
de "Brevet des collèges". Tot la această etapă, "Conseil de classe" decide pe baza notelor obținute, dacă
elevul va urma un liceu normal "Lycee Baccalaureat" sau o școală profesiănala "Lycee Professionelle".
Liceu - Lycee (seconde-terminale). Dacă elevul a trecut de etapa examenelor naționale, această
etapă a studiilor se mai numește și "Cycle de determination". La liceu studentul are aceeaşi materie ca la
colegiu (8 materii obligatorii), dar posibilitatea să își aleagă încă 3 materii după preferințele lui și un curs
artistic. Există 3 tipuri de specializări: limbă și literatură (L) , informatică și matematică (S) și economie și
educație socială (ES). Mai există și licee de profil: tehnologie, muzică, dans etc... Iată numerotarea anilor
de liceu: 2nde - Clasa a X-a, 1re - Clasa a XI-a, Terminale - Clasa a XII-a
Examenul de bacalaureat începe încă din clasa a XI-a "Premiere" unde se susține testul la limba și
literatura Franceză, examenul fiind scris și oral. Ultimele examene se susțin în Clasa a XII-a "Terminale"
unde studenții sunt supuși mai multor materii, bazate pe specializarea pe care au urmat-o. Un examen pe
care trebuie să îl susțină toți elevii la toate specializările fiind filozofie, dacă elevul nu ia o notă
satisfăcătoare la acest examen, poate opta pentru încă 2 materii prin care să își ridice nota finala.
După absolvirea bacalaureatului elevul are dreptul să intre la o facultate de stat sau privată. Facultate
- Université sau Grande Ecole. În general la facultate în Franța se intră pe baza unor examene, stabilite
de către fiecare entitate în parte, examen oral și examen scris, admiterea fiind prin concurs. Admiterea la o
universitate se susține de maxim 2 ori, dacă persoana nu reușește să treacă de examene nu mai poate
participa niciodată la ele. Orele de studii într-o universitate din Franța sunt între 60-70 de ore pe săptămână.

1058
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

CENGHER MARIA LARISA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem.
Nelson Mandela spunea că, ”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru
a schimba lumea.” Educaţia ne ajută să ne schimbăm atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru. Astfel,
educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți. În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu
ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important
şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează
împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei.
Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă
la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des
şi unde are tabieturile sale.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și posibilitățile oferite
de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale,
sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor
de organizare, precum și a formelor de colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul
preșcolar trebuie să realizeze educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității
copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității
sociale.
Grădiniţa răspunde unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta, “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala este acea instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi
factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi
neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Prin participarea în societate, copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea
încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la
un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Relaţia grădiniţă – şcoală - familie – societate, se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă, şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru
a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii
lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă sau şcoală este necesară, dar nu este suficientă
pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1059
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE- SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR: CEPOIU IONELA

Prin gingăşia lor copiii sunt uşor de iubit. Nu poţi să nu -i iubeşti! Calitatea sufletului copilului este
nealterat. Voia bună, surâsul gingaş al copiilor, sădeşte în noi speranţa de mai bine.
Familia este principalul partener educaţional al nostru, al dascălilor. Este binecunoscut faptul că,
până la intrarea în grădiniţă a copilului, familia este cea care se preocupă de educaţia copilului sub toate
aspectele.
Socializarea începe să se realizeze în familie şi continuă în grădiniţă. Privindu-şi părinţii, copiii îşi
formează o anumită imagine a societăţii, a relaţiilor dintre oameni şi se vor comporta ca atare.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie unde se formează ,, ceea ce este mai valoros pe
lume- omul de caracter , după cum afirma Loisel. Pentru marea majoritate a preşcolarilor, grădiniţa este cel
de-al doilea factor care exercită influenţe asupra personalităţii lor, primul fiind familia.
Relaţia grădiniţă –familie este eficientă atunci când există o implicare activă a părinţilor în activitatea
grădiniţei. Organizarea unor acţiuni în care să fie implicaţi părinţii, de exemplu amenajarea spaţiului de
joacă din curtea grădiniţei, din sala de grupă prin care părinţii să-şi aducă contribuţia, copiii învaţă să
respecte munca adulţilor.Copiii trebuie familiarizaţi cu evenimentele culturale şi astfel vor învăţa să
manifeste interes pentru valorile culturale.În acest sens am organizat acţiuni în care să fie implicaţi şi
părinţii alături de copii: vizite la muzee, serbări, participări la spectacole cu ocazia unor sărbători ,
evenimente.
Cultivarea unei relaţii între grădiniţă şi familie, în sprijinul educaţiei şi creşterii copilului constituie
cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară; este primul pas către o educaţie deschisă, flexibilă
şi dinamică a personalităşii copilului.
Alţi parteneri ai grădiniţei sunt Primăria, Consiliul local, Biserica, Şcoala. Cu toţi s-au încheiat
parteneriate , în momentul cînd am cerut sprijin , dorinţele noastre nu au rămas fără ecou.Am participat la
activităţile comunităţii, fiind parteneri de încredere.Prin ce putem noi , cei mici să participăm? , prin diverse
activităţi cum sunt: deschiderea festivă a anului şcolar, depunerea de coronane la evenimente istorice din
viaţa poporului nostru, spectacole de colinde , urări specifice sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou.
Antrenarea reprezentanţilor comunităţii în viaţa grădiniţei ne uşurează mult munca şi ne ajută în
crearea unor condiţii material, instituţionale pentru a închega legături trainice de colaborare între toţi
partenerii responsabili în educaţia copiilor noştri.
Părinte, educator, primar, preot , poliţist, avem cu toţi o îndatorire : să facem din copiii noştri , oameni
de mâine...să încercăm să lăsăm deoparte grijile vieţii, tumultul întâmplărilor din ziua de azi şi să răspundem
cu ,, Da” invitaţiilor copiilor noştri în grădiniţe, la activităţile ce se desfăşoară, la spectacolul vieţii oferit
de ei, la acest moment...
Ei doar atât pot şi asta ne-o arată... sunt lăstarii noştri, suflet din sufletul nostru şi ei ni-l dăruiesc
nouă.
Noi cât putem face? Le răspundem la fel?

1060
 ROLUL ÎNVĂȚĂTORULUI ÎN RELAȚIA DINTRE COPIL ȘI PĂRINTE LA
VÂRSTA PREADOLESCENȚEI

PROF. PT. INV. PRIMAR CERNAT NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11, BUZĂU, JUD. BUZĂU

Unui învățător ce are grijă de educația unor copii de clasa a IV-a îi sunt cerute deseori sfaturi de către
părinții elevilor săi, cu privire la comportamentul acestora acasă.
Părinții sunt conștienți de faptul că un copil de 9-10 ani încheie o etapă din viață. De acum, se
pregătește să devină adult. Transformările sunt mari, vizibile și rapide. Parcă mai ieri, își amintesc cu
plăcere, atât învățătorul cât și părinții, intrau în clasa pregătitoare niște prichindei care abiau își stăpâneau
lacrimile de emoție. Cinci ani au trecut ca prin farmec. Elevii și-au îndeplinit cu plăcere obligațiile școlare,
și-au însușit normele familiale și păreau mulțumiți și liniștiți.
Dar, maturizarea aduce cu sine uneori perturbări fiziologice care pot influența procesele psihice și pot
crea probleme în adaptarea socială.
Această perioadă poate deveni grea pentru copilul de 9-10ani. Părinții observă că el este dintr-o dată
hipersensibil, instabil emoțional, impulsiv, cu probleme de concentrare și susținere a efortului.
Cu calm și dând dovada de multa înțelegere, învățătorul le poate explica părinților că nu există
“rețete” pentru o relație perfectă părinte-copil.
Cadrul didactic le reamintește acestora ca relațiile dintre părinte și copil sunt speciale. Iubirea și
respectul sunt cele care încununeaza aceste relații.
Părinții spun ca simt o îndepărtare, o mai slabă comunicare între ei și preadolescent. Este din cauză
că acesta începe să descopere o alta lume, cea a cercului de prieteni. Dacă părinții sunt prea protectori sau
extrem de severi, relația lor suferă. Nici afectivitatea exagerată sau nepăsarea nu sunt benefice. De aceea,
trebuie găsit echilibrul, parinții să le inspire încredere copiilor. Comunicarea este extrem de importantă.
În altă ordine de idei, părinții să-și amintească faptul că și ei au fost, la rândul lor, preadolescenți și
că această perioadă este esențială în dezvoltarea viitorului adult.
Dascălul poate sfătui părinții să arate comportamentele pe care doresc să le încurajeze. Puterea
exemplului este cel mai bun profesor al unui comportament social adecvat.
Știind că părintele este lângă el, oferindu-i suport, copilul de 9-10ani începe să-și trăiască visele, să-
și îndeplinească dorințele, să intre curajos pe “drumul vieții”.
În concluzie, a spune că preadolescentul este prea”mic” pentru a ști ce vrea să devină în viață și că
părintele “știe ce este mai bine pentru el”, închide poarta comunicării și rupe podul comunicării dintre cele
două generații. Învățător devine “cheia “ unei relații reușite între părinți și copii în perioada preadolescenței
și aduce sinceritatea și înțelegerea atât de dorite.

Bibliografie
www.academia edu.ro/Dana Bucur/Ghidul părinților;
www.slideshare.net/Livia Bob/Preadolescența.

1061
 RELAȚIA DINTRE ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ ALEXANDRU CEL BUN”

BERZUNȚI, JUDEȚUL BACĂU
PROF. ÎNV. PRIMAR, CHELARU GEORGIANA

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Rolul părinţilor
Fără îndoială, faptul de a creşte copii în societatea de azi astfel încât aceştia să ajungă adulţi
echilibraţi nu este câtuşi de puţin o sarcină uşoară.
Părinţii însă nu sunt singurii implicaţi în efortul de a forma tineri adulţi adaptabili. Profesorii au şi ei
o contribuţie importantă în acest sens. Un experimentat consilier în probleme şcolare a făcut următoarea
remarcă: „Obiectivul principal al instruirii şcolare este acela de a le acorda părinţilor sprijin în formarea
unor tineri adulţi cu simţul răspunderii, care sunt complet dezvoltaţi pe plan intelectual, fizic şi afectiv“.
Aşadar, părinţii şi pedagogii au un ţel comun — acela de a forma tineri care mai târziu să devină
adulţi echilibraţi şi maturi, tineri care să se bucure de viaţă şi care să fie capabili să-şi găsească locul în
societatea în care trăiesc.
Însă, când părinţii nu cooperează cu pedagogii, apar probleme. Unii părinţi, de exemplu, sunt total
indiferenţi faţă de instruirea copiilor lor; alţii încearcă să rivalizeze cu profesorii. Comentând pe marginea
acestei situaţii, un ziar francez a afirmat: „Profesorul a încetat să mai fie singurul căpitan la bord. Părinţii,
obsedaţi de reuşita copiilor lor, disecă manualele şcolare, judecă şi critică metodele de predare şi ripostează
la prima notă proastă a copilului lor“. Asemenea acţiuni pot uzurpa prerogativele profesorilor.
Întrucât sistemul şcolar reflectă societatea a cărei componentă este, şcolile nu sunt scutite de
problemele cu care se confruntă societatea în general. Problemele sociale s-au intensificat cu rapiditate în
decursul anilor. Descriind situaţia existentă într-o şcoală din Statele Unite, cotidianul The New York Times
relata: „Elevii dorm în timpul orelor de curs, se ameninţă unii pe alţii prin graffiti de neşters pe zidurile
coridoarelor şcolii, îi defăimează pe elevii buni . . . Aproape toţi elevii se confruntă cu probleme cum sunt
îngrijirea copiilor mici, tratarea cu părinţi aflaţi în detenţie şi supravieţuirea violenţelor puse la cale de
bande. În fiecare zi, aproape o cincime din numărul elevilor absentează“.
Deosebit de alarmantă este problema internaţională crescândă a violenţei în şcoli. Încăierările
ocazionale, care însemnau îmbrânciri şi înghiontiri au fost înlocuite cu focuri de armă şi înjunghieri.
Folosirea armelor devine mai obişnuită, atacurile mai violente, copiii recurgând mai uşor la violenţă şi
aceasta de la o vârstă fragedă.
Desigur, nu toate ţările se confruntă cu situaţii atât de înspăimântătoare. Cu toate acestea, pretutindeni
în lume, mulţi pedagogi se confruntă cu situaţia menţionată în săptămânalul francez Le Point: „Profesorul
nu mai este respectat; nu mai are autoritate“.
Poate că unii părinţi consideră că au lucruri mult mai importante de făcut în serile în care şcoala
programează anumite şedinţe cu părinţii şi profesorii. Însă, în realitate, ce anume poate fi mai important
decât faptul de a vă pune la dispoziţia celor care se străduiesc să-l ajute pe copilul vostru să dobândească o
instruire corespunzătoare? Este esenţial ca între părinte şi profesor să existe o strânsă colaborare!
În Rusia există o modalitate excelentă de a consolida colaborarea părinte-profesor. Toate temele
şcolare sunt consemnate în ceea ce se numeşte „dnievnik“ — o agendă în care sunt consemnate activităţile

1062
zilnice. Elevul trebuie să aibă dnievnik-ul cu el la fiecare oră şi să-l prezinte la cererea profesorului. Elevii
trebuie să le arate părinţilor dnievnik-ul, iar aceştia trebuie să-l semneze în fiecare săptămână. După cum
observa Victor Lobaciov, din Moscova, tată al unor copii de vârstă şcolară, „aceste informaţii îi ajută pe
părinţi să fie la curent cu temele şi cu mediile copiilor lor“.
Însă profesorii de astăzi se plâng deseori că părinţii nu se interesează de instruirea copiilor lor. Un
profesor de la un liceu din Statele Unite a spus că, odată, el le-a trimis părinţilor 63 de scrisori, prin care îi
informa despre slabele rezultate la învăţătură ale copiilor lor. Numai trei părinţi i-au răspuns luând legătura
cu el!
Într-adevăr, este trist acest fapt! Părinţii ar trebui să fie foarte interesaţi de instruirea copiilor lor,
responsabilitate care le revine în primul rând lor. Un învăţător a prezentat lucrurile într-un mod realist,
spunând: „Obiectivul principal al învăţământului este acela de a-i sprijini pe părinţi în formarea unor adulţi
tineri, care să aibă simţul responsabilităţii“.
Astfel, o bună colaborare părinți-școală duce la reușita viitorilor adulți.

Bibliografie: www.jw.org

1063
 RELAȚIA ÎNVĂȚĂTOR-ELEV-PARINTE-COMUNITATE INTR-O NOUA
DIMENSIUNE

ȘCOALA PRIMARA PODIȘU

PROPUNĂTOR-CHELCU DANIELA

Învățămantul primar este o treaptă importantă și responsabilă în cadrul sistemului de învățămant. El

constituie temelia includerii copilului în activitatea asiduă și ordonată dintr-o colectivitate de semeni care
este mereu în schimbare și presupune competitivitate.
Școala îl învață pe copil sa se situeze printre semeni, să se obișnuiască cu anumite cerinte și relații
sociale. Dar educația în familie constituie prima scoala a copilului, partea cea mai importanta a pregatirii
lui pentru viața socială și productivă.
Familia trebuie sa fie prima institutie socială care se preocupă de asigurarea condițiilor necesare
dezvoltării normale a copilului. Școala si familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației care contribuie
prin mijloace specifice la formarea tinerilor.
Rolul primordial în acțiunea comună a celor doi factori îl are școala, este necesar insa ca familia să
sprijine în permanență activitatea educativă a școlii. Ea ofera copilului primele informații despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme și regului de conduită dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii
trebuintelor și dorințelor sale.
Este o sarcina a școlii, a personalului didactic să identifice situațiile problematice din familiile
copilului să dirijeze pe cat posibilul strategiile educative ale acestuia în formarea elevului și mai ales sa
constientizeze faptul ca relația de colaborare scoala-familie este determinată în obținerea performantelor
școlare.
Cele doua instituții școala și familia urmaresc aceleasi scopuri care vizează formarea omului
societații de maine. În educație un rol important il are empatia, capacitatea de a te transpune in gandurile și
sentimentele celuilalt. Atunci cand exista empatie intre invatator, elevii sai si parintii acestora ei se afla pe
aceeasi lungime de unda, procesul de predare-invățare-evaluare se desfasoara firesc fara blocaje iar
rezultatele sunt superioare.
Un învățator bun va sti sa le insufle elevilor și parintilor un mod de gandire pozitiv.
Obiectivul cel mai important al colaborarii dintre scoala si familie în peroada școraritatii mici il
reprezintă sustinerea eforturilor copilului pentru ca acesta sa dobandeasca primele instrumente ale muncii
intelectuale si sa obtina succesul scoalar. Clasa reprezinta pentru elevi al doilea mediu de socializare dupa
familie. Rolul invatatorului ca lider este esential. Priceperea și felul de a fi ale acestuia vor determina in
mare masura climatul clasei și valorile acceptate de elevi. Ca și in mediul familial, copilul trebuie incurajat
cand face ceva bun, dar si penalizat pentru greselile savarsite. Relația invatator-elev este valabila numai
daca este instalat climatul de invatare participativa a sistemului democratic, cooperator fara abaterea de la
exigenta ceruta.
Este necesara o buna cunoastere a elevilor si totodata o bun cunoastere a fortelor proprii. O relatie
negativă reprezintă un factor permanent de stres si nemultumire care aduce carente in viata scolara a
elevilor. Echilibrul psihic si moral al acestor copii devine instabil, ei vin incruntati la scoala si sunt
amenintati de pericolul unor dereglari psihice, tulburari e conduita, chair si esec scolar. Lipsa unui contatc
direct si neafectiv intre invatator si elev duce la o insuficienta cunoastere a personalitatii copului la o
apreciere inexacta negativa a acestuia.
Experienta noastra de cadre didactice ne-a confirmat efectul stimulator al aprecierilor pozitive.
Întalnirile colective cu parintii reprezinta cea mai profitabila si democratica forma de colaborare a
invatatorului cu familiile elevilor sai.
Numai asa vom reusi sa dam relatiei invatator-elev-parinte dimensiune meritata sa ridicam mereu
stacheta acestei relatii si sa obtinem cu ajutorul ei rezultate din ce in ce mai bune la invatatura și disciplină.

1064
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. CHIBEA CAMELIA

În condițiile evoluției școlii românești s-a evidențiat din ce în ce mai mult rolul relației/parteneriatului
dintre școală, pe de o parte, și familie și/sau societate, pe de altă parte. În acest sens s-au făcut pași, mai
mult sau mai puțin, timizi pentru a integra cele trei componente de aceiași parte a baricadei. Rolul școlii
este de a asigura educația elevului, dar a lăsa totul pe umerii acestei instituții nu este cea mai bună opțiune.
Copilul este elev pe durata a patru, cinci sau șase ore pe zi, restul timpului petrecându-l în afara incintei
școlii. Ce găsim dincolo de gardurile școlii? Mediul copilului, adică, familia și societatea. De aceea pentru
a înțelege copilul, trebuie înțeles mediul familial și ambientul înconjurător. Acesta este motivul pentru care
dacă dorim să asigurăm educabilitatea unui copil/elev este necesară conlucrarea celor trei factori esențiali
în creșterea intelectuală-emotivă-psihică a elevului, și anume, școala, familia și societatea.
Forma cea mai des întâlnită a legăturii dintre școală și familie este cea a parteneriatului. Adeseori, s-
a folosit acest procedeu de a atrage părinții aproape de școală. O posibilitate ca prin activități extrașcolare
să se creeze o conexiune între școală-elev-părinte. Pentru realizarea acestui deziderat e nevoie de mult timp,
tact și răbdare din partea tuturor părților implicate. Dacă la nivelul preșcolar sau al învățământului primar
această colaborare decurge lin, atunci ne întrebăm de ce? Răspunsul e suficient de simplist. La acest nivel
diferențele de cunoștințe între elevi nu este suficient de mare. E mai ușor să atragi un părinte al cărui copil
nu excelează la asimilarea cunoștințelor, deoarece nivelul de achiziții este spre minimal. În schimb odată
cu creșterea anilor de studii lucrurile se complică. Avem de a face cu noi probleme pe lângă cele legate de
situația școlară. Modernizarea societății, explozia revoluției informaționale și, mai ales, digitale, au adus
noi provocări școlii: consumul de stupefiante, revoluția sexuală, traficul de carne vie, bullying-ul,
abandonul școlar, etc. În aceste condiții colaborarea cu părinții nu mai este suficientă. Relația triunghiulară
școală-elev-părinte devine una cvadruplă prin asimilarea societății. Traficul și consumul de substanțe
interzise, alcoolulismul, bullying-ul, sexualitatea sunt aspecte care interesează întreaga societate. Un
delincvent juvenil, o mamă adolescentă, un norcoman adolescent sunt probleme ale societății. De aceea
este nevoie ca la identificareea și soluționarea unor asemenea ,, situații-problemă” să participe toți factorii
implicați sau direct afectați (școala, familia și societatea).
Ținând cont de acest context nou relația dintre școală și familie a evoluat imens. Dacă în trecut era
suficientă clasica ședință cu părinții și, eventual, vizita la domiciliu, astăzi lucrurile se prezintă într-un alt
cadru. Relația școală-familie este susținută mult mai puternic, cerându-se o implicare mai mare a cadrului
didactic, el devenind un fel de liant între instituția școlară și familie. Chiar și din punct de vedere legislativ
au apărut modificări esențiale față de deceniile trecute. Consiliile de administrație a școlilor cuprind
reprezentanți ai părinților. Astfel, părinții pot participa la luarea decizilor în diverse probleme educaționale,
pot lansa propuneri sau pot verifica actul educațional. În fond, beneficiarii direcți ai educației sunt adulții,
cei care observă evoluția copilului-elev de azi, viitorul adult ce trebuie să contribuie la consolidarea și
dezvoltarea societății. Și așa se întrepătrund școala, elevul și părintele în viitorul care va fi societatea de
mâine.
Tocmai pentru a se crea o vizibilitate mai mare a rolului jucat de familie/părinți au apărut, juridic
constituite, asociațile de părinți. Ele reprezintă nu doar punctul de vedere al părinților dar și o minisocietate.
În cadrul acestor asociații intră perosane cu studii diferite, poziții sociale diverse și rezultă un punct de
vedere conglomerat. Această diversitate e pozitivă deoarece permite abordarea problemelor din diferite
perspective. Mai multe unghiuri de judecaată ajută la o perspectivă de ansamblu a situației-problemă
dezbătută.
În sprijinul școlii și a familiei vine și societatea. Aceasta participă fie prin instituții oficiale sau prin
organizații non-guvernamentale. Colaborarea școlii cu diferitele instituții ale statului are rolul de a asigura
o legătură strânsă între unitățile școlare și instituțiile statului. Realizarea unor proiecte sau parteneriate cu
instituțiile statului duc la transmiterea informațiilor către elevi. Un parteneriat cu Poliția Română ajută la
prevenirea traficului de substanțe interzise, a traficului de carne vie, oferind informații elevilor pentru a
înțelege flagelurile noului secol. Revoluția tehnologică ce a asigurat o explozie informațională a deschis, în
același timp, și o cutie a Pandorei. Există posibilitatea de a acumula noi cunoștințe în diverse domenii dar
și posibilitatea unor capcane în care copilul neinformat sau nesupravegheat poate să cadă. De aceea este

1065
nevoie de această colaborare cu societatea. Un aspect al noului mileniu îl reprezintă creșterea ponderii
organizațiilor non-guvernamentale. Prin acțiunile lor pro bono, ele pot să intervină în sprijinul elevului aflat
în diverse necesități. Un rol esențial al acestor activități este de a-i învăța pe copii importanța
voluntariatului. A ajuta, a oferi alinare cuiva înseamnă nu doaro faptă bună, ci și o implicare emoțională și
afectivă a elevului. Altruismul, implicarea civică se învață în țările occidentale de la vârste fragede, astfel
încât acestea să devină automatisme în viața adultului.Implicarea în activități de voluntariat crează
posibilitatea ca elevul să se trezească în situații noi de viață. Astfel, el poate să fie nevoit să își activeze
gândirea critică, creativitatea, dezvoltarea abilităților de comunicare și multe altele.
Prin urmare, ținând cont de evoluția societății, de apariția de noi provocări la adresa sistemului de
învățământ este necesară această colaborare a școlii cu toți factorii implicați în creșterea și influențarea
elevului. E greu să dezvolți abilități și competențe constructive la un copil dacă el trăiește într-un mediu
nociv. E nevoie de detectarea acestor cazuri, de colaborarea între instituții, de stabilirea unui plan de acțiune
și de izolarea sau anularea factorilor și a elementelor perturbatoare. Implicarea societății( individual,
colectiv, instituțional) poate asigura o rată de reușită educațională mult mai mare. E nevoie ca această
implicare și colaborare să se facă cu ajutorul și sub auspiciul specialiștilor din domeniu.

Bibliografie:
1. Mircea Ștefan, Teoria situațiilor educative, Ed. Aramis, București, 2007
2. Emil Păun, Dan Potolea, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2002
3. Emil Stan, Autoritate și educație, Ed. Polirom, Iași, 2018

1066
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!: RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-
FAMILIE-SOCIETATE!
CEI 7 ANI DE ACASĂ-O NECESITATE, NU UN LUX!

PROF. ÎNV, PRIMAR CHIHAIA IULIANA

Ideea de bază a expresiei Cei 7 ani de-acasă se concretizează în normele de conduită care se învață
în familie.
În zilele noastre, cei 7 ani de acasa au devenit 6. Copiii petrec tot mai puțin timp alături de părinți,
lipsa acestora fiind generate de: plecarea la muncă în străinătate, programul încărcat de la serviciu, lipsuri
materiale, divorțul părinților, afecțiuni fizice sau psihice ale părinților.
De multe ori, primii ani de viață, ai achizițiilor fundamentale, se petrec sub tutela bunicilor, de multe
ori prea indulgenți, prea protectori, lipsiți de exigență, foarte toleranți cu greșelile copiilor, cu scuza că Sunt
mici, deci li se permite orice, fără a sancționa, măcar verbal, un comportament nedorit ce apare la copil.
Grădinița, prin oferta educațională pe care o pune la dispoziția copiilor, vine în ajutorul părinților,
contribuind la formarea și dezvoltarea unor conduite și norme comportamentale ce conturează Cei 7 ani
de-acasă.
Școala și alte medii educaționale confirmă și consolidează normele deja deprinse în familie.
În aceste condiții, a oferi copiilor Cei 7 ani de-acasă, devine o adevărată provocare pentru părinți.
Familia reprezintă mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare, și mai puțin printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
De părinți depinde ca adolescentul tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai
copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard
general. Ea are forma pe care, părinţii, sprijiniți mai apoi de grădiniță și de școală, o conturează . A fi bine-
crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot schița, evident, la modul general valabil, câteva ingrediente principale, care compun ceea ce
se înţelege, în mod tradiţional, printr-un copil „bine crescut”:
- Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul poate
saluta doar prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă, firesc, cu „bună ziua”.
- Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări, îşi aşteaptă rândul
fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, folosește un ton adecvat, civilizat.
-Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere și veselie, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
- Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: păstrăm curățenia atât acasă, cât și în afara ei,
trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu
plăcere”, nu facem zgomote care deranjează pe cei din jur, acordă ajutor la nevoie, după puterile noastre,
respectăm persoanele cu care intrăm în contact, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale
celor de lângă noi.
- Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, evitarea scenelor prin care refuză anumite tipuri de mâncare
- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
- Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.

1067
 Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Desigur că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul
multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
În condițiile tot mai vitrege pentru familia românească din societatea contemporană, de multe ori, îi
revine școlii sarcina de a forma Cei 7 ani de-acasă. Din păcate, chiar părinții sunt cei care, adesea nu acordă
atenția cuvenită acestor norme de conduită, găsesc scuze pentru copii atunci când aceștia greșesc în relația
cu cei din jur, în loc să coopereze cu cadrele didactice în direcția potrivită pentru a corecta abaterile
comportamentale ale copiilor. Pentru acești părinți, a fi impertinent, a vorbi vulgar, a jigni alți colegi, a fi
lipsit de respect față de un profesor, a disturge obiecte care nu îi aparțin, nu o problemă majoră, neglijând-
o. Alți părinți înțeleg că nu este un mod normal și civilizat de comportare, dar se declară neputincioși, ridică
din umeri și, cu amărăciune spun Nu știu ce să-I mai fac! Se impune, în ambele cazuri, intervenția unui
consilier psihologic, o persoană specializată în acest sens, care să ofere copilului și părinților sprijin în a
dobândi ceea ce numim Cei 7 ani de acasă.
O societate civilizată se poate clădi doar cu oameni civilizați. O societate civilizată se obține prin
stabilirea unei scări de valori adevărate, și nu false valori. Instituțiile bine determinate ale societății, școala,
familia și comunitatea, joacă diferite roluri în creșterea și dezvoltarea ființei umane. Deasemenea,
colaborarea cu alte instituții-primărie, biblioteci, centre culturale și Biserică-
contribuie în mod decisiv la adaptarea copilului la mediul social adult, ținând seama de natura sa
proprie, de posibilitățile individuale de asimilare.
A educa înseamnă răbdare și insistență, înseamnă o muncă neîntreruptă.
Cei 7 ani de-acasă sunt o necesitate, nu un lux!

Bibliografie:
Linotn, R., Omul, educația, familia, București, EDP, 1970
Mihăilescu, I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitară, 2006

1068
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ŞCOALĂ - FAMILIE – COMUNITATE

PROF. CHINDRIȘ ANUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ IEUD

Odată cu intrarea copilului în şcoală, acţiunea educativă a familiei se diversifică devenind mai
complexă. Rezultatele educaţiei şcolare sunt dependente şi de modul în care se realizează colaborarea dintre
şcoală şi familie. Ca instituţie care dispune de cadre pregătite în acest sens şcoala poate asigura această
coordonare, tematică abordată fiind concentrată cu precădere asupra activităţii de învăţare şi a
randamentului şcolar.
O primă consecinţă ce rezultă de aici se referă la cunoaşterea de către învăţător, respectiv profesor
sau diriginte a trăsăturilor şi potenţialului educativ al familiei.
Ce trebuie să ştim despre familia elevului?
De un real folos pentru valorificarea influenţelor familiei şi îndrumarea ei sunt informaţiile ce se
referă la:
• încadrarea părinţilor în procesul muncii,
• structura şi tipul familiei,
• relaţiile interpersonale dintre membrii săi,
• climatul educativ din familie,
• responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte în familie,
• autoritatea părinţilor şi metodele educative pe care aceştia le folosesc.
Cunoscând asemenea aspecte, dascălul poate trece la stabilirea unui program comun de educaţie în
care acţiunile ce se întreprind în şcoală şi familie să se completeze reciproc. Numai in acest fel se poate
contura un sistem unitar de cerinţe. Odată stabilite aceste lucruri urmează aplicarea lor. Şi în acest proces
dascălului îi revine sarcina să îndrume şi să orienteze modalităţile de aplicare şi mai ales să urmărească
rezultatele. În acest sens el trebuie să-i familiarizeze pe părinţi cu anumite cunoştinţe psihopedagogice şi
să-i iniţieze în folosirea unor metode şi procedee de educaţie în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi
individuale ale copilului.
Care sunt principalele aspecte asupra cărora şcoala trebuie să insiste ?
În ansamblu, ele se referă la regimul zilnic din familie, la relaţiile dintre părinţi şi la unitatea de
cerinţe dintre ei, la importanţa climatului afectiv pentru dezvoltarea personalităţii copilului, la necesitatea
cunoaşterii copilului, la semnificaţia stilului de viaţă care trebuie să domine în familie, toate acestea ducând
mai apoi şi la o reuşită şcolară.
Atitudinea familiei faţă de rezultatele şcolare ale copilului
La şedinţele cu părinţii am vorbit pe larg despre modul în care aceştia îşi pot ajuta copiii la învăţarea
lecţiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Copilul nu trebuie să vină la şcoală cu temele nefăcute.
De aceea părinţii trebuie să cunoască cum se controlează şi cum poate fi ajutat copilul în cazul în care
întâmpină unele greutăţi în realizarea lor. Totodată părinţii trebuie să cunoască dacă copilul lor are o
comportare corectă faţă de învăţătoare şi colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă şi în alte locuri este
corespunzătoare.
Din experienţa pe care am avut-o până în prezent, mi-am putut da seama că există familii care se
mândresc cu atitudinea severă faţă de copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul creşte
timorat de gândul pedepsei, începe să mintă şi se îndepărtează de părinţi. Am avut cazuri de copii care
începeau să plângă când luau calificative de bine sau suficient, spunând că vor fi pedepsiţi şi bătuţi acasă.
La polul opus familiei severe am întâlnit familia permisivă, familie în care toţi se învârt în jurul
poftelor copilului. Un astfel de copil va ajunge egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi
, nu şi îndatoriri. Cu aceşti copii se lucrează foarte greu şi devin dificili, deoarece ei cred că şi la şcoală vor
avea parte de aceleaşi privilegii. Copiii unor asemeni părinţi devin în totalitate dependenţi, nu au iniţiative,
nu îşi asumă responsabilităţi.
Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe micul elev să se
încadreze mai uşor în procesul de învăţământ, am implicat direct părinţii în activităţile de consiliere şi
orientare, desfăşurate în afara orelor. De asemenea, părinţii au venit cu idei de realizare a unor activităţi
extraşcolare. Am conceput împreună trasee pentru excursii, am vizitat diferite obiective propuse de ei, am

1069
organizat concursuri sportive la care au fost prezenţi şi părinţii am pregătit măşti şi costume pentru carnaval
în colaborare, am ţinut în fata părinţilor serbări, care au permis acestora să vadă manifestările elevilor,
rezultatul muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora. Astfel părinţii se simt utili şi prezintă mai mult
interes pentru şcoală. Colaborarea devine una apropiată şi bogată în conţinut, nicidecum una protocolară.
Unii părinţi nu au mai avut copii la şcoală. Pentru ca rolul lor de supraveghetori să fie mai uşor şi să-
i ajute pe copii să se integreze rapid în procesul de învăţământ, la lectoratele cu părinţii am prezentat câteva
teme axate pe rolul familiei în educaţia şcolarului mic:
• "Relaţia dintre copii si părinţi";
• "Regimul zilnic al elevului zilnic în familie";
• "Ce trebuie să ştie părinţii";
• "Ce este activitatea de învăţare";
• "Cum învăţăm mai uşor";
• "Debutul şcolar";
• "Modelul familial";
• "Condiţiile de mediu pentru pregătirea lecţiilor".
Părinte şi cadru didactic, trebuie să ne informăm reciproc dacă stilul de lucru al copilului este acelaşi
la şcoală şi acasă, dacă manifestă aceeaşi atitudine faţă de muncă, dacă aceleaşi procedee, îl stimulează sau
îl inhibă, iar acolo unde există contradicţii, să ne întrebăm de ce, unde şi cine a greşit, ce perspective se
deschid subiectului nostru de modelare comun, cum să-l ajutăm şi să interacţionăm.

BIBLIOGRAFIE:
1. Învăţământul primar, nr. 1-3, 2006, Ed. Minipred, Bucureşti
2. Bontaş Ioan, Pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti
3. Neacşu I. Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
4. Şerdean Ioan, Teme de pedagogie, Ed. V&I Integral, Bucureşti, 1999

1070
 ŞCOALA ŞI FAMILIA – FACTORI DECISIVI ÎN EDUCAŢIE

PROF. ÎNV. PRIMAR CHINDRIȘ VASILE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ IEUD-MARAMUREȘ

Alături de școală , familia este unul din factorii care se preocupă de educația omului. De educația
oamenilor se ocupă și alte persoane, instituții și organizații sociale, dar influențele educative exercitate de
acestea sunt mai puțin organizate decât cele ale familiei și școlii.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează
educației primite în familie.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea , Immanuel Kant - urmărind un proiect de emancipare a
condiției umane - scria: "Părinții care au primit ei înșiși o educație sunt deja niște modele după care se
îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceștia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu;
altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire rea".
Spre sfârșitul aceluiași secol, Eminescu - cu genialitate și profundă simțire - nota: "Astăzi, ca totdeauna, ei
strigă: "Să răspândim lumina şi cultura în masa poporului!"; în vremea aceasta însă poporul dacă ar fi întrebat, le-ar
raspunde: "boieri dumneavoastră, lumina ca lumina, nu zicem că nu-i bună; dar, pâna una alta, dați-ne mijloace de
hrană, scăpați-ne de briciul administrației".
Există probleme grave ale societății contemporane care își au originea în educația primită la școală sau în
primii ani de interacțiune în societate. Noi încercăm să discriminăm toți factorii perturbatori și chiar să-i combatem.
Dintre aceștia, în această ordine de idei, amintesc:
A. Cadrul Didactic
Unele comportamente ale cadrelor didactice, în special a acelora care predau materii care se cer la examenul
de capacitate sau la examenele de admitere, pot fi factori favorizați ai eșecului școlar. Dintre acestea amintim:
 Comportament exagerat de permisiv: clasa scapă de sub control, elevii nu se mai pregătesc pentru materia
respectivă.
 Tratarea cu superficialitate, din partea cadrului didactic, a unor teme sau capitole din materia pe care o
predă.
 Abseța sau intârzierea, in mod repetat, la ore.
 Inconsecvența cadrului didactic în verificarea și notarea elevilor.
B. Familia elevului
Una din cele mai mari influențe asupra rezultatelor școlare ale elevilor o are familia:
 Un elev fără "cei șapte ani de acasă" va crea mereu probleme, chiar și ca viitor adult;
 Din cele 24 de ore ale unei zile de muncă, elevul este la școală doar 5-6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului;
 În general elevii nu primesc în cadrul școlii nici un exemplu sau sfat negativ (limbaj sau comportament
necivilizat, îndemnuri la fapte rele); toate acestea influențează elevul în afara școlii;
 Uneori părinții uită că trebuie să facă front comun cu profesorii deoarece și unii și alții nu doresc decât
dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea și îmbogățirea cunoștințelor acestuia.
Au existat întotdeauna educatori excelenți și părinți iubitori, care nu și-au pus probabil atâtea
probleme și totuși au reușit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai ușor într-o lume foarte statornică,
în care tradiția avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generție sau două,
relațiile dintre parinți și copii, dintre adulți și tineri, apare mai vadită în considerația pentru copil ce "are
semnificația de recunoaștere intimă și profundă a valorii persoanei copilului și de încredere în potențialul
lui de dezvoltare".
Pentru îndeplinirea funcției fundamentale a familiei - de securizare a copilului - și a rolului său
socializator, aculturant și individualizator, finalitatea definitorie a educației părinților devine formarea
conștiinței educative a părinților, a necesității unui efort conștient pe măsura evoluției nevoilor (inclusiv
de educație) ale copilului.
Obstacolele relației școală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și
la profesori și administratori școlari) sau de ordin material (relația școală-familie cere un surplus de efort
material și de timp).
O bună parte din problema se rezolvă în masura în care părinții și profesorii dispun de mecanisme de evaluare
a activității școlare. Discuțiile (critice) ale specialiștilor și politicienilor despre instituția școlară, protestele elevilor,

1071
studenților și cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendința de a slăbi susținerea parentală a școlii. Relația
familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea colectivității în instituția educativă.
Criza profundă care se accentuează in perimetrul vieții care începe în familie și mai cu seamă efectele
dramatice ale degradării relaţiilor dintre oameni, tocmai datorită absenţei moralităţii – moralitate care
generează respectul si normalitatea dintre noi - ne obligă la analize coerente si ample pentru stoparea
fenomenului. Divorțurile, abandonul copiilor, excesul și abuzurile sexuale de tot felul se pare că fac, nu
de puține ori, deliciul informației și prelungirii acesteia în mass media, cu efecte din păcate extrem de
periculoase pentru conştiinţa publică, obişnuită mai curând cu indiferenţa faţă de cea mai urgentă si gravă
problemă - familia. Îţi vine să exclami în spirit paulinic: “Dacă familie nu mai e, nimic nu mai este posibil
pentru o viaţă normală, pentru o lume normală”
Nouă dascălilor, ca şlefuitori de caractere, în pofida dificultăţilor cu care ne luptăm de ani de zile, ne
revine sarcina extrem de dificilă de a obstrucţiona orice deviere folosind arsenalul intelectual şi tehnic de
care dispunem. Cu cât se va apela la mai multe exemple ale binelui şi frumosului, prin videoaudiţii de
muzică şi filme de calitate, prin competiţii sportive, prin crearea de cluburi de teatru şi dans, cenacluri
literare ş.a., cu atât se va micșora spaţiul răului, atât în contextul vieţii de familie, cât şi în prelungirea ei în
societate, prin toate căile de informare, cu scopul de a forma oameni morali, trăitori ai unei vieţi normale,
sănătoase.
Cei care lucrează în şcoală şi răspund de destinele educaţiei neamului pot înţelege condiţionarea
calităţii vieţii fiecăruia de educaţia oferită tinerilor şi adulţilor, copiilor şi părinţilor lor; aceasta în măsura
în care au doar ceva mai multă competenţă, bună-voinţă si responsabilitate morală decât oricare ...
"administraţie" .

BIBLIOGRAFIE
BUNESCU, Gh., Democratizarea educatiei si educația părinților, Revista Familia,
EMINESCU, M., De bine de rău. În vol. "Ne e silă..." (Scrieri politice). București, Editura Societății Soroc,
1991.
KANT, Im., Tratat de pedagogie. Iași, Editura Agora, 1992.
OSTERRIETH, P., Copilul si familia. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.
STERN, H.H., Educația părinților în lume. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1972.

1072
 ROLUL PARTENERIATULUI ȘCOALĂ- FAMILIE –COMUNITATE

PROFESOR ÎNV. PRIMAR: CHIOREAN MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”IULIU HAȚIEGANU” CLUJ-NAPOCA

Reforma învățământului modern pune accentul pe caracterul prospectiv al educației și pe plasarea

copilului în centrul tuturor schimbărilor, el devenind subiect al procesului educațional. Numai astfel de
elevi, în viitor, vor deveni cetățeni care vor identifica temelia unei societăți cu adevărat democratice.
Suntem cu toții responsabili pentru educația tinerei generații. Cu cât se complică viața socială și provocările
lumii moderne formulează întrebări și cer răspunsuri la care nu ne-am fi gândit acum douăzeci de ani,
devine tot mai clar că este nevoie de un parteneriat educațional în favoarea și pentru asigurarea viitorului,
pentru creșterea mai adecvată a copiilor. Acest parteneriat presupune o interacțiune, colaborare, cooperare
între factorii educaționali familie-școală-societate. După cum îi vom creste și îi vom învăța să se adapteze
schimbărilor permanente din lumea noastră de azi și în cea de mâine, asa vom asigura și continuitatea
culturii și civilizației umane.
Reorientarea în formarea unei astfel de personalități se recomandă a fi realizată începând cu educația
în familii, unde, după cum afirma Covey ,,soții și părinții joacă trei roluri: producător, manager, conducător”
. Dacǎ în primii ani ai dezvoltǎrii sale copilul suferǎ numai influenţele familiei, dupǎ trei ani sarcina educǎrii
lui se împarte între familie şi grǎdiniţǎ. În acţiunea de colaborare dintre educatori şi pǎrinţi, evident rolul
conducǎtor îi revine educatorului. Pentru aceasta, educatorul trebuie sǎ fie cooperant, sǎ manifeste
afectivitate şi dragoste faţǎ de copil, dar şi înţelegere şi receptivitate faţǎ de situaţiile parintilor.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această
acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală
se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa
de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri
ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea
școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter optional
sau o problemă de natura relaţiilor publice. Prin activitatea în parteneriat cu părinții, cadrul didactic își
asigură un sprijin în propria activitate. Învățîndu-i pe părinți să se implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim
interacțunile și relațiile dintre părinți și copii. Printr-o cooperare reală și comunicare cu părinții, școala pune
bazele unei unități de decizie și acțiune între cei doi factori. De asemenea, activitățile cu părinții duc la
rezolvarea situațiilor problemă, a conflictelor posibile și a situațiilor de risc în dezvoltarea copilului.
Pe de o parte, familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi
drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie.
Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Este necesar
ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastea putând deveni
un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic. Cercetările arată că
„în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală decât aceleaşi
programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de implicare al
părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii
colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces de care
este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de
colaborarea dintre cele două părţi implicate.
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona
abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile
educaţionale ale părinţilor, dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor. De asemenea acestea au un rol

1073
important în a conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii; stimula serviciul comunității în folosul
şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor şi a crea un mediu mai sigur în şcoli.

1074
 OPTIMIZAREA COMUNICĂRII ÎNTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIA
DESTRUCTURATĂ TEMPORAR

PROF. ÎNV. PRIMAR, CHIPER MARIANA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ROMANU, BRĂILA

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, a crescut și numărul familiilor care pleacă în
străinătate, fie unul dintre părinți, fie amândoi, copiii rămânând acasă în grija celuilalt părinte, a bunicilor
sau în grija altui membru al familiei. Fără îndoială că familia, primul mediu de viață al copilului, prima lui
școală, exercită o influență considerabilă asupra dezvoltării acestuia. Istoria fiecărei familii, cu problemele
ei specifice care-i conferă o notă proprie în raport cu toate celelalte, contribuie hotărâtor la conturarea
profilului personalității copilului, acest ”candidat la umanitate”, cum admirabil îl definește Pieron.
Și în colectivele pe care le-am condus în anii trecuți, chiar și în acest an au existat părinți plecați la
muncă în străinătate, de regulă tatăl fiind cel plecat, copilul rămânând în grija mamei, dar și în grija unor
rude în cazul familiilor monoparentale.Cauza plecării este cunoscută: lipsa locurilor de muncă , dorința de
a asigura un trai mai bun familiei. Este vizibil faptul că acești copii, ai căror părinți sunt plecați în alte state
la muncă, au un nivel de trai mai ridicat decât ceilalți. Acest lucru se observă prin: rechizitele școlare de
mai bună calitate pe care aceștia le au, vestimentație diversă, modernă, elegantă; computere, tablete,
telefoane mobile; acasă se schimbă condițiile de trai – renovarea caselor, achiziționarea de electrocasnice,
mobilier nou, chiar și autoturisme; acești elevi sunt primii care se înscriu la excursiile organizate la nivelul
școlii, achiziționează reviste școlare și auxiliare specifice; unii călătoresc în țările în care muncesc părinții
lor, etc.Cu toate că-s mult mai înstăriți, din punct de vedere material, acești copii sunt mai triști decât ceilalți,
mai introvertiți emoțional. Dorul de cei plecați îi aduc pe copii în stări depresive, anxioase, de nesiguranță.
Lipsiți fiind de căldura și grija familiei, de modele educaționale pozitive, ei își găsesc refugiul și înțelegerea
în confortul unor grupuri de copii mai mari, adulți chiar, destul de nocive pentru dezvoltarea lor psihică.
Având posibilități materiale mai mari decât alții, acești copii devin ținte sigure pentru aceste grupuri de
interes din zonă, grupuri care-i influențează în mod negativ educația, personalitatea acestora. Încă de la o
vârstă fragedă acești copii declară că pentru ei banii sunt cei mai importanți, că este normal și chiar
obligatoriu să deții un smartphone sau o tabletă, ori dispozitive care-i fac dependenți de ele, petrecându-și
mare parte din timp jucând diferite jocuri on-line, în acest mod abandonând activitatea școlară. S-a
demonstrat că banii nu țin locul afecțiunii și educației primite de la părinți. Există copii care ajung în situația
de a avea nevoie de consiliere psihologică serioasă. În aceste cazuri, pericolul cel mai mare este pentru cei
mici a căror personalitate se formează de la început într-un climat lipsit de armonie și interes. Mulți dintre
ei au tulburări de somn, devin agresivi, nu au încredere în forțele proprii, atât din lipsa modelului parental,
dar și lipsa grijii și sprijinului pe care familia l-ar putea oferi. Deși există lege prin care, părinții plecați în
străinătate, care vor să lase copiii în grija altor membri din familie(bunici, mătuși), sunt obligați să anunțe
Autoritatea Tutelară Locală, prea puțini dintre ei respectă reglementările în vigoare, iar cei care au de suferit
sunt copiii.
Școala, prin reprezentanții ei, trebuie să găsească modalități de comunicare cu părinții acestor copii.
Deoarece este epoca informatizării, tehnologiile avansate din domeniu permit stabilirea unor căi de
comunicare cu ajutorul internetului prin Messenger, Skype sau Whatsapp, dar și convorbiri telefonice
individuale. La venirea în țară părinții sunt invitați de către învățători/diriginți/director la convorbiri
individuale pentru a le prezenta situația copilului în vederea ameliorării și optimizării relației dintre acesta
și școală. Factorii educativi responsabili de traseul educațional al fiecărui copil întocmesc fișe de
caracterizare ale acestuia, completează jurnale zilnice unde se vede clar progresul sau regresul copilului. În
ultimii ani, pentru a avea acces rapid la informații legate de situația școlară a copilului, unele școli au
introdus cataloagele electronice. Pe baza unei adrese de e-mail și a unei parole părinții își pot crea un cont
și astfel au acces la vizualizarea rezultatelor școlare ale copilului în timp optim. Atitudinea învățătorului
sau dirigintelui față de părinții plecați, în timpul convorbirilor individuale, este foarte importantă. Știm
foarte bine motivele pentru care aceștia au lăsat totul în urmă și au plecat departe de familie. Trebuie să fim
empatici, să-i susținem în demersurile lor, dar să nu le ascundem realitatea. Niciodată nu trebuie să ne luăm
rolul de ”avocatul acuzării” elevului deoarece, cu siguranță, părintele își va apăra copilul și nu va asculta
cu interes informațiile noastre, făcând dificilă, chiar imposibilă comunicarea cu familia, unii părinți

1075
refuzând contactul cu școala. Unii părinți fac comparație între sistemele de învățământ : cel românesc și cel
al țării unde își desfășoară activitatea. În acest mod încearcă să denigreze școala românească, unii, iar alții
fac aprecieri pozitive, mai ales atunci când se referă la conținuturile învățării. Convorbirile individuale la
școală se desfășoară după un program bine stabilit și o tematică adecvată, anunțate părinților din timp. Eu
procedez în felul următor: într-un interval de timp de 20-30 minute, eu, copilul și părintele stăm de vorbă,
față în față, într-un spațiu adecvat, sala de clasă, de obicei, dar se poate și în cabinetul de consiliere școlară,
unde există. Prima dată las copilul să vorbească, să spună ce probleme are la diferite discipline, dar și în
relația cu ceilalți, cum vede el rezolvarea acestor probleme, apoi vorbește părintele/tutorele despre
activitatea de acasă, iar în final vorbesc eu, învățătoarea. Am înțeles că atunci când vorbim despre un copil,
în primul rând este bine să scot în evidență punctele tari, aspectele pozitive, apoi punctele slabe. Împreună
cu părintele/tutorele și copilul putem stabili strategii constructive pentru traseul lui educațional. Împreună
stabilim soluții optime pentru a-l ajuta pe copil să se dezvolte armonios din toate perspectivele educației
etice și estetice, dar tot împreună avem grijă ca angajamentele luate să fie respectate de toți factorii.
Statisticile arată că, în urma plecării în străinătate a părinților, multe familii se destramă, iar
principalele victime sunt copiii, dar și părintele rămas acasă singur cu toate problemele. Unii iau decizii
greșite, aleg chiar și sinuciderea ca o cale de scăpare, alții cad în depresii, alcoolism sau intră in diferite
combinații care duc la distrugere psihică și fizică.Există și copii mai avantajați, fericiți chiar, când familiile
lor se reîntregesc acolo, în străinătate, dar au perioade grele de acomodare, de respingere. Sigur că nu este
ușor să intervenim în viața copilului , dar e imperios s-o facem. Ca dascăli, ca pedagogi în general, avem
datoria să acționăm nu doar asupra copilului ci și a familiei acestuia, mai mult să intervenim în alegerea
corectă a factorilor educativi, a metodelor potrivite care ar putea schimba într-un fel pe cei educați. Să
reflectăm asupra îndemnului adresat de celebrul pedagog J.J.Rousseau: ” Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!”După John Dewey, ”educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Cred
că școala trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe
care el o duce în familia sa, cu vecinii, în locurile lui de joacă.”Fiecare copil este unic în felul său, este o
minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunile noastre să uniformizăm aceste individualități. Învățătorul
este și va rămâne ”izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe cărări întortocheate, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre reușită. Dacă lipsa de legătură a părinților cu școala este una dintre cauzele
eșecului școlar, atunci eforturile factorilor educativi trebuie îndreptate mai mult către aceștia pentru a-i
convinge să colaboreze sistematic și constructiv cu școala, asigurându-le copiilor succesul școlar.

Bibliografie:
1. Vrășmaș, Ecaterina – Adina, Consilierea și educarea părinților, Ed. Aramis, București;
2. Pânișoară, Ovidiu – Ion, Comunicare eficientă, Ed. Polirom, Iași, 2004;
3. Cucoș, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 1998.

1076
 ȘCOALA DIN PĂDURE
PROIECT ECOLOGIC

ȘCOALA GIMNAZIALĂ„ ION AGÂRBICEANU” ALBA IULIA/ALBA

PROF. ÎNV. PRIMAR: CHIRA CARMEN

Argument:
Protejarea mediului este o necesitate imperioasă garantată de certitudinea că oamenii sunt parte
integrantă din natură şi nicidecum superiorii acesteia.
Cunoaşterea responsabilă a mediului înconjurător oferă copiilor ocazia de a gândi, a învăţa, de a-şi
dezvolta curiozitatea şi interesul pentru anumite aspecte din lumea înconjurătoare.
Realizarea activităţilor de către elevi alături de cadrele didactice, părinţi şi de alţi membrii ai
comunităţii este o modalitate eficientă de a face în mod conştient educaţie ecologică prin care se pot rezolva
o parte din problemele mediului.
Realitatea demonstrează că “analfabetismul ecologic’’ conduce la ignorarea problemelor complexe
de protecţie ale naturii şi chiar la manifestarea unui comportament ostil, iresponsabil faţă de mediu cu efecte
din ce în ce mai grave faţă de acesta şi uneori ireparabile.
Din acest motiv am considerat necesară derularea acestui proiect în vederea dezvoltării în rândul
elevilor a spiritului antreprenorial. Cu siguranţă şcolii âi revine sarcina de a forma elevilor o atitudine
conştientă şi responsabilă faţă de mediu. Prin realizarea acestui proiect dorim să se dezvolte spiritul de
iniţiativă, comunicarea, să aibă loc un schimb de bune practici în vederea formării unei educaţii demne de
cetăţean european.
Atitudinea omului se formează şi se afirmă în strânsă legătură cu
• Cunoştinţele ecologice, teoretice pe care acesta le posedă,
• Convingerile, semnificaţia morală şi estetică,
• Activitatea practică in raport cu mediul înconjurător.
Activităţile teoretice de educaţie ecologică vor fi îmbinate cu activităţi practice. Astfel se vor forma
atitudini pozitive faţă de natură, faţă de importanţa modului de gestionare a resurselor naturale comune.
Copiii trebuie să înţeleagă că a venit momentul ca OMUL să încheie pace cu NATURA, o pace
avantajoasă pentru “ambii combatanţi.”
SCOPUL PROIECTULUI
Formarea şi dezvoltarea conştiinţei ecologice şi a comportamentului ecologic.
Promovarea dialogului şi a comunicării între elevii din şcoli şi medii diferite(urban-rural), dezvoltarea
cooperării şi a colaborării între cadre didactice din unităţi diferite de învăţământ.
Realizarea de activităţi practice, formare de abilităţi şi atitudine mai mult instructive decât
informative.
Educarea copiilor în spiritul ocrotirii naturii.
OBIECTIVUL GENERAL AL PROIECTULUI
Formarea şi dezvoltarea conştiinţei ecologice şi a comportamentului ecologic la elevi.
OBIECTIVE SPECIFICE
Să cunoască unele componente ale mediului înconjurător,
Să cunoască şi să înţeleagă legătura care există între acestea şi om, societate, motivând necesitatea
protejării mediului,
Să exploreze, descriind verbal propriile impresii despre cele observate, folosind surse de informare
diverse, utilizând corect şi eficient un limbaj ecologic,
Să participe şi să coopereze activ alături de părinţi în acţiuni practice de îngrijire şi protejare a
mediului,
Să-şi dezvolte o conştiinţă ecologică teoretică necesară transpunerii ei în practici ecologice,
Să-şi asume responsabilităţile fixate potrivit particularităţilor de vârstă,
Să aplice cunoştinţele şi deprinderile dobândite în activităţi cu specific gospodăresc,
Să petreacă timpul liber în natură alături de părinţi, cadre didactice, exersând modalităţi de protejare
a mediului,

1077
 Să conştientizeze importanţa unui aer curat pentru o viaţă sănătoasă,
Să-şi exprime atitudinea pozitivă faţă de natură prin activităţi artistice, plastice,
Să acţioneze în sensul colectării selective şi depozitării controlate a deşeurilor prin infiinţarea unui
punct de colectare a materialelor refolosibile,
Să ia atitudine atunci când sesizează comportament neconform cu regulile de protecţie a mediului
cunoscute de ei.
Resurse umane: elevi, cadre didactice, părinţi, membrii ai comunităţii.
Resurse materiale: aparate foto, CD- uri, coli xerox, coli duplex, videoproiector, panou polistiren,
saci pentru strângerea deşeurilor, echipament de protecţie (mănuşi), seminţe de flori, jardiniere, var,
markere, carioci, lipici etc.
Resurse informaţionale: broşuri, pliante, cărţi, albume, atlase, enciclopedii, prezentări ppt.
Resurse financiare: resurse extrabugetare, sponsorizări din partea părinţilor, tombolă cu materiale
refolosibile.
MODALITĂŢI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR PROIECTULUI
Mese rotunde, dezbateri, concursuri, realizare de reviste la nivel de clasă, pliante, postere (ca lucrări
colective la nivel de clasă), activităţi pactice de ecologizare a mediului şi protejare a vieţuitoarelor,
programe artistice. Înfiinţarea colţului verde al clasei.
MONITORIZAREA ACTIVITĂŢILOR, EVALUAREA ŞI PROMOVAREA
REZULTATELOR PROIECTULUI
Se vor realiza fotografii şi un jurnal cu descrierea activităţilor desfăşurate,
Se va urmării ca elevii şi părinţii implicaţi să-şi împărtăşească liber părerile şi impresiile personale
asupra temelor propuse la fiecare etapă a derulării proiectului.
Echipa de proiect va realiza: pliante, afişe, o mapă cu materialele proiectului.
EVENIMENTE ECOLOGICE ÎNSCRISE ÎN CALENDARUL PROIECTULUI
15 martie---15 aprilie Luna Pădurii
22 martie Ziua Mondială a Apei
4 aprilie Ziua Păsărilor
22 aprilie Ziua Pământului
5 iunie Ziua Mediului

BIBLIOGRAFIE:
1. Neculai E. Despina, Modalități de realizare a educației ecologice în învățământul preșcolar,
București, Editura Vladimed, 2013
2. Marcela Meraru, Scrisoarea Pământului către copii-Educație ecologică, București, Editura Emia,
2012
3. Alxandra Vidu, Lucia Maria Predeteanu, Ecologie-suport didactic pentru clasele III-IV, București,
Editura Erc Press, 2014
4. Timiraș Daniela, Educația ecologică la ciclul primar, București, Editura Vladim, 2013.

1078
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE- SOCIETATE

CHIRA DANIELA
SCOALA GIMNAZIALA IERNUT, JUD.MURES

Formarea si dezvoltarea personalitatii umane este un proces complex care se realizeaza prin educatie.
Nelson Mandela spunea ca ,, educatia este ce mai puternica arma pe care voi o puteti folosi pentru a schimba
lumea’’.Asadar, cand vorbim de educatie ne raportam la intreaga societate nu doar la individ.
Educatia incepe inca de la nastere si se continua pe tot parcursul vietii. Familia este primul mediu
educativ pentru copil , mediu in care acesta isi insuseste primele achizitii si totodata cele mai importante
pentru dezvoltarea sa ulterioara.Fiecare membru al familiei are un rol important pentru dezvoltarea
copilului.
Educatia inceputa in familie se completeaza cu cea din gradinita, scoala si societate. Vorbim asadar ,
de educatia permanenta a individului pe tot parcursul vietii.
Exemplele de comportamente oferite de membrii familiei precum si climatul socio-afectiv reprezinta
primele modele educative. Acestea au o influenta importanta asupra dezvoltarii copilului, a relationarii cu
ceilalti si a dezvoltarii sale ulterioare.
La intrarea copilului in colectivitate( gradinita, scoala) este foarte importanta colaborarea familiei cu
cadrele didactice.In gradinita se pune accent pe dezvoltarea achizitiilor psiho-comportamentale pentru
dezvoltarea, adaptarea si integrarea copilului in mediul social.Activitatile desfasurate in gradinita pun
accent pe socializare , integrare dar si pregatirea pentru scoala , un alt mediu educative pentru copil care
are reguli mai stricte si mai bine definite, programe mai incarcate .Toate acestea presupun o incarcatura
cognitiva si afectiva mai mare.
Activitatile desfasurate in gradinita si scoala au rolul de a forma copilul pentru integrarea sa in
societate. Copilul trebuie privit si ca participant la educatie nu doar ca beneficiar.
Educatia copiilor nu se poate realize fara colaborarea dintre factorii :familie-gradinita-scoala –
societate.Prin actiunea acestor factori asupra copilului , acesta se cultiva , se responsabilizeaza si il
pregateste pentru viata sociala.Copilul este astfel un produs social in care se reflecta valorile sociale.Intre
familie-gradinita-scoala-societate este o relatie de interdependenat.

1079
 PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL

CHIRA EMILIANA,
GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.12, BISTRIŢA

La ora actuală deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate decât împreună cu
toate mediile responsabile: familie, şcoală şi comunitate, pentru aceasta fiind nevoie de un nou concept care
să întărească această relaţie: „parteneriat educaţional“. Parteneriatul educaţional este unul dintre cuvintele
cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept și o atitudine în câmpul educației.
Conceptul de parteneriat educațional are valoare de principiu în pedagogie și este o extensie de la
principiul unității cerințelor în educație.
Modele de parteneriat:
• În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele şcoală – familie –
comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală. Dovada o reprezintă
faptul ca Departamentul de Educaţie al SUA are un subsecretar de stat pentru servicii comunitare şi
parteneriate şi un director pentru parteneriate educaţionale şi implicare a familiei. Deasemenea, la nivelul
fiecărui stat şi district al organizării administrative americane se găsesc responsabili oficiali care se ocupa
de servicii educaţionale comunitare. (conform www.communitypartnershipschool.org);
• În fiecare ţară din Uniunea Europeană există structuri formale de participare a părinţilor în sistemul
educaţional. Legislaţiile şi proiectele de reformă educaţională ale anilor ’90 au definit, în majoritatea ţărilor,
noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaţionale.
Tipuri de parteneriat
Primul criteriu de clasificare a parteneriatelor se referă la forma parteneriatului stabilit. În funcţie de
aceasta, după propunerea autorilor Luciana-Simona Velea, Nicolae Toderaş şi Mihaela Ionescu, se disting:
• Parteneriatul informal – între părţi asemănătoare, care se cunosc destul de bine sau care au avut
ocazia să mai lucreze împreună anterior. Scopul stabilit este specific fiecăreia dintre părţi şi fiecare parte
se poate implica în realizarea acestuia. Acesta poate fi pe o perioadă scurtă sau lungă de timp. De exemplu,
realizarea unei reviste a grădiniţei, organizarea unei excursii etc.
• Parteneriatul formal – între părţi diferite ca formă de organizare şi ca misiune instituţională, dar care
se coalizează pentru rezolvarea unei anumite probleme. Domeniul de activitate şi interesul comun este
liantul acestui tip de parteneriat. De obicei, parteneriatele formale sunt stabilite pentru o perioadă
îndelungată şi fiecare parte implicată are de îndeplinit seturi de acţiuni pe care trebuie să le întreprindă. Un
exemplu de parteneriat la nivelul grădiniţei ar fi cel încheiat cu autorităţile locale, pentru îngrijirea unui
parc de către copii şi părinţi sau pentru organizarea unei expoziţii tematice cu ocazia „Zilelor localităţii“.
Pași în realizarea unui parteneriat educațional viabil:
 Pasul 1. Constituirea grupului de lucru la nivelul grădiniţei Pentru a asigura succesul proiectului
este foarte important să identificăm în cadrul grădiniţei acele persoane potrivite proiectului ales. Acestea
trebuie să dorească să se implice în proiect, să aibă acele cunoştinţe şi abilităţi în concordanţă cu subiectul
propus şi, nu în ultimul rând, să aibă calităţi de comunicare şi relaţionare.
 Pasul 2. Autoevaluarea Grupul de lucru stabilit la nivelul grădiniţei trebuie să-şi analizeze nevoile
şi resursele interne de care dispune. Apoi, este util să identifice, pe de o parte, factorii care ar încuraja,
stimula şi sprijini campania, pe de altă parte, factorii care ar împiedica şi ar constrânge realizarea cu succes
a campaniei respective. În acelaşi timp, se aplică aceeaşi analiză şi asupra oportunităţii de a stabili relaţii
de parteneriat cu alte organizaţii similare sau care pot sprijini campania.
 Pasul 3. Identificarea posibililor parteneri Posibilii parteneri trebuie să răspundă nevoilor şi
cerinţelor campaniei. Astfel, Grupul de lucru ar trebui să ia în considerare misiunea, obiectivele, istoricul,
experienţa, referinţele despre un anumit partener. Este bine să se stabilească o listă a posibililor parteneri
pe criteriul necesităţii, relevanţei şi al importanţei acestora.
 Pasul 4. Contactarea partenerilor selectaţi iniţial Grupul de lucru va trebui să simuleze modul în
care va arăta parteneriatul, cum va fi el realizat, ce rezultate va produce, ce aşteptări are fiecare parte de la
parteneriat. Apoi, va trebui să întreprindă acţiuni de contactare şi abordare directă a partenerilor selectaţi.
Se va realiza şi o negociere asupra responsabilităţilor fiecărei părţi. Această etapă se poate solda fie cu un

1080
acord al partenerului selectat, fie cu un refuz. În cazul acordului, se trece la etapa următoare, iar în cazul
refuzului, se repetă pasul 3 cu un alt posibil partener, dintre cei identificaţi în pasul 2.
 Pasul 5. Testarea În cazul în care contactarea partenerului s-a finalizat cu succes, Grupul de lucru
va trebui să planifice, să deruleze şi să evalueze o activitate mai simplă din cadrul campaniei, pentru a vedea
dacă parteneriatul este într-adevăr viabil şi demonstrează că sunt şanse pentru a funcţiona eficient. Această
etapă este importantă pentru a evita consumul de resurse, fără predicţia succesului - pe baza rezultatelor
intermediare. Dacă rezultatele intermediare sunt încurajatoare, relaţia dintre Grupul de lucru şi partenerul
respectiv se va intensifica şi va căpăta o nouă dimensiune, specifică pasului următor.
 Pasul 6. Creşterea Acest pas presupune intensificarea relaţiilor, prin renegocierea celor stabilite
în pasul 3. Aceasta demonstrează existenţa încrederii între grădiniţă şi partenerul ales. De obicei, atingerea
acestui pas face posibil un parteneriat durabil şi eficient. Aceşti paşi, prezentaţi succint, nu sunt paşi
canonici, care trebuie să fie respectaţi întocmai. Procesul este de fapt unul firesc care îmbină armonios şi
conform necesităţilor etapele realizării unui parteneriat eficient.

Bibliografie:
1. Băban, A. (coordonator), (2002)- Consiliere educaţională, Editura Aramis, Bucureşti.
2. Băban, A., Petrovai, D. Lemeni, G., (2002)-Consiliere şi orientare, Ghidul profesorului,
Humanitas Educaţional, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti.

1081
 MODALITĂȚI DE COOPERARE ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

CHIRESCU LOREDANA
SCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 MÎRZĂNEŞTI
Educația este un fenomen social, specific uman. Procesul educării unui copil este un fenomen
complex, care presupune cooperarea mai multor factori. Doi dintre aceștia, care au un rol esențial în
educație sunt familia și școala. Aceștia se află într-un raport de complementaritate. Este necesară o
permanentă cooperare, care se poate realiza printr-o multitudine de forme și modalități.
Prima relație a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Începând din primii ani de viață,
copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Familia îi oferă
copilului primele informații despre lumea care-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și
climatul socio-afectiv. Această relație este hotărâtoare în devenirea personalității, nu numai prin faptul că
ea este primordială și se menține pe toată durata vieții, dar și prin faptul că familia mediază, condiționează
comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.
Dacă până la intrarea copilului într-o formă de învățământ rolul principal îi revine familiei, după
integrarea în cadrul acesteia rolul productiv trebuie să se afle într-un raport de complementaritate, fiind
necesară o permanentă cooperare care se poate realiza printr-o multitudine de forme și modalități.
O modalitate eficientă prin care se poate realiza colaborarea dintre familie și școală îl reprezintă
parteneriatul școală-familie. Scopul principal al acestuia este realizarea unor condiții optime pentru
derularea procesului educativ. Totodată se are în vedere astfel, implicarea și responsabilizarea celor doi
factori implicați în educația copilului, familia și școala, în beneficiul copilului, care este beneficiarul direct
al educației. Mai mult decât atât, părinții se pot constitui în asociații ale părinților dobândind un statut legal.
Prezența reprezentanților părinților în Consiliile de administrație ale școlilor a fost reglementată prin lege,
părinții având astfel un rol important în participarea la luarea deciziilor de la nivelul școlii. Parteneriatul cu
familia are în vedere formarea la elevi a unor competențe care să le permită acestora o bună integrare în
viața școlară și socială, rolul primordial revenindu-i școlii.
Pentru stabilirea unei bune relații cu părinții e nevoie de îmbinarea unor forme și modalități variate
de colaborare a școlii cu familia. Cele mai frecvente sunt: ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consilierea personală, convorbirile telefonice, consilierea psiho-pedagogică, scrisorile, însemnările scrise
din carnetele de elev.
Ședințele cu părinții au rolul de a facilita acestora cunoașterea reciprocă, de a asigura legătura cadrelor
didactice cu părinții, de a discuta anumite aspecte ale programului școlar, de a afla despre situația la
învățătură a copiilor, despre comportamentul acestora, de a se lua anumite măsuri comune pentru o bună
desfățurare a procesului instructiv-educativ. Prin prezența simultană a unui număr mai mare de părinți,
ședințele cu părinții prezintă o serie de beneficii: dau posibilitatea schimbului de experiență, a confruntării
unor opinii diferite, a căutării unor soluții. Datorită contactului direct între familiile elevilor unei clase se
înfiripă o relație de colaborare între aceștia, se realizează o unificare a atitudinilor și a acțiunilor educative
ale părinților.
Lectoratele cu părinții reprezintă o formă de dezbatere a unor probleme de educație ale copilului în
familie și în școală. Învățătorul/dirigintele poate stabili anumite teme educative care să îi ajute pe părinți să
își cunoască mai bine propriul copil, să aprecieze corect comportamentul acestuia, să fie capabili să ia
anumite măsuri pentru limitarea comportamentelor negative, să dobândească anumite tehnici, metode prin
care pot să își ajute copiii. Învățătorul/dirigintele are posibilitatea de a le recomanda și chiar de a le pune la
dispoziția părinților anumite lucrări de specialitate în vederea îmbunătățirii cunoștințelor psihopedagogice
ale acestora. La unele dezbateri pot participa și copiii alături de părinți, mai ales atunci când tema propusă
cere și participarea acestora la rezolvarea ei.
Consilierea personală presupune discutarea unor probleme care apar în cazul anumitor elevi și pentru
care e nevoie găsirea unor soluții imediate. Aceasta este utilă atât cadrelor didactice, cât și părinților. Pentru
părinți aceasta este o modalitate potrivită pentru rezolvarea unor probleme specifice, Educație fără
frontiere! Relația grădiniță-școală-familie-societate! carte în format electronic 506 care permite oferirea
unor informații relevante pentru educația copilului. Pentru cadrele didactice reprezintă o cale directă de
colaborare cu părinții. Pentru eficiența acestor e nevoie ca fiecare cadru didactic să aibă o atitudine plină

1082
de tact, înțelegere, stimă față de părinte și și problemele copilului, lucru care conduce la stimularea
încrederii familiei în asistența pedagogică oferită de școală. Cadrul didactic trebuie să evite prezentarea
aspectelor negative, astfel ca părintele să nu fie descurajat și să considere că are un copil problemă. El poate
să prezinte și aspectele pozitive, pe care le-a constatat la copil, astfel ca părintele să nu plece de la această
întâlnire cu sentimentul de nemulțumire pentru cele aflate cu privire la comportamentul copilului, ci și
stăpânit de convingerea că utilizând mijloacele adecvate, pe care i le poate pune la dispoziție chiar cadrul
didactic, poate interveni în eliminarea unor aspecte negative ivite în educația copilului său.
Convorbirile telefonice reprezintă o variantă a consultațiilor individuale, care a luat amploare în
ultima perioadă. Acestea reprezintă o alternativă, în contextul în care timpul liber al părinților, dar și al
cadrelor didactice, se dovedește a fi extrem de limitat. Consilierea psiho-pedagogică reprezintă o variantă
a discuțiilor individuale între părinți și un cadru având pregătire de specialitate, consilierul psihologic al
școlii.
Alte forme de colaborare a școlii cu familia o reprezintă scrisorile în format electronic, mesajele pe
telefonul mobil și însemnările scrise din carnetele de elev. Toate aceste forme de colaborare dintre școală
și familie sunt extrem de importante în întregul sistem al activității educative.

Bibliografie:
1. Agabrian, M, Milea, V, Şcoala, familia, comunitatea, Editura Institutul European, Iaşi, 2005
2. Cristea, S., Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2010

1083
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

INSTITUTOR: CHIRIAC CĂTĂLINA

GRĂDINIȚA CU P.P. SÂNPETRU, JUD. BRAȘOV
Motto: Omul nu poate deveni om decât prin educație. (Immanuel Kant)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ.
Menirea educației este aceea “de a înălța pe culmi mai nobile de viață- omul”.
Educația copiilor începe încă de la naștere, din primele momente ale vieții și continuă pe tot parcursul
acesteia.
Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl
reprezintă familia. Achizițiile dobândite de copil în primii ani de viață, în cadrul familiei, sunt fundamentale
pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Aici, în interiorul familiei se pun bazele incipiente ale dezvoltării
intelectuale, morale, estetice, fizice și sociale ale copilului. Așa cum afirma teoreticianul pedagogiei rusești,
A.S. Makarenko: “Familia este un factor important de răspundere al educației. Părinții o conduc și
răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor”.
După familie, grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate. Aici, copilul
începe să își definească treptat personalitatea, ia cunoștință cu colectivitatea, cu viața social, cu noi reguli,
altele decât cele din mediul familial.
Activitatea din grădiniță se desfășoară sub forma jocului și pune accent pe socializare, integrare, dar
și pe pregătirea copilului pentru școală- cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de
reguli mai stricte, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare; și totodată
se mai pune accent pe pregătirea copilului pentru societate.
Toți acești factori: familie-grădiniță-școală-comunitate trebuie să colaboreze, să coopereze, să
comunice eficient în scopul atingeriiunor obiective commune, respecttiv buna dezvoltare și integrare a
copilului în viața social. Toate aceste lucruri trebuie să îmbrace forma unui parteneriat educațional, un
parteneriat ce are ca scop principal implicarea și participarea reală a părinților în programul educativ al
copiilor. Toți părinții au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor și împreună pot contribui la
formarea și dezvoltarea copiilor lor. Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de respect, încredere
reciprocă, consens cu privire la scopurile acțiunii.
Acest parteneriat poate fi consolidat prin:
• ședințe cu părinții;
• diferite activități realizate alături de ei (activități de creație, de voluntariat, serbări, etc);
• vizite la diferite instituții, etc.
Aș dori să vă împărtășesc din experiența personală următorul lucru. De ceva timp încoace, în fiecare
an, la grupa condusă de mine și colega mea, am inițiat proiecte (incluse în CAEJ) prin care am urmărit
implicarea activă a părinților în activitățile și acțiunile educative stabilite de comun acord, dar și
conștientizarea acestora cu privire la rolul pe care îl au în educarea copiilor: ex. “Împreună putem deveni
mai buni”, “Știi ce a făcut copilul tău azi, la grădiniță?”, “Sunt roman și mă mândesc”.
Am organizat diferite activități împreună cu elevii școlii din localitate, cu diferite instituții, dar și cu
diferite asociatii pe teme cât mai variate și atractive pentru copii. Dintre acestea aș putea enumera câteva:
• “Povestea dovleacului de Halloween”- dovlecei personalizați și diferite jocuri distractive alături
de părinți și copii;
• “Festivalul toamnei”- scenetă si activități specifice anotimpului toamna alături de părinți și copii;
• “Ziua Națională a României”- activitate matematică și confecționare stegulețe tricolore;
• “Primii fulgi de nea”- jocuri distractive în zăpadă alături de părinți;
• “Chipul lui Moș Nicolae”- activitate creativă alături de elevii clasei a IV-a;
• “Colinde, colinde, e vremea colindelor”- program artistic de Crăciun alături de părinți și Primăria
localității;

1084
 • “Mama mea dragă și bună”- activitate dedicată mamelor;
• “Fusul și Prâsnelul”- activitate cu temă popular alături de Asociația Firul Întors;
• “Portul popular”- activitate alături de elevii clasei a IV-a (păpuși din linguri de lemn);
• “Bucuriile Iepurașului de Paști”- activitate de creație alături de părinți și copii;
• “Împreună pentru un loc de joacă”- amenajare loc de joacă pentru copii în curtea grădiniței –
voluntariat alături de părinți;
• “De ziua copilăriei”- diferite jocuri alături de elevii școlii din localitate;
• “Jucării de altădată”- activitate de creație alături de Asociația Firul Întors;
• “Poveștile copilăriei”- serbare carnaval;
• “O altfel de serbare”- jocuri distractive în curtea grădiniței alături de părinți.
Ce am urmărit de fapt prin inițierea acestor proiecte a fost:
• Implicarea părinților în formarea și dezvoltarea personalității copilului pentru integrarea lui în
viața socială;
• Eficientizarea/îmbunătățirea relației grădiniță-familie-școală-comunitate prin implicarea cât mai
activă a acestora în procesul educativ;
• Conștientizarea părinților cu privire la rolul pe care îl au în educarea copiilor din perspectiva
dezvoltării spiritului de comunicare, prietenie, toleranță, acceptare în relația cu persoanele din jur.
Prin crearea parteneriatului familie-grădiniță-școală-comunitate, copiii câștigă un mediu de
dezvoltare mai bogat, între participanți creându-se astfel relații pozitive de colaborare, cooperare, de
întrajutorare.

1085
 PASI IN IMPLEMENTAREA UNUI MANAGEMENT DE CALITATE
MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI
RELAŢII PROFESOR – ELEV

CHIRIAC FLORENTINA, ŞCOALA „DUILIU ZAMFIRESCU”,

FOCŞANI- VRANCEA

Abstract
Orice cadru didactic stie ca la baza succesului in predare sta relatia dintre profesori si elevi. Dar,
inevitabil, apar problemele de disciplina, lipsa de interes, teama de profesor sau lipsa de incredere a elevilor
in propriile forte, obstacole cu care profesorii sunt nevoiti sa lupte in fiecare zi la clasa pentru a-si duce la
indeplinire scopurile. Iti propunem sa discutam in randurile urmatoare despre ce inseamna sa fii un profesor
bun, ce presupune o relatie buna profesor-elev si cum o poti construi.
Cuvinte Cheie: educație, învățământul din România, relaţia profesor-elev
Introducere
Miturile despre un profesor bun
Multi profesori pornesc in activitatea lor de la o serie de mituri care definesc ce inseamna un bun
profesor: un profesor bun este intotdeauna calm, nu are prejudecati si nu este partinitor, are acelasi grad de
acceptare fata de toti elevii, stie toate raspunsurile, nu face greseli si creeaza un mediu de invatare stimulant,
dar in acelasi timp linistit si ordonat. Cu alte cuvinte, un profesor ar trebui sa fie un om mai bun decat
majoritatea dintre noi. Noi iti propunem o alta definitie a profesorului eficient: profesorul care stabileste o
relatie buna cu elevii sai.
Corpul articolului
Ce inseamna o relatie buna elev-profesor?
O relatie buna intre cadrul didactic si elev implica:
• Deschidere sau transparenta, astfel incat fiecare este dispus sa fie sincer unul fata de celalalt
Grija fata de celalalt, atunci cand fiecare stie ca este pretuit de celalalt
• Interdependenta – nu dependenta unul de celalalt
• Diferentiere, permitandu-si sa fie unici, creativi si individuali
• Satisfactie mutuala: nevoile unuia sa nu fie implinite in pofida celuilalt.
Cum se construieste o relatie buna profesor-elev?
• Intelegand ce inseamna toleranta in activitatea de predare si care sunt factorii care o
influenteaza. Cum stabilesc profesorii care sunt comportamentele accesibile si care sunt cele inaccesibile?
Cum variaza toleranta profesorilor de la o clasa la alta sau de la un moment al zilei la altul? Acestea sunt
intrebari la care este bine sa incercam sa raspundem.
• Intelegand procesul de atribuire a problemei in relatia profesor-elev. Este important ca
profesorul sa poata distinge intre problemele personale pe care le au elevii si care le cauzeaza lor o
problema, dar nu si profesorului (de exemplu, elevul s-a certat cu mama lui si este suparat din acest motiv)
si problemele care au un efect tangibil si concret asupra dascalului, deoarece contravin nevoilor sale (de
exemplu, elevul isi scrijeleste initialele pe banca)
• Evitand limbajul de neacceptare. Criticile, comenzile, sfaturile, avertizarile, dezaprobarea,
poreclele, stereotipurile sau “predicile” transmit mesaje care ii fac pe elevi sa se simta neintelesi, neapreciati
sau incapabili sa isi rezolve propriile probleme. De aceea, este recomandabil sa fie evitate in relatia cu
elevii.
• Invatand sa puna in practica ascultarea activa. Ascultarea activa presupune ascultarea mesajului
transmis de elev, incercarea de a-l intelege/interpreta si oferirea de feedback (pentru a se asigura ca a inteles
corect mesajul), astfel incat copilul sa fie orientat treptat catre gasirea unei solutii pe cont propriu.
(Ascultarea activa nu include oferirea de sfaturi sau solutii.)
• Evitand sa faca apel la autoritate in fata elevilor. Cand profesorii intampina o problema, fac apel
la autoritatea lor pentru a determina elevii sa se comporte astfel incat problema sa dispara. Apare astfel o
confruntare profesor-elev care, rezolvata prin apelul la autoritate, nu face decat sa ii indeparteze pe cei doi.

1086
 • Pastrand deschisa relatia de comunicare dintre scoala si familie, pentru a gasi impreuna cu
parintii cele mai bune solutii pentru educatia copiilor. Poti comunica mai usor cu parintii elevilor tai
folosind si Grupurile de discutie SuntParinte.ro.
• Invatand sa rezolve conflicte prin metoda avantajului reciproc. Elevii obligati sa isi schimbe
comportamentul prin apelul la autoritate, pot avea reactii negative precum rebeliunea, obraznicia,
razbunarea, minciuna, plagiatul, retragerea, teama de esec sau teama de a-si asuma riscuri. Metoda
avantajului reciproc presupune formularea problemei, generarea solutiilor, evaluarea lor si aplicarea lor
impreuna, prin colaborarea dintre profesor si elev.
Relatii profesor-elev
Un factor ce s-a dovedit a fi extrem de important in realizarea unui climat favorabil in colectivitatea
de elevi este fara indoiala profesorul. De-a lungul evolutiei scolii atitudinile cadrului didactic fata de elevi
au cunoscut o gama extrem de variata mergand de la o autoritate absoluta ’’magister dixit’’ pana la
pedagogia nondirectivista, de acceptare neconditionata a tuturor manifestarilor elevilor, fara cerinte sau
interventii directe si categorice. Am vazut ca functia principala a educatorului este aceea de conducere si
dirijare a procesului educational, chiar daca controlul exercitat de acesta este diferentiat in functie de natura
sarcinii, de nivelul dezvoltarii elevilor, de obiectivele urmarite. Plecand de la acest fapt se pot distinge
urmatoarele tipuri de relatii profesor-elevi : relatia de tip autocratic, democratic si laissez-faire.
1. Relatia de tip autocratic
Este intalnita inca din antichitate, atinge un maximum in evul mediu, ea bazandu-se pe raporturi de
autoritate dintre educator si educat, raporturi unidirectionale in care profesorul este cel care intotdeauna
dispune, iar elevul este obligat sa se supuna fara a avea posibilitatea formularii unor opinii personale.
Intotdeauna scopurile, obiectivele grupului sunt stabilite de conducator, de asemenea si metodele de
rezolvare alea acestora. Mai mult decat atat conducatorul de acest tip fixeaza sarcinii pentru fiecare membru
al grupului precum si secventele ce trebuie parcurse, fara ca acesta sa le cunoasca dinainte. In cele din mai
multe cazuri liderul autocrat nu participa la viata grupului, atat doar cand formuleaza cerintele. In cazul
leadership-ului autocratic elevul este doar ’’obiect al educatiei’’ care trebuie sa se conformeze
neconditionat. Independenta, spiritul de initiativa, originalitatea sunt complet innabusite. Chiar daca acest
tip de relatie a apartinut vechilor sisteme de educatie, nu putem spune ca ele au disparut complet. Mai
intalnim si astazi in unele scoli reprezentanti ai acestor modele. Studiile intreprinse de catre Lippit si White
au scos in evidenta faptul ca in grupurile autoritare indivizii devin ostili sau agresivi si manifesta atitudini
de supunere. Frecventa agresiunii si actelor ostile este aproximativ de opt ori mai mare decat in grupurile
democratice, trecandu-se treptat de la o agresiune interpersonala la una colectiva impotriva unui singur
individ ce devine ’’tap ispasitor’’(Lippit si White apud Golu, 1974). In grupurile autoritare comportamentul
liderului provoaca de regula tensiune care va genera agresivitate.
2. Relatia de tip democratic
Se caracterizeaza in principal prin spirit de colaborare, de cooperare ce se bazeaza pe existenta unor
interese comune. In grupurile democratice relatiile dintre elevi sunt relaxate, acestia sunt antrenati in
stabilirea scopurilor activitatilor, a mijloacelor de realizare precum si in alegerea metodelor de parcurs.
Liderul – profesorul va incerca sa devina un membru obisnuit al grupului care va sugera anumite idei fara
sa le impuna, grupul va fi cel care va decide. Stilul de leadership democratic va induce motivatie superioara
care va inlatura tensiunea si agresivitatea si va asigura eficienta grupului. Relatiile interpersonale pozitive
vor sustine dinamica activitatii. In grupurile democratice elevii pot solicita sfaturi din partea profesorului
dar nu sunt obligati sa le aplice, se vor putea asocia in subgrupuri in vederea desfasurarii unei activitati,
cunoscandu-i toate secventele ce trebuie parcurse pana la finalizare. Initiativa, curajul, spiritul de
independenta, dorinta de colaborare sunt alimentate de un asemenea tip de lider. Sa nu uitam ca in procesul
de colaborare profesor-elev avem de-a face cu un om format si cu altii in formare care au totusi nevoie de
orientare, de indrumare. De aceea profesorul chiar daca nu se implica uneori direct in actiunile intreprinse
de elevi, el vegheaza ca acestea sa-si pastreze un anume caracter, sa nu depaseascza limitele psiho-fizice
de varsta si individuale. Relatia dintre profesor si elevi este in acest caz o relatie de munca in care fiecare
stie exact ce are de facut, stie sa respecte pe celalalt si sa-l ajute la nevoie. Profesorul este cel care
organizeaza activitatea, mai bine zis, creeaza conditii pentru buna desfasurare a unei activitati care sa
permita si sa ceara in acelasi timp elevilor initiativa, creativitate, independenta, dorinta de reusita. Tipul
democratic este dupa opinia lui V. Pavelcu (1976) expresia unei forme superioare a tactului pedagogic.

1087
Acest tip isi castiga prestigiul prin apropierea fata de elevi care este stenica(intaritoare), dinamica, creatoare
si faciliteaza autonomia si independenta elevilor.
3.Relatia de tip laissez-faire
Se caracterizeaza prin faptul ca liderul lasa lucrurile sa se desfasoare de la sine, el devine pasiv,
limitandu-si participarea la maximum, lasand copiilor libertatea initiativelor. Leadership-ul de tip laissez-
faire adopta o atitudine prietenoasa dar indiferenta si de non-implicare – scopurile sunt fixate de grup,
membrii acestuia impart sarcinile, isi ofera ajutorul si informatiile de care au nevoie. Ideea despre acest tip
de conducator a aparut in conceptia reprezentantilor educatiei libere exprimata initial in scrierile lui J. J.
Rousseau. Curentul ’’educatiei noi’’ reia aceasta idee care accentueaza rolul si importanta copilului si
subliniaza faptul ca prin natura sa copilul manifesta tendinta de a se dezvolta spre bine, rolul educatorului
este numai de a creea conditiile necesare acestei dezvoltari. In aceasta perspectiva educatorul trebuie sa se
supuna intereselor si initiativelor copilului – el devenind asadar doar un consultant. In grupurile de tip
laissez-faire chiar daca relatiile dintre copii nu sunt tensionate ca in cazul celor autoritare totusi se observa
o participare slaba a elevilor la diferite activitati, elevii sunt apatici, neatenti, descurajati, simtind indiferenta
si neimplicarea cadrului didactic. Referiotr la acest tip V. Pavelcu (1976) considera ca ne aflam in fata unui
om care si-a gresit cariera, nu are interese dominante, este o fire slaba, care se retrage din fata dificultatilor
si se refugiaza in lumea sa personala.
Concluzii
Daca am fi pusi in situatia de a recomanda un anume tip de relatie profesor-elevi fara indoiala ca ne-
am opri asupra celui democratic. Liderul democratic se caracterizeaza prin urmatoarele insusiri :
senzitivitate, permisivitate, nondirectivitate . Toate studiile intreprinse pe aceasta tema dovedesc faptul ca
tipul de conducere democratic este superior, generand un comportament mai acceptabil din punct de vedere
social si o dorinta mai mare de angajare in indeplinirea sarcinilor.

Bibliografie
1. GOLU, P., 1974 Psihologie socială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti
2. STOETZEL, J., 1963, La psychologie sociale, Flammarion, Paris
3. TRUŢĂ, E., MARDAR, S., 2005, Relaţia profesor- elevi : blocaje şi deblocaje, Editura Aramis,
Bucureşti

1088
 COLABORAREA DINTRE ȘCOALĂ, FAMILIE ȘI COMUNITATE

PROF. ÎP CHIRICIOIU LUCIA - LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ HOGHIZ

În primii ani de viață copiii învață de la părinți primele reguli de comportament. Educația pe care o
dau părinții copiilor lor sau „cei șapte ani de acasă” reprezintă de fapt o definiție a bagajului de cunoștințe,
deprinderi, atitudini și limbaj, acumulate de copil în primii ani de viață.
Bagajul de cunoștințe dar și comportamentul copiilor din noua generație este deficitar, datorită
faptului că, în ultima vreme, foarte mulți părinți lasă copiii în grija altor persoane (bunici, mătuși sau alte
rude) pentru a pleca la muncă în străinătate sau pentru a-și dezvolta cariera.
Școala reprezintă pentru copii a doua familie. În școală educația copiilor continuă prin procesul
instructiv-educativ, bine planificat și organizat și vine în sprijinul dezvoltării personalității elevilor.
Colaborarea dintre școală și familie este esențială în conturarea personalității și dezvoltarea copiilor.
Pentru ca această colaborare să funcționeze este nevoie de implicare din partea ambelor părți, de schimb de
informații și experiențe.
La ședințele cu părinții discutăm despre rezultatele școlare ale elevilor, despre modul în care părinții
își pot ajuta copiii în rezolvarea temelor pentru acasă și despre comportamentul elevilor, atât în cadrul școlii
cât și în afara ei.
Pentru o mai bună colaborare între școală și familiile elevilor am realizat proiecte educaționale care
au avut ca scop desfășurarea unor activități în comun - elevi și părinți, în cadrul școlii.
Unul dintre proiecte s-a numit „Primii pași spre sănătate” și a avut ca scop conștientizarea elevilor
din clasele primare cu privire la riscurile consumului de alimente nesănătoase și substanțe care crează
dependență. În cadrul acestui proiect am avut o activitate care s-a numit „Petrecere în familie”. Activitatea
s-a desfășurat împreună cu părinții și cu un invitat din partea CEPECA Brașov, sub forma unei petreceri
organizată în familie cu ocazia unei aniversări. În cadrul activității li s-a prezentat elevilor și părinților
riscurile consumului de alcool și beneficiile înlocuirii sucurilor carbogazoase cu sucurile naturale de fructe.
Părinții au preparat împreună cu copiii, sucuri de fructe și le-au consumat împreună într-o atmosferă
plăcută.
Serbările școlare sunt o altă modalitate atractivă de a-i aduce împreună pe elevi și părinți. Prin efort
comun elevii au pregătit programe artistice pe care le-au prezentat părinților cu diferite ocazii: Crăciun, 8
Martie, sfârșitul anului școlar, etc.
Într-una din serbările organizate cu ocazia Zilei Femeilor am realizat împreună cu elevii, la școală,
un tort pentru mămicile lor. Copiii au decorat, cu mare drag, tortul apoi au prezentat un scurt program
artistic mămicilor.
La serbarea de Crăciun și cea de sfârșit de an școlar, părinții au fost invitați la căminul cultural, unde
au putut viziona programul artistic pregătit de copiii lor dar și de colegii acestora, activitatea având impact
atât la nivelul școlii cât și la nivelul comunității.
La deschiderea festivă a anului școlar, în curtea școlii, în fiecare an, pe lângă elevi și părinți, participă
și primarul comunei și preotul satului. Așadar între membrii celor mai importante instituții din localitate
există permanent o colaborare strânsă și benefică tuturor părților.
În fiecare an școlar, în postul Paștelui, elevii, însoțiți de cadrele didactice, merg la biserica din sat
pentru a primi Taina Sfintei Împărtășanii. Preotul satului îi spovedește și apoi îi împărtășește pe fiecare.
În cadrul parteneriatelor cu Poliția locală, elevii participă la diverse activități în care învață să circule
corect și în siguranță, pe drumul de acasă la școală.
Activitățile școlare sau extrașcolare, realizate împreună cu părinții au un rol important în viața
elevilor. Prin colaborarea dintre școală și familie se oferă tuturor părinților oportunități de participare activă
la experiențele educaționale ale copiilor lor și identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Dacă
școala și familia se completează și se susțin ele asigură într-o mare măsură integrarea copilului atât în
activitatea școlară cât și în viața socială.

1089
 Bibliografie:
Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educație, Ed. Aramis Print, București, 2004
Marcu, V., Orțan, F., Deac, A.E., & Ruiu, G. Managementul activităților extracurriculare, Ed.
Universității Oradea, Oradea, 2003
http://asociatia-profesorilor.ro/familia-scoala-comunitatea-parteneri-in-educatie.html

1090
 ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR
ROMÂNESC ȘI ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR GERMAN

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR CHIRILĂ RAMONA-MARIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 REŞIŢA

Subsistemul propriu de învăţământ preşcolar al fiecărei ţări este determinat de nivelul dezvoltării
economice, sociale şi culturale, de tradiţii şi de experienţa acumulată. În acelaşi timp însă, învăţământul
preşcolar din cele două ţări au şi caracteristici comune, confruntându-se cu probleme asemănătoare sau
având deziderate comune, cu atât mai mult cu cât, la nivel european, s-au stabilit jaloanele principale pentru
construcţia solidă şi viabilă a unui sistem de educaţie timpurie.
Similitudini între cele două subsisteme de învăţământ preşcolar:
• Preocuparea pentru educaţia timpurie, care se referă la perioada cuprinsă între câteva luni şi 6 ani:
până la 3 ani este perioada antepreşcolară, iar între 3 şi 6 ani ne referim la perioada preşcolară;
• Conform legislaţiei în vigoare, învăţământul preşcolar nu este obligatoriu în nici una dintre cele
două ţări comparate, dar în ambele ţări se fac eforturi considerabile pentru cuprinderea în grădiniţe a unui
număr tot mai mare de copii;
• Structura anului şcolar al grădiniţelor respectă structura impusă şcolilor, iar în anumite grădiniţe,
acolo unde părinţii au nevoie de mai mult ajutor, programul se poate prelungi şi în perioada vacanţei;
• Anul şcolar are aproximativ aceeaşi structură: două semestre despărţite de vacanţe;
• În linii mari, obiectivele învăţământului preşcolar din cele două ţări vizează: dezvoltarea copilului
pentru a deveni un membru autonom şi responsabil al comunităţii în care trăieşte, formarea competenţelor
de bază, dezvoltarea şi consolidarea resurselor personale, pregătirea copiilor pentru a face faţă provocărilor
viitoare din şcoală şi din viaţa socială;
• În ambele sisteme, metodele de lucru sunt determinate de abordarea holistică a copilului.
Accentul se pune pe: metoda proiectelor, învăţarea prin joc, munca în echipă, experiment, explorarea,
asigurând copiilor libertatea de a se exprima, de a alege, creând situaţii cât mai diverse de învăţare;
• Activitatea copiilor de grădiniţă nu este apreciată prin calificative sau note, la această vârstă
încurajându-se formarea imaginii pozitive de sine, încrederea în forţele proprii, sublinierea progresului
fiecărui copil în funcţie de propriul ritm;
• Implicarea activă a părinţilor pentru a intensifica colaborarea dintre grădiniţă şi familie.
Deosebiri între cele două subsisteme de învăţământ preşcolar:
• În România, autoritatea centrală pentru învăţământul preşcolar este Ministerul Educaţiei
Naționale, iar în Germania, educarea, creşterea şi supravegherea copiilor revin, în principal,
ministerelor sociale, Ministerului Familiei, Vârstnicilor, Femeilor şi Tineretului, iar la nivelul landurilor,
Ministerelor de Tineret şi Asistenţă Socială, şi doar în parte Ministerului Educaţiei.
• Pentru finanţarea educaţiei din România se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele
autorităţilor publice locale, în conformitate cu Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, minim 6% din PIB-ul
anului respectiv, pentru educaţia din Germania, procentul se ridică la aproape 10% din PIB.
• Învăţământul preşcolar german este mult mai dezvoltat în sectorul privat decât în cel public,
părinţii permiţându-şi să susţină din punct de vedere financiar mare parte din cheltuielile necesare educaţiei
copiilor.
• În timp ce în România, la grădiniţele publice părinţii contribuie doar pentru acoperirea cheltuielilor
cu hrana copiilor de la grădiniţele care au această facilitate, în Germania, pentru a acoperi o parte din costuri,
participă şi părinţii, în funcţie de situaţia financiară, numărul de copii sau numărul de membri ai familiei.
• În Germania nu există un plan de învăţământ comun şi obligatoriu pentru toate landurile, oferind
mai multă libertate în conţinut şi structură. În România, există un plan de învăţământ construit în funcţie de
tipul de program al grădiniţei şi de tipurile de activităţi de învăţare, însă acest plan de învăţământ permite
parcurgerea interdisciplinară, integrată a conţinuturilor propuse şi asigură libertate cadrului didactic în
planificarea activităţii zilnice cu preşcolarii.
• Grupele constituite în învăţământul preşcolar german, în contextul învăţării centrate pe copil,
încurajează eterogenitatea. Nu se adoptă criteriul vârstei, ci mai degrabă se respectă cerinţele unui model

1091
„de tip familial”. În ţara noastră, grupele sunt omogene: grupa mică, grupa mijlocie, grupa mare (Legea
Educaţiei Naţionale, p. 4).
• La fiecare grupă de copii formată în Germania, educatoarea este însoţită de un ajutor, în timp ce
în România, cu clase suprapopulate, mai ales în zonele urbane, cadrul didactic trebuie să facă faţă singur
numeroaselor sarcini ce se impun.
• În afară de cele 5 domenii experienţiale abordate în învăţământul preşcolar din România, în
Germania este prezent şi cel de-al 6-lea care acordă atenţia cuvenită mediului natural şi cultural.
• În general, în România, programul zilnic de funcţionare este acelaşi pentru fiecare tip de grădiniţă,
în timp ce, în celălalt stat, dovedesc mai multă flexibilitate şi deschidere faţă de nevoile familiilor, adaptând
programul pentru a satisface necesităţile beneficiarilor.
• Sistemul de evaluare a performanţelor preşcolarilor germani este foarte slab dezvoltat. În
România se pune mare accent pe sistemul de evaluare (iniţială, formativă, sumativă). Portofoliile
copiilor stochează toate datele semnificative pentru copil, progresele sau regresele înregistrate, măsurile
adoptate, rezultate concrete ale muncii preşcolarilor (lucrări, creaţii, fişe de lucru individual etc.). Fişele
psihopedagogice întocmite de cadrele didactice la sfârşitul grădiniţei sunt un instrument foarte util în munca
profesorilor pentru învăţământul primar care vor prelua copiii în clasa I, având un tablou al cunoştinţelor,
abilităţilor şi atitudinilor copiilor.
• Personalul didactic din sistemul de învăţământ preşcolar german nu au statutul de profesori. În
timp ce educatoarele (erzieher) din Germania au mai mult pregătire în specializarea „Asistenţă socială”,
cadrele didactice din România au o pregătire didactică din ce în ce mai temeinică, cu studii specializate în
„Pedagogia învăţământului preşcolar”.
• Zilele de studiu sunt mai puţine în ţara noastră (aproximativ 175 de zile); în unele landuri ale
Germaniei se învaţă 188 de zile pe an (câte 5 zile pe săptămână), în altele se studiază 208 zile (doar 2
săptămâni din lună se învaţă 5 zile pe săptămână, în rest, 6 zile).
• Anul şcolar se derulează în Germania între 1 august şi 31 iulie, în România între 1 septembrie şi
31 august.
Perioadele de cursuri şi cele de vacanţă nu sunt fixe, ele s-au stabilit prin rotaţie între landuri, până în
2017.
Studiul comparativ realizat între învăţământul preşcolar din România şi cel din Germania evidenţiază
unele probleme cu care se confruntă ţara noastră: finanţarea sub media europeană, capacitatea redusă a
părinţilor de a susţine o parte din costurile pentru educaţia copiilor, acces limitat la serviciile educaţionale
al copiilor sub 6 ani din unele zone rurale sau care aparţin categoriilor defavorizate social, descentralizarea
care, deşi este începută, trebuie continuată ferm, printr-o strategie coerentă.
În ciuda acestor probleme, subsistemul de învăţământ preşcolar românesc a făcut anumite progrese
care vizează următoarele aspecte:
• Dezvoltarea resurselor umane pentru societatea cunoaşterii;
• Creşterea ofertei şi îmbunătăţirea condiţiilor învăţământului preşcolar, astfel încât să stimuleze
înscrierea unui număr cât mai mare de copii;
• Întărirea colaborării grădiniţă-şcoală-familie;
• Participarea cadrelor didactice la diverse programe de formare continuă finanţate din fonduri
europene;
• Adaptarea curriculum-ului pentru învăţământul preşcolar corespunzător particularităţilor de vârstă
şi individuale ale copiilor;
• Adoptarea Legii Educaţiei Naţionale care demonstrează interes şi preocupare pentru educaţia
timpurie a copiilor, de la naştere până la 6 ani;
• Dezvoltarea curriculum-ului local şi a curriculum-ului la decizia şcolii;
• Formarea iniţială prin studii universitare de licenţă şi de masterat.
Prin îmbunătăţirea calităţii infrastructurii sectorului preşcolar şi a serviciilor care vizează nevoile de
bază ale preşcolarilor se poate atinge potenţialul maxim de dezvoltare şi ne putem alinia sistemul la
standardele educaţionale europene şi internaţionale.

Bibliografie:

1092
 • Korka, Mihai, Sisteme de învăţământ comparate, Suport de curs, Tema 2, comunicare.ro, 2011;
• Legea Educaţiei Naţionale, 2011, www.edu.ro/ – accesat 15 aprilie 2018;
• germaniadirect.de/informatii-utile/sistemul-de-invatamant-prescolar-si-scolar-in-germania/ –
accesat 15 aprilie 2018
• www.worldbank.org/ – accesat 15 aprilie 2018;
• hdr.undp.org/en/data/profiles – accesat 15 aprilie 2018;
• www.google.com/publicdata – accesat 15 aprilie 2018.

1093
 ÎMPREUNĂ PENTRU O LUME MAI BUNĂ

PROF. CHIȘ GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 16, ORADEA

Formarea deprinderilor și trăsăturilor moral civice constituie unul dintre dzideratele educaționale ale
sistemului românesc de învățământ, și în același timp, pe plan european, este considerat o prioritate a
reformelor educaţionale. Aceasta latură a educației este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe
drepturile şi responsabilităţile cetăţenilor și reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaţionale în
toate ţările europene.
Formarea și dezvoltarea profilului moral al personalităţii este un proces îndelungat, ale cărui baze se
pun în familie, începe de la cele mai fragede vârste, consolidându-se pe tot parcursul vieţii. Principalii
factori de influențare a acestui proces de formare și consolidare a deprinderilor moral-civice sunt, pe lângă
familie, școala, comunitatea și mass media.
Activităţile instructiv educative de educaţie moral civică derulate în şcoală vizează în principal
transmiterea unui volum mare de informaţii, îmbogățirea niveului de cunștințe în acest domeniu, și permit
mai puţin formarea deprinderilor morale şi civice şi utilizarea lor în activităţi concrete.
Parteneriatele educaționale, şcoală- familie- comunitate sub forma activităților curriculare și
extracurriculare, constituie oportunități prin care se asigură consolidarea şi aplicarea în practică a
cunoştinţelor moral – civice dobândite de copii în activităţile instructiv educative.
Implicarea membrilor familiei în acţiuni caritabile în parteneriat cu şcoala oferiră elevilor a unor de
exemple pozitive, concrete, iar activităţile extracurriculare în care să fie implicaţi toţi factorii educaţionali
pot constitui un mic pas în procesul de formare a cetăţenilor responsabili. Parteneriatul educațional are o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului, este o necesitate în societatea actuală, facilitează
cooperarea, participarea, dialogul şi respectul atât în rândul elevilor cât și în cel al adulţilor. Schimburile
interpersonale echilibrate, frecvente și profunde cu cei din jur cu ceilalţi din jur şi cu diferiţi factori ai
ambianţei sociale, asigură formarea la elevi a unei personalități echilibrate , capabile să se adapteze rapid
și eficient în societate.
În ziua de azi, în societatea românească, există un număr mare de copii care provin din familii
defavorizate, elevii cu CES, familii monoparentale, sau cu părinții plecați la muncă în străinătate. Aceștia
constituie un grup vulnerabil la fenomenul de abandon școlar, absenteism sau devianță școlară, însă
implicarea lor în acțiuni caritabile, de voluntariat care să îi provoace să își atingă limitele proximei
dezvoltări, să se deschidă spre ceilalți, să colaboreze cu alții sau să ajute constituie modalități de prevenire
primară a acestui fenomen (Unicef 2012), strategii de facilitare a procesului de integrare eficientă și de
adaptare în colectivul școlar.
Proiectul de parteneriat educațional, Înmpreună pentru o lume mai bună a vizat dezvoltarea durabilă
a comunităţii prin implicarea părinţilor şi elevilor în activităţi de de voluntariat şi acţiuni civice care vin în
întâmpinarea nevoilor familiilor dezavantajate aflate în evidenţa Asociaţiei Caritas Eparhial Oradea
Obiectivele proiectului au fost: facilitarea procesului de integrare socio-emoțională a copiilor cu
CES și a celor proveniti din familii defavorizate, intervenția primară pentru prevenirea absenteismului și
abandonului școlar prin implicarea elevilor în acțiuni civice și cu caracter socio-umanitar, sensibilizarea
elevilor şi părinţilor cu privire la nevoile familiilor dezavantajate şi ale grupurilor ţintă vizate de Asociaţia
Caritas Eparhial Oradea în activităţile lor. Elevi din clasele I -VIII, şi părinţii lor, au participat la activitățile
proiectului, timp de 8 luni.
Activitățile atractive stabilite impreuna cu parintii si partenerii, s-au desfășurat conform planificarii,
iar impactul educativ asupra grupului țintă a fost crescut.
În urma implementării programului, am obținut următoarele rezultate: creșterea gradului de coeziune
a grupului, scădea sentimentul marginalizării şi excluderii copiilor care se incadreaza in categoria celor cu
risc de abandon scolar, schimbarea unor comportamente si atitudini de acceptare necondiționată creşterea
capacităţii de adaptare şi integrare socio-şcolară; sporirea capacităţii de relaţionareși colaborare la nivelul
elevilor, dar și între elevi și adulți ( părinți, cadre didactice) , creșterea coeziunii grupului, reducerea
comportamentelor şi atitudinilor negative şi formarea unor comportamente apropiate socio-emotionale
echilibrate, menținerea la un nivel scăzut a numărului de absențe

1094
 În vederea menținerii efectelor pozitive ale acestui program, ne-a propus să desfășurăm în continuare,
în mediul școlar a unor lectorate cu părinții, dezvoltarea programelor de colaborare cu organizații
nonguvernamentale implicarea elevilor și a părinților în activități civice și comunitare.

Bibliografie
*** http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/copiii-care-nu-merg-la-scoala-pt-web.pdf.pdf, accesat
în data de 08.09.2016

1095
 COLABORAREA ȘCOALĂ - FAMILIE- COMUNITATE ÎN PROCESUL DE
FORMARE A DEPRINDERILOR MORAL-CIVICE

AUTOR: PROF. CHIȘ TIBERIU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11, ORADEA

Educaţia pentru cetăţenie este considerată, pe plan european o prioritate a reformelor educaţionale,
un instrument al formării coeziunii şi cooperării sociale. Abilităţile de buni cetăţeni se formează în familie,
în comunitate, prin mass– media, iar un rol important în educarea viitorului cetăţean îi revine şcolii.
Parteneriatul şcoală - familie – comunitate devine astfel element cheie, context de modelare armonioasă a
profilului moral al viitorului cetăţean european.
Formarea deprinderilor și trăsăturilor moral civice constituie unul dintre dzideratele educaționale ale
sistemului românesc de învățământ, și în același timp, pe plan european, este considerat o prioritate a
reformelor educaţionale. Aceasta latură a educației este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe
drepturile şi responsabilităţile cetăţenilor și reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaţionale în
toate ţările europene.
Formarea și dezvoltarea profilului moral al personalităţii este un proces îndelungat, ale cărui baze se
pun în familie, începe de la cele mai fragede vârste, consolidându-se pe tot parcursul vieţii. Principalii
factori de influențare a acestui proces de formare și consolidare a deprinderilor moral-civice sunt, pe lângă
familie, școala, comunitatea și mass media.
Activităţile instructiv educative de educaţie moral civică derulate în şcoală vizează în principal
transmiterea unui volum mare de informaţii, îmbogățirea niveului de cunștințe în acest domeniu, și permit
mai puţin formarea deprinderilor morale şi civice şi utilizarea lor în activităţi concrete.
Parteneriatele educaționale, şcoală- familie- comunitate sub forma activităților curriculare și
extracurriculare, constituie oportunități prin care se asigură consolidarea şi aplicarea în practică a
cunoştinţelor moral – civice dobândite de copii în activităţile instructiv educative.
Implicarea membrilor familiei în acţiuni caritabile în parteneriat cu şcoala oferiră elevilor a unor de
exemple pozitive, concrete, iar activităţile extracurriculare în care să fie implicaţi toţi factorii educaţionali
pot constitui un mic pas în procesul de formare a cetăţenilor responsabili. Parteneriatul educațional are o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului, este o necesitate în societatea actuală, facilitează
cooperarea, participarea, dialogul şi respectul atât în rândul elevilor cât și în cel al adulţilor. Schimburile
interpersonale echilibrate, frecvente și profunde cu cei din jur cu ceilalţi din jur şi cu diferiţi factori ai
ambianţei sociale, asigură formarea la elevi a unei personalități echilibrate , capabile să se adapteze rapid
și eficient în societate.
În ziua de azi, în societatea românească, există un număr mare de copii care provin din familii
defavorizate, elevii cu CES, familii monoparentale, sau cu părinții plecați la muncă în străinătate. Aceștia
constituie un grup vulnerabil la fenomenul de abandon școlar, absenteism sau devianță școlară, însă
implicarea lor în acțiuni caritabile, de voluntariat care să îi provoace să își atingă limitele proximei
dezvoltări, să se deschidă spre ceilalți, să colaboreze cu alții sau să ajute constituie modalități de prevenire
primară a acestui fenomen (Unicef 2012), strategii de facilitare a procesului de integrare eficientă și de
adaptare în colectivul școlar.
Proiectul educaţional „Pentru o lume mai bună”, conceput şi implementat în Şcoala Gimnazială Nr.
11, Oradea în parteneriat cu Asociaţia Caritas Eparhial Oradea, a constituit un mic pas în procesul de
dezvoltarea durabilă a comunităţii.
Derulat pe perioadă de 8 luni, proiectul a vizat dezvoltarea durabilă a comunităţii prin implicarea
părinţilor şi elevilor în activităţi de de voluntariat şi acţiuni civice care vin în întâmpinarea nevoilor
familiilor dezavantajate aflate în evidenţa Asociaţiei Caritas Eparhial Oradea. Obiectivele proiectului au
fost:facilitarea procesului de integrare socio-emoțională a copiilor cu CES și a celor proveniti din familii
defavorizate, intervenția primară în procesul de prevenire a absenteismului și abandonului școlar prin
implicarea elevilor în acțiuni civice și cu caracter socio-umanitar, sensibilizarea elevilor şi părinţilor cu
privire la nevoile familiilor dezavantajate şi ale grupurilor ţintă vizate de Asociaţia Caritas Eparhial Oradea
în activităţile lor. În acest sens, s-au realizat colecte de alimente, haine şi jucării pentru cele 151 de familii
aflate în evidenţa Asociaţie Caritas Eparhial Oradea, pentru ca aceştia să se poată bucura de sărbători mai

1096
liniştite şi mai luminoase. Periodic, reprezentanţi ai Asociaţiei Caritas au participat la şedinţele cu părinţii
cu scopul promovării activităţilor instituţiei şi a voluntariatului şi pentru informare cu privire la rezultatele
colectelor realizate.
În urma implementării programului, am obținut următoarele rezultate: creșterea gradului de coeziune
a grupului, scădea sentimentul marginalizării şi excluderii copiilor care se incadreaza in categoria celor cu
risc de abandon scolar, schimbarea unor comportamente si atitudini de acceptare necondiționată creşterea
capacităţii de adaptare şi integrare socio-şcolară; sporirea capacităţii de relaţionareși colaborare la nivelul
elevilor, dar și între elevi și adulți ( părinți, cadre didactice) , creșterea coeziunii grupului, reducerea
comportamentelor şi atitudinilor negative şi formarea unor comportamente apropiate socio-emotionale
echilibrate, menținerea la un nivel scăzut a numărului de absențe
În vederea menținerii efectelor pozitive ale acestui program, ne-a propus să desfășurăm în continuare,
în mediul școlar a unor lectorate cu părinții, dezvoltarea programelor de colaborare cu organizații
nonguvernamentale implicarea elevilor și a părinților în activități civice și comunitare.

Bibliografie
*** http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/copiii-care-nu-merg-la-scoala-pt-web.pdf.pdf, accesat
în data de 08.09.2016

1097
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

EDUCATOARE CHIȘAMERA CRISTINA RALUCA

GRĂDINIȚA P.N. LIHULEȘTI, BERLEȘTI, GORJ
Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,

1098
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Parteneriatul grădiniţă- familie are rol în dezvoltarea personalităţii copilului. Organizarea
consultaţiilor săptămânale cu părinţii pe teme educaţionale are un rol important în procesul de educaţie.
Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea
părinţilor sau a altor agenţi care să sprijine grădiniţa şi copiii. De asemenea, părinţii se pot implica în
desfăşurarea serbărilor şi în activităţile extraşcolare.
Rolul cel mai important îl are educatoarea şi modul de iniţiere al parteneriatelor educaţionale
benefice pentru copii, dar şi pentru grădiniţă, familie, comunitate.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1099
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. CHIȘAMERA GHEORGHE MIRON AUREL

DIRECTOR ȘCOALA GIMNAZIALĂ NEGRENI,
COM.LICURICI, JUD.GORJ
Motto: „Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea
etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului” (G. Gentile, The Reform of Education)

Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte
cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară
şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi
facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi
colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul şcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în
dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:școală, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.

1100
 Societatea prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în
condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin
afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o
imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi
să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul
individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă,
stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul școală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd învățătorul sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din școală, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi școală este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune
tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali
interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la educaţia la catedră sau în
clasă.Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific care dispune de
o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi.
Pregătirea elevilor pentru învăţare continuă, atât la scoală, cât şi în familie, şi extinderea
autoeducaţiei la întreagă viaţă în cadrul societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii
faţă de experienţele trăite şe elevi în afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală,
informală şi nonformală. Prin urmare, modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a
fost pregătit de şcoală şi de familie.
Şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie.
Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.

Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis, 2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998

1101
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE

PROF. CHIVOIU VIOLETA

LICEUL TEHNOLOGIC ALEXANDRU IOAN CUZA, PANCIU
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari și
comunitari. Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale.
Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei mai importanți in dezvoltarea unei personalități
armonioase. Rolul familiei nu se mai poate limita doar la asigurarea condițiilor de viață pentru copil, la
supravegherea lui, ci trebuie văzut ca factor principal în educația și socializarea copilului precum și ca un
continuator al cerințelor impuse de practica educațională. Pentru reușita actului educațional, munca depusă
de profesor trebuie continuată, susținută și întărită de familie.
În primii ani de viață, achizițiile dobândite de copil în cadrul familiei sunt fundamentale pentru
dezvoltarea ulterioară a acestuia. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din
familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă
primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în
societate.
La intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul
și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară
presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea
copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății
prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de
necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de
consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au, prin
cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot deveni
promotori ai parteneriatului comunitar. Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe,
dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o
comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după
sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra copilului.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă.
El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei
comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea
încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la
un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea,
colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă
şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia
văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura
dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul
de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii
(actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
Așadar, copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația
acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului este mediată
de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala, familia, grădinița
reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile
sociale.

1102
 IMPORTANŢA RELAŢIEI ŞCOALӐ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. INV. PRIMAR CICIOVAN NICOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 GHERLA

,,Educaţia este cea mai de preţ armă a omenirii’’ ( Nelson Mandela)

În şcoala contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru
participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii
copiilor sub aspect psihointelectual, fizic şi socioafectiv, pentru o cât mai uşoara integrare socială.
Date fiind complexitatea şi gradul impactului educaţiei asupra întregului sistem social, creşte
necesitatea colaborării în parteneriat cu o categorie foarte largă: întreg personalul angajat în sistemul de
învăţământ, toţi copiii cuprinşi în sistemul de învăţământ, părinţii copiilor, organizaţii nonguvernamentale,
reprezentanţii cultelor religioase, autorităţi locale, instituţii de învăţământ din alte ţări etc.Obiectivul
general al oricărei acţiuni de parteneriat trebuie să fie dezvoltarea unei serii de categorii de conduite
necesare in viaţă: curiozitate investigatoare, originalitate şi independenţă în gândire şi acţiune, imaginaţie,
fantezie, perseverenţă.
Toate instituţiile partenere promovează asigurarea egalităţii şanselor în educaţie, revigorarea
spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare, promovarea dialogului, transparenţei şi a comunicării
deschise, încurajarea iniţiativei şi a participării la proiecte educaţionale, dezvoltarea colaborării si
cooperării, încurajarea autodisciplinei şi a responsabilităţii, dezvoltarea personalităţii copilului şi integrarea
lui în societate.
Şcoala trebuie să se afle în dialog autentic şi permanent cu societatea, străduindu-se să realizeze punţi
de legătură între nevoile educaţionale, resursele intelectuale ale copiilor şi perspectivele de dezvoltare ale
societăţii. De aceea parteneriatul nu este un proces spontan ci este o activitate organizată, susţinută,
conştientă, direcţionată spre problemele educative ale copiilor.
Aceste activităţi întregesc activitatea educativă a şcolii, aducând un surplus informaţional copiilor şi
completându-l cu exemple concrete, întregindu-se, completându-se şi lărgindu-se astfel experienţa de
învăţare formală cu experienţa de învăţare non- formală.
Copiii devin capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să o transforme, să se cunoască pe sine şi
să se transforme, să se exprime, trăiesc experienţe reale, sunt puşi în situaţii model pentru viaţa lor viitoare
ca adulţi, învaţă să reacţioneze adecvat la situaţii date, să colaboreze, să comunice, să aibă iniţiativă, să
devină creativi. Ilustrând realităţile vieţii lor cotidiene, activităţile specifice şcolii, familiei şi comunităţii
din care fac parte, variatele forme de exprimare ale copiilor dobândesc atât rol formator cât şi informator.
Rezultatul actului lor creator devine astfel cartea lor de vizită, dar şi a unităţii de învăţământ şi,
generalizând, putem avea încredere în puterea viitoarei generaţii de adulţi de a-şi crea un mod de viaţă
fundamentat pe principii sănătoase, tolerantă, cooperare, spirit civic, pozitivism.
Factorul primordial în educarea unui copil este familia şi de aceea colaborarea între şcoală şi mediul
familial trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere reciprocă. Parteneriatul şcoală- familie organizat corect
duce la o educaţie solidă, fără pericolul de eşec şcolar mai târziu, la formarea unor deprinderi şi bune
practici de relaţionare si comunicare, dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de problemele educative ale
şcolarilor.
Parteneriatul şcoală-familie-societate are nevoie să fie unul democratic, pentru că astfel pot fi găsite
resurse extrabugetare (sponsorizări, donaţii) pentru îmbogăţirea bazei materiale a şcolii, părinţii sunt astfel
implicaţi în pregătirea şi organizarea activităţilor proiectate pentru a cre Au loc şi schimbări calitative în
realizarea parteneriatului dintre învăţător şi părinţi prin creşterea competenţei psihopedagogice a
învăţătorului, printr-o mai amplă pregătire continuă, prin creşterea calităţii schimbului de informaţii şi
sugestii educative prin consultaţii individuale şi colective şi prin încurajarea părinţilor de a participa la
activităţi de consiliere.
Au loc şi schimbări calitative în realizarea parteneriatului dintre învăţător şi părinţi prin creşterea
competenţei psihopedagogice a învăţătorului, printr-o mai amplă pregătire continuă, prin creşterea calităţii
schimbului de informaţii şi sugestii educative prin consultaţii individuale şi colective şi prin încurajarea
părinţilor de a participa la activităţi de consiliere.

1103
 Din experienţa proprie am obţinut rezultate pozitive ale parteneriatului cu părinţii prin dotarea clasei
cu materiale didactice, prin participarea la activităţile din clasă, prin voluntariat ori de câte ori am cerut
ajutorul în organizarea anumitor activităţi, prin schimb de informaţii, aprecieri şi sugestii, prin colaborarea
în activităţile gospodăreşti. Am organizat serbări cu ocazia Sărbătorii Crăciunului şi a Zilei de 8 Martie,
evenimente prin care am colaborat cu familiile la crearea costumelor, la realizarea filmărilor, la pregătirea
cadourilor pentru copii, la bunul mers al activităţilor şi am organizat expoziţii cu lucrările copiilor pe diferite
teme.
Din experienţa unităţii am luat parte la parteneriate cu reprezentanţii Bisericii, participând la slujbe
specifice sărbătorilor şi realizând expoziţii cu lucrări adecvate tematicii , am participat la activităţi privind
prezentarea semnelor de circulaţie de către Politia Rutiera, eveniment la care am prezentat cântece şi
expoziţie de lucrări pe această temă, am colaborat cu Teatrul de păpuşi care a prezentat în unitate diverse
spectacole şi am organizat activităţi de strângere a deşeurilor din mediul apropiat şcolii, am colaborat cu
cadrul medical al unităţii care a îndrumat şi consultat copiii în diverse probleme de sănătate şi nu în ultimul
rând am participat la acţiuni de simulare a incendiilor, organizate de Inspectoratul pentru Situaţii de
Urgenţa.
Astfel de exemple pot continua şi se pot diversifica de la un cadru didactic la altul, de la o unitate
şcolară la alta, toate fiind experienţe benefice pentru că toţi factorii implicaţi: copiii în primul rând, părinţii,
şcoala, şi nu în ultimul rând comunitatea, valorifică aceste experienţe, care stimulează şi sărbătoresc
succesul educaţiei, fiecare simţindu-se valorizat, implicat, important şi de folos celor din jur.
Astfel de exemple pot continua şi se pot diversifica de la un cadru didactic la altul, de la o unitate
şcolară la alta, toate fiind experienţe benefice pentru că toţi factorii implicaţi: copiii în primul rând, părinţii,
şcoala, şi nu în ultimul rând comunitatea, valorifică aceste experienţe, care stimulează şi sărbătoresc
succesul educaţiei, fiecare simţindu-se valorizat, implicat, important şi de folos celor din jur.

1104
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE SPRE INCLUDEREA ÎN SOCIETATE

PROF. CILIBIU MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SÎMBOTIN, COM. SCHELA, JUD. GORJ

Includerea în societate reprezintă finalitatea procesului educațional al unei generații de elevi

absolvenți de diverse specializări. Prin acest proces ar trebui atins idealul: practicarea specializării pentru
care s-au pregătit/au fost pregătiți. Dar societatea democratică are o limită: concurența; iar prin concurență
sunt selectați cei mai buni, o parte. Restul ajunge să fie distribuit în alt domeniu sau trebuie să apeleze la
recalificare.
Din acest motiv procesul educațional a conțientizat că este necesară o schimbare în abordarea
includerii în societate a tinerilor absolvenți.
Schimbarea se încearcă a surveni piramidal și relațional cu celălalt factor decizional și responsabil:
familia. Așadar relația școală – familie creează facilitarea includerii eficiente în societate a elementului
comun: elevul/studentul/absolventul.
La vârsta liceală elevul ia decizii însoțit de părinți; anterior, părinții sunt cei care decid drumul
copilului lor. Dar această responsabilitate este însoțită de influența pozitivă sau negativă a mediului social,
cultural, profesional în care activează familia, la care poate contribui și dascălul, dacă aceasta îi permite.
Relația amintită are la bază comunicarea, prezența părintelui/tutorelui la școală când este solicitat,
discuția sinceră și echivocă încât părintele să înțeleagă și să accepte rolul și intervenția dascălului,
convingerea că binele elevului este urmărit de ambele părți, negocierea în beneficiul lui.
Relația școală – familie este una de parteneriat, încheindu-se o colaborare între cele două părți cu
drepturi și responsabilități pentru fiecare, având un singur rol și scop: sprijinul acordat elevului pentru
includerea în societate.
Experința profesională dovedește că prezența constantă a părinților în școală este compensată cu un
comportament resposabil din partea elevului, interes pentru studiu, respect față de cadrele didactice și
colegi, relaționare și implicare în actul educațional. Elevii ai căror părinți nu sunt prezenți în școală în
momentele importante devin nepăsători, iresponsabili sau pierd respectul față de ceilalți.
O categorie aparte de elevi sunt cei cu părinți plecați în străinătate. Relația cu familia este costisitoare,
întrucât de multe ori turorele înlocuitor nu are putere de decizie sau nu reușește să se impună, să devină un
factor eficient în procesul de educare.
În acest caz poate interveni benefic consilierul școlar cu metode de substituire și abordare psihologică
a situației.
Din punct de vedere teoretic, există diverse mijloace de a interacționa cu părinții în vederea educării
elevilor, de la ședințe cu părinții la activități comune, serbări, lecții deschise etc. Experința la catedră a
demonstrat că având elevi diferiți, cu stiluri de învățare, de relaționare, de abordare diferite, tot așa și relația
școală – familie trebuie personalizată în funcție de elev, de părinți, de grupul clasei.
Personalizarea relației dintre părți devine parte componentă pentru educarea elevului și pregătirea lui
pentru viață.
În concluzie, familia și școala sunt cei mai importanți factori decizionali pentru includerea tinerilor
și pregătirea lor pentru viață, pentru contribuția lor la dezvoltarea și armonizarea societății din vor face
parte.

1105
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROFESOR CÎMPEAN CARMEN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GEO BOGZA” BĂLAN

Problema educaţiei devine o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei umane,
situează în centru triada şcoală-familie-societate.
Educaţia, propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi
concreţi, presupune o cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistență ai educației sunt școala și familia, iar între aceștia și comunitate, mediul
extrașcolar și extrafamilial activează elevul, obiect și subiect al educației. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi în viaţa socială.
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituțiile sociale interesate de domeniu educației copilului
de vârstă școlară și să stabilească relații de cooperare și colaborare. Totodată şcoala face posibilă
participarea grupurilor și colectivităților la viața publică, elaborarea și luarea deciziilor. Schimbul de
informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la
soluţionarea problemelor care îi privesc.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia
este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţii care este într-o continuă schimbare. Școala
trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-și putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă
din familie și, după cele cinci ore petrecute la școală, se întoarce în familie care trebuie să-i asigure un
climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face față mai târziu cerinţelor
societăţii.
Elevul are uneori o atitudine ostilă faţă de şcoală, nu este suficient de motivat pentru a se integra
cerinţelor ei. La originea acestei abordări este fie educaţia necorespunzătoare din familie, fie greşelile
pedagogice ale profesorului.
Rezolvarea poate fi eficientă şi pozitivă în aceste situaţii numai dacă se bazează pe tratarea
individuală a elevilor, de relaţia dintre el, educator şi părinţi, de atitudinea lui faţă de procedeul educativ
folosit. În multe familii, comunicarea verbală constă doar în critici. Critica îl face pe copil să se apere;
astfel, pentru a evita şi alte complicaţii, el se retrage într-o lume tăcută acasă şi comunică doar cu colegii şi
prietenii. Părinţii care doresc să deschidă comunicarea cu copiii lor trebuie să se pregătească să audă și
lucruri destul de neplăcute. Ce fel de ascultător eşti dacă asculţi numai lucruri bune şi frumoase? Atât
părintele, cât şi copilul au nevoie să transmită, dar este important ca transmiterea să se facă la momentul
potrivit. Dacă problema nu se rezolvă ascultând, atunci părintele trebuie să discute.
Obiectivul principal al educației este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât în
familie, cât şi în şcoală, iar rolul școlii şi al familiei în materie de educaţie se împletesc şi se sprijină
reciproc.
Un dialog permanet cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil, deoarece părintele află
comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua măsuri eficiente în cazul în care este
nevoie. Această relaţie nu este univocă, pentru că şi profesorul poate afla care este cauza unui eventual
eşec, datorat unor probleme în cadrulfamiliei. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile Educație fără
frontiere! Relația grădiniță-școală-familie-societate! carte în format electronic 256 şcolii şi ale familiei în
materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordărilor contemporane ale
fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu
părinţii şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se mai reduce doar la
educaţia la catedră sau în clasă. Şcoala este sinonimă cu educaţia şi urmează continuarea celor şapte ani
petrecuţi în familie.
Familia, celula de bază a societăţii, reprezintă de fapt o mini-societate, iar copilul învăţat să respecte
reguli şi să se comporte responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societăţii când va ajunge la
maturitate.

1106
 Bibliografie:
• Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis,
2004
• Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
•Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

1107
 ȘCOALA-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. CIOBANU ANAMARIA

SCOALA COLEGIUL NATIONAL PEDAGOGIC STEFAN VELOVAN
CRAIOVA

Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reânnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de ,, lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa ,, capitalului său biopsihic” pentru a
şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea
copilului, care este familia. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni
educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii
cât si educatorii in timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a
corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună
măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască
ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la
această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,, delicate ”, cum sunt
cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi
din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii
evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se
repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi

1108
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial
in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializaţi
sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă relaţii obişnuite de colaborare cu
familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor, iar consilierii specializaţi - pentru cazuri
dificile.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1109
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR CIOBANU ANDREEA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, SĂVENI/
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 4, SĂVENI

Copiii sunt bucuria familiei, prezentul şi viitorul societăţii. Ambele sunt responsabile de creşterea şi
dezvoltarea lor, cu respectarea tuturor drepturilor care li se cuvin: dreptul la viaţă şi dezvoltare, la identitate,
la nediscriminare şi la participare. Alături de asigurarea sănătăţii şi îngrijirea cu dragoste părintească,
educaţia are un rol primordial în dezvoltarea armonioasă a copilului. Educaţia de bază a fiecărui individ
reprezintă un pilon important pe care se va construi omul disciplinat, cultivat, civilizat, moral, capabil de
autoeducaţie. Din acest punct de vedere se evidenţiază rolul educaţiei timpurii, concept consacrat după
Conferinţa Mondială de la Jomtien, (Thailanda, 1990), moment în care a fost reconsiderată vârsta de la care
copiii trebuie să intre în contact cu fenomenul educaţional formal, şi anume, învăţarea începe de la naştere
şi se derulează pe tot parcursul vieţii.
Lumea educaţională se construieşte în jurul copilului plecând de la copil, fapt care atenţionează
asupra cunoaşterii acestuia şi a nevoilor sale. Tot acest proces important și complex se bazează pe schimbul
de experiențe, competențe, valori între toți adulții care înconjoară și influențează copilul. Copilul nu este o
materie de modelat, ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca partener al propriei sale formări.
Pentru copii, „educatorii”, „modelele” sunt toţi cei mai mari decât ei, cei cu care intră în contact în fiecare
zi. Se insistă pe observarea şi cunoaşterea continuă a copilului, pe respectarea unicităţii şi a individualităţii
acestuia, asigurarea nevoilor de bază şi organizarea mediului educaţional prin stabilirea unor relaţii
puternice şi active, fructuoase între familie, instituţiile specializate în asigurarea educaţiei și comunitatea
în ansamblul ei. O angajare cât mai mare și cuprinzătoare a factorilor responsabili din mediile educative
formal (instituții de învățământ), informal (familie, comunitate) și nonformal (medii socio-culturale, surse
de informare, influențare etc.) determină gradul de valorificare a potențialului fiecărui copil. Construirea
unui acest tip de relație, de îndatorire, se realizează pe baza unor parteneriate actualizate mereu în funcție
de obiectivele urmărite sau de contextul socio-economic și politic. Parteneriatul educațional se desfășoară
în colaborare cu alte instituții școlare, cu furnizori de servicii educaționale, cu agenți/finanțatori din sectorul
public sau privat, cu familiile, cu diferite instituții și asociații reprezentative pentru asigurarea unor variate
servicii socioeducaționale și a unui impact mai eficient asupra beneficiarilor, copiii. Activitatea educativă
din grădiniţă şi şcoală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative din mediul social, exercitat
asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
comună, coerentă, complexă şi unitară a familiei cu instituţiile de învăţământ și cu alți factori din
comunitate. Inițial, se constituie parteneriatul familie-grădiniță, educația din familie continuând în cadrul
grădiniței, fapt care determină încheierea unui angajament mutual în care părinții vin cu o sursă de
informații esențiale despre copil, dar și cu necesitatea de a colabora cu actori educaționali profesioniști, de
a fi îndrumați și consiliați pentru atingerea unui obiectiv comun: dezvoltarea armonioasă și eficientă a
copilului. În acest sens, se înscriu în cadrul parteneriatului acțiuni de implicare și colaborare cu părinții:
ședințe, activități de consiliere, ateliere de lucru, participarea acestora la activitățile din grădiniță, la alte
activități extrașcolare, voluntariat. Relația grădiniță-școală este, de asemenea, foarte importantă având
dublu sens, cu scopul de continuitate a dezvoltării copilului și continuare a procesului educațional. Una
dintre funcțiile grădiniței este de a pregăti copilul pentru integrarea optimă în regimul școlar atât prin
formarea-antrenarea deprinderilor și abilităților, cât și prin cultivarea atitudinilor și a disponibilităților
motivațional-afective, fapt pentru care instituțiile de învățământ trebuie să colaboreze pentru facilitarea
trecerii de la grădiniță la școală astfel încât să se producă pregătirea copilului pentru schimbare și adaptarea
prin activități precum: proiecte educaționale pentru relaționarea cu elevii din clasele primare, vizitarea
spațiilor școlii/sălilor de clasă, desfășurarea de activități comune cu profesorii învățători. Relația grădiniță-
comunitate trebuie să se manifeste constant, actorii societali, autoritățile, Primăria, Poliția, biserica,
instituții sanitare, culturale, parteneri privați, asociații nonguvernamentale, de diferite profiluri, mass-media
etc. reprezentând diversitatea mediilor de viață și de activitate în care și pentru care copilul se formează și
se pregătește. De asemenea, acești reprezentanți ai comunității pot fi și factori esențiali în susținerea
filantropică, financiară sau strategică a unor proiecte educaționale comune, dar caracteristica fundamentală

1110
a relației grădiniță-comunitate rămâne reciprocitatea intereselor și sprijinul mutual în asigurarea unei
societăți coerente și dezvoltarea optimă a copiilor pentru integrarea viitoare.
Nu este suficient să se stabilească parteneriate sub semnul superficialităţii, ci trebuie să se
conştientizeze nevoile copilului în parcursul vieţii sale, motiv pentru care se impune concretizarea relaţiilor
prin punerea în practică a unor proceduri contractuale și respectarea unui cadru legislativ.
Pentru ca relația grădiniță-școală-familie-comunitate să fie funcţională este nevoie de comunicare,
de responsabilitate, de înțelegere, de respect, de încredere reciprocă, de consens, de asumare în comun a
drepturilor şi obligațiilor înscrise în rândurile parteneriatelor dedicate procesului de educație.

Surse bibliografice:
1. Stan, Liliana (coord.), Dezvoltarea copilului şi educaţia timpurie, Iaşi, Polirom, 2016;
2. Cucoș, Constantin, (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Iași, Polirom, 2009;
3. Păun, Emil, Iucu, Romiță, (coord.), Educația preșcolară în România, Iași, Polirom, 2002;
4. Proiectul pentru Reforma Educației Timpurii (P.R.E.T.), Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării
copilului preşcolar. Modul general pentru personalul grădiniţei, MEN, Bucureşti, 2014

1111
 IMPORTANŢA RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, CIOBANU BRÎNDUŞA MARIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ PIATRA ŞOIMULUI

``Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii``- S. L. Lightfoot

Educaţia e un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea dintr-o anumită
necessitate proprie acesteia- aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.
Definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită
modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul
familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a
acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Împreună
cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context,
educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogice devine o necesitate.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială şi economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii şi funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa si rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor şi a
trăsăturilor lor de personalitate.
Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunitate pot:
- ajuta profesorii în munca lor;
-perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
- îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
- îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
-dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor;
-conecta familiile cu membrii scolii si ai comunităţii;
-stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor;
- oferi servicii şi suport familiilor;
- crea un mediu mai sigur în şcoli.
Un real parteneriat între ŞCOALĂ –FAMILIE- SOCIETATE nu este cel înscris pe o coală de
hârtie semnat de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria
şi tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

1112
 ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN FINLANDA

CIOBANU CRENGUȚA-CRISTINA
LICEUL TEHNOLOGIC TISMANA, GORJ

Sistemul educațional din Finlanda este recunoscut internațional pentru calitatea sa și este considerat
unul dintre cele mai bune sisteme educaționale.
Sistemul educațional din Finlanda este unul lipsit de taxă de școlarizare astfel încât toți tinerii si
adulții să poată avea acces la cunoaștere si nu se bazează pe diferențierea participanților la educație (elevii)
prin testare.
Până la 7 ani copii merg la clasele de preșcolari, apoi stau obligatoriu în școala elementară până la
16 ani. De la 16 ani, tinerii au posibilitatea să aleagă un program academic sau unul vocațional care durează
3 ani de zile. De la 19 ani încep sa meargă la facultate, urmând apoi nivelul de master si doctorat.
Ce mi se pare interesant este că pentru finlandezi până si nașterea pare sa fie o adevărată onoare.
Pentru a promova o cititul, părinții nou născuților primesc 3 cărți: una pentru fiecare părinte si una pentru
copil, ca parte din “pachetul de maternitate”. (Pachetul de maternitate a fost implementat in 1938 si
reprezintă un dar de la stat ce reprezintă o cutie cu scutece, cărți și alte lucruri utile părinților, pe care aceștia
o primesc după 154 de zile de sarcină).
Îngrijire este in acest context sinonim cu creștere și este văzut ca și o cooperare între părinți si
societate pentru a pregăti copii fizic( mese regulate, păstrarea curățeniei) precum si psihic (comunicare,
conștiința sociala, empatia) înainte de a începe educația formală la 7 ani. Până la vârsta aceasta, ei învață
prin joc si sunt nerăbdători sa învețe.
Finlanda dispune de acces gratuit în creșe pentru copii cu vârste cuprinse intre 8 luni si 5 ani încă din
1990 si de un an de grădinița tot gratuit de la 6 la 7 ani încă din 1996.
Organizare:
Creșa include centre pentru îngrijirea copiilor precum și locuri de joacă municipale cu supervizare
adultă, unde părinții pot petrece timp cu copii lor. Municipiul respectiv oferă mamelor un concediu
postnatal de 3 ani pentru a-i oferi copilului educație la domiciliu, iar un îngrijitor poate face vizite periodice
pentru a se asigura că mediul este propice.
Numărul de îngrijitori pentru fiecare copil este:
-pentru copii pana la 3 ani de 3 adulți pentru fiecare 12 copii ( un profesor si doua asistente)
-pentru copii intre 3 si 6 ani, 3 adulți pentru fiecare 20 de copii.
Tarifele, acolo unde se practica, sunt adaptate veniturilor părinților si rareori depășesc 200 de euro pe
luna.
Școala in Finlanda reprezintă un program de 9 ani obligatorii in care nu exista programe pentru copii
mai dotați si mai puțin dotați. Se așteaptă ca elevii mai capabili să-i ajute pe cei mai lenți să-i prindă din
urmă.
Clasele sunt mici, rareori mai mult de 20 de elevi. La început elevii învață două limbi (finlandeza și
suedeza) și petrec între 4 până la 11 ore pe săptămână la cursuri de artă, muzică, gătit, tâmplărie, metalurgie
si textile. Astfel că, așa cum declara finlandezii, școala pregătește elevii pentru viață.
Posturile de televiziune arată programe străine în limbile originale, cu subtitrare, astfel că în Finlanda
copii citesc în timp ce se uită la televizor, ceea ce nu este mult diferit de România.
Sistemul de evaluare:
În primii ani de școală generală, clasificare poate fi limitată la evaluările verbale. Momentul de
începere al clasificării numerice se decide la nivel local. Cel mai frecvent, elevilor li se emite un card de
raport de două ori pe an: in semestrul de toamna si de primăvară. Nu exista teste cu mize mari. Clasificarea
se face pe un sistem de notare de la 4 la 10. La examene individuale, dar nu este raportat la anul școlar. Este
posibil să existe si jumătăți de măsură sau semnele “+/-”. Dacă un elev primește nota 4 in semestrul de
toamnă va fi revizuit în semestrul următor. Rareori există cazuri în care copii sunt nevoiți să abandoneze
anul școlar și de obicei decizia este a profesorului coordonator împreună cu directorul școlii și părinte.
Elevii se bucură de mai multe drepturi sociale cum ar fi îngrijirea sănătății la școală și un prânz gratuit
care acoperă o treime din rata alimentară zilnică. De asemenea, ei primesc gratuit cărți și materiale școlare.

1113
 Pentru a face o mai buna comparație între țari ar fi necesară o documentare cu privire la studiile PISA
(Programul International de Evaluare al Educației -” Programme for International Student Assessment”).
Studiile PISA declară, printre altele, că sistemele educaționale care utilizează cât mai puțin stratificarea-
împărțirea elevilor în școli diferite pe diferite nivele de gradare în funcție de abilitățile elevilor si
comportamentele lor- arată o mai mare echitate in educație si rezultate si oportunități mai ridicate.

1114
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT FRANCEZ

PROF. CIOBANU VIOLETA ADINA

Constituția franceză precizează că organizarea învățământului public gratuit și laic este o datorie a
statului. Sistemul de învățământ francez este fondat pe marile principii inspirate de Revoluția de la 1789,
completate și precizate de un ansamblu de texte legislative elaborate începând cu secolul al XIX-lea până
în zilele noastre, Cele cinci mari principii sunt:
Libertatea învățământului
Școlile și instituțiile publice de învățământ coexistă în cadrul serviciului public de învățământ cu
instituțiile private sub contract. Instituțiile private beneficiază de ajutorul statului fiind supuse controlului
acestuia și trebuie să respecte programele învățământului public. Doar statul poate elibera diplome și grade
universitare. Reglementarea examenelor se face la scară națională. Serviciul public de învățământ
școlarizează 83% din totalul elevilor, iar instituțiile private 17%.
Gratuitatea
Învățământul primar (gradinițele și școlile elementare) și învățământul secundar (colegiile, liceele de
învățământ general si tehnologic si liceele profesionale) sunt finanțate de stat. Manualele școlare sunt de
asemenea gratuite în școlile elementare și în colegii. În licee, cumpărarea manualelor este teoretic sarcina
familiei, dar ele sunt deseori asigurate de consiliile regionale.
Neutralitatea
Învățământul public este neutru: neutralitatea filosofică și politică este impusă profesorilor și elevilor.
Laicitatea
Principiul de laicitate religioasă stă la baza sistemului educativ francez înca de la sfârșitul secolului
al XIX-lea. Respectarea credințelor elevilor și părinților implică absența educației religioase din programe,
interzicerea prozelitismului și laicitatea personalului. Libertatea religioasă a dus la instituirea unei zile
libere pe săptămână, lăsându-se timp liber pentru învățământul religios în afara școlii.
Obligativitatea școlarizării
Începand cu legea lui Jules Ferry din 1882, instruirea este obligatore. Această obligație se aplică
pornind de la varsta de 6 ani pentru toți copiii francezi sau străini rezidenți în Franța. Obligatorie inițial
pana la 13 ani, școlarizarea a fost prelungită până la 16 ani începând din anul 1959. Instruirea este
asiguratată de instituțiile publice sau private sub contract. Totuși, familia are posibilitatea de a asigura ea
insăși educația copiilor (cu o declarație prealabilă).
Organizarea sistemului de învățământ
Învățământul francez este compus din patru nivele de educație, și anume:
Învățământul de gradul unu -Enseignement du premier degré-Școala primară (école
primaire) (3-11 ani) care cuprinde
• Grădinița- École maternelle (3-6 ani) cu:
-grupa mică- Petite section
-grupa mijlocie- Moyenne section
-grupa mare- Grande section
• Școala elementară - École élémentaire (6-11 ani) cu:
- clasa pregătitoare- Cours préparatoire (CP)
- clasa elementară, anul 1- Cours élémentaire 1ère année (CE1)
- clasa elementară, anul 2- Cours élémentaire 2e année (CE2)
-clasa mijlocie, anul 1- Cours moyen 1ère année (CM1)
-clasa mijlocie, anul 2- Cours moyen 2e année( (CM2)
Copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani frecventează grădinița (École Maternelle) sau creșa, unde
deja încep să învețe să citească și să scrie, dar deprind și noțiuni de aritmetică. Curriculum-ul include, de
asemenea, și studiul unei limbi străine și activități recreative.
Durata școlii primare este de 5 ani (de la 6 la 11 ani). Programa școlară este similară cu cea a celorlalte
țări, si include ore de limba franceză, aritmetică, geografie, istorie, arte și o limbă străină. Cele cinci clase
de școală primara sunt urmatoarele: CP (Cours préparatoire/Clasa pregatitoare), CE1, CE2 (Clasa
elementara/ Cours élémentaire), CM1 si CM2 (Clasa medie/Cours moyen).

1115
 Invatamantul de gradul doi (11-18 ani)- Enseignement du second degré- care cuprinde:
• Colegiul (11-15 ani)- Collège:
-clasa a 6-a
-clasa a 5-a
-clasa a 4-a
-clasa a 3-a
De-a lungul celor 4 ani de studiu (între 11 și 15 ani) în Colegiu (Collège) elevii se pregătesc de
susținerea Brevet-ului, o examinare națională esențială pentru trecerea în liceu.În această etapă copiii iși
pun bazele cunoștințelor generale, studiind: franceza, matematica, istoria, geografia, arte/muzica, educație
fizică, educație civică, științe, educație tehnică și cel putin o limbă străină. După luarea brevet-ului, elevii
pot renunța la școlarizare sau pot merge mai departe la un liceul tradițional, la unul tehnic sau la o școală
profesională. Clasele 6-9 poarta urmatoarele denumiri: sixième, cinquième, quatrième si troisième
• Liceul (15-18ani)- Lycée - având:
-anul doi (Seconde)
-anul întâi (Première)
-anul terminal (Terminale)
Elevii cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani pot studia fie la un liceu traditional (Lycée Classique) fie
la unul tehnic (Lycée Technique). Curriculum-ul din acești trei ani de liceu pregătește elevii pentru
susținerea examenelor finale de bacalaureat (Baccalauréat), care vor asigura intrarea la o universitate. În
functie de competențele academice și de opțiunile personale ale elevilor, aceștia pot alege între trei profile:
“L” specializează în limbă și literatură; “S” este potrivit celor cu inclinații în științe și matematică; “ES”
specializează în economie și științe sociale. Încă din primul an de liceu (denumit Seconde) elevii sunt
orientați spre anumite domenii – de exemplu, dacă și-ar alege profilul “L” pentru bac, atunci va trebui să
își aleagă si o treia limbă străină de studiu. La sfârșitul celui de-al doilea an (Première), toți elevii vor
susține probele de bacalaureat la limba și literatura franceză (atât proba orală, cât și cea scrisă). În ultimul
an (Terminale), tuturor elevilor li se va introduce și filosofia printre materiile studiate, iar la finalul anului,
se vor suțtine celelalte probe de bacalaureat rămase.
Sistemul de notare
Sistemul de notare din Franța este singurul care nu a fost modificat de mai bine de 170 de ani și nu s-
a simtit nevoia vreunei schimbări până acum. Nota maxima este 20/20, iar 10/20 este nota de trecere.
Semnificațiile notelor ar fi după cum urmează:10-11.99: nota de trecere (passable);
12-13, 99: nota de trecere cu caracter pozitiv (assez bien);14-15, 99: bine (bien); peste16: foarte bine
(tres bien).

1116
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE – PRIMUL PAS SPRE REUŞITA
ŞCOLARĂ

PROF. CIOCAN VALENTINA, SCOALA GIMNAZIALA NR. 3,

DROBETA TURNU SEVERIN

Atunci când cele două medii educaţionale (şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei,
când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor
elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii
delicvenţei juvenile.Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază cîteva principii
esenţiale:
• Părinţii, indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire educaţională, sunt un element cheie
în educaţia propriilor copii.
• Părinţii doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
• Toţi copiii pot învăţa.
• Elementul principal este copilul şi realizările sale.
• Şcoala nu este singura responsabilă pentru rezultatele şcolare ale copilului.
• Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor informaţii relevante
şi accesibile vârstei.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de
cealaltă.
Am observat că există un set comun majorităţii părinţilor, în ceea ce priveşte aşteptările lor privind
activitatea cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
o să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
o să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii;
o să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
o să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
o să întărească discipina copiilor;
o să comunice des şi deschis cu părinţii;
o să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor:
• să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică);
• să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii;
• să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru viaţă;
• să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
• să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele extraşcolare;
• să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
• să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi stabileacă scopuri realiste;
• să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica competenţa profesională a
acestora).
Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele
didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea
avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl
au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental (întâlnite atât la părinţi, dar
şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau
de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu
referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la
gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa
de timp a părinţilor.

1117
 Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, etc.), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi
să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin
e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

1118
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. CIOCOIU AIDA ANCUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ANTONIE MUREȘIANU”, BÎRA

Grădiniţa şi familia sunt doi factori primordiali în educaţia copiilor. Gădinița, școala si familia
urmăresc același scop educativ: formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltați care se
integrează în societate. Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța
dintre mijloacele specifice de influențare folosite de aceste instituții sociale.
Grădinița/școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea
sa educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei
informari reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării grădiniță-școală-familie enumeră patru
motive pentru care grădinița/școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
 părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
 învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în
afara școlii;
 cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
 grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Conceptul de parteneriat educaţional presupune colaborare, cooperare, comunicare eficientă, în
scopul optimizării rezultatelor educaţiei. Este necesar un parteneriat real, activ, cu implicare din partea
familiei. Parteneriatul educaţional se realizează între următoarele instituţii: familie, şcoală, comunitate,
agenţi educaţionali-elevi, părinţi, cadre didactice, instituţii de cultură-biblioteci, muzee, centre de cultură
şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea instituţională şi are ca scop implicarea şi participarea reală a părinţilor
în activităţile de la grupă şi cele extracurriculare.
Copilul este implicat în viaţa socială prin apartenenţa sa la familie, la grupurile de joc şi de învăţare,
dar şi prin relaţiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii şi organizaţii din comunitatea în
care trăieşte. Pentru eficientizarea proiectelor de parteneriat cadrele didactice vor contribui prin studiu
individual, pavoazarea claselor, informarea părinţilor despre calendarul desfăşurării activităţilor, întâlniri
informative.
Relaţia dintre grădiniţă/școală şi părinţi poate fi consolidată prin:
- şedinţe cu părinţii;
- discuţii între cadrele didactice şi părinţi;
- consultaţii cu părinţii;
- implicarea părinţilor în acţiunile şcolii;
- acţiuni de voluntariat.
Parteneriatul grădiniţă-familie are rol în dezvoltarea personalităţii copilului. Organizarea
consultaţiilor săptămânale cu părinţii pe teme educaţionale are un rol important în procesul de educaţie.
Voluntariatul reprezintă o practică de succes şi presupune organizarea acţiunilor de ajutor din partea
părinţilor sau a altor agenţi care să sprijine grădiniţa şi copiii. De asemenea, părinţii se pot implica în
desfăşurarea serbărilor şi în activităţile extraşcolare. Rolul cel mai important îl are educatoarea şi modul de
iniţiere al parteneriatelor educaţionale benefice pentru copii, dar şi pentru grădiniţă, familie, comunitate.
Implicarea părinților în viața activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii, dacă sunt
ajutați, devin mai motivați și mai ambitioși în tot ceea ce fac.

1119
 Eu cred că implicarea părinților în viața micului școlar îl face pe acesta să fie mai încrezator în sine
și mai puternic, putând să depășescă toate obstacolele pe care le întâlnește nu doar la școală, ci și în viața
de zi cu zi.
Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reușitei școlare.

Bibliografie:
Alexandra Mateiaş (2003) , ,,Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi
consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
Băran- Pescaru, A. , ,,Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
Vrăşmaş, E., A. , ,,Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.

1120
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. CIORĂSCU MIHAELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.3, DROBETA TURNU SEVERIN

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului. Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale
cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;
• agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă”. Între familie şi şcoală
trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu
părinţii. Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.

1121
 Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie : teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal , un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece : părinţii sunt parteneri ai şcolii , eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat, demn, tolerant,
bazat pe cinste , corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de
cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un partener. Asadar e o sarcină a şcolii să identifice
situaţiile problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului
şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor..

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

1122
 DIRECŢII DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A RELAŢIEI
ŞCOALĂ – FAMILIE - COMUNITATE

PROF. CIORBAGIU-NAON DIANA-MARIA,

LICEUL CHARLES LAUGIER, CRAIOVA

Abordarea parteneriatului şcoală – familie – comunitate (SFC) presupune construirea unei relaţii,
prin intermediul căreia personalul şcolii implică familia şi alţi membri ai comunităţii (organizaţii, biserică,
biblioteci, servicii sociale, şcoli, universităţi, etc.) în diverse activităţi şi programe în sprijinul elevilor, în
vederea obţinerii de către aceştia a succesului şcolar.
În literatura de specialitate sunt menţionate mai multe tipuri de parteneriate, printre care se regăsesc
următoarele: programe de mentorat; programe de tutorat; programe de voluntariat; programe de educaţie la
nivelul părinţilor; centre pentru părinţi; vizite la domiciliu; membri ai familiei sau ai comunităţii ca asistenţi
ai profesorilor; parteneriate şcoală – comunitate de afaceri; părinţi şi membri ai comunităţii implicaţi în
managementul şcolii. Trebuie menţionat faptul că parteneriatele SFC au un rol deosebit în funcţionarea
şcolii şi în îndeplinirea obiectivelor acestora, deoarece conduc la îmbunătăţirea următoarelor aspecte: ajută
profesorii în munca lor; perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţesc programele de studiu şi
climatul şcolar; ajută la managementul şcolii; perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţesc
abilităţile educaţionale ale părinţilor şi dezvoltă abilităţile de lider a acestora; oferă servicii şi suport
familiilor.
În baza cercetărilor făcute pe plan internaţional, a reieşit faptul că, atunci când şcolile, familiile şi
comunităţile colaborează ca parteneri, efectul este unul pozitiv, ce se concretizează în mod direct în
îmbunătăţirea rezultatelor, frecvenţei şcolare şi la dezvoltarea responsabilităţii elevilor pentru activităţile
şcolare. Astfel, pe baza acestor rezultate, în şcoli se impune o regândire a rolului familiei şi implicării
comunitare în sprijinul părinţilor şi în beneficiul elevilor.
Un rol central în crearea unui parteneriat eficient SFC îi revine consilierului şcolar, care are ca
misiune implicarea ca ledear în construirea, dezvoltarea şi intervenţiile de optimizare a acestor parteneriate,
dar în consonanţă puternică cu elevii, părinţii, profesorii, echipele manageriale şi reprezentanţii comunităţii.
Pentru consilierii şcolari, recomandările care apar în urma studiilor efectuate în acest domeniu, sunt
centrate în primul rând pe implicarea acestora ca participanţi în cadrul programelor de formare, mai ales
din perspectiva regândirii şi asumării proactive a rolurilor acestora în programele de parteneriat SFC, şi
anume: de susţinere şi construire a unor strategii şi acţiuni concrete pentru depăşirea barierelor, susţinerea
unui climat şcolar prietenos, motivarea cadrelor didactice pentru dezvoltare profesională continuă şi de
facilitare a schimbării organizaţionale.
În contextul în care nevoile şcolii şi ale elevilor sunt într-un continuu proces de schimbare, se impune
şi o modificare a rolurilor personalului în şcoală, astfel încât, consilierii şcolari trebuie să reflecteze asupra
modului în care îi influenţează pe alţi membri ai personalului să îşi schimbe perspectiva asupra rolului lor
profesional şi asupra barierelor personale care îi împiedică să facă acest lucru.
În cadrul programelor de formare a profesorilor trebuie integrate şi transmise cunoştiinţe teoretice şi
practice despre valoarea şi relevanţa unui parteneriat puternic profesor – părinte. Este necesar să se aibă în
vedere faptul că profesorii se confruntă cu anumite bariere de ordin psihologic şi cultural în a invita părinţii
să se implice, de aceea comunicarea profesor – părinte ar trebui integrată într-o perspectivă mai amplă în
cadrul diversităţii în educaţie.
Comunicarea între profesor şi părinţi este mult îmbunătăţită dacă părinţii se simt respectaţi şi
valorizaţi. Astfel, este necesar ca în cadrul lucrului cu părinţii, planificarea activităţilor trebuie realizată de
asemenea natură, încât să elimine barierele ce ţin de timp, angajamente profesionale, activităţi domestice
şi să-i motiveze pe părinţi să participe (prin faptul că se ţine cont de orarul acestora de lucru, de timpul
disponibil).
Profesorii trebuie să creeze o legătură directă cu părinţii, informându-i pe aceştia cu privire la situaţia
şcolară şi conduita copiilor lor, să ofere ajutor familiilor în privinţa educării copiilor prin stabilirea unor
acţiuni specifice disciplinei pozitive – reguli, control, afecţiune şi disponibilitate în educaţia copiilor.
În ce priveşte părinţii, majoritatea recomandărilor converg către nevoia de furnizare de servicii de
consiliere a acestora pentru conştientizarea rolurilor ce le revin, implementarea unor activităţi de educaţie

1123
parentală, integrarea în grupuri de suport pentru familiile dezavantajate, în vederea împărtăşirii şi rezolvării
prin colaborare a problemelor existente.
Realizarea unor parteneriate eficiente şcoală – familie, trebuie bazate pe crearea şi asumarea de către
şcoală de strategii corespunzătoare fiecărui tip de părinte, orientate în următoarele direcţii:
- dezvoltarea unei viziuni cu privire la implicarea părinţilor;
- creşterea vizibilităţii şi accesibilităţii echipei şcolare prin crearea contactelor şcoală – părinţi;
- valorizare şi atenţie la cerinţele părinţilor;
- conectare la aspecte considerate importante de către părinţi şi cu care aceştia au afinităţi;
- iniţierea unei comunicări proactive cu părinţii, vizite la domiciliu pentru cunoaşterea familiilor;
- cunoaşterea comunităţii – unde şi în ce mediu trăiesc familiile;
- formarea profesorilor în sensul dezvoltării unui climat de interacţiune persuasivă între părinţi şi
şcoală.
Dezvoltarea relaţiei dintre şcoli şi familiile defavorizate trebuie avută permanent în vedere, în scopul
diminuării probabilităţii de apariţie a problemelor comportamentale asociate cu nereuşita şcolară, slaba
adaptare, lipsa angajamentului şcolar sau apartenenţa la grupuri deviante.
În cadrul literaturii de specialitate, se distinge modelul centrat pe comunitate, ce include recomandări
strategice pentru dezvoltarea relaţiei dintre şcoli şi părinţii cu venituri mici, acestea vizând următoarele
aspecte:
- este necesar ca şcoala să regândească paradigma relaţiei şcoală – familie – comunitate, ca
prioritate, în care consilierii şcolari sunt liderii schimbării;
- strategiile proiectate de consilierii şcolari au în vedere în mod deosebit, nevoile părinţilor cu
venituri reduse, abilităţile acestora de a contribui la educaţia propriilor copii şi cultura comunităţii;
Şcoala în acest context, are responsabilitatea de a construi relaţii armonioase cu familiile
defavorizate, astfel încât acestea să conştientizeze pe deplin valoarea şcolii şi a educaţiei, şi să perceapă
faptul că există un viitor al participării şi nu al excluderii pentru copiii lor.

Bibliografie
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei „Parteneriatul Şcoală-Familie-Comunitate”, 2014
4. http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE.pdf

1124
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI
ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

PROF. CÎRLIGEANU MARGARETA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ SUCEAVA

Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi

în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Parteneriatul este o relaţie stabilă între persoane sau instituţii care participă cu anumite resurse pentru
atingerea unui scop comun; este o relaţie de egalitate stabilită în baza unor acorduri semnate, ambii parteneri
având dreptul de a evalua gradul de atingere a obiectivelor şi modul de gestionare a resurselor: comunicarea
este permanentă, responsabilităţile, succesele riscurile sau eşecurile fiind asumate deopotrivă; presupune
strategii de cooperare pe termen lung cu o flexibilitate scăzută datorită scopului comun.
Parteneriatul școală – familie – comunitate este un subiect de actualitate, care facilitează legătura
dintre familii, personalul școlii și al comunității; ajută profesorii în munca lor încercând să perfecționeze o
parte dintre abilitățile elevilor, să îmbunătățească programele de studiu și climatul școlar, dar și să creeze o
atmosferă de lucru plăcută în școală.
Aceste parteneriate sunt eficiente în măsura în care ajung să depășească obiectivele unui program și
se transformă într-un stil de viață al comunității școlare formate din elevi, profesori, părinți și membrii
comunității locale.
Spaţiile pentru implementarea strategiilor de implicare a părinţilor în activităţile realizate în şcoală
sunt propuse: activităţi la clasă, excursii, bibliotecă, birouri şcolare. Astfel dezvoltarea armonioasă a unui
copil nu este numai preocuparea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu, prevăzută în sistemele legislativ,
financiar şi de protecţie socială.
Rolul și importanța familiei în parteneriatul cu şcoala este explicată şi detaliată în diferite abordări,
pe teme, precum: rolul părinţilor, modul cum sunt percepuţi de educatori şi factorii care influenţează rolurile
parentale.
Literatura de specialitate scoate în evidență faptul că părinţii au un rol semnificativ în dezvoltarea şi
educaţia copiilor. A fi părinte în societatea modernă semnifică nu numai înţelegerea nevoilor copilului, dar
şi expectanţele pe care părinţii le au din partea societăţii, întrucât evoluţia şi sănătatea copiilor nu este numai
responsabilitatea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu, care trebuie să-i protejeze drepturile.
Rolului cadrului didactic şi a relaţiilor acestuia cu familia are în vedere: trecerea la educaţia centrată
pe elev, la valorificarea potenţialului educaţiei între egali, între familii, utilizând reţelele sociale comunitare
şi la considerarea şcolii drept centru coordonator al furnizorilor de servicii. Profesorii sunt încurajaţi să
îmbrăţişeze conceptul de stiluri de învăţare diverse şi să practice varietatea în instruire.
Competenţele profesorilor pentru comunicarea cu părinţii sunt influenţate de trei categorii de factori:
biografia personală a profesorului, experienţele profesorilor cu părinţii și formarea profesorilor.
Influenţa indirectă şi aşteptările mari din partea familiei au ca rezultat reuşita şcolară asupra elevilor.
Implicarea familiei contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor, a frecvenţei şcolare şi o mai mare
responsabilitate a elevilor pentru munca legată de şcoală. Implicaţiile acestor rezultate pentru şcoli ţin de
faptul că, dacă acestea doresc să dezvolte parteneriatul cu părinţii şi să îmbunătăţească succesul elevilor,
atunci trebuie să regândească rolul familiei şi implicării comunitare. Şcolile trebuie să planifice programe
de parteneriat care să stabilească legătura dintre familie şi şcoală în cadrul activităţilor care încurajează
succesul elevilor.
Implicarea părinţilor stimulează, de asemenea, anumite atitudini, valori, aspiraţii, care pot funcţiona
ca aspecte pro-sociale şi pro-învăţare. Participarea părinţilor este, adesea, considerată una dintre cele mai
importante caracteristici ale unei şcoli eficiente. Pe lângă efectele pozitive ale participării părinţilor asupra
achiziţiilor elevilor, alte studii au identificat şi efecte pozitive legate de adaptarea socială a copiilor, vizând
aspecte, precum: comportamentul copiilor, motivaţia lor, competenţa socială, relaţia dintre elevi şi
profesori, relaţiile dintre copii.
Parteneriatele şcoală - familie - comunitate au o importanță deosebită și însemnate beneficii în planul
performanţei academice a elevilor. Spre exemplu, se diminuează rezistenţa elevilor şi se reduc efectele

1125
negative ale stresului şi inechităţilor sociale, se dezvoltă competenţele sociale ale elevilor, scade nivelul de
participare a adolescenţilor în activităţi de risc.
Părinţii şi cadrele didactice pot crea diferite parteneriate, angajându-se în activităţi comune de
învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, desfăşurând proiecte de curriculum
colaborativ, participând împreună la diverse activităţi de luare a deciziei.
Părinții care participă la programele educaționale inițiate de școală vor putea aprecia mai bine
abilitățile și aptitudinile copiilor, problemele și posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul învățării.
Prin activitatea în parteneriat cu părinții, cadrul didactic își asigură un sprijin în propria activitate.
Învățându-i pe părinți să se implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacțunile și relațiile dintre părinți
și copii. Prin cooperare reală și comunicare cu părinții, școala pune bazele unei unități de decizie și acțiune
între cei doi factori.
De asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor problemă, a conflictelor posibile și a
situațiilor de risc în dezvoltarea copilului. Pe de o parte, familia este un factor de educaţie informală, pe de
altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal
de educaţie. Una din însuşirile caracteristice psihologiei părinţilor este năzuinţa de a-şi vedea copii mari,
bine instruiţi şi bine formaţi pentru viaţă. Pe fundalul unui orizont larg de înţelegere a rolului pe care îl
joacă părinţii în viaţa socială, dar şi în viaţa de familie, finalităţile educaţionale vor dobândi un grad mai
mare de conştientizare.
În ultimul timp au început să se deruleze parteneriate de colaborare folosind diferite modalități de
comunicare, bazate pe noile tehnologii. Astfel, școlile încheie parteneriate și derulează proiecte care vizează
formarea unor echipe de lucru (elevi și profesori), care să lucreze împreună, să construiască o identitate
comună și să experimenteze noi metode de predare, noi tehnologii și noi modalități de abordare a sarcinilor
tradiționale în condițiile în care profesorii se luptă cu provocările unui peisaj educațional în schimbare.

Bibliografie:
1. Chelcea, Septimiu (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative.
Editura Economică, Bucureşti;
2. Ciolan, Lucian (2008). Învățarea integrată: fundamente pentru un curriculum transdisciplinar.
Editura Polirom, Iași;
3. Păun, Emil (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative. Editura Polirom,
Iași.
4. https://edict.ro/parteneriatul-scoala-familie-comunitate/

1126
 RELAȚIA FAMILIE-ȘCOALĂ, FACTOR ESENȚIAL ÎN EDUCAȚIE

PROF. CIUBOTARU-BOTEZATU ANA

,, Dacă facem un lucru să-l facem bine de la început.” – J.M. Juran

Educația tinde să devină o problemă prioritară și toți cei care văd cu adevărat evoluția ființei umane,
a ființei raționale și a umanității, pun în prim plan relația școală-familie-comunitate.
Educația, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a ființei și a societății, propune o desfășurare
concretă, presupune participare intensă, trăire, comunicare între indivizi reali, presupune o cunoaștere
profundă a evoluțiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cele două structuri de rezistență ale educației sunt școala și familia, iar între acestea și comunitate,
mediul extrașcolar și extrafamilial, se dezvoltă elevul, obiect și subiect al educației. Familia și școala sunt
structurile de bază și primele cu care un copil intră în contact, de aceea este esențial să existe o comunicare
cât mai eficientă între aceste două elemente, care să aibă ca scop dezvoltarea armonioasă a copilului
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educații sunt familia și școala. Funcția
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viață, sentimente. Școala, alături de
familie, influențează dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, moral, intelectual și estetic, prin
condițiile concrete în care se desfășoară procesul instructiv-educativ, personalitatea copilului.
Școala și familia trebuie să găsească un punct comun al colaborării bazate pe încredere și respect
reciproc, pe iubirea față de copil, să facă loc unei relații deschise, favorizante schimbului și comunicării de
idei. Este necesar ca părinții să-și schimbe părerea pe care o au asupra întâlnirilor din mediul școlar, acestea
putând deveni un sprijin adevărat în îmbunătățirea relației dintre părinte și copil, părinte și cadru didactic.
Școala este un factor foarte important al procesului de educație sistematică și continuă, fiindcă educația și
instrucția sunt programate și bine planificate.
Colaborarea dintre școală și familie presupune nu doar o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ține de orientarea copilului ci și pregătirea părinților pentru toate problemele ce le presupune această
acțiune. Când școala și familia lucrează împreună ca parteneri, elevii au de câștigat.
În ceea ce privește relația dintre școală și familie, cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relații sunt:
- ședințele cu părinții
- discuții individuale între cadrele didactice și părinți
- organizarea unor întâlniri cu părinții
- implicarea părinților în manifestări culturale ale școlii și activități recreative
- activități de voluntariat
Dezvoltarea parteneriatelor cu familia și comunitatea este esențială în asigurarea unui proces
educațional de calitate.
Școala și familia sunt contexte importante care influențează simultan învățarea copiilor, educația lor
pentru viitor.
Familia reprezintă factorul esențial al parteneriatului școală-comunitate locală. Pe de o parte, familia
este un factor de educație informală, pe de altă parte, aceasta are obligații și drepturi care decurg din statutul
de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educație.
Dacă cele două medii educaționale – școală și familie – se completează și se susțin, ele asigură într-
o mare măsură integrarea copilului în activitatea școlară, și în plan general, în viața socială. Cercetările
confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt parteneri cu școala în
educația copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii, reducerea
ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delincvenței.

Bibliografie selectivă:
- Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educația părinților. Strategii și programe, E.D.P., București, 1997;
- Băran-Pescaru, Adina – Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, București, Editura Aramis, 2004;
- Băran-Pescaru, A., - ,, Parteneriat în educație”, Editura Aramis Print, București, 2004.

1127
 SCOALA, FAMILIA ȘI COMUNITATE

PROF. CIUCIU ADRIAN-CALIN

COLEGIUL NATIOANAL “OCTAVIAN GOGA” MARGHITA

Istoria societăţii omeneşti cunoaşte o lungă perioadă în care familia deţinea, aproape exclusiv, rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societăţii actuale a dus la diferenţierea factorilor
educativi, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare are drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de calitatea intersectării acţiunilor şi măsurilor luate.
Putem spune că intuiţia şi dragostea, oricât de esenţiale ar fi ele, nu sunt întotdeauna eficiente şi
suficiente pentru a călăuzi pe un tată sau pe o mamă printre dificultăţi, mai numeroase astăzi decât în trecut,
dificultăţi ce pot fi depăşite prin respectarea unor principii generale de educaţie. Teama nu este niciodată
un bun aliat în drumul spre succes. O educaţie obsedată de temeri poate fi tot atât de nefastă ca şi o educaţie
infernală. De când există oameni pe pământ, mulţi copii au crescut fără ca educatorii lor să fi folosit vreun
manual.
În ziua de astăzi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor
adulte şi a culturii şi a culturii către generaţiile de copii şi de tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea
în societate.
Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica, armata, ş.a. totul educă: oamenii,
lucrurile, fenomenele, dar în primul rând şi în cea mai mare măsură – oamenii. Între aceştia primul loc îl
ocupă părinţii şi educatorii. Realitatea cotidiană conturează tabloul sumbru al unei societăţi în continuă
căutare.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. Tot în
această oră, se urmăreşte valorificarea abilităţilor de inter-relaţionare, de asumare a responsabilităţilor, de
cultivare a capacităţii de a lua o decizie corectă, de descoperire a propriilor interese şi aspiraţii spre formarea
şcolară şi profesională ulterioară. Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin
acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale
şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a
părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei pe care copii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită
de copil.
Ajungem astfel la un alt factor care contribuie la educarea copiilor care este familia. Familia exercită
o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate,
deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul
familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic,
ş.a
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere.
În contextul unei societăţi care tinde să fie europeană părinţii sunt priviţi ca primii învăţători ai
copilului, parte din procesul de învăţământ. În comunicarea cu educatorul în clasă, se nuanţează specificul
în dezvoltare al fiecărui copil, se găsesc modalităţi de cultivare a unor abilităţi în familie pentru a
complementa sau suplimenta procesul educativ. Această comunicare duce la reducerea presiunilor
conflictuale asupra copilului, dându-i o mai mare libertate în dezvoltare. Comunicarea elevului cu adulţii
devine mai uşoară, el se exprimă mai liber devenind astfel mai transparent pentru părinţi.

1128
 În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ,
rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se
schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile
educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate
Căile perfectei colaborări constau, în primul rând, în cunoaşterea permanentă, de către şcoală şi
familie, a problemelor ridicate de creşterea copilului, apoi de perfecta sincronizare a criteriilor educative,
de intransigenţa activă, practică unitară a tuturor.

Bibliografie :
1. Şerbănescu, D. – Exemplul în educaţia copiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
2. Stoian, M. – Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
3. Nica, I. , Ţopa, L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1

1129
 ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. CIUCIU LAURA-MIHAELA

COLEGIUL NAȚIONAL “MIHAI EMINESCU” ORADEA

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
şi succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între şcoli, familii şi
comunităţi
Cercetările desfăşurate în Statele Unite şi în unele ţări din Europa arată că atunci când şcolile, familiile
şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american, parteneriatele
şcoală - familie - comunitate sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea, aproape exclusiv rolul
de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea factorului
educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare avea drept rezultat, automat,
dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. Factorii instituţionali ai
educaţiei sunt şcoala, familia, biserica, oamenii, lucrurile, fenomenele etc. Între acestia primul loc il ocupă
părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la
dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai
de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.

1130
 Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

1131
 ŞCOALA ŞI FAMILIA – PARTENERI IMPORTANŢI ÎN EDUCAŢIA
COPILULUI

PROF. CORINA-CRISTINA CIUCU

COLEGIUL NAȚIONAL „UNIREA” FOCȘANI

Educaţia primită în familie, mai ales în primii ani de viaţă contribuie în mare măsură la adaptarea
copilului la viaţa socială şi înţelegerea lumii. De aceea, în cadrul fiecărei familii, trebuie să sporească
continuu calitatea îndeplinirii sarcinilor ce revin profesiunii de părinte. Ambilor părinţi le revin aceleași
sarcini în ceea ce privește educarea copilului lor în vederea formării armonioase a personalităţii sale, pentru
succesele sau insuccesele lui în viaţă. Important este ca părinţii înşişi să-şi poată conştientiza
comportamentele negative faţă de copii şi să beneficieze de oportunităţi educative pentru a le schimba.
Este nevoie de o informare educaţională preventivă şi de sprijin acordat părinţilor în vederea realizării
unei bune relaţii între părinţi şi copil, deoarece aceasta este condiţia dezvoltării sănătoase şi armonioase a
copilului. Este necesar prevenirea unor probleme grave în educaţie, care poate însemna consultarea unui
specialist (consilier, psiholog), dacă este nevoie de ajutorul acestuia atunci când relaţia părinte-copil este
compromisă. De asemenea, prevenirea unor probleme în comportamentul copilului şi a spiralei negative pe
care o determină acestea-comportamentul negativ al copilului, reacţia negativă a părintelui,
comportamentul şi mai negativ al copilului etc.
Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care
sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta asupra relaţiilor de familie. În general, în familiile cu nivel
cultural mai ridicat există o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului, controlul
activităţii acestora, aspectul mutual pentru drepturile fiecărui membru.
Intr-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii
ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui copil
poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-una
tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa condiţii normale nu se obţine însă un dezechilibru familial,
ci numai o nouă organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiul lor.
Tensiunile şi conflictele dintre părinţi pot avea o intensitate diferită şi o durată variabilă, distrugându-
se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale
sau forme complex precum: agresivitatea fizică, violenţa etc. În condiţiile în care părinţii ar avantaja un
copil în favoarea altuia, nerespectând raportul dintre merit şi recompensă, pot apărea situaţii de rivalitate,
gelozie fraternă. Copilul dezavantajat va utiliza mecanisme de apărare, cum ar fi: încordarea, izolarea,
prefăcătoria, minciuna.
Este important ca părinţii să înţeleagă că pot influenţa şi conduce comportamentul copiilor prin
însuşirea unor abilităţi de bază care trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie eficiente şi să ducă la
rezultate pozitive. Familiile care folosesc metode şi procedee eficiente de educaţie acordă mai multă atenţie
pozitivă copilului, mai multe aprecieri pozitive, mai multe recompense. Recurg la mai puţine pedepse fizice
atunci când copilul încalcă regulile şi limitele.
În vederea educării copilului sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe şi calităţi pe care părinţii
trebuie să le dovedească, de exemplu: pricepere, simţul răspunderii, sănătate fizică şi psihică.
Priceperea implică atât cunoştinţele teoretice privind educaţia în familie cât şi deprinderi practice
referitoare la modul cum să lucreze propriul lor copil. Este necesar ca părinţii să fie calmi şi în acelaşi timp
fermi atunci când fac observaţii copiilor, să nu-şi piardă cumpătul, să încerce să înţeleagă că educarea
copilului trebuie făcută cu blândeţe şi nu cu furie.
Comportamentul poate fi învăţat, în consecință, este posibil să-ţi dezveţi copilul de comportamentul
neplăcut. Acesta este un punct de plecare important pentru părinţi, care îi pot învăţa pe copii
comportamentul dorit şi îl pot dezvăţa de comportamentul nedorit. Dacă copilul prezintă un comportament
pe care părinţii îl găsesc nepotrivit nu trebuie imediat să dispere şi să-şi piardă curajul. Ei trebuie să-şi
canalizeze energia pentru a influenţa sistematic comportamentul copilului.
Din practică reiese că este mult mai dificil să dezveţi copilul de un anumit comportament decât să îl
înveţi unul nou. În practică se pare că recompensa unui comportament acceptabil are un efect mult mai bun
decât pedepsirea comportamentului inadmisibil şi nedorit. Dacă părintele îşi manifestă faţă de copil o

1132
atitudine de respingere, de umilire, dacă părerea părintelui faţă de propriul copil va fi negativă şi copilul, la
rândul lui, va avea o impresie negativă despre sine şi se va manifesta în consecinţă. Copilul căruia i se va
spune că nu este în stare de nimic bun va ajunge să creadă acest lucru, ceea ce îi va influenţa dezvoltarea.
În aceste situaţii relaţia dintre părinţi şi copiii suferă, şi dacă greşelile nu se remediază la timp, ea se va
deteriora din ce în ce mai mult. În cazul în care părintele reuşeşte cu răbdare şi perseverenţă, să acorde
atenţie propriului copil va avea o relaţie pozitivă cu acesta.
Familia, ai cărei membrii sunt reuniţi prin drepturi şi obligaţii comune, are ca funcţie principală
creşterea şi educarea copiilor. Acestora, familia le asigură existenţa materială şi climatul afectiv şi moral
necesar dezvoltării personalităţii. Ca celulă socială, familia este cea căreia îi aparţine la început copilul,
apoi cea care îl întovărăşeşte permanent şi cu influenţe constante în întreaga sa existenţă şcolară şi post
şcolară. Influenţa pe care o exercită familia în plan educativ asupra dezvoltării copilului este majoră.
Copilul, fiinţă plastică, înzestrată cu un uimitor potenţial de dezvoltare, foarte receptiv la influenţele externe
- pozitive sau negative - nu este un adult în miniatură, ci doar ,, un candidat la umanizare’’. El trebuie
socializat şi umanizat. Fundamentarea personalităţii sale se realizează în mare măsură în sânul familiei,
care reprezintă deopotrivă ,, universul’’ afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia educativă,
stilul şi metodele ,, pedagogice’’ adoptate mai mult sau mai puţin spontan, dar practicate zi de zi – de către
părinţi, sub forma cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil, joacă un rol însemnat în formarea personalităţii
acestuia.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, exemplificarea faptelor de curaj, frică, laşitate etc.,
studiul de caz în legătură cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor, au determinat pe elevi să-şi
exprime părerile, să ia atitudini, să motiveze comportamente, să ascută spiritul critic şi inteligenţa.
Copilul este un miracol, cununa creaţiei divine, care o dată venit pe lume îşi poartă fiinţa trupească
neajutorat şi noi părinţii, educatorii, trebuie să investim în el pricepere şi stăruinţa noastră pentru a-i cultiva
sensibilitatea, moralitatea pentru a-l ajuta să urce treptele spre lumină spre desăvârşire umană. Prin
schimbarea mentalităţii bazate pe autoritarism, comunicare unidirecţională sau neglijare, dăunătoare
dezvoltării copilului, părinţii vor şti să aplice metode de educaţie bazate pe respect, înţelegere şi prietenie,
relaţia dintre aceştia va fi nesecat izvor de bucurii.

Bibliografie:
 Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004.
 Zlate M., „Fundamentele psihologiei”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000;
 Ulrich, Cătălina, Sociologia educaţiei, M.E.C., 2007.

1133
 “IMPORTANTA RELATIEI FAMILIE-SCOALA IN INTEGRAREA
SOCIALA A SCOLARULUI”

CIOCAN ANA MARIA

“Faptul că ai un pian nu te face pianist, dar naşterea unui copil sigur te va face părinte şi educator”

FAMILIA
 Familia este o celulă vie, prima celulă a ţesutului social, instituţia cea mai stabilă în istoria omenirii
dar care necesită atenţie şi îngrijire permanentă.
 Este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, realitatea cu cea mai mare influenţă şi
care lasă o urmă mai profundă pentru că relaţiile în interiorul ei se bazează pe dragoste. Ea modelează
persoana umană..
 Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial.
 ȘCOALĂ
 Școala reprezintă instituția de învățământ public, unde se predau elementele de bază ale
principalelor discipline. Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial
este de a uşura o anumită modificare de comportament.
Împreunăcu părinţii, şcoala îşi are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a
copiluluiCercetarile actuale despre implicarea parintilor în activitati scolare/de învatare arata ca:
 implicarea este legata de statutul socio-economic (în primul rând de nivelul de scolarizare al
parintilor);
 implicarea este legata de masura în care ei sunt informati si capabili sa contribuie la activitatile
de învatare ale copilului.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului , care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală , astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 6–7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul şcolii, este
o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul
lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste
neîngrădit, iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat
care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei
Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un
proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Şcoala şi familia trebuie să
găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să
facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari la
şcoală decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Conform
unui studiu implicarea părinţilor ar putea aduce următoarele beneficii:
Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală
a copilului, a scolarului. Insa se intalnesc situaţii în care apar bariere de comunicare între cadre didactice şi
părinţi, fie din lipsa de experienţă, fie din lipsa spiritului de echipă. Comunicarea eficientă dintre profesori
şi părinţi se reflectă în dezvoltarea copilului. Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul
părinţilor, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie îndepărtate. În multe cazuri părinţi
considera ca mersul la şcoală încă mai este o experienţă inconfortabilă. (ELENA CIOHONDARU,
„Succesul relaţiei dintre părinţi şi copii, acasă şi la şcoală”, Humanitas, Bucureşti, 2004).
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Coopera rea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod
punctual şi pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia
vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce
o contribuţie mai importantă şcolii.

1134
 Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de muncă,
tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul cum îşi petrec timpul liber). Alţii
sunt pregătiţi să se implice în animarea unor grupuri de întrajutorare de părinţi, care abordează probleme
particulare.

1135
 ROLUL FACTORILOR EDUCATIVI ÎN PREGĂTIREA ȘI DEZVOLTAREA
VIITOARELOR GENERAȚII

UNGUREANU DENISA
CIOCODEICĂ ALEXANDRU,
COLEGIUL NAȚIONAL “CONSTANTIN CARABELLA” TÂRGOVIȘTE

„...Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume” - Mamie Gene Cole
După anul 1989, în țara noastră au pătruns tot mai multe modalități de abordare a procesului didactic,
încât acesta să corespundă atât idealului educațional, cât și nevoilor copilului. Fie că este vorba despre
alternativele pedagogice Montessori, Freinet Waldorf, Jena, Pedagogia Curativa, Step by Step, subiectul
central îl constituie copilul cu particularitățile sale specifice de vârstă sau individuale. Pluralismul
educațional, despre care se vorbește tot mai mult astăzi în cadrul preocupărilor de reformă a învățământului
românesc, are la bază evidențierea rolului educatorului, acela de a modela personalitatea copilului, de a-l
face capabil să se adapteze și să se integreze în mediul social cu condiția respectării particularităților
individuale și a drepturilor sale. Aceasta este ideea fundamentală de la care pornește orice alternativă
educațională.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigură menţinerea
continuităţii biologice și culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul
protecției și dezvoltarea personalităţii.
Jan Amos Comenius menţiona că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi
societatea îşi vor unifica eforturile.
La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la
persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi
vor marca profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. După familie, grădiniţa constituie prima
experienţă de viaţă a copilului în societate.
John Dewey, recunoscut ca părinte al educaţiei progresive, a subliniat că educaţia trebuie privită ca
un proces de viaţă şi nu ca o pregătire pentru viaţa viitoare. Dewey argumentează că educaţia ca pregătire
pentru viaţa adultă, "diminuează inerenta efervescenţă şi curiozitate a copilului la venirea în şcoală şi
exclude preocuparea studenţilor pentru interesele şi abilităţile lor prezente, în favoarea unor noţiuni
abstracte legate de ceea ce ar putea să îi intereseze în anii viitori"( Dewey, 1977, 85).
,,Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un candidat la maturizare” - H. Pierot
După o scurtă dezbatere în spatele cortinei, am reușit să smulgem câteva răspunsuri de la persoane
cu o vastă experiență în spatele catedrei, pentru întrebările pe care le aveam:
• Care sunt diferențele majore între învățământul actual și cel de acum câteva zeci de ani?
Diferențele majore în evoluția sistemului de învățământ se datorează, în principal, schimbării
continue a mentalității și nevoilor elevilor. Profesorii sunt, astfel, antrenați în cursuri de formare pentru a
ține pasul cu elevul contemporan. Este nevoie de metode de predare interactive și diversificate, fie că este
vorba de grădinița, școală sau chiar liceu. Foarte importante sunt și activitățile extracuriculare prin care
elevii învață să se integreze în societate, într-un colectiv și să se familiarizeze cu lucrul în echipă.
• Din ce cauze au apărut aceste schimbări?
Căderea comunismului a reprezentat o rampă de lansare spre evoluția socială și, prin urmare, spre
dezvoltarea unor tineri “open-minded”. Dorința neîncetată de a înțelege cu adevărat lumea și setea de
cunoaștere a determinat schimbarea sistemului de învățământ și nevoia de abordare a unor noi alternative
pedagogice.
• Cum poate fi îmbunătățit sistemul actual de învățământ?
Rata îngrijorător de mare a analfabetismului funcțional reprezintă una din principalele probleme ale
generației tinere din România. Din această cauză sistemul de învățământ ar trebui schimbat, mobilizându-

1136
se, astfel, în rezolvarea acestei probleme prioritare. Este adevărat ca fluxul de informații din școlile române
este la un nivel destul de ridicat, dar asta nu ajută atunci când elevii nu pot înțelege pe deplin ceea ce li se
predă. O posibilă soluție ar fi structurarea învățământului în funcție de particularitățile și capacitatea de
înțelegere a elevilor, astfel stimulându-se dorința de cunoaștere.
Omul devine om numai prin educație, dar educația la rândul ei trebuie să se silească să urmeze
mersul naturii, oricât de departe ne-ar conduce – Pestalozzi

1137
 PARTENERIATUL DINTRE ȘCOALĂ ȘI COMUNITATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, CIULE IULIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 LETCA, JUDEȚUL SĂLAJ

Imaginea instituției educaționale reprezintă ideea pe care și-a format-o comunitatea sau o parte din
populație despre serviciile prestate și rezultatele obținute , idee care se materializează în atitudini sau opinii
, care se transmite de la individ la individ. Imaginea apare ca o componentă a reprezentării sociale , care
are ca scop formarea Este necesară formarea unor percepții corecte despre influența pe care o are imaginea
unei instituții educaționale asupra opiniei publice, deoarece imaginile au funcție de element formativ de
opinii și de atitudini.
Sistemul de învățământ realizează comunicarea prin diferite canale: informațiile rezultate în urma
procesului de învățământ și informațiile emise de structuri specializate, ierarhice.
Construirea parteneriatului este un proces ce implică adoptarea unui management bazat pe colaborare,
comunicare, acceptare a diversităţii, responsabilizarea partenerilor şi implicare reciprocă
Managerul modern trebuie sa ofere copiilor un mediu de experienta bogat care sa rezoneze cat mai
mult cu tendintele interne ale copilului, care provoaca dezvoltarea, cresterea.
Pentru a contribui la formarea imaginii pozitive a școlii în comunitate , atât managerul cât și cadrele
didactice trebuie să facă cunoscut comunității, opiniei publice sau segmentului de populație interesat, datele
de identificare a instituției, rezultatele obținute, activitățile curriculare și extracurriculare desfășurate pentru
a atrage atenția, credibilitatea și aprecierea opinei publice.Acest lucru se poate realize prin desfășurarea
unor parteneriate educaționale. În cadrul acestor parteneriate se pot desfășura activități extracurriculare
diversificate care contribuie la îmbogațirea vieții sufletești ale copiilor.
S-au realizat parteneriate cu familia, biserica, instituția primăriei, medicul de familie, poliția, clase
din alte școli, profesori de dans, meșteșugari ai locului și diverse instituții, au oferit copiilor sentimente,
emoții și valori morale de neînlocuit.
“Olarul”, ”Veșnicia s-a născut la sat”, ”Creație în școală și în grădiniță”, ”Parteneriat cu părinții”,
”Poliția alături de noi” au fost activități menite să stârnească interesul copiilor, să oblige la cooperare și să
descătușeze energiile pozitive atât ale copiilor cât și ale părinților în aceiași măsură.Membrii comunității
locale direct implicate în desfășurarea unor activități au apreciat deopotrivă reușita activităților, modul de
realizare, implicarea afectivă a copiilor. Comuniunea școală-familiecomunitate s-a realizat firesc.
Rezultatele obținute la concursuri școlare, olimpiade, concursuri sportive, concursuri de creație au
încununat activitatea educațională ce s-a desfășurat în școală , au confirmat valoarea activităților și au
contribuit astfel la conturarea imaginii școlii.
O imagine pozitivă a instituțiilor de învățământ impulsionează, stimulează și generează atingerea
unor noi performațe.
Echipa de conducere a şcolii trebuie să aibă o preocupare constantă pentru elaborarea şi actualizarea
unui plan de marketing care să evidenţieze rolul școlii în dezvoltarea academică, socială, emoţională,
estetică, fizică a elevilor. Imaginea instituţională este importantă şi se completează cu rezultate
cuantificabile (număr de absolvenţi, performanţe, integrare în muncă sau în alte structuri de învăţământ şi
de elemente ale culturii organizaţionale ce ţin de mituri, eroi, simboluri, modele comportamentale, ritualuri,
ceremonii.
Mesajul transmis comunităţii locale și implicit familiei trebuie să fie consistent, să provină din mai
multe surse și să exprime specificul unităţii respective în peisajul educativ local.

1138
 GESTIONAREA SITUAȚIILOR DE CRIZĂ
EDUCAȚIONALĂ ÎN CLASA DE ELEVI

PROFESOR ÎNV. PRIMAR: CIULEI MINODORA

Mecanismele de a prevedea, delimita, defini, controla și soluționa o situație de criză presupun un

efort mare, strategii de intervenție, ferme dar prudente , un consum de energie nervoasă și fizică sporită, cu
șanse de a determina consecințe greu de evaluat în planul echilibrului psihic al persoanelor implicate.
Extensia crizei este favorizată și de intervențiile stângace ori chiar de nonintervențiile cadrului
didactic nepregătit neabilitat din punct de vedere managerial pentru o asemnea derulare a evenimentelor.
De obicei, situația de criză este recunoscută numai în momentele limită, deși, fragmente ale acesteia au fost
identificate anterior, limitând la maximum șansele de soluționare promtă.
Sintetizând caracteristicile unei crize se observă că:
• Beneficiază de o izbucnire instantanee, declanșare fără avertizare;
• Debutează de obiceiprin afectarea sistemului informațional:viciază mesajele;
• Comunicarea prin destructurarea canalelor, urmărind instaurarea stării de confuzie;
• Facilitează instalarea climatului de insecuritate , generează stari disonante și panică pri eliminarea
reperelor de orientre valorică;
• În planul strategic abordarea managerială a crizei evidențiază ineditul stărilor declanșate, faptul că
nu poate fi asemănată cu vreun element stabil din starea de normalitate și impresia de insolvabilitate, ca
imposibilitatea identificării vreunei soluții de intervenție eficientă cu termen scurt.
Se pare însă că elementele cu gradul cel mai mare de nocivitate le reprezintă ”traumatismele” psihice
și organizaționale, crizele paralizând și uneori chiar stopând activitățile curente , destructurând echilibrul
organizației școlare atât în interior , prin confuzia și insecuritatea create dar și în exterior, prin discreditarea
imaginii colectivului și a cadrului didactic respectiv.
În majoritatea situațiilor, cadrele didactice își centrează eforturile și atenția, controlul și concentrarea
asupra situațiilor didactice , asupra activității de predare ignorând , de mai multe ori , nu din rea voință,
diversitatea situațiilor educaționale ca structuri complexe, atitudinal-relaționale. Involuntar asemenea
atitudini educaționale creează un teren propice apariției dezvoltării fenomenelor de criză.
În căutarea identificării multidudinii de atitudini favorizate apariției și evoluției fenomenelor
discutate, au mai fost identificate următoarele:
• Intervenții tardive lipsite de promtitudine și rapiditate;
• Reacții singulare, incoerente și absența unor strategii clare pe termen lung;
• Absența fermității și a inconsecvenței prin neasumarea responsabilității intervențiilor;
• Reprezentarea eronată a situației care generează sentimentul incompetenței și al neîncrederii în
sine;
• Teama de represalii din partea superiorilor ierarhici în cazul intervențiilor personale și declanșarea
unei stări de așteptare pentru oferta unui portofoliu de soluții din partea acestora.
Din punctul de vedere al structurii interne a crizei ea se prezintă sub forma unei stări complexe,
multidimensionale. În concordanță cu complexitatea structurală trebuie să fie situată și demersurile de
soluționare. Din perspectiva axiologică, principiile care sunt necesare să guverneze intervenția managerială
de soluționare e bine să fie următoarele: sinceritate, cooperare, beneficiu comun. Rolul calităților și al
pregătirii manageriale în diminuarea efectelor produse de starea de criză dar și în eradicarea acesteia este
incontestabilă.
Înainte însă să fie introduse corective ori demersuri de soluționare, în procesul de stingere și
eliminare a crizei respective, trebuie să fie statuate demersurile de diagnoză inițială a fenomenelor, de
analiză, de elucidare, de investigare. Astfel că prima etapă a activității de gestiune a situțiilor de criză o
reprezintă:
1. Identificarea și cunoșterea situațiilor de criză:este potrivit pentru debutul analizei să
particularizăm situațiile de criză la nivelul scolii. Ca fenomene școlare în interiorul clasei de elevi pot
constitui adevarate crize , conflicte și situații relaționare greu controlabile între:

1139
 • Elevi: certuri injurioase, bătăi soldate cu traume fizice și psihice(rănirea elevilor) care au implicat
mai mulți elevi ai clasei și au condus la divizarea grupului; prezența și infiltrarea unor grupări delicvente,
implicarea mai multor elevi ai clasei în: furturi, consum de droguri, abuzuri sexuale, tentative de sinucidere;
• Profesori-părinți; conflicte care pot împieta incomensurabil coeziunea organizației clasei și a
echilibrului atitudinal al cadrului didactic; denigrări, mituiri;
• Inter-clase: prin exacerbarea stărilor de emulație în diverse împerjurări, prin conflicte deschise
între membri marcanți ai celor două colective.
2. Etiologia situației de criză:generată de derularea în forme de configurația acestei manifestări
atipice, necesitatea cunoșterii profunde a situației dar și a cauzelor acesteia, constituie o a doua etapă a
proceselor de gestionare a crizelor școlare. Rolul cadrului didactic nu este de a culpabiliza, de a blama, de
a stigmatiza persoanele și faptele ci de a accentua ideea de a coopera în rezolvarea crizei.
3. Decizia:întrucât situațiile de criză solicită un mare grad de operativitate, orice minut pierdut în
fazele incipiente se poate converti în zile de căutări și de eforturi mai târziu. De aceea în perioada de criză
solicită cadrului didactic promptitudine în raport de analiză și diagnoză inițială.Numărul alternativelor în
decizie e bine să fie multiplicat, durata deciziei foarte scurtă ți neînsoțită de ezitări. La fel de dăunătoare
sunt și incosecvențele, marcate prin reveniri.
4. Program de intervenție: înainte de a trece la măsurile imediate de soluționare e necesar să se
alcătuiască un set de operații planificate în funcție de parametrii de definiție ai crizei. Chiar dacă decizia
preliminară a fost luată deja , fiind foarte necesară, pe termen lung trebuie să fie trasate liniile de evoluție
și alternativele pentru deciziile secundare.
5. Aplicarea măsurilor: e bine să alinieze strategic intervențiile prin ajustarea lor permanentă la
situație, la oameni, la caracteristicile momentului ales. Orientarea către scopul comun, eliminarea ostilității
și a suspiciunilor precum și situarea tuturor celor implicați în ipostaza de participanți activi la procesul de
soluționare a crizei trebuie să constituie constante ale actiunilor cadrului didactic.
6. Controlul : trebuie să însoțească orice demers acțional. Importanța acestuia constă în evitarea și
prevenirea altor efecte ale crizei sau chiar micro-crizei paralele. Diversitatea procedurilor folosite solicită
o ajustare permanentă a lor din mers fără stagnări și pauze.
7. Evaluarea : are în vedere masurarea și aprecierea stării finale a clasei în urma încheierii
demersurilor rezolutive.
Un cadru didactic bun, cu experiență dar și cu calități manageriale evidente va putea să exploateze
întreaga desfășurare a evenimentelor în favoarea dezvoltării ulterioare a organizației, a eficientizării
demersurilor sale personale dar și pentru sporirea productivității clasei. Așadar o criză poate să fie
formativă, pentru că , ea îndeplinește și o serie de funcțiuni ameliorative dependente de competențele
manageriale.

Bibliografie:
-Dan Constantinescu- Abordări comune și abordări specifice în managementul resurselor umane
-www.edu.ro
-www. Humanaresurce.about.com
-www.ase.ro

1140
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVAȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROF.ÎNV. PRIMAR: CIUREA SIMINA RALUCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ALEXANDRU POPESCU TELEGA”

În primii ani de carieră, cadrele didactice se confruntă cu foarte multe provocări și dificultăți. O dată
cu integrarea în sistemul de învățământ, profesorilor le revin foarte multe sarcini. Profesorii debutanți au
astfel nevoie de sprijin, consiliere, îndrumare din partea profesorilor cu experiență pentru a putea desfășura
activitatea instructiv-educativă cât mai eficient și a-și îndeplini toate sarcinile cu succes.
 JAPONIA
Condițiile de predare în Japonia
Persoanele care intră în sistemul de învățământ în japonia se așteaptă să se confrunte cu multe
responsabilități atât pe plan academic și al dezvoltării sociale a elevilor, în special în cadrul orelor.
Simțământul responsabilității profesorilor din Japonia față de elevi se extinde dincolo de activitatea de
instruire și consiliere în cadul școlii, la responsabilitatea față de comportamenul elevilor în afara școlii.
Profesorii își încurajează elevii să devină buni cetățieni, sprijină dezvoltarea lor morală și participă în mod
activ la disciplinarea lor atunci când nu se comportă corespunzător. Mulți profesori au și responsabilități ca
supervizori la cluburile școlare.
Pe lângă responsabilitățile la nivelul clasei și în cadrul cluburilor, profesorii au multe responsabilități
ca membri în consiliul școlii. Mult mai important este faptul că profesorii care predau la aceleași clase
lucrează împreună zilnic. Clasele pentru profesori din școlile din Japonia sunt astfel construite astfel încât
să permită colaborarea. De obicei, toți profesorii stau împreună într-o cameră mare având birourile așezate
grupat în funcție de clasa la care predau. În aproape toate școlile, ziua începe cu întrunirea personalului
unde sunt anunțate programul și evenimentele importante ale zilei. Apoi profesorii au ocazia să se
întrunească pe grupe în funcție de clasă pentru câteva minute și discută detaliile. Întâlniri mai lungi sunt
programate în alte ocazii din cursul săptămânii pentru a discuta planul de activități pentru următoarea
săptămână și alte aspecte întâlnite la nivelul clasei.
În comparație cu profesorii din țările vestice, profesorii din Japonia nu sunt izolați unii față de alții.
O zi obișnuită a unui profesor se împarte între instruirea elevilor și lucrul cu alți adulți pentru a îmbunătăți
predarea și programul școlii.
Profesorii de asemenea, colaborează cu profesorii care predau aceeași materie. Și aceștia au adesea
întâlniri de discuții și pot avea responsabilitatea de a coordona diverse evenimente, cum ar fi demonstrațiile
la clasă care să poată fi urmărite de profesori sau responsabilitatea de supervizori în afara școlii. Cele mai
multe școli au multe comisii, cum ar fi îndrumarea studenților, cercetare și evenimentele școlare.
În Japonia există un program de inducție a profesorilor autorizat prin lege. Perioada de inducție este
în general văzută ca un program structurat de sprijin pentru profesorii debutanți Astfel din 1989 acest
program cere tuturor cadrelor didactice noi să participe. Ca rezultat, toți profesorii debutanți petrec cel puțin
90 de zile în activități direct legate de procesul de inducție. Pe lângă aceste zile de formare, alt aspect din
acest primul an de experiență e suportul semnificativ pe care îl primesc debutanții, atât în cadru formal și
informal, din partea profesorilor care-i ghidează și a altor membri din conducere. Deși are loc de câțiva ani,
acest program este bine primit de cadrele didactice, directori de școală. Ei cred că acest program ajută la
accelerarea și sistematizarea achizițiilor de cunoștințe și abilități care în anii precedenți au trebuit să fie
câștigate mai mult din cadrul informal și, uneori, întâmplător.
În comparație cu clasele din Vest, În Japonia sunt clase mult mai numeroase, iar responsabilitățile
academice, de îndrumare și admininstrative devin compleșitoare. Pe lângă experiența redusă de predare
obținută în timpul studiilor din universitate care impune spirjin pentru profesortii debutanți cu privire la
activitatea de predare, numărul mare de părinți cu diferite experiențe reprezintă o altă provocare cu privire
la care profesorii debutanți au nevoie de sprijin. De asemenea, responsabilitățile administrative sunt aspecte
cu privire la care profesorii debutanți nu au experiență.
Ajutorul informal oferit de seniori celor noi într-o organizație cu scopul de a se adapta cu succes este
o activitate întâlnită în multe organizații din Japonia.

1141
 În ultimii ani, forurile de conducere în educație și prefecturile au organizat cursuri de formare de 10
zile pentru profesorii debutanți. Aceste sesiuni constau în observarea lecțiilor altor profesori. Acest program
nu a fost autorizat prin lege și implementarea lui nu a fost atent monitorizată.
În 1989, Legea Națională cu privire la Reglementările speciale pentru angajații din serviciul
educațional public, cere ca toți profesorii nou angajați să participe într-un program de formare de un an pe
parcursul primului an ca profesori. Prevederile legii includ utilizarea profesorilor îndrumători pentru a se
asigura că școlile au personal suficient pentru a compensa timpul dedicat instruirii noilor profesori.

Bibliografie:
 Mentoring in education: an international perspective, Cerdric Cullingford, ed. Ashgate Publishig,
LTD, 2012
 Date cheie privind cadrele didactice și conducătorii de școli din Europa, Ediția 2013, Raport
Eurydice
 http://iteach.ro/experientedidactice/locul-mentorului-intr-un-program-de-inductie-destinat-
profesorului-debutant

1142
 STRATEGII DE DEZVOLTARE A RELAȚIEI ȘCOALĂ- FAMILIE-
COMUNITATE

PROF. CLIVEȚ DANIELA

Alături de şcoală, care asigură maxima comunicare între generaţii, familia şi comunitatea au o
deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă,
apoi graţie climatului afectiv din familie, copilul cunoaşte lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei
mari, învaţă şi poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acţiuni până
îşi formează propriile valori, propriile principii despre lume, despre viaţă.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult
considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În ţările
dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord - american, parteneriatele şcoală - familie - comunitate sunt
esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Familia a fost , dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru multiplele
funcții pe care le îndeplinește. Rolul ei în formarea copilului pentru viață este hotărâtor.
Mediul familial favorabil înseamnă, în primul rând, câteva componente de bază: nutriție
corespunzătoare, locuință dotată adecvat, program zilnic rațional, în funcție de vârsta copilului,
asistență medico-sanitară. Toate aceste caracteristici desemnează funcția economică a familiei. Starea
economică a familiei este o condiție importantă din punct de vedere educațional, dar nu determină, în
exclusivitate, reușita școlară. Există, într-adevăr, un raport foarte strâns între nivelul economic și cel
socio-cultural al unei familii. Dar sunt și caracteristici care întregesc factura de mediu favorabil: tipul
de autoritate parentală, relațiile interindividuale între părinți, între copii și părinți, stilul general de
viață etc.
Diferențele de ordin economic, socio-cultural sau de altă natură sunt realități cu un puternic
impact asupra dezvoltării personalității copilului și a formării lui. În ciuda acestor diferențe, familia ca
instituție prezintă anumite însușiri comune. Toți părinții doresc să aibă copii mari, bine educați, și bine
pregătiți pentru viață. Mulți dintre ei abandonează cursa. Unii o fac din ignoranță, unii din lipsă de
răspundere, alții din imposibilitatea de a-și juca rolul până la capăt, din variate motive.
Ca și în cazul proiectării activității didactice, în domeniul colaborării școală-familie, punctul de
plecare este cunoașterea prealabilă a părinților de către învățător. Componența socio-culturală a părinților
fiecărei generații de copii poate fi foarte diversificată.
Sunt unii părinți care își propun să ajute școala, ajutându-se pe ei, de fapt, cu condiția ca ei să
cunoască obiectivele educaționale ale școlii. Școala trebuie să-i informeze, descriindu-le tipurile de
comportamente realizabile într-o etapă dată și, în același timp, să le explice modalitatea de acțiune, pentru
ca metodele de influențare să nu fie în contradicție cu cerințele pedagogice.
O altă categorie de părinți este formată din cei care nu manifestă interesul necesar față de evoluția
copilului și, ca atare, lasă totul în grija școlii.
Educatorul trebuie să cunoască dacă la acești părinți lipsa de interes este expresia unei indiferențe
față de dezvoltarea copilului și din ce cauză. Și într-un caz și în celălalt, școala trebuie să-și asume obligația
de a investiga și a cunoaște toate situațiile, ca factor cu rol conducător. Părinții trebuie atrași alături de
școală, prin metode pedagogice, determinându-i să adere la ideea de colaborare activă, acceptând rolul de
factor răspunzător.
Evoluția copilului de la un stadiu la altul este însoțită, deseori, de modificări conjugate. În acest sens
larg, tocmai schimbul de idei dintre educator și părinți poate fi echivalat cu educația părinților, iar produsul
educațional este profitabil, atât pentru școală, cât și pentru elev și părinți.
Formele de colaborare ale familiei cu școala sunt, în general, cunoscute și fiecare școală/ educator
are libertatea de a stabili acele modalități care se dovedesc eficiente.
În rezumat, iată câteva sugestii care pot fi considerate jaloane pentru un proiect de colaborare:
a) părinții să cunoască specificul activității școlii, obiectele de studiu, orarul, tipul de manuale și
rechizite și alte materiale necesare copilului;

1143
 b) părinții să cunoască în mod curent progresul/ eșecul copilului;
c) să cunoască schimbările survenite în evoluția copilului, înregistrate sistematic de către educator;
d) să li se creeze condițiile pentru a-și exprima nemulțumirile, părerile, îngrijorările;
e) să li se creeze condițiile pentru a-și cunoaște educatorul și, reciproc;
f) părinții să se cunoască între ei, să acționeze în spirit de echipă pentru binele copiilor.
Cadrele didactice și părinții nu trebuie să acționeze ca niște complici, pentru a-l strivi pe
copil.Colaborarea cu părinții în procesulformării copilului în toate planurile personalității sale, presupune
cunoașterea reciprocă și punerea de acord în orice demers pedagogic.
Lecţiile cu accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare, plac şi descătuşează energiile.
Prin prezentarea unor modele comportamentale, pe cât posibil, într-o comunitate, vom observa
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire mai bună a valorilor morale. Una este să le vorbeşti despre
cele mai importante funcţii în comunitate (primar, preot, poliţist etc.) şi alta este să vorbească ei însuşi cu
oamenii care reprezintă aceste funcţii.
Degeaba povestim despre obiceiuri şi tradiţii elevilor dacă nu luăm parte împreună cu ei şi oamenii
din comunitatea locală la şezători, dezbateri pe anumite teme, la slujbele de la biserică. Vom vedea ce mult
se mândresc şi nu vor mai conteni povestind despre ce-au realizat.
Îi învăţăm pe copii să nu fure, să nu lovească, să nu mintă, dar nu i-am dus niciodată la o secţie
de poliţie să concretizeze consecinţele actelor negative. Le-am spus cum să-şi păstreze sănătatea, dar
nu le-am arătat un spital şi ce dureros este să fi bolnav. O să constatăm nu numai respectarea regulilor
de igienă pentru a nu se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio - moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Activităţile desfăşurate au avut tocmai rolul
apropierii de aceste instituţii, a comunicării directe şi a unui schimb de impresii şi păreri.
Sensibilizarea reprezentanţilor comunităţilor locale cu privire la problemele şcolii a reprezentat o
dimensiune deosebit de necesară pentru realizarea obiectivelor parteneriatului; şi aceasta deoarece
orice abordare abruptă, resimţită ca o ingerinţă autoritară în problemele comunităţii este şi va fi sortită
eşecului; în plus, orice acţiune de dezvoltare nu este eficientă dacă nu este înţeleasă şi preluată ulterior
de comunitate.

1144
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE – GARANŢIE A SUCCESULUI
ŞCOLAR

PROF. ÎNV. PRIMAR ALINA DANIELA COARCĂ

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DUILIU ZAMFIRESCU,
FOCŞANI, JUDEŢUL VRANCEA

„ Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din
nou rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare.”(Jaques Delors)
Parteneriatul dintre şcoală şi familie nu trebuie interpretat ca un orizont de aşteptări reciproce, ci ca
premisă de colaborare şi acţiuni comune, în care şcoala are dreptul la iniţiativă şi coordonare. Ca instituţie
specializată, este investită să asigure instrucţia şi educaţia, managementul tuturor resurselor implicate în
proces de durată şi de anvergură.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul prin valorizarea şi respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei familiei, a comunităţii în care se dezvoltă copilul.
Familia este primul şi cel mai important grup de apartenenţă al copilului deoarece, prin părinţi, în
special prin intermediul mamei, copilul dobândeşte primele cunoştinţe şi sub influenţa ei îşi formulează
primele noţiuni, primele ataşări încercate de valorizări privind obiecte, persoane, conduite.
„Orice sistem de educaţie, oricât ar fi de savant, rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţă,
de opoziţie sau de opinii divergente din partea părinţilor.” (A. I. Makarenko)
În domeniul colaborării şcoală-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a părinţilor de
către învăţător, a familiei, a climatului familial. Gradul de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor
lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv : cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu
atât rezultatele copiilor sunt mai bune. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv
şcoala, dar nici părinţii, este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi
implicate.
Există mai multe forme de colaborare cu familia: şedinţele cu părinţii; lectoratele; întâlnirile comune
cu părinţii şi elevii; vizitele la domiciliu; consultaţiile acordate părinţilor; parteneriatele etc. Forma cea mai
des folosită în colaborarea cu familia este şedinţa cu părinţii. Scopul acestor şedinţe este de a se asigura
legătura cadrelor didactice cu familia în diferite momente ale anului şcolar putându-se lua măsuri comune
pentru bunul mers al procesului instructiv-educativ.Sunt situaţii în care apar bariere de comunicare între
cadre didactice şi părinţi. Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinţilor, fie prin
cel al cadrelor didactice, astfel de bariere să fie îndepărtate.
În ultimul timp a luat amploare un fenomen în urma căruia mulţi părinţi pleacă în străinătate la lucru
pentru a se asigura familiilor lor condiţii materiale mai bune. Situaţia lor financiară se schimbă, câştigurile
de acolo îi fac să se gândească prea puţin la faptul că lasă acasă, în grija bunicilor, a altor rude sau vecini,
copiii care au nevoie de o îndrumare permanentă din partea celor care le sunt părinţi. Aceşti copii sunt
adesea nesupravegheaţi, frecventează diferite locuri, intră într-un anumit anturaj, ajung uneori să ia parte la
săvârşirea unor fapte antisociale şi, de multe ori, este foarte greu să li se corecteze comportamentul. Dacă
părinţii ar fi în preajma lor, aceste lucruri nu s-ar întâmpla şi copiii ar primi o educaţie sănătoasă. Şcoala
trebuie să-i sfătuiască pe părinţi, să-i îndrume atunci când au nevoie pentru a-i face să înţeleagă cât de mare
nevoie au copiii de educaţie şi de sprijinul lor. Colaborând cu părinţii reuşim să diminuăm, dacă nu chiar
să eliminăm apariţia unor fapte antisociale.
La fiecare serie de elevi am prezentat chestionare pentru a cunoaşte modul de comunicare al părinţilor
cu copiii. Aceste chestionare oferă informaţii despre: familie (tipul, condiţii materiale, nivelul pregătirii
părinţilor), starea generală a sănătăţii copilului, frecventarea grădiniţei, comportarea copilului în familie,
alte aspecte semnificative pe care familia consideră că trebuie să le cunoască învăţătorul. Pentru a-i cunoaşte
mai bine pe copii, părinţii pot răspunde la întrebări într-un chestionar.

1145
 În urma acestor chestionare, am aflat lucruri interesante despre părinţi referitoare la nivelul de cultură
al acestora, cât de bine îşi stăpânesc copiii în situaţii extreme şi prin ce metode, ce şi, ar dori mai mult
pentru copii lor etc.
La lectoratele cu părinţii am prezentat câteva teme axate pe rolul familiei în educarea micului şcolar:
„ Relaţia copil-părinte”, „Regimul zilnic al şcolarului”, „Modelul familial”, „Locul de pregătire al temelor”.
Şcoala îl învaţă pe copil să se situeze printre semeni, să se obişnuiască cu anumite cerinţe şi realităţi
sociale. Poziţia familiei este aceea de partener într-un proces de conturare a drumului şi rolului social pe
care îl va alege copilul.
Părinţii trebuie atraşi alături de şcoală, prin metode pedagogice, determinându-i să adere la ideea de
colaborare activă, acceptând rolul de factor responsabil. Schimbul de idei dintre educator şi părinţi se
reflectă în dezvoltarea copiilor. Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă:
şcoală-familie.
Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la
formarea copiilor. Rolul primordial în acţiunea comună a celor doi factori îl are şcoala, dar este necesar ca
familia să sprijine în permanenţă activitatea educativă a şcolii.
Cele două instituţii, şcoala şi familia urmăresc aceleaşi scopuri care vizează formarea copilului de
mâine. Realizare acestor scopuri impune o unitate a măsurilor educative, o concordanţă a mijloacelor de
influenţare pe care le utilizează cele două instituţii şi ale căror obiective sunt: abordarea managerială a
actului educaţional prin activităţi curriculare şi extracurriculare; identificarea mediului şi stilurilor parentale
şi a soluţiilor pentru eficientizarea influenţelor pozitive asupra copilului; identificarea situaţiilor
educaţionale şi a soluţiilor de intervenţie etc.
Implicarea părinţilor ar putea duce următoarele beneficii: părinţii înţeleg mai bine ce se întâmplă la
şcoală; se îmbunătăţeşte relaţia părinte-copil; elevii au rezultate mai bune; elevii învaţă mai mult, îşi fac
mai conştiincios temele acasă; copiii şi părinţii dezvoltă atitudini pozitive faţă de şcoală; părinţii
promovează imaginea şcolii ca lume prietenoasă.
Părintele trebuie să înţeleagă rolul de educator implicat şi responsabil, să înţeleagă că este cel dintâi
dascăl al copilului său şi că are un impact educaţional puternic asupra acestuia. Colaborarea şcoală-familie
devine mai eficientă şi cooperarea mai rodnică în momentul în care partenerii de interacţiune au motivaţii,
disponibilităţi şi atitudini prosociale, competenţe psihosociale de relaţionare, de cunoaştere obiectivă, de
informare sinceră, de comunicare deschisă, de respect reciproc, de înţelegere şi reglare optimă între ei.
Şcoala şi familia pot fi parteneri în educarea copiilor, fiecare consolidând informaţiile şi deprinderile oferite
de celălalt.
Educaţia pe care o face şcoala împreună cu familia este un proces continuu şi conştient de participare
directă a copilului. Cu răbdare, tact pedagogic şi o serioasă pregătire a întâlnirilor cu părinţii se realizează
colaborarea şcolii cu familia. Este o sarcină a şcolii, a educatorului să identifice situaţiile problematice din
familiilor copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi, mai
ales, să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinată în obţinerea
performanţelor şcolare.

Bibliografie:
1. Vrăşmaş, Anca – Consilierea părinţilor, Iaşi, Editura Polirom, 2001
2. Creţu, Elvira – Psihopedagogia Şcolară, Iaşi, Editura „Aramis”, 1999;
3. Mihăescu, Mirela; Dulman, Aniţa; Mihai, Claudia – Ghidul învăţătorului şi al profesorului,
Bucureşti, Editura “Gimnasium”, 1995;
4. Şincan, Eugenia; Gheorghe Alexandru – Şcoala şi familia, Craiova, Editura “Gheorghe Cârţu
Alexandru” - 1993;

1146
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: COARDĂ ADELINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ FRUMOASA, COM. BALCANI, JUD. BACĂU

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se formează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului, ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunităţii
• Oferă servicii şi suport familiilor
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţină rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să păşească pe treptele superioare ale
învăţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneriîin educaţie, în jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea si desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie la formarea unui om apt, capabil să participe la dezvoltarea societăţii, să ia
parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Un alt factor care contribuie la educarea copilului este familia, care exercită o influenţă deosebit de
adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. În familie
se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii în timpul procesului de învățământ trebuie să intervină
în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară,
familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii și pedagogii din şcoală, cei din urmă vor
fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ şi
să-l ajute pe copil. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă ci
şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt
parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună
frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar și scăderea fenomenului delicvenţei.

1147
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE, SOCIETATE

PROF. VALERIA COBUZ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,GENERAL NICOLAE ȘOVA’’, PODURI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul
mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. ”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care
se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește
valorile cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului
colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Evoluţiile rapide din viata sociala generează o cerere
de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din
perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si
desigur, a educaţiei adulţilor.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne si
gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea
învățământului obligatoriu), progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înţelegerea
faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferența sau de opoziţia
părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară.
Suntem contemporani cu schimbările profunde care s-au derulat în tara noastră în ultima vreme si
totul confirma ca acestea vor continua , probabil , într-un ritm tot mai accelerat.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa si rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor si a
trăsăturilor lor de personalitate.
O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
și succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare intre școli, familii și
comunitate. Avem in vedere ca şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient aceasta responsabilitate se
consideră pe ele insele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile.
Cercetările desfăşurate in Statele Unite și in unele țări din Europa arată ca atunci când şcolile, familiile și
comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.

1148
 Un studiu realizat in ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală –familie-comunitate enumera
patru motive pentru care şcoala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor
b. Învățământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara școlii;
c. cercetările pun în evidență influeța atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii și profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1149
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR COCA ECATERINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEŞTI, JUD. NEAMŢ

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers. Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și
acasă.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate
atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate
sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa: grădiniţa este spaţiul modern pentru
satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare,
de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu
îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are un
important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale,
transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social.
Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă
educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo
de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile
sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate
experimenta o imagine de sine mai realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin
societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
În relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi,
familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii
şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective
şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală - elev - familie -
comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi ce trebuie transpus în
psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate
necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Cooperarea activă a şcolii şi a învăţătorilor cu ceilalţi factori educaţionali – familia, comunitatea
locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea unor
parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala

1150
trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona
resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul
schimbărilor din societatea actuală
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a
opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia
este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au
pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască
drumuri noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente
capabile să facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala
este chemată să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui
”parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie,
biserică, şcoală, comunitate locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de
realizare a osmozei şcoală - comunitate (şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală), în perspectiva
înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai
puţin tineri.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această
perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o
comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare:
alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru
sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei
game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi
motivaţi.

1151
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI DINTRE GRĂDINIŢĂ, FAMILIE,
COMUNITATE !

PROF. INV. PREŞCOLAR COCA GEORGETA

COLEGIUL NAŢIONAL “MIRCEA ELIADE” REŞIŢA

„Tot ceea ce n-avem de la naştere şi de care avem nevoie când suntem mari, ne este dat prin educaţie.
Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.” – Jean Jacques Rousseau
Pentru o mai bună dezvoltare din toate punctele de vedere a copilului, este necesară acum mai mult
ca oricand ca cele trei mari “instituţii”: familia, grădiniţa, comunitatea să colaboreze prin intermediul
parteneriatelor. Astfel, toate pot să se canalizaze asupra copilului. Acest proces se realizeaza de-a lungul
diferitelor etape de viaţă.
Din această interacţiune copilul asimilează modele sociale de comportament, mijloace sociale de
comunicare umană.
O bună relaţie intre cele trei” instituţii”: familie , grădiniţă, comunitate, nu poate avea decat un efect
benefic asupra copiilor, ştiind că aceştia işi caută modele in părinţii lor şi in membrii societăţii.
Rezultatele unor cercetări recente arată că dezvoltarea copilului este influenţată in proportie de peste
70 la sută de către familie. Aici li se dezvoltă primele deprinderi de viaţă sănătoasă, acestea constituind
suportul dezvoltării lor ulterioare. Tot în familie copilul işi însuşeşte limbajul, iar calitatea vocabularului
depinde de modelele oferite de către părinţi.
Aici li se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
sinceritatea, etc
Ca urmare a celor spuse de H. Pierot, precum că un copil nu este un adult în miniatură, ci este un “
candidat la maturizare” , trebuie să fim foarte atenţi la influenţele pozitive şi negative care se exsercită
asupra lui. De aceea copilul trebuie socializat şi modelat. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului
se construiesc în relaţie cu mediul social.
Educaţia din familie a copilului este continuată de cea din grădiniţă. Pentru a nu exista diferenţe
majore de reguli între cele doua mari “ institutii” , educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune
coerentă, complexă şi unitară.
Îmbinarea în parteneriat dintre grădiniţă şi familie, presupune realizarea unei alianţe pentru atingetrea
unor obiective comune. Astfel se urmăreşte dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale
individuale. Aceste obiective comune se pot realiza doar print-o mişcare de apropriere în dublu sens, în
vederea unei suficiente cunoaşteri în ambele părţi. Ex. : şedinţele cu părinţii, consultaţiile cu părinţii, vizite
periodice la domiciliu, ateliere de lucru cu părinţii, articiparea părinţilor la activităţile de la grupă,
voluntariatul, colaborarea cu cabinetele psihopedagogice, colaborarea cu şcoala şi nu în ultimul rând cu
comunitatea: Primăria, Poliţia, Biserica, Instituţiile sanitare, Mass- media etc.
Mediul social oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale copilului,
putem spune că unei diversităţi genetice îi corespunde o infinitate de posibilităţi oferite de mediu.
Prin crearea acestui parteneriat: grădiniţă, familie, comunitate, copiii câştigă un mediu de dezvoltare
mai bogat, intre participanţi se crează relaţii pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE:
-Ezechil, L.;Păişi-Lăzărescu, M. ; - „Laborator preşcolar”-Bucureşti , V & I Integral 2004.
-Radu, I. ; Ezechil, L.; - „ Didactica-Teoria instruirii ”; Piteşti ; Paralela 45 ;2oo5
-Revista Învăţământul preşcolar-Nr.3-4 ;2005

1152
 DĂRUIND, VEI DOBÂNDI!
- EXEMPLU DE BUNĂ PRACTICĂ -

COCIUG CERASELA,
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ MIHAI VITEAZUL ”, TÂRGOVIŞTE

Adesea, prinși în vâltoarea vieții, uităm să dăruim chiar și apropiaților o fărâmă din prețiosul timp,
preferând să ne lăsăm copiii în fața calculatoarelor. Uşor - uşor, odată cu apariţia crizelor economice şi a
celor sociale, majoritatea dintre noi a aflat, cu surprindere, că dezvoltarea industrială aduce cu sine anumite
riscuri. Se impune cu necesitate formarea unei atitudini solidare între generaţii la toate palierele, a unei
fiinţe care să ştie să fie în lume, să trăiască în armonie cu natura, cu ceilalţi, cu sine însuşi. A reuşi această
armonizare presupune un lung proces de formare, prin care omul devine receptiv la schimbări, capabil să
anticipeze, să înţeleagă realitatea şi să o interpreteze, valorizând-o. De asemenea, este necesară cultivarea
unor virtuți morale care să aibă în centru generozitatea față de cei care au în mod real nevoie de sprijinul
nostru.
Ce face şcoala pentru a forma un astfel de om? Aceasta este una din întrebările pe care le auzim
adesea în mass-media, în discuţiile cu părinţii sau cu diverşi reprezentanţi ai comunităţii locale. Ei bine,
elevii, părinţii şi cadrele didactice din Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” din Târgovişte sunt foarte
deschişi la problemele cu care se confruntă contemporaneitatea, de unde interesul pentru abordarea
anumitor tematici în context educativ, prin proiecte, programe, activităţi extracurriculare şi extraşcolare.
Acest aspect m-a determinat să-mi prezint intenţia de înscriere şi derulare a unui proiect de voluntariat
în săptămâna Să ştii mai multe, să fii mai bun!
Părinţii şi elevii clasei a VIII-a A au fost invitaţi să participe la o activitate care a avut ca scop
principal informarea acestora cu privire la intenţiile cadrului didactic. De asemenea, s-au purtat discuţii
raportate la utilitatea proiectului, la competenţele urmărite în cadrul acestei acţiuni. Împreună am ajuns la
concluzia că un astfel de demers este binevenit.
La început, proiectul nostru a debutat cu o lecţie educativă, care i-a avut alături şi pe părinţi (în calitate
de invitaţi, dar şi de participanţi la dezbaterea noastră). Activitatea a constat în convorbiri pe tema
voluntariatului și a unor posibile colaborări cu instituții în care ne-am putea desfășura diverse activități. Din
cauza dorinței de a evolua din punct de vedere material, am uitat să zâmbim și să ne bucurăm unii de alții.
Tocmai de aceea am hotărât ca proiectul nostru să poarte denumirea Dăruind, vei dobândi!, urmând să
desfășurăm activități în apropierea sărbătorii Învierii Domnului.
În aprilie 2019, a avut loc activitatea educativă ce s-a desfășurat la o parohie din Târgoviște. Elevii:
- au făcut observaţii directe asupra felului în care arată biserica și asupra obiectelor de cult din cadrul
acesteia;
- şi-au activat curiozitatea pentru studierea/ înțelegerea semnificațiilor Sărbătorii Învierii Domnului
şi au transpus, prin intermediul desenelor, al afişelor, al poeziilor, al compunerilor, al interpretărilor de
personaje, impresiile desprinse în urma acestei activități;
- au sesizat rolul pe care-l are biserica în promovarea valorilor morale;
- au inițiat o campanie cu titlul Dăruind, vei dobândi! (copiii au donat pachete ce conțineau dulciuri,
rechizite, produse alimentare, cărți, jucării unui grup de enoriași din cadrul Parohiei).
Prin această activitate elevii au devenit mai sensibili la nevoile celor mai nefericiți, au înţeles că nimic
pe lume nu poate fi mai minunat decât să te naşti într-o ţară în care pacea și armonia îți pot oferi
binecuvântarea de a te bucura de sărăbătoarea unică a Învierii lui Iisus.În mijlocul naturii oamenii se
relaxează, devin mai buni, mai sensibili şi, de cele mai multe ori, uşor meditativi. Activitățile desfășurate
în cadrul Bisericii le-a oferit elevilor posibilitatea de a se bucura de privilegiile unui suflet plin de
entuziasm, de zâmbete. Acest cadru a reprezentat o adevărată sursă de inspiraţie pentru copii. Iată câteva
pasaje din poeziile acestora:
Învierea Domnului
Bate la ușa tuturor
Cu suflete ce așteaptă
Binecuvântarea.
(Caciamac Roberta)

1153
 Învierea
Nemaipomenită, încântătoare,
Oferind, binecuvântând, unind
Pe creștinii ce cântă în cor
Dumnezeirea.
(Ilie Alexandra)
În concluzie, elevii au înţeles că fiecare are un rol important în societate şi că la întrebarea Putem să
dăruim din suflet? se poate răspunde într-un singur fel: atât timp cât avem grijă de valorificarea sufletului
nostru pur și de promovarea respectului față de sine, natura ori forța divină este generoasă. Dacă, însă,
continuăm să ne ignorăm și să sperăm că putem trăi într-o societate în care Timpul și Eu sunt personajele
principale, putem avea surprize neplăcute. Până la urmă, de noi depinde felul în care vrem să trăim.

Bibliografie:
1. BUNĂIAȘU, Claudiu Marian, 2012, Elaborarea și managementul proiectelor educaționale,
Craiova: Editura Universitară;
2. COZMA, Teodor, 1997, Educaţia formală, nonformală şi informală în psihopedagogie, Iaşi:
Editura Spiru Haret.

1154
 ROLUL ACTIVITATILOR EXTRASCOLARE

PROFESOR: COCORU GEORGETA

SCOALA GIMNAZIALA “DRAGOS MARIN”
LOCALITATEA STEFAN CEL MARE, JUTEDUL CALARASI.

„Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.”
(Maria Montessori –“Descoperirea copilului”).
Activitatile extrascolare reprezinta activitatile educative, de orientare scolara si profesionala,
culturale, artistice, sportive, recreative organizate pentru elevi de regula in afara unitatii de invatamant si in
afara orarului.
In timpul unor astfel de activitati extrascolare , elevii trebuie sa respecte regulile stabilite indeaproape
de profesorul organizator. Totodata elevii trebuie sad ea dovada de un comportamnent civilizat si
corespunzator.
Aceste activitati urmaresc dezvoltarea culturii generale a elevilor, adancirea spiritului competitional,
colaborarea cu diferite institutii, cunoasterea aspiratiilor elevilor, incheierea unor parteneriate cu diferite
scoli, dezvoltarea spiritului civic si umanitar, cunoasterea aprofundata a elevilor de catre profesor,
realizarea unor activitati pe placul elevilor, realizarea unor vizite la diverse obiective culturale.
Activitatile extrascolare ajuta la completarea procesului de invatamant, la descoperirea unor
aptitudini ale elevilor si la petrecerea timpului liber intr-un mod placut si util dezvoltarii copilului. Astfel
de activitati au si rolul de a-i pune pe elevi in contact direct cu diferite obiecte, comportamente, natura.
Exemple de activitati extrascolare desfasurate la Scoala Gimnaziala “ Dragos Marin” , localitatea
Stefan Cel Mare, judetul Calarasi.
In scoala noastra activitatile extrascolare au fost impartite in urmatoarele categorii:
1. Activitati culturale
2. Activitati sportive
3. Activitati stiintifice
4. Activitati de educatie pentru sanatate
5. Activitati de educatie ecologica
6. Activitati de orintare profesionala.
Formele de organizare a activităților desfășurate la scoala au fost:
• excursii tematice
• vizite tematice
• ateliere de lucru
• vizionări de filme artistice/literare/documentare/religioase si istorice.
• dezbateri
• prezentări ppt

1155
 IMPORTANȚA COLABORĂRII-
GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE ȘI COMUNITATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR CODEA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SINGIDAVA CUGIR

“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Omul este în permanență interacțiune cu factorii sociali ai existenței sale. În această interacțiune, el
asimilează normele și valorile societății, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viața socială, pentru asumarea unor roluri si
responsabilități. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viață, în cadrul unor forme
specifice de activitate socială și în cadrul specific al unor instituții sociale: familia, gradinița, școala,
instituțiile culturale, dar și împreuna cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare si influențare.
În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. În mod firesc, părinţii
sunt primii educatori ai copilului. Copiii sunt apoi înscrişi în instituţiile de învățământ care le asigură
condiţiile necesare pentru dezvoltarea în concordanţă cu nevoile individuale.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilariei mici, când intervin primele
contacte sociale si experiențe de viață (socializarea primară sau socializare de bază), și continua de-a lungul
vietii omului, odată cu dobândirea unor statusuri și roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentație sanatoasă), acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare și își pun amprenta asupra întregii
personalități.Tot în familie, copilul își însușește limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimarii depinde de modelele oferite de părinți, de felul în care aceștia interacționează și îi solicită pe
copii.În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinții
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinți, cei mici vor învăța să
aprecieze ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste
noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens
moral, familia îl indrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg si prieten.
Familia reprezintă mediul în care copilul învață și exersează comportamentele sociale, să se
descopere pe sine și pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale și culturale.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din gradiniță. Uneori, între cele doua medii
educative, există diferențe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situație, copilul este supus
adaptărilor și readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă,
copilul neștiind ce reguli să-și asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi și
despre o traumă emoțională, copilul simțindu-se vinovat dacă va adera la valorile gradiniței, în defavoarea
valorilor familie (sau invers).
Activitatea educativă din gradiniță nu poate fi izolată, separată de alte influențe educative ce se
exercită asupra copilului și mai ales, de cea din familie. Educația trebuie să se manifeste permanent ca o
acțiune coerentă, complexă și unitară a gradiniței și familiei.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianțe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcționeze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor si
responsabilităților.
În funcție de specificul comunității în care se află instituțiile de învățământ, se pot realiza parteneriate
cu:
-instituții sanitare, • în susținerea unor activități care au ca scop creșterea și dezvoltarea tuturor
membrilor comunității;
-asociațiile nonguvernamentale• , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
-parteneri privați• care pot sprijini cu fonduri materiale sau prin activități de voluntariat;
-mass-media, •

1156
 Dupa cum am amintit, parteneriatul presupune existența unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul
parteneriatului familie–gradiniță-școală-societate, dezvoltarea globala a copilului în raport cu
particularitățile sale individuale. El se poate realiza doar printr-o mișcare de apropiere în dublu sens, în
vederea unei suficiente cunoașteri de ambele părți.
pentru promovarea imaginii gradiniței, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului gradiniță–familie–comunitate copiii câstigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanți se creează relațiile pozitive și fiecare își va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE :
1.Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
2.Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Neacşu I. Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
4. Şerdean Ioan, Teme de pedagogie, Ed. V&I Integral, Bucureşti, 1998

1157
 IMPORTANTA RELATIEI DINTRE GRADINITA – SCOALA – FAMILIE –
SOCIETATE

PROFESOR-EDUCATOR : COJOCARU CAMELIA

C.S.E.I. “PRIMAVARA”, RESITA

“ Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii”, spunea N. Iorga. Educaţia, definită
în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de
comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. De
cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel
perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Copiii sunt apoi înscrişi în grădiniţă, instituţie care le asigură condiţiile necesare pentru dezvoltarea
în concordanţă cu nevoile individuale. Vine ulterior rândul profesioniştilor din grădiniţe şi şcoli să se ocupe
de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei acestora. Grădiniţa
este un important mediu de socializare, îi ajută pe copii să interacţioneze cu alţi copii, dar şi cu adulţi şi le
oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării. Totodată, grădiniţa oferă suport pentru valorificarea
potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil, pentru dezvoltarea capacităţii de a intra în relaţie cu ceilalţi
copii şi cu adulţii. De asemenea, grădiniţa sprijină copilul în interacţiunea cu mediul, favorizează
descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi şi îi formează o imagine de sine pozitivă.
Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea
întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea
lor în folosul întregii comunităţi, motiv pentru care cel mai important parteneriat care este necesar a fi
implementat este cel dintre grădiniţă şi familie. Activităţile desfăşurate în parteneriat cu părinţii sunt
modalităţi propice pentru atingerea unor obiective comune în ceea ce priveşte educaţia preşcolarilor, la
acestea adaugându-se plăcerea de a fi alături de colegi, activităţile desfăşurându-se într-o atmosferă de voie
bună, având, pe lângă valoarea social–educativă şi un efect reconfortant. Din acest motiv se recomandă
părinţilor:
- să le prezinte copiilor grădiniţa ca un loc în care ei se pot juca împreună cu alţi copii, în care pot
învăţa lucruri noi şi interesante;
- să cunoască programul grădiniţei şi pe educatorii copilului lor;
- să vorbească cu educatorii, să stabilească o relaţie adecvată cu aceştia;
- să ofere informaţii suficiente educatorilor şi să ceară sfatul acestora;
- să participe la evenimentele din grădiniţă (Ziua copiilor, Ziua grădiniţei, serbări, şezători etc.);
- să se ofere voluntari prin implicarea în activităţi şi să ceară şi membrilor comunităţii lucrul acesta;
- să dorească să participe la luarea unor decizii cât mai bune pentru grădiniţă;
- să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă în grădiniţă;
- să creeze acasă un mediu bun de joc şi educaţie
Apoi , impreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a
copilului. În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o
necesitate. Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de
adulţi care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni
dintr-un sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi
formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune ca fiecare părinte să cunoască:
obligaţiile legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului,
metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii
trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor; cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.

1158
 Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia.
Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înţeleagă că acesta
aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta lui.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului care este urmărit atât
de familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc. În cadrul abordării contemporane ale fenomenului educaţional se impune
tot mai mult implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali
interesaţi de educaţie.
Partener principal al şcolii, familia se defineşte ca instituţie socială şi ca grup specific ce dispune de
o influenţă considerabilă în raport cu membrii săi. Extinderea autoeducaţiei la întreaga viaţă în cadrul
societăţii constituie argumente puternice pentru deschiderea şcolii faţă de experienţele trăite de elevi în
afara şcolii şi pentru articularea celor trei tipuri de educaţie: formală, informală şi nonformală. Prin urmare,
modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi de familie;
şcoala este sinonimă cu educaţia şi vine în continuarea celor şapte ani petrecuţi în familie. Familia, celula
de bază a societăţii, reprezintă de fapt o minisocietate, iar copilul învăţat să respecte reguli şi să se comporte
responsabil în familie şi la şcoală se va integra perfect societătii când va ajunge la maturitate.

1159
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ - FAMILIE

COJOCARU ANDREEA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GHEORGHE BIBESCU ” CRAIOVA

„”A comunica ” presupune a fi împreună cu cineva , a împărţi gânduri , a fi în comuniune de simţire

şi de acţiuni.Omul şcolii trebuie să acţioneze ca un profesionist al comunicării, pentru că în acest proces
sunt angajate resurse umane şi de-o parte şi de cealaltă.Educatoarea trebuie să creeze şi să dezvolte relaţii
în primul rând cu cei mici , cu familiile lor, cu alte instituţii ale comunităţii locale, care contribuie la
desfăşurarea optimă a procesului de învăţământ din grădiniţă cum ar fi : presă, primărie, bibliotecă, muzeu,
teatru, etc.
Educatia este o acţiune socială care se desfăşoară întru-un cadru instituţionalizat şi nu numai.În
categoria factorilor educaţionali putem include şcoala, familia, instituţiile cultural-educative, mijloacele
mass-media, etc. Atunci când copilul este integrat într-unul din aceste medii , asupra sa se vor exercita
diverse influenţe educative.Nu trebuie pierdut din vedere că mediul familial este universul natural al celor
mici , este primul cadru de socializare al lor şi nevoia sprijinirii părinţilor în educaţe este presantă.Copilul
, la început, îşi petrece cea mai mare parte a timpului în familie.Legătura dintre copil şi cei din casa sa este
extrem de puternică. Familia e scena principală din viaţa copilului;e nucleul social în care până la o anumită
vârstă se reflectă întreaga viaţă socială.Totuşi, uşor, uşor, influenţa educaţională a grădiniţei creşte în
intensitate, până ce devine dominantă.Copilul acum se dezvoltă într-un alt mediu, dar absorbţia lui în
instituţia preşcolară i-a solicitat toate posibilităţile de adaptare.Munca educatoarei trebuie să fie continuată,
susţinută şi întărită de familie.Atmosfera creeată aici , dar şi exemplul personal ajută ca valorile morale
precum cinstea, omenirea, sinceritatea, demnitatea, etc, să fie „receptate” de cei mici zi de zi.Părinţii,
bunicii, fraţii oferă modele care vor fi asimilate prin imitaţie.
Necisitatea colaborării grădiniţă- familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori
educaţionali:asigurarea unui sistem unitar de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului.Nu vor exista
rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.
Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare instituţionalizat.
La relaţiile de tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi, care impun o anumită distanţă socială între
copil şi adult şi o schimbare a mediului de trai.Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea să determine
părintele să colaboreze şi să înţeleagă care este adevăratul rol al programelor educative oferite de
învăţământul preşcolar.
Se poate vorbi de competenţa părintelui ca educator şi atunci el trebuie să posede noţiuni elementare
privind aspecte legate de dezvoltarea fizică şi psihică a copilului , de problematica pe care o ridică evoluţia
sa.Care este rolul educatoarei? Ea trebuie să cunoască trăsăturile şi potenţialul educativ al familiei să
cunoască structura şi tipul ei, relaţiile interpersonale, climatul educativ din familie, autoritatea părinţilor,
etc. Cunoscând toate acestea , cadrul didactic va încerca să stabilească un program comun de educaţie(al
familiei şi al grădiniţei), un program ce contureazpă un sistem unitar de cerinţe.Marcată de mult
profesionalism , educatoarea trebuie să urmărească realizarea a două obiective:
-să prezinte şi să dezbată împreună cu părinţii unele cunoştinţe pedagogice sau unele teme educative.
-să-i familiarizeze pe aceştia cu câteva noţiuni privind strategia didactică utilizată în grădiniţă.
Astfel se pot evidenţia câteva forme concrete de colaborare dintre grădiniţă şi familie forme ce previn
eşecul şcolar şi mai tărziu delicvenţa juvenilă:
-Şedinte(comitet de părinţi)
Munca cu colectivul de părinţi îmbracă forma şedinţelor care au loc în primul rând la începutul anului
şcolar şi apoi ori de câte ori este nevoie.La început este ales comitetul de părinţi care îşi are rolul lui în
rezolvarea problemelor organizatorice, administrative şi financiare ale grupei.În cadrul acestor adunări
părinţii iau cunoştinţă cu greutăţile sau realizările grupei , de situaţiile nou apărute, etc.Educatoarea trebuie

1160
să fie foarte convingătoare în a le arăta importanţa colaborării dintre grădiniţă şi familie, în a le arăta
necesitatea sprijinirii muncii pe care ea o desfăşoară la clasă.

1161
 -lectorate
Lectoratele dezbat tematici educative şi probleme pedagogice care interesează întreaga masă a
părinţilor.Ele permit ca ei să-şi împărtăşească din experienţa personală privind educarea copilului
(raportându-se la tema dezbătută)Perioada preşcolară este una de perioadele de intensă dezvoltare psihică
de aceea este necesar ca adulţii să cunoască noţiuni simple legate de personalitatea copilului de 3-6/7 ani:
-Componenta cognitivă(intelectuală);
-Componenta socio-afectivă;
-Componenta motorie;
-Componenta limbajului;
-Componenta identităţii.
Părinţii sunt sfătuiţi ce să facă şi ce să nu facă privind educarea celui mic:
-să-l iubească, să se bucure cu el, să aibă incredere în el, să-l protezeze, să-i vorbească frumos cu un
ton cald şi blând, să se joace cu el, să „muncească”cu el, să-i arate ceea ce-l interesează, să-i răspundă la
întrebări, să-l aprecieze, să-l recompenseze, să-i fie un bun exemplu, etc.
-să nu-l jignească;să nu-l umilească;să nu ţipe la el;să nu-l descurajeze;să nu spună”n-am timp, lasă-
mă”; să nu-l amăgească spunându-i „îţi cumpăr” dar între timp să uite;etc.
Tematica abordată în cadrul lectoratelor poate fi diversă:
„Mama , primul cadru didactic al copilului” ; „Atmosfera familială ” ; „Televizorul şi copilul de 3-
6/7 ani ” ; „Timiditatea copilului meu ” ; „Copilul unic şi dragostea excesivă ” , etc.
-vizite:
a)vizitarea familiei de către educatoare .
b)vizitarea grădiniţei de către părinţi.
a) Vizitarea familiei este o formă de colaborare individuală prin care educatoarea se poate edifica
asupra unor aspecte legate de viaţa de familie , de modul de existenţă, de atmosfera şi relaţiile care domnesc
acolo, etc. Odată sosită în sânul familiei, utilizănd un plan optim de întrebări ea poate:
1)să afle:
-ocupaţia şi locul de muncă al părinţilor;
-structura şi componenţa familiei,
-tipul de familie (normală, părinţţi despărţiţi, părinţi vitregi, decedaţi, etc)
-atmosfera din familie;
-relaţiile dintre părinţi şi copii;
-modul de petrecere al timpului liber;
-condiţii de viaţă şi regimul de libertate al copilului;
-comportarea copilului în familie;
-date medicale-starea sănătăţii;
-evoluţia psiho-fizică până la 3 ani, etc
2) să aplice părintelui testul „Ajută-mă să-ţi cunosc copilul ” care oferă mai multe date despre cel
mic.
b) Vizitând grădiniţa părinţii vor fi familiarizaţi cu conţinutul muncii educative de aici şi vor putea
să observe atât atitudinea cât şi comportamentul copiilor într-un cadru instituţionalizat.
„Colţul părinţilor” este locul de unde mama sau tata poate afla despre evenimentele din grădiniţă ,

1162
despre o poezie, o poveste, un cântec care a fost învăţat , despre un teatru care va sosi în unitate, etc.
- lecţii deschise
Ele ajută la cunoaşterea performanţelor pe care le atinge copilul.Educatoatea poate alege categoria de
activitate pe care s-o desfăşoare, tema, dar şi metodologia .Părintele trebuie să observe în timpul activităţii
implicarea lui în actul de predare –învăţare, relaţia dintre el şi educatoare, dintre el şi ceilalţi copii,
competenţele de care dă dovadă, dificulăţile pe care le întâmpină, reuşitele, etc.De asemenea, părintele
poate observa metodologia didactică folosită de cadrul didactic pentru a-şi atinge obiectivele propuse,
materialul didactic utilizat, etc.
-intâlniri întâmplătoare
Pentru bunul mers al educaţiei celor mici educatoarea poate discuta spontan cu părinţii , ori de câte
ori se iveşte prilejul(când vin sau pleacă de la grădiniţă) sau cu ocazia diferitelor evenimente organizate la
nivelul grupei.

1163
 -biblioteci pentru părinti
Vitrinele cu cărţi , care se referă la educaţia preşcolarului , va ajuta familia să înţeleagă multe din
problemele cu care se confruntă.Aceste biblioteci răspândesc cunoştinţe pedagogice şi sunt deosebit de
valoroase, mai ales dacă educatoarea va face anumite recomandări.
-expoziţii pentru părinţi, etc.
Se pot realiza pe tot parcursul anului cu diferite ocazii:„Soseşte Moş Crăciun” ; „ Ziua Unirii” ; „E
Ziua ta, mămica mea” ; „A înviat Hristos” , etc.
Acesta e un moment în care familia poate să observe priceperile şi deprinderile celui mic.Lucrările
pot fi rezultatul muncii lor de la activităţi de pictură, desen, modelaj, etc.
Nu vor exista rezultate pozitive în procesul de predare-invăţare-evaluare dacă nu există concordanţă
între influenţele educative.lipsa colaborării grădiniţă –familie are consecinţe grave. Familia contemporană
cunoaşte schimbări importante , dar şi dramatice în acelaşi timp, schimbări care influenţează dezvoltarea
echilibrată a copiilor.Astfel , se întămplă ca după o anumită vârstă ei să-şi schimbe atitudinea faţă de familie,
scoală, societate; mulţi dintre ei nu mai sunt supravegheaţi datorită existenţei a tot mai multe familii
monoparentale, ceea ce duce la creşterea deligvenţei juvenile.
Problemele existente în mediul familial (lipsa banilor, violenţa, atmosfera tensionată, )influenţează
negativ încă de la cea mai fragedă vârstă.De aici porneşte necesitatea colaborării grădiniţă –familie şi a
elaborării unui plan comun de educaţie pentru o dezvoltare optimă a personalităţii copilului

BIBLIOGRAFIE:
-Ezechil, L.;Păişi-Lăzărescu, M. ; - „Laborator preşcolar”-Bucureşti , V & I Integral 2004.
-Radu, I. ; Ezechil, L.; - „ Didactica-Teoria instruirii ”; Piteşti ; Paralela 45 ;2oo5
-Revista Învăţământul preşcolar-Nr.3-4 ;2005

1164
 COLABORAREA SCOLII CU FAMILIA
IN SPRIJINUL INSTRUIRII SI EDUCARII
ELEVILOR

P.I.P COJOCARU GABRIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ FURCULEŞTI

Şcoala si familia urmãresc acelaşi scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalitãţi
multilateral dezvoltate care sã poatã face faţã dinamicii sociale, schimbãrilor profunde şi alese din societate.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesarã unitatea de acţiune, concordaţa dintre mijloacele specifice
de influenţare folosite în aceste douã instituţii sociale. In cadrul acestei colaborãri, rolul conducãtor îl are
şcoala.
Şcoala este interesatã sã colaboreze cu familia, sã-şi facã din ea un aliat, pentru ca acţiunea ei
educativã se fie mai profundã şi de duratã. Colaborarea şcolii cu familia este necesarã şi în vederea unei
informãri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui
multilateralã.
Colaborarea dintre şcoalã şi familie se poate realiza sub mai multe forme. Una dintre aceste forme
este vizitarea familiei de cãtre cadrele didactice.
Vizita la domiciliul elevilor poate da rezultate bune pentru realizarea obiectivelor comune urmãrite
de cãtre şcoalã şi familie. Cadrele didactice au ocazia sã-i antreneze şi pe pãrinţi în munca educativã , îi pot
îndruma şi pot obţine de la ei informaţii utile în legãturã cu particularitãţile individuale ale elevului.
Rezultatele vizitelor la domiciliu depind de modul cum sunt pregãtatite şi cum se desfãşoarã .
In discuţiile avute cu pãrintii e bine sã fie prezentate mai intâi aspectele pozitive din activitate,
succesele elevului sau schimbãrile lãudabile din comportamentul acestuia. Vor fi menţionate apoi obiectele
de învãţãmânt la care elevul întâmpinã greutãţi, ce greşeli se observã în activitatea sa la clasã sau ce abateri
disciplinare manifestã. Se va discuta cauza acestor neajunsuri si împreunã cu familia, se vor gãsi mãsurile
necesare pentru îndreptarea elevului.
O altã formã de colaborare a şcolii cu familia o constituie vizitarea şcolii de cãtre parinţi. Spre a-i
ajuta eficient pe copii, pãrinţii trebuie sã se informeze despre rezultatele muncii şi despre comportarea lor
în şcoalã. Cele mai multe informaţii le pot primi de la diriginte/învãţãtor şi de la cadrele didactice ale clasei.
Pãrinţii trebuie sã ţinã permanent legãtura cu şcoala, dar mai ales atunci când apar primele note slabe sau
se observã modificãri în comportamentul copilului. Mãsurile de îndreptare luate din timp, când carenţele
sunt mici, dau rezultate bune.
O altã formã de colaborare sunt şedinţele cu pãrinţii, şedinţe care sunt un prilej de comunicare între
şcoala şi familie. Principala menire a şedinţelor cu pãrinţii este informarea pedagogicã. Pãrinţii vor primi
informaţii pedagogice cu privire la formarea deprinderilor de muncã independentã la elevi, despre
particularitãţile de vârstã ale acestora, despre educaţia lor estetica, pregãtirea temelor, petrecerea timpului
liber etc.
Formarea şi educarea copilului în şcoalã este strâns legatã şi de ceea ce numim „cei şapte ani de
acasã” dar şi de interesul pe care familia îl manifestã pentru şcoalã, pentru învãţãturã.

1165
 PARTENERI ÎN EDUCAȚIE
COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR MARIA COJOCARU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 97, BUCUREȘTI

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, este cea care desăvârşeşte fiinţa umană.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare
strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între aceştia, familia, celula de bază a
societăţii, de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte
important în ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită
prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru că societatea actuală este
diferită de cele precedente, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se
pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse
să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare
copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:
a) relație părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea
sarcinilor, suport moral și material;
b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni
de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de, consultarea părinților la stabilirea
disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea
asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze
trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul
sens al cuvântului.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele
greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori
şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
Şcoala rămâne punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta Părinții trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Și asa cum spune și John Dewey, „Educația este un
proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață”, cred că școala trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot
atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui
de joacă. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza
prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.

1166
 Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.

BIBLIOGRAFIE :
◊ Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
◊ Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
◊ Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
◊ Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
◊ *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.

1167
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

COJOCARU OLIMPIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ "ELENA FARAGO" CRAIOVA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzandu-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Una dintre sarcinile grădiniței, este pregătirea copilului
pentru școală, prin intermediul a două forme specifice, jocul și învățarea. Învățământul preșcolar trebuie să
realizeze educația preșcolară având că funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în
raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul sau și al comunității sociale.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu interese,
credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, totalitatea celor care
trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii definesc
împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea strânsă şi combinarea avantajelor
specifice pentru ambii parteneneri. Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul
poate fi definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului
în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru
atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii.
Grădiniţa şi familia sunt doi factori primordiali în educaţia copiilor.Conceptul de parteneriat
educaţional presupune colaborare, cooperare, comunicare eficientă, în scopul optimizării rezultatelor
educaţiei.Este necesar un parteneriat real, activ, cu implicare din partea familiei. Parteneriatul educaţional
se realizează între următoarele instituţii: familie, şcoală, comunitate, agenţi educaţionali-elevi, părinţi, cadre
didactice, instituţii de cultură-biblioteci, muzee, centre de cultură şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea
instituţională şi are ca scop implicarea şi participarea reală a părinţilor în activităţile de la grupă şi cele
extracurriculare.Copilul este implicat ]n viaţa socială prin apartenenţa sa la familie, la grupurile de joc şi
de învăţare dar şi prin relaţiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii şi organizaţii din
comunitatea în care trăieşte.Pentru eficientizarea proiectelor de parteneriat cadrele didactice vor contribui
prin studiu individual, pavoazarea claselor, informarea părinţilor despre calendarul desfăşurării activităţilor,
întâlniri informative.
Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de
diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul
educaţiei. În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi parteneri
principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ. Articolul 80 prevede ca toate deciziile majore din
învăţământul preuniversitar să fie luate prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale părinţilor.
Legea Educaţiei Naţionale dă dreptul părinţilor de a participa activ la conducerea unităţilor de învăţământ,
prin prezenţa în consiliul de administraţie al şcolii – a doi sau trei reprezentanţi ai părinţilor, în funcţie de
mărimea şcolii (Articolul 96). Părinţii sunt implicaţi în elaborarea ofertei educaţionale a unităţii de
învăţământ, prin participarea la organizarea programelor Şcoală după şcoală şi în stabilirea curriculumului
la decizia şcolii.Între grădiniță și școală trebuie să fie o legătură cu dublu sens, scopul acestei legături fiind
pregătirea psihologică a copilului pentru activitatea școlară, asigurându-se astfel, continuitatea muncii
educative.Cunoașterea mediului familial al copilului, a particularităților dezvoltării acestuia și în funcție de
acestea, asigurarea unui învățământ individualizat încă din grădiniță prin parteneriate educaționale, prin
contactul preșcolarilor cu școlarii, unele activități comune, asigură o colaborare și o continuitate între
grădiniță și școală. Copilul trebuie ajutat să pătrundă în mediul școlar cu optimism, cu încredere în sine. Cu

1168
alte cuvinte, grădinița și școala sunt două trasee consecutive, dar părți ale unui proces educațional care
trebuie să fie unitar. Legătura dintre cele două instituții trebuie întărită pentru a se asigura o continuitate,
iar preșcolarul se va integra cu succes în mediul școlar. Educația copilului începe de la nașterea acestuia,
mediul familial influențând dezvoltarea psihică și fizică a copilului. De aceea, părintele nu poate lipsi din
acest mediul educaţional, el fiind partenerul esențial în educaţia copilulu Rezultatele unor cercetări recente
au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în proporţie de peste 70% de către familie.
Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de bază,
siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului
sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul
dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte
limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de
părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte.

Bibliografie:
Alexandra Mateiaş (2003) ,,, Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi
consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
Băran- Pescaru, A. ,,, Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;

1169
 ȘCOALA FĂRĂ FRONTIERE:RELAŢIA GRĂDINIŢA-ŞCOALA-FAMILIE-
SOCIETATE!

BIBLIOTECAR, COLDEA MARINELA

LICEUL DE INFORMATICA ,,TIBERIU POPOVICIU”
CLUJ-NAPOCA, JUD CLUJ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmitere a civilizației către generațiile viitoare. Educația începe
chiar din primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia.
Primul mediu cu care copilul intră în contact îl reprezintă familia – unul dintre factorii esențiali in
educaţie.Familia este adevaratul laborator de formare a persoanei, incepand din primii ani de viaţa, copilul
preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul de comportament.Prima relaţie a copilului cu lumea
exterioara este cea cu familia.Aceasta ii ofera copilului primele informatii despre lumea care-l inconjoara,
primele norme si reguli de conduita. Părinții sunt cei care trasează direcția inițială a educației copilului,
altfel spus inițiază, conduc și răspund de educația propriului copil. Modelele de comportament oferite de
părinți și de membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste
influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copilului în societate. De aceea, la intrarea copilului în cadrul primului colectiv
- grădinița, strategiile educative fac apel la sprijinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarului la
noul mediu social și educațional.
În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin
prisma educației. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru
viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare, dar și pe pregătirea pentru
școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului.
Școala are un rol esențial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga societate, deoarece
educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali,
în primul rând între școală și familie, este absolut necesară. Pe de o parte, școala nu-și poate realiza pe
deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște condițiile familiale
de viață ale copiilor. Pe de altă parte, părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află
și modul lui de comportare în condițiile școlare. Mai mult, activitatea de acasă este o continuare a activității
pedagogice de la școală și invers. Prin urmare, întregul proces de educație și, mai ales, de instrucție se
realizează atât la școală, cât și acasă.
Școala este organizaţia socială special creată pentru educarea tinerei generaţii. În mediul şcolar,
educaţia şi instrucţia se împletesc armonios, într-o formă optimă, în mod gradat, conform unor standarde şi
finalităţi propuse.Pentru ca elevul să se bucure de performanţe superioare pe toate planurile este nevoie de
o punte de comunicare, o conexiune reală între cei doi factori. Încă din primele zile, şcoala trebuie să
găsească modalităţile cele mai potrivite pentru atragerea părinţilor de partea ei, pentru a-i face să
conştientizeze rolul deosebit pe care îl au în educaţia copilului și pentru a-i face să înțeleagă că doar
colaborând şi comunicând vor duce la îndeplinire obiectivele comune propuse.Atat profesorii cat si parintii
au acelasi interes deosebit fata de succesul copiilor si detin sistemul de legaturi care sa le faciliteze
reuşita.Azi asistam la dezvoltarea unui adevarat curent social care are in centrul sau comunitatea şi
dezvoltarea sa.Astfel şcoala-ca institutie- a raspuns provocarilor sociale prin largirea sferei de activitate si
iniţierea unor parteneriate su societaea, comunitatea locala sau cu diferite instiţutii culturale.Succesul
educatiei se bazeaza pe adaptarea demersului educaţional la nevoile invdividuale ale fiecatui copil si
construirea unui parteneriat educativ cu societatea in care creşte, se dezvolta si este educat copilul,
constituind o cerintă a educaţiei de azi.Deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu mai pot fi realizate
decat in legatura strans formata, şcoala –familie-comunitate
Un rol important in cadrul şcolii si al comuniaţii il are si biblioteca, prin serviciile culturale in general,
serviciile de lectura, mai ales, prin finalitaţiile educative, satisfac nevoi si aspiraţii ale indivizilor şi
grupurilor sociale in perspectiva devenirii umane.O concluzie importanta este ca acesul la o colecţie diversa
şi mare din biblioteca, este unul din elementele in incurajarea copiilor sa citeasca ca si faptul ca motivaţia

1170
lecturii este determinata de cunoaşterea acelor carţi care au rol modelator asupra comportamentului.Cartea,
ca element component al culturii unei naţiuni, ne imbogaţeste, ne transforma, ne face sa acumulam comorile
lumii trecute prezente şi viitoare, in timpuri şi spatii diferite, prin carte cunoaştem, depaşim orizonturi noi,
progresam si ne inflorim sufletul, mintea, viaţa si spiritul nostru. Biblioteca şcolară este o sursă de informare
permanentă în viaţa şi lumea elevilor, prin colectiile sale reuşind sa ofere beneficiarilor noi mecanisme de
raportare la mediul social, deschizand şansa educaţiei fara frontiere.
Este evident faptul că numai printr-o strânsă colaborare, fluentă şi susţinută între şcoală şi familie,
cele două medii pot face eficient procesul de educare al fiinţei umane în devenire. Important este ca cei doi
factori să vizeze un scop comun pentru ceea ce fac, urmărind acelaşi deziderat: formarea acelui tip de
personalitate potrivit cu lumea modernă. Legatra dintre scoala-familie-comunitate se refera la construirea
unor relatii pozitive intre familie, şcoala si comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea
un efect benefic asupra copiilor atunci cand aceştia sunt in formare.

BIBLIOGRAFIE:
https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/importanta-relatiei-gradinita-scoala-familie-
societate-in-dezvoltarea-copilului
www.copii.psihologie.ro
http://www.tribunainvatamantului.ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-
importanta-a-educatiei-permanente/
https://iteach.ro/experientedidactice/biblioteca-scolara-si-bibliotecarul
http://www.esential-edu.ro/index.php/proiecte-educative-2015-2016/educatie-fara-frontiere.html
http://uk-alfabetic.blogspot.com/p/invatamantul-in-uk.html

1171
 IMPORTANTA RELATIEI GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE
IN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. INV. PRIMAR COLŢ RODICA

SCOALA GIMNAZIALA „MIHAI EMINESCU”,
BRAILA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității

umane a fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv

1172
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
***www.copii.psihologie.ro
***http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

1173
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ- FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PRIMAR, COMAN MIRELA

ȘC. GIMN. ,,NICOLAE TITULESCU”, PLOIEȘTI

Procesul complex și de durată, în cadrul căruia se realizează profilul uman cerut de societatea dată,
în raport cu idealul educativ al acesteia se numește educație.
Cuvântul ,,educaţie” este de origine latină şi are semnificaţia de îngrijire, cultivare. La început
noţiunea de educaţie era folosită pentru a desemna îngrjirile date unei plante, unui animal sau a unui copil
pentru a se dezvolta. Mai târziu această noţiune a fost folosită numai în înţelesul de îngrijire, cultivare a
omului.
Mediul familial constituie prima instanță educativă a copilului, dar după familie, școala este locul
unde se perfecționează calitatea individuală, transformăndu-l din persoană în personalitate.
Formarea omului este o sarcină care trebuie ridicată fără pierderi de valori umane. Îndeplinirea
acestei misiuni nobile, cu obiectivul său major de a ameliora progresiv capacitatea de adaptare a omului la
cerinţele impuse de complexitatea şi modalitatea vieţii sociale, revine în primul rând şcolii , respectiv
cadrelor didactice.
În realizarea obiectivelor educaţiei îşi dau concursul (prin forme şi metode specifice) instituţiile şi
aşezămintele de cultură, mass- media, instituţiile economice în care elevii îşi desfăşoară practica legată de
formarea profesională, familia, într-un cuvânt toate elementele constitutive ale sistemului naţional al
educaţiei permanente.
Rolul conducător al educaţiei îi revine şcolii, fie că se numeşte grădiniţă, şcoală profesională,
liceu sau facultate. Dar să nu uităm rolul deosebit de complex al cadrului didactic, cel care-şi exercită
atribuţiile în cadrul instituţionalizat al şcolii, succesul în munca instructiv - educativă depinde în cea
mai mare măsură de competenţa şi dragostea lor pentru profesie.
Pentru ca şcoala să-şi îndeplinească menirea ei, trebuie să fie slujită de oameni nu numai cu o
temeinică pregătire ştiinţifică şi psiho-pedagogică, ci şi dornici să aplice în practică cunoştinţele
profesionale. Colaborarea dintre învăţător şi familiile elevilor nu înseamnă colaborare cu părinţii elevilor
foarte buni la învăţătură, ci cu toţi părinţii, în special cu cei ai căror copii întâmpină dificultăţi în diferite
planuri. În activităţile desfăşurate cu părinţii se pot aborda teme referitoare la dezvoltarea interesului pentru
învăţătură, respectarea regimului zilnic de activitate şi odihnă, cunoaşterea anturajului copiilor, îndrumarea
şi verificarea lecturii copiilor de către părinţi.
Învățătorul trebuie să aibă o relaţie foarte bună cu părinţii elevilor săi, pentru că numai în acest
fel va putea să creeze un climat favorabil pentru elevii săi, un climat în care aceştia să se simtă iubiţi,
protejaţi, ajutaţi şi înţeleşi.
Schimbările care au avut loc pe toate planurile în societatea românească au adus schimbări şi în ceea
ce priveşte modul de relaţionare cu şcoala, atât a părinţilor cât şi a copiilor.
Familiile trebuie să fie implicate în îmbunătăţirea învăţării acasă, la fel ca şi şcoala, dacă doresc pentru
copiii lor să devină persoane instruite. Părinţii pot întări învăţarea acasă, prin implicarea în activitatea
şcolilor în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceştia să participe la lecţii şi susţinându-le interesul
pentru disciplinele atrăgătoare, lărgindu-şi propriile abilităţi parentale.
Desigur că, pentru a putea să-şi determine copiii să aibă o atitudine pozitivă faţă de şcoală şi să înveţe,
părinţii trebuie să aibă o relaţie foarte bună cu copiii lor, doar în acest fel copiii vor accepta sfaturile care
le sunt oferite de către aceştia.
În concluzie, relaţiile cu părinţii vor fi optime dacă învăţătorul este un bun comunicator, în sensul că
ştie să asculte şi să respecte părerile părinţilor, îi ajută pe aceştia să înţeleagă că scopul lor este comun,
acela de a-i ajuta pe copii să obţină rezultate bune, de a le asigura o bună educaţie, de a le insufla valori
care să-i ajute să se descurce în viaţă.

1174
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
IMPORTANŢA PROFESORULUI ACTIV ÎN EDUCAŢIA
SECOLULUI AL XXI-LEA

PROF. COMAN CLAUDIA DANIELA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GURA OCNIŢEI
LOCALITATEA GURA OCNIŢEI

Educaţia este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament.
Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial.
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora,
reflectând atât aspecte pozitive cât şi negative, de-a lungul mai multor generaţii. Părinţii, împreună cu şcoala
îşi au rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea esenţială a copilului.
Societatea românească a evoluat într-un ritm alert, în ultimii ani, fapt care a dus la bulversarea
valorilor, la scăderea standardelor vieţii și la absenţa unor modele demne de urmat, punându-i pe adulţi în
dificultate ca părinţi.
Rolul cel mai important al familiei, nu este doar să îi asigure cele necesare dezvoltării fizice, ci să îi
asigure şi contextul necesar dezvoltării personalităţii şi intelectualităţii acestuia. Părintele îi asigură
copilului, la naştere, nişte rădăcini, adică un bagaj, o moştenire genetică, iar prin educaţie îi oferă aripile cu
care acesta poate zbura prin univers
Astfel, profesia de cadru didactic devine esenţială și complexă, implicând o serie de responsabilităţi,
roluri, calităţi și competenţe.
Profesorul îşi asumă o multitudine de roluri a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui.
Dar, pe lângă activitatea didactică profesorul desfăşoară şi o activitate extraşcolară sau cultural
educativă.
Dintotdeauna, profesiunea de dascăl a fost o profesie socială; din această perspectivă profesorul este
şi un pedagog social preocupat pentru ridicarea gradului de cultură şi civilizaţie şi pentru dezvoltarea
deprinderilor de viaţă: libertate, responsabilitate prin asumare, toleranță, cooperare.
Profilul profesorului activ:
• EXPERT al actului de predare-învățare: el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă
în procesul de învățământ, pune accentul pe dezvoltarea gândirii critice, pe empatie şi pe feedback în
procesul instructiv-educativ.
• AUTODIDACT-Se perfecţionează continuu, efectuează schimburi de experienţă cu ceilalţi
profesori, îşi îmbunătăţeşte practica pedagogică, îşi acualizează cunoştinţele profesionale şi de metodică.
• MODEL prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile, comportamentul său este un exemplu
pozitiv pentru elevi.
• AGENT MOTIVATOR- Declanșează și întreține interesul, curiozitatea și dorința lor pentru
activitatea de învățare, folosind metode interactive şi oferind feed-back constructiv.
• MANAGER- Supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalți profesori,
cu părinții și cu ceilalți factori.
• FACILITATOR - Profesorul nu oferă cunoaștere, ci face posibil accesul copilului la cunoaștere.
Angajat în discuţii, profesorul stimulează şi monitorizează buna desfăşurare a activităţii, facilitând accesul
la cunoaştere.
• FORMATOR- Formează capacitate de muncă individuală şi folosirea în mod practice a ceea ce
au învăţat, învaţă elevii unde să se uite, fără să le spună ş ice să vadă, lăsându-le libertatea de a descoperi
şi de a cunoaşte în mod personal.
• LIDER- Conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene ce se
produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un substitut al părinților, obiect de afecțiune, sprijin în
ameliorarea stărilor de anxietate.
• CĂLĂUZĂ - În călătoria cunoașterii, profesorul cunoaște reperele și-i prezintă elevului
alternatvele și soluţiile optime pentru atingerea unei ţinte. Relaţia se bazează pe respect reciproc. Învăţătorul
nu dictează răspunsuri, ci oferă direcţii pentru ajungerea la destnaţie. El dirijează din umbra, oferă sprijin

1175
atunci când este nevoie, redirecţionează discuţiile către scopurie vizate, stimulând formularea de soluţii
diverse. îndrumă persuasiv elevii, îi sfătuiește și observă comportamentul acestora;
• COPARTICIPANT- Participă ca membru al colectivului la activitate, învaţă în acelaşi timp cu
elevii, îşi asumă riscuri, explorează noi universuri de cunoaştere împreună cu elevii săi.
• MAGICIAN - Pregătrea temeinică a profesorului îi oferă această postură prin care îl îndrumă pe
elev să folosească obiectele și instrumentele pentru învăţare.
• MAESTRU - Profesorul oferă imaginea standardelor de cunoaștere și acţiune, îl așteaptă pe elev
să obţină cunoștnte, abilităţi, competenţe.
• CONSILIER - e cel de la care elevii așteaptă sfatul cel bun. Este un observator sensibil al
comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.
• PRIETEN - este un prieten la care elevul poate apela atunci când are nevoie. Profesorul sprijină,
ascultă și ajută elevul.
• PROFESIONIST REFLEXIV- se străduiește tot timpul să înțeleagă și să reflecteze asupra
întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.
• SUSŢINĂTOR - Profesorul este alături de elevii săi, este sprijin pentru depășirea dificultăţilor
întâmpinate în învăţare.
• PEDAGOG SOCIAL, animat de grija pentru ridicarea gradului de cultură și al națiunii sale.
Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanță, aceea care asigură formarea și
pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ,
strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească.
Dar, pe lângă activitatea didactică, profesorul desfășoară și o activitate extrașcolară sau cultural-
educativă. Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu încetează de a fi un educator
și în afara ei, urmărind, bineînțeles, obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate.
Având în vedere valorile societății contemporane (libertate, responsabilitate, toleranță, cooperare),
se impune o nouă abordare a relației profesor-elev: asumarea de către profesor și elevi a unei responsabilități
morale comune în cadrul relației educaționale, conducând la angajarea afectivă și efectivă în procesul
educațional; recunoașterea reciprocă a „dreptului de a fi altfel” și valorizarea fiecărei ființe umane în parte,
indiferent de cât și de cum este diferită; încrederea în posibilitățile fiecărei ființe umane de a progresa;
recunoașterea faptului că toți elevii și profesorii sunt parteneri sociali cu funcții complementare, dar cu
responsabilitate comună; considerarea școlii ca mediu de construcție culturală; renunțarea la principiul „căii
optime unice” și conștientizarea faptului că majoritatea problemelor sociale și umane au mai multe soluții
echi-finale și echivalente; promovarea autenticității și sincerității – a fi tu însuți este mai important decât a
avea dreptate.
Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești
împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile globalizării asupra
indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, educatorii din învățământ urmează să îndeplinească
roluri noi.

1176
 SENSIBILIZAREA ADULȚILOR ÎN RELAȚIILE CU COPIII

PROF. ÎNV. PRIMAR COMĂNECI TITINA

LICEUL SANITAR ,,ANTIM IVIREANU’’, RÂMNICU VÂLCEA

Părinții își doresc copii ca să îi ocrotească, să îi apere, să îi îngrijească…Copilul are nevoie de toate
acestea până se maturizează. Însă și din ce-i bun prea mult strică, nu mai servește intereselor copilului.
Când copilul știe ce trebuie să facă, atunci amestecul părinților în deciziile copilului este inutil, chiar
dăunător, mai ales dacă părintele nu are informații suficiente și corecte. Pentru ca acesta să împărtășească
părintelui informațiile pe care le are, părintele trebuie să câștige încrederea copilului.
Părinții pot cădea în capcana ,,egoismului părintesc’’, fiindcă oricine poate greși. Unele lucruri
părintele le știe, pe altele nu. Copilul, de asemenea, poate ști lucruri pe care părintele nu le știe. Pentru a
lua o decizie corectă, părinții au nevoie de informații corecte și complete. Pentru aceasta părintele trebuie
să știe, mai ales, sentimentele copilului față de o anumită situație, modul în care el trăiește evenimentele,
ceea ce gândește copilul, intențiile sale, disponibilitatea sa la comunicare.
Cu alte cuvinte, copilul trebuie să aibă deplină încredere în părinți pentru a comunica eficient cu
aceștia, iar comportamentele sale să reflecte nu numai influența părinților, ci și valorizarea experienței
personale.
Relațiile umane cu copiii și tinerii își propun sensibilizarea adulților în relațiile cu copiii, pentru a-i
face mai responsabili, pentru a respecta mai mult calitatea relațiilor lor.
Relația părinți-copii ar putea fi transmisă și ameliorată prin intermediul școlii, în ateliere de
comunicare sau în alte forme și locuri în care părinții se pot exprima. Tot prin intermediul școlii copiii pot
aduce, de asemenea, din relațiile lor cu alți copii sau cu adulții, noi modalități de schimburi și de
comunicare, îi pot interpela pe părinți pentru a le reaminti funcțiile parentale importante și pentru a-i ajuta
să le pună în aplicare.
Aceste funcții parentale, neglijate atât de mult în prezent, considerăm că ar fi următoarele:
- a ști să spui DA sau NU, adică a gratifica și a frustra;
- diferențierea dintre nevoie și dorință, părinții având rolul de a răspunde nevoilor copiilor și de a
nu ceda nejustificat în fața dorințelor lor, dar neuitând să încurajeze realizarea de către copii a propriilor
dorințe;
- asumarea de către părinți a responsabilității de a transmite câteva reguli de igienă relațională,
bazate pe propria lor experiență de viață profesională și socială.
Să ne reamintim, de asemenea, că școala are responsabilitatea a cinci nevoi relaționale fundamentale,
care există pentru toate ființele umane și care sunt în plină dezvoltare în cazul copiilor:
- nevoia de a vorbi despre sine (cu propriile cuvinte);
- nevoia de a fi ascultat (în registrul în care se exprimă);
- nevoia de a fi recunoscut (așa cum este nu așa cum ar vrea ceilalți să fie);
- nevoia de a fi valorizat (prin recunoașterea propriei valori, prin gratificări și confirmări),
- nevoia de a exercita o influență (asupra anturajului apropiat, nevoia de a se simți parte componentă
în ceea ce se întâmplă).
Se pare că nici educația familială, nici educația școlară sau cea socială nu sunt prea interesate de
satisfacerea acestor nevoi ale oricărei ființe umane.
Majoritatea acestor nevoi sunt ignorate, sunt negate sau sunt desconsiderate și datorită faptului că
cel mai adesea acestea se manifestă prin comportamente atipice, atitudini stânjenitoare, poziții reacționale,
agresive sau violente, în cazul anumitor copii. Sunt atitudini și comportamente ce nu sunt tolerate și nu pot
fi acceptate de către profesorii confruntați cu dificultatea de a evita o atitudine prea laxă în clasele lor.
De aceea este bine să găsim timp și loc să stăm de vorbă, să organizăm ateliere de comunicare în
care să-i învățăm pe copii să vorbească despre ei, unde să fie ascultați, să fie recunoscuți, să se poziționeze,
să fie valorizați, să fie mai ușor primiți și acceptați, prin propuneri de larg dialog și de a împărtăși ceea ce
trăiesc.
Reabilitarea acestor nevoi, în relațile importante ale copiilor (cu părinții și cu profesorii) este
indispensabilă pentru a putea dezvolta la un copil auto-responsabilizarea, respectul de sine, toleranța și

1177
deschiderea spre ceilalți și pentru a câștiga interesul și încrederea educabililor într-o comunicare non-
violentă, eficientă, în interesul și spre binele tuturor.
Consider importantă în stabilirea relațiilor adulților cu copiii analizarea răspunsului la întrebarea
,,Cine se schimbă în cursul educației: persoana care este educată sau persoana care educă?’’
Faptul că cel care este educat se schimbă este evident. După cum este surprinzător, poate, să
constatăm că și educatorul se poate schimba în cursul acestui proces, deci ,,este educat’’ de către copil.
Acest aspect poate fi observat cu ușurință în comportamentul părinților cu copii față de cei fără copii, în
părerile părinților cu adolescenți față de perioada în care copiii nu ajunseseră în această etapă a existenței.
Există diferențe evidente între ei. Cine i-a ,,educat’’ să se schimbe, dacă nu copiii?
Și educatorul se schimbă în cursul educației. Iar dacă utilizează cineva metode inadecvate în educație,
are șanse foarte mari să devină victima propriilor metode. Dacă el nu se schimbă, copilul ia exemplu de la
el și devine imposibil de educat.
Trebuie să înțelegem și să acceptăm că și adulții ,,se educă’’ . Nu-i educăm numai pe copiii noștri,
ci și pe ceilalți adulți, pe părinți, pe colegii și prietenii noștri, prin evidența schimbărilor pozitive. Avem
păreri, intenții, nevoi și interese diferite. Acestea se intersectează, apar conflicte care trebuie rezolvate. Ne
formăm și îi formăm pe ceilalți. Câteodată cea mai bună metodă de educație a copiilor noștri este să ne
educăm pe noi înșine.
Este posibil ca uneori, părinți sau educatori, să fim copleșiți de situație și să credem că nu suntem
capabili să facem ce trebuie. Ttrebuie să ne învingem temerile, să ne mobilizăm, să ne întărim încrederea
în sine și, mai ales, să nu lăsăm copiii să ne întrevadă slăbiciunea. Pentru asta nu trebuie să dădăcim copilul,
ci să-l ajutăm să se dezvolte firesc, să se maturizeze în interesul lui.
Dintre toate lucrurile pe care ar trebui să le schimbăm să ne alegem pe cele pe care putem cu adevărat
să le facem, să apreciem realist cât timp ne va lua pentru a obține schimbările propuse, apoi să căutăm un
criteriu de comparație cu care să putem aprecia măsura schimbării. Nu în ultimul rând trebuie să încercăm
să prevedem greutățile, piedicile pe care am putea să le întâmpinăm, pe care trebuie să le învingem. Și
foarte important, să ne găsim colaboratori, parteneri de încredere în demersul nostru, peroane și instituții.
Indiferent de obstacole, de sincope, nu trebuie să renunțăm. Trebuie să căutăm soluții noi, să ne
adaptăm, să fim flexibili și transparenți, fără a abdica de la planul nostru de înțelegere și susținere a
intereselor și nevoilor copiilor. Trebuie să gestionăm, cum să facem față zi de zi relațiilor cu copiii, să
rezonăm la semnalele transmise de ei, să purtăm un dialog permanent cu ei, să stabilim o relație de încredere
reciprocă, de schimburi informaționale, de recunoaștere, să nu ne lăsăm influențați de conflictele inerente
oricărui demers pedagogic prin care se înceară transmiterea unor cunoștințe și a unor informații utile.
Sensibilizarea adulților față în relația cu copiii poate fi de durată, o luptă interioară, poate, o activitate
dificilă și complexă, însă reușita acestui demers va fi baza unui proces de schimbare benefic atât pentru
educat cât și pentru educator.

1178
 RELAȚIA ŞCOALĂ –FAMILIE- COMUNITATE

PROFESOR: COMORAŞU AURA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SASCUT, BACĂU

Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că, atunci
când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor;
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor;
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar;
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor;
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor;
• Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii;
• Oferă servicii şi suport familiilor;
• Creează o atmosfera mai sigura în şcoală;
• Ajută la managementul şcolii;
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina rezultate
foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe treptele superioare ale
invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea activităţii în şcoală şi ȋn clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o
influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele
din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;

1179
 • Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi
la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un surplus de efort din
punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind
responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii, de către
parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria
parentală, participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial
in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu familia, în care
accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si profesori, pe un ,,contract parental”
privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să nu se considere doar un ,,drept opţional” ci
un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea parinţilor cu profesorii.
Prin urmare, educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale.
Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii,
inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

1180
 CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR DE CONSILIERE CU PĂRINȚII
GRUPA MICĂ

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR:

COMȘA MARIA-DIANA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.12, TÂRGU-MUREȘ

SEMESTRUL I

DFD Tema activităţii Modalităţi de realizare Participanţi

Luna
Sept. Bine ați venit la grădiniță! Ședință cu părinții Părinţii
Chestionare pentru părinţi Educatoarele

Sept. Cum îl ajutăm pe copil să se adapteze Referat Părinţii

la grădiniță? Dezbatere Educatoarele
Iniţierea parteneriatului cu
părinţii

Sept. Prevenirea dificultăţilor de integrare Referat Părinţii

ale copiilor la grădiniţă Dezbatere Educatoarele

Oct. Particularităţile copilului de 3-4 ani. Lectorat cu părinţii Părinţii

Rolul familiei în dezvoltarea psihică a Dezbatere Educatoarele
copilului Psihologul grădiniţei
Oct. Potenţialul copilului Lectorat cu părinţii Părinţii
Prezentare material Educatoarele
Dezbatere
Oct. Dreptul la copilărie. Rolul jocului în Referat Părinţii
dezvoltarea copilului Jocuri interactive Educatoarele

Ascultarea poate fi cheia soluţionării Referat Părinţii

Oct. conflictelor Dezbatere Educatoarele

Nov. Prevenirea abuzului şi neglijării Studiu de caz Părinţii

copilului Prezentare material Educatoarele
Jurist
Nov. Copilul meu este nervos! Ce e de făcut? Lectorat cu părinţii Părinţii
Dezbatere Educatoarele

Nov. Copiii şi inteligenţa lor emoţională Lectorat cu părinţii Părinţii

Prezentare material Educatoarele
Dezbatere

Nov. Rolul familiei în dezvoltarea psihică a Lectorat cu părinţii Părinţii

copilului Prezentare material Educatoarele
Dezbatere Psihologul grădiniţei

Dec. Să respectăm tradiţiile şi obiceiurile de Exemple de bune practici Părinţii

iarnă! Educatoarele
Bunicii
Preot

1181
Dec. Bolile sezonului rece Dezbatere Părinţii
Educatoarele
Medicul pediatru

Dec. Sărbători magice în familie! Dezbatere Părinţii

Educatoarele
Bunicii
Ian. Prietenul imaginar (minciună sau doar Lectorat cu părinţii Părinţii
imaginaţie bogată?) Prezentare material Educatoarele
Dezbatere

Ian. Provocările „meseriei” de părinte Lectorat cu părinţii Părinţii

Prezentare material Educatoarele
Dezbatere

Ian Fiecare copil e unic! Lectorat cu părinţii Părinţii

Prezentare material Educatoarele
Dezbatere

SEMESTRUL II

Luna Tema activităţii Modalități de realizare Participanţi

Febr. Cum alegem cărțile pentru cei mici? Lectorat cu părinţii Părinţii
Prezentare material Educatoarele
Dezbatere
Febr. Ce sport e bun pentru copilul meu? Dezbatere Părinţii
Educatoarele

Febr. Dacă laud copilul înseamnă că-l Referat Părinţii

răsfăţ? Dezbatere Educatoarele

Mart. Mişcarea în aer liber –dezvoltare Lectorat cu părinţii Părinţii

armonioasă Dezbatere Educatoarele

Mart. Cine comandă aici, copilul sau Referat Părinţii

părinţii? Dezbatere Educatoarele

Mart. Mi-e frică! Vreau să dorm cu tine! Referat Părinţii

Dezbatere Educatoarele

Mart. Educaţie fără violenţă Lectorat cu părinţii Părinţii

Prezentare material Educatoarele
Dezbatere Psiholog
April La stomatolog Dezbatere Părinţii
Referat Educatoarele
Medicul stomatolog

1182
April Concentrarea atenţiei la copii Lectorat cu părinţii Părinţii
Prezentare material Educatoarele
Dezbatere
April Fii un model pentru copilul tău! Lectorat cu părinţii Părinţii
Prezentare material Educatoarele
Dezbatere

Mai Cum să ne înţelegem mai bine cu Referat Părinţii

copiii noştri? Dezbatere Educatoarele

Mai Cum alegem cărțile pentru cei mici? Lectorat cu părinţii Părinţii
Dezbatere Educatoarele

Mai Mai spunem poveşti copiilor? Dezbatere Părinţii

Sugestii Educatoarele
Propuneri

Mai Timp personal Referat Părinţii

Dezbatere Educatoarele

Iun. Copiii sunt din rai! Referat Părinţii

Dezbatere Educatoarele

Iun. Calea prieteniei Lectorat cu părinţii Părinţii

Dezbatere Educatoarele

Iun. O vacanţă reuşită pentru copii şi Dezbatere Părinţii

părinţi Sugestii Educatoarele

1183
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT ROMÂNESC
ȘI SISTEMELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROF. COMȘA MARIA-FLORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ION BREAZU”, MIHALȚ

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)

Comparativ cu alte ţări, sistemul de învăţământ din România are atât avantaje cât şi dezavantaje.
Avantajele sunt începând de la gratuitatea învăţământului obligatoriu şi asigurarea manualelor în
această perioadă, până la sistemul de burse acordate, sistemul de notare şi de examinare finală, dar şi
organizarea orelor de curs. Astfel, dacă în România, pe tot parcursul perioadei de învăţământ obligatoriu
resursele bibliografice sunt distribuite gratuit, în Italia nici în învăţământul primar nu sunt asigurate
manualele şcolare, astfel încât achiziţionarea acestora revine în sarcina părinţilor. O diferenţă mare între
sistemul de organizare a orelor de curs în România şi în Italia este aceea că deşi elevii pot avea şi şapte ore
aceştia au o singură recreaţie de 20 de minute, iar ora de curs durează 55 de minute, în condiţiile în care în
România orele de curs durează 50 de minute urmate de pauze de 10 minute.
Un mic avantaj îl constituie pentru România şi Examenul de Bacalaureat, întrucât comparativ cu
celelalte ţări, are un grad dedificultate al subiectelor crescător, astfel încât să poată fi luat nu doar de cei cu
performanţe şcolare ridicate. Comparativ cu celelalte ţări europene, sistemul de notare al României este
mai permisiv, nota de trecere fiind 5, atât la materiile din timpul anului, cât şi la examene, exceptând
Examenul de Bacalaureat a cărei medie trebuie să fie peste 6.
De asemenea sistemul nostru de învăţământ prezintă şi dezavantaje. Un astfel de exemplu este că în
Portugalia la universităţi îţi sunt oferite atât resursele informatice cu mult mai multe decât în România cât
şi instrumentele necesare, respectiv laptop-uri cu conexiune la internet pe tot parcusul cursurilor. Pentru
sistemul de învăţământ din România un alt dezavantaj îl reprezintă metodele de predare aplicate în şcoli,
întrucât de cele mai multe ori ele se bazează pe multe informaţii teoretice prezentate doar de profesor,
comparativ cu celelalte ţări în care sunt folosite pentru predare: videoproiectoare, table inteligente şi se
bazează foarte mult pe formarea spiritului de lucru în echipă, de competenţe în ceea ce priveşte prezentările
publice, în faţa colegilor, de formare a unei gândiri mai mult practice şi mai puţin teoretice ca în cazul
României.
Sunt ţări în această lume care au înţeles că prosperitatea unei naţiuni depinde de noua generaţie.
Învestiţia în educaţia copiilor este sigură şi durabilă, iar şcoala nu este o corvoadă. Studiile nu se termină
doar cu o diplomă. Tinerii au o meserie şi o bună pregătire pentru viaţă.
Voi detalia cum se desfăşoară actul didactic în cel mai bune sisteme de învăţământ de pe planetă,
adică în Finlanda, Coreea de Sud, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
Finlanda: Toate clasamentele plasează această ţară nordică în fruntea sistemelor de învăţământ din
lume. Paradoxul este că programul elevilor finlandezi şi cerinţele şcolii sunt foarte relaxate. Regulile sunt
foarte clare. Dacă nu are 7 ani împliniţi, copilul nu are ce căuta la cursuri.
Clasele primare durează şase ani, iar elevii au la toate materiile acelaşi profesor - îndrumător. Rolul
acestuia este să vegheze ca niciun elev să nu rămână în urmă. Rezultatul absolvirii claselor primare trebuie
să fie stabilitatea emoţională a elevilor şi încrederea în forţele proprii. De aceea, până în clasa a şasea nu
există sistem de notare.
Educaţia, gratuită de la nivelul preşcolar până la universitate, include cursurile, masa, cărţile şi
materialul didactic. Temele pentru acasă sunt fixate astfel încât să nu afecteze timpul liber şi de odihnă al
fiecărui copil. Succesul sistemului finlandez se bazează pe cooperarea dintre familie şi şcoală. Profesorii
sunt foarte respectaţi şi bine plătiţi. Salariul este, în medie, de 41 de euro pe oră. Prin comparaţie, un
profesor din România câştigă cel mult 9 euro pe ora de curs.
Coreea de Sud: Potrivit statisticilor, Coreea de Sud e doar cu un pas în spatele Finlandei, în domeniul
educaţiei. Rezultatele elevilor sunt spectaculoase, dar presupune un foarte mare efort din partea copiilor.
Elevii petrec foarte mult timp la cursuri.

1184
 Un calcul arată că, până ajung la facultate, petrec pe băncile şcolii cu un an mai mult decât alţi copii
din lume. Obsesia pentru educaţie a părinţilor coreeni a devenit o problemă naţională. Sociologii au atras
atenţia că, un astfel de sistem ce poate fi considerat draconic, dăunează, pe termen lung, sănătăţii copiilor.
În Coreea de Sud, anumite cursuri, în special cele de limbi străine, sunt susţinute de roboţi.
Marea Britanie: În aceste școli sunt identificate abilităţile fiecărui copil, elevii sunt îndrumaţi să-şi
găsească vocaţia, profesorii au cea mai bună reputaţie.
Prin lege, în Marea Britanie toți copiii cu vârsta între cinci și 16 ani trebuie să meargă la școală. Marea
Britanie a introdus National Curriculum în 1992 și toți școlarii sunt obligați să urmeze studiile până la vârsta
de 16 ani. Programul este împărțit în patru stagii și este alcătuit pe grupe de vârsta. Niciun copil nu ramâne
neșcolarizat și este depistat la timp, în cazul în care abandonează școala.
Dupa cinci ani de educație secundară, școlarii trec printr-un examen național și primesc un certificat.
Este un examen cu un singur subiect, supravegheat de un consiliu școlar indepedent, format din profesori
de elită.
Statele Unite ale Americii: Are cel mai mare buget pentru educaţie, o ţară în care şcoala îţi dă scopul
în viaţă, „o țară a tuturor posibilităților”.
Un număr de aproximativ 46 de milioane de tineri sunt înrolați în sistemul public de școlarizare, de
la grădiniță și până la clasa a XII-a din liceu. Alte șase milioane de copii frecventează școlile private, care
au taxe foarte mari.
Educația în Statele Unite ale Americii este obligatorie, diferă doar vârsta școlarilor, de la stat la stat.
Astfel, în unele state copiii merg la școală când împlinesc cinci ani, iar la vârsta de 14 ani sunt absolvenți
de liceu. În alte state însă, clopoțelul sună prima oară pentru cei care au opt ani împliniți.
Sistemul american este la fel de pragmatic ca și țara. Accentul se pune pe utilitatea individului în
societate. Cine are aptitudini să devină medic este ajutat să dobândească toate cunoștințele necesare. Cei
care au abilități practice vor deveni foarte buni instalatori sau electricieni. Cei care nu-și găsesc locul în
societatea civilă sunt încurajați să se înroleze în armată.
Principiul „omul potrivit la locul potrivit” n-a dat greș și a construit cea mai puternică națiune din
lume.

Bibliografie:
1. http://fr.wikipedia.org/wiki/Échelle_de_notation_ECTS
5.Legea Educaţiei Naţionale

1185
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI
FAMILIE – ȘCOALĂ – BISERICĂ ÎN FORMARE UNUI BUN CREȘTIN

PROF. CONFIDERATU LIVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DEZNA ȘI ȘCOALA GIMNAZIALĂ BUTENI

Biserica este preocupată în permanență de educația moral-

spirituală a copiilor și tinerilor, contribuind astfel la modelarea și
formarea persoanei umane prin implicarea responsabilă în viața
societății. Educația creștină trebuie dimensionată și realizată în acord
cu nevoile sufletești specifice fiecărei vârste având ca atare o funcție
informativă, de punere la dispoziția copiilor a unui set de cunoștințe
moral–creștine, dublată de un pronunțat caracter formativ, de
transpunere în viață a perceptelor religioase, punându-se astfel accent
pe formarea moral-religioasă a copiilor și pe punerea în acord a vieții
lor cu idealul Evangheliei lui Hristos, de iubire față de aproapele
nostru.

,,Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți că a unora

ca acestora este Împărăția cerurilor.”
( Matei 19,14 )

Educația religioasă se realizează în familie, biserică și școală de către părinți, preoți și profesori.
Există o strânsă legătură între acești factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor
credinței și formarea unei conduite exemplare.
Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care familia, biserica, școala și
comunitatea o pot transmite copiilor, pentru ca ei să facă deosebire între valori efemere și valori eterne și
le formează personalitatea, învățându-i să cultive bunătatea și omenia, iubirea de Dumnezeu și de semeni,
recunoștința față de generațiile trecute și responsabilitatea față de prezent și viitor.
Părinții copiilor înțeleg necesitatea cooperării dintre familie, biserică și școală, astfel încât educația
religioasă primită acasă să fie consolidată în mod complementar prin educația copiilor și a tinerilor în școală
și în viața bisericii. În această perspectivă, poate fi valorificat și materializat cadrul oferit de parteneriatul
dintre parohie și școală, pentru ajutorarea elevilor din familiile nevoiașe și pentru dezvoltarea de activități
educaționale artistice, social-culturale și social-filantropice, mai ales în timpul vacanțelor și al unor
evenimente solemne cu semnificație națională sau patriotică.
În contextul marcat de tendințe ideologice individualiste și secularizante care erodează valorile
consacrate ale familiei tradiționale este cu atât mai necesară această conlucrare benefică între instituțiile
fundamentale în vederea educării și formării copiilor și a tinerilor pentru o viață armonioasă în familie și
societate devenind astfel oameni demni și onești, harnici și darnici, în această viață pământească și cetățeni
luminați ai Împărăției cerurilor.

1186
 Bibliografie :
1.Biblia sau Sfântă Scriptură, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucuresti, 1991;
2. Ioan Bria, Credința pe care o mărturisim, Bucuresti, 1987;
3. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, Familia creştină-Biserica de acasă, în volumul
,,Familia creştină azi", Ed.Trimitas, Iaşi, 1995

1187
 ROLUL BIBLIOTECII ÎN PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL

BIBLIOTECAR CONSTANTIN ELENA

LICEUL TEORETIC PAUL GEORGESCU ȚĂNDĂREI

Dă-i unui om un peşte şi-l vei hrăni o zi; învaţă-l să pescuiască şi-l vei hrăni o viaţă!
Proverb african

Într-o eră a grabei, a unei dinamici fără precedent, omul pare a uita că prezentul lui reprezintă de fapt
viitorul copiilor săi, al generaţiilor următoare, confundând verbul „a fi „ cu „ a avea”el se îndepărtează tot
mai mult de sine însuşi, de mediu natural şi de ceilalţi. Încrezător în atotputernicia tehnologiei, a aflat, cu
surprindere, din crizele economice şi ecologice, că dezvoltarea industrială aduce cu sine riscuri, că nu face
planeta mai puternică, din contră, aceasta devine mai fragilă, deoarece dă naştere unor inechităţi care ridică
întrebări de natură filozofică şi etică.
Se impune cu necesitate formarea unei atitudini solidare între generaţii la toate palierele, a unei fiinţe
umane care să ştie să fie în lume, să trăiască în armonie cu mediul înconjurător, cu ceilalţi, cu sine însuşi.
A reuşi această armonizare presupune un lung proces de formare prin care omul devine receptiv la
schimbări, capabil să le anticipeze, să înţeleagă realitatea şi o interpreteze, găsindu-i sensuri noi, valorizând-
o. Punctele terminale ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi universitar trebuie să se transforme în
deschideri spre învăţarea continuă, spre autoeducaţie.
De-a lungul istoriei, regăsim biblioteca ca o instituție socială în diferite reprezentări în funcție de
nivelul de dezvoltare al societății, de circulație a informației, de nivelul de educație al populației.
În continuarea educaţiei oferite de şcoală, biblioteca este prima instituţie care favorizează procesul
învăţării post-instituţionale, deoarece ea reprezintă un spaţiu familiar, facilitând tranziţia către alt tip de
învăţare, un factor de continuitate în timp şi spaţiu. Caracterul său multidisciplinar reprezintă un factor
catalizator în a obţine şi a partaja informaţia, constituind în acelaşi timp un spaţiu echitabil în care se pot
întâlni şi dialoga mai multe generaţii. Schimbările fac parte din viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi şi
sunt tot mai frecvente şi de natură diferită: ne schimbăm locul de muncă, ţara, prietenii, statutul social,
profesional şi, bineînţeles, vârsta. Şcoala şi biblioteca au o mare responsabilitate în promovarea unei
mentalităţi a dialogului, la diferite niveluri astfel încât, educaţi şi educatori să ajungem ca pe tot parcursul
vieţii să ne perfecţionăm arta de „a învăţa să trăim împreună”, de „a învăţa să trăim cu ceilalţi”.
Un copil care creşte în lumea cărţilor este asemeni unei flori care creşte în grădina feerică a Naturii
Mamă. În ciuda progresului rapid al ştiinţei, cartea rămâne nemuritoare în educarea şi formarea
personalităţii fiecărui om. Aflat în această lume, copilul se regăseşte în lumea Jucăriilor (cartea) în care
componentele ei sunt conţinuturile viu colorate şi atractive, ori în lumea Poveştilor, unde oricine este
desprins de firul realităţii şi atras involuntar de peripeţiile distractive ale personajelor acestora.
Coordonat pe acest drum, micul şcolar, se obişnuieşte cu gândul că, oriunde, oricând şi oricum, cartea
rămâne cel mai bun profesor al omului. La rândul ei, biblioteca va trezi în sufletele copiilor curiozitatea şi
plăcerea de a parcurge paginile cărţilor, multiple, variate şi pline de învăţături. Copiii vor deveni mai
responsabili, mai atenţi, mai pregătiţi pentru viitor. Vor descoperi multe din micile , dar esenţiale, secrete
ale vieţii.
Secolul XXI aduce o bulversare a modelelor tradiționale de documentare și informare: au loc multe
schimbări într-un timp scurt, relativ greu de înțeles de către biblioteci și care obligă aceste instituții să se
adapteze permanent la provocările unei societăți în continuă schimbare și în care informația are rol
determinant. Bibliotecile sunt prezențe indispensabile ale comunităților îndeplinind funcții patrimoniale,
educative, științifice, culturale.

BIBLIOGRAFIE:
• Băran-Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti, 2004;
• Regneală, Mircea- Tratat de biblioteconomie, vol.II. Partea I: Managementul colecțiilor și
serviciilor de bibliotecă, Editura ABR, București, 2013;
• Regneală, Mircea- Noi studii de biblioteconimie, Editura ABR, București, 2009.

1188
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. CONSTANTIN IONELA

GRĂDINIȚA P.P. NR.7 LUGOJ, TIMIȘ

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: grădiniță/şcoală, familie şi
societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia, dar ceea ce e important
e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună
cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru
copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea
nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are
tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de
odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine.
În primii ani de viață copilul crește și se dezvoltă sub acțiunea modelatoare a mediului familial. În
perioada preșcolarității mici, această influență se împletește mai mult sau mai puțin organic cu cea provenită
din mediul grădiniței. Cu timpul această influență educațională a grădiniței crește în intensitate până ce
devine dominantă.
Grădinița are rolul de a veghea permanent ca efortul depus la grădiniță să fie susținut și întărit în
familie. Nu este permis ca rolul acestei munci să fie anihilat, irosit sau estompat. Este foarte ușor de înțeles
ce se poate întâmpla cu un copil care învață unele lucruri la grădiniță, iar în familie altele. Exemplu: Copilul
la grădiniță se spală pe mâini înainte de masă, așează jucăriile la loc, învață să fie politicos, iar acasă nu
este pus să facă aceste lucruri. În această situație este foarte greu să se formeze la copil aceste deprinderi.
Este foarte important să existe o strânsă relație de colaborare între grădiniță și familie în vederea stabilirii
unui sistem unitar de cerințe și a unei linii clare, corecte în educația copiilor.
Sarcina cadrului didactic este aceea de a-i îndruma și de a-i familiariza cu cele mai bune metode și
procedee de educare și să le insufle tactul pedagogic.
Există părinți care consideră că a-și educa copiii este o chestiune simplă, la îndemâna oricui și care
nu necesită cunoștințe, priceperi și deprinderi speciale. Cu astfel de părinți, educatoarea va duce o muncă
de lămurire susținută, demonstrându-le cât de grea este „meseria de părinte”.
Se știe din vechime că, copiii nu sunt nici buni, nici răi. Ei pot deveni așa ca urmare a metodelor
pozitive sau negative de educare.
Deseori părinții semnalează educatoarei schimbarea în bine ce survine în comportamentul copilului
după ce acesta începe să frecventeze grădinița. Pentru ca îndrumarea cadrului didactic să fie eficientă, acesta
trebuie să cunoască mediul din care provine copilul, felul în care este crescut, cum se comportă în familie.
În această situație educatoarea va ști să aplice cele mai potrivite metode pentru a orienta și a lucra diferențiat
cu preșcolarul.
Relația grădiniță - familie poate fi menținută și întărită prin discuții zilnice cu părinții, informări,
mese rotunde, activități comune părinte – copil organizate de educatoare, serbări, excursii, drumeții. Toate
acestea fac ca părinții să aprecieze munca noastră și să conștientizeze că meseria de educatoare nu este așa
de ușoară precum pare. O bună comunicare este cheia spre o relație grădiniță – familie reușită.
În perioada preșcolarității mari începe pregătirea copilului pentru școală, adică asigurarea acelui
nivel de dezvoltare psihică generală care să-i permită învățătoarei să-și realizeze sarcinile instructiv -

1189
educative prevăzute în programa școlară. Fiind încă la grădiniță, preșcolarii își doresc să devină școlari.
Pentru a-i familiariza din timp pe copiii preșcolari cu viața de școlar, educatoarea va face o vizită la școală
și va organiza activități în colaborare cu învățătoarea care va preda la clasa pregătitoare.

Este recomandat ca la câteva zile după vizitarea școlii, educatoarea să sugereze copiilor jocul de rol
„De-a școala”. Jucându-se, aceștia vor retrăi și valorifica toate impresiile pe care le-au acumulat la școală.
Pot fi invitați elevi care să vină în mijlocul preșcolarilor și să le vorbească despre lucruri interesante despre
care au învățat la școală, să le explice că școala este o poartă spre lume. Este foarte important ca preșcolarii
să pornească pe drumul cunoașterii cu elan și entuziasm.
O direcție importantă legată de modernizarea învățământului preșcolar este deschiderea spre
societate. Cadrului didactic îi revine rolul de a stabili relații de colaborare cu instituții și persoane implicate
direct sau indirect în educație, firme, societăți comerciale, sponsori. Este bine să implicăm oficialitățile
locale în activitățile noastre pentru a le cunoaște munca. Să-i invităm la mese rotunde, discuții pe diferite
teme, serbări, aniversări, să-i colindăm de sărbători. Astfel vor avea o mai largă viziune asupra lucrurilor și
vor aprecia la adevărata valoare munca celor mici.
Având sprijinul efectiv al acestora, printr-un efort susținut și unitar, modernizarea devine o reușită.

1190
 PROIECT „CULORILE EMOTIILOR”

PROF. CONSTANTIN LENUȚA

CENTRUL ŞCOLAR PENTRU EDUCAŢIE INCLUZIVĂ
“MARIA MONTESSORI”
CONSTANŢA

Creierul copiilor este imatur. Aceasta implică faptul că au dificultăți în gestionarea emoțiilor lor, de
aici și furtunile emoționale pe care le trăiesc. Noi, educatori și părinți, îi putem ajuta să-și dezvolte
inteligența emoțională. Atunci când un copil își controlează emoțiile și reușește să gestioneze intensitatea
lor, el va reacționa mai bine la diferite situații din viață. Gestionarea bună a emoțiilor este asociată cu
menținerea unor relații bune cu ceilalți, o mai bună gestionare a conflictelor asigură succesul la școală.
Scăderea vârstei la care se manifestă comportamentele de risc (violenţă, consum de tutun, alcool,
droguri, ş.a.) determină specialiştii să realizeze prevenirea acestora la vârste tot mai mici. Abilităţile sociale
şi emoţionale influenţează comportamentele de risc ce pot apare la vârsta preadolescenţei şi adolescenţei,
în sensul că un nivel ridicat al acestora scade riscul apariţiei unor astfel de comportamente.
Proiectul a avut în vedere dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la şcolari în scopul
prevenirii apariţiei comportamentelor de risc în adolescenţă (consum de tutun, alcool, droguri,
comportamente agresive sau pasiv-agresive generate de dificultatea de adaptare la grupul de egali, de un
slab autocontrol emoţional şi de incapacitatea de a (re)cunoaşte şi exprima emoţii).
Proiectul are un număr de 8 activităţi care vizează dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale.
Durata fiecărei activităţi este cuprinsă între 40-60 minute , cu o frecvenţă lunară.
Metodele folosite sunt desenul, povestea, jocul, brainstormingul, discuţiile dirijate, turul galeriei. În
cadrul activităţilor, se recomandă aşezarea copiilor în cerc (pe pernuţe sau scăunele). De asemenea, pentru
desfăşurarea optimă a activităţilor, se recomandă lucrul în echipă și implicarea profesorului.
Exemple de activități: EMOŢIILE DE BAZĂ
Obiective:
1. Să identifice etichetele verbale corecte ale emoţiilor (competenţă emoţională)
2. Să conştientizeze posibilele cauze ale reacţiilor emoţionale (competenţă emoţională)
3. Să identifice alternative comportamentale (competenţă socială)
4. Să exerseze abilităţile de a exprima părerea proprie în faţa grupului. (competenţă emoţională,
competenţă socială)
1. ”Fructul preferat” (20 minute) – Pasul 1. Copiii vor fi aşezaţi în cerc. Pasul 2: fiecare copil îşi va
prezenta fructul preferat (de ce îi place cel mai mult). Pasul 3: fiecare copil va oferi fructul preferat celui
aflat în dreapta sa, completând propoziţia „Îţi ofer fructul meu preferat pentru că îmi place la tine…”
2. „Ştiu să spun cum mă simt” (5 minute) – Pasul 1: li se arată copiilor foi cu emoţiile de bază şi ei
trebuie să le recunoască. Pasul 2: Li se împart copiilor câte un set de 4 cartonaşe care redau emoţiile de
bază (bucurie, tristeţe, furie, teamă). Pasul 3: Li se citesc copiilor diferite situaţii şi ei trebuie să ridice
cartonaşul cu emoţia pe care cred că o vor simţi în situaţia respectivă.
EMPATIA , COOPERAREA
Obiective:
1) Să înţeleagă relaţia dintre comportament şi consecinţe (competenţă socială)
2) Să privească o situaţie din mai multe puncte de vedere (competenţă socială )
3) Să formuleze şi să exprime propria părere în faţa grupului (competenţă socială).
4) Să identifice şi să facă distincţia între propriile emoţii şi emoţiile celorlalţi (competenţă
emoţională)
5) Să-şi dezvolte abilităţile de cooperare în joc. (competenţă socială)
1. Acum sau mai târziu – li se prezintă copiilor situaţiile stimul prin joc de rol sau cu ajutorul unor
păpuşi/ marionete (tabelul de mai jos). După prezentarea fiecărei scenete copiii sunt antrenaţi să identifice
momentele potrivite sau nepotrivite pentru manifestarea anumitor comportamente. De asemenea se caută
împreună cu copiii posibile soluţii alternative.

1191
 Variantă: Câte un copil („curajosul”) este scos în faţa grupului şi se lucrează cu el o situaţie. Ceilalţi
copii vor primi două cartonaşe dintre cele folosite în întâlnirea anterioară, respectiv pe cel reprezentând
bucuria şi pe cel reprezentând tristeţea. Pe măsură ce se lucrează situaţia cu copilul din faţă, sunt consultaţi
restul copiilor prin întrebări de tipul: Cum credeţi voi că se simte doamna educatoare dacă o întrerupeţi
ACUM? Copiii răspund ridicând unul dintre cartonaşe. Sunt consultaţi apoi restul copiilor pentru a găsi cât
mai multe soluţii/ alternative comportamentale. Tema pentru acasă: Pentru data viitoare fiecare copil va
aduce o poză cu situaţii care îl bucură/ îl fac fericit (în cazul în care copiii nu au astfel de poze, să se
deseneze pe o jumătate de coală A4 în situaţii care îi fac fericiţi/ bucuroşi.

1192
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF. ÎNV. PRIMAR: CONSTANTIN MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂTEASCA-CIREȘU, JUDEȚUL ARGEȘ

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale
Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informală
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter

1193
universal , democraticşi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şide activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel decomunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional . Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor
relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un
efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii
comunităţii. Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ
din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele
lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar
aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1194
 COLABORARE ȘCOALĂ-FAMILIE

AUTOR: PROFESOR CONSTANTIN PAULA

LICEUL TEORETIC ”PAUL GEORGESCU” ȚĂNDĂREI

,,Socializarea este procesul prin care se formează personalitatea umană, prin care individul învaţă de
la părinţi, profesori, prieteni, colegi, din familie, din şcoală şi din alte instituţii, comportamente, abilităţi,
informaţii, care îl transformă în fiinţă socială, capabilă să trăiască şi să se dezvolte într-o societate.” (Pasti,
Pieleanu, Păunescu, Stoica, Niţu, 2008)
Relația dintre individ și societate este strict condiţionată de conceptele de socializare, sociabilitate şi
societate, toate acestea fiind posibile doar cu ajutorul familiei şi al şcolii. Părinții sunt modele pe care copiii,
conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează. Familia fiind prima şcoală a copiilor,
considerăm că parteneriatul şcoală-familie joacă un rol primordial în educația copilului. Atunci când şcoala
şi familia se completează şi se susţin, ele pot asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în
activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială. Un dialog permanent cu şcoala facilitează relaţia părinte-copil,
deoarece părintele află comportamentul şi rezultatele copilului în acest mediu şi poate lua
măsuri eficiente în cazul în care este nevoie. De exemplu, pentru un elev care înregistrează rezultate şcolare
slabe dacă se încheie un parteneriat cu familia și se urmează o intervenţie personalizată atunci rezultatele
şcolare ale elevului se vor îmbunătăţi. Alt exemplu, pentru un elev care creează probleme de disciplină dacă
se încheie un parteneriat cu familia și se urmează o intervenţie personalizată atunci se va obține o ameliorare
a acestui comportament.
Un punct slab al parteneriatului şcoală- familie îl reprezintă resursele limitate de timp pe care părinţii
le consumă pentru educaţia propriilor copii sau în relaţia cu şcoala, gradul ridicat de stres al unui astfel de
parteneriat cu activităţi propuse şi cu un orar zilnic bine stabilit, cu obiective clare de atins, sau chiar
educaţia limitată a părinţilor. În această situaţie, cadrele didactice trebuie să înţeleagă nivelul de
disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar şi să-şi adapteze strategiile
pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie. Pentru a nu se ajunge la
asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt chemaţi la
şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate
evenimentele importante ale şcolii cum ar fi: lectorate cu părinții, asistențe la ore din partea părinților,
consultații individuale, acceptarea unor vizite la domiciliul elevului din partea dirigintelui, serbări,
festivităţi, concursuri, spectacole, etc. să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în
cadrul familiei. Părinții trebuie să vadă în cadrul didactic un prieten, un colaborator care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Dirigintele ar trebui să identifice situațiile-problemă
din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.
Exemple de bună practică
În școala noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășurăm o mulțime de activități în parteneriat
cu aceștia:
-Activități prin care am urmărit combaterea violenței în clasa și școala noastră. Am avut ca invitați
reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât elevilor, cât și părinților despre importanța menținerii
liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
-De asemenea, am participat cu elevii și câțiva părinți de-ai lor ca voluntari în cadrul proiectului
“Let’s Do It, România!” la curățarea parcului din orașului nostru, activitate de ecologizare pentru a
sensibliza semenii cu privire la problematica pe care poluarea mediului înconjurător o ridică în ziua de
astăzi, peste tot în lume.
-Am desfășurat activitățile extrașcolare ”Idei de Weekend” - de petrecere a timpului liber în familie,
activități prin care am urmărit să-i încurajăm pe părinți să comunice mai mult cu copiii lor, să acorde mai
mult din timpul lor copiilor.

1195
 -Parteneriate educaţionale cu alte şcoli din județ prin care am avut în vedere educarea sentimentelor
de prietenie, toleranță, armonie și bună dispoziție în relațiile cu copii din alte grupuri; dezvoltarea
abilităților de comunicare eficientă, de lucru în echipă, de asumare a responsabilităților.
- Parteneriate cu azilul de bătrâni din orașul nostru în cadrul cărora am realizat vizite de Crăciun și
de Paști, oferind bătrânilor din centru programe artistice, felicitări confecționat de elevi și mici cadouri
pentru a aduce un zâmbet pe fețele acestor « trecători prin viață ». Prin aceste activități ne-am propus să
lărgim sfera de cunoaștere umană, copiii să trăiască în relație cu cei din jur, să-și dezvolte stări afective
pozitive, să cunoască aspecte ale vieții unor persoane singure, bolnave sau abandonate, stabilirea unei punți
de legătură între cele două medii diferite și adaptarea comportamentului la cerințele grupului cu care vin în
contact.

Surse bibliografice:
 Băran-Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti, 2004
 Claff Godfrey, Parteneriatul şcoală- familie-comunitate, Ed. a 2-a, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 2007

1196
 IMPORTANŢA COLABORĂRII DINTRE GRĂDINIŢĂ ŞI FAMILIE
PENTRU DEZVOLTAREA OPTIMĂ A COPILULUI PREŞCOLAR

PROF. CONSTANTIN SĂNDICA

G.P.P. JUNIOR SLOBOZIA, IALOMIȚA

Grădiniţa oferă copilului pregătirea necesară pentru şcoală valorificând potenţialul acestuia dobândit
şi existent până în acel moment. De aceea, grădiniţa şi mediul educaţional al acesteia are rolul cel mai
important în socializarea copilului cu vârsta cuprinsă într e 3-6 ani (vârsta preşcolară).
Pentru realizarea unităţii dintre așteptările educative este necesară o colaborare permanentă între
familie şi grădiniţă. În cadrul acestei colaborări grădiniţei îi revine sarcina de a dirija legătura stabilită între
factorii (membrii) direct implicaţi în relaţia grădiniţă-familie. Educatoarei îi revine sarcina de a selecta şi
valorifica „influenţele pozitive ce se exercită în familie” şi de a îndruma familia ,,în vederea exercitării
unor acţiuni educative care să fie în concordanţă cu idealul educaţional”.
Prin cunoașterea foarte bine a copilului şi a familiei sale (relaţiile dintre aceştia, mediul climatic,
bunăstarea lor), educatoarea poate să-şi formeze un set de cerinţe specifice fiecărui copil pe care apoi să le
aducă la cunoștință părinţilor pentru un demers educațional unitar în beneficiul acestuia .
În funcţie de schimbările economice, culturale, politice şi sociale se produc schimbări în cadrul
posibilităţilor educative ale familiei, mai ales la copiii care intră în cadrul instituţionalizat al grădiniţei.
Dacă nu există o colaborare între grădiniţă şi familie există riscul unui serviciu educațional
incomplet și deficitar, datorat nu numai lipsei de comunicare, dar și lipsei de susținire financiară din partea
financiară ministerului educației, aceast espect fiind de fiecare dată acoperit de contribuțiile voluntare din
partea părinților . Atunci când şcolile, familiile şi comunităţile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei
colaborări sunt fără nici o urmă de îndoiala, copiii.Ei vor învăța în spații curate, bine dotate cu material
didactic , atractive și adaptate nivelului lor de cunoștințe .
Colaborarea permanentă şi obiectivă a părintelui cu grădiniţa are efecte puternice asupra rezultatelor
copilului. Această colaborare are ca obiective , printre altele :
-susţinerea educaţiei de către părinţi, prin continuitatea ajutorului dat la clasă şi acasă;
-stimularea participării părinţilor în cadrul activităţilor de la clasă împreună cu copiii lor;
-comunicarea permanentă părinţi-educatori în legătură cu sănătatea, siguranţa, alimentaţia,
supravegherea și condiţiile familiale;
-sprijinul părinţilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor educative ale copiilor;
-încurajarea părinţilor de a participa în luarea deciziilor şcolare și extrașcolare .
-colaborarea cu agenţi economici, biserica, societăţi culturale pentru realizarea de evenimente/acţiuni
extraşcolare, culturale.
Reformele educaţionale de după anii '90 au oferit posibilitatea instituţiilor de învăţământ de a fi
autonome, de a permite mai mult implicarea părinţilor la succesul şcolar al copiilor prin îmbunătăţirea
ofertei educaţionale şi a bazei materiale. De multe ori însă se ivesc dificultăţi de ordin material sau
comportamental, atât din partea părinţilor cât şi din partea cadrelor didactice, a conducerii unităţilor de
învăţământ, ce pun în dificultate colaborarea grădiniţă-familie.
Se pune astfel problema dacă:
-grădiniţa nu poate influenţa mediul familial;
- întâlnirile grădiniţă-familie sunt puţine şi mai mult formale;
-părinţii consideră că ceea ce se întâmplă în grădiniţă nu-i interesează şi nu participă nici la deciziile
clasei, ale grădiniţei.
Deşi educatoarele observă importanţa pe care o are familia în educaţia copilului, părinţii consideră că
ceea ce învaţă în grădiniţă este de ajuns pentru educaţia copilului. Acest lucru duce la rezultate slabe ale
copiilor, raporturi părinţi-educatoare mai mult în aparenţă, iar cadrele didactice tratează această legătură
grădiniţă-familie într-un plan secundar.
Dacă părinţii şi educatoarele descoperă eficienţa conlucrării permanente: copiii au de câştigat,
colaborarea devine permanentă şi performantă, părinţii sunt puşi în situaţia de a lua decizii pentru copii lor
în cadrul

1197
 grădiniţei, se organizează cursuri pentru educatoare şi părinţi, cadrele didactice recunosc şi încurajează
activităţile comune de orice tip cu părinţii. Odată ce părinţii conştientizează rolul implicării lor în activitatea
grădiniţei, aceştia devin mai responsabili în educaţia propriilor copii şi creşte calitatea rezultatelor şcolare.
O serie de probleme ale copiilor ivite din familie cum ar fi: atitudinea copiilor faţă de cei din jur
(atitudine influenţată de problemele familiale), lipsa banilor, atmosfera tensionată ce ajunge de multe ori
până la violenţă, nivelul scăzut de cultură; nu se pot tranşa decât printr-o colaborare permanentă între
educatori, cadre medicale şi personalul auxiliar al grădiniţei.
Pentru a evita aspectele negative, educatoarele au nevoie de anumite măsuri precum: informări
periodice despre activitatea copilului în cadrul unor contacte directe cu părinţii, explicarea desfăşurării
procesului instructiv -educativ părinţilor de către educatoare, pentru a nu da naştere unor divergenţe de
opinii, evaluarea corectă a copilului, chiar dacă nu este pe placul părintelui şi explicarea evaluării în aşa fel
încât să nu creeze conflicte.
Familia şi grădiniţa vin în sprijinul dezvoltării viitoarelor personalităţi, copiii de azi vor fi adulții de
mâine şi de aceea este bine ca ambele instituţii să fie apropiate, să colaboreze și să se ”alieze” în beneficiul
preșcolarului .
Pentru acest lucru este esențial ca educatoare să cunoască , așa cum am mai precizat, foarte bine
copilul,
condiţ iile familiale în care trăieşte, raporturile familiale.
De-a lungul anilor în care am lucrat ca educatoare, am observat care sunt întrebările la care părinţii
doresc să primească răspunsuri. Ele diferă de la părinte la părinte, de la comunitate la alta. Dacă pe unii îi
interesează doar dacă copilul a mâncat și a dormit, alții doresc să afle ceva mai multe detalii legate de felul
în care s-a purtat doamna cu el, dacă l-a certat cineva și doar în cazuri foarte rare, copilul este întrebat ce a
învîțat, dacă el a fost cuminte, sau dacă el a supărat-o pe doamna sau un alt copil.
Cu răbdare și mult tact, perspectiva de abordare a părinților se poate schimba, aceștia pot fi
transformați în parteneri de nădejde pentru că , o dată ce li s-a demonstrat ca la grăddiniță se fac lucruri
foarte importante pentru integrarea copilului cu succes în mediul școlar , dar și pentru conturarea
personalității sale, părinții își oferă sprijinul necondiționat și în orice context .
Pentru a face din părinți adevărați aliați trebuie să îi introduci în lumea învățământului preșcolar, să
derulezi în parteneriat cu ei activități instructiv-educative și extrașcolare , diverse ieșiri în context nonforal,
pentru ca ei să observe reacția copiilor , evoluția lor în ceea ce privesc anumite deprinderi dobândite la
grădiniță și modul în care interacționează în cadrul microgrupului, etc.
Un părinte responsabil este dispus să facă totul pentru copilul său, indiferent de situație, iar un părinte
ce este convins că și grădinița , prin reprezentantul său-educatoarea, este dispusă să facă același lucru, este
un părinte fidelizat și implicat în totalitate .
În cei 18 ani la catedră m-am convins că fiecare generație de copii vine cu o altă titpologie a
părintelui, dar , prin proiecte de parteneriat bine gândite, am reuțit să determin părinții să fie implicați în
demersurile grădiniței de a-i face pe preșcolari niște școlari ce s-au adaptat ușor mediului mai strict din
școală și, mai târziu, niște adolescenți echilibrați .

BIBLIOGRAFIE :
1.I.Nicola, I. D. Fărcaș, Manual pentru cls. A IX-a, scoli normale , Ed. Did. Și Ped. București, 1995
2.Robu M. Empatia în educaţie, Ed. Did. Publishing House, 2008
3.www.academia.edu

1198
 SISTEME DE ÎNVĂȚĂMĂNT-ROMÂNIA-OLANDA-SPANIA

PROF. CONSTANTIN SÎNZIANA-LORENA

Comparativ cu sistemele de învățământ europene România prezintă atât asemănări cât și deosebiri
față de Olanda și Spania.
În privința învățământului obligatoriu, în toate țările este gratuit, durata fiind diferită: în România și
Olanda durează 11 ani, iar în Spania 10 ani. În Olanda copiii sunt incluși în învățământul primar de la vârsta
de 4-5 ani față de 6-7 ani în România și Spania.
În Spania, după finalizarea clasei a XII-a elevii primesc diploma de Bacalaureat fără a susține examen
ca în România.
Elevii olandezi trebuie să se orienteze ce facultate doresc să urmeze, de la vârsta de 12 ani când trec
în învățământul secundar. Cei care optează pentru învățământul secundar de tip HAVO pot urma doar
facultățile de știinte aplicate, care oferă doar diplome de licență și de master, iar cei care termină
învățământul secundar VWO se pot înscrie la universități de cercetare care oferă pe lângă licență și master
și diplomă de doctorat. Sistemul olandez conștientizează importanța carierei de la vârste mai fragede iar
persoanele capabile au timp să- și demonstreze abililitățile de care dau dovadă pe parcursul celor 11 ani de
studii.
Nota de trecere la evaluări pentru Spania și România este 5, însă în Olanda elevii trebuie să obțină nota
6. În România nota 6 este nota de finalizare a ultimului stadiu din etapa respectivă de învățământ.
Învățământul spaniol oferă mai puține calificative în prima etapă de învățământ, ceea ce psihologic
reprezintă un avantaj. Copiii nu văd diferențe imense de pregătire între ei, ci doar un mic salt al unora dintre
ei și pot fi motivați să-și ajungă din urmă colegii mai bine pregătiți.
În Olanda perioada de studii anuale este de 36 de săptămâni dar se întinde pe 11 ani, fiind mai bună
pentru că elevii se pot pregăti mai intens pentru viață.
Sistemul de evaluare cu mai multe note este mai benefic pentru că un elev și/sau student poate vedea
nivelul său real și modul în care poate progresa. Acest nivel de evaluare ar trebui implementat în toate
sistemele de învățământ, în fiecare etapă de studiu după ciclul primar, atât la evaluările semestriale, cât și la
testările aferente admiterilor sau la bacalaureat (eliminând acel sistem admis-respins.
Făcând referire la rolul cercetătorului în cadrul investigaţiei comparativă, cercetătorii din domeniu
au subliniat ideea conform corelația profesor-cursant este un ingredient esenţial. Indiferent de sistemul de
învățământ, de modul de orgnizare, de perioada studiilor și de modurile de evaluare, importantă este relația
dintre elev-profesor. Dacă un elev nu-și dorește propriul progres, indiferent de cât de bun ar fi mentorul
său, acesta va porni pe un drum greșit. Un mentor trebuie să atragă eleveul precum o celebritte își atrage
propriul public care-i devine devotat. Alegerea unor cursuri și modalități de predare flexibile, axate pe elev,
sunt benefice pentru bunul mers al sistemului de învățământ. Un sistem vechi, rigid, provoacă repulsie și
nesiguranță, iar elevul, inevitabil, va atrage profesorul într-un joc de-a șoarecele și pisica.

Concluzii:
Cercetarea realizată a permis derivarea unor considerații concluzive ce au subliniat următoarele:
Nu există un model ideal de evaluare al cursanților și modul de percepere, de învățare este în mod
direct, influențat de perioade de studii dintr-un an și de numărul sesiunilor de învațare (numărul de ani). Cu
cât există o corelație mai bună între timpul petrecut pentru studii și cele de experimentare a vieții, cursantul
învață filosofia vieții, a muncii și a modului de relaționare cu cei din jurul său.
Conceperea acestor programe de evaluare și notare trebuie să fie bazate pe observaţii conform căreia
profesorii trebuie să acorde sprijin ân inșusirea informațiilor de către cursanți folosind și îmbinând armonios
partea teoretică cu cea practică, subliniind rolul și importanța materialului didactic predat.

1199
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV. PRESCOLAR CONSTANTIN SORINA

GRĂDINITA NR.255 SECTOR 3-BUCURESTI

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil:
stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în
dezvoltare etc.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului între grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a
familiei lui orice angajat al instituţiei este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet
în fiecare dimineaţă, bucătăreasa, bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora
mai mare care-i ajută pe cei mici să-şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este
întotdeauna un sprijin. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de
competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.);
 Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);

1200
  Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii
primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora.
În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate cu:
 instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor
membrilor comunităţii;
 asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;
 parteneri privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de voluntariat;
 mass-media, pentru promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, valorilor etc.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
,,Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

1201
 ȘCOALA ȘI FAMILIA

INF. CONSTANTIN VALENTINA IRINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2, PIATRA – NEAMŢ

Pe parcursul activităţii şcolare şi extraşcolare, prin demersurile pe care le întreprindem, urmărim

formarea capacităţilor intelectuale şi abilităţilor practice, educarea elevilor potrivit cerinţelor vieţii sociale.
Şcoala şi familia trebuie să se susţină şi să se completeze reciproc, să devină parteneri în educaţia
copiilor.
Considerăm că realizarea unei legături reale între şcoală şi familie ca parteneri egali este o necesitate,
iar implicarea părinţilor în activităţi este mai mult decât necesară.
Încă din clasele primare, se stabilește contactul între şcoală şi familie, din care profităm şi noi, cadrele
didactice şi părinţii, o colaborare pe care o cultivăm cu perseverenţă pentru a menţine unitatea de cerinţe în
educaţia copiilor.
Inițiem activități cu părinții cu următoarele obiective:
- să formăm familia în spiritul ideii de partener egal în educaţia copiilor;
- să convingem părinţii să investească în dezvoltarea personală a copilului şi a grupului în ansamblu;
-să creăm un mediu educativ pozitiv, favorabil, adecvat pentru a stimula învătarea spontană a
copilului;
- să iniţiem acţiuni în care părinţii să achiziţioneze informaţii şi cunoştiinţe pe care să le folosească
în educarea propriilor copii.
Activitățile se desfășoară pe întreg parcursul anului școlar, unde implicăm pe lângă părinţi, bunicii,
medicul şcolar, informaticianul, asistenta medicală și poliţistul de proximitate. Întâlnirile se desfăşoară
lunar şi cuprind multe teme interesante, după cum urmează: „Să ne cunoaştem copii!”, „Ce ne place şi ce
nu ne place la copilul nostru”, „Mai bine previi decât să te îmbolnăveşti”, Ne pregătim de serbare”, „Familia
şi copilul”, „”Drepturile copilului şi responsabilităţile adultului”, „Cum reacţionăm când ne supără copilul”,
„E ziua copiilor!”, „Ora bilanţului”.
După prezentarea unor materiale suport, părinţii sunt provocaţi la dialog. Împreună am ajuns la
concluzia că respectul, politeţea, bunătatea, sinceritatea, asumarea responsabilităţilor, dragostea faţă de
frumos, toleranţa, spiritul de dreptate sunt trăsături la a căror formare familia are o contribuţie deosebită.
Aceste acțiuni au permis schimbul de idei şi opinii, au făcut posibilă întrepătrunderea experienţei
parentale cu cea a educatorilor. În unele situaţii au determinat o reconsiderare a atitudinii atât a părinţilor,
cât şi a cadrelor didactice în raport cu unii elevi, sau cu clasa de elevi în anumite situaţii.
Unul dintre părinţi spunea odată că pentru meseria de părinte nu te pregăteşte nici o facultate şi acestei
opinii s-au alăturat şi ceilalţi. Au fost foarte interesaţi de lectoratele desfăşurate pe parcursul colaborării
noastre. Am folosit prezentările PPT pentru unele teme, precum: “Cum să ne cunoaştem şi să ne înţelegem
copiii”, “Puterea exemplului din familie”, “Tema pentru acasă - o provocare pentru elevi, învăţători,
părinţi”, etc.
Am dorit să evidenţiem faptul că cea mai mare bogăţie a părinţilor o reprezintă copiii, dar şi nevoia
copiilor de a petrece timp cu părinţii lor, de a desfăşura activităţi împreună. De aceea, părinţii trebuie să-şi
organizeze astfel timpul încât să satisfacă această necesitate.
Părinţii sunt atraşi în activități desfăşurate la nivelul clasei sau în parteneriat cu terţi pe parcursul
întregului an școlar.
Implicarea părinţilor în organizarea şi realizarea unor activităţi extraşcolare: vizite, drumeţii,
concursuri, serbări, sărbătorirea unor evenimente din viaţa de elev sau din viaţa şcolii, confecţionarea unor
măşti şi costume de carnaval, pregătirea lucrărilor pentru expoziţia „Armonii de toamnă”sau a celor pentru
„Târgul de mărţişoare” face din cei trei parteneri: elevi, părinţi, învăţător, o echipă, favorizează cunoaşterea
reciprocă, aprecierea efortului şi rezultatelor, constituie o nouă experienţă de învăţare pentru fiecare. Astfel,
părinţii se simt utili, iar interesul acestora pentru şcoală creşte, colaborarea devine mai intensă.
Părinţii au fost încântaţi să se implice în activități ce au vizat formarea deprinderilor de lectură, de
dezvoltare a interesului şi motivaţiei copiilor pentru textul tipărit, pentru carte, în general.
Meseriile unor părinţi ne ajută să derulăm activități referitoare la protecţia şi securitatea copiilor .
Prin Micul pieton, parintele politist, prin autoritatea profesiei, i-a învăţat pe copii să cunoască şi să aplice

1202
regulile de circulaţie, le-a explicat urmările grave ale unei clipe de neatenţie, i-a implicat într-un concurs
de artă plastică pe teme rutiere, dar şi într-un concurs „Cine ştie regulile de circulaţie, câştigă!”
Combaterea violenţei fără violenţă şi inocularea spiritului de toleranţă în comportamentul celor
mici, implicarea cât mai multor factori în acţiune rămân obiective permanente. În urma derulării unor
activități s-a constat îmbunătăţirea stării disciplinare a elevilor, diminuarea manifestărilor de violenţă
în limbaj şi comportament.
Pe parcursul unui an școlar, am încercat să conştientizăm părinţii că investiţia în educaţie este una
profitabilă, care niciodată nu va da faliment şi să ne facem din familie un aliat pentru o acţiune educativă
profundă şi de durată.
„Dacă societatea ar plasa educaţia în centrul atenţiei, închisorile ar deveni muzee, poliţiştii ar deveni
poeţi, iar psihiatrii ar deveni muzicieni…”, spunea Augusto Cury
Potrivit feedback-ului, părinţii au văzut în noi un prieten, un colaborator, un om care-i poate ajuta, îi
poate sfătui, cu care se poate consulta în formarea personalităţii copiilor lor.

Bibliografie:
Augusto Cury – Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi – Editura For You, Bucureşti, 2005
Faber Adele, Mazlish Elaine, Comunicarea eficientă cu copiii – acasă şi la şcoală, Editura Curtea
veche, Bucureşti, 2002

1203
 RELAȚIA FAMILIE-GRĂDINIȚĂ ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘC. CONSTANTINESCU MIHAELA

GRĂDINIȚA NR. 62, BUCUREȘTI, SECTOR 4

Mediul familial, sub aspect afectiv, este o școală a sentimentelor deoarece copilul trăiește în familia
sa o gamă variată de relații interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită.
Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către copii a diferitelor trepte de învăţare.
Anumiţi factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: pregătirea școlară a copiilor, lipsa legăturii
părinţilor cu școala și starea materială precară. Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și
educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire,
grijă și atenţie. Ei se simt iubiţi și în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face
morală și nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns
legată de nevoia de dragoste.
Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă și brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii
echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere și atașament, o falsă autoritate
duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă și
să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune și dreptate, stăpânire de sine, înţelegere și spirit
de colaborare între copil și părinte.
Formarea personalităţii copilului implică și rezolvarea unor situaţii conflictuale și frustrante. Pentru
copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor când unul e contra celuilalt. Este important să-i
vadă pe părinţi că își soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre
copil și părinţi sau dintre părinţi îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să
vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părinţii nu trebuie să-și reproșeze unul altuia deficienţele pe care le
au copiii lor, fiindcă ambii părinţi trebuie să colaboreze în educarea lor.
În cadrul familiei întâlnim coabitarea unui număr mare de membri, aparţinând mai multor generaţii,
cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalităţi proprii unor diverse niveluri de viaţă și
cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecţiunea mutuală și consens între toţi membrii ei. Unitatea
de vederi între bunici și părinţi privind educaţia va duce la realizarea și întărirea unităţii lor. Copilul are
încredere în părinte, dar aceasta să fie susţinută prin fapte și prin ţinută.
Relaţia școală-familie trebuie privită de părinţi ca fiind un factor al dezvoltării copilului. Prima zi de
școală este cea mai importantă sărbătoare din viaţa copilului și a familiei. Trecerea de la joacă la lecţie cere
concentrare, eforturi de voinţă și de răbdare din partea copilului. De aceea, este bine ca părintele să-i fixeze
un program zilnic cu o siestă recreativă sau somn, teme și activităţi care-i plac. Cel mai bun îndemn pentru
lecţie este climatul familial, unde părinţii muncesc cu voie bună. Prin acest regim zilnic familia va contribui
la formarea deprinderilor de muncă independentă și a spiritului de iniţiativă. Familia are rolul și de a-i educa
pe copii pentru viaţă, zilnic să frecventeze cursurile școlare, pentru a asimila ușor și integral cunoștinţele,
să fie mereu punctuali la școală. Un copil este cu atât mai bun la școală cu cât părintele se implică mai mult
în activitatea lui. Niciodată părinţii să nu facă comparaţie între copiii lor și alţi copii, prieteni sau fraţi când
este vorba de învăţătură, fiindcă la unii vârsta cronologică este egală cu vârsta mentală, iar la alţii este
diferită. Pentru a-l ajuta să iubească învăţătura, fiecare părinte să se concentreze asupra a ceea ce face
copilul corect, să-l ajute să-și exprime plăcerea pentru lectură (cărţi, reviste, ziare), fiindcă ele reprezintă
sursa de informaţie.
Să nu uităm, copiii au nevoie de modele de viaţă, pe care și le iau de regulă din familie, din mediul
școlar, din lecturi sau din filme. Familia are rol important în formarea și cultivarea deprinderilor de a alege
modelul de viaţă, mai mult decât atât, chiar oferindu-i propriul model.
În ceea ce privește familia, se diferenţiază trei grupe de greșeli educative ale părinţilor: grija excesivă,
severitate excesivă și indiferenţă. În familiile cu părinţi hiperprotectori, copiii sunt neliniștiţi, fricoși,
dependenţi, greu adaptabili. În cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de
la asprime exagerată la exces de protecţie, îngăduinţă și răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări
de echilibru emoţional și afectiv.
Unii părinţi ţin neapărat și vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o
anumită să-profesie. Din această cauză școlarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus

1204
unei supraîncărcări ce poate avea repercusiuni de natură psihică. La fel de grav este și dezinteresul faţă de
educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent, iar mama prea indulgentă, nu se poate realiza
educaţia, în subconștientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt
exagerat de severi, climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va
fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă, se va lăsa pedepsit pentru orice.
Părintele este pentru copil și un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea,
fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui:
– să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activităţi, ţinând cont însă de
posibilităţile lui psiho-fizice;
– să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată
experimenta, citi și visa sub supravegherea părinţilor;
– să-i permită să se antreneze în activităţile extrașcolare pentru a-și satisface trebuinţele de activitate
și de cunoaștere;
– să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul
afectat pentru activităţile de tip „pasiune”;
– să-i ofere modele ale unor tineri și adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură și comportare
demnă;
– să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depășirea dificultăţilor.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul, care poate avea loc în orice
împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă etc.
Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie sănătoasă îl face
pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil,
competent, demn, împlinit și fericit.

1205
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ
PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE

PROF. CONTES OANA ANISIA

GRADINITA CU P.P.NR 1 TG-JIU

Factorul decisiv in dezvoltarea unui om, este bineinteles-scoala

Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de
educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru a sigura
reuşita şcolară.

Motto:
“ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”
Din Child’s Appeal

Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru.

1206
 Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.
În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur
calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute
dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a
afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE :
• Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
• Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
• Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
• Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;
• *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
• Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

1207
 “MODELUL FAMILIAL” ŞI “MODELUL ŞCOLAR”
ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII COPIILOR

PROFESOR ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR, COPOS ELENA

“Pentru fiecare familie bijuteria cea mai de preţ ar trebui să fie copilul ... Calitatea de om se naşte
din iubire a cărei unică măsură este conştiinţa morală.” Ion Vulcănescu
Copilul este o fiinţă în evoluţie, o fiinţă a cărei activitate este apreciată după mediul familial în care
se dezvoltă – mai tolerant sau mai sever, mai tandru sau mai aspru, mai calm sau plin de conflicte. Depăşind
starea de “atmosferă de familie”, trebuie să avem în vedere că în primă instanţă familia este cea care
răspunde trebuinţelor elementare ale copilului: de afecţiune şi de protecţie. Aceasta constituie condiţia sine
qua non pentru ca această fiinţă fragilă să înveţe să se construiască pe sine în raport cu ceilalţi, să efectueze
primele experienţe sociale şi sentimentale.
Problema raportului dintre “modelul familial” şi “modelul şcolar” nu este nouă. Ea constituie şi
rămâne o temă deschisă discuţiilor, întrucât reflectă confruntarea a două “atitudini” care modelează, în mod
succesiv, două etape importante în formarea personalităţii copiilor, în momentul trecerii din mediul familial
în mediul şcolar(A. Berge, D. W. Winnicott, C. Păunescu).
Modelul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un “candidat la maturizare” (H. Pieron), deosebit de receptiv
la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra copilului. Copilul trebuie socializat şi modelat,
iar fundamentarea personalităţii sale, se realizează în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională
trăită în mod direct, nemijlocit, de copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe
durabile asupra personalităţii în formare a tineretului.
Adaptarea, la vârstele mici, se realizează prin imitaţie, copilul raportându-se permanent la persoana
adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor “copil - părinţi” vor
marca profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco). Cei doi părinţi, deși implicaţi egal în procesul de
educaţie, deţin roluri diferite. Mama asigură căldura afectivă, tatăl reprezintă autoritatea şi prestigiul social.
Mama are o “funcţie interioară”, pe când tatăl, o “funcţie exterioară”, prima rederindu–se la atmosfera
intrafamilială, pe când cea de-a doua, la comunicarea socio-familială. Ambii asigură sentimentul de confort
şi securitate pentru copil.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru şcoală, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a activităţilor
curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de activităţi, de
achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu şcoala va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instruire şi
educaţie ar deveni inoperant.
Distorsiunile relaţionale dintre copil şi educaţie, raportate la modelul ales din familie, constituie prima
verigă cauzală a eşecului sau a succesului şcolar.(A. Berge, R. Laforgue, H. Abramson). Fenomenul are la
bază, pe lângă actul interiorizării, şi o puternică coloratură emoţional-afectivă.
Modelul parental, astfel investit, se va continua cu cel şcolar, ce trebuie să asigure o continuitate şi
nu o ruptură, fiind un fenomen de substituţie. Asimetria, nesincronizarea celor două modele, familial şi
şcolar, va fi trăită în subiectivitatea copilului, atât ca o traumă emoţională, generatoare de conflicte
interioare, cât şi ca o dezorientare a axei valorice, aflată în stadiul de debut.
După ce copilul intră într-o instituție de educație și învățământ (grădiniță, școală, liceu) sarcinile
educației se divizează între aceste instituții și familii. Educatorii trebuie să aibă rolul coordonator. Acest
lucru trebuie făcut cu mult tact, pentru ca părinții să nu se simtă marginalizați sau subestimați. Din contra,
ei trebuie să simtă în continuare responsabilitate pentru educația copiilor, atât atunci când se ivesc fenomene
negative cât și în sprijinirea activităților educative.
Îndrumarea părinților, atât cea realizată prin ședințe, cât și cea individuală trebuie să se facă în mod
diferențiat, în funcție de nivelul de cultură al părinților cât și de particularitățile lor de personalitate.
În domeniul educației intelectuale părinții nu pot da ajutor afectiv și nici nu este bine să li se pretindă.
Ei pot fi de folos școlii creându-le copiilor condiții adecvate pentru desfășurarea activităților de studiu
individual.

1208
 Un rol deosebit are familia în domeniul educației morale. Sintagma românească a “celor șapte ani de
acasă” vizează tocmai educația morală, adică expresia exterioară a acesteia: comportamentul.
Comportamentul elevat (cetățenesc, civilizat, moral) nu apare de la sine, ci numai în măsura în care părinții
se preocupă de formarea lui. Iar aceasta nu se poate face, în familie, prin cursuri sau conferințe, ci prin
modelul pe care îl oferă copiilor, care se vor strădui să-i imite.
Respingerea modelului parental și a celui școlar va orienta copilul spre a căuta modele în societate,
care datorită fragilității și imaturității puterii decizionale și a opțiunii valorice, la vârsta școlară vor fi de
cele mai multe ori improprii sau chiar periculoase,
Este important de menționat faptul că unii copii, în special cei care provin din familii hiperprotectoare
sunt “apărați” de părinți, în cazul eșecurilor școlare, prin confruntarea acestora u școala și cu profesorii. Ne
aflăm, în acest caz, în fața unor conflicte între “modelul familial” şi “modelul şcolar”. În aceste situații
cei care suferă sunt elevii, iar inadaptarea și eșecurile școlare se vor adânci. Școala, prin “modelul
educațional” oferit elevilor, trebuie să continue, să prelungească și să dezvolte “modelul familial”,
contribuind, în felul acesta la dezvoltarea, pe linie psihopedagogică a copiilor.
O situație normală nu este decât cea dată de un model familial pozitiv, protector, continuată pe un
plan superior, de un model școlar stimulant, în sens motivational. În aceste situații, elevul este stimulat, i
se oferă motivații, i se dezvoltă interese, îi sunt cultivate vocații, se formează caractere și o conștiință a
responsabilității și datoriei, toate contribuind la formarea unei personalități echilibrate, și stabile, condiție
a progresului individual.

Bibliografie:
1. Berge A., Copilul dificil, EDP, București, 1972
2. Berge A., Defectele copilului, EDP, București, 1968
3. Paul Osterrieth, Copilul și familia, Ed.Didactică, București, 1979

1209
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE

CORAȘ FLORICA-SABINA
ȘCOALA PRIMARĂ BATĂR

Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul
familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative
ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă ’’.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii . Ea este
factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

1210
 EDUCAŢIA, REZULTATUL ACŢIUNII TRIADEI FAMILIE-ŞCOALĂ-
SOCIETATE

PROFESOR, ANCA CORDUNEANU

COLEGIUL NAŢIONAL ,,ŞTEFAN CEL MARE”, TG.NEAMŢ

În iconomia Creaţiei, omul e singura fiinţă teandrică , microsmos , nu monadă, provocare şi mister.Iar
această fiinţă plină de virtualităţi şi de provocări nu îşi poate da măsura în lumea acesta în care a fost chemat
la fiinţă deât dacă trece prin procesul complex al educaţiei (înţeleasă în sensul ei profund, autentic, de
umanizare ,,, şlefuire”), paideia (gr.), întoarcerea omului în şi spre adevărata sa natură(Platon, Mitul
peşterii, din dialogul Republica). Este evident faptul că educaţia ca proces de formare-umanizare continuă
a omului se desfăşoară având trei axe de susţinere:familia , şcoala, societatea.
În secolul XX , filosoful francez E.Levinas a dezvoltat o formă aparte a eticii, pe care anumit-o ,,etica
întâlnirii cu celălalt”şi care se centreză pe eterna temă umană, eu-tu, şi despre care a scris cu mult farmec
şi Martin Buber.E un truism faptul că actul educaţiei, procesul de formare-umanizare continuă a omului se
bazează pe doi actori principali-elevul şi profesorul.Iar educaţia, ca formă completă a paideiei, se poate
identifica cu ştiinţa şi arta vorbirii, cu forţa tăcerii expresive(parcă amintindu-l pe Blaga , cu sublima-i
tăcere din debutul vieţii), cu profunzimea şi provocarea întrebării , cu polisemantismul
nonverbalului(Laurenţiu Şoitu).Educaţia are ca nucleu funcţional permanent comunicarea , iar aceasta
exprimă dorinţa firească a omului de a se face observat şi observabil, de a cunoaşte , de a înţelege.Exerciţiul
comunicării se învţă în familie, acolo unde , în ,,Academia celor şapte ani de acasă” începe adevărata
educaţie şi modelare a candidatului la umanitate. Aici primeşte copilul cele mai eficiente şi mai importante
informaţii cu privire la nevoile biologice(sănătatea corporală, dar şi cea a minţii), nevoia de identitate(cine
suntem , ai cui), nevoile sociale( nevoia de a fi împreună cu ceilalaţi, suntem fiinţe sociale), nevoia de
afecţiune, subscrisă nevoii de respect.În familie se conturează scara de valori a copilului, modele parentale
fiind decisive. Şcoala vine şi completează, întregeşte ceea ce familia a propus în demersul existenţial ,
ontologic al viitorului adult.Cele mai importante relaţii ale personalităţii sunt generate de familie şi sunt
fundamentale pentru oricine:relaţiile de filiaţiune(de gradele I, II, III ), relaţiile afective , relaţia cu
Dumnezeu (cea mai importantă în dezvoltarea armonioasă a copilului- a se vedea cum sunt ,,asaltate „ astăzi
şcolile catolice în Franţa secularizată ).
Alături de familie, şcoala trebuie să formeze, înaintea sistemelor de cunoştinţe sau măcar odată cu
ele , caractere, iar aici profesorul, ca model viu, funcţional, are un prim rol şi o responsabilitate
imensă.Profesorul îşi adaptează metodele la capacitatea intelectuală a elevului , la atitudinea elevului faţă
de profesorul însuşi, faţă de şcoală, îndatoririle şcolare, colectivul clasei, familie şi faţă de sine însuşi.Aici
este aplicabilă sintagma ,,măiestrie pedagogică” , ce se identifică cu ,,priceperea de acţiona în diferite
situaţii prompt, eficace”(V.Pavelcu), faptul de a avea simţul măsurii , ţinând seama atât de particularităţile
elvului cât şi de caracterul special al situaţiei în care acesta se află, în contextul general în care funcţionează
astăzi şcoala..Profesorul trebuie să fie nu numai transmiţătorul, emiţătorul avizat al unor informaţi
specializate, el trebuie să-i demonstreze elevului că valorile nu sunt abstracţii ,,, idealuri de neatins”, ci că
ele sunt fundamentale vieţii, fac parte din structura, din ţesătura lumii şi a noastră ca fiinţe libere şi
raţionale.Kant ne învaţă că actul moral are valoare numai în măsura în care este autonom şi că omul devine
om prin educaţie , care presupune îngrijirile (în stadiul copilăriei), disciplina (care-l face om) şi cultura(prin
instrucţie, de-a lungul întregii vieţi).Astăzi, în postmodernism, sub dominaţia nefastă a marxismului
cultural şi sub asaltul tehnologiei care transformă oamenii într-o masă amorfă, uşor de manipulat, şcoala şi
familia (cea mai lovită prin desacralizare)sunt redutele bunului simţ şi ale normalităţii.Societatea în
ansamblu pare sa articuleze greu un mesaj coerent si firesc.Sub asaltul ştirilor lipsite de importanţă( când
nu sunt false şi foarte agresive) tânăra generaţie e foarte expusă şi uşor de victimizat.Lupta este grea , dar
nu şi imposibilă.Şcoala trebuie repusă în drepturile ei şi cu privire la perspectiva valoristă asupra educaţiei
este frumos să amintim aici contribuţia lui Ştefan Bârsănescu , cel mai important exponent al pedagogiei
culturii de al noi.Format la şcoala germană, fostul student al lui Eduard Spranger , afirma : ,,educaţia este
activitatea de a înrâuri pe individ, orientându-i evoluţia în direcţia vibrării şi creării valorilor printr-o operă
triplă de îngrijire , de îndrumare şi cultivare”.Constantin Noica afirma: ,,Un tânăr căruia nu-i poţi trece o
incertitudine îţi este o înfrângere”, deci unul cu care nu te-ai întâlnit, şi în faţa căruia discursul tău e ,,vânare

1211
de vânt”.Educaţia oferită prin orele de religie poate impresiona şi stimula spiritul şcolarului prin caracterul
ei generos , conturând o copilărie dominată de altruism , un simţ civic autentic(datorită capacităţii
empatice), o inteligenţă emoţională plină de prospeţime, de bunătate(aristocratică manifestare umană).
,,Triada”familie –şcoală-societate se află astăzi într-o situaţie fără precedent, (deşi Ecleziastul ne
avertiza că nu e nimic cu adevărat nou sub soare), paradigma existenţială având un dinamism nemaiîntâlnit
în istorie, iar educaţia este ea însăşi supusă timpului-pâlnie, timpului rotitor care propune adeseori disoluţii
înainte de însuşi actul creaţiei.Idealul educaţional influenţat de perioadele istorice sau deformat de
altele(prin exemplul trist al lui ,,homo sovieticus”)trebuie să fie umanizarea continuă a omului prin
întoarcerea la cultura umanistă, chiar şi când trece prin ,,pedagogia mirării”.Iar primul care se miră
inteligent, chemându-i şi pe alţii în spaţiul ,,mirării metodice”(Descartes), trebuie să fie profesorul care
cheamă părintele , astfel încât amândoi să se regăsească mai buni şi mai înţelepţi în privirea copilului...

Bibliografie
Cucoş , Constantin:Pedagogie şi axiologie, EDP, Bucureşti, 1995
Pavelcu , Vasile:Psihologie pedagogică, EDP, Bucureşti, 1962
Şoitu, Laurenţiu:Pedagogia comunicării, Institutul European;Iaşi, 2001

1212
 METODE MODERNE ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

PROF. ÎNV.PRIMAR CORICI DANA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 16 TAKE IONESCU, TIMIŞOARA

A fi învăţător e un dar de la Dumnezeu. Anonim

Metoda e acel drum pe care-l urmăm pentru a atinge obiectivele propuse. E instrumental cu ajutorul
căreia elevii, sub îndrumarea cadrului didactic sau independent, îşi însuşesc cunoştinţe, îşi formează
deprinderi, priceperi, capacităţi, atitudini. Tot metoda presupune şi un plan de acţiune, e un instrument de
lucru în activitatea de cunoaştere şi formare a abilităţilor.
Învăţarea prin cooperare are mai multe beneficii: creşterea capacităţii de fixare a cunoştinţelor,
atitudinea pozitivă faţă de disciplinele şcolare, dezvoltarea abilităţilor de interacţiune şcolară, abordarea
diferitelor stiluri de învăţare, îmbunătăţirea rezultatelor elevilor cătivitatea cărora le ia mai mult timp să
înţeleagă anumite lucruri prin gruparea acestora cu cei mai rapizi în gândire, crearea unei atmosofere
dinamice care motivează elevii si îi provoacă să vină cu drag la şcoală pe întreg parcursul anului.
• Mai multe capete la un loc – poate fi folosită pentru familiarizarea cu unele informaţii,
recapitularea şi consolidarea acestora. Se impart elevii în grupe de câte 3-5 elevi, fiecare elev primeşte câte
un număr. Se adresează o întrebare întregului grup. Grupul îşi pune capetele la un loc şi formulează un
răspuns comun. Cadrul didactic alege un număr la întâmplare, elevul căruia îi corespunde numărul dă
răspunsul.
Funcţiile metodei sunt: recapitulare, consolidare, verificarea înţelegerii unor informaţii, construirea
unor relaţii, implicarea în munca de echipă.
Se poate aplica la citire – verificarea înţelegerii mesajului citit, la matematică – calcul mintal,
explorarea mediului – identificarea unei informaţii reale despre o temă dată.
• Creioanele vorbitoare – este o metodă folosită cu precădere pentru a organiza comunicarea
asociată în mod current cu scopurile învăţării. In timpul indicaţiilor referitoare la discuţia care va urma,
fiecărui membru al grupului i se împarte un creion, cel care doreşte să participe la discuţie, va aşeza creionul
pe masă. Elevul care a făcut déjà asta nu va mai participa la discuţie până când nu-i va veni rândul. După
ce fiecare a avut şansa şă vorbească, se poate relua procesul.
Funcţiile metodei: împărtăşirea ideilor sau informaţiilor, participarea în mod egal, exerciţiu de
răbdare cu aşteptarea rândului.
Se poate aplica la citire – opinii pro şi contra, expolrarea mediului – luarea unei decizii cu privire la
studiul animalului preferat, matematică – estimări şi predicţii matematice.
• Patru colţuri – e o metodă proiectată pentru a încuraja exprimarea unei opinii, dar şi pentru a
învăţa acceptarea altor păreri. Se anunţă colţurile printr-un număr sau o reprezentare vizuală şi se indică
poziţionarea acestora. Elevii se gândesc la variantele oferite şi se deplasează în colţul care corespunde
opţiunii lor. În cadrul colţului se discută motivele care le-au determinat preferinţa. Fiecare colţ îşi expune
prin reprezentanţi argumentele. Se discută sintetic fiecare opţiune.
Funcţiile metodei: descoperirea ipotezelor alternative, valorizarea, rezolvarea de probleme,
respectarea dreptului la opinie, construirea unei echipe sau a relaţiilor în cadrul unei echipe,
interdependenţa, ascultarea activă.
Se poate aplica la citire – prezentarea personajului preferat, la studii sociale – studierea diferitelor
profesii, matematică – compararea rezolvărilor de probleme.
• Cvintetul sau Diamantul – formează deprinderea de a rezuma informaţiile, de a surprinde
complexitatea ideilor, sentimentelor şi convingerilor în câteva cuvinte. Este un instrument rapid şi efficient
de reflecţie, sinteză şi rezumare a conceptelor, un mijloc de evaluare a înţelegerii elevilor şi un mijloc de
exprimare a creativităţii. Poate fi realizat individual sau ca activitate de grup. Cvintetul cuprinde: 1. titlul –
subiectul caracterizat, un substantiv; 2. descrierea – însuşirile subiectului, două adjective; 3. acţiunea – trei
verbe specifice subiectului caracterizat; 4. sentimentul – propoziţie alcătuită din patru cuvinte; 5.
reexprimarea esenţei – un verb la gerunziu.

1213
 Funcţiile metodei sunt: asocierea ideilor, rezumarea informaţiilor, lectura activă, ascultarea activă,
valorizarea.
Se poate aplica la citire şi scriere, dar şi la explorarea mediului.
• Turul Galeriei oferă un format activ de împărtăşire a informaţiilor sau ideilor cu întreg grupul şi
permite tuturor să observe munca celorlalţi. Produsele care trebuie vizualizate se împrăştie prin încăpere,
iar elevii au posibilitatea să se plimbe prin încăpere şi să studieze produsele ca şi cum ar fi într-o galerie de
artă. Lângă fiecare produs este plasată o coală albă pentru ca participanţii sa-şi poată transmite opiniile.
Funcţiile metodei: împărtăşirea punctelor de vedere, valorizarea, oferirea unui feed-back pozitiv.
Se poate aplica la scriere – un proiect scris în forma finală, la matematică – rezolvarea inedită a unei
probleme, explorarea mediului – diagramă de prezentare a unor vieţuitoare.
Am amintit o mică parte din metodele interactive al căror succes e garantat când sunt corelate cu
metodele tradiţionale şi aplicate în funcţie de nivelul de înţelegere al elevilor.

BIBLIOGRAFIE
1. Albulescu, Ion, Programatica predării. Activitatea profesorului între rutină şi creativitate, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004
2. Bocoş, Muşata, Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
3. Cerghit, Ion, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri, strategii, Editura
Aramis, Bucureşti, 2002
4. Flueraş, Vasile, Teoria şi practica învăţării prin cooperare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2005
5. Roman, Alina, Comunicarea în educaţie, Editura Universităţii Aurel-Vlaicu, Arad, 2000
6. Vasile, Adriana şi Nistor, Iorga, Comunicări didactice cărăşene, Iaşi, 2016

1214
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ-FAMILIE

CORNEA ANCA TEODORA -PROF.ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „AVRAM IANCU”, ORADEA-STRUCTURĂ
G.P.P.NR.44

Perioada preşcolară este un moment important în dezvoltarea psihosocială a copilului şi în pregătirea

sa pentru adaptarea şi integrarea şcolară. Este o etapă de trecere, un punct în care copilul poate realiza
progrese, poate acumula abilităţi noi. Activităţile educaţionale au un caracter variat şi îşi propun să atingă
mai multe aspecte ale dezvoltării: cognitiv (dezvoltarea inteligenţei), afectiv (dezvoltarea capacităţii de
exprimare emoţională), aptitudini, comunicare (dezvoltarea limbajului), motor (manualitate şi motricitate).
Grădiniţa şi familia sunt cele care oferă situaţii concrete în care trăieşte copilul, modele de învăţare
şi comportamentale, forme de acţiune, de comunicare, de manifestare. Procesul educativ din grădiniţă
constituie o latură importantă sub aspectul modelării personalității copilului prin intermediul căreia se
acţionează în mod conştient şi dirijat asupra acestuia pentru a se putea valorifica potenţialul de care dispune
şi pentru a stimula formarea noilor achiziţii.
Grădiniţa este mediul ideal pentru realizarea unor schimbări la nivel de interacţiune. De cele mai
multe ori, familia este un loc în care sunt mai mulţi adulţi. La grădiniţă însă, copiii sunt covârstnici cu
drepturi egale. Într-un astfel de colectiv, copilul învaţă să coopereze cu ceilalţi, să dăruiască şi să primească.
Părinţii sunt principalii colaboratori şi parteneri ai grădiniţei în ceea ce priveşte educaţia copiilor
preşcolari. De aceea este foarte importantă implicarea și colaborarea cu părinţii în activitatea grădiniţei.
Această colaborare poate ȋmbrăca mai multe ipostaze, de la simpla informare a acesora, la consilierea ȋn
legătură cu aspecte ale dezvoltării psihosociale și comportamentale ale copilului, până la implementarea
unor programe/ centre de dezbatere și cursuri de formare pentru educație parentală.
Parteneriatul grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii fundamentale:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ (date esenţiale despre
familie care sunt consemnate ȋn caietul de observaţii al grupei).Informarea reciprocă și continuă contribuie
de asemenea la buna cunoaștere a copilului și a mediului familial, respectiv al celui din grădiniță, ambele
formative pentru cel mic. Ea conferă partenerilor siguranță relațională și poate oferi modele de
comportament eficient în anumite situații. Pentru părinți și educatoare, în egală măsură, este important ca
procesul de informare să aibă regularitate, consecvență și să rămână deschis.
Dialogul presupune mai mult decât informarea reciprocă și permite o intercunoaștere mai bună a
partenerilor, precum și individualizarea relației educatoare - copil - familie.
Dialogul reușit presupune o fină mișcare a ideilor, dezvoltarea prin celălalt a abilităților de
comunicare, utilizarea adecvată a limbajului verbal și nonverbal, ascultarea activă și participarea empatică
în comunicare.
Susținerea este modalitatea activă, implicată de sprijinire a celuilalt partener educațional. Ea se poate
manifesta sub diferite aspecte: material (donații, ateliere de lucru pentru părinți, premii pentru copii etc.)
sau în alte modalități: de la implicarea în activitatea didactică a unor părinți / bunici(punerea la dispoziție a
materialelor didactice) până la însoțirea educatoarei într-o ieșire a grupei la teatru sau organizarea unei
vizite/excursii.Dintre acţiunile desfăşurate ȋn parteneriat cu familia putem menţiona: consilierea părinţilor
(ore ȋn care aceştia sunt informaţi despre progresul, stagnarea sau regresul copilului), şedinţele cu părinţii
(prin intermediul cărora li se aduc la cunoştinţă acestora diferite informaţii privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi viitoare cuprinse ȋn diferite proiecte educaţionale), sprijinirea activităţilor
instructiv-educative cu o varietate de materiale didactice corespunzătoare temei studiate ȋn fiecare
săptămână, participarea părinţilor şi a rudelor la serbări, aniversări, excursii, vizite, cursuri pentru
părinți, etc. Astfel ȋn cadrul serbărilor copiii vor fi sprijiniţi de familie și vor deveni mici artişti pe scenă
iar sărbătorirea unor aniversări constituie momente de cunoaștere reciprocă. Părinţii pot fi implicaţi ȋn
organizarea şi desfăşurare acestor evenimente, dar pot veni şi cu sugestii, propuneri de teme, de activităţi.
Lectoratele cu părinţii, organizate periodic, au ca scop informarea acestora privind un mediu de
viaţă sănătos, un stil de viaţă benefic organismului ȋn dezvoltare al copiilor (alimentaţie sănătoasă –
recomandată de diferiţi specialişti, mişcarea – recomandarea unui sport pentru ȋntărirea organismului
copiilor, etc.). În cadrul lectoratelor, părinții beneficiază de prezenţa şi consilierea unor specialişti din

1215
domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează programe în
parteneriat. Activitățile demonstrative au rolul de a le oferi părinților experiența concretă a unei secvențe
din viața copilului în grădiniță . Participarea părinţilor la activităţile demonstrative le oferă ocazia să-și
evalueze copiii ţinând seama de cerinţele educatoarei și să-i aprecieze.
În concluzie putem spune că reușita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
bună dintre cei doi factori educaționali de bază:grădinița și familia.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ciucureanu M., (2009), Colaborarea constantă și coerentă dintre familie și grădiniță, Revista de
Pedagogie nr.10-12, p.138-142
2.Dumitrana, M., (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, București
3. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Neacșu, I., (2000), Relația educator-copil-părinte în acțiunea educațională, Edit.Semne, București
5. Cerghit I., (1974), Dialogul în educație, E.D.P. , București

1216
 ROLUL ACTIVITĂȚILOR EXTRAȘCOLARE ÎN DEZVOLTAREA
PERSONALITĂȚII ELEVILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR, CORNEI ELENA

ȘC. GIMNAZIALĂ NR.2 DRAXINI-BĂLUȘENI,
LOC. DRAXINI, JUD. BOTOȘANI

Motto:
,,Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va exista când ei vor fi mari.
Și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.”
Maria Montessori

Fiind în același timp cadru didactic, dar și părinte, m-am gândit de multe ori, dacă e bine să punem
noi, în timpul liber al copiilor activități, sau, dacă, poate, nu e mai bine să fie lăsați în pace, având o
programă școlară destul de încărcată, indiferent de vârsta la care se află.
Oricât ar fi de importantă educația curriculară realizată prin procesul de învățământ, ea nu epuizează
sfera influetelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadru larg al timpului liber al copilului, în
care viața capătă alte aspecte dect ceve din procesul de învățare școlară. În acest cadru, numeroși alți factori
acționează, pozitiv sau nu, asupra dezvoltării elevilor.
Educația extracurriculară (realizată dincolo de procesul de învățământ) își are rolul și locul bine
stabilit în formarea personalității copiilor noștri. Educația prin activități extracurriculare urmărește
identificarea și cultivarea corespondenței optime dintre aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viață
civilizat, precum și stimularea comportamentului creativ în diferite domenii. Important este să nu
aglomerăm copilul și să ținem cont de ceea ce i-ar plăcea.
Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de cunoștințe , punându-i în contact
direct cu obiectele și fenomenele din natură.
Trebuința de a se juca, de a fi mereu în mișcare, este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm școala
cu viața.
Dacă avem grijă ca obiectele instructiv-educative să primeze, dar să fie prezentate în mod echilibrat
și momentele recreative, de relaxare, atunci rezultatele vor fi întotdeauna deosebite. În cadrul acestor
activități , elevii se desprind să folosească surse informaționale diverse, să întocmească colecții, să
sistematizeze date, învață să învețe. Prin faptul că în asemenea activități se supun de bună voie regulilor ,
asumându-și responsabilități, copiii se autodisciplinează. Cadrul didactic are, prin acest tip de activități,
posibilități deosebite să-și cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influențeze dezvoltarea, să realizeze mai ușor
și mai frumos obiectivul principal al școlii și al învățământului prima – pregătirea copilului pentru viață.
Scopul activităților extrașcolare este dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor in
activități cât mai variate și bogate în conținut, cultivarea iteresului pentru activități socio-culturale,
facilitarea integrării în mediul școlar , oferirea de suport pentru reușita școlară în ansamblul ei, fructificarea
talentelor personale și corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale. Activitățile extrașcolare se
desfășoară într-un cadru informal, ce permite elevilor cu dificultăți de afirmare în mediul școlar să reducă
nivelul anxietății și să-și maximizeze potențialul intelectual.
Componentă importantă a educației non-formale, activitățile extrașcolare (extradidactice sau
extracurriculare) oferă cele mai eficiente metode de formare a caracterului copilului încă din clasele
primare. Ele au un rol foarte important datorită caracterului lor activ-participativ, facilitând integrarea
eficientă și rapidă a elevilor în colectivitate. Această integrare facilitează la rândul ei procesul de
autocunoaștere.
Implicându-se în acest tip de activități, elevii devin ,,subiecți conșienți” ai acțiunii, trăind intens
succesele sau insuccesele propriei lor activități. Ei devin capabili să-și orienteze curiozitatea nu numai
asupra lumii exterioare, ci și asupra propriei persoane. Se formează astfel ,,imaginea de sine”, esențială în
succesul școlar.

1217
 Unul din scopurile principale ale educației non-formale îl reprezintă creșterea gradului de
adaptabilitate a copiilor la viața socială, respectiv dezvoltarea autonomiei personale și sociale, a
comportamentuli în grup.
Finalitățile educaționale ale activităților extrașcolare presupun educație intelectuală, estetică,
religioasă, moral-civică, patriotică, fizică.
Activitățile extrașcolare, bine pregătite sunt atractive la orice vârstă. Ele stârnesc interes, produc
bucurie, facilitează acumularea de cunoștință, chiar dacă necesită un efort suplimentar. Copiilor li se
dezvoltă spiritul practic, operațional, manualitatea, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii
sale. Dascălul are, prin acest tip de activitate posibilități deosebite să-și cunoască elevii, să-i dirijeze, să le
influențeze dezvoltarea, să realizeze mai frumos și mai ușor obiectivul principal – pregătirea copilului
pentru viață. Realizarea acestor depinde în primul rând de educator, de talentul său, de dragostea sa pentru
copii, de modul creator de abordare a temelor, prin punerea în valoare a posibilităților și resurselor de care
dispune clasa de elevi.

1218
 ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOŞTRI

PROF. ÎNV. PREPRIMAR COROLEA-UNGUREANU GINA

G.P.P. ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT, DOROHOI

Cât trăieşte, omul poate crea orice, dar lucrul său este neînsufleţit. Există însă o singură dată când
omul este, într-adevăr ziditor de viaţă: atunci când face un copil. Şi, dintre toate lucrările omului, aceasta
este cea mai minunată. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieţii revine în primul
rând familiei sale. O educaţie adevărată, reală se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în
grădiniţă şi şcoală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului şi abia apoi prin cea a
cuvântului. Chiar şi atunci când instituţia şcolară oferă programe foarte bune, ea nu poate contracara
experienţele negative acumulate de copil în familia sa. Pe de altă parte, ceea ce învaţă copilul în instituţia
şcolară pierde din importanţă şi eficienţă, rezultatele fiind considerabil scăzute dacă părinţii nu întăresc şi
nu valorifică programul educativ desfăşurat în grădiniţă. În consecinţă, pentru ca eficienţa educaţiei din
grădiniţă să aibă un randament sporit, este necesar ca programul educativ să fie cunoscut şi înţeles de către
familie şi realizat prin colaborare cu instituţia familială şi cea preşcolară. Parteneriatul educațional este o
punte de legătură dintre formal și nonformal prin intermediul căruia se realizează colaborarea familie-
școală-comunitate. În contextul unei societăți în permanentă schimbare, în dorința de a face școala mai
creativă, mai apropiată de oameni și de nevoile lor, parteneriatele educaționale devin o prioritate strategică
a fiecărei instituții de învățământ, conectând atât școala la viața comunității, cât și spațiul comunității la cel
educațional. Tipurile de parteneriate educaționale sunt clasificate după formă, obiectul stabilit, modul de
finanțare și durata de desfășurare. Pe parcursul prezentării acestora se evidențiază valorile pe care le
promovează contextul nonformal, creat de parteneriatele educaționale. În acest context, este prezentat
cadrul legislativ (Legea Educației Naționale și Regulamentul de Organizare și Funcționare a Unităților de
Învățământ Preuniversitar), instrucţiunile valabile privind încheierea, realizarea şi monitorizarea
parteneriatelor educaţionale, structura și etapele ce trebuie respectate în inițierea și derularea unui
parteneriat educațional. Rolul parteneriatelor educaționale este evidențiat din perspective multiple: unitatea
școlară, familia elevilor, comunitatea locală reprezentată de autorități locale, agenți economici și ONG-uri,
iar beneficiile sunt sintetizate urmând a fi reliefate mai în detaliu pe parcursul activităților practice.
Parteneriatul este bazat pe încredere, crează responsabilitate pentru parteneri siimplicare reciprocă.
Parteneriatul trebuie să fie o modalitate mai eficientă de a obţine rezultate bune, o schimbare în bine.
Parteneriatul scoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către scoală si de care familiile
elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către scoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/instituţii.Aceste servicii pot fi: centre de consiliere; centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi; centre de voluntariat; cluburi.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente şi benefice ambilor factori dacă
îndeplinesc condiţiile unei comunicări eficiente şi dacă ţin seama şi de dimensiunea să umana.
Majoritatea părinţilor sunt dornici să comunice informaţii despre copiii lor şi capabili să contribuie
într-una din modalităţile următoare la formarea copiilor lor:
▪ să-şi ajute copiii la anumite activităţi acasă, grădiniță;
▪ să urmărească în mod regulat progresul copiilor lor;
▪ să contribuie la excursiile şi plimbările organizate de grădiniță;
▪ să facă parte din comitetele şcolare;
▪ să vorbească şi eventual să predea unor grupuri de copii despre preocupările şi deprinderile proprii.
Părinții, instituțiile școlare și comunitatea au, în egală măsură, răspunderea eforturilor commune
pentru a dezvolta o relaâie de colaborare. Bazele unei bune relații sunt puse de:
 Comunicarea dintre cei trei factori (părinții, instituțiile școlare și comunitatea);
 Respect reciproc între ei;
 Acceptarea diferențelor sociale și material între diferiți părinți;
 Implicarea tuturor în căutarea și promovarea intereselorcopilului.
Există o relație complexă între copil, familie și comunitate, atunci când aceasta este puternică, ea este
în beneficiul copilului.

1219
 Bibliografie
 Băran- Pescaru, A. ,,, Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004. Bezede R.
 Parteneriatul şcoală-familie: abordări creative în contextul şcolii prietenoase copilului, În:
Didactica pro..., nr.1, 2009
 https://cyd.ro/tipuri-si-forme-ale-educatiei
 Rădulescu Eleonora, Tîrcă Anca – „Scoală si comunitate Ghid pentru profesori”, Colecţia educaţia
2000+, editura Humanitas Educaţional, Bucuresti 2002
 Stăiculescu Camelia – „Managementul parteneriatului scoală – comunitate” în Managementul
grupului educat, Editura ASE, Bucuresti, 2006
 Stăiculescu Camelia – „Managementul parteneriatului scoală – organizaţii neguvernamentale”, în
Studia Universitatis, nr. 5/2008, Seria Stiinţe ale educaţiei, Universitatea de Stat din Moldova, Chisinău

1220
 DIVERSITATEA CULTURALĂ ÎN GRĂDINIŢĂ

IRINA-RODICA CORPODEAN
ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞTEFAN PASCU APAHIDA, CLUJ

„Reflectarea diversităţii culturale în activităţile cu preşcolarii” constituie o abordare întâlnită adesea

în studiile de specialitate. Fiecare copil simte nevoia apartenenţei la o comunitate culturală, lingvistică şi
socială în care să se simtă apreciat şi respectat, dar şi folositor acesteia. Copiii, ca membrii ai grupei,
conştientizează apartenenţa la această comunitate, deoarece învaţă împreună, comunică între ei, au nevoi şi
scopuri comune, iar grupa funcţionează ca o comunitate optimă pentru învăţare. Diversitatea culturală, după
noul curriculum trebuie să înceapă odată cu educaţia timpurie.
Alegerea acestui articol nu este întâmplătoare. Viaţa m-a pus în faţa unei situaţii puţin deosebite: soţul
este de etnie maghiară, astfel încât băieţelul nostru aparţine unei familii mixte. Ca părinţi responsabili, am
considerat de datoria noastă să citim, să analizăm, să ne ajutăm fiul să înţeleagă, să accepte şi, mai ales, să
respecte diversitatea culturală.
Am ales un articol din Revista 1-2/ 2012 „Învăţământul preşcolar” pe care l-am analizat în cadrul
Comisiei metodice ,,Om şi societate ,,de la Liceul Tehnologic ,,Ştefan Pascu ,,din Apahida pe care o
coordonez - şi anume: „Reflectarea diversităţii culturale în activităţile cu preşcolarii”.
Puncte tari
• Dezvoltarea diversităţii culturale
Autoarea articolului începe să descrie diversitatea culturală începând cu noul curriculum. Porneşte
de la cele patru finalităţile ale educaţiei timpurii:
• Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu
şi de trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia;
• Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi
cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi conduite noi. Încurajarea explorărilor, exerciţiilor şi experimentărilor,
ca experienţe autonome de învăţare;
• Descoperirea, de către fiecare copil, a proriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini
de sine pozitive;
• Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare
acestuia la intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii.(pag 140, revista „Învăţământul preşcolar”1-2/2012)
Diversitatea culturală în grădiniţă o întâlnim în cadrul activităţilor de dezvoltare personală, la
întâlnirea de dimineaţă, în cadrul jocurilor şi activităţilor alese şi chiar în cadrul activităţilor pe domenii
experienţiale.
Sunt de acord cu autoarea acestui articol care susţine că diversitatea culturală trebuie să se găsească
în grădiniţă în cadrul tuturor activităţilor care se desfăşoară pe parcursul unei zile.
O abordare incluzivă şi interculturală în educaţie presupune o abordare globală, o reflectare a
diversităţii sociale, lingvistice şi culturale în cadrul mediului educaţional, în cadrul activităţilor de învăţare
de toate tipurile, în relaţia cu familia şi comunitatea. Cu ajutorul metodelor interactive, educatoarele pot să
dezvolte copilului de vârstă timpurie simţul pentru diversitatea culturală.
În aricol se precizează că pentru diversitatea culturală „trebuie avute în vedere diferite elemente ale
cadrului în care se desfăţoară activităţile în serviciile de educaţie timpurie, inclusiv:
• Mediul fizic, decorarea sălilor şi a spaţiilor comune ale grădiniţei;
• Dotarea centrelor cu materiale şi jucării;
• Metodele de lucru utilizate, divizarea pe grupuri a copiilor;
• Împărţirea copiilor în grupe şi evitarea segregării”(pag. 140, „Învăţământul preşcolar”1-2/2012)
• Schimbarea atitudinii copilului faţă de diversitatea culturală
De exemplu, cu ocazia Zilei de 1 Iunie, copiii desfăşoară activităţi care includ diversitate culturală,
socială şi lingvistică. Cu ajutorul conţinuturilor, prin includerea în diferite activităţi de învăţare a unor teme
ce se referă la diversitatea culturală, la relaţiile dintre persoane, la mediul în care trăiesc persoanele, la
aparenţele culturale şi cele fizice dintre culturi şi persoane. Spre exemplu în cadrul activităţilor extraşcolare
la serbări prin rolurile oferite copiilor se poate dezvolta foarte uşor diversitatea culturală. Am avut copii de

1221
etnie rromă care au dansat dansuri populare româneşti şi copii români care au dansat dansuri ţigăneşti. La
fel prin derularea unui proiect care l-am derulat în grădiniţa am ajutat comunitatea rromă cu ajutorul
Fundaţiei World Vision România, cu sprijinul copiilor şi al famililor acestora; astfel am contribuit la
schimbarea atitudinii copiilor, faţă de comunitatea rromă.
Autoarea acestui articol se referă la activităţile ce se desfăşoară în grădiniţă, dar sunt foarte multe
exemple şi în cadrul activităţilor extraşcolare.
Diversitatea culturală trebuie să se regăsească la nivelul tuturor activităţilor de învăţare din grădiniţă.
• Dezvoltarea diversităţii culturale cu ajutorul activităţilor din grădiniţă
Diversitatea culturală poate începe cu jocurilor şi activităţilor liber alese, adică cu centrele de interes,
care pentru copil sunt deosebit de importante.Cu ajutorul poveştilor în care apar elemente culturale din
comunitatea altor popoare, materiale scrise în alte limbi, decât cea română, imaginile ce reprezintă
populaţiile altor popoare, portul, alimentaţia şi altele, care se pot folosi la centrul bibliotecă.
La centrul artă se pot face jocuri de rol despre portul altor popoare, despre culoarea pielii, folosindu-
se diferite jucării sau orice alte obiecte ce aparţin altor etnii.Se pot face şi alte tipuri de jocuri precum: „De-
a gătitul”, „De-a festivalul”, De-a eroii” şi altele prin care copii pot înţelege mult mai uşor diversitatea
culturală.
Şi pentru celelalte centre este foarte bine descris ce se poate face pentru a le dezvolta copiilor acest
simţ al diversităţii. Activităţile integrate oferă oportunităţi deosebite de a integra elemente specifice
anumitor culturi în temele generale, de interes pentru toţi copiii.Trebuie avut în vedere faptul că copiii nu
au voie să simtă diferenţele inclusiv privind culoarea pielii. De exemplu atunci când învaţă cifrele pot învăţa
şi în altă limbă cifrele sau cântecele care conţin cuvinte cu numere.
Am aceeaşi părere cu autoarea articolului care dezbate pe larg diversitatea culturală la nivel de
învăţământ preşcolar. Şi alte articole dezbat această temă dar mai ales noul curriculum pentru învăţământul
preşcolar vine în sprijinul educatoarelor pentru a ajuta copiii să înveţe ce înseamnă diversitatea culturală,
soială şi lingvistică.
Puncte slabe
• Diversitatea culturală cu ajutorul activităţilor extraşcolare
Autoarea aminteşte foarte pe scurt despre activităţile extraşcolare prin care se poate dezvolzvolta
diversitatea culturală. Există o diversitate de activităţi pentru a inocula copilului comportamente prin care
diversitatea culturală, lingvistică şi socială poate fi dezvoltată.

1222
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE
ROLUL EDUCAŢIEI IN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII ELEVULUI

PROF.ÎNV.PRIMAR: COŞARCĂ MARIA CAMELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „BĂLCESCU-PETOFI”, SATU MARE

Caracteristica definitorie a omului este aceea de a fi nu numai un produs al evoluţiei biologice

naturale, ci – în primul rând – al unei modelări sociale şi culturale a personalităţii.
În afara culturii şi mediului social, individul , chiar dacă ar supravieţui fizic nu ar deveni încă o fiinţă
umană în sensul plenar al acestui termen, ci un „hominid” destul de puţin adaptat în lupta pentru existenţă.
Limbajul, gândirea si voinţa nu sunt caracteristici intrinseci biotipului, ci un rezultat al procesului de inserţie
socială .
Avem, în acest fel, argumente indubitabile asupra rolului decisiv al învăţării şi socializării în formarea
personalităţii umane.
Majoritatea covârşitoare a specialiştilor înclină astăzi spre teza că personalitatea este o rezultantă a
interacţiunii dialectice dintre ereditate, mediu şi educaţie. Această „naştere” a personalităţii se realizează în
procesul socializării, care impune determinări specifice relaţiei dintre componentele biopsihice şi cele
sociale
Influenta cea mai importantă o exercită însă mediul social. El este un ansamblu de condiţii, factori şi
relaţii, instituţii şi grupuri sociale şi ideologia subadiacentă acestora. Mediul social permite „umanizarea”
copilului, în afara acestuia el rămânând la condiţia biologică iniţială (cazul fetiţelor Amala şi Kamala). Ceea
ce atestă că maturizarea psihică ce se derulează în cadrul trasat de programul genetic al omului este
condiţionată de caracteristicile influenţei mediului ambiant şi a celui socio –uman îndeosebi. Mediul social
acţionează în mod direct , prin modelele pe care le oferă noului venit comportamentele celorlanţi membri
ai societăţii căreia îi aparţine şi prin acea enciclopedie rezumativă pe care o reprezintă limbajul în care s-a
cristalizat întreaga experienţă trecută a grupului ; în mod direct , având în vedere că diverse personaje (de
exemplu părinţii) care intervin în istoria individului de la începutul copilăriei – fază crucială , care va marca
întreaga dezvoltare ulterioară – sunt ele înseşi influenţate în personalitatea lor şi în comportamentul lor faţă
de el de către cultura respectivă .
Mediul social este neomogen, ceea ce face ca influenţa diferitelor sale componente să fie neomogenă.
Diversele structuri ale mediului – social –econo-mice, profesionale, culturale, educaţionale etc. –
influenţează neuniform evoluţia copilului şi a personalităţii sale. Influenţele se diferenţiază nu numai prin
forţa şi conţinutul lor ci şi prin gradul lor de organizare. Din acest punct de vedere putem distinge între
influenţe spontane (informale) şi organizate (formale sau instituţiona-lizate). Componentele mediului social
cu cea mai importantă semnificaţie educaţională sunt: familia, şcoala, mass-media, instituţiile şi
organizaţiile socio– culturale. Nu pot fi ignorate nici influenţele exercitate – adesea în mod spontan – de
către ambientul relaţional informal în care se află copilul (grupurile de joacă, de prieteni, „civilizaţia străzii”
etc.)
Educaţia este factorul care mijloceşte interacţiunea dintre premisele ereditare şi condiţiile de mediu,
orientând procesul formării şi dezvoltării personalităţii în perspectiva unor finalităţi formative explicite.
Educaţia este, în ultimă instanţă, un proces sistematic şi organizat de socializare şi umanizare, de asimilare
şi interiorizare progresivă a elementelor socio- culturale din mediul ambiant. Prin intermediul educaţiei,
copilul asimilează şi interiorizează – transferându-le în comportamente – modele, norme, valori, atitudini,
cunoştinţe etc. ce asigură trecerea de la realitatea pur biologică, la cea socială, umană. Pe această bază –
având ca premisă predispoziţiile ereditare – se edifică personalitatea copilului.
Premisa acţiunii educative se află în condiţia naturală a copilului care se naşte polivalent şi
nedeterminat, ceea ce impune o perioadă relativ îndelungată de formare şi dezvoltare al cărui conţinut şi a
cărei orientare sunt date de finalităţile educaţiei. „Copilul cu polivalenţa şi nedeterminarea sa, este prin
excelenţă un animal educandum, o fiinţă care cheamă educaţia „ (Langeveld)
Se poate afirma că personalitatea copilului este rezultanta acţiunii conjugate a factorilor ereditari, de
mediu şi de educaţie, că ea nu se poate configura adecvat prin considerarea şi acţiunea lor paralelă. „Cel
mai important punct al acordului ştiinţific rezidă în faptul că nici o trăsătură sau calitate nu este exclusiv

1223
ereditară şi nici una nu este exclusiv ambientală la origine” – subliniază unul dintre cei mai remarcabili
specialişti în problema personalităţii.

1224
 RELATIA ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

COSCARU MARIA-SIMONA

Atunci când cele două medii educaţionale- şcoala şi familia-se completează şi se susţin, ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei,
când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă îmbunătăţirea performanţelor
şcolare ale acestora, o mai bună frecventare a şcolii , precum şi scăderea delicvenţei juvenile.
P. During definea educaţia familială ca fiind „acţiunea de a creşte şi educa unul sau mai mulţi copii,
desfăşurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulţi, părinţii copiilor respectivi. Cu timpul,
conţinutul şi sfera conceptului „educaţie familială” s-au lărgit, fără ca aceasta să afecteze prioritatea
acordată raporturilor părinţi-copii. Astăzi, educaţia familială desemnează ansamblul funcţionării familiale
în raport cu educaţia. Înţeles în sens larg, ca practică socială şi câmp al cunoaşterii, el se referă la trei tipuri
de activitate socială:
1. activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educării copiilor lor;
2. activitatea de intervenţie socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinţilor în
activitatea lor de educare a copiilor;
3. activitatea de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ, având ca obiect educaţia familială aşa cum este
definită la primele două puncte.
Elisabeta Stănciulescu afirmă, într-un foarte laborios studiu despre educaţia familială, că funcţia
educativă a familiei este de dată recentă. Până de curând, părinţii erau cvasi-indiferenţi faţă de proprii copii,
pe care îi plasau unor instanţe externe (doică, la vârstele fragede, sau, în adolescenţă, în alte familii). De
fapt, socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia nu se afla în discontinuitate. Între
societate şi familie exista o coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în cadrul societăţii
lărgite şi de interiorizarea valorilor publice în spaţiul familial. Familia nu trebuia să-şi „educe” membrii
pentru a-i transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în societate întrucât erau membrii unei familii.Pentru
unii autori, rolul educativ al familiei este o „descoperire” a societăţilor moderne contraceptive, fiind legat
de apariţia sentimentului copilăriei şi a sentimentului familiei.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul consacrării, al trimfului copilului; în secolul următor, pot fi puse
în evidenţă un sentiment al propriei copilării şi memoria acesteia.
Ca parteneri într-o relaţie şcoală/familie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări
una faţă de cealaltă. Majoritatea părinţilor aşteaptă de la cadrele didactice:
-să fie sensibili la nevoile şi talentele speciale ale copiilor lor;
-să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toti copiii;
-să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
-să comunice periodic şi deschis cu părinţii;
-să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
La rândul lor, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor :
-să creeze copiilor un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică, propice învăţarii ;
-să susţină regulile şi politica şcolii ;
-să fie un bun exemplu pentru copiii lor ;
-să-i înveţe pe copii respectul pentru cei din jur;
- să-i încurajeze pe copii să se autodepăşească permanent;
- să comunice des şi deschis cu cadrele didactice.
Esentială este INCREDEREA, pentru a se putea depăşi părerile diferite privind responsabilitatea
statului în educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare, randamentul pedagogic al
cadrelor didactice etc.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei
umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-
societate.Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii, propune o desfăşurare
concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă
a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia,

1225
iar între aceştia se află comunitatea, mediul extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect
al educaţiei.Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte
cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară
şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi
facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată, şcoala face posibilă participare a grupurilor şi
colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luareadeciziilor. Schimbul de informaţii favorizează
interacţiunea socială.

Referinţe bibliografice
1. Băran – Pescaru, Emilia – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004
2. Cristea, Sorin – „Dicţionar de pedagogie”, Editura Litera. Litera Internaţional, Chişinău-Bucureşti,
2000
3. David, Eugen –„ Introducere în sociologie”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004
4. Nicola, Ioan – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2000
5. Vrasmas, Ecaterina – Adina – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1226
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
ROLUL FAMILIEI, GRĂDINIȚEI ȘI ȘCOLII ÎN FORMAREA COPILULUI

PROF. COȘEREA NICOLETA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAI EMINESCU’’
CORABIA, OLT

Societatea românească parcurge încă, din păcate, o perioadă de criză spirituală și morală profundă și
mai mereu, asistăm la fapte total incompatibile cu credința și morala creștină: crime, furturi, consum de
droguri, desfrâu, încercări de legiferare a homosexualității și altele.
Educația reprezintă activitatea metodică și practică prin care ne adresăm sufletului școlarilor și
capacității lor de a asimila cunoștințe. În același timp suntem preocupați cum trebuie să fie transmise
cunoștințele ca prin ele să le dezvoltăm rațiunea, voința și sentimentul.
Factorul de bază în educația copilului și care intervine încă de la nașterea sa este familia. Membrii
familiei și mai ales mama trebuie să înceapă prin formarea primelor conduite sau interiorizarea unor stări
de spirit elementare. Sarcina familiei este aceea să formeze niște deprinderi, decât să informeze. Copilul
urmărește pe mamă și pe cei din mediul apropiat, familial să înțeleagă primele impresii, conduitele acestuia
formându-se prin mimetism și contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinții, imitând
comportamentele acestora.
Educația începe încă din primii ani de viață. Părinții sunt primii care își apără și protejează copiii,
care îi sfătuiesc, îi îndrumă pe drumul cel drept, îi învață primele rugăciuni și le vorbesc despre Dumnezeu.
Mai târziu, profesorii sunt cei care au rolul nu numai de a transmite cunoștințe elevilor ci și de a
modela sufletele copiilor și de a-i ajuta să-și formeze un caracter frumos.
La grădiniță, copilul este capabil să memoreze mecanic poezii și istorioare. Ținând cont de acest
lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase. La această vârstă , copilul observă
și înregistrează actele pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și
încredere atitudini, gesturi și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit , de aceea el crede că tot
ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinții și oamenii maturi au datoria de a fi modele de
comportament pentru copii și de a nu sminti pe nici unul din ei.
În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evoluează treptat. În plan educațional se pot
semăna în sufletele copiilor sentimente nobile și adânci. De asemenea, elevii pun în practică norme de
comportamente .
Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care
are puternice influențe asupra educației elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri
morale temeinice sănătoase sau poate cădea pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității
sale.
Pe plan spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru reforme
religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă și se dezvoltă simțul critic și al aprecierii. Acum apare
interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și
pentru filozofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor,
ci le prelucrează, le aprofundează și le trece prin propriul filtru al minții.
În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal. Cele mai
mari schimbări , în această perioadă, au loc în planul volițional. Acum, adolescentul este capabil de tărie,
de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale - condiție esențială pentru formarea caracterului
moral.
Dacă în copilărie copilul accepta fără nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea
tânărului se modifică complet. În locul smereniei și al acceptării pe temeiul autorității apare spiritul critic,
îndoiala și căutarea argumentelor raționale.
Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în educația sa, profesorul va
trebui să utilizeze în mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte
și este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educator spre a-l

1227
câștiga pentru o viață morală sănătoasă. Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile
fundamentale de morală.
Deprinzând idealuri morale sănătoase, adolescentul își purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii,
îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează sufletul conducându-l spre lumea frumosului și
binelui.

1228
 EDUCAȚIA PENTRU TOȚI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: COSTA SOFIA

NITATEA: SC. GIM. PETROS – GR PP BARU

Deşi au trecut aproape două decenii de la lansarea paradigmei educaţiei incluzive pe plan mondial,
nevoia de promovare continuă a acesteia nu s-a epuizat – aşa cum se poate vedea din cele mai recente
documente, din 2010 şi chiar 2011.
Educaţia incluzivă relevă, în afara imperativelor sociale şi ideologice, o concepţie ecologică şi
interactivă asupra dificultăţilor de învăţare şi evidenţiază posibilitatea ca schimbările organizaţionale şi
metodologice, realizate în şcoli, ca reacţie la dificultăţile de învăţare ale unor copii, să conducă la
ameliorarea predării-învăţării pentru toţi elevii. Rezidă ca o provocare însemnată, lansată de incluziunea în
educaţie, necesitatea dezvoltării şcolii, pregătirea şi schimbarea de ansamblu a acesteia, pentru a primi şi
satisface corespunzător participarea tuturor copiilor, inclusiv a celor cu cerinţe speciale, cu dizabilităţi (ca
şi a altor grupuri marginalizate şi/sau excluse) în medii şcolare obişnuite, ca elemente componente ale
diversităţii umane - cu diferenţele ei specifice.
Există mai multe dimensiuni şi provocări contemporane, legate de introducerea şi aplicarea acestui
concept, de largă rezonanţă asupra modului în care este organizată şi funcţionează şcoala:
- centrarea pe copil, pe unicitatea acestuia;
- răspunsul la situaţii educaţionale diverse (o pedagogie respondentă, de luare în considerare şi de
valorizare a diversităţii umane, sub diversele ei aspecte);
- comprehensivitate
– înţelegere, acceptare a diferenţelor între copii (o pedagogie a alterităţii); Promovarea educaţiei
incluzive în documentele internaţionale | 19
- democraţie şi solidaritate umană
- o şcoală mai echitabilă, mai naturală; - o şcoală deschisă, prietenoasă;
- o şcoală flexibilă, care se adaptează, învaţă (ea însăşi) şi se schimbă… Dacă prin abordarea de tip
educaţie integrată se aveau în vedere mai ales obiective legate de şcolarizarea „normalizată” a copiilor cu
CES, cât mai aproape de instituţiile şcolare şi clasele obişnuite
– deci accentul se pune pe copii şi formele de suport pentru aceştia
– incluzivitatea educaţiei are ca sens şi obiectiv principal adaptarea şcolii la cerinţele (speciale ori
adiţionale) de învăţare ale copiilor, iar prin extensie, adaptarea şcolii în general la diversitatea copiilor dintr-
o comunitate - ceea ce presupune reforma şi dezvoltarea de ansamblu a şcolii (din comunitate). Este nevoie
aşadar de o abordare la nivel de sistem educaţional, în totalitatea acestuia, cu provocări însemnate pentru
toate sectoarele – inclusiv pentru cel de învăţământ special. Legea Educaţiei Naţionale (nr.1/2011) a cuprins
şi principiul incluziunii sociale, este necesar însă ca operaţionalizarea acestei legi, prin diversele
metodologii şi regulamente şi modul de aplicare a acestora sa aibă în vedere, cu prioritate, încorporarea
principiului incluziunii, în litera şi spiritul acestuia, aşa cum se impune Uniunea Europeana.
Ceea ce doresc să accentuez este că în aplicarea educaţiei incluzive se valorizează nu numai
posibilităţile şi premisele de dezvoltare ale fiecărui copil, ci şi potenţialul şi motivaţia de schimbare şi
dezvoltare profesională a fiecărei educatoare. Aşadar, dacă promovăm politici şi practici cât mai incluzive
în educaţia preşcolară, deci dacă ne focalizăm atenţia asupra accesului, participării şi implicării tuturor
copiilor de vârstă preşcolară în programe de educaţie, vom avea nu numai generaţii mai bine pregătite să
se integreze şcolar şi social, ci şi profesionişti în devenire.

BIBLIOGRAFIE:
1. Promovarea Educaţiei Incluzive în documentele internaţionale, Traian Vrasmaş
2. Pedagogia preşcolară şi Educaţia Incluzivă, Ecaterina Vrasmaş

1229
 ROLUL MANAGEMENTULUI STRATEGIC ÎN EDUCAŢIE
PRIVIND RELAȚIA SOCIETATE – INSTITUȚIE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

PROF. COSTACHE ELENA,

LICEUL TEHNOLOGIC „DIMITRIE DIMA”

Managementul strategic se concentrează asupra rolului pe care şcoala doreşte să-l joace pe termen
lung în societate, conform schimbărilor de context şi ale mediului de muncă. Principalul scop al planificării
strategice este utilizarea informaţiilor externe şi interne privind funcţionarea şcolii în stimularea ambiţiilor
colective care există în organizaţie.
Procesul de planificare strategică este un proces ciclic, cu un număr mai mare sau mai mic de paşi
formalizaţi. Primul, şi cel mai important proces, îl reprezintă analiza şi interpretarea informaţiilor externe,
care servesc la stabilirea tendinţelor de dezvoltare şi schimbare. Aceste modificări sunt evaluate sub aspectul
impactului asupra obiectivelor şcolii, asupra organizării si pieţei pe care activează. Astfel, şcoala poate să-
şi descrie un plan în care să-şi evidenţieze oportunităţile şi ameninţările cu care se va confrunta.
Analiza punctelor tari şi slabe ale organizaţiei, care să ia în considerare cererile în viitor, poate conduce la
formularea alternativelor de politici pentru şcoală. Alternativele strategice sunt evaluate în următorul stadiu al
planificării. În acest mod, şcoala dezvoltă viziunea privind propriile puncte tari şi ambiţiile de viitor, în care
viziunea este de multe ori reînnoită. S-ar putea spune că principalul scop al managementului strategic este
acela de a stimula şi de a explicita angajarea organizaţiei.
Informaţia joacă un rol crucial în managementul strategic. Ideal ar fi ca deciziile strategice să se
fundamenteze pe informaţiile externe privind factorii relevanţi în prezent şi viitorul mediu în care şcoala
există, precum şi pe informatiile interne despre performanţa organizaţiei. Şcoala are nevoie să-şi dezvolte
structurile şi sistemele care să o ţina la curent cu evoluţiile interne şi externe.
În afara cunoştinţelor şi competenţelor analitice, sunt importante şi empatia, intuiţia, sensibilitatea şi
perseverenţa. Sunt destule motive să recunoaştem că managementul strategic este mai mult un stil de
management. El ar trebui să fie parte a mentalităţii organizaţiei de a fi într-o continuă alertă faţă de tensiunile
care apar între mediul în schimbare şi organizaţia care nu reuşeşte să ţina pasul cu el. De fapt, pentru a
dezvolta o strategie eficace, planul este mai puţin important decât procesul de planificare în sine.
Managementul strategic este, printre altele, managementul procesului de informare şi comunicare prin şcoală.
Guvernul, directorii, profesorii sunt angajaţi în permanenţă într-un proces constant şi continuu de comunicare
despre dezvoltarea externă şi despre obiectivele strategice ale şcolii.
Pentru a rezolva identificarea tendinţelor şi evenimentelor, şcoala a ales previzionarea mediului care
are ca obiectiv identificarea tendinţelor noi şi prevederea impactului lor. În ciuda dezvoltarilor tehnicilor de
previziune economică şi tehnologică, previzionarea schimbărilor culturale şi politice rămân dificile. Mulţi
pun la îndoială valoarea previziunilor mediului, dar riscul ratării unei oportunităţi sau ameninţări majore
poate fi atât de mare încât instituţia continuă să investească în astfel de previziuni. Previziunile pe termen
lung, deşi sunt cele mai dificile, relevă cele mai puternice transformări la nivelul mediului şi contribuie la
identificarea oportunităţilor şi reducerea riscului, astfel încât ar trebui ca şcoala să se angajeze în studierea
mediului cât mai rapid.
În momentul de faţă, şcoala face adesea două greşeli. În primul rând, aşteaptă ca evenimentele sau
tendinţele să se materializeze înainte de a le încorpora în planurile sale. În al doilea rând, se bazează pe
extrapolări ale tendinţelor din trecut, ceea ce înseamnă că se presupune că tendinţele din trecut vor continua şi
în viitor.
Aceste extrapolări au mai multe limite. Ele sunt utile în previzionare pentru o perioadă scurtă de timp,
dar eşuează în previziunile pe termen lung sau în prezicerea de evenimente. Principala lor problema este
baza previzională de la care pleacă. Dacă presupunerile iniţiale sunt valide, metodele de previzionare capată
o importanţă secundară, iar dacă sunt greşite, chiar şi cele mai sofisticate metode vor conduce la rezultate
greşite. De aceea, trebuie identificate şi urmărite cu atenţie doar tendinţele certe, valide.
Paradoxal, o dată cu creşterea capacităţilor de prelucrare a informaţiilor, în evidenţierea tendinţelor
majore care se manifestă sau care vor apare în viitor, sunt utilizate tot mai des metode bazate pe capacităţi de
analiză, prelucrare, generalizare şi particularizare a minţii umane. Aceste metode au apărut ca alternative

1230
viabile la metodele având la baza studiile statistice şi bazele de date şi sunt bazate pe grupuri de experţi din
domeniul pus în discuţie.

Bibliografie:
• Kotler, Ph., "Managementul marketingului – analiză, planificare, implementare, control", Editura
Teora, Bucureşti, 1997
• Pop, N., Al. (coordonator), "Marketing strategic", Editura Economică, Bucureşti, 2000
• Lisievici, P., "Calitatea învăţământului. Cadru conceptual, evaluare şi dezvoltare", E.D.P.,
Bucureşti, 1997

1231
 PLANUL DALTON

PROF. COSTEA ELENA-ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.4 RÂMNICU VÂLCEA

A fost introdus de Helen Parkhurst, în orașul american Dalton. Acest plan promovează învățământul
individualizat. Clasele sunt transformate în laboratoare pe materii, în cadrul cărora fiecare elev studiază în
ritm propriu, după un program stabilit pe bază de contract, profesorul având rolul de consultant şi evaluator.
Planul Dalton în grădinițe
Planul Dalton este un model educațional progresiv creat de Helen Parkhurst în 1920 în Dalton,
Massachusetts, Statele Unite ale Americii și se bazează pe convingerea lui Parkhurst că de fiecare dată când
copiii primesc responsabilitatea pentru studiul lor, ei caută instinctiv cel mai bun mod de realizare al
acestuia și executa deciziile lor, cu pasiune și rigoare, ceea ce duce la succes.
Planul Dalton a fost creat pentru a rezolva probleme didactice și organizatorice în clasa cu vârste
diferite de elevi și, prin urmare, Parkhurst a dorit să creeze un nou sistem care să permită fiecărui elev să
aibă un program educațional adaptat la nevoile, interesele și abilitățile sale. Un avantaj imens al planului
Dalton este flexibilitatea sa, care permite aplicarea acestuia tuturor subiecților.
Planul Dalton a influențat deja procesele de învățare în multe școli din întreaga lume, din cauza
adecvării lui la orice mediu școlar. Atmosfera și mediul în grădinițele Dalton este, în principal pozitiv și
sprijină sentimentul de responsabilitate, coridoarele sunt decorate cu postere și declarații de inspirație
pentru copii ce îi îndeamnă să fie cooperanți, responsabili și încrezători.
Obiectivele planului Dalton sunt:
• Adaptarea programului fiecărui copil la nevoile, interesele și abilitățile sale;
• Promovarea atât a independenței cat și a responsabilității;
• Îmbunătățirea abilităților sociale și a respectului față de alții.
Ca să fie atinse aceste obiective s-a dezvoltat un model în trei părți care reorganizează educația
centrată pe educator la centrarea pe copil transferând responsabilitatea gândirii critice de la educator la
copil.
Aceste trei părți, numite Casa, Misiunea/Temele și Laboratorul formează structura de bază a
sistemului de educație Dalton.
Casa
Fiecare copil aparține unei case mai mici în cadrul școlii, și este un grup în care fiecare copil învață,
sub grija profesorului de casă, abilitățile necesare pentru a fi parte a grupului. Profesorul casei ghidează,
antrenează și ajută copiii să dezvolte o legătura de susținere reciprocă atât între ei cat și între ei, părinți și
educatori. Copiii de grădiniță au nevoie de o forma mai structurată și de mai multe rutine de aceea lecțiile
în cazul acesta sunt organizate în mod mai tradițional fiind inițiate și direcționate de către educatori ca să
transmită informații și idei cheie explicând conținutul și abilitățile care sunt de bază. Numărul celor care
fac parte din casă este mic (un educator la 12 copii) pentru a asigura o atenție individuală și flexibilitate. Pe
măsură ce copiii progresează educatorul va acționa mai mult ca un consilier de ghidare decât ca un profesor
la clasă (Dumitru, Valeriu, 2016, p. 161).
Misiunea/Temele/Atribuirea
Această parte a structurii planului Dalton se referă efectiv la un contract de învățare între copil și
educator, definind munca pe care copilul trebuie să o îndeplinească într-un anumit interval de timp convenit.
Aceste atribuții sunt proiectate în mod individual astfel încât:
• Explică copiilor imaginea de ansamblu și scopul lucrării;
• Ori de câte ori e posibil să se realizeze interdisciplinar ca să arate copiilor legătura dintre diferitele
domenii de cunoaștere;
• Să li se ofere suficient suport în ce privește interesele și nevoile;
• Să ofere sugestii de cercetare;
Laboratorul -este timpul alocat muncii individuale sau pe grupe mici împreună cu educatorul lor.
Acesta este timpul pentru anchetă, experiență directă și colaborare.
Laboratorul descrie cel mai bine atmosfera de învățământ, pe care Dalton se străduiește să o creeze,

1232
combinarea de studiu, cercetare și colaborare.
Clasele obișnuite sunt transformate în laboratoare pe dicipline, oferind copiilor materiale diverse
documentare și indicații de lucru pentru activitatea individuală. Laboratoartele pentru aceeași activitate
prezintă materialele de studiu ordonate după gradul lor de complexitate și dificultate. Fiecare copil lucrează
conform unui program individual, în ritmul propriu de lucru, iar mentorul acordă periodic consultații când
este solicitat.
Baza planului Dalton constă deci, în principal în stimularea motivației interne prin oferirea copiilor
autonomie corespunzătoare, responsabilități și oportunități de colaborare în procesul de educare.
Câteva principii ale planului Dalton:
− Să se creeze o comunitate de învățare în care este cultivată grija față de copii, părinți și profesori
în care dezvoltarea individuală este stimulată prin cooperare;
− Să creeze un curriculum condus de copil, în care sunt luate în considerare ineresele, nevoile și
abilitățile fiecărui copil, pentru a promova dezvoltarea socială, emoțională, lingvistică, cognitivă și fizică;
− Să ajungă la independență intelectuală prin anchetă, experiență directă, lectură, colaborare și
asumare de riscuri;
− Insuflarea unui sentiment de etică, valori morale, respect și responsabilitate față de alții.
Educația nouă
Mişcare pedagogică care a reunit mai multe curente (şcolile noi, educația liberă, şcoala activă, şcoala
muncii, şcoala în aer liber, centrele de interes, comunitățile şcolare, metoda complexelor, scoutismul) unite
prin câteva idei principale privind posibilitățile copilului:
• De a-şi manifesta liber trebuințele de cunoaștere, acțiune şi comuniune socială;
• De a se elibera de constrângeri;
• De a se integra în grup;
• De a se racorda la viața reală;
• Punerea copilului în contact cu natura;
• Experiența practică devine sursă de cunoaștere.
Coordonate ale educației noi / şcolii noi / şcolii active
Studierea riguroasă a ființei copilului, într-o dublă perspectivă: conformarea la exigențele vârstei şi
individualizarea acestui proces;
Educația se impune a fi funcțională, trebuie să rezolve o trebuință conștientizată;
Noua educație trebuie să refacă legătura școlii cu viața;
Educația nouă se face printr-o școală activă, prin angajarea profundă a elevului în procesul propriei
transformări;
Şcolile gem sub povara materiilor de învățământ şi de aceea trebuie cultivate preponderent forțele
copilului în transformarea științei într-un bun cu valoare instrumentală pentru fiecare individ;
Educația moral-cetățenească se realizează prin acordarea unei mai mari autonomii copilului
(Simmons, John, 2008, p. 172).
Soluții propuse de educația nouă / şcoala activă
 Introducerea metodelor active;
 Promovarea unei legături permanente între şcoală şi viața practică;
 Individualizarea învățământului;
 Studiul psihologic al individualității ca punct de sprijin pentru individualizare;
 Utilizarea intuiției ca modalitate de cunoaştere;
 Primatul culturii formative;
 Fructificarea spontaneității, ca mijloc de realizare a punctului de vedere funcțional;
 Dezideratele disciplinei libere, al autoconducerii, al cooperării şcolare, ca mijloace de integrare
activă în realitatea socială
Concluzii generale privind învățământul alternativ
Ideea de alternativă educațională funcționează la nivel teoretic încă de la începutul secolului XX. Este
vorba de curentul Educația nouă și școala activă ca reacție la un curent destul de riguros şi de rigid,
Herbartianismul. A fost adus în țară de Spiru Haret, din punctul meu de vedere cel mai important ministru
al Educației din toate timpurile. Ideea de alternativă ne duce la o societate foarte acutizată în care omul
rigid nu îşi mai are locul. Învățământul tradițional era focalizat doar pe a construi un om care se încadra

1233
într-un post la 19-20 de ani și ieșea la pensie la 62-65. În ziua de azi, alternativele formează oameni
înzestrați cu competențe, adaptați la schimbare, oameni care pot să gliseze dintr-un domeniu social în altul.
Nu mai avem siguranța zilei de mâine. Noi, învățământul preuniversitar și superior, furnizăm educație, iar
beneficiarul nostru, părintele, comunitatea imediată, trebuie să înțeleagă că există şi altceva decât
învățământul tradițional. Noua arhitectură a curriculumului a luat foarte mult din învățământul alternativ şi
mă gândesc aici la pedagogiile alternative. Întâlnirea de dimineață din învățământul preșcolar este luată din
pedagogia Step by Step, foarte multe idei sunt preluate din Pedagogia Waldorf, ca de exemplu utilizarea
nisipului, a lemnului, a resurselor pe care le întâlnim în viața de zi cu zi. E vorba de experiența experiențială,
de întoarcerea la viață. Toată dezvoltarea noastră se raportează la viața adevărată şi nu la înlocuitori.
Secvențe din Școala Dalton

Bibliografie
[1]. Dumitru, Valeriu, Istoria Pedagogiei, Editura Proşcoala Râmnicu Vâlcea, 2016;
[2]. Felea, Gheorghe, Alternativele educaţionale din România, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2002;
[3]. Landsheere, G., Istoria universală a pedagogiei experimentale, Editura Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1995;
[4]. Stanciu, Ion, GH., Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995;
[5]. Siebert, Horst, Pedagogie constructivistă, Institutul European, Iaşi, 2001;

1234
 PROIECT EDUCAȚIONAL INTERNAȚIONAL/SIMPOZION
INTERNAȚIONAL
"EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE"
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
GRĂDINIŢĂ - ŞCOALĂ

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR PETRI ANA DORINA

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR COSTEA NICOLETA
LICEUL TEHNOLOGIC JIDVEI - ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂLCACIU

MOTO:
„Eu pot sa fac
ceea ce tu nu poti face. Împreuna putem face lucruri mari. Nimeni nu poate realiza vreodata singur ceea
ce poate realiza prin parteneriat cu altii.” Maica Tereza

ARGUMENT
Școala reprezintă instituția socială creată în scopul educării tinerei generații și pregătirii ei pentru
integrarea în societate. Pregătirea copilului pentru școală și capacitatea sa de adaptare la cerințele activității
școlare presupun un anumit volum de cunoștințe despre mediul înconjurător pe care copilul trebuie să le
asimleze, precum și maturizarea psihică a acestuia, dezvoltarea proceselor intelectuale, a limbajului, a
atenției și a altor componente psihice.
Pregătirea copilului pentru școală depinde atât de formarea în grădiniță a unor deprinderi specifice
activităților din școală (scris, citit, reprezentare matematică), cu intensificarea accentului formativ mai ales
în ultimul an, cât și de o continuare a unor activități specifice grădiniței în școală (jocuri, activități libere
etc.). Se impune o strânsă colaborare între grădiniță și școală având în vedere că acestea sunt incluse în
acelaşi ciclu curricular, numit ciclul achiziţiilor fundamentale.
În acest scop organizarea unor activităţi comune (şcoală-grădiniţă) ce vizează familiarizarea copiilor
cu munca şcolarilor, cu relaţiile ce se stabilesc între învăţător si elevi, elevi-elevi, ar face ca reprezentările
copiilor despre şcoală să fie mai clare, mai coerente si mai apropiate de realitate, acest lucru conducând la
un debut şcolar optim.
Din acest motiv am considerat că un parteneriat şcoală-grădiniţă, prin intermediul căruia să
surprindem toate aceste aspecte, să le înţelegem si apoi să le sintetizăm într-o strategie, ar permite egalizarea

1235
şanselor şcolarilor şi integrarea optimă a copiilor în clasa pregătitoare. Parteneriatul ne oferă prilejul de a
constitui o echipă care să aibă un proces comun de reflecţie, de implicare, de activitate şi evaluare. Prin
derularea parteneriatului dorim să creăm preşcolarilor şi şcolarilor o multitudine de situaţii de exersare a
aptitudinilor de comunicare şi nu numai.
SCOPUL
 Formarea și dobândirea unor cunoștințe, capacități și atitudini necesare integrării optime în
activitatea școlară precum și în societate.
 Asigurarea continuității procesului de instruire și educație de la grădinniță la școală prin
familiarizarea preșcolarilor cu sala de clasă, cu ambientul, cu învățătoarea în scopul integrării lor cu succes
în viața de școlar
 Trezirea interesului preșcolarilor pentru activitatea școlară
OBIECTIVE SPECIFICE
 Familiarizarea preșcolarilor cu școala, sălile de clasă și activitatea școlară;
 Formarea unor reprezentări corecte despre școală, conduita școlară și activitățile desfășurate în
cadrul școlii;
 Asigurarea continuității cerințelor specifice activităților desfășurate în grădiniță și școală;
 Implicarea părinților în activități educative desfășurate în cadrul școlii, familiarizarea acesteia cu
diferite aspecte specifice școlarității mici.
GRUPUL ȚINTĂ
• Preșcolarii din grupa mare a Grădiniței Bălcaciu
• Elevii claselor I și a IV-a Școala Gimnazială Bălcaciu
• Educatoarea grupei, învățătoarele, părinții copiilor
RESURSE UMANE
Educatoarea grupei
Învățătoarele
Părinții
RESURSE MATERIALE
 Sălile de grupă și sălile de clasă
 Materiale didactice
 Aparat foto

MODALITĂȚI DE EVALUARE
 Imagini de la activitățile desfășurate;
 Expoziții cu lucrările elevilor;.
 Diplome pentru copii
 Portofoliul proiectului
PROGRAM DE ACTIVITĂŢI
Nr crt. Activitatea Locul desfăşurării Participanţi Data
1. Familiarizarea cu activitățile Școală Educatoare Septembrie
proiectului – cunoașterea Invăţătoare 2018
activităților
2. Lansarea proiectului Grădiniţă Educatoare Octombrie
,,Creștem mari, creștem Invăţătoare 2018
mari, în curând vom fi
școlari!”
3. Vizită la şcoală: Educatoare Noiembrie 2018
„Să facem cunoștință cu Şcoală Invăţătoare
școala!” Preşcolari
Elevi

1236
5. Activitate comună elevi- Educatoare Ianuarie
preșcolari Şcoală Invăţătoare 2019
,,Ne facem singuri jucării!” Preşcolari
(confecţionarea de jucării din
deşeuri) Elevi
6. Activitate comună elevi- Educatoare Februarie
preșcolari Grădiniță Invăţătoare 2019
,,Cartea, prietena mea!” Preşcolari
Școlarii citesc copiilor
Elevi
7. Activitate comună elevi- Școală Educatoare Martie
preșcolari Invăţătoare 2019
„1 Martie călător, vă aduce Preşcolari
un mărțișor!”
Elevi
(confecționare mărțișoare)
8. Activitate de ecologizare: Curtea Educatoare Aprilie
,,Copiii ocrotesc natura!” școlii și curtea Invăţătoare 2019
grădiniței Preşcolari
Elevi
9. Drumeție Împrejurimile Educatoare Mai
,,Pe cărările satului satului Bălcaciu Invăţătoare 2019
nostru!” Preşcolari
Elevi
10. Evaluarea proiectului. Educatoare Iunie
Grădiniță Invăţătoare 2019
Preşcolari
Elevi

1237
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

ED..COSTICĂ MAGHIŢA
G.P.N.HORGA

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economico -istorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil în vederea formării şi autoformării asistate, cu
scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-constructiviste. Tradiţional, educaţia
oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate de alte instituţii, cum
ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau
neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazează semnificaţia conceptului sunt „viaţa―, "permanent―, "educaţie―. Educaţia nu se termină la
sfârşitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice

1238
 Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1239
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF. CIUFU OANA

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice

1240
 Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1241
 IMPORTANŢA RELAŢIEI DINTRE ŞCOALĂ-GRADINIŢĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF.ÎNV. PREŞCOLAR:CIUPERCĂ MIHAELA

GRADINIŢA CU P.P. NR.19 BOTOŞANI

MOTTO
,,Fiecare copil este diferit;acest lucru este exact ceea ce îl face să fie special.Exista câteva lucruri
esenţiale, comune tuturor copiilor:toţi au nevoie de dragoste, de securitate, hrană bună şi exerciţiu.
Fiecare copil are nevoie să se simtă protejat şi acceptat;are nevoie de ceilalti să-l placă.fiecare micuţ
simte nevoia să fie călăuzit şi chiar îi trebuie un anumit control din partea adultului, pe măsura ce îşi
dezvoltă încrederea în sine şi face primii paşi spre independenţă.’’
(E. Schulman Kolumbus ,,, Didactică preşcolară’’, 2000, Bucureşti, pag 7)

Este cunoscut faptul că educaţia în familie ,,şcoala pe genunchii mamei ’’(Pestalozzi) exercită asupra
copilului o influenţă atât de puternică, încât îsi pune amprenta pe întreaga lui viaţă.Afirmaţia acestuia
conform căruia ,,ceasul naşterii copilului este ceasul începutului educaţiei sale ’’, pare pe deplin firească
după cum sintagma ,,familia este prima şcoală a omenirii ’’ numai are nevoie de argumentare.La aceste
idei, care pun în evidenţă primordialitatea si prioritatea în timp a familiei , aş mai putea adauga şi pe cea cu
privire la caracterul continuu al educaţiei în familie.În acest sens, şcoala şi grădiniţa au avut şi au un rol
primordial în a colabora cu părinţii copiilor pentru asigurarea educaţiei acestora.Grădiniţa este primul
mediu în care copilul se descoperă pe sine şi învata să cunoască lumea din jurul său.Din această cauză, este
considerat greu procesul învaţării cu succes, dacă ignorăm problemele şi obstacolele din calea formării
personalităţii copilului.
Una din cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfaşurate cu elevii
o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi:şcoala-grădinita-familia-
societatea.
Dacă este adevarat ca şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea personalitaţii
umane, tot atât de adevarat este ca educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile familiei.Şcoala,
grădiniţa şi familia sunt trei instituţii care au nevoie una de alta.Ele trebuie să se (re)găsească pe făgaşul
colaborării autentice bazata pe incredere şi respect reciproc, pe iubirea fata de copil, să facă loc unei relaţii
deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei.
Democratizarea este una din tendinţele progresului actual al învăţământului iar creşterea cantitativă
a participarii tuturor factorilor implicaţi in toate formele de manifestarea învăţământului în toate etapele
sale este una dintre componentele democratizarii.De la educatori, de la părinţi, de la organizaţiile şi
instituţiile societăţii de educatie nonformala, opinia publică aşteaptă intensificarea participării la educaţie
si creşterea calităţii acesteia.
Un program bun de educaţie este acela care pune accentul pe amenajarea spaţiului educaţional intr-
un mod cât mai adecvat învăţării şi dezvoltării, care să ofere ocazii de acţiune şi experimentare fiecărui
copil.Să nu uităm ca mediul de dezvoltare şi formare a copilului nu este numai cel pe care îl creăm si
organizăm după reguli psihopedagogice în grădiniţă ci si familia, strada, biserica, parcul, spectacolele sau
grupul spontan de joc.Copilul învaţă tot timpul în ritmul şi stilul care îi sunt caracteristice.Am evidenţiat
aceste aspecte deoarece le consider a fi argumente care impun ca educaţia să fie caracterizată şi de
parteneriatul dintre şcoala-grădiniţă şi societate.Într-un sistem educaţional aflat în schimbare şi
modernizare parteneriatul constituie un adevărat spaţiu al variatelor tendinţe, decizii, idei.Ele contureaza
modalitaţi concrete prin care copilul este introdus în ambianta culturala a spaţiului social căruia îi
aparţine.Relaţia dintre şcoala-grădiniţă-familie şi presupune cooperare, colaborare şi comunicare.
Prin derularea proiectelor educaţionale de parteneriat dintre şcoala-grădiniţă-familie şi societate ne-
am propus să obtinem mai multă implicare şi ajutor din partea familiei si societăţii.
Atitudinea copilului faţa de munca si de învăţătură este rezultatul influenţelor educative exercitate
de, şcoala, grădiniţă, familie si societate.

1242
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN SPANIA

PROF. CIUTEAN ALINA DELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SLATINA-TIMIȘ

Sistemul de învăţământ spaniol este în plin proces de reformă. În anul 2013 a fost adoptată LOMCE
(Legea Organică pentru Îmbunătățirea Educațional de Calitate); aceasta modifica LOE (Legea Organică a
Educației) din anul 2006.
Modificările legislative au fost generate de detectarea deficienţelor în sistem sau apariţia unor noi
nevoi, iar reforma este susţinută de un cadru de stabilitate generală.
Noua lege afectează învăţământul primar, secundar şi superior şi se aplică preogresiv de la adoptarea
ei. Elevii vor susţine trei probe, câte una la încheierea fiecărei etape (clasele I-VI, VII-X, XI-XII), iar dacă
nu promovează vor trebui să repete ultimul an. Ultima probă va înlocui proba de admitere la universitate
(PAU), iar universităţile vor putea stabili propriile examene de admitere.
Caracteristicile principale în administrarea sistemului educaţional sunt: descentralizarea și
participarea comunității educaționale la organizarea, guvernarea, funcționarea și evaluarea centrelor.
Prin descentralizare, responsabilitățile educaționale sunt împărțite între Administrația de Stat
(Ministerul Educației, Culturii și Sportului) și Administrațiile Comunităților Autonome (departamente sau
departamente ale educației):
• administrația centrală a învățământului pune în aplicare orientările generale ale guvernului privind
politica educațională și reglementează elementele sau aspectele de bază ale sistemului;
• administrațiile educaționale autonome dezvoltă normele de stat și au puteri executive-
administrative de gestionare a sistemului educațional pe teritoriul său.
Autonomia este pedagogică, organizatorică și de management a resurselor educaționale.
Educația de bază este obligatorie și gratuită în centrele susținute cu fonduri publice. Acesta cuprinde
zece ani de școlarizare și este împărțit în două etape:
• Învățământul primar, predat în școlile din învățământul primar. Acesta cuprinde șase cursuri
academice, care sunt, de obicei, cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani
• Învățământul secundar obligatoriu (ESO), se desfășoară în institutele de învățământ secundar între
12 și 16 ani. La sfârșitul acestei etape elevii primesc prima certificare oficială, titlul de absolvent al
învățământului secundar obligatoriu, care le permite accesul la învățământul secundar superior sau pe piaţa
muncii.
• Învățământul secundar superior este, de asemenea, predat în școlile secundare; durează doi ani
universitari, de obicei între 16 și 18 ani. Oferă elevilor două posibilități, Bachillerato (filiera generală) și
formarea profesională de grad mediu (ramură profesională). Acesta din urmă este oferit și în centrele de
formare profesională integrată și în centrele naționale de referință.
• Programul „Bachillerato” este compus din două părţi:
• O parte ce cuprinde curriculum-ul de bază, cu materii obligatorii;
• O parte ce permite alegerea unei specializări: arte; natura şi ştiinţe; ştiinţe şi inginerie; ştiinţe sociale;
ştiinţe umaniste.
Învăţământul profesional, arte plastice şi desen, cuprinde două cicluri: de grad mediu şi de grad
superior.
• Ciclul de grad mediu are o durată de la unu la doi ani. La finalizarea acestuia se obține titlul de
Tehnician în Arte Plastice şi Desen la specializarea corespunzătoare. Deţinerea acest titlu permite accesul
direct la ciclul superior al liceului, precum şi admiterea (persoanelor care au împlinit 18 ani), în urma unei
probe, la un ciclu de grad superior de Arte Plastice şi Desen.
• Ciclul de grad superior are o durată de doi ani. La finalizarea acestuia se obţine titlul de Tehnician
Superior în Arte Plastice şi Desen la specialitatea corespunzătoare. Deţinerea acestui titlu permite accesul
direct (a unui procent stabilit de administraţiile educative) la Facultatea de Design, la Facultatea de Arte
Plastice şi la Facultatea de Conservare şi Restaurare a Bunurilor Culturale. Dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii, este posibil şi accesul la o facultate din alt domeniu.
Învățământului superior include studii universitare si profesionale.

1243
 Cursurile universitare sunt furnizate de universități, iar cele profesionale de către aceleași centre care
oferă învăţământ vocaţional intermediar.
CONSIDERAŢII GENERALE
• Comunicarea cu şcoala se face direct și prin intermediul grupurilor pe Whatsapp.
• Evaluarea:
• În ciclul infantil, la fiecare final de semestru, elevii primesc o evaluare personală, o caracterizare în
care sunt indicate progresele copilului, precum și aspectele la care mai
pot fi aduse îmbunatățiri.
• La ciclul primaria și ESO, părinții primesc o înștiințare școlară cu calificativele pentru
fiecare materie: Insuficiente (1-4), suficiente (5), bien (6), notable (7, 8), sobresaliente (9, 10).
• Există teme, dar sunt puține, iar acasă nu se învață suplimentar.
• Școala are un psiholog de serviciu prezent permanent care, la nevoie, discută cu elevii și cu părinții.

1244
 COLABORAREA INTRE GRADINITA, FAMILIE SI COMUNITATE

ED. CLOCOTICI DANIELA ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PECENEAGA, JUD TULCEA

Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii

individului cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai
existenţei sale. În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de
comportament, mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială,
pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi.
Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de
activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale,
dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Procesul de integrare
în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe
de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu
dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară). Primele deprinderi de
viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă),
acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău,
ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Activitatea educativă din grădiniţă nu
poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din
familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei
şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la
scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. În crearea parteneriatului între
grădiniţă şi familie este bine să ne amintim că în viaţa copilului şi a familiei lui orice angajat al instituţiei
este important: portarul poate fi ca vecinul care-i salută cu un zâmbet în fiecare dimineaţă, bucătăreasa,
bunica ce pregăteşte cele mai grozave mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici să-
şi îmbrace pijamaua, iar educatoarea poate fi persoana care le este întotdeauna un sprijin. Fiecare, prin
specificul muncii sale, prin felul îşi îndeplineşte atribuţiile şi prin modul în care colaborează cu familia,
influenţează dezvoltarea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între: Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul
grădiniţei, specialişti în probleme de¬ educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi
etc.); Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, ¬ cluburi ale

1245
copiilor etc.); Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii¬
primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.);
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora. În funcţie de specificul comunităţii în care se află grădiniţa, se pot realiza parteneriate
cu: instituţii sanitare, în susţinerea unor activităţi care au ca scop creşterea şi dezvoltarea tuturor membrilor
comunităţii; asociaţiile nonguvernamentale , pentru rezolvarea unor probleme de ordin social;¬ parteneri
privaţi care pot sprijini grădiniţa cu fonduri materiale sau prin activităţi de¬ voluntariat; mass-media, pentru
promovarea imaginii grădiniţei, pentru promovarea ideilor noi, ¬ valorilor etc. Prin crearea parteneriatului
grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează
relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
,,Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008

1246
 LECTURA ȊN RELAŢIA FAMILIE - ŞCOALĂ

PROF. CLUCERESCU CARMEN SIMONA,

COLEGIUL TEHNIC „TOMA N. SOCOLESCU”,
PLOIESTI, JUDETUL PRAHOVA

Trezirea interesului pentru lectură este punctul de plecare pe tărâmul cunoaşterii şi, în acelaşi timp,
reuşita succesului în activitatea şcolară, pentru fiecare cadru didactic responsabil; dascălului îi revine
misiunea de a-i învăţa pe copii, pe elevi, atât tehnica cititului, cât şi pe cea a comprehensiunii textului,
formularea unor deducţii pertinente. Pasiunea pentru citit se poate dezvolta în mod creator şi poate deveni
o parte din viaţă, însoţindu-ne din copilărie până în ultima clipă a existenţei. Pentru a putea îndruma şi dirija
lectura elevilor, cadrul didactic ţine seama de psihologia vârstei, de treptele de dezvoltare psihosomatică,
de trăsăturile individuale ale copilului, respectând principiul accesibilităţii. Voi prezenta, în continuare,
câteva activităţi de stimulare a lecturii, pe care le-am utilizat de multe ori, cu succes, în cadrul orelor de
limba şi literatura română:
Forme de activitate:
1. Aprofundarea unei singure cărţi cunoscute de elevi, prezentarea acesteia, realizată de profesor,
urmată de lectura unor pasaje, discutarea cărţii la nivelul întregii clase; condiţiile reuşitei sunt: alegerea
unor texte incitante, în acord cu orizontul de aşteptare al elevilor, prezente în număr suficient în biblioteca
şcolii, a clasei, ori în librării (de exemplu, „Roşu şi negru” de Stendhal, „Ciuma” de Camus); prezenţa unor
întrebări, care să urmărească atât aprofundarea subiectului, cât şi aducerea aproape a problematicii, prin
întrebări pertinente (de exemplu - Trăim şi noi astfel de evenimente?; Dacă v-aţi întâlni cu personajul X,
ce i-aţi spune?).
2. Lectura - formă de descoperire a cărţilor - acest aspect presupune lecturarea a minim 2 texte, dintr-
un colaj de 2-5 texte literare sau nonliterare; în urma lecturii, discuţiile vor evidenţia asemănările existente
la nivelul grupajului, căci textele vor fi alese astfel încât să aibă în comun tema, structura şi alte elemente
specifice (de exemplu, imaginea satului şi a ţăranului, în romanele realist-obiective „Ion” de Liviu Rebreanu
şi „ Moromeţii” de Marin Preda, opere din perioada interbelică şi postbelică, ce teoretizează trăsăturile
definitorii prozei realiste - narator omiscient, perspectivă auctorială, fapte credibile, veridice, relatare la
persoana a III a).
3. Galeria de portrete - activitatea propusă va urmări caracterizarea personajelor principale din
operele selectate, prin surprinderea argumentată a trăsăturilor, însoţită de exemple, citate ilustrative, cum
ar fi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „un stricat şi-un bătăuş, şi-un om de nimic”- romanul „Ion” de Liviu
Rebreanu; galeria a fost reprezentată ca o expoziţie de portrete, realizate din desene şi din fişele de
caracterizare ale personajelor;
4. Transpuneri de texte literare - implică lectura atentă, aprofundată şi transpunerea în:
- bandă desenată - ce implică analiza atentă a codurilor specifice: modul în care apare textul, vorbele
şi gândurile personajelor, indicaţii legate de evenimente, de loc, de timp; relectura textului sau a
fragmentului, cu scopul de a identifica scenele ce urmează a fi transpuse; realizarea, la nivel de grupe, a
unor benzi desenate. Astfel, am reuşit să coordonez elevii, în reprezentrea unor pasaje sugestive din opere
literare, proză şi poezie, care, după ce au fost expuse în şcoală, au fost donate Căminului de bătrâni Lilieşti,
alături de care, am susţinut un proiect de voluntariat unde copiii au susţinut şi un program artistic deosebit,
care a bucurat sufletele celor apăsaţi de singurătate.
- piesă de teatru - activitate ce presupune relecturarea textului, în vederea identificării scenelor,
transpunerea fragmentelor, la nivel de grupe, în dialog scris; distribuirea şi învăţarea rolurilor, realizarea
spectacolului; acesta s-a desfăşurat în Sala de Consiliu a Colegiului Tehnic „Toma N. Socolescu”, unde
elevii au interpretat scene biblice specifice sărbătorilor de iarnă – Naştera Domnului, Irozii, Închinarea
magilor. Elevii au fost astfel angrenaţi în acţiuni ce au depăşit sfera strict formativă a actului educativ,
bucurându-se şi simţind emoţia scenei, în postura unor mici actori.
- clasa şi biblioteca - a fost înfiinţată o mini-bibliotecă, prin implicarea unor elevi, care au
achiziţionat cărţi, din resurse personale, au donat apoi câte o carte clasei; bibliotecarul a fost, pe rând, cel
care obţinea cele mai bune rezultate la limba şi literatura română, într-o anumită perioadă de timp, stabilită

1247
de comun acord cu colegii. Cărţile strânse au fost donate apoi unor şcoli din Basarabia, unde dragostea de
neam şi de limbă răsună în suflet de român.
- portofoliile, dedicate scriitorilor studiaţi la clasă, au contribuit la creşterea interesului pentru lectură
şi a dragostei de carte; ele cuprindeau date biografice şi aspecte esenţiale din opera lor, colaje inspirate din
lecturile studiate, fişe de lucru, individuale sau colective;
- seratele literare dedicate operei lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici
au avut un rol deosebit în stimularea interesului pentru lectură, familiarizându-i pe elevi cu operele acestor
scriitori emblematici ai literaturii române.
- panoul intitulat –„Cartea, prietena mea” - precum şi plicul în care elevii îşi aşezau gândurile şi
impresiile legate de lecturarea unei cărţi, dar şi preferinţele lor literare, lucru practic care m-a ajutat să
cunosc dorinţele elevilor mei şi să pot orienta şi îndruma lectura acestora;
- Copacul ideilor - presupune munca în grup, fiind o metodă grafică, în care cuvântul cheie este scris
într-un dreptunghi, la baza paginii, în partea centrală; de la acest dreptunghi se ramifică, asemenea crengilor
unui copac, ideile emise de elevi, după lectura unui fragment, prin care sunt argumentate trăsăturile
personajelor;
- însemnările lunare - fişele de lectură despre cărţile citite le-au dezvoltat interesul pentru lectură, iar
cuvintele nou reţinute au fost integrate în vocabularul activ al elevilor, căci, de multe ori, realizarea
sarcinilor lecturii ţine de pasiunea şi dorinţa cadrului didactic de a insufla elevilor dragostea faţă de carte şi
de cuvântul scris, de metodele, procedeele şi formele de activitate folosite de acesta.
- activităţi de popularizare a cărţilor - la sfârşitul unei ore de literatură va avea loc o discuţie de
maxim 5 minute, în care profesorul sau un elev are rolul de a prezenta o carte nou apărută, cu scopul de a
incita interesul celor din jur, determinându-i să citească;
- organizarea expoziţiilor de carte - asemenea manifestări se por organiza pe baza unei tematici
stabilite de către profesor sau la iniţiativa colectivului clasei (de exemplu, cărţi care să ilustreze trăsăturile
definitorii ale simbolismului, reprezentative pentru genul liric: George Bacovia, Ion Minulescu, Ştefan
Petică, Dimitrie Anghel).

Bibliografie:
Pamfil, A., (2008), Limba şi literatura română- structuri didactice deschise,
Ed. Paralela 45, Piteşti;
Parfene, C., (2000), Aspecte teoretice şi experimentale în studiul literaturii în şcoală, Ed.
Universităţii «Al.Ioan Cuza», Iaşi;

1248
 ROLUL MANAGERULUI ȊN RELAŢIA FAMILIE – ŞCOALĂ

PROF. INV. PRIMAR CLUCERESCU ELENA

GRĂDINIŢA CEPTURA, JUDEŢUL PRAHOVA

Este cunoscut faptul că manageri cu aceeaşi pregătire şcolară şi în domeniul managementului obţin
performanţe diferite în activitatea practică de conducere. În realitate, fără a ignora rolul întâmpinării în acest
proces complex al conducerii organizaţiilor, managerii obţin rezultate diferite în activitatea lor, mai ales
datorită caracteristicilor de personalitate şi stilurilor de conducere practicate.
Potrivit dicţionarului de psihologie, personalitatea este ,,subiectul uman considerat ca unitate bio-
psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatic şi axiologice’’.
În cazul managerilor, îşi pun amprenta asupra stilului de conducere practicat atât temperamentul şi
caracterul, cât şi aptitudinile, ceea ce înseamnă că este necesară o investigare amplă, complexă şi profundă
asupra personalităţii unui manager, pentru a-i putea surprinde şi (eventual) influenţa acele caracteristici de
care depind, în ultimă instanţă, performanţele obţinute în activitatea de conducere.
În ceea ce priveşte stilul de conducere al managerilor din învăţământ, acesta poate fi definit ca
,,modul propriu, specific, de a acţiona în vederea atingerii obiectivelor propuse; ceea ce caracterizează
activitatea desfăşurată de aceştia şi o deosebesc de activitatea cadrelor de conducere din alte unităţi de
învăţământ’’.
Există mai multe modalităţi de clasificare a ceea ce numim stil de conducere. Dintre acestea, noi ne
vom referi doar la clasificarea realizată pe baza criteriului relaţiei managerului cu subordonaţii săi.
După acest criteriu, stilul de conducere poate fi: autoritar sau autocritic, democratic sau participativ
şi liberal sau permisiv (cunoscut şi sub denumirea de laissez-faire).
În urma cercetărilor realizate în anul 1989 de Lewin, Lippitt şi White, cu privire la efectele acestor
stiluri de conducere asupra unor grupuri de copii, s-a constatat că, din perspectiva eficienţei activităţii
desfăşurate ,,, grupurile conduse autoritar şi cele conduse democratic au obţinut performanţe asemănătoare,
pe când grupul permisiv (laissez-faire) a obţinut performanţe scăzute’’.
În schimb ,,, în absenţa conducătorului, s-a observat că productivitatea grupului condus autoritar
tindea să scadă, a celui condus democratic rămânea neschimbată, iar a celui condus permisiv creştea’’.
Explicaţia acestui fenomen este simplă: în timp ce primul grup aştepta totul de la conducător, fiind
lipsit de orice iniţiativă, grupul al doilea putea munci, un timp, fără a resimţi absenţa acestuia, deci cu un
randament relative constant, deoarece membrii lui nu erau centraţi pe conducător, ci pe activitatea comună
în grup.
Lipsa conducătorului la cel de al treilea grp s-a soldat cu o creştere a productivităţii grupului însă
această creştere putea fi întâmplătoare, din moment ce conducătorul nu se implică prea mult în activitatea
grupului, nici măcar atunci când era prezent.
Concluzia desprinsă de cercetătorii menţionaţi a fost că stilul democratic, participativ, de conducere
preznită cele mai multe avantaje, deci esre de preferat. Caracteristic pentru un astfel de stil de conducere
esre consultarea membrilor organizaţiei în problemele importante ale acesteia, adoptarea deciziilor în cadrul
echipei manageriale şi asigurarea unui climat de cooperare.
Practica managerială demonstrează însă că un bun conducător adoptă un stil de conducere diferenţiat
în funcţie de situaţia-problemă pe care o are de rezolvat şi de posibilităţile subalternilor săi. Cu alte cuvinte,
stilul de conducere situaţional se bazează atât pe sarcini (ordine), cât şi pe consultare, lăsându-le
colaboratorilor şi/sau subalternilor posibilitatea de alegere a modului de îndeplinire a sarcinilor (ordinelor),
ambele atitudini succesându-se pe parcursul activităţii managerilor, în funcţie de natura problemei şi de
posibilităţile celor care urmează să o rezolve.
Unul dintre susţinătorii unui asemenea stil de conducere, Ernest Mühleman, atrage însă atenţia asupra
pericolelor, pe care le ascunde conducerea situaţională: abuzul de putere şi defecţiunile de comunicare (în
sensul că sugestiile conducătorului pot fi interpretate eronat de subordonaţi). Oricum, stilul situaţional
îmbină avantajele stilului autoritar şi ale celui participative, diminuând la minimum dezavantajele acestora.

1249
 Bibliografie:
• Ştefan, Mangementul educaţional pentru instituţiile de învăţământ, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, Bucureşti, 2001
• Ţoca, Ioan, Management educaţional, EDP, Bucureşti, 2002

1250
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI
GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. COANDĂ ELENA LOREDANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ COŞOVENI, JUD. DOLJ

“Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa, “Didactica magna”, considera că la naştere, natura înzestrează
copilul numai cu “seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, ele devenind un bun al fiecărui om
numai prin educaţie. Rezultă că, în concepţia sa, educaţia este o activitate de sti, ulare a acestor “seminţe”,
şi implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate devein om decât dacă este educat”.
Astăzi, mai mult ca oricând, şcoala trebuie să devină o instituţie formativă, în care primordiale sunt
nevoile copilului şi nu structure rigide, la care acesta ar trebui să se adapteze. Suntem cu toţii responsabili
pentru educaţia tinerei generaţii. Devine din ce în ce mai clar că este nevoie de un parteneriat educational
în favoarea şi pentru asigurarea viitorului şi pentru creşterea edecvată a copiilor. Acest parteneriat
presupune o interacţiune, o colaborare, o cooperare între factorii educaţionali: familie-şcoală-societate.
După cum îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze schimbărilor permanente din lumea noastră de azi
şi în cea de mâine, aşa vom asigura şi continuitatea culturii şi civilizaţiei umane. Educaţia începe de la
primele momente ale vieţii şi se continua pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul intră în
contact şi care îi trasează primele direcţii ale educaţiei îl reprezintă familia. Achiziţiilşe însuşite de copil în
primii ani de viaţă în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Aşa cum
afirma A. S. Makarenko, unii dintre teoreticienii cei mai de seamă a padagogiei ruseşti, un inovator al
timpurilor sale, ce a promovat încă din anii 20 principii democratice în teoria şi practica educaţională:
„familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa
societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor”. Modelele de comportament oferite de părinţi şi membrii
apropiaţi din familie, precum şi climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influenţe educaţionale
reprezintă primul model social cu influenţă hotărâtoare asupra modului de comportare şi relaţionare al
copiilor în societate. „Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de
care se ataşează un individ cât şi prima autoritate sub care acesta învaţă să trăiască, familia este cea care
stabileşte valorile cele mai fundamentale ale unei societăţi”. (Charles Colson) De aceea, la intrarea în
cadrul primului colectiv al copiilor, grădiniţa, strategiile educative fac apel la sprijinul şi colaboararea
părinţilor în adaptarea preşcolarilor cu noul mediu social şi educaţional. Perioada preşcolară presupune
achiziţii psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea şi dezvoltarea copilului. În
grădiniţă se pun bazele parteneriatelor educaţionale realizate în sprijinul dezvoltării societăţii prin prisma
educaţiei. Importanţa participării familiei în educaţie ca partener activ este subliniată de necesitatea
implicării părinţilor în diverse activităţi alături de cadrele didactice, pe lângă obişnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalităţii preşcolarilor şi pregătirea acestora pentru viaţă, activităţile
desfăşurate în grădiniţă pun accent pe socializare, integrare dar şi pregătirea pentru şcoală - cel de-al doilea
mediu educaţional al copilului, dar cu un sistem de regului mai strict definite, programe mai încărcate şi
implicit o încărcătură afectivă şi cognitivă mai mare.
Parteneriatul educaţional grădiniţă-şcoală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual, cât şi pentru dezvoltarea socială şi culturală a comunităţii locale din care acesta face parte.
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. În familie, fiecare membru este special, are rolul
său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele, pentru că
fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor
ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare
membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi
care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu
copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă

1251
în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Prin participarea în
societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre
semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări
sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea
încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate
adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu
ceilalţi, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Se accentueazî azi idea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot
mai clar ideea unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta,
forma şi susţine în sarcinile lor educative.
“Niciodată familia nu a fost mai solicitată şi rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi.” Boutin
şi During, 1994

1252
 PUNCTE DE VEDERE DESPRE CALITATEA RELAȚIEI
ȘCOALĂ-FAMILIE-ELEV

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREPRIMAR AURELIA COBZARU

GRĂDINIȚA P.P. NR. 1, GALAȚI

Este stabilit cum calitatea relațiilor copiilor cu profesorii lor și a părinților cu profesorii copiilor lor
în clasele timpurii au implicații importante pentru adaptarea academică și comportamentală concurentă și
viitoare (Hughes, Cavell, & Jackson, 1999).
Asocierea dintre calitatea relației profesor-elev și ajustarea ulterioară a copiilor se realizează atunci
când nivelurile anterioare de ajustare sunt controlate statistic (Hughes, Cavell, & Jackson, 1999). Mai mult,
un efect asupra calității relației profesor-elev evaluat la grădiniță cu privire la realizarea progresului se
găsește la șapte-opt ani, controlând caracteristicile copilului de bază relevante.
Mai multe studii au raportat legături specifice între calitatea relației profesor-elev și implicarea
elevilor (Furrer & Skinner, 2003). Angajamentul a fost definit în diferite moduri. Cel mai adesea se referă
la implicarea comportamentală, așa cum este indicată prin participarea la cooperare, respectare regulilor și
rutina clasei, auto-reglajul, persistența și efortul. Elevii care se bucură de o relație strânsă și de susținere cu
profesorul sunt mai implicați. Lucrează mai mult în clasă, persistă în fața dificultăților, acceptă direcția și
critica profesorului și sunt mai activi. Aceste constatări sunt valabile atunci când calitatea relației este
evaluată de profesor.
Având în vedere preferința profesorilor pentru elevii conștiincioși și echilibrați, nu este surprinzător
faptul că relația dintre angajare și relația profesor-elev pare a fi reciprocă. Astfel, copiii cu competențe de
pregătire școlară inferioară sunt mai puțin susceptibili de a primi sprijinul profesorilor care ar putea spori
angajamentul adaptabil în clasă și învățarea lor. În plus, acei copii care sunt cel mai expuși riscului de eșec
școlar pe baza nivelului de ajustare a comportamentului, a calității părinților sunt cei mai afectați de calitatea
relațiilor cu profesorii.
Relația părinte-profesor este, de asemenea, implicată în ajustarea școlară timpurie a copiilor. În
general, atunci când părinții participă la educația copiilor lor, atât acasă cât și la școală, iar relațiile cu
profesorii sunt de cooperare pozitivă, fiind caracterizate prin reciprocitate, căldură și respect, elevii
realizează mai mult, demonstrează o motivație sporită a realizării și expun niveluri mai ridicate de emoții,
adaptarea comportamentală. Mai mulți cercetători au făcut distincția între comportamentele sau activitățile
implicării părinților și calitatea relației părinte-profesor. Activitățile de implicare a părinților includ
voluntariat la școală, comunicarea cu profesorul, participarea la funcțiile școlare.
Relația dintre părinți și cadrele didactice se referă la calitatea afectivă a conexiunii dintre școală și
familie, indexată prin încredere, reciprocitate, afiliere, sprijin, valori comune și așteptări și convingeri
comune despre copil și copil. (Vickers & Minke, 1995)

Bibliografie
1. Hughes JN, Cavell TA, Jackson T. Influența relației profesor-elev asupra agresiunii copiilor: un
studiu prospectiv. Jurnalul de psihologie clinică a copilului. 1999; 28 : 173-184.
2. Furrer C, Skinner E. Sensul legăturii ca factor de implicare și performanță academică a
copiilor.Jurnalul de Psihologie Educațională. 2003; 95 : 148-162.
3. Vickers HS, Minke KM. Explorarea relațiilor părinți-profesori: Îmbinarea și comunicarea cu
alții.Psihologia școlară trimestrială. 1995; 10 : 133-150.

1253
 DIVERSITATEA EDUCAŢIONALĂ- CONDIŢIE A ȊNVĂŢĂMÂNTULUI
SOCIETĂŢII ACTUALE

MIHAELA COBZARU,
LICEUL TEHNOLOGIC “VIRGIL MADGEARU” CONSTANŢA

Acest principiu reprezintă dezideratul flexibilităţii şi toleranţei faţă de diferenţele fizice, socio-
culturale, lingvistice , psihologice existente între copii/elevi. Rolul şcolii este acela de a oferi tuturor
posibilitatea de a învăţa în funcţie de ritmul, capacităţile şi nevoile proprii şi de a se exprima conform
trăsăturilor individuale de personalitate.
La nivelul societăţii, această atitudine se manifestă în respectarea principiului normalizării, adică al
asigurării accesului, pentru toate categoriile de persoane, la tiparele existenţiale şi la condiţiile de viaţă
cotidiană, cât mai apropiate de normele considerate fireşti pentru o viaţă obişnuită.
Ca participant la procesul de învăţare-predare, fiecare elev aduce cu sine o experienţă personală, un
stil de învăţare, un ritm personal de muncă, un mod propriu de abordare problemelor de viaţă, elementele
contextului cultural căruia îi aparţine, etc. Calitatea educaţiei se referă atât la identificarea acelor dimensiuni
ale procesului didactic, ale conţinuturilor învăţării, cât și la calitäţi ale agenţilor educaţionali, care să sprijine
învăţarea tuturor categoriilor de elevi, sä asigure succesul, sa facä sistemul deschis, flexibil, eficient si
efectiv.
Ṣcoala incluzivǎ pune ȋn centrul atenṭiei sale persoana umanǎ ca fiinṭǎ originalǎ, unicǎ şi irepetabilǎ,
accentuând ideea cǎ ȋn fiecare societate existǎ personalitǎṭi, grupuri diferite, motivaṭii, raṭiuni şi puncte de
vedere diferite.
În opinia mai multor autori, promovarea educaṭiei incluzive/integrate ȋn şcolile din sistemul de
ȋnvǎṭǎmânt trebuie sǎ aibǎ la bazǎ urmǎtoarele principii-cadru :
-toṭi elevii au dreptul sǎ participe la toate activitǎṭile incluse ȋn programa şcolilor obişnuite;
-ȋn timpul programului şcolar, personalul didactic şi de specialitate se va implica direct ȋn susṭinerea
pe toate cǎile a integrǎrii maximale a elevilor cu cerinṭe educaṭionale speciale ;
-şcoala va trebui, printr-o serie de schimbǎri radicale ȋn domeniul curriculumului, sǎ vinǎ ȋn
ȋntâmpinarea tuturor cerinṭelor educaṭionale ale elevilor, fǎrǎ a leza demnitatea şi personalitatea acestora ;
În condiṭiile educaṭiei incluzive, clasele/grupele de elevi vor include copii apropiaṭi ca vârstǎ şi nivel
de experienṭa socio-culturalǎ.
Etica şi nediscriminarea sunt pǎrṭi importante ale educaṭiei interculturale.
În lumea modernǎ, diversitatea ȋn sens larg – indiferent dacǎ este de naturǎ culturalǎ sau lingvisticǎ –
poate fi pusǎ pe seama a doi factori esenṭiali: intensificarea migraṭiei şi noile tehnologii de informare şi
comunicare.
Ṣcoala poate deṭine un rol major ȋn pǎstrarea spiritului de libertate şi toleranṭǎ al tinerei generaṭii.
Într-o lume marcatǎ de diferenṭe culturale şi lingvistice, şcoala trebuie sǎ ȋi ȋnveṭe pe tineri sǎ convieṭuiascǎ
ȋntr-o societate deschisǎ şi liberǎ, fundamentatǎ pe autoritatea valorilor ȋmpǎrtǎşite. Înṭelegerea şi ȋnsuşirea
concepṭiei conform cǎreia interculturalitatea ȋnseamnǎ demnitate şi respect acordate individului devine,
astfel, o necesitate. Oamenii ca fiinṭe raṭionale pot dezvolta aceste valori numai folosindu-le, exprimându-
le şi explorându-le ȋmpreunǎ, ca membri ai unei comunitǎṭi caracterizate prin diversitate. Valorile
idealurilor democratice şi ale toleranṭei faṭǎ de diferenṭe sunt mult mai usor de conştientizat atunci când
sunt rezultate din experienṭǎ mai degrabǎ decât din instrucṭie formalǎ.
Cercetǎrile din domeniul ştiinṭelor sociale demonstreazǎ cǎ tinerii expusi interacṭiunilor interetnice
au o mai mare capacitate de a identifica valorile comune ȋntre diverse grupuri, de a recunoaşte faptul cǎ şi
conflictele pot produce valori atunci când sunt abordate corespunzǎtor şi de a se angaja mai activ ȋn
promovarea ȋnṭelegerii şi colaborǎrii interetnice. Mai mult, aceştia demonstreazǎ o implicare mai puternicǎ
ȋn problemele comunitǎṭii şi ȋn acṭiuni de voluntariat şi sunt mult mai dispuşi sǎ-şi desfǎşoare activitatea ȋn
medii sociale diverse din punct de vedere etnic.
În aceastǎ perspectivǎ, ṭelul procesului educativ modern este pregǎtirea elevilor pentru realitǎṭile
complexe şi diverse ale societǎṭii, prin dezvoltarea abilitǎṭilor de recunoaştere, valorificare şi achiziṭionare
de cunoştinṭe provenite din orizonturi culturale eterogene. Scopul esenṭial este dezvoltarea unui respect
fundamental pentru moduri de viaṭǎ şi procedee de a munci şi de a ȋnvǎṭa diferite. Valorificarea diversitǎṭii

1254
trece dincolo de simpla toleranṭǎ faṭǎ de variate medii şi concepṭii; ea recunoaşte, apreciazǎ şi faciliteazǎ
procesele implicate ȋn explorarea şi descoperirea a ceea ce nu este familiar, permiṭând o gama largǎ de
modalitǎṭi de a gândi şi de a comunica. Mai mult decât atât, valorificarea diversitǎṭii conduce la ȋntǎrirea
relaṭiilor ȋn cadrul comunitǎṭii şi mǎreşte posibilitǎṭile tinerilor de a se realiza ȋntr-o societate pluralistǎ, din
ce ȋn ce mai complexǎ.
În concluzie, dimensiunea interculturalǎ a unui proces educativ de calitate joacǎ un rol deosebit de
important ȋn societatea modernǎ prin capacitatea sa de a ȋmbogǎṭi creativ sistemul general de valori, dar şi
prin abilitatea da a ȋmpǎrtǎşi ȋn mod efectiv aceste valori cu cei din jurul nostru. Acest fenomen va avea o
consecinṭǎ logicǎ şi necesarǎ: dezvoltarea inevitabilǎ a unor relaṭii bazate pe toleranṭǎ, ȋnṭelegere şi
flexibilitate ȋntre cetǎṭenii lumii de azi.

Bibliografie:
1. Gherguţ, A. (2005), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii diferenţiate şi
incluzive în educaţie, Iaşi, Ed. Polirom.
2. Potolea, D., Neacşu, I., Iucu, R., Pânişoara, I.o., (2008), Pregătirea psihopedagogică, Manual
pentru definitivat şi gradul didactic II, Iaşi, Polirom.
3. Savu-Cristescu, M., (2007), Rolul evaluării în creşterea performanţelor şcolare, Târgovişte, Ed.
Bibliotheca

1255
 PARTENERIATUL ȘCOALA – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. COCIŞ ALEXANDRINA ELENA

COLEGIUL AUREL VIJOLI, FĂGĂRAȘ

Școala are un rol primordial în educația copiilor, alături de familie, dar și de întreaga societate,
deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă
nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale
comportamentului elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva
în modul cel mai eficient fără contactul cu familia.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală.
Parteneriatul şcoală-familie este o formă a parteneriatului pedagogic, noţiune recent introdusă în
domeniul educaţiei care „reflectă mutaţiile înregistrate la nivelul relaţiilor existente între instituţiile
implicate direct şi/sau indirect în proiectarea şi realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ: şcoala,
familia, comunitatea locală, agenţii sociali (economici, culturali, politici, religioşi etc.), factori de asistenţă
socială etc.”
Parteneriatul pedagogic între şcoală şi familie implică părinţii şi personalul şcolii sau instituţia
familiei şi cea a şcolii prin reprezentanţii pe care fiecare şi-i delegă pentru a-şi face cunoscute interesele şi
nevoile, drepturile şi responsabilităţile, pentru a negocia în procesul luării deciziilor cu privire la tot ce ţine
de educaţie.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:
a) relație părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea
sarcinilor, suport moral și material;
b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni
de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru pentru
învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la stabilirea
disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea
asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze
trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul
sens al cuvântului.
Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru că acţiunea sa
educativă să fie mai profundă şi de durată. Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei
informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia
fiinţei umane, a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada parteneriartul
şcoală – familie - societate.

Bibliografie :
Baban, Adriana, Consiliere educațională, Ed. Universitară Clujeana, Cluj-Napoca;
Dumitriu, Gheorghe, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998 ;
Neacșu, Ioan, Motivatie și învățare, E.D.P., București.

1256
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

EDUCATOARE: COCOROVEANU MARIA

GRĂDINIȚA: VIERSANI, GORJ

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.
Conchid și susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-si exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe

1257
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială
dezirabilă și adaptându-si comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact. Si, astfel,
preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie sa revii cu emoții sau teamă,
ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a cunoașterii, a descoperii
de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii, adulți și care te ajută să evoluezi, să te definești ca om
(școală, locul de muncă, societatea însăși!).

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1258
 EDUCAȚIA COPIILOR. CÂND ÎNCEPE ȘI CINE ESTE RESPONSABIL?

PROF. GABRIELA CODOREAN

„Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea.” Nelson
Mandela

Nu știu câți dintre noi am reflectat serios la cât de importantă este educația în viața unui om,
sau ce loc important ocupă ea, sau cât de mult ne poate diferenția unii de alții. Cert este că ne putem
da seama cu ușurință dacă cineva este educat sau nu fără să depunem prea mult efort, doar
observând atitudinea, manifestarea, reacția unei persoane.
Admirăm un om pe care-l considerăm educat și ne îndepărtăm de cel needucat și acest lucru cred că
vine natural, instinctual în fiecare dintre noi.
Când intervine educația în viața unui om? Când începe educația unui copil?
Johann Amos Comenius, părintele educației moderne, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera
că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele
devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de
stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul „nu poate deveni
om decât dacă este educat”.
Este posibil să ni se pară destul de dură exprimarea că omul nu poate deveni om decât dacă este
educat, dar reflectă obiectiv importanța educației începută de la naștere și continuată pe întregul parcurs al
vieții pentru că întreaga noastră viață este o școală.
A cui este responsabilitatea educației unui copil?
Ținând cont că educația este un proces care începe încă de la naștere aceasta cade în primul rând în
sarcina părinților, în special a mamei și a celor apropiați lui care pot avea alte roluri mai puțin cele de
părinți.
Cei care educă copiii sunt demni de aceeași onoare ca cei care le dau viată; de aceea părinții pe lângă
viață pot dărui copiilor și arta de a trăi frumos, educându-i.
Succesul unui părinte se măsoară peste ani și ani, când copilul va fi adult și își va lua viața în propriile
mâini. Abia atunci veți știi că dacă ați făcut sau nu bine acum pentru că educația este un lung proces de
negociere, convingere, imitație, experimentare, străduință, apreciere.
Consecințele educației unui copil
Consecințele educației timpurii se văd mult mai târziu. E posibil să fie niște adulți care își vor duce
viața după cum bate vântul fiindu-le frică să își asume responsabilități și să ai decizii, sau să fie conștienți
și stăpâni pe propriile decizii și să facă ceea ce-și doresc, să știe unde se afla inima și ce rol are ea, să știe
să protejeze ființele din jurul lui, să dăruiască, să fie altruist, să știe să-i respecte pe cei din jurul lui și mai
ales, să aibă curajul să își exprime părerea pentru că are încredere în el. Un copil educat este un copil LIBER
și sigur pe sine și mai târziu un adult la fel.
Și dacă ar fi să revin la citatul cu care am început nu știu dacă fiecare om educat are potențialul de a
schimba lumea în care trăiește dar cu siguranță va schimba lumea sa și a celor apropiați lui înconjurându-
se de oameni asemeni lui.

1259
 SISTEME EDUCATIONALE

PROFESOR CODREANU DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GENERAL NICOLAE ȘOVA” PODURI

”Suntem prizonierii tipului de educatie de care am beneficiat”, spune Tony Wagner, expert la Centrul
de inovatie in educatie de la Harvard si autor al cartii “The Global Achievemente Gap”.
“Ne dorim pentru copiii nostri scoli care sa arate exact ca cele din experienta noastra de viata, iar
acest lucru ne limiteaza sever abilitatea de a gandi creativ sau de a vedea un alt fel de educatie. Sa vorbim
despre lucrul aceasta si sa il constientizam insa nu este suficient, va fi nevoie de o revizuire generala si
fundamentala a sistemului educational. ” spune acelasi autor.
In Coreea de Sud si Finlanda nu exista problema gasirii “scolii potrivite” pentru copilul tau
Acum 50 de ani, atat Coreea de Sud cat si Finlanda aveau sisteme educationale ingrozitoare: Finlanda
era din punct de vedere economic in risc sa devina fiica vitrega a Europei, iar Coreea de Sud era ravasita
de razboiul civil. Si totusi in ultima jumatate de secol, atat Coreea de Sud cat si Finlanda au reusit sa isi
puna in ordine sistemul national de educatie si au facut-o in asa fel incat acum sunt aclamate la nivel
international pentru succesele si rezultatele din acest domeniu.
Ce pot invata celelalte tari din cele doua modele, diametral opuse, dar cele mai de success sisteme
educationale? Iata aici un rezumat al lucrurilor pe care le fac bine cele doua tari
Modelul coreean: Indarjire si multa, multa, munca
“De milenii, in unele parti din continentul asiatic, singura cale de a urca pe scara socio-economica
era sa dai un examen cu un educator care era reprezentantul Imparatului”, spune Marc Tucker, presedintele
Centrului National de Educatie si Economie. Pentru a te prezenta la aceste examene trebuia sa ai cunostinte
vaste din diferite domenii si pentru a promova erai supus unui ritual de trecere aspru si istovitor.
Coreenii au atins un prag remarcabil: au eradicat analfabetismul, dar succesul are un pret.
Printre tarile asiatice, Coreea de Sud iese in evidenta ca fiind tara cu modelul cel mai extrem, si fara
indoiala cel mai de succes in domeniul sistemelor educationale. Coreenii au atins un nivel remarcabil: au
eradicat analfabetismul si se afla in topul tarilor care au scoruri foarte inalte la nivelul de realizare
educationala, inclusiv pentru gandirea critica si analitica. Dar acest succes vine cu un pret: elevii si studentii
traiesc sub o enorma presiune de a face performanta. Talentul nu este luat in considerare pentru ca, in mod
cultural, coreeenii cred mai, presus de toate, in munca sustinuta si grea, iar esecul nu este o varianta pentru
care sa existe scuze si nici nu poate fi luata in considerare. Elevii sud coreeni studiaza tot timpul anului,
atat in scoli cat si cu tutori, crezul lor fiind ca pentru un efort considerabil si o munca asidua oricine poate
deveni foarte bun in orice domeniu.
“Coreenii cred cu tarie ca, pentru a avea un viitor grozav, trebuie sa treci prin aceasta perioada de
studiu intens si asiduu”, spune Andreas Schleicher, directorul PISA (Programme for International Student
Assessment) si consilierul pe probleme si politici educationale la OECD (Organisation for Economic Co-
operation and Development).
“Este un schimb: o perioada de nefericire pe termen scurt pentru o fericire pe termen lung”.
Si nu sunt doar parintii cei care preseaza copilul. Aceasta cultura, in mod traditional, celebreaza
conformitatea si ordinea, iar presiunea din partea celorlalti elevi poate de asemenea contribui la inaltarea
asteptarilor pentru performanta.
In Coreea, ca si in alte tari asiatice, numarul elevilor in clasele de studiu este foarte mare. Scopul este
ca profesorul sa conduca intreaga clasa ca pe o comunitate si sa faciliteze dezvoltarea relatiilor intre
membrii acesteia, inclusiv socializarea. “
Modelul educational finlandez: alegeri extracuriculare, motivatie intrinseca
La polul opus, in Finlanda, studentii invata atat beneficiile flexibilitatii, cat si pe cele ale rigorii.
Modelul finlandez, spun educatorii, este utopic.
Finlandezii au ziua de scoala bogata in activitati extracuriculare propuse chiar de scoala,
deoarece ei cred ca invatarea celor mai importante lucruri are loc in afara salilor de clasa
“In Finlanda, spune Schleicher, scoala este centrul comunitatii”. Scoala pune la dispozitie nu doar
servicii educationale ci si servicii sociale. Educatia are legatura cu crearea identitatii.

1260
 Motivatia intrinseca si urmarea interesului propriu sunt lucruri care fac parte din cultura
finlandeza
Asadar, o zi de scoala este alcatuita in principal din activitati extracuriculare, deoarece in mod
cultural, finlandezii cred ca cele mai importante lucruri se invata in afara salilor de clasa. (exceptie o fac
sporturile, care nu sunt sponsorizate de scoala, ci de primariile oraselor). O treime din materiile pe care le
fac in liceu sunt optionale, iar elevii pot alege chiar si tipul de examen pentru absolvire.”
Cu toate acestea nu lipseste rigoarea academica, “rigoare ceruta mai ales de istoria statusului tarii ca
fiind prinsa intre superputeri europene”, spune Passi Sahlberg, educator finlandez, autorul cartii “Lectii
finlandeze: ce poate invata restul lumii de la schimbarea din sistemul educational finlandez”.
“O explicatie pentru aceasta rigoare in sistemul educational o poate reprezenta faptul ca
finlandezii ca si popor nu prea exista in afara tarii lor”, spune Sahlberg. “Acest lucru ii motiveaza sa ia
foarte serios in considerare educatia. De exemplu, nimeni pe glob nu mai vorbeste aceasta limba ciudata
(n.r. finlandeza) pe care o vorbim noi. Finlanda este o tara bilinguala si fiecare student invata atat limba
finlandeza cat si pe cea suedeza. Si fiecare finlandez care vrea sa reuseasca trebuie sa stapaneasca cel putin
inca o alta limba de circulatie internationala, de obicei engleza, dar se studiaza in mod obisnuit si germana,
franceza, etc. Pana si copiii mici din Finlanda inteleg ca nimeni altcineva in lume nu mai vorbeste
finlandeza, si daca vor sa faca sau sa realizeze ceva in viata, trebuie sa invete si alte limbi”.
Ce au in comun finlandezii cu sud coreenii: un respect profund pentru profesori si meseria lor
In Finlanda doar unul din 10 candidati la conditia de profesor in programele educationale nationale
este admis. Dupa o inchidere in masa, in anii 70, a colegiilor care pregateau profesori, au mai ramas doar
cateva, cele mai bune programe de pregatire din universitati, ceea ce a dus la o crestere a reputatiei si
statusului de profesor. Profesorii in Finlanda au cam 600 de ore de predare in tot anul, restul timpului il
petrec in programe pentru dezvoltarea profesionala, intalnindu-se cu colegi, studenti si familii. In Statele
Unite, profesorii stau in sala de clasa 1.100 de ore pe an si le ramane foarte putin timp pentru a isi imbunatati
practica prin colaborari colegiale, feedback de la parinti sau familii.
“Cred ca este destul de clar ca exista si cai mai bune dar si cai mai rele de a ne educa copiii”, spune
Amanda Ripley, autoarea cartii Cei mai destepti copiii din lume: si cum au devenit astfel”.

1261
 RELAȚIA ȘCOALĂ – COMUNITATE LOCALĂ – COMUNITATE

PROF. ING. CĂTĂLIN-DRAGOȘ COJOCARIU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 VLĂDENI, JUD. BOTOȘANI

Școala reprezintă de departe motorul unei comunități. De aceea este foarte important să fie lămurite
aspectele de bună funcționare, cu precădere cele de natură materială și financiară. Fiind un serviciu public,
finanțarea unei școli e alcătuită din bani de la bugetul de stat și de la bugetul local. Dacă de la bugetul de
stat vine în fiecare an o sumă sigură și insuficientă, de la bugetul local vine o sumă de cele mai multe ori
necunoscută și imprevizibilă. De cele mai multe ori părinții cheltuiesc și ei.
În aceste condiții, sistemul de finanțare a unei școli este greu de înțeles în detaliu chiar și de unii
directori. El presupune o ecuație cu prea multe necunoscute, în care singurul element care depinde de însăși
școală este numărul de elevi. Restul e hotărât de guvern și de primărie.
Astfel, banii pentru educația unui preșcolar și a unui elev în clasele I-XII sunt un mix de fonduri de
la bugetul de stat (prin așa numita finanțare de bază), de la bugetul local (prin finanțarea complementară),
de la ministerul Educației (prin finanțarea suplimentară), dar și de la părinți (fie prin cheltuieli directe, fie
prin contribuții la fondul clasei sau al școlii).
Legea educației spune că, finanțarea de bază ar trebui să fie suficientă pentru desfășurarea în condiții
normale a învățământului preuniversitar. Asta înseamnă că banii care ajung la școli din bugetul de stat (mai
exact din TVA-ul pe care îl plătim cu toții) și ar trebui să acopere salariile profesorilor, evaluările elevilor,
dar și utilitățile (cum ar fi căldura, curentul, apa, abonamentul la internet) și materialele de la clasă (de la
cretă, până la dicționare, hărți și manuale). Niciodată însă această finanțare nu ajunge, altfel încât primăriile
trebuie să ajute cu aceste cheltuieli de bază.
Finanțarea complementară vine de la bugetul local și acoperă costuri ce nu sunt incluse în finanțarea
de bază: investiții și reparații majore în clădiri, burse, naveta elevilor și a profesorilor, concursuri școlare
sau participarea la proiecte europene. Banii pe care școala îi primește depind de nevoile ei (spre exemplu:
câți copii decontează abonamente de transport), de prioritățile de finanțare ale primăriei din acel an
(reabilitarea unei școli vs. băncuțe noi în parc), dar și de relația dintre conducerea școlii și primărie (deși
nu există o relație de subordonare între cele două, unii directori nu vor „să-l supere” pe primar cerând prea
mulți bani, alții – dimpotrivă, primesc, tocmai pentru că între cei doi există o relație bună). Finanțarea
complementară ar putea veni și de la bugetul de stat, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.
Finanțarea suplimentară, reprezintă un premiu pentru școlile cu performanțe academice sau rezultate
în domeniul incluziunii și vine de la ministerul Educației sau de la consiliul local.
Cel puțin până la nivelul anului 2016, cei mai mulți experți în educație spun că ministerul n-ar fi acordat
niciodată acest tip de finanțare. Nici primăria nu este obligată să o facă, după cum nu e obligată să acorde
nici finanțarea complementară, și sunt localități în țară în care primăriile nu dau bani școlilor deloc.
Nu în ultimul rând, indirect, și părinții contribuie la acoperirea cheltuielilor școlii în care învață copiii
lor, prin TVA-ul și prin impozitele plătite: atât impozitele locale, cum ar fi cel pe locuință sau mașină, cât
și o cotă parte din impozitul pe venit intră în bugetul local și, deci, printr-o hotărâre de consiliu local, ar
putea fi direcționate către educație, nu către, de exemplu, modernizări de clădiri supralicitate sau panseluțe.
Concret, grosul bugetului unei școli se obține prin înmulțirea unui cost standard stabilit anual prin
hotărâre de guvern, cu anumiți coeficienți specifici școlii (și ei deciși de guvern) și cu numărul de elevi.
Costul standard este o sumă fixă de bani, pe care statul o plătește anual școlii pentru educația unui copil și
e împărțit în două categorii: un cost standard care acoperă salariile profesorilor și unul pentru bunuri și
servicii, care acoperă utilitățile și materialele didactice.
Aceste costuri diferă ușor în funcție de nivelul de învățământ (preșcolar, primar, gimnaziu, liceu),
filieră, profil (teoretic, vocațional, tehnologic, militar), specializare și mediu (urban vs. rural). De exemplu,
costul standard va fi mai mare pentru un elev din mediul rural decât pentru unul din mediul urban, pentru
că, de regulă, clasele sunt mai puțin numeroase la sat, ceea ce înseamnă că salariile profesorilor trebuie
suportate de mai puțini elevi decât la oraș. De asemenea, costul standard e mai mare pentru învățământul
în limba minorităților.

1262
 Costul standard pentru bunuri și servicii ține cont de anumite praguri numerice de elevi (1-300, 301-
800 și peste 800) și de zona de temperatură în care se află școala: spre exemplu, o școală din Călărași va
primi cu 87 de lei per elev pe an mai puțin la capitolul „bunuri și servicii” decât una din Covasna.
Conform legii, și școlile particulare (care percep și taxe de școlarizare) ar trebui să primească acești
bani pentru salarii și funcționare, în același cuantum, însă această prevedere nu s-a aplicat până în
septembrie 2015.
Se pot face așadar unele observații:
- sistemul actual presupune că finanțarea urmează elevul, adică, orice elev care se transferă
înseamnă bani mai puțini pentru școala de unde pleacă și mai mulți pentru cea de destinație, dezechilibrând
astfel un buget stabilit anterior;
- pentru că modul de calcul al finanțării de bază nu ține cont de numărul de profesori dintr-o școală,
de vechimea, de gradul lor didactic și de gradația de merit, ci strict de numărul de elevi, se ajunge la situații
aberante în care școli așteaptă redistribuire bugetară, iar altele ajung să dea înapoi banii de salarii, pentru
că nu au voie să îi folosească în alt scop (nu pot înființa o nouă clasă sau angaja profesori suplimentari);
- pe de altă parte, chiar daca ar vrea și ar avea resurse, consiliul local n-ar putea mări salariul unui
profesor, din cauză că legea salarizării unitare interzice asta. În schimb, ar putea să îl premieze sau să acorde
școlilor granturi în urma unui concurs de proiecte, prin mecanismul finanțării suplimentare (spre exemplu,
pentru un centru de pregătire după ore, pentru care profesorii să fie plătiți extra), lucru de care personal nu
am auzit să se întâmple undeva;
- foarte puține primării anunță clar cuantumul finanțării complementare per elev pentru bunuri și
servicii, astfel încât, orice fel de predicție se poate face cu multe variabile;
- nici inspectoratele școlare, nici ARACIP și nici ministerul nu știu cu ce sumă contribuie primăria
dintr-o anumită localitate la bugetul școlilor de pe raza ei.
- modul actual de finanțare a școlilor nu ține cont de nevoi sau de performanțe, și nici de dezvoltarea
economică a zonei. În localitățile sărace, unde abandonul școlar și rezultatele la testele naționale sunt mai
proaste, deci s-ar impune resurse suplimentare, se acordă aceeași finanțare de bază ca în zonele bogate, în
timp ce finanțarea acordată de primărie este și ea insuficientă;
- conform legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, părinții pot cere
să afle cât a cheltuit primăria cu educația, ca pondere din bugetul local și, respectiv, cât a cheltuit/investit
în școala unde învață copilul lor și cu ce scop.
- elevii se pot implica în deciziile privind cheltuirea banilor școlii, mai ales că ei resimt cel mai acut
unele lipsuri, și multe alte concluzii legate în special de transparența provenienței și cheltuirii banilor alături
de justețea acestor fapte.
Înțelegând pe deplin aceste aspecte legate de finanțarea unei unități de învățământ, putem stabili cu
precizie locul și rolul, relația și interdependența dintre școală și comunitate, între școală și comunitatea
locală care, în zilele noastre, în puține locuri mai funcționează corespunzător fiind deturnată spre festivism
și acțiuni determinate de incapacitatea primăriilor și a consiliilor locale de a înțelege că, fără un motor bun
și perfect funcțional, drumul nu poate fi unul lung, pentru nimeni!

Bibliografie:
https://www.decatorevista.ro/educatie-cat-costa-si-cine-plateste-educatia-gratuita-a-copilului-tau/

1263
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT ÎN FINLANDA, GERMANIA,
JAPONIA, BURUNDIA

COJOCARIU IRINA-MARIANA, PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ION CREANGĂ” IAȘI

Finlanda
Sistemul de invățămant din Finlanda este unul din cele mai performante din lume, copiii acestui stat
au dreptul la o educație de calitate susținută de profesori competenți. Principalul obiectiv pe termen lung al
politicii privind educația în Finlanda îl constituie asigurarea condițiilor egale pentru ca toți cetățenii să aibă
acces la o educație de calitate. Principalul principiu aplicabil în acest stat este „educația pe tot parcursul
vieții".
Principalele repere ale sistemului finlandez de învațamant sunt calitate, eficiență, echitatea și
internaționalizarea. Acesta din urmă, face un sistem de educație să fie competitiv atunci când intră în
concurență pe plan internațional.
Permanenta colaborare dintre guvern, sindicate și organizațiile patronale este o parte integrantă a
procesului de elaborare a politicilor. Participarea și consultarea tuturor părților interesate joacă un rol
central în reforma educatională. Școlile au o autonomie foarte mare în cadrul sistemului de educație
finlandez. Toate școlile urmează un curriculum național de bază care include obiectivele și conținutul
principal al diferitelor discipline.Este foarte cunoscut faptul că autoritățile locale și școlile își elaborează
propriile curricule în cadrul curriculumului național de bază.
Numărul de copii dintr-o clasă poate varia, in functie de viziunea fiecărei școli. Una din
responsabilitățile școlilor o reprezintă managementul bugetului, achizițiile sau recrutarea personalului
didactic. În Finlanda nu există inspectorate școlare. Acestea au fost desființate la începutul anilor ‘90.
Sistemul se bazează pe competența profesorilor și a restului personalului din învățământ.
Părinții copiilor consideră că cea mai bună școală este întotdeauna școala cea mai apropiată de
domiciliu .Toți elevii finlandezi au dreptul la transport gratuit la, și de la școală, dacă distanța între casă și
școală este mai mare de 5 km, sau dacă drumul până la școală este dificil sau periculos. Copiii primesc o
masă caldă gratuită în fiecare zi. Toate școlile, indiferent de zonă sau cartier, au aceleași condiții. Toate au
săli de masă, teren de sport, sală de sport.Copiii imigranților au dreptul la educație, 9 ani de școală fiind
obligatorii. Nu există abandon școlar în Finlanda.
Toate cadrele didactice au studii superioare, sunt absolvenți de masterat. Anual aceștia beneficiază
de studii de perfecționare. Metodele de lucru, materialele utilizate și manualele sunt opțiunea fiecărui cadru
didactic.
Germania
În Germania se pune foarte mult accent pe psihicul copilului. Avantajul este că toți copii au o
încredere în sine viguroasă sunt stăpâni pe sine. Ei încep cu învățarea sunetelor.
La început, copiii scriu cum se aude, nu cum este corect gramatical, motivând această tehnică prin
ușurința pe care o are copilul la învățare.
Într-o clasă sunt 24 de copii. Clasele primare 1-4 se fac cu un învățător, apoi cu mai mulți profesori .
Urmează gimnaziul real sau uman pentru copiii foarte buni sau școala secundară pentru copiii cu
performanțe mai scăzute. Gimnaziul se absolvă cu Abitur (bacalaureat) și cine dorește dă examen la Uni
(teorie pt.masterat, doctorat) sau la Fachhochschule (studiu aplicat pentru o anumită meserie, de exemplu
construcția de utilaje). După clasa a 9- a se poate aplica înscrierea la diverse firme, unde copiii sunt școliți
ca Azubi (practicant) în diverse domenii, primind calificări de la tutore. La sfârșitul practicii (2-3 ani) dacă
ești bun rămâi la firma respectivă și avansezi în grad și salariu, dacă nu îți încerci norocul la altă firmă unde
faci Ausbildung în alt domeniu.
Programul se desfășoară de la 8 la 13:30 cu 2 pauze la 10:30 (25 min. dejoacă în curtea școlii) și la
12:30 (45 min. masa la cantină). În prima pauză copiii își mănâncă pachețelul de acasă – nu au voie dulciuri,
pentru sandwich se ia pâine integrală, se pun și fructe, iar în pauza mare se mănâncă la cantină (în 2 cicluri,
la 12:00 și 12:30). Masa e pregătită pe loc de bucătăresele școlii, copilul își alege ce vrea din mai multe
feluri de carne și legume. Trebuie să comunici de la început ce meniu vrei – vegetarian, musulman, fără
gluten/lactoză/alergeni etc. Siguranța în școală este primordială: sunt porți, părinții îi așteaptă afară pe copii.

1264
 În clasele primare se face o incursiune în toate materiile în mod generalist, potrivit vârstei lor. În
clasele superioare se aprofundează materia învățată la început.
Japonia
Chiar dacă în Japonia, bugetul alocat acestei ramuri este foarte modest, aceasta detine unul dintre cele
mai de succes modele de invatamant din lume.Acest succes se datorează respectului copiilor fata de scoala
si al profesorilor fata de catedra. Profesorii au datoria, dincolo de a le preda copiilor notiuni elementare de
studiu, de a-i transforma in cetățeni model ai tarii. Profesorii concep modul în care relaționează copii cu
societatea ca pe una din responsabilitățile lor. Responsabilitatea , hărnicia, respectul, se formează în școli.
Copiii fac curățenie în școală, servesc la mese, spală vase.
Școala se începe la 6 ani și primele 9 clase sunt obligatorii.
Burundi
La polul opus, cu cel mai dificil sistem de învățămant, școala, biblioteca, fiind aproape inexistente,
este Burundi. Aici educația este pe ultimul plan. Există anumite organizații internaționale care doresc
combaterea analfabetismului.
Jean Bosco Nzigamiye: „Cea mai mare problemă în privinţa accesului la educaţie, în Burundi, este,
în primul rând, mentalitatea burundezilor; este o mentalitate potrivit căreia doar tradiţiile orale contează.”
Ioan Pânzaru, director al Centrului Regional Francofon, Villa Noel: „Multe dintre ţările africane au
un indice de fericire cum se spune acceptabil, în sensul că ei nu sunt extrem de nefericiţi să trăiască în
culturile lor tradiţionale aşa cum îşi imaginează cineva care este europo-centrist.”Problema culturii
transmise strict pe cale orală este una dintre cele mai grave probleme în majoritatea ţărilor din lumea a treia.
Pentru milioane de copii din aceste ţări, „alfabetul” rămâne o enigmă.
Chantal Moreno, directoare a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei susține că „Ţările din Africa
de Vest, sau ţările din Oceanul Indian, sau ţările din Marea Caraibilor, toate sunt foarte mândre de cultura
lor, este cea care le aminteşte de originea lor. Este ceea ce le dă tinerilor un sens în viaţă şi încredere în
viitor. Dar nu este de ajuns. Din păcate, realitatea este că, în mediul rural, rata analfabetismului este
crescută.”

1265
 EDUCAȚIA RELIGIOASĂ – LIANT ÎNTRE FAMILIE, ȘCOALĂ ȘI
SOCIETATE

PROF. COJOCARIU MARGARETA-LUMINIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 BOTOȘANI

Familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor
membrilor săi, în special a copiilor, trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste şi înţelegere.
Educaţia copiilor trebuie să fie făcută în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, înţelegerii, egalităţii şi
solidarităţii, în spiritul respectului faţă de tradiţiile şi valorilor culturale ale fiecărui popor. Alături de şcoală,
familia, prin forţa sa afectivă, este cea care trebuie să asigure satisfacerea celor două nevoi esenţiale:
securitatea şi evoluţia (schimbarea). Creşterea rolului constructiv pe care trebuie să-l joace familia în
procesul de modelare a tânărului devine cu atât mai necesar de reconsiderat cu cât atacul anticultural şi
antivaloric al mijloacelor de circulaţie şi de difuzare a informaţiei este tot mai virulent, provocând nu de
puţine ori mutaţii chiar şi la nivelul societăţii.
Familia îşi aduce contribuţia la realizarea tuturor laturilor educaţiei, un rol esenţial revenind însă
educaţiei morale a copiilor. Rolul deosebit de important pe care familia îl joacă în devenirea morală a
subiectului uman este justificat mai cu seamă de faptul că, aşa după cum au demonstrat atât cercetările
ştiinţifice în domeniu cât şi înţelepciunea populară (spre exemplu referirile la „cei şapte ani de acasă”),
influenţele educative exercitate în primii ani de viaţă ai copilului sunt determinante în formarea caracterului
acestuia.
Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a dori, voi şi
înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului. „Este oare între voi un astfel de om, care
atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” (Matei VII, 9). Cultivată în familie, iubirea
aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei.
Şcoala şi societatea sunt chemate să îndeplinească o misiune crucială în refacerea şi valorizarea
potenţialului uman, educaţia devenind în acest sens un paşaport universal, un catalizator cu efect puternic
asupra devenirii fiinţei umane. Şcoala reprezintă factorul instituţional specializat în formarea şi devenirea
morală a omului. În contextul celorlalţi factori care urmăresc dezvoltarea moralităţii, şcoala este considerată
ca fiind factorul principal al acţiunii complexe de formare a copilului în concordanţă cu cerinţele şi valorile
societăţii. Acest fapt se datorează mai multor aspecte, dintre care amintim: şcoala dispune de personal
didactic calificat, specializat în acest sens iar activitatea educativă se desfăşoară pe baza respectării unor
principii şi a unei metodologii psiho-pedagogice clare, elemente ce fac posibilă desfăşurarea optimă a
acţiunii instructiv-educative şi asigurarea unui caracter sistematic, ritmic şi progresiv devenirii morale a
subiectului uman.
Sarcinile principale asumate de şcoală în ceea ce priveşte dezvoltarea morală a personalităţii sunt
formarea conştiinţei şi conduitei morale. Acestor două obiective generale le sunt subsumate o serie de
obiective particulare, aparţinând domeniilor cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental, conştiinţa şi
conduita reprezentând elementele constitutive şi intercorelate ale moralităţii. Educaţia moral-religioasă
desfăşurată în şcoală urmăreşte, pe de o parte, dotarea copilului cu informaţii, principii şi reguli de acţiune
fundamentate pe valori morale ferme iar, pe de altă parte, asigurarea pe această bază a unei cât mai bune
consistenţe etice între ceea ce gândeşte, ce simte şi ce face efectiv elevul.
Punerea în joc a unui comportament caracterizat de moralitate presupune existenţa unei conştiinţe
morale adecvate, la nivelul acesteia având loc procesele de analiză, valorizare, deliberare şi alegere a
variantelor de acţiune efectivă. Simpla existenţă a unei decizii corecte din punct de moral nu este suficientă
pentru a asigura manifestarea unui comportament moral, chiar dacă suportul motivaţional este prezent. Cu
toate că şcolii, alături de familie şi de alte instituţii cultural-educative, îi revine rolul principal în formarea
personalităţii şi caracterului fiinţei umane, analiza realităţii educaţionale contemporane reliefează anumite
aspecte având consecinţe cu caracter perturbator asupra acţiunii de formare a conştiinţei şi conduitei morale
a elevilor. Pragmatismul ca şi caracteristică definitorie a societăţii contemporane face ca instituţiile şcolare
de diverse niveluri să-şi asume într-o măsură tot mai mică sarcina de a urmări prin intermediul acţiunii
educative şi atingerea unor obiective de ordin moral; se impune tot mai mult tendinţa de a considera
moralitatea mai degrabă ca o formă a vieţii private, personale sau ca o problemă de opţiune individuală

1266
decât ca subiect al comunicării didactice, fapt ce reduce posibilităţile de implicare a şcolii în formarea
conştiinţei şi conduitei morale a elevilor; în pregătirea iniţială a viitorilor profesori accentul se pune aproape
în exclusivitate pe dotarea acestora cu cunoştinţe şi strategii didactice specifice disciplinelor predate,
achiziţionarea unor informaţii şi abilităţi în măsură să ajute profesorul în asigurarea unui suport eficient
devenirii morale a elevilor fiind parţial sau total ignorată; evoluţia societăţii contemporane pare să confere
o pondere şi o importanţă mai mare drepturilor şi libertăţilor individuale decât responsabilităţilor morale şi
civice, fapt ce conduce la privarea într-o anumită măsură a educaţiei morale de un sprijin social adecvat
realizării sale optime.
Cu toate dificultăţile şi disfuncţionalităţile constatate, şcoala ca instituţie este datoare să desfăşoare
acţiuni educative concertate în vederea formării şi dezvoltării conştiinţei şi conduitei morale a elevilor.
Aceste acţiuni educaţionale au la bază principii psiho-pedagogice de realizare clare şi se obiectivează în
strategii şi metode didactice specifice.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce priveşte
principiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice,
care vor fi orientate de către educator conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia, în general,
este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. Omul poate fi supus mereu modelării prin educaţie, poate
fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii în dezvoltarea ulterioară a elevului
şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei religioase în şcoală, este respectarea particularităţilor
de vârstă şi individuale ale elevilor.
Profesorului îi revine sarcina să transmită învăţătura şi să arate mijloacele şi modul în care aceasta se
poate aplica în viaţă; înţelegerea învăţăturii şi trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea
particularităţilor de vârstă ale copiilor, deoarece învăţătura creştină cuprinde şi adevăruri de credinţă mai
greu de înţeles, care nu se prezintă elevilor.
Totodată relația școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare indirectă, prin
abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul educational, dar și a
feed-back-ului/răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre activitățile de implicare a
partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu părinții, vizite, excursii, jocuri
de rol și interpretări, serbări școlare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul acestora depinde în mare
măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de disponibilitatea fizică și
materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare educaționale bazate pe sinceritate,
comunicare, implicare și respect.

Bibliografie:
1. Allport, G.W, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981
2. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi
Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1996
3. Danion, Vasile, Cum să ne creştem copiii, Editura Sophia, Bucureşti, 2007
4. Firescu, Prof., Al., Biserica şi Şcoala, focare îngemănate în educaţie creştină, în „Vestitorul
Ortodoxiei Româneşti”, anul II, nr.11, 1-15 iunie 1990, p.3

1267
 SPERANŢA LUMII NOASTRE ESTE IN COPII.
RELAȚIA ȘCOALĂ- FAMILIE

PROF. DANIELA COJOCARU

COLEGIUL NAȚIONALCOSTACHE NEGRI GALAȚI

Educaţia este eficientă atunci când consideră copilul din centrul ei ca parte activă motivată de propria
devenire. Copilul îşi desăvârşeşte primele experienţe de viaţă în familie. În mediul social, restrâns, alături
de părinţii, fraţii și rudele sale, copilul îşi apropie primele sale experienţe sociale. Căminul in care crește,
căldura sau indiferenţa acestuia vor modela puternic modul de viaţă, personalitatea şi curajul de a aborda
viaţa.
Statutul familiei este în continuă deteriorare. Paradoxal, chiar şi religia poate acţiona ca factor
criminogen (de exemplu, secta religioasă satanistă). Impactul activităţilor de timp liber și al mass-mediei
stimulează violenţa, inconştientul, determină creşterea agresivităţii .
Pentrul un demers didactic de succes, școalatrebuie să-şi propună să considere părinţii parteneri reali,
să-i asculte, să-i înţeleagă atât pe ei, cât şi pe copii acestora. Nevoile lor sunt cunoscute şi, în măsura
posibilului, satisfăcute. Pentru aste estenecesar să li se respecte personalitatea și demnitatea de formatori
iniţiali şi principali ai copiilor lor.
Familia partener al şcolii în educaţia copiilor este expusă tot mai mult unor procese de natura să-i
slăbească potenţialul educativ. Inflaţia, şomajul, migraţia în masă a personalului, pauperizarea tot mai
accentuată a populaţiei, determinate de măsurile de restructurare luate la nivelul economiei naţionale, duc
la destabilizarea relaţiilor dintre membrii familiei, cu repercusiuni asupra condiţiei umane. Aceste
împrejurări(alături de altele) constituie o sursă potenţiala a creşterii numărului copiilor cu comportamente
deviante care necesită asistenţă socială şi adoptarea unor măsuri pedagogice şi educative speciale.
Se constată, de asemenea, că problema neparticipării părinţilor la activităţile derulate în favoarea
dezvoltării capacităţilor parentale este legată de:
- lipsa de informare şi experienţă în astfel de activităţi.
- percepţiile părinţilor în legătura cu acest tip de sprijin.
- lipsa de încredere în profesioniştii care le realizează.
- neîncrederea în consistenţa, coerenta şi rezultatele unor activităţi.
- nevoia de coerenţă şi profesionalism cerute în oferirea acestui tip de servicii.
- comunicarea şi colaborarea mai mult sau mai puţin existente între școală şi familie.
Există tot mai mulți părinți care se confruntă cu probleme în creşterea copiilor lor şi nu ştiu cu cine
să se sfătuiască pentru a decide cât mai corect în anumite momente, punându-și multe întrebări:
- Cine ne învaţă să fim părinţi ?
- Cine ne sprijină atunci când nu facem faţă crizelor de creştere ale copiilor?
- De unde ştim să devenim părinţi buni?
- Cum învăţam să înţelegem dezvoltarea şi problemele propriului nostru copil?
- Este de ajuns ceea ce am văzut in propriile noastre familii?
- Modelul părinţilor noştri este suficient sau ar trebui uneori evitat?
- Cum aflăm ceea ce le trebuie şi ceea ce doresc copiii noştri?
- De ce este nevoie să-i înţelegem?
- Este suficient să le spunem noi ce să facă, aşa cum ni s-a spus şi nouă, deoarece noi ştim mai bine
decât ei cum să-i creştem pentru a-i vedea integraţi în societate şi în viaţă?
Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să țină cont de câteva sfaturi:
SFATURI DE CONSILIERE PENTRU PĂRINŢI
• să îşi pregătească copiii pentru a învăţa. Să le prezinte şcoala ca fiind interesantă şi importantă şi să
le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi;
• să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relaţie adecvată cu ei. Să conştientizeze faptul
că fiecare are de învăţat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâlnire la şcoală sau acasă la
copil îi pot uni pe amândoi, în scopul de a-1 ajuta pe copil;

1268
 • să participe la evenimentele din şcoală. Şedinţele cu profesorii, evenimentele sportive şi jocurile în
şcoală - toate le oferă şansa de a-i cunoaşte pe profesorii copilului lor. Mai mult de-atât, copilul va fi foarte
mândru când părinţii săi merg la şcoală;
• să fie pregătiţi. Să cunoască profesorii, orarul copilului şi regulile din şcoală. Să ştie ce tip de temă
i se dă şi în cât timp trebuie să finalizeze;
• să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la şcoală. Să-i pună întrebări specifice, legate
de activitatea din clasă, de profesori şi de alte acţiuni suplimentare;
• să creeze acasă un mediu bun de învăţare. Să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de activităţi zilnice
cu copilul. Să citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video;
• să observe şi să asculte. Să discute cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de ansamblu a ceea
ce se întâmplă la şcoală. Să cunoască şi rezultatele altor elevi, pentru a putea să conştientizeze nivelul la
care se află propriul copil;
• să ceară şi sfatul profesorilor. Aceştia ştiu mai multe despre dezvoltarea copilului şi îşi petrec mult
timp cu el;
• să le ofere informaţii utile profesorilor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala
părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învăţare;
• să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educaţia copilului. Politici
familiale „prietenoase", cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe şi săptămâni comprimate de
lucru oferă angajaţilor câteva ore în timpul zilei de şcoală, pentru a se implica în activităţile de aici. Orele
libere obţinute pot fi folosite pentru a merge mai târziu la slujbă sau activităţile de aici. Orele libere obţinute
pot fi folosite pentru a merge mai târziu la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă;
• să se ofere voluntari. Să ceară membrilor comunităţii să procedeze în mod similar. Implicarea
adulţilor îmbunătăţeşte activitatea şcolii. Fiecare acţiune din şcoală trebuie făcută cu entuziasm;
• să se implice în organizaţiile care sprijină colaborarea părinte-profesor şi în reforma şcolii. Să înveţe
cum funcţionează consiliul şcolii respective. Să ajute conducerea la stabilirea de reguli. Să ceară sfatul unui
profesor, al directorului sau al altui părinte în legătură cu modul în care se pot implica.
Literatura de specialitate, precum și observaţia cotidiană reliefează și disfuncţii ce ţin de greşeli
educative ale părinţilor, care afectează un număr important de familii formal închegate/organizate. Este
extrem de actuală ideea potrivit căreia familia merge către dezagregarea in educaţie a părinţilor, către
cedarea atribuţiilor educative şcolii, altor colective-sportive, culturale etc, - din care copilul face parte. Din
aceste motive este necesar un parteneriat egal între toți partenerii educaționali: elevi-parinți-școală-
comunitate.

1269
 PARTENERI IN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. COJOCARU EMANUELA

C. S. E. I. ,,SF. NICOLAE ", CÂMPULUNG, JUD. ARGEȘ

Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor
relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe
şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.Implicarea părinţilor în problemele şcolii se
referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi şcoală .
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
percepţiile fiecăruia;
atitudinile care îi caracterizează;
caracteristicile instituţiei şcolare;
caracteristicile familiei;
modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
organizarea unui colţ verde în şcoală ;
atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor ;
evitarea analizării critice sau blamării părintelui ;
mediul ambiant de discuţie să fie plăcut ;
capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele
evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii ;
sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie : teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal , un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.

1270
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece : părinţii sunt parteneri ai şcolii , eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat, demn, tolerant,
bazat pe cinste , corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de
cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.Una dintre cele
mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea
şcolară şi profesională . Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli pentru copilul lor
. Dar , de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin
loc de competenţă.Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.De
aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un parteneriat familie – şcoală este
relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.

BIBLIOGRAFIE :
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

1271
 PROIECT EDUCAȚIONAL „MICUL CREȘTIN”

PROF. INV. PREȘC. COJOCARU LĂCRĂMIOARA ALINA

GRĂDINIŢA P.P. „SF. SAVA” IAŞI

COORDONATORI PROIECT:
Prof. Inv. Preșc. Cojocaru Lăcrămioara Alina,
Grădiniţa P.P. „Sf. Sava” Iaşi
Preot Prodan Mihai,
Biserica „Sf. Sava cel Sfinţit” Iaşi
DOMENIUL EXPERIENȚIAL:
• Domeniul Om și Societate
ARGUMENT:
Proiectul își propune apropierea copiilor între ei prin activităţi cu specific religios, înțelegerea
rostului și semnificației diferitelor sărbători religioase, formarea virtuţilor creştine şi a unui comportament
moral-religios prin diferite acţiuni caritabile.
OBIECTIVE SPECIFICE:
• iniţierea unor activităţi cu specific religios la sărbătorile importante;
• participarea la sărbătorilor religioase ale comunităţii;
• implicarea preşcolarilor şi a părinţilor acestora în acţiuni de voluntariat, cu scopul formării unor
trăsături de caracter bazate pe altruism, dragoste şi întrajutorare;
• dezvoltarea unor sentimente de grijă şi toleranţă față de persoane cu nevoi speciale.
GRUP ŢINTĂ:
• Grupele de preșcolari de la GPP „Sf. Sava“ Iași
• Cadrele didactice și părinții preșcolarii Grădiniței „Sfântul Sava” din Iaşi
COLABORATORI:
• Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”, prin Centrele de Zi „Sfânta Marina” şi „Sfântul Stelian”;
• părinţii preșcolarilor de la Grădinița „Sf. Sava” Iaşi;
• cadrele didactice ale preșcolarilor implicaţi
DURATA: 4 ani (2017-2021)
MODALITĂȚI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR:
• antrenarea copiilor în acțiunile propuse
• elaborarea programelor acțiunilor
RESURSE UMANE:
• copii
• cadre didactice
• părinti
• bunici
• preoți
SUSTENABILITATEA PROIECTULUI
• Prezentarea programului proiectului în cadrul unor simpozioane şi sesiuni de comunicări;
• Mediatizarea activităţilor de parteneriat pe site-ul grădiniţei şi pe paginile de facebook;
• Dezvoltarea durabilă a unui acord de parteneriat între Grădiniţa P.P. „Sf. Sava” Iaşi şi Biserica
„Sf. Sava cel Sfinţit”.
EVALUAREA PROIECTULUI
• realizarea de expoziţii cu lucrări din activităţile comune;
• diplome pentru cadrele didactice şi copiii participanţi.

1272
 CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR (an școlar 2017- 2018)

Nr. Denumire activitate Data Responsabili Observații

crt.
01. ,,Săptămâna fructelor și legumelor 19-23 -părinţi voluntari,
donate“- acţiune de colectare de noiembrie 2018 educatoarele de la
fructe şi legume, în cadrul proiectului grupe
SNAC, pentru copiii defavorizaţi de
la Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”
(Centrul de zi pentru copii „Sfânta
Marina” şi „Sfântul Stelian”)

02. „Te Deum“- slujbă de sfințire a 04 decembrie educatoarele de la

Grădiniței 2018 grupă, Pr Prodan
Mihai
03. „Dăruind, vei dobândi!” – actiune 03-19 decembrie părinți, bunici,
de colectare de jucării și hăinuțe 2018 sponsori,
pentru copiii defavorizati de la educatoarele de la
Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă” grupă, Pr Prodan
(Centrul de zi pentru copii „Sfânta Mihai
Marina” şi „Sfântul Stelian”)

04 „Sfântul Nicolae, prietenul 5 decembrie Pr. Prodan Mihai

copiilor”- activitate educativă 2018 Educatoarele de la
grupe

05. „Astazi S-a născut Hristos!” – Decembrie 2018 educatoarele de la

colinde de sărbători grupă, Pr. Prodan
Mihai
06. ,,Lumină din lumină“-încondeiere Martie 2019 educatoarele de la
ouă, confecţionare felicitări de Paşte, grupă, Pr. Prodan
programe artistice împreună cu Mihai
persoanele din Centrul de zi pentru
copii „Sfânta Marina” şi „Sfântul
Stelian”
07. „ Micul creștin“ – realizarea unui Mai 2019 Coordonatori
album electronic cu imagini din proiect
activitățile desfășurate

1273
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE
GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR. COLILIE IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ALEXANDRU VECHIU ,,ZĂVOAIA

Kant spunea: ,,Omul nu poate deveni om decât prin educație”, iar O.Reboul scrie în La Philosophie:
,,tot ceea ce constituie umanitatea: limbajul și gândirea, sentimentele, arta, morala- nimic nu trece
înorganismul noului născut” fără educație.
Cei trei factori primordiali în educația copiilor sunt grădinița, școala și familia. De parteneriatul
dintre acești factori, de colaborarea și cooperarea dintre ei depinde optimizarea rezultatelor educației.
Educația se fundamentează în familie, iar în grădiniță și în școală continuă să se optimizeze. Un rol puternic
în educația copiilor îl are exemplul și nu cuvintele moralizatoare.
Cele mai elementare deprinderi (igienice, de alimentație sănătoasă) sunt formate în familie. Tot acum
se însușește limbajul. Calitatea, volumul și corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinți
și de modul cum aceștia interacționează. În familie se formează și cele mai importante deprinderi de
comportament (respectul, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.) prin oferirea de exemple comportamentale
ale părinților în diferite contexte.
Când copilul intră în grădiniță, părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil, iar
grădinița deține mijloacele specifice pentru valorificarea potențialului fizic și psihic al fiecărui copil.
Îmbinarea în parteneriat a informațiilor pe care le posedă părinții cu cele ale grădiniței trebuie să fie în
beneficiul copilului.
La intrarea copiilor în grădiniță/școală cadrele didactice au nevoie de sprijinul părinților atât în ceea
ce privește direcțiile de acțiune formativ-educative, cât și în rezolvarea unor necesități (financiare,
organizaționale, logistice etc.).De aceea se concepe un parteneriat pentru atragerea părinților în ,,viața
grădiniței/școlii” și asumarea unor răspunderi comune în educarea copiilor.
Activitățile de implicare a partenerilor educaționali pot fi :
 ședințele și lecțiile demonstrative cu părinții;
 implicarea părinților în activitățiile școlii;
 vizite;
 excursii;
 expoziții
 acțiuni de voluntariat etc.
Educația copilului presupune schimb de experiență, de competențe și valori între toți adulții care îl
susțin în dezvoltare și cu care intră în contact. De aceea parteneriatul educațional dintre familie-grădiniță-
școală trebuie să se extindă și în comunitatea care le include.
Prin aceste parteneriate cu comunitatea, copiii intră în contact cu un mediu de dezvoltare mai bogat,
între participanți se creează relații pozitive și va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
Alexandra Mateiaş (2003) ,,, Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii'', Ghid de parteneriat şi
consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
Băran- Pescaru, A. ,,, Parteneriat în educaţie'', Bucureşti, Ed. Aramis Print, 2004;
Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, Ed.
Aramis, București, 2002
Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001
Vrăşmaş, E., A. ,,, Consilierea şi educaţia părinţilor'', Bucureşti, Ed. Aramis, 2002.

1274
 CURIOZITĂȚI DESPRE SISTEMELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN LUME

PROF. COLOJVARI TIMEA-ALICE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ I. D. SÎRBU PETRILA

Educația îmbracă diferite forme în lume. Există diferite forme de organizare, evaluare sau comunicare
între cadrele didactice și părinți. În rândurile de mai jos sunt prezentate câteva aspecte interesante referitoare
la sistemele de învățământ din lume.
Anglia
Ora de începere a cursurilor este 9, însă copiii sunt așteptați la școală la 8.40. Se aliniază în șir indian,
fiecare clasă, pe terenul de sport. Profesorul vine și își ia clasa și o conduce în interior. Dacă ajungi după
ora 9 la școală, găsești poarta către teren închisă, părintele trebuie să sune la ușa din față, să meargă la
secretariat și să completeze un formular cu motivul întârzierii.
Toate școlile au uniformă personalizată care este sfântă. Nu poți merge la școală îmbrăcat cu altceva.
Uniforma constă în pantaloni negri sau gri închis, fustă idem, pantofi negri neapărat închiși, copiii nu au
voie în sandale niciodată. Și nici personalul, e safety hazard. În sus, tricou alb polo și pe deasupra cardiganul
cu inscripția școlii.
Copiii care nu învață… nu învață. Sunt ajutați să învețe, se insistă, se lucrează cu ei separat, părinții
sunt chemați la ateliere și consiliere. Nu există repetenție aici, cel puțin nu în școală primară. Dacă nu își
fac tema săptămânală și-o vor face în pauze la prânz la școală. Dacă nu citesc zilnic, vor citi la prânz la
școală, sau în alte momente. Fiecare elev are un caiet de lectură în care părintele trebuie să semneze zilnic
câte pagini din ce carte a citit copilul. Este extrem de important să citească zilnic.
Statele Unite
În orice școală exista un psiholog. Acesta este chemat sa evalueze copilul dacă există niște fapte
repetate. Neatenție repetată asociată cu note slabe, violență, anumite aspecte repetitive în ce creează copilul
la orele de arta – de exemplu, dacă pictează numai lucruri foarte triste sau înfricoșătoare. Consilierea
psihologică se aplică, așadar, doar la nevoie.
În cazul copiilor violenți sau cu tulburări de comportament se face evaluare , se aprobă în cadrul unei
comisii și se dă mai departe pentru a se investiga de către un psihiatru sau un specialist pe zona respectivă.
Există școli cu afterschool sau fără. În general afterschool-ul se plătește.
Dar, există profesori care rămân după ore să explice încă o data celor care nu au înțeles. Există
profesori care ajută elevii să citească mai bine pentru a putea ține pasul cu restul clasei și a trece la următorul
nivel. Aici totul depinde de bugetul școlii. Majoritatea banilor din taxe se duc la școală. Zonă bună, taxe
mari, școli bune, case/chirii scumpe
Germania
Se pune foarte mult accent pe psihicul copilului. Avantajul este că astfel cresc copii cu o încredere în
sine viguroasă, stăpâni pe sine, nu timorați într-un sistem rigid. Dezavantajul este că încep cu învățarea
sunetelor și abia apoi a literelor. La început, ei scriu cum se aude, nu cum este corect gramatical. Ei
motivează această tehnică prin ușurința pe care o are copilul la învățare.
Comunicarea cu profesorul are loc prin Postmappe – mapa pentru corespondență a copilului.
Profesorul face acolo notițe și părintele este dator să semneze și invers, părintele își scrie acolo nelămuririle
sau problemele și copilul îi dă profesorului mapa. De asemenea, părintele intră pe site-ul școlii să-și facă
programare pentru întrevedere cu profesorul sau îi poate trimite e-mail.
Franța
Anul școlar are 36 săptămâni în Franța. Școala începe la 1 septembrie și se termină în jur de 10 iulie.
Vacanțele intermediare sunt: la început de noiembrie-2 săptămâni, de Crăciun-2 săptămâni, de iarnă – prin
februarie 2 săptămâni și tot 2 săptămâni în aprilie, de Paște. Noutatea în Franța este că nu toți elevii au
vacanță în același timp! Exceptând vacanța mare de vară și cea din decembrie, care sunt identice pentru
toată lumea, în rest, celelalte vacanțe sunt în funcție de zona geografică.
Există 3 zone diferite și astfel perioade diferite de vacanță, acest fapt reducând aglomerațiile în
stațiuni și în trafic.
Pentru orele de sport copiii merg la centrul sportiv din localitate, nu este o sală de sport în școală, ci
toate școlile din localitate fac orele de educație fizică la centrul sportiv. Orele de educație fizică sunt

1275
organizate în serii de aproximativ 10 săptămâni de diferite sporturi de echipă sau individuale, de opoziție,
de agilitate și echilibru, de rachetă: înot, role, jonglaj, tenis de câmp, handbal etc- obiectivul fiind
descoperirea unei varietăți cât mai mare de sporturi.
Suedia
Un lucru foarte bun pe care se pune accent în Suedia este menținerea limbii materne. Există profesori
de limbi materne pentru aproape toate limbile. Sunt recrutați desigur dintre imigranți din țările respective.
Ideea este ca acești copii să nu piardă cunoștințele de limba maternă. E un ajutor bilateral, profesorul de
limba maternă făcând simultan conexiune între limba maternă și cea suedeză.
La grădiniță și la clasele mici, ieșitul afară la aer e obligatoriu de 2 ori pe zi, minim o ora de fiecare
data, indiferent de vreme. Absolut indiferent. Au haine de ploaie, de frig, de orice vreme. Suedezii au o
vorba: nu exista vreme rea, ci doar haine nepotrivite .
Profesorii îi supraveghează pe copii în pauze, fac cu rândul. Copiii sunt supravegheați în permanență
Se mănâncă la cantină în pauza de prânz. Mâncarea este gratuită.
Australia
În clasă copiii stau la mese câte 4, dar de cele mai multe ori se așază pe un covoraș, în jurul
profesorului. Elevii sunt atenți, cuminți și dornici să afle lucruri noi. Sunt liberi să meargă prin clasă, cer
voie și merg la toaletă câte doi, au o zi pe săptămână când merg toți la bibliotecă și își schimbă cărțile.
Vinerea, din două în două săptămâni au un fel de careu în care sunt anunțați cei aniversați și li se cântă La
mulți ani, iar apoi se înmânează diplome celor cu rezultate foarte bune.
Profesorul de bază al clasei (au și ajutor de profesor) se schimbă de la an la an, adăugându-se noi
profesori pentru alte materii.
Programa este relaxată, copiii din clasele mici nu primesc lecții acasă, dar sunt încurajați să lucreze
și în afara școlii. În primary e mai mult joc decât școală adevărată. Se pune accent pe învățarea deprinderilor,
pe a avea răbdare, atenție, a fi prompți, a respecta regulile. Acum pun baza.
Evaluarea se face la sfârșitul fiecărui an, cu explicații și îndrumări unde trebuie insistat. Părinții încep
să se gândească și la ceva meditații cam de prin clasele 3-4 căci nu vor sa fie luați prin surprindere de
nivelul net superior al treptei următoare-secondary.
Belgia
La fiecare 2 ani se schimbă învățătorul și se amestecă copiii între ei de la toate clasele din același an,
pentru a apuca să se cunoască toți între ei până la finalul școlii primare. Începând cu clasa a 5 –a au de
obicei câte 2 învățătoare. Cu fiecare fac altceva, câte jumătate de zi sau toată ziua.
Psihologul este important și activ. Au 4 săptămâni în care li se explică schimbările prin care trec la
venirea pubertății. Psihologul merge prin clase, este chemat și de învățător la nevoie, sau de copiii mai mari
care au vreo problemă.
Copiii sunt întâmpinați zilnic de director, care stă la poartă și le zâmbește sau îi pupă pe cei mai
lipicioși. La ieșire profesorii fac , prin rotație, de gardă să nu iasă vreun copil fără însoțitor. Cei care au
legitimație de ieșire (începând cu clasa a IV – a) ies pe altă poartă, unde sunt verificați cu poza de pe
legitimație. Cei care au o astfel de legitimație își pot lua de la școală și frații mai mici, au menționat și asta
pe legitimație.
În pauze e interzis să stea în școală, sunt scoși în curte indiferent de vreme. În caz de ploaie au unde
să se adăpostească, dar cum nu toarnă cu găleata, niciun copil nu stă sub copertină. Nu le e nici frig, pentru
că aleargă și țipă încontinuu .
Canada
Nu intră nimeni neautorizat și fără să treacă pe la front office să explice ce treabă are. Acolo primește
un ecuson care de “Visitor” sau “Volunteer”. Multe din activitățile școlii se bazează pe voluntariat din
partea părinților, însoțitori în excursii, ajutor în zilele de pizza, ajutor la diverse acțiuni caritabile, părinți
care au timp să citească cu copiii care sunt mai în urmă și așa mai departe.
Copiii fac periodic exerciții pentru incendii, lockdown, cutremur sau alte situații neprevăzute. Totul
este exersat să devină a doua natură, în caz de urgență adevărată, să nu fie bulibășeală și panică, fiecare să
știe exact ce are de făcut și cum.
La ciclul primar fiecare zi începe cu educație fizică, urmând ca că în Junior să se reducă la două zile
pe săptămâna în care încep să învețe sporturi tot pe module.

1276
 Elevilor li se explică că toți au anumite aptitudini – unii mai mult spre logică, alții mai mult spre
cuvinte, doar ponderea lor e diferită. Sunt încurajați să-și dezvolte aptitudinile pe care le au, dar în același
timp să iasă și din zonă de confort și să își dezvolte aptitudini care nu le vin natural.
Italia
Un copil cu rezultate foarte bune la învățătura este așa numitul “ottista”, adică are medii numai de 8,
ceea ce este foarte mult. Echivalentul ar fi elevul de zece în România.
În Italia nu există ascultare din lecția de zi, ci la fiecare materie se predă câteva săptămâni bune (4-
5), după care începe ascultarea sau testarea. La ascultare există profesori care o programează, în sensul că
elevul știe exact când va fi ascultat la materia X și trebuie să se pregătească cât de bine poate pentru acea
zi.
Corijențe sunt destul de multe în fiecare clasă. La 3 corijențe riști să rămâi repetent. Examenul de
corijență se desfășoară toamna, pentru cei pentru care profesorul consideră că nu au atins suficiența (adică
media 6). Există cazuri când dacă este vorba despre o singură materie, iar la restul ești foarte bun și diferența
de medie nu este mare, ți se scade un punct de la o altă materie și nu mai trebuie să dai corijența.
Luxemburg
În primii doi ani de școală, adică începând de la 4 ani învață luxemburgheză, apoi, când încep să scrie,
aproape totul se face în germană, iar prin ciclul 2.2 încep și cursurile de franceză.
La școala primară sunt maximum 16 copii în clasă. În general clasele colaborează pe activități – merg
câte 2 la piscină sau la sala de sport; se organizează grupe de copii mai buni decât media clasei ( din cele 2
clase) și se lucrează în plus cu ei. La liceu sunt maximum 30 de copii în clasă. De regulă sunt cam 25, dar
pot fi și sub 20, în funcție de orientarea aleasă.
La grădiniță și școala primară, la începutul anului se dau bani pentru materiale de bricolaj. Se pune
foarte mult accent pe partea artistică, fac lucrări, care sunt apoi expuse în oraș în tot felul de moduri
distractive, cum ar fi agățate în copaci.
Cei mai mari merg în excursii. De obicei, costurile sunt suportate de primărie. În acest fel pot participa
și copiii cu venituri modeste. Există și situații în care copiii se organizează în clasă, fac tot felul de activități
– biscuiți de Crăciun, dulceață vara, etc și, din vânzarea lor, profitul se păstrează pentru activități extra-
școlare. Pe același principiu funcționează lucrurile și la liceu.
Dubai
Cele mai multe școli private din Dubai urmează curricula britanică sau americană.
În școli elevii sunt împărțiți în “case”, care au culorile proprii, care se reflectă în echipamentul sportiv,
iar în anumite școli, de exemplu, se reflectă și în culoarea ghiozdanului și a șepcii. De-a lungul anului,
elevii adună puncte pentru casa pe care o reprezintă prin desfășurarea a diverse activități, iar la sfârșitul
anului se declară casa câștigătoare pe anul respectiv.
În clasă sunt între 20-24 copii, cu un învățător și unul sau doi asistenți, depinde de an.
Profesorii au libertate în ceea ce privește modul de învățare, este necesar doar să urmeze niște linii
generale ale școlii și ale Ministerului Educației.
La școala americană se folosesc manuale de la anumite edituri acceptate în școală.
La școala engleză folosesc site-uri, cărțile din bibliotecă, diverse printuri. Nu au cărți.
Școala are libertatea de a alege ce resurse folosește.
Singapore
La 7:20 fix se intonează obligatoriu imnul național, cu ridicarea drapelului, urmat de 10-15 minute
program de lectură individuală, apoi se merge în clasă la 8:00. Programul se termină la ora 13 :00, dar este
urmat de ore suplimentare, programe extrașcolare, astfel că elevii pleacă de la școală la ore diferite. Uneori
poate fi ora 13:00, alteori chiar 17:00-18:00.
Pauzele cumulează 30-35 de minute pe zi și există o pauză de 30-60 de minute, înainte de orele
suplimentare sau programele extrașcolare.
Programul este extrem de riguros, întârzierile se pedepsesc, iar scutirile pentru altceva decât pe caz
de boală nu se acceptă.
Programa este foarte încărcată, iar copiilor nu le sunt respectate înclinațiile individuale, aptitudinile
Notarea se face în benzi în funcție de procentajul obținut : A, B, C, D si E. D si E sunt sub 50%, deci
pică.
Elveția

1277
 În învățământul primar există un învățător principal care este ajutat de un team teacher, un fel de
suplinitor, dar care este la dispoziția învățătorului. Pe lângă team teacher există și profesorul de arte plastice
și în clasele mici și de muzică.
În clasă sunt maximum 20 de copii, dar în funcție de materie, copiii sunt împărțiți în 2 grupe și
alternativ au ore practice sau proiecte speciale. Grupele primesc denumiri haioase cum ar fi: lupii, tigrii,
corbii sau personaje din povești locale foarte cunoscute.
Pe parcursul celor doi ani de grădiniță obligatorie, copiii sunt observați atent. În cazul în care se
observă un comportament violent la unul dintre copii, acesta va rămâne încă un an în grădiniță. Va avea un
tratament special de acomodare în colectiv.
Copiii sunt încurajați de mici să meargă singuri la școală. Copiii din grădiniță poartă un fel de bandă
reflectorizantă portocalie și cei din clasa întâi o bandă galbenă pentru a fi recunoscuți pe stradă și îndrumați.
De la clasa a două în sus se consideră că au deja o educație rutieră, au voie să meargă singuri cu bicicleta,
la școală sau prin oraș.
Spania
Siguranța în școală este extrem de ridicată. Profesorii sunt prezenți în grupurile de elevi și în pauze,
iar copiii sunt atrași în jocuri și activități de grup, pentru a se evita eventualele violențe.
Doar cei care promovează Bacalaureatul au dreptul de înscriere la universitate sau la Cursuri de
Formare Tehnică la nivel superior, în baza unui alt examen, extrem de important, La Selectividad.
Finlanda
Se fac ieșiri la teatru, la film, la operă sau se realizează tot felul de activități în afara școlii. Pentru
aceste ieșiri, există însă un sistem foarte interesant de colectare a banilor. De Crăciun sau alte sărbători, se
organizează câte un bufet la școală, unde fiecare părinte pregătește câte ceva, preparatele sunt vândute, iar
banii sunt colectați într-un fond al asociației de părinți a școlii. Părinții sunt informați în permanență care
este situația contului. Copiii mai pot face felicitări, pe care le vând apoi și dau banii respectivului fond.
Comunicarea cu profesorul se face prin mesaje scrise, în cazul în care copilul lipsește sau profesorul
are ceva de comunicate părinților. La fiecare patru luni se face o ședință individuală părinți-profesor, unde
se discută despre evoluția copilului.

Bibliografie:
https://pisicapesarma.ro/invatamantul-in-lume
http://www.evaluaredigitala.ro/ro/Blog/Articol-Blog_Ce-învață-copiii-din-alte-țări-

1278
 RELAȚIA GRADINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. INV. PRIMAR COMAN CALINA

ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 8 BORSA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Propunându-şi să dezvolte în om toată perfecţionarea de care este susceptibil, educaţia este o
dimensiune constitutivă a fiinţei umane: „Omul nu poate deveni om decât prin educație, aprecia Kant.
Problema educaţiei tinde să devină o problemă prioritară şi toţi cei care văd limpede evoluţia fiinţei umane,
a fiinţei raţionale şi a umanităţii, în ansamblul ei, situează în centru triada şcoală-familie-societate.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului
cu scopul integrării sociale optime. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei
sale.
În această interacţiune, el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament,
mijloacele sociale de comunicare umană. Prin aceasta, el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea
unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul
unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, grădiniţa,
şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi
influenţare.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă
succes la școală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinții, elevii și să aibă succes la școală și mai târziu,
în viață. Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în
educație, se creează în jurul elevilor o comunitate.
Educaţia, ca proces orientat spre împlinirea spirituală a fiinţei şi a societăţii,
propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare între indivizi concreţi,
presupune o cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitatea, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea
individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa
publică, elaborarea şi luarea deciziilor.
Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află,
de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta.
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au

1279
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze.
Parteneriatul grădiniţă – școală-familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.

Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
4. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1280
 ANTRENAMENTE PENTRU ZIUA DE MÂINE

COMAN IULIA
COMAN SILVIU
COLEGIUL NAȚIONAL „CONSTANTIN CARABELLA” TÂRGOVIȘTE

De când eram mică, tata mi-a povestit cu însuflețire despre cum, în anii ’80, a ajuns el mai întăi elev
la cel mai bun liceu din cel mai apropiat oraș și, ulterior, student la Facultatea de Silvicultură din Brașov.
Am sesizat că, de fiecare dată când îmi povestea, avea o sclipire anume în ochi și în glas, mai ales când
adăuga “Da, am reușit din prima! Nu, n-am făcut meditații!”. De ce îl bucura așa mult? Pentru că știa că tot
ce a răsărit în drumul lui a fost plantat de propria lui ambiție, de curajul de a nu spune “E greu!”, chiar daca
era cam “solicitant” (am spune noi astăzi) să repeți o formulă sau un paragraf de informație în timp ce
lucrezi pământul pe care urmează să fie plantat porumb, vinete sau căpșuni. Bineînțeles că n-a fost
întotdeauna soare, a bătut și vântul, au fost cutremere și fulgere, dar cu adevărat importanta rămâne credință
în ceea ce viață are să-ți ofere.
Sunt tot mai mulți tineri absolvenți de liceu sau chiar de facultate cărora le este foarte greu “să-și ia
viață-n propriile mâini”, pentru că se gândesc că n-ar fi în stare să facă ceva serios, că este prea greu să
muncești, că salariile nu sunt satisfăcătoare. În Romania, 19, 3% dintre tineri nu-și găsesc un loc de munca,
unul dintre cele mai mari procente din Uniunea Europeană. Lucrurile își au rădăcinile adânc împământate
în anii primei copilării, ai celor 7 ani de acasă(și de la grădiniță), moment în care copilul face primii pași
spre independența personală. Încă de la început, copilul trebuie învățat să experimenteze, să riște și să creadă
în propriile forțe, părinții și dascălii fiind pilonii primordiali de sprijin, iar mai apoi persoanele cu ajutorul
cărora ei reusesc să clădească o bază stabilă, pe care să se poată dezvolta corect și conștient. Desigur că
sunt multe variabile, multe circumstanțe care pot facilita sau îngreuna procesul de dezvoltare, însă odată ce
fundația este executată cu grijă, calm și profesionalism, construcția rămâne să fie clădită și îmbunătățită
creativ, croită cu principii de etică și moralitate.
În primele etape ale vieţii, educaţia copilului revine părinţilor, după care aceasta este împărţită între
grădiniţă, familie, scoală, comunitate. Dar ce se întâmplă atunci când una dintre verigi lipsește sau nu
funcționează corect? Ce îi rămâne copilui de făcut atunci când nu are părinții alături? Dar atunci când școala
se transformă dintr-un mediu educațional în unul de competiție asiduă și absurdă, bazată pe alte
considerente decât cele educaționale?
Relaţia pe care părinţii plecaţi o stabilesc cu copiii rămaşi acasă a fost percepută atât de către copii
cât şi de către cei care rămân cu aceştia ca având o importanţă deosebită în atitudinea şi comportamentul
copiilor: o relaţie apropiată, constantă, bazată pe încredere şi sinceritate îi ajută pe copii să accepte mai uşor
lipsa lor, să fie în continuare implicaţi în viaţa socială și educațională şi să aibă un comportament dezirabil
social, pe când lipsa relaţiei cu părinţii s-a dovedit a avea efecte de izolare, scădere a încrederii în sine,
scădere a rezultatelor şcolare, absenteism şi abandon şcolar, ajungând chiar la comportamente şi atitudini
indezirabile social (ca infracţionalitate, violenţă etc.). Este foarte greu de obținut un număr clar de cazuri
în care unul sau ambii părinți sunt plecați în străinătate, însă un sondaj realizat de Salvați Copiii în 2017
arată un număr de 94.896 de elevi cu părinți plecați în străinătate, dintre care 50.675 cu un singur părinte
plecat, 13.165 cu ambii părinți plecați și 10.582 cu părinte unic susținător plecat. Lipsa unei baze emoționale
stabile în anii copilăriei se observă și se accentuează acut, având consecinte nefaste pe tot parcusul vieții și
în toate compartimentele acesteia. Astfel, copilul fragil emoțional este și acela predispus la a fi o victima a
societății, cu toate sensurile acestei sintagme.
În mediul scolar se încearcă pe cât posibil să se asigure egalitatea de șanse și nondiscriminarea. În
ciuda acestui fapt, încă exista, ca în opera lui Caragiale, un “lanț al slăbiciunilor”, adică o anume dorință
oarbă a părinților de a le asigura copiilor un drum cât mai ușor, prin orice mijloace posibile. Vorbesc aici
despre cazurile în care părinții se implică mai mult decât este necesar în viață școlară, creând adevărate
“fiasco”-uri pentru a-și pune în valoare propriul copil, și, automat, pe ei înșiși. Ceea ce aceștia uită sau
ignoră este situația celorlalți copii, care înțeleg și resimt acut orice discriminare, inferiorizare sau frustrare.
Aceste comportamente lipste de etică (și de inteligență) le sunt insuflate copiilor- vectori care recepteaza
orice văd și aud și transmit la rândul lor mai departe, prin propriile comportamente. Astfel, concurența
dintre elevi devine una incorectă și complet greșită, transformandu-se într-o luptă pentru un titlu, deci

1281
pierzandu-și scopul adevărat: acela de a îndemna la cunoaștere, de a învață cum să câștigi sau să pierzi
asumat, de a te cunoaște mai bine și a-ți descoperi limitele.
Pe de alta parte, marele perdant al acestui “război” este societatea românească de mâine, Întrucât la
baza oricărei societăți create se află omul cu intelectul său format de-a lungul timpului și modelat de toți
factorii care i-au influențat dezvoltarea, trebuie să încercam să menținem relația-sistem dintre grădiniță-
școală-familie-societate nefracturată, dar în acelasti timp să încurajam copiii să rămână creativi, liberi și
ambițioși. După cum ne amintește foarte frumos Oscar Wilde “Educația este un lucru admirabil, dar este
bine să ne amintim, din când în când, că niciunul din lucrurile pe care merita să le se știm nu pot fi învățate.

1282
 IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN IMPLICAREA
ACTIVITĂȚII COPILULUI LA GRĂDINIȚĂ

PROF. COMAN IULIANA ADRIANA

GRĂDINIȚA NR 7, DIACONEȘTI
PUCIOASA, DÂMBOVIȚA

„Eu sunt copilul. Tu ții în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuși
sau voi eșua în viață! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să
pot fi o binecuvântare pentru lume.”(Child’s Appeal)

Pentru a transforma un copil într-un adult sănătos este nevoie să pornim prin a-l cunoaște din interior
spre exterior și din exterior spre interior. Adică prin a-i cunoaște nevoile, plăcerile, capacitățile, dar și
mediul în care s-a născut și a crescut, caracteristicile cu care a fost înzestrat la naștere, dar și influențele
care și-au pus amprenta asupra lui în sânul familiei.
Așa cum afirmă Pestalozzi, „familia este prima școală a copilului”, mediul familial ocupând un loc
central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului ca individ, întrucât educația începe în
sânul familiei, părinții fiind primii educatori din viața acestuia. Aici își face pregătirea pentru viață.
Modul de conviețuire al familiei va fi principalul reper în viață al copilului, calitatea și tipul relației
dintre părinți și copil vor marca profund evoluția viitoare a acestuia. Familia sa reprezintă primul și cel mai
important model.
Copilul nu este un adult în miniatură și ar fi greșit să-l etichetăm ca adult întrucât acesta trebuie
șlefuit, modelat, socializat, pregătit pentru viață și pentru a se integra în societate atunci când timpul va
decide să îl transforme într-unul. Însă putem spune, asemenea lui H. Pierot, că este un „candidat la
maturizare” , proces ce se va realiza în mare măsură în interiorul familiei sale, de altfel primul său univers
afectiv și emoțional.
După familie, grădinița constituie prima experiență de viață de ordin social și instituțional, aceasta
așezându-l într-un cadru nou prin dimensiunile și conținutul său.
Grădinița reprezintă puntea de trecere a copilului de la dependența de familie la viața socială,
indepentă și integră.
Preșcolaritatea oferă satisfacția formării inițiale a personalității, prin apariția primelor relații și
atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului.
Grădinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copilului, mai ales că acum se fac primii
pași în viață. Din acest motiv este necesară o legătură care să se întrepătrundă astfel încât cele două medii
de viață să fie deschise către cunoaștere reciprocă și colaborare care se va realiza în interesul copilului și a
nevoilor pe care acesta le are.
Ca agenți educaționali, atât familia cât și grădinița sunt responsabili pentru creșterea și dezvoltarea
copilului și totodată pregătirea lui pentru integrarea întâi în școală și mai apoi în societate.
Colaborarea dintre familie și grădiniță este importantă prin corelarea acțiunilor comune dintre cei doi
factori importanți ai educației, instituție școlară și familie, astfel că aceasta se eficientizează cu atât mai
mult cu cât familia este mai implicată în actul educativ din grădiniță.
Odată cu această colaborare părinții devin participanți la educație prin implicarea activă în procesul
instructiv-educativ bine fundamentat și organizat, iar educatoarea va avea acces la cunoașterea eficientă a
copilului, prin urmare vor construi obiective și scopuri comune în beneficiul acestuia, menite să sprijine
dezvoltarea și creșterea lui armonioasă.
Implicarea părinților în procesul instructiv-educativ este diversificată în funcție de scopul urmărit și
mijloacele de realizare. Astfel că atât conferințele cât și referatele prezentate cu anumite prilejuri pe teme
de dezvoltare a personalității specifice vârstei, pe relații intra și inter familiale, au scopul de a face cunoscute
noțiuni de interes dar și exemple de bune practici.
Organizarea unor expoziții cu lucrările copiilor fac posibilă cunoașterea acestora din perspectiva
rezultatelor muncii lor.

1283
 Participarea la activități demonstrative îi ajută pe părinți să cunoască modul cum se realizează
educația în cadrul grădiniței și pot învăța procedee și metode de educare, modalități de îndrumare a jocurilor
sau de folosire a unor jucării, dar și să observe comportamentele copiilor în colectivitate.
Convorbirile cu familia reprezintă un alt mijloc eficient în cadrul relației dintre familie și grădiniță.
Acestea au loc fie spontan, fie organizat în cadrul ședințelor sau a întâlnirilor de consiliere parentală.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viața copiilor, serbările, activitățile extrașcolare
constituie momente de cunoaștere reciprocă și crează modalități propice pentru atingerea unor obiective
comune în ceea ce privește educația preșcolarului.
Copiii simt apropierea și dragostea părinților și observă interesul pe care aceștia îl acordă în realizarea
activităților din grădiniță, ceea ce le crează sentimente de siguranță, încredere, bucurie că pot aprecia
împreună activitățile, faptele, evenimentele, rezultatele obținute.
Implicarea familiei în activitatea copilului la grădiniță este cu atât mai importantă având în vedere că
aceasta își pune amprenta adânc în dezvoltarea psihică și fizică, ajutând la atingerea scopului educațional;
acela de a-l pregăti pe copil pentru viața de adult, de a-i oferi autonomie și integritate socială.

Bibliografie:
Barbacariu Cristina-Diana, Dumitrescu Mariana, Barbacariu Maria, Bărculescu Nela, 2016,
„Consiliere parentală în grădiniță: 40 sugestii de teme posibile”, Editura Diana, Pitești
Boca Cristiana, Popescu Cristina, Bucinschi Mihaela, Stativă Ecaterina, 2009, „Să construim
împreună cei 7 ani... de-acasă”, Editura Educația 2000+, București
Boca Cristiana, Nicolae Irinela, Secrieru Ana, Ștefănescu Doina-Olga, 2009, „Împreună pentru copii:
grădinița și comunitatea”, Editura Educația 2000+, București
Cury Augusto, 2005, „Părinți străluciți, profesori fascinanți”, Editura For you, București
MECT, 2008, „ Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3- 6/7 ani”
UNICEF, „Ghidul cadrelor didactice pentru educația timpurie și preșcolară”

1284
 METODE ALTERNATIVE EDUCAȚIONALE
-METODA MONTESSORI-

PROF. BÎZU ELENA-GEORGIANA

PROF. COMAN MARIA FLOARE
G.P.P. ,,SCUFIȚA ROȘIE”, ALBA IULIA

Metoda Montessori este o metodă care propune eliberarea spiritului copilului și îl îndeamnă spre o
dezvoltare armonioasă în tandem cu nevoile, trebuințele și interesele manifestate de acesta, fără a i se
îngrădi gândirea, creativitatea sau imaginația, și fără alte intervenții opresive din mediul exterior. Metoda
Montessori prezintă o educaţie care se bazează pe parteneriat, independenţă, respect şi încredere reciprocă,
pe realizări individuale şi în colaborare, dezvoltând, în acelaşi timp, mintea şi inima. Calea Montessori
oferă un mod practic şi temeinic prin care, lucrând împreună, educatori, copii, părinţi şi alţii, pot crea
comunităţi de învăţare în care fiecare se simte în siguranţă şi este perceput aşa cum este în realitate, dându-
ne forţa să ne realizăm cele mai înalte potenţialuri intelectuale, emoţionale şi spirituale.
Principiile pedagogiei Montessori:
• Libertatea mișcării stimulează cunoașterea. Maria Montessori considera mâna drept „organul
minții”, astfel că manipularea obiectelor din jur conduce la dezvoltarea gândirii și simțurilor;
• Libertatea alegerii de către copil a obiectelor, a spațiului și a timpului petrecut pentru satisfacerea
nevoilor personale. Acest lucru conferă încredere copiilor în forțele proprii, oferindu-le ocazia să facă
alegeri cu privire la jocul și munca lor;
• Interesul reprezintă fundația pe care se construiește educația. Orice activitate care nu surprinde
atenția unui copil este un timp pierdut. Cunoștințele sunt acumulate de către copil pe o perioadă mai lungă
de timp, atunci când interesul a fost stârnit;
• Lipsa motivațiilor extrinseci. Atunci când un copil învață doar de dragul unui lucru promis drept
recompensă, acest fapt nu se poate numi educație de calitate și de lungă durată. Educația se realizează atunci
când nu există recompense materiale, sau calificative și note, ci doar mulțumirea și împlinirea copilului că
a realizat lucrul respectiv;
• Învățarea prin descoperire proprie/cu sau de la ceilalți colegi de grupă. În pedagogia
Montessori nu există un rol al educatorului de livrare a informațiilor, ci doar de supraveghetor, de ghid,
care intervine doar când consideră că este nevoie. Copilul este personajul principal, care prin descoperire
va învăța lucruri noi, le va împărtăși cu ceilalți colegi, sau va învăța de la aceștia.
• Învățarea prin experimentare. O condiție esențială a pedagogiei Montessori o reprezintă
aplicabilitatea cunoștințelor acumulate. Astfel, toate informațiile însușite de copil trebuie puse în practică,
experimentate, în vederea aprofundării lor.
• Libertatea în „limite invizibile”. Cadrul didactic stabilește niște granițe exacte, dar fine, în limita
cărora copilul să își desfășoare activitatea, fără ca acesta să se simtă îngrădit. Ca urmare, copilul poate să
facă orice dorește, dar respectând regulile ce stau la baza disciplinei din sala de grupă.
• Mediul de pregătire ordonat. Maria Montessori a gândit totul, pornind de la arhitectura clădirii și
până la amenajarea spațiului și a obiectelor, astfel că însăși sala de grupă este un instrument al învățării, un
laborator al cunoștințelor. Obiectele „de muncă” sunt atent aranjate, deoarece ordinea din sala de grupă
presupune ordinea care se va stabili și în mintea copiilor;
• Mediul școlar – o comunitate mai mică formată din copii de vârste, etnii sau naționalități
diferite. Așa cum societatea în care vor trăi este formată din oameni diferiți din toate punctele de vedere,
așa și mediul școlar deține copii diferiți, în vederea cunoașterii lor, acceptării diferențelor și trăirii unor
experiențe de socializare.
• Controlul erorilor. A greși este omenește, putem afirma chiar că face parte din procesul de
învățare. Dar ce găsim deosebit în pedagogia Montessori este prezența materialelor didactice autocorective.
Acestea sunt în așa fel concepute încât îți sugerează automat dacă ai greșit sau nu. Copilul învață
modalitatea corectă de lucru cu obiectele și astfel se autocontrolează și se autodisciplinează.
Curriculum-ul propus de Maria Montessori are un scop ambițios, acela de a transforma copilul într-o
ființă umană adultă armonioasă, confortabilă cu sine, cu societatea și cu mediul înconjurător. Acesta este

1285
structurat pe cinci arii curriculare: Viață practică, Dezvoltare senzorială, Limbaj, Matematică, Știință și
Cultură
Lecțiile de tip Montessori necesită un grad mare de concentrare, iar tehnica acestora cuprinde două
perioade: prima perioadă – inițierile și a doua perioadă – lecțiile (lecția în trei timpi).
Prima perioadă: inițierile
Această perioadă cuprinde mai multe etape pe care educatoarea trebuie să le respecte:
• Izolarea obiectului. Atenția copilului trebuie să fie centrată pe acel obiect al lecției, așa că,
educatoarea va trebui să îndepărteze orice alt stimul care ar putea să-i distragă atenția.
• Executarea cu exactitate. Educatoarea trebuie să prezinte modul de utilizare a materialului, fiind
atentă la mișcări, realizându-le fără grabă, în vederea tuturor copiilor.
• Trezirea atenției. Punerea în centrul atenției a obiectului de „muncă” și oferirea acestuia copiilor
într-o modalitate care să le provoace curiozitatea.
• Împiedicarea utilizării greșite a materialului. Dacă educatoarea observă pe parcursul exercițiului
că materialul este ineficient, sub cel mai subtil mod, îl va extrage, renunțând la el și găsind rapid o
alternativă.
• Respectarea activității utile. Dacă un copil obține performanțe în realizarea exercițiului, acesta nu
trebuie întrerupt, ci lăsat să petreacă atâta timp cât dorește, fără a i se corecta eventualele mici erori.
• Încheierea în ordine a exercițiilor. Toate activitățile se încheie cu așezarea materialului utilizat la
locul de unde a fost luat și în forma în care a fost găsit, în vederea păstrării ordinii și disciplinei.
Perioada a doua: lecțiile - ,,lecția în trei timpi”:
• Primul timp: asocierea percepției senzoriale cu numele. Educatoarea va pronunța cu voce tare,
clar și răspicat termenii care urmează a fi învățați. De exemplu, pentru învățarea culorilor va spunea:
„Aceasta este roșie.”, „Aceasta este mov.”, arătând tabletele colorate.
• Al doilea timp: recunoașterea obiectului care corespunde numelui. Orice lecție are nevoie de o
verificare pentru a vedea dacă s-au însușit cunoștințele noi predate.Exemplu: „Arată-mi portocaliu!”;
„Arată-mi verde!”. Dacă un copil greșește, se revine la primul timp.
• Al treilea timp: amintirea cuvântului care corespunde obiectului. Acest timp presupune verificarea
lecției. Educatoarea va întreba copilul: „Ce culoare are această tabletă?” Se urmărește pronunția corectă a
denumirilor.
Bibliografie:
• Montessori, Maria, Descoperirea copilului, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere, note și
comentarii de Ilie Șulea-Firu (1977), Editura Didactică și Pedagogică, București.
• Cerghit, Ioan ,,, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii”,
2002
• Montessori, Maria, Mintea absorbantă, traducere de Marcel Căpraru (2006), Editura A.P.A.,
Drobeta Turnu Severin.
• Feșteu, Adina, Perfecționarea actului didactic prin aplicarea unor elemente specifice metodei
montessori la nivelul învățământului preșcolar – lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului
didactic I.

1286
 ALTERNATIVE EDUCAȚIONALE- PLANUL DALTON

PROF. ÎNV.PREȘC. COMAN MARIA

PROF .ÎNV. PREȘC. COLCERIU VIOLETA CRINELA
G.P.P. ,,SCUFIȚA ROȘIE ,,
ALBA IULIA

- Concept educațional creat de Helen Parkhurst;

- Influențat de marii gȃnditori ai educației – Maria Montessori și John Dewey;
- Introdus ȋn anul 1914 de H. Parkhurst la școala privată Children's University School (ȋn prezent
Dalton School) ȋn New York;
- Adoptat ȋn 1918 în școlile de stat din Dalton, Massachusetts;
- La cererea autoarei, a fost utilizat sub numele de ,,Planul Dalton ,,

Copilul din mileniul al treilea solicită dascălului debarasarea de abordările didactice rigide și
monotone și abordarea modelelor educaționale alternative care să-l pregătească pentru viața de zi cu zi.
Planul Dalton este unul dintre cele mai de succes modele educaționale centrate pe copil, din lume. La
nivelul învățământului preșcolar, Planul Dalton a fost adoptat și ajustat în funcție de specificul vârstei
copiilor. Planul Dalton creează cele mai bune condiții posibile pentru dezvoltarea personală, intelectuală și
socială a preșcolarilor, promovând independența, libera initiativă, responsabilitatea, încrederea în sine și
cooperarea între copii.
Utilizarea Planului Dalton de la o vârstă foarte fragedă, de-a lungul anilor, îi ajută pe copii să învețe
să își identifice propriile interese, să-și gestioneze eficient timpul și cum să-și asume responsabilitatea
pentru propria educație.
Educatoarea inițiază/elaborează sarcinile didactice și monitorizează relațiile dintre perechi urmărind:
- încurajarea comunicării;
- construirea relațiilor între copii;
- influențarea perechilor în îndeplinirea/rezolvarea sarcinilor.
OPORTUNITĂȚILE PE CARE LE OFERĂ ACEASTĂ TEORIE:
1. Cunoașterea profilului de inteligență al preșcolarilor pentru cultivarea potențialului bio-psihologic
al fiecărui copil.
2. Examinarea strategiei proprii de instruire din perspectiva diferențelor de potential uman.
3. Contribuie la instruirea diferențiată a copiilor în conformitate cu profilul lor de inteligență.
REPERE DIDACTICE/ RESURSE MATERIALE:
Ideile de bază ale utilizării Planului Dalton în învățământul preșcolar:
- gestionarea timpului (cinci zile, de luni până vineri);
- cooperarea reciprocă (preșcolarii vor rezolva sarcinile săptămânii doar împreună);
- relaționare socială (preșcolarii vor negocia cu partenerii momentul în care vor rezolva sarcinile,
ordinea rezolvării acestora, își vor acorda asistență în mod reciproc pentru rezolvarea cu succes a tuturor
sarcinilor, se vor evalua în pereche);
- sarcinile didactice simple și atractive, proiectate din perspectiva înteligențelor multiple;
- respectarea ritmului de lucru;
- individualizarea învățării;
- tratarea diferențiată a copiilor;
- libertatea de a alege ordinea și momentul rezolvării sarcinilor;
- încrederea în reușita preșcolarului;
- fixarea sarcinilor preșcolar- educatoare împreună (în cadrul întâlnirii de dimineață a zilei de luni);
- evaluarea preșcolari-educatoare împreună (vineri, în cadrul întâlnirii de evaluare a săptămânii).
ACTIVITĂȚI DIDACTICE – PLANUL DALTON
OBIECTIVELE SPECIFICE PEDAGOGIEI LUI PARKHURST:
- adoptarea sarcinilor didactice la nevoile, interesele și abilitățile fiecărui copil în parte;
- promovarea independenței fiecărui copil și încrederii în sine;

1287
 - îmbunătățirea abilităților sociale ale copiilor;
- dezvoltarea sentimentului de responsabilitate față de ceilalți.
LUNI, în cadrul întâlnirii de dimineață:
- se fixează sarcinile didactice: o parte dintre acestea se pot fixa de către educatoare, pot fi sugerate
de preșcolari sau se pot fixa împreună; cadrul didactic va fi preocupat ca modul de rezolvare a sarcinilor să
dezvolte și să valorifice inteligențele multiple; cadru didactic va reda în mod sugestiv, prin intermediul
pictogramelor, sarcina trasată, apoi le va fixa pe matricea sarcinilor; pot fi fixate sarcini care să fie rezolvate
de fiecare copil în parte din cadrul perechii (de exemplu fișe individuale) sau rezolvate împreună (de
exemplu, o singură lucrare plastică/practică, un exercițiu fizic în doi, un dialog scurt); nu se confundă
sarcinile Planului Dalton cu cele fixate în cadrul centrelor de stimulare; sarcinile Planului Dalton se
pot fixa independent de tematica săptămânală, subiectul zilei, obiectivele educaționale urmărite în cadrul
activităților didactice;
- se stabilesc perechile de preșcolari: se utilizează modalități variate de fixare a perechilor: la libera
alegere a copiilor, prin tehnica ,,mâna oarbă ,,, în funcție de gen, preferințe într-un anumit domeniu,
prietenii, ...; fotografiile/simbolurile perechilor de copii se vor afișa la matricea sarcinilor;
- se pregătesc materialele necesare rezolvării sarcinilor stabilite; acestea vor fi depozitate în cutii
speciale;
MATERIALE NECESARE:
- zilele săptămânii- reprezentate de flori detașabile, colorate în mod diferit ( luni- roșu, marți-
albastru, miercuri- portocaliu, joi- verde, vineri-galben);
- matricea/ panoul sarcinilor săptămânale- (două panouri și două table albastre) împărțite în
coloane și rânduri (în funcție de numărul preșcolarilor);
- magneți/ discuri magnetice de culori diferite (conform celor cinci culori ale zilelor săptămânii;
numărul magneților pe fiecare culoare, va fi cel puțin egal cu numărul preșcolarilor grupei);
- fotografiile/simbolurile preșcolarilor fixate pe diferite suporturi (magneți, brelocuri) pentru a
stabili perechile de copii (cooperare reciprocă);
- sarcinile didactice redate prin desen, în mod explicit (pictograme);
- cutii de depozitare- în acestea se vor păstra materialele necesare rezolvării sarcinilor stabilite la
începutul săptămânii;
- semnalizator/ semafor; roșu-semnifică momentele de liniște- anunță timpul pentru munca
individuală, în scopul rezolvării sarcinilor; galben-semnifică momentele de șoapte- anunță timpul pentru
munca în perechi/ grupe mici; utilizarea asistenței reciproce; verde- semnifică momentele de discuții-
discuții libere între copii-copii, copii- educatoare.
REZOLVAREA SARCINILOR
- toți copiii vor rezolva sarcinile în perechi; în acest sens, când unul dintre copii dorește să rezolve
o sarcină, trebuie să meargă să negocieze cu perechea sa dacă și aceasta este dispusă să efectueze sarcina,
să fixeze împreună alt moment al zilei/ săptămânii în cazul în care colegul refuză; adesea, copiii vor trebui
să rezolve conflictele apărute în cazul unor refuzuri, să gestioneze în mod corespunzător timpul de luni
până vineri pentru a rezolva toate sarcinile, să negocieze ordinea rezolvării sarcinilor;
- copiii vor coopera în realizarea sarcinilor, ajutându-se reciproc;
- se promovează independența și libertatea copiilor de a-și alege singuri momentul și locul rezolvării
sarcinilor;
- în momentul rezolvării sarcinilor, copiii vor fixa în dreptul fotografiei un magnet colorat (conform
zilei respective); educatoarea poate verifica ușor dacă preșcolarul respectă regula rezolvării sarcinilor în
pereche, verificând prezența magneților în dreptul ambilor copii pereche;
- educatoarea poate interveni doar dacă preșcolarii solicită acest lucru adultului; preșcolarii sunt
încurajați să solicite ajutorul și sprijinul copiilor care au rezolvat deja această sarcină, în acest sens
consultând matricea sarcinilor;
- la fiecare întâlnire de dimineață din timpul săptămânii, educatoarea monitorizează împreună cu
preșcolarii matricea Planului Dalton și poate reaminti copiilor că până la sfârșitul săptămânii trebuie să-și
rezolve toate sarcinile date.

1288
 1. LUNI- FLOARE ROȘIE- BULINE ROȘII
INTELIGENȚA SPAȚIAL-VIZUALĂ
Sarcina didactică: ,,Ce poți face cu acest personaj din poveste? ,,
Materiale necesare: măști cu personaje din povești, recuzita necesară pentru a dramatiza o secvență
din povestea respectivă, cărămizi din plastic pentru a construi decorul din poveste, jucării din sala de grupă
pentru a ilustra povestea, fotoliu burete, creioane colorate, carioca, coli xerox A4, plastilină, planșete pentru
a reda o scenă din poveste.

2. MARȚI- FLOARE ALBASTRĂ- BULINE ALBASTRE

INTELIGENȚA LINGVISTICĂ
Sarcina didactică: ,,Așezați în ordine imaginile dintr-o poveste preferată ,,
Materiale necesare: trei seturi de povești: ,,Ursul păcălit de vulpe ,, ,,Albă ca zăpada ,, ,,Fata babei
și fata moșneagului ,,

3. MIERCURI – FLOARE PORTOCALIE- BULINE PORTOCALII

INTELIGENȚA LOGICO-MATEMATICĂ
Sarcina didactică: ,,Construiți căsuța piticilor din dn figuri geometrice ,,din figuri geometrice de
culori diferite, mari și groase și numărați piesele geometrice folosite.
Materiale necesare: din piesele Trusei Dienes- 7 sau mai multe piese geometrice

1289
 4. JOI- FLOARE VERDE- BULINE VERZI
INTELIGENȚA CORPORAL- KINESTEZICĂ
Sarcina didactică: ,,Aruncă mingea la coș cu o mână/două mâini ,,
Materiale necesare: coș și mingi
Aruncă de 6 ori

5. VINERI- FLOARE GALBENĂ- BULINE GALBENE

Pictogramă
INTELIGENȚA INTERPERSONALĂ
Sarcina didactică: ,,Ajutați-vă colegii să-și finalizeze lucrările la activitățile pe centre,

EVALUAREA – VINERI
- la finalul zilei se va desfășura activitatea de evaluare săptămânală;
- evaluarea se va realiza în pereche; educatoarea verifică produsele activității copiilor;
- copiii vor aprecia gradul de cooperare și plăcere de a fi cu perechea respectivă, vor evidenția
dificultățile întâmpinate și modul de rezolvare a acestora;
- se oferă emoticoane cu fețe vesele;
- se recomandă ca educatoarea să încurajeze cominicarea între preșcolari, iar el să fie mai mult un
spectator în acest moment al evaluării;

RECOMANDǍRI pentru profesori:

- optimizați managementul grupei;
- promovați independența, responsabilitatea și colaborare copiilor;
- treceți de la munca independentǎ la ȋnvǎțarea independentă;
- propuneți sarcini pe baza diferențelor individuale ale copiilor;
- observați și monitorizați efectul instruirii;
- propuneți sarcini diverse, din perspectiva inteligențelor multiple, și oferiți copilului libertatea
alegerii sarcinii;
- evaluați și reflectați asupra procesului și rezultatelor învățării împreună cu copiii;
- raportați progresul copiilor în stilul Dalton;
- inițiați și dezvoltați portofoliul copiilor;
- în calitate de profesor, inițiați și dezvoltați portofoliul propriu.

1290
 BIBLIOGRAFIE:
Păcurari, O ,,, Instruirea diferențiată din perspectiva noilor teorii ale inteligenței; implicații pentru
formarea cadrelor didactice ,,teză de doctorat, Universitatea din București, 2004;
Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice Scrisoare metodică pentru învățământul
preșcolar 2016-2017
Stoian, G, B, Savu, N, Nicolae, I ,,, Planul Dalton , Indrumător în vederea aplicării pedagogiei
Dalton ,,Edit. Diana, Pitești,

1291
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. COMANDAR ILEANA

LICEUL TEHNOLOGIC TUFENI

”Prezența părinților poate transforma cultura școlii”-S.L.Lightfoot

”Niciodata familia nu a fost mai solicitată și rolul său nu a fost niciodată mai mare ca azi” -Boutin
și During, 1994

Educația este un fenomen social, specific uman, care a apărut în același timp cu societate, dintr-o
necesitate a acesteia și anume, aceea a dezvoltării omului ca individ cu gândire proprie și logică, ca ființă
socială și ca forță de muncă și progres.
Familia, școala, comunitatea locală dar și societatea în ansamblul ei sunt factorii care fac posibilă
educația omului și care i-a preocupat în egală măsură pe pedagogi, sociologi, psihologi, filozofi, fiecare
dintre aceștia încercând să surprindă cât mai bine aspectele care contribuie la mecanismele de funcționare
ale acestora, precum și modul în care sunt implicați toți cei care participă la procesul educational.
O direcție imperios necesară în dezvoltarea actuală a învățământului românesc o reprezintă
parteneriatul
educațional, deoarece se pleacă de la premisa că, succesul copilului/elevului este condiționat de
influența mai multor factori și nu doar școala, ca mediu instituționalizat, este răspunzătoare de acesta.
Familia și comunitatea sunt două component esențiale care au rolul de a sprijini școala pentru ca potențialul
fiecărui individ să fie valorificat la maximum.
Pentru a se putea realiza un parteneriat durabil care să țină cont de complexitatea și dificultatea
problemelor generate de dezvoltarea educației și de orientarea fiecărui educabil într-un mediu informațional
dinamic, diversificat și competitiv se impune modificarea valorilor, atitudinilor și comportamentelor tuturor
celor implicați în proces: decidenți (autorităși guvernamentale, central și locale), cadre didactice,
părinți/tuturi legali, elevi, asociații nonguvernamentale, asociații ale părinților și ale elevilor, reprezentanți
ai cultelor religioase, agenți economici. Se impune implicarea tuturor deoarece numai în acest mod pot fi
generate schimbări macro/microsociale prin inițierea, organizarea și desfășurarea unor programe
educaționale specific.
Ecaterina Vrășmaș definește parteneriatul educational ca fiind ”o atitudine în câmpil educației,
concept central pentru abordarea de tip curricular, flexibilă și deschisă problemelor educative, |…| forma
de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educational. El presupune
o unitate de cerințe, opțiuni, decizii și acțiuni educative între factorii educaționali”.
Sorin Cristea, în Dicționarul de pedagogie, afirmă că ”parteneriatul pedagogic reprezintă o noțiune
recent intridusă în domeniul educației care reflect mutațiile înregistrate la nivelul relațiilor existente între
instituțiile implicate, direct și/sau indirect, în proiectarea și realizarea sistemului de învățământ: școala,
familia, comunitatea locală, agenții sociali (economici, culturali, politici, reloigioși), asociațiile
(profesionale, umanitare, sportive), factorii de asistență socială”.
Formarea parteneriatului presupune parcurgerea următoarelor etape: explorare-evaluare-planificare-
formare-inițiere-verificare-reglemantare-consolidare-acționare-implementare-evaluare. Pentru ca un
parteneriat educational să aibă succes, este recomandat să fie luați în calcul următorii factori:
1. evaluarea potențialului ca posibil partener: cunoștințe și experiența, infrastructura, capacitatea de
a mobiliza comunitatea; resurse financiare, asumarea unor riscuri și responsabilități, imaginea în
comunitate;
2. pregătirea pentru parteneriat: întâlniri cu cei interesați, colectarea informației; consultanță;
3. prezentarea ca partener: sumarul, descrierea problemei, scopul și obiectivele, descrierea
proiectului, planul de implementare, bugetul, monitorizarea și evaluarea , viabilitatea, problem și riscuri;
4. identificarea partenerului: agenda similar, încredere și respect, capacitate organizațională,
disponibilitatea de a acționa, resurse, conducere și coordonare, complementaritate;
5. stabilirea condițiilor parteneriatului trebuie să fie clare și consensualenîn ceea ce privește: scopul
și obiectivele commune, termenii parteneriatului, scopul activităților din cadrul parteneriatului, delimitarea

1292
responsabilităților și a drepturilor, durata parteneriatului, mecanismele de conducere, coordonare,
monitorizare, informare, mediatizarre și evaluarea parteneriatului;
6. implementarea parteneriatului;
7. preluarea experienței reușite.
Pe fondul multiplelor schimbări din societatea românească, generate de integrarea țării în Uniunea
Europeană, relația școală-familie și parteneriatul dintre acestea sunt foarte importante. În trecut, acest
parteneriat era dezvoltat în sens unilateral, fiind considerat ”responsabilitatea școlii”, însă, în prezent se
impune modificarea acestuia pe baza documentelor emise de Consiliul Europei. Astfel, în cadrul
parteneriatului, școală-familie, accentual este plasat pe încheierea unui angajament mutual clar stabilit între
profesori și părinți, concretizat sub forma unui ”contract parental”. Acesta se constituie ca un system de
obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii și implică colaborarea părinților în activitățile
școlare sub toate aspectele, în special educational-cultural.
Laura Dumbrăveanu structurează trei etape de parcurs privind evoluția școală-familie: 1.etapa”școlii”
autosuficiente; 2. Etapa de incertitudine profesională; 3. etapa de dezvoltare a încrederii mutual profesori-
părinți.
Familia este primul factor educativ în viața copilului și, având în vedere , influența
socioeducaționalănputernică a acesteia, școlii îî revine dificila sarcină de a informa și consilia familia
elevului pentru ca aceasta să contribuie la formarea armonioasă și eficientă a acestuia.
Școala trebuie să promovese parteneriatul educational centrat pe educația elevului și să transforme
familia într-un partener real al școlii. Pentru ca acest lucru să fie posibil, fiecare unitate de învățământ
trebuie să eleboreze strategii orientate pentru îmbunătățirea permanent a relațiilor dintre școală și familie,
astfel încât aceasta din urmă să devină un partener real și implicat în toate activitățile educative prin care
se construiește pas cu pas și se desăvârșește formarea viitorului adult, atât din punct de vedere educational,
professional, cât și din punct de vedere social, emotional și de integrare în societate.
Implicarea familiei în educația copiilor adduce beneficii tuturor factorilor implicați în actul
instructiv-educativ: elevi, școală, părinți, comunitate. Modelarea unui comportament acasă, crearea unui
mediu de încredere, respect și support reprezintă primul pas în realizarea unui mediu propice care sripijină
învățarea, atât în clasă. Cât și în afara ei. Părinții au obligația de a dezvolta copilului o atitudine pozitivă
față de școală și învățare, cât și încredere în forțele proprii și în capacitatea fiecăruia de a obține succesul
școlar.
Parteneriatul dintre educatori și părinți trebuie să se manifeste ca o relație umană profundă și durabilă
datorită importanței participării la creșterea și educarea unui copil a ambilor parteneri. Din acest motiv
parteneriatul educational școală-familie este orientat și reglementat pe direcții de acțiune ca: creșterea,
dezvoltarea, educarea și integrarea copilului în diverse colectivități, în societate și se prezintă sub
numeroase forme în care activitățile propuse, în mod formal/informal și nonformal se îmbină și se
completează reciproc, contribuind la formarea armonioasă a unui viitor adult responsabil și conștient de
rolul său în dezvoltarea societății.
Conștientizarea și considerarea părinților ca parteneri egali în procesul educative reprezintă direcția
în care trebuie proiectate și derulate toate activitățile educative. Școala are misiunea de a oferi cât mai multe
forme de colaborare, de atragere a părinților într-un dialog real al cărui obiectiv general este formarea
elevului atât din punct de vedere professional, cât și comportamental. Astfel, se pot concretiza mai multe
forme de colaborare: comitetul de părinți, adunările cu părinții, lectoratele, sesiuni de formare sau
perfecționare pe diverse paliere, vizite la domiciliu, vizite ale părinților la școală, consultații pedagogice
individuale sau collective, corespondența cu părinții, întâlniri tematice cu specialiști, implicarea părinților
în activitățile administrative, derularea de activități opționale în parteneriat cu părinții, serbări, excursii,
expoziții pe diverse teme.
Pe lângă implicarea familiei în viața școlii, o importanță deosebită o are și relația școală-comunitate,
deoarece școala încearcă să-și regăsească poziția de instituție de referință în comunitatea în care se află, iar
comunitatea trebuie să devină un spațiu pe care toți membrii acesteia să-l reconstruiască și să-l redefinească
mereu.
Responsabilitățile specifice școlii determină un anumit tip și character de relații care pot influența
parteneriatul educational. Relația de cooperare dintre școală și autorități trebuie să se sprijine pe

1293
reciprocitatea intereselor și pe sprijin mutual. Relațiile de colaborare dintre o instituție școlară și
autorități/agenți economici/organizații nonguvernamentale pot fi:
- relații filantropice. In acest caz o firmă/ONG donează fonduri, bunuri sau servicii pentru o instituție
școlară și nu așteaptă/pretinde vreo recompensă;
- relații comerciale. In acest caz un agent economic sau ONG încheie cu organizația școlară un
parteneriat care să asigure anumite avantaje acestuia: își îmbunătățește poziția/statutul în domeniu, îi cresc
vânzările, obține o imagine mai bună în comunitate;
-relații strategice prin care un agent economic/ONG dezvoltă împreună cu instituția școlară un proiect
prin care îsi asumă responsabilitatea pentru rezolvarea unei anumite problem care afectează comunitatea.
Pornind de la aceste relații, modul de atingere a obiectivelor strategice trebuie restructurat la
următoarele: sensibilizarea și atragerea resurselor autorităților, acoperirea unor nevoi și rezolvarea unor
probleme educaționale ale comunității. Autoritățile vor fi implicate în acest proces prin alocarea de fonduri,
resurse material și donații astfel încât să se asigure o dezvoltare optimă a procesului de instruire, de
organizare a unor activități extrașcolare, extracurriculare și de interes comunitar.

1294
 DREPTUL LA EDUCAŢIE

PROF. COMÃNESCU CRISTINA - MARIA

COLEGIUL NAŢIONAL DE ARTE” REGINA MARIA” CONSTANŢA
.
Educatia copilul este un proces educational prin care ne invatam copilul sa isi cultive si perfectioneze
abilitatile de comunicare, de exprimare a sentimentelor, de a capata cunostinte noi, de a relationa cu alti copii
si cu alti adulti. Procesul de educatie a copilul este esential pentru formarea sa ca adult echilibrat si fericit. Ca
parinti ne dorim sa 'echipam' copilul cu cat mai multe abilitati care sa il ajute in viata - de a-si gasi ehilibrul
interior si de a fi fericit.
Este important sã învãţãm copiii valoarea relaţiilor interumane, importanţa interacţionãrii cu ceilalţi,
respectarea anumitor norme sociale, aprecierea mediului inconjurator si nu in ultimul rand sa ii incurajam
sa isi exprime parerile intr-o maniera libera si lipsita de presiune.
Dreptul copiilor la educaţie ne obligă să fim responsabili în faţa lor. O societate nu poate fi modernă dacă are
copii care se luptă pentru supravieţuire. O societate care se respectă învaţă să îşi respecte oamenii săi, de la
cel mai mic la cel mai mare.
Educaţia trebuie să ne pregătească pentru comportamentul nostru individual, pentru relaţia noastră cu
ceilalţi membri ai comunităţii imediate căreia îi aparţinem
Unul dintre rolurile cele mai importante ale educaţiei este acela de a influența, transforma și dezvolta
personalitatea indivizilor. Procesul aceste este influențat atât de factorii genetici, cât și de mediile
educogene în care individul se află la un moment dat. Educaţia reprezintă fundamentul vieţii oricărui om
cu ajutorul căreia s-au putut dezvolta percepţia despre lume, gândirea, stilul de viaţă, conservarea valorilor
sociale, dar şi spirituale.
Educaţia, aşa cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educe, educere – a duce, a
conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine ci una care urmăreşte atingerea anumitor
finalităţi.
Ea este produsul acţiunii oamenilor şi, în consecinţă, poate fi explicată şi abordată numai prin prisma
intenţiilor urmărite şi a rezultatelor obţinute. In spatele cunoaşterii şcolare se află nişte ţeluri, nişte năzuinţe,
nişte interese (ale societăţii, ale dascălilor, ale copiilor, ale părinţilor lor etc.). Nu se poate face educaţie
fără a avea în vedere finalitatea demersului – prototipul de personalitate către care se tinde.
Educaţia în familie este o parte integrantă a educaţiei. Factorul care exercită cea mai mare influenţă
asupra copiilor, alături de şcoală, este familia. Alături de şcoală care asigură maxima comunicare între
generaţii, familia şi comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalităţii copilului. Atunci când
părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în
jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.

1295
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT JAPONEZ

PROF. CONSTANTIN CECILIA DAMARIS

LICEUL TEORETIC, COMUNA FILIPEȘTII DE PĂDURE
PRAHOVA

Fără îndoială, educația reprezinta un pilon fundamental în dezvoltarea personalității umane, oriunde
în lume. Fiecare țară adoptă metode proprii în creșterea și educarea copiilor cu scopul ca aceștia să devină
parte din cultura unică a țării iar sistemul de învățământ japonez nu face excepție de la această regulă.
Educația modernă în Japonia își are inceputul în anul 1872, când a fost introdus sistemul modern de
învățământ datorită ”Ordinului Educației”. În această perioadă, planurile școlare erau stabilite de guvern
iar manualele școlare erau fie scrise sau autorizate de către guvern. Angajații școlilor publice erau
considerați funcționari de stat iar cei din școlile private erau îndrumați de către guvern.
Sistemul de învățământ japonez a fost supus unei schimbări substanțiale în anul 1947 când a avut loc
reforma școlară inițiată sub îndrumarea forțelor de ocupație americane. În cadrul acestei reforme, accentul
s-a pus pe descentralizarea controlului asupra învățământului. Au fost date autorizații pentru deschiderea
unor școli autonome și a fost încurajată dezvoltarea învățământului în comunități.
Japonezii sunt cunoscuți pentru inteligența lor, pentru voința puternică, politețe și o stare de sănătate
bună. Este general acceptat că dobândirea acestor calități derivă din unicitatea sistemului de educație. Mai
departe, vom menționa câteva din particularitățile sistemului de educație din Japonia și rezultatele pozitive
regăsite în caracterul, abilitățile și calitățile elevilor din această țară.
În sistemul japonez de învățământ, elevii nu susțin examene până în clasa a patra, doar teste periodice.
În primii trei ani de școală, accentul se pune pe achiziția de maniere și dezvoltarea caracterului, mai puțin
pe cunoștințe și memorare. Copiii sunt învățați să-i respecte pe cei din jur, să se poarte frumos cu animalele
și natura. De asemenea, ei învață cum să fie generoși, empatici și plini de compasiune.
În timp ce majoritatea școlilor și universităților din lume își încep activitatea academică în septembrie
sau octombrie, în Japonia anul școlar începe în aprilie. Prima zi de școală coincide adesea cu înflorirea
cireșilor, unul dintre cele mai frumoase fenomene naturale ale perioadei. Anul școlar se împarte în trei
semestre. Elevii japonezi beneficiază de șase săptămâni de vacanță în timpul verii. De asemenea, ei au două
săptămâni de vacanță în timpul iernii și primăverii.
O altă trăsătură unică a sistemului de educație japonez o reprezintă lipsa angajaților responsabili cu
curățenia și paza. În școlile japoneze, elevii sunt aceia care se ocupă de curățenia sălilor de clasă, a
cantinelor și chiar a toaletelor. Elevii sunt împărțiți în grupuri mici și primesc sarcini pe tot parcursul anului.
Prin îndeplinirea acestor sarcini și responsabilități, elevii învață să lucreze în echipă și să se ajute reciproc.
În plus, prin petrecerea timpului cu astfel de activități și depunerea unui efort substanțial în realizarea lor,
copiii învață să-și respecte munca lor cât și pe a celorlalți.
Sistemul de învățământ japonez face tot posibilul pentru a asigura elevilor mese sănătoase și
echilibrate. În școlile publice, prânzul oferit elevilor este preparat după un meniu standard, creat de o echipă
de bucătari calificați și profesioniști din domeniul sănătății. Toți elevii servesc prânzul în sala de clasă
alături de profesor, în acest mod stablindu-se o relație pozitivă între elevi și profesor.
Activitățile extracurriculare și atelierele de creație sunt foarte populare în Japonia. Pentru a fi
acceptați într-un liceu cu renume, elevii japonezi frecventează ateliere de creație particulare după programul
școlar. Cursurile acestor ateliere au loc seara. De asemenea, elevii studiază caligrafia și poezia japoneză.
Caligrafia japoneză presupune înmuierea unei perii de bambus în cerneală și utilizarea ei pentru a scrie
hieroglife pe hârtie de orez. Haiku reprezintă o formă de poezie ce utilizează expresii simple pentru a
comunica emoții adânci cititorilor. Scopul acestor activități extracurriculare este acela de a insufla în elevi
respectul pentru propria cultură și tradițiile vechi de secole.
Uniforma școlară este obligatorie în sistemul de învățământ japonez. În timp ce școlile particulare
au uniformă proprie, în școlile publice, uniforma tradițională constă în adoptarea unui stil milităresc pentru
băieți și a unui stil marinăresc pentru fete. Uniforma are ca scop eliminarea barierelor sociale dintre elevi
și promovarea unei dispoziții de lucru.

1296
Bibliografie
1. www.wikipedia.org/Educatia_în_Japonia
2. Ishikida Miki, Japanese Education in the 21st Century, iUniverse, Lincoln, 2005

1297
 DIVERSITĂŢI ŞI ABORDĂRI MANAGERIALE

PROF. INV. PRIMAR CONSTANŢA CONSTANTIN

SCOALA CU CLASELE I- VIII NICHITA STĂNESCU, CEPTURA

Managementul, ca oricare dintre ştiinţe, are la bază un set de principii, adică de idei fundamentale,
de teze generale care-i orientează pe manageri în activitatea lor.
Deşi asemenea principii se găsesc chiar în operele ,,părinţilor’’ managementului – Fr. Taylor şi H.
Fayol -, nu s-a ajuns nici în zilele noastre la un consens în ceea ce priveşte numărul acestor principii şi
conţinutul lor.
Taylor numeşte patru asemenea principii:
• a dezvolta o ,,ştiinţă’’ pentru fiecare loc de muncă, aceasta urmând a include reguli de mişcare, o
activitate standardizată, condiţii de muncă adecvate;
• a selecţiona cu grijă lucrători care au aptitudini pentru activitatea respectivă;
• a pregăti cu grijă lucrătorii să-şi exercite munca, oferindu-le stimulente pentru aplicarea regulilor
ştiinţifice în activitatea lui;
• a-i sprijini pe lucrători să-şi exercite atribuţiile (munca )m planificându-le sarcinile şi alternând
problemele care apar pe parcursul desfăşurării muncii lor.
Taylor şi adepţii săi n-au înţeles însă implicaţiile psihologice şi sociologice ale muncii şi au
considerat că prin cooperare se pot evita conflictele, dacă atât managerii, cât şi muncitorii ştiu ce se aşteaptă
de la ei şi ce beneficii au dacă sunt realizate obiectivele întreprinderii.
H. Taylor, în schimb, a propus 16 (după alţii, 14) principii care să ghideze gândirea şi activitatea
managerilor în realizarea problemelor de conducere (10).
Acestea sunt:
1. principiul autonomiei, responsabilităţii şi autorităţii;
2. principiul disciplinei în muncă;
3. principiul unităţii de comandă;
4. principiul unităţii de acţiune;
5. principiul subordonării intereselor particulare celor generale;
6. salarizarea personalului;
7. centralizarea – descentralizarea;
8. ierarhia în conducere;
9. principiul ordinii;
10. principiul echităţii;
11. stabilitatea personalului;
12. principiul iniţiativei;
13. unirea personalului;
14. instruirea permanentă;
15. inovarea în conducere;
16. acordaţi zilnic cinci minute pentru reflecţie.
Acelaşi autor este citat de Ivancevich ş.a. doar cu 14 principii, oarecum deosebite de cele prezentate
mai înainte, dar pe care le menţionăm pentru a sublinia diversitatea de abordări şi interpretări pe care o
întălnim în literatura domeniului: diviziunea muncii; autoritatea; disciplina; unitatea cerinţelor; unitatea
direcţiei (sensului); subordonarea interesului personal celui comun; remunerarea peronalului; centralizarea,
ierarhia autorităţii; spiritul de echitare; stabilitatea personalului; spiritul de iniţiativă; spiritul de echipă (11).
Autorii citaţi fac însă menţiunea că Fayol nu a sugerat niciodata obedienţa totală faţă de aceste
principii, considerând că aplicarea lor trebuie să ţină seamă de situaţiile particulare; este vorba de principii
de management flexibile, adaptabile la un mare număr de situaţii.
Într-o lucrare apărută la noi în ţară în anul 1993, se menţionează că ,,principiile de conducere pun în
evodenţă coordonatele de bază ale proiectării şi funcţionării activităţii de conducere, alcătuiesc împreună
un sistem de bază căruia se concepe şi metodologia managementului organizaţiilor şi, evident,
comportamentul managerilor’’.

1298
 Sunt menţionate cinci asemenea principii, considerate de autorii respectivi, cele mai importante:
• principiul creşterii eficienţei;
• principiul gestiunii economice;
• principiul unităţii conducerii şi răspunderii;
• principiul competenţei profesionale şi motivării salariaţilor;
• principiiul flexibilităţii.
Aceiaşi autori sunt de părere că ,,un management ştiinţific presupune şi respectarea unor condiţii ce
decurg prin principiile amintite, ca şi din principiile organizării structurale a întreprinderilor’’.
Într-o altă lucrare (13 p. 24-26) sunt menţionate ( pentru managementul firmei):
• principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de management al firmei şi
caracteristicile sale esenţiale şi ale mediului ambiant;
• principiul managementului participativ;
• principiul motivării tuturor factorilor implicaţi în activitatea firmei;
• principiul eficienţei.
Se observă şi aici (ca şi în cazul definirii conceptului ,,management’’) o mare diversitate a opiniilor.
În aceste condiţii suntem de părere că în orice domeniu particular de activitate se poate opera în egală
măsură cu două seturi de principii:
A. unele care au valabilitate în orice domeniu (de exemplu, principiul ordinii sau principiul corelării
resurselor cu obiectivele);
B. altele care sunt specifice unui anumit domeniu (de exemplu, principiul unităţii de comandă, în
armată, sau principiile didactice, pentru conducerea procesului de învăţământ).

Bibliografie:
• Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., (2000), Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas,
Bucureşti;
• Managementul şi gestiunea clasei, Editura Polirom, Iaşi, 2000

1299
 STRUCTURI ORGANIZAŢIONALE ȊN PLAN INSTRUCTIV- EDUCATIV

PROF. INV. PRIMAR DANIEL CONSTANTIN

SCOALA CU CLASELE I- VIII NICHITA STĂNESCU, CEPTURA

Organizarea – ca funcţie a managementului – asigură punerea în operă a planurilor, prin stabilirea

celei mai potrivite configuraţii a instituţiei de învăţământ (organigrama), ca şi printr-o utilizare optimă a
personalului, a resurselor materiale, financiare şi informaţionale.
Activităţile (acţiunile) proiectate în cadrul procesului de planificare devin operaţionale în urma unor
decizii (colective sau individuale), prin care se stabileşte ,,cine’’ acţionează ,,, cum’’ anume şi ,,cu ce’’
mijloace, cine cu cine cooperează, cine răspunde şi cine controlează etc.
Cu alte cuvinte, executarea prevederilor diverselor planuri se realizează în mod organizat şi
sistematic.
Prima condiţie a reuşitei într-o irganizaţie şcolară (sau de alt tip) este ca fiecare să ştie precis ce are
de făcut, cu alte cuvinte, care-i sunt atribuţiile.
Acestea sunt, de regulă, stabilite prin acte normative (Legea învăţământului, Statutul personalului
didactic, Regulamentul de organizare şi funcţionare, Regulamentul de ordine interioară etc.), însă aceste
documente nu epuizează întreaga problematică specifică şcolii şi diferitelor ei compartimente. Mai mult, în
condiţii de austeritate bugetară, unele persoane sunt nevoite să îndeplinească şi alte atribuţii pe lângă cele
caracteristice postului ocupat. Apare, astfel, necesitatea de a se analiza atribuţiile personalului existent la
nivelul fiecărei instituţii de învăţământ şi de a se asigura redistribuirea acestora în aşa fel încât resurse
umane să fie valorificate optim.
După opinia unor specialişti în organizarea muncii, pentru a cunoaşte atribuţiile personalului,
managerii trebuie să pună şi să afle răspunsul la următoarele întrebări:
• Ce se execută?
• Cine execută?
• Cine decide?
• Cine transmite ordinul?
• Cine studiază?
• Cine controlează?
• Cine a transmis?
• Cui a transmis?
• Cine coordonează?
• Cine informează?
• Cine este informat?
• Cine consultă?
• Cine este consultat?
Răspunsurile la aceste întrebări se pot obţine pe diferite căi, între care autorii citaţi menţionează:
analiza documentelor care definesc atribuţiile; analiza circuitelor şi a imprimatelor; chestionare; interviuri;
analiza posturilor.
Acestora le putem adăuga observarea sistematică a activităţii personalului şi ecaluarea acestei
activităţi în raport cu atribuţiile stabilite iniţial şi cu cerinţele reale ale instituţiei de învăţământ, într-o
anumită etapă a existenţei sale.
Principalele atribuţii ale personalului didactic rămân însă cele strict legate de procesul de învăţământ
şi anume:
• pregătirea pentru lecţii şi pentru celelalte activităţi instructiv-educative;
• participarea la activităţile organizate (în şcoală şi în afara ei) pentru perfecţionarea pregătirii de
specialitate şi metodice;
• realizarea activităţilor de instruire şi educare la clasele (grupele) care-i sunt repartizate în cadrul
normei anuale;
• evaluarea activităţilor comune, desfăşurate cu elevi (preşcolari) şi a rezultatelor obţinute de
aceştia;

1300
 • încheierea situaţiei şcolare a elevilor;
• participarea la examenele şi concursurile şcolare pentru care este solocitat de conducerea instituţiei
de învăţământ şi de inspectoratul şcolar;
• îndeplinirea altor atribuţii (cu carecter permanent sau temporar) ce-i sunt stabilite de conducerea
şcolii, în strânsă legătură cu buna organizare şi desfăşurare ale procesului de învăţământ (dezvoltarea bazei
didactico-materiale, organizarea de meditaţii şi consultaţii sau a unor forme intensive de pregătire cu elevii
dotaţi, participarea la drumeţii, excursii şi vizite cu scop didactic, la activitatea taberelor şcolare, la diferite
acţiuni ale şcolii cu familia etc.)
Aceste atribuţii vot fi stabilite, anual, pentru fiecare membru al personalului didactic, auxiliar şi
administrativ, precum şi pentru personalul didactic de conducere (directori, directori adjuncţi, şefi de
catedre şi ai colectivelor de specialitate), în conformitate cu actele normative în vigoare, cu situaţia
particulară a instituţiei de învăţământ (profil, organigramă, plan de şcolarizare, poziţie etc.).

Bibliografie:
• Cristea, Sorin, Managementul organizaţiei şcolare, EDP, Bucureşti, 1996
• Ţoca, Ioan, Management educaţional, EDP, Bucureşti, 2002

1301
 IMPORTANȚA RELAȚIEI ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CONSTANTIN MIHAELA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SCHITU GOLEȘTI

Educația este un fenomen social specific uman, care apare odată cu societatea din necesitatea
dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Ca proces orientat spre împlinirea spirituală a
fiinţei şi a societăţii, educația propune o desfăşurare concretă, presupune participare, trăire, comunicare
între indivizi concreţi, presupune o cunoaştere profundă a evoluţiilor ce au avut loc în ultima perioadă.
Cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei sunt şcoala şi familia, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, activează elevul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială.
În această etapă de schimbare și modernizare rapidă , printre problemele importante ale
învățământului se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă un
loc privilegiat.
Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi, dar
și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.
Începând din primii ani de viață, copilul preia de la cei din jur, atitudini, gesturi, limbaj, exemple de
comportament. Familia reprezintă prima relație a copilului cu lumea exterioară. Acest tip de relație este
foarte importantă și durează toată viața, ea este hotărâtoare în devenirea personalității, întrucât familia
mediază comunicarea cu celelalte componente sociale: școala, comunitatea. Ca primă verigă a sistemului
educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Oare familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea
responsabilităților obiective, este pregătită să activeze constant ca un factor educativ? Realitatea ne-a
dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față
de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii,
deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea psiho - pedagogică,
experiența.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor
de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își
pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. . Dar şcoala trebuie să fie
sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi,
după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în familie, care trebuie să-I asigure un climat favorabil
astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În
familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viaţă, vine în
contact cu valorile şi normele societăţii. Societatea contemporană are nevoie de tineri bine pregătiţi,
competitivi pe piaţa muncii, dispunând de abilităţi multiple.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi școală este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi foarte cunoscuți. Aici relaţiile sunt mai puţin afective
şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine
mai realistă şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera
la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi
asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul școală – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
școală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd cadrul didactic sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.
Astfel de parteneriate educaționale pot oferi soluții reale la problemele cu care se confruntă
învățământul.

1302
Bibliogafie:
Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis, 2004

1303
 GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE, O RELAȚIE NECESARĂ

PROF. ÎNV.PRIMAR CONSTANTIN MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ LIEBLING, TIMIȘ

Sistemul de învățământ este un factor al dezvoltării sociale.El a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Datorită
cerințelor dezvoltării sociale, sistemul de învățământ se modifică mereu, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul trebuie să realizeze educație, având ca funcție
majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile
și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei.În acest sens , ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari instituţii: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia , dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru special.
Făra existența legăturii dintre gradiniță, școală, familie, societate situația ar fi una deloc incurajatoare
în privința dezvoltării psiho-sociale și intelectuale a copilului.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului care traiește
in mediul urban.. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume , de stabilire a
apartenenţei la un grup . Pentru mediul rural, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie ,,deoarece aici copilul
dispune de o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi
şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte
importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se
află, de aceea poate că şi curriculumul educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta.
Școala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei. Ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze
obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă
cu casa bunicilor, mătuşilor şi a altor rude.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

1304
 Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd profesorul sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii ca
parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din școală si grădiniță, reprezinta o
oportunitate pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
Colaborare între familie , grădiniţă și scoală este necesară, dar nu este suficientă pentru buna
dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care
o are copilul de a fi în societate.

1305
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF.ÎNV. PREȘC., CONSTANTIN VIORICA

GPN OLOGENI, PRAHOVA

Din momentul nașterii, copilul se află în familie, acel grup natural menit să-i asigure existența
materială și spiritual-culturală. În același timp, familia exercită asupra copilului o influență multiplă prin
rolurile părinților, dar și ale altor membri înrudiți ai familiei. Comportamentul părinților se transmite din
generație în generație prin modul în care sunt educați copiii în familie, aceasta devenind „instrumentul
educativ direct al societății” (Stern, H.H.). Un bun dobândit și mult apreciat, câștigat de către copil în primul
rând în familie este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerințe precise, categorice dublat
de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit și ocrotit. Nu este suficientă dorința de
a fi părinte și de a fi un părinte bun, pentru a răspunde la toate nevoile copilului. .
La intrarea în grădiniăță, părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularități de învatare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc.
În același timp, grădinița, ca prima instituție care se conduce după principii și metode științifice, deține
mijloace specifice pentru valorificarea potențialului fizic și psihic al fiecărui copil. Grădinița constituie un
spațiu social de transmitere și asimilare de informații dar și de modelare, socializare. Având în vedere vârsta
fragedă a copiilor care abia intră în grădiniță, dar și lipsa capacității lor de discernământ, de apărare,
grădiniței îi revine sarcina de a face cunoscute preșcolarilor și familiilor lor drepturile de care se bucură
copiii în societate, dar și obligațiile pe care le au. Dată fiind importanța colaborării familiei cu instituțiile
preșcolare și școlare, cadrele didactice sunt avizate să acorde asistență sau consiliere pedagogică necesară,
mai ales părinților care manifestă sentimente, atitudini și comportamente necorespunzătoare față de copii.
Oricât de perfect ar fi un sistem de educație, el rămâne insuficient dacă există opoziția sau indiferența
părinților . Întrucat copilul petrece cea mai mare parte a timpului în familie, efectul educativ va fi deviat,
deformat sau chiar anulat în cazul că întâmpină rezistența părinților.
Unitatea de acțiune a celor doi factori, grădiniță-familie, în opera de formare a copilului este
condiționată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru și o bună cunoaștere reciprocă. Cadrul
metodic al unui schimb organizat de păreri și mai ales de îndrumare al părinților pe anumite probleme, îl
constituie întalnirile pentru consiliere în care se pot rezolva chestiuni concrete, având în vedere faptul că
adesea, neajunsurile în comportamentul copiilor sunt consecințele directe ale unor situații nefericite din
familiile acestora, ascunse și păstrate atât de părinți cât și de copii cu un sentiment de justificată jenă.
Cadrul mai larg de informare teoretică a familiilor în probleme de pedagogie este acela al meselor
rotunde, unde educatoarele și alți specialiști dezbat aspecte importante cu privire la modul de creștere și
educare a copiilor, împărtășind tehnici de educare integrată cu accent pe necesitatea continuității și legăturii
între instituția preșcolară și familie. În grădiniță se afișează permanent lucrările copiilor, în cadrul fiecărui
proiect desfașurat, astfel încât familia să aibă acces la temele studiate și să poată asigura continuitatea și
fixarea informației. Astfel se poate realiza și cooptarea părinților ca parteneri egali în orice decizie care
privește propriul copil, cât și implicarea familiei în planificarea și imbunătățirea programului acestora.
În probleme organizatorice, inițiativa se face prin intermediul comitetului de părinți prin
care familia este implicată în programe și proiecte de realizare de mobilier, materiale didactice,
amenajarea de spații educative și de joc etc.
Un rol important în dezvoltarea relațiilor eficiente dintre familie și grădiniță , o au festivitățile
organizate în grădiniță cu diferite prilejuri: sărbătorile de iarnă, 8 Martie, 1 Iunie, sfârșit de an școlar,
sărbătorirea unor evenimente importante din viața familiei sau a copilului. Acestea sunt un prilej bun de
cunoaștere reciprocă, de socializare, dar și de planificare a unor acțiuni comune cu copiii. Se pot desfășura
activități de înfrumusețare sau chiar de reorganizare a spațiului de joacă, dar și excursii în afara spațiului
grădiniței.
De asemenea, reprezentanții comunității au datoria să contribuie la buna desfășurare a procesului de
dezvoltare a personalității copilului, sprijinind familia atât material, cât și creând condiții optime de educare
a acestora. Prin facilitarea stabilirii cadrelor didactice calificate în comunitate, se asigură continuitatea în
procesul educațional, eliminând discordanțele provocate de stiluri educaționale diferite, dar și dezvoltarea
unor aptitudini și obținerii rezultatelor bune prin atragerea sponsorilor și premierea stimulatoare.

1306
 În loc de concluzie...Lucrând în parteneriat cu familia, educatoarea asigură susținerea optimă a
învățării copiilor și a nevoilor de dezvoltare. Programul instructiv-educativ din gradinița de copii recunoaște
importanța familiei în viața copilului și stabileste strategii efective de includere a părinților în comunitatea
preșcolară. Conștientizarea părinților și a altor factori educaționali din cadrul comunității locale a rolului și
importanței educației timpurii reprezintă imperativul reformei învătământului preșcolar și condiția sine qua
non a perpetuării progresului societății.

Bibliografie
MECI , Revista Învățământul Preșcolar 1-2/2009
Zoe Dogaru și Adriana Manolache, Consilierea părinților, Editura Cuvântul Info , Ploiești-2009
Ministerul Învățământului, Pedagogie preșcolară, EDP, București- 1995
Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Polirom 2003

1307
 ROLUL FAMILIEI ÎN ALTERNATIVA STEP BY STEP

PROF. ÎNV. PRIMAR CONSTANTINESCU ADRIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,LUCIAN GRIGORESCU”
MEDGIDIA, JUD. CONSTANȚA

Părinţii sunt primii pedagogi în viaţa copiilor lor.

Programul Step by Step pentru clasele primare recunoaşte, respectă şi sprijină importanţa rolului jucat
de părinţi ca primi pedagogi şi cunoscători ai copiilor lor. Ca şi în Programul Preşcolar, Programul pentru
clasele primare îi consideră pe părinţi a fi partenerii profesorilor în educarea copiilor.
În societatea de astăzi, familia este definită prin modalităţi noi. Părinţii sunt primele modele pentru
soluţionarea problemelor, cooperare şi participare. Părinţii îşi educă copiii pentru a deveni o parte a
comunităţii şi a unei societăți mai largi. Părinţii au aceleaşi ţeluri pentru copiii lor pe care profesorii le au
pentru toţi copiii.
Programul Step by Step pentru clasele primare crede în responsabilitatea colaborantă a părinţilor şi a
şcolii în asigurarea succesului fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare. Profesorul trebuie să
comunice părinţilor că şcoala va coopera cu ei pentru a fi locul în care copilul să vină cu plăcere. Cercetarea
a arătat că efectele unei astfel de colaborări se regăseşte în dezvoltarea personală şi intelectuală a copilului.
Copiii se simt mai importanţi atunci când îi văd pe părinţi implicaţi în activităţile din şcoală. Toți copiii
beneficiază dintr-o relaţie bună, prietenoasă între casă şi şcoală. Copiii înţeleg că adulţii importanţi din
lumea lor au grijă de ei. Atunci când un program tratează părinţii ca parteneri activi ai profesorului, acest
lucru determină copiii să acţioneze în mod corespunzător.
O legătură de succes părinte / şcoală se poate realiza în două moduri esenţiale:
1. Comunicare continuă, clară, în ambele sensuri
2. Diferite modalităţi de implicare
Comunicarea
Legătura părinte/şcoală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă creează încrederea reciprocă.
Pentru a lansa un parteneriat adevărat cu părinţii, profesorii pot începe prin a se gândi la ce pot învăţa ei de
la părinţi despre copiii lor. Programul Step by Step pentru clasele primare consideră părinţii drept cei mai
importanţi consultanţi în înţelegerea mai bună a fiecărui copil. Pentru ca o comunicare în ambele sensuri
între părinţi şi profesori să aibă succes, profesorii trebuie să folosească metode eficiente de ascultare.
Ascultarea atentă a părinţilor trimite mesaje de valoare pentru stabilirea unei relaţii deschise, susţinută de
ambele părţi.
Printr-o ascultare activă şi mai ales prin parafrazare, mesajele care sunt transmise şi recepţionate în
cadrul unei comunicări autentice în ambele sensuri pot fi mai exacte, mai bine înţelese şi mai plăcute. O
diversitate de stiluri stau la dispoziţia profesorilor pentru luarea în considerare a oportunităţilor de
comunicare cu părinţii.
Convorbirile cu părinţii
În Programul Step by Step pentru clasele primare, convorbirile între părinte şi profesor au loc regulat
pentru a asigura o permanentă comunicare privind progresul fiecărui copil. Lista următoare cuprinde
întrebări pe care un profesor le poate pune pentru a solicita informaţii de la părinţi.
• Ce aţi dori să dobândească copilul dvs. din experienţa acestui an şcolar?
• Ce activităţi aţi dori să desfăşuraţi pentru copilul dvs.?
• Există experienţe sau evenimente în viaţa copilului dvs. pe care doriţi să ni le faceţi cunoscute?
• Care este lucrul pentru care sunteţi cel mai mândru de copilul dvs.?
• Care este locul de joacă preferat al copilului dvs.?
• Care sunt unele din jocurile şi activităţile preferate?
• Ce face copilul dvs. când este supărat? Care este modalitatea cea mai bună pentru a-l consola?
• Ce credeţi că ar mai trebui să ştim despre copilul dvs.?
• Cum doriţi să vă implicaţi în clasă şi şcoală?
Este important să amintim că respectul şi confidenţialitatea trebuie menţinute atunci când se discută
astfel de subiecte în prezenţa copilului. Adulţii trebuie să fie discreţi în conversaţiile lor.

1308
 Experienţa în şcoli a arătat că interacţiunile care au loc, formal sau liber, între profesori şi părinţi
stabilesc tonul pentru implicarea viitoare a părinţilor. Dacă profesorii trebuie să încurajeze participarea
părinţilor, ei trebuie să iniţieze eforturi active, personale, persistente, flexibile, şi sigure de comunicare cu
părinţii. Profesorii trebuie să creadă că sunt parte integrantă a programului educaţional şi să se aştepte
ca părinţii să participle la acesta. (Holand)
Beneficiile colaborării dintre părinte şi profesor
Atunci când familiile sunt activ implicate în viaţa şcolii, profesorii, părinţii şi copiii, toţi beneficiază.
Profesorii creează o atmosferă deschisă pentru implicare prin încurajarea părinţilor de a pune întrebări, a
face vizite în timpul orelor şi de a-şi împărtăşi interesele şi abilităţile lor.
Participarea familiei îi ajută pe profesori la atingerea obiectivului privind individualizarea. Doar prin
comunicarea cu părinţii profesorii pot strânge informaţii despre fiecare copil din clasă. Implicarea părintelui
oferă profesorilor şansa de a fi mai puţin izolaţi în clasă. Profesorii şi părinţii se pot ajuta reciproc la alegerea
şi organizarea activităţilor interesante şi a proiectelor pentru copii. Când părinţii se simt implicaţi în
procesul instructiv-educativ, ei ajung să aprecieze eforturile profesorului în prezentarea unei modalităţi noi,
interesante de predare şi învăţare. Entuziasmul lor generează idei noi şi așteptări certe pentru copiii lor.
Pentru ca profesorii să fie cu adevărat deschişi faţă de părinţi trebuie să creadă că prezenţa şi implicarea
părintelui este benefică.
Părinţii sprijină voluntar învăţarea în şcoli
O şcoală cu un climat prietenos creează condiţii pentru multe posibilităţi de implicare a părinţilor. O
gamă întreagă de modele de implicare a părintelui include rolul tradiţional de părinte, care asigură
necesităţile de bază şi siguranţa copilului, până la părintele care acționează voluntar în mai multe aspecte
ale vieţii şcolare. Părinţii voluntari pot fi:
• Coordonatori ai evenimentelor speciale;
• Asistenţi de bibliotecă;
• Asistenţi ştiinţifici şi de artă;
• Supraveghetori la locul de joacă;
• Organizatori de petreceri date cu ocazia zilei de naştere.
Toate familiile îşi doresc fericire şi succes pentru copiii lor. Părinţii pot asigura succesul copiilor lor
manifestând un interes activ în interesele lor şi apreciindu-i pentru aceleaşi calități pe care şi ei le apreciază.
Metode suplimentare de întreţinere a comunicării regulate cu părinţii despre activitățile şcolare
sunt:
• Scrisori săptămânale sau lunare: Aceste scrisori furnizează informaţii despre activităţile în care au
fost implicaţi copiii şi cunoştinţele acumulate.
• Întâlniri ale grupului de părinţi: Părinţii se întâlnesc într-un grup pentru a planifica în mod voluntar
proiecte pentru şcoală sau pentru clasă . La întâlnire pot participa şi reprezentanţi ai direcţiunii şcolii.
• Întâlniri la prânz: Părinţii vin să afle activitățile care au succes la copii şi care pot fi efectuate şi
acasă. Aceste discuții libere dau părinţilor şi profesorilor şansa de a colabora prin strategii sigure care dau
rezultat la copii.
• Schimb de cărţi: Părinţii şi profesorii schimbă cărţi despre practicile pentru buna creştere a
copiilor. Acest lucru se realizează pe două căi. Fie printr-o analiză în scris făcută de părinte, fie prin
discutarea unei cărţi în grup. Acestea sunt întâlniri libere ale părinţilor interesaţi şi ale profesorilor care
convin să citească aceeaşi carte şi care îşi împărtăşesc ideile şi gândurile.
• Serbări şi sărbătoriri: Aceste ocazii implică copiii, părinţii şi profesorii. Serbările se ţin din mai
multe motive, ca de exemplu, evenimente istorice sau din cadrul comunităţii, aniversarea şcolii, serbări
periodice sau o dată semnificativă din istoria şcolii.
Programul Step by Step pentru clasele primare încurajează şcolile pentru a organiza un loc special în
şcoală destinat părinţilor. Camera părinţilor trebuie să fie confortabilă şi familiară cu o masă pentru întâlniri,
scaune şi canapea, rafturi cu cărţi şi materiale pentru scris şi notiţe. Când o şcoală oferă un astfel de loc
pentru părinţi, ea transmite un mesaj clar că doreşte în mod serios implicarea părinţilor şi respectă aportul
pe care aceştia îl pot aduce.
Programul Step by Step pentru clasele primare promovează activ părinţii ca parteneri şi susţine
organizarea Asociaţiilor de Părinţi. Scopul unei asociaţii de părinţi într-o şcoală este de a asigura o legătură
directă între toţi părinţii şi între părinţi şi şcoală. Aceşti adulţi îşi asumă angajamentul de a oferi copiilor

1309
lor ce este cel mai bine. O asociaţie de părinţi este o modalitate acceptată de aceştia de a fi permanent
implicaţi în viaţa şcolii ca voluntari.
Toți părinţii sunt încurajaţi să profite de numeroasele oportunităţi pe care le au pentru a deveni parte
din viaţa şcolii şi de a extinde sensul de comunitate în familiile lor prin asociația părinţilor. Părinţii care
sunt activi în asociaţie colaborează cu conducerea şcolii pentru a crea programe pentru profesori şi părinţi
privind practicile, teoriile şi programele educaţionale actuale. Numeroasele roluri care sunt la dispoziţia
părinţilor ca voluntari nu trebuie limitate la cele listate mai sus. Părinţii trebuie să-şi urmeze interesele şi
ideile atunci când colaborează cu dascălii pentru a realiza o reţea de sprijin pentru şcoală.

1310
 PARTENERUL EDUCAŢIONAL ÎN OBŢINEREA SUCCESULUI ŞCOLAR-
FAMILIA

PROF. CONSTANTINESCU CRISTINA

Activitatea didactica de buna calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului in
plan psihic si social. Copilul isi va dezvolta potentialul nativ in masura in care scoala va reusi sa il identifice
corect, sa il cultive , dar nu va omite sa se implice in modelarea influentelor care nu apartin orei de curs.
Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate. Colaborarea intre
toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta.
Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si viata
ale copiilor.
Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-
au respectat anumite conditii de realizare a acestuia:
- parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea
copiilor;
- parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
- responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie.
Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de comportare
in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la scoala si invers –
activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa.
Totodata, parintii trebuie sa cunoasca daca copilul lor are o comportare corecta fata de invatator si
colegii de clasa, daca purtarea lui pe strada sau in alte locuri in afara scolii este corespunzatoare.
Din experienta pe care am avut-o pana in prezent, mi-am dat seama ca exista familii care se mandresc
cu atitudinea severa fata de copii. Severitatea este necesara, dar cu masura, altfel copilul creste timorat de
gandul pedepsei, incepe sa minta si se indeparteaza de parinti.
Am avut copii care incepeau sa planga cand obtineau calificative de bine sau suficient, spunand ca
vor fi batuti sau pedepsiti de catre parinti.
Mai grava este situatia in care parintii sunt impartiti in “doua tabere”: unul sever, iar celalat indulgent.
Severitatea exagerata isi va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de parinti
impun un regim de viata si de invatatura peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica specifica
varstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activitati recreative, la
jocurile specifice varstei si fac uz frecvent de pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar pedepse
corporale.
La celalat pol se afla parintii superprotectori, cei care se invart in jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru ca in familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu si indatoriri. Cu acesti
copii se lucreaza foarte greu si devin dificili, deoarece ei cred ca si la scoala vor avea parte de aceleasi
privilegii.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune, a initiativei copilului.
Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta o teama permanenta pentru viata si
activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si comportare fara sa accepte abateri,
plangeri si nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un comportament lipsit de initiativa,

1311
instalarea unei temeri nejustificate de actiune si mai ales de consecintele ei, in ultima instanta timiditate
exagerata.
Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie il reprezinta obtinerea succesului scolar.
Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes scolar.
Progresul – arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada comparata.
Poate fi continuu sau periodic.
Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de
timp.
Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare si
la finalitatile invatamantului.
Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar.
Insuccesul sau esecul scolar cunoaste doua faze:
- in faza initiala – elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o
disciplina sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp).
Aceasta faza se poate depasi cu usurinta prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atentie
deosebita din partea invatatorului.
- a doua faza – de instalare evidenta si stabila a insuccesului scolar, elevul evita efortul individual
si isi exprima aversiunea fata de invatatura, profesori, tot ceea ce este legat de scoala. Inregistrand mari
lacune in cunostinte, el poate ajunge la repetentie, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Scolarul are nevoie acasa de un mediu de viata in care sa se simta in siguranta. Intr-un climat educativ
bun, parintii sunt calmi, intelegatori, afectuosi, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fara insa a-i
satisface orice capriciu.
Copilul simte ca parintii se ocupa de el, ca sunt interesati de necazurile si problemele lui, ca si de
rezultatele scolare.
Familia este un cadru de disciplina ferm, in care si copiii si parintii impartasesc acelasi nivel de
exigenta.
Studiile arata ca intr-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali si spontani, se descurca singuri,
dovedind autonomie, isi exprima dprinta de a creste, de a se impune si de a fi conducatori; stiu sa se apere,
doresc sa infrunte dificultatile, sunt perseverenti in realizarea unor scopuri.
Pentru ca relatia dintre scoala si familie sa fie cat mai apropiata si sa-l ajute pe micul elev sa se
integreze in mediul scolar, am implicat direct parintii in activitatile desfasurate in afara orelor de curs.
Parintii au venit cu idei de realizare a unor activitati extrascolare. Am fost impreuna in excursii, am
vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am tinut in fata parintilor serbari, care au
permis acestora sa vada manifestarile elevilor, precum si rezultatul muncii lor. De aceea, parintii se simt
utili si prezinta mai mult inters pentru scoala.
As putea concluziona astfel: “scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se simta
in siguranta. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, maleabili in raporturile cu
copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca iau parte la
micile lui necazuri si la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se intampla la
scoala”( M. Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.
Este o sarcina a scolii, a invatatorului, in special, sa identifice situatiile “dificile” din famiile copiilor,
sa dirijeze strategiile educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca relatia de
parteneriat scoala – familie este determinanta in obtinerea performantelor scolare.

1312
 SIMPOZIONUL INTERNAȚIONAL ”EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE”
ȘCOALA ȘI COMUNITATEA-PARTENERI AI EDUCAȚIEI MODERNE

PROF. COPĂCEA LUMINIȚA

LICEUL TEORETIC”PAUL GEORGESCU” ȚĂNDĂREI

Comunitatea reprezintă un grup structurat de oameni, caracterizat prin sentimentul de apartenenţă la

grup, scopuri comune, relaţii complexe şi de durată, care poate avea un spaţiu, tradiţii şi resurse comune.
O comunitate adevărată, cu forţă şi individualitate este cea în care:
• se respectă credinţe, norme de viaţă;
• există experienţe comune dobândite prin apartenenţa la o istorie colectivă, un trecut comun;
• s-au creat legături şi relaţii economice, politice, sociale şi culturale bazate pe încredere, sprijin
reciproc şi participare la viaţa comunităţii.
In cadrul unei societăţi care se schimbă continuu, şcoala românească trebuie să îşi asume o nouă
perspectivă asupra rolului său social şi asupra strategiilor prin care işi poate asigura dezvoltarea. Din această
perspectivă parteneriatul educaţional dintre şcoală şi comunitate, trebuie sa devină o direcţie strategică
principală în managementul fiecărei unităţi de învăţământ. Acest parteneriat trebuie să reunească
eforturile tuturor categoriilor interesate în dezvoltarea unei educaţii de calitate pentru toţi elevii din sistemul
de invăţământ. Pentru a realiza un parteneriat educaţional bazat pe asumarea valorilor democratice, este
necesar ca societatea românească să realizeze o schimbare de valori, atitudini şi comportamente la nivelul
tuturor factorilor sociali implicaţi în susţinerea educaţiei: decidenţi, cadre didactice, părinţi, elevi,
reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale și nonguvernamentale. Teoria și practica în domeniul
parteneriatului educaţional arată că şcoala ar trebui să dezvolte relaţii constante de colaborare cu categorii
sociale şi organizaţii care sunt în mod direct interesate în realizarea unei educaţii de bună calitate:
• resursele umane din învăţământ;
• elevi;
• părinţii elevilor;
• instituţiile guvernamentale centrale sau locale;
• organizaţii neguvernamentale;
• reprezentanţi ai cultelor;
• reprezentanţi ai sectorului economic şi financiar;
• reprezentanţii sindicatelor;
• autorităţi centrale și locale.
Pentru realizarea unui parteneriat educaţional eficient, toţi cei care sunt implicaţi, trebuie să fie
de acord cu valori fundamentale ca: egalitatea şanselor în educaţie, spiritul civic şi ataşamentul faţă de
comunitate, comunicarea şi respectul reciproc, cooperarea şi colaborarea, disciplina şi
responsabilitatea, echilibrul între exigenţele genereale şi cele specifice.
Conform actualelor prevederi legale ca şi în virtutea unor relaţii tradiţionale, stabilite de-a lungul timpului,
autorităţile locale trebuie să ofere şcolii un sprijin care se exprimă prin:
• resurse materiale și financiare;
• donații pentru dotarea materială;
• facilităţi pentru obţinerea unor resurse suplimentare;
• organizarea unor activităţi;
• spaţii şi terenuri la dispoziţia şcolii.
Parteneriatul dintre şcoală şi autorităţile locale trebuie să se sprijine pe identificarea intereselor
comune şi pe acordarea de sprijin reciproc. Felul în care şcoala şi autorităţile locale colaborează are o
influenţa importantă asupra calităţii serviciilor educaţionale oferite de către unitatea de învăţământ.
Parteneriatele dintre scoli, familii şi comunităţi pot ajuta profesorii în munca lor, pot perfectiona
abilităţile scolare ale elevilor, îmbunătăţi programele de studiu şi climatul scolar, îmbunătăţi abilităţile
educationale ale părinților, dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; conecta familiile cu membrii scolii şi
ai comunității, stimula serviciul comunității în folosul școlilor, oferi servicii şi suport familiilor, crea un

1313
mediu mai sigur în şcoli. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esentială în organizarea şcolii şi a
clasei de elevi.
Deschiderile oferite de transformările produse în societatea românească de după 1989 în procesul
instructiv au permis să se iniţieze o serie de activităţi educaţionale ce depăşesc cu mult graniţele orelor de
curs, având convingerea că numai printr-o deschidere largă spre cunoaştere ne putem păstra şi conserva
valorile, ne putem înţelege mai bine, ne putem numi „oameni ai planetei” şi mai ales ne putem cunoaşte şi
ne putem îndeplini visurile şi aspiraţiile (conform Articolului 4 din Legea învăţământului). Toate aceste
convingeri le putem transmite copiilor, oamenilor, ajutându-i să înainteze, folosindu-ne de experienţa
profesională, actul pedagogic, de creativitate şi chiar de îndrăzneală.
Lecţiile cu un accentuat caracter practic, care obligă la observaţie, la intervenţie personală, dar şi la
cooperare. Limbile se dezleagă cu uşurinţă şi bucuriile reuşitelor vor fi evidente. Prin prezentarea unor
modele comportamentale locale într-o comunitate se observă îmbunătăţirea rezultatelor şcolare şi o însuşire
mai bună a valorilor morale. Discursurile despre cele mai importante poziţii în comunitate (primar, poliţist,
medic, profesor, pompier etc.) nu au același impact asupra conștiinței elevilor pe care îl au întâlnirile cu
profesioniștii, aceștia vorbindu-le direct elevilor și descoperindu-le partea frumoasă, dar și pe cea mai puțin
plăcută a profesiei exercitate. Un eveniment precum sărbătorirea Zilei Eroilor se poate transforma într-o
lecție vie de istorie printr-o întâlnire a elevilor cu veteranii de război care pot povesti experiențe trăite pe
frontul celui de-al Doilea Război Mondial.
Obiceiurile şi tradiţiile locale sunt parte din tezaurul spiritualității, iar această valoare nu poate fi
înțeleasă de către elevi dacă nu luăm parte împreună cu ei şi oamenii din comunitatea locală la şezători,
clăci, la slujbele de la biserică, nu realizăm împreună cu comunitatea locală un muzeu unde să se păstreze
aceste lucruri cate ţin viu trecutul. Le vorbim des despre violență și consecințele ei, despre reguli de
circulație, despre contravenții și infracțiuni, dar e necesar să îi ducem la o secţie de poliţie, să înțeleagă mai
bine consecinţele actelor negative. Le spunem cum să-şi păstreze sănătatea, dar trebuie să vadă cum arată
un spital, ce dureros este să fii bolnav. O să constate nu numai respectarea regulilor de igienă pentru a nu
se îmbolnăvi, dar şi dorinţa de a deveni omul care salvează vieţi – doctorul. Exemplele de prezentare a
modelelor comportamentale sunt multe, dar, ca dascăl trebuie să stabilești acea comuniune familie- şcoală-
comunitate, fără de care nu se poate vorbi de adaptare, integrare, viață armonioasă.
Pe de altă parte, conform Cap. III, art. 131 din Legea învăţământului, activităţile extraşcolare pot
avea caracter ecologic şi recreativ. De accea școala pune mare accent pe activităţile ecologice. Dezvoltarea
sănătoasă, fizică şi intelectuală a fiinţei umane, este posibilă numai într-un mediu curat, fără poluare, în
care natura şi societatea sunt în deplină armonie. Astfel, în condiţiile epocii contemporane, una dintre
problemele de mare actualitate pentru învăţământul românesc este formarea şi educarea elevilor în spiritul
responsabilităţii umane, civice, referitoare la protecţia mediului. Educaţia ecologică este un proces ce se
realizează într-un timp mai îndelungat şi trebuie să fie preocuparea tuturor cadrelor didactice, indiferent de
disciplina predată. Se impune în acest context sprijinul comunităţii şi al autorităţilor locale, care alături de
școală, prin acțiunile desfășurate, de ecologizare, de plantare, de îngrijire a unor spații verzi, urmăresc
reducerea numărului de persoane care săvârşesc acte antisociale prin distrugere și sensilibizarea opiniei
publice cu privire la asumarea unui comportament civilization comuniatea din care fac parte.
Şcolile care au acces la mai multe resurse ale comunităţii ( umane, materiale, informaţionale,
tehnologice) pot crea forme variate de manifestare ale parteneriatului şcoală- comunitate, centrate pe
nevoile acesteia, răspunzând adecvat unei game cât mai mari de nevoi ale beneficiarilor săi.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina (2004), Parteneriat în educaţie. Familie – şcoală – comunitate, Bucureşti,
Editura Aramis Print.
2. Langa, Claudiu, (2013), Sociologia educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
3. Stăiculescu, Camelia (2012), Şcoala şi comunitatea locală. Parteneriat pentru educaţie, Bucureşti,
Editura ASE.

1314
 IMPORTANȚA COLABORĂRII DINTRE
GRĂDINIȚA DE COPII ȘI FAMILIE

PROF. COPIL MARIA

G. P. NR. 30, ORADEA

O condiție fundamentală pentru realizarea optimă a procesului de învățământ este asigurarea unui
sistem unitar de cerințe în instuirea și educarea copilului. Colectivul pedagogic trebuie să respecte , în
primul rând , acest sistem. Nu poate fi vorba de rezultate pozitive în munca educativă, dacă nu există
concordanță deplină, influențele variate și multiple administrate copilului de către cadrele didactice.
Copilul petrece cea mai mare parte a timpului în familie, chiar dacă frecventează o grădiniță cu
program prelungit. Aici, în familie, copilul crește și se dezvoltă sub acțiunea influențelor mediului familial.
Aceste influențe se împletes mai mult sau mai puțin cu cele venite din partea grădiniței. Cu timpul , influența
exercitată de grădiniță crește în intensitate , până ce ocupă o poziție dominant.
Grădinița de copii trebuie să fie procupată în permanență ca munca depusă de colectivul ei pedagogic
să fie continuată , susținută și întărită în familie. Nu este permis ca rodul acestei munci să fie irosit sau
estompat, el trebuie continuat și acasă în familie. Un copil care la grădiniță învață un lucru , iar în familie ,
altul , este ușor de înțeles ce se va întâmpla cu el. În grădiniță , el învață să aseze jucăriile în ordine, iar în
familie este obișnuit să le arunce peste tot , care în grădiniță învață să fie politicos cu adulții și alți copii, iar
în familie i se permite lipsa bunelelor maniere. În acest caz este foarte greu să se formeze la copil spiritul
de ordine, deprinderi de organizare și disciplină în activitate. De aceea , pentru a duce la bun sfârșit sarcinile
educației copiilor , este foarte important ca grădinița să realizeze o colaborare cât mai strânsă cu familia ,
în vederea stabilirii unui sistem unitar de cerințe .
În realizarea acestor obiective , grădinița dispune de mijloace mai bine organizate decât familia ,
educația în grădiniță se realizează după un program bine stabilit, iar înfăptuirea acestor sarcini instructive
educative revine unor cadre didactice special pregătite. Grădinița de copii are sarcina să-i sprijine și să-i
îndrume pe părinți în privința educației copiilor în familie, spre a se realiza astfel o unitate de acțiune și o
influență pedagogică a grădiniței și familiei.
De multe ori din practica muncii zilnice cu părinții , educatoarea observă că nu toți părinții știu cum
să-și educe copiii, ce fel de metode și procedee trebuie să folosească în acest scop. De aceea , sarcina
educatoarei este să-i familiarizeze pe părinți cu cele mai bune metode și procedee de educare a copiilor în
familie. Stând de vorbă cu părinții , educatoarea le va atrage atenția asupra diferitelor particularități ale
copilului lor., îi va sfătui cum să procedeze , sprijinindu-se pe ceea ce este pozitiv în copil, să-l crescă astfel
să devină un om de nădejde.
Formarea lor timpurie are o strânsă legătură cu dezvoltarea personalității copilului. Îngrădirea
spiritului de independență a copilului duce la limitarea experienței lui , la stagnarea dezvoltării lui
intelectuale, la cultivarea unor atitudini negative față de sine și față de alții, cum ar fi, atitudinea de a primi
totul de-a gata, fără efort și muncă.
Studiind temeinic pe fiecare copil din grupă , urmărind toate schimbările ce se produc în
comportamentul lui, ea va face necontenit apel la părinți să o sprijine în munca ei educativă. Procedând în
acest fel , fiind în permanent contact cu familia , ea va reuși să-i apropie părinții de grădiniță, să-i facă
colaboratorii ei. Cunoscând felul în care se comportă copiii în familie, va ști să aplice cele mai potrivite
procedee de tratare individual.

1315
 MANAGEMENTUL CONFLICTELOR ÎN MEDIUL ȘCOLAR
- SURSE, ABORDARE, STUDIU ȘI CONCLUZII-

COPILAU GABRIELA-LAURA
LICEUL TEORETIC ”PAUL GEORGESCU” ȚĂNDĂREI, IALOMIȚA

Conflictul este un fenomen complex și multidimensional. În orice colectivitate apar situații

conflictuale, provocate de cauze diverse și se manifestă în forme variate.
Din punct de vedere managerial conflictul este definit ca o stare afectivă caracterizată prin ostilitate,
neliniște, agresiune deschisă și orice alt tip de opoziție. În mediul școlar pot să apară conflincte : elev-elev,
elev- profesor, profesor-profesor, părinte – elev, părinte- profesor, director – profesor, director – elev.
Sursele fundamentale de conflict sunt: percepții diferite, interese diferite, nevoi psihologice de tipul
libertate, iubire, respect de sine.
Sursele conflictului pot fi: percepțiilor greșite ale situației de fapt, competiție exaecebată, dublată de
agresivitate, criterii diferite de definire a performanței, ambiguitatea definirii sriilor de autoritate și
responsabilitate
Conform ”managementului științific ” ( F.W:Taylor) există o singură cale optimă de rezolvare a
oricărei probleme organizaționale și de conducere, iar conducătorul organizației este cel care o deține.
Sursele conflictului pot fi: percepțiilor greșite ale situației de fapt, competiție exaecebată, dublată de
agresivitate, criterii diferite de definire a performanței, ambiguitatea definirii sriilor de autoritate și
responsabilitate
De multe ori conflictul apare ca inevitabil iar negocierea devine o activitate managerială esențială.
Conform teoriei lui M. Vlăsceanu – ”conflictul este o formă de opoziție centrată pe adversar, bazată
pe incompatibilitatea scopurilor, intențiilor și valorilor părților oponente”.
Modalități de abordare a conflictelor:
a) Strategii de prevenire - prin asigurarea unui climat care să ajute pentru o soluție de tip câștig-
câștig;
b) strategii de ignorare - dacă conflictul nu este prea serios; strategii de tolerare - dacă conflictul este
banal, temporar;
c) Strategii de soluționare – care se aplică pe termen lung;
d) Strategii de reducere/limitare, pe termen lung – separare, mediere, confruntare;
e) Strategii pe termen scurt – arbitrarea constrângerea, cumpătarea , persuasiunea.
1. Studiu privind conflinctele între elevi: Nr. elevi - 150 elevi , nivel gimnazial
Am constatat următoarele situații conflictuale:
a) 10 % dintre elevi intră în conflict din cauza competiției neproductive.
b) 15 % dintre elevi intră în conflict din cauza atmosferei de intoleranță în care apar resentimente față
de capacitățile și realizările celorlalți.
c) 25 % dintre elevi intră în conflict din cauza unor probleme de comunicare cum ar fi: neînțelegeri,
percepții greșite ale intențiilor, sentimentelor, nevoilor și acțiunilor celorlalți. Unii elevii nu pot să-i asculte
pe ceilalți.
d) 10 % dintre elevi întră în conflict din cauza exprimării nepotrivite a emoțiilor (componenta
afectivă). Acești elevi nu știu să-și exprime supărarea sau nemulțumirea într-un mod neagresiv, își suprimă
emoțiile și sunt lipsiți de autocontrol.
Prin utilizarea repetată și consecventă a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de către profesori s-a
constatat că elevii reușesc , după un timp, să-și rezolve singuri conflictele și să nu le aducă de fiecare dată
în fața profesorului. Elevii reușesc să se sprijine unii pe alții prin comunicare, cooperare, toleranță, expresie
emoțională pozitivă, prin auto- control și de multe ori reușesc să evite dezvoltarea unor conflicte.
Concluzii:
- Cea mai bună soluție în rezolvare a unui conflict este cea în care ambele părți câștigă.
- Un demers esențial al managemetului procesului de învățământ este rezolvarea creatoare a
conflictului prin utilizarea productivă a acestuia.

1316
 Bibliografie:
- Venera – Mihaela Cojocariu, Introducere în managementul educației, Editura Didactică și
pedagogică R. A.( 2004)
- Ministerul Educației și Cercetării, Institutul de Științe ale educației, București, 2001

1317
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!
SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT JAPONEZ

PROF. COPOȚ MIHAELA, LPS-PIATRA NEAMȚ

Sistemul modern de învățământ a fost introdus în Japonia în 1872 datorită ,,Ordinului Educației".
Reforma școlară din 1947 a schimbat substanțial sistemul de învățământ, bazăndu-se pe descentralizare și
înființarea unor școli particulare.
Potrivit Raportului Global asupra competitivității Japonia ocupă primul loc în topul mondial al
calității sistemului de educație, deoarece 98 % dintre elevi sunt absolvenți, rata absenteismului și
analfabetismului este foarte scăzută. Deasemenea sunt lideri mondiali în ceea ce privește abilitățile copiilor
de a citi si socoti.
Sistemul de învățământ este structurat în felul următor: 6 ani scoala primară, 3ani școala gimnazială,
3 ani liceul și 4 ani studiile universitare. Sunt obligatorii 9 ani de scoală insă majoritatea elevilor japonezi
absolvă liceul.
Anul școlar incepe pe 1 aprilie și este structurat in trei trimestru. Prioritatea primilor ani de scoală o
reprezintă învățarea bunelor maniere și dezvoltarea caracterului și nu acumularea de cunoștiințe. Sistemul
de învățământ japonez are o puternica latură practică, elevii fiind învățați de mici să fie responsabili. În
clasele primare se pune accentul pe respectul față de oameni și animale, autocontrol, educație ecologică.
In școlile japoneze nu există femei de serviciu, elevii făcând singuri curățenie la sfârșitul programului
școlar.Toți elevii poartă uniforme, specifice fiecărei unități școlare, pentru înlăturarea barierelor sociale.
Mâncarea este standardizată și este servită in sala de clasă impreuna cu profesorii, meniul fiind alcătuit de
către nutriționiști pentru a fi echilibrat calitativ și cantitativ. În fiecare an sunt constituite clase noi, elevii
fiind repartizați aleatoriu, formându-se în fiecate an clase noi pentru a dezvolta copiilor simțul
colectivismului.
Elevii japonezi studiază pe lângă materiile tradiționale, caligrafia japoneză (Shodo) și poezia (Haiku).
Studiul înseamnă in medie 6 ore pe zi, după care elevii participă la sistemul after-school unde sunt foarte
populare workshopurile si activitățile extracurriculare. Notarea se realizeaza prin calificative. Evaluarea se
face prin lucrări scrise care sunt notate de la 0 la 100 de puncte, iar în funcție de punctaj se acordă
calificative. Fiecare elev are un dosar în care se menționează evaluarea punctelor de vedere și evaluarea
obiectelor de studiu.
Elevii sustin un examen la sfârșitul liceului si un examen pentru admiterea la facultate care este
extrem de dificil. Acest examen are 2 probe: una identică la nivel national (similară Examenului de
bacalaureat din sistemul nostru de învățământ) si una stabilită de fiecare facultate in functie de specificul
ei.
Sistemul de învățământ japonez are și aspecte negative, deoarece a inceput să producă indivizi mai
putini capabili să judece, să ia decizi singuri și să fie inovativi.

Webliography:
1.w.w.w portalinvatamant.ro
2.Nikon bairingaru jiten, Kodanska internationak, Tokio, 2003.
3. https://www.wikipedia.org/

1318
 PARTENERIATUL DINTRE FAMILIE, ȘCOALĂ ȘI COMUNITATE

PROF. CORINA STAMATIN

COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ SUCEAVA

Schimbările profunde care afectează societatea contemporană, afectează într-un ritm accelerat și
mediul educațional în toate componentele sale. Reacţia școlii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare,
la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de
creare a unor premise favorabile pentru elevi, care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea șă
încurajeze iniţiativa, rezolvarea de probleme, prcum și dezvoltarea rezilienței. Şcoala trebuie sa urmărească
valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimulare intelectuala a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și
a trăsăturilor lor de personalitate.
O problema stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei
si succesul şcolar. Aceasta presupune căi diferite de stabilire a relaţiilor de colaborare între școli, familii și
comunitățile din care fac parte. Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor
componente. În acest sens, apar proiectele de parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre
părinţi, elevi, dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali. Un
parteneriat reuşit implică: identificarea scopurilor, intereselor comune, utile partenerilor şi comunităţii;
găsirea modului optim pentru realizarea scopului propus; organizarea şi conducerea resurselor disponibile
pentru a atinge scopul propus; identificarea competenţelor persoanelor implicate în aceste proiecte pentru
a le putea folosi la maximum; combinarea eficientă a atitudinilor, abordărilor şi tehnicilor diferite care se
pot aplica diferitelor sarcini; utilizarea cu succes a schimbării în folosul instituţiei. Parteneriatul educaţional
comunitar se realizează între:
- instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate;
- agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi );
- membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei).
Factorul hotărâtor pentru succesul şcolar este colaborarea directă și activă în cadrul ecuației şcoală -
familie. Urmărind formele comune, distincte şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot
completa, susține şi dezvolta personalitatea viitorului adult cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.
Parteneriatele școală – familie au la bază ideea că profesorii, elevii, părinții sunt parteneri în educație.
Parteneriatul presupune ideea de echipă, de grup sau asociație și presupune implicare, efort, bune intenții,
scop comun și rezultate valoroase. Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogice a
adolescentului, şcoala stabilește colaborarea cu familia sub diverse forme și determină orientarea pentru o
abordare flexibilă şi deschisă spre soluţionarea problemelor educative, dar şi o formă de comunicare şi
colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.
În ultimii ani se pune accentul pe angajamentul mutual clar stabilit între părinţi şi școală, în baza unui
contract educațional individual privind educaţia copilului. Scopul acestuia are ca principiu asigurarea
condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ prin implicarea şi responsabilizarea părţilor în
educaţia elevilor. Astfel, școala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ iar
părintele este responsabil pentru educarea şi comportamentul copilului dar şi pentru colaborarea cu şcoala,
în beneficiul copilului. În același timp, elevul este de asemenea responsabil pentru propria educaţie.
Se poate spune că rolul familiei actuale, privită separat, dar și în contextul parteneriatului cu școala
constă în:
• asigurarea unui climat sigur, propice dezvoltării fizice și emoționale a copilului;
• oferirea unei baze disciplinare asigurate de ,,cei 7 ani de-acasa”);
• asigurarea unei structuri solide de valori, pe baza cărora se continuă educația în școală;
• extrapolarea în mediul familial a cunoștințelor dobândite la școală;
• crearea unei continuități între cunoștințele acumulate la școală și prin acțiunile întreprinse cu copiii
la nivelul comunității;
• modelarea copiilor în spiritul toleranței, a acceptării diferențelor.
Rolul școlii, ca și partener în acest context se concretizează în:

1319
 • oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de învățare;
• asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat;
• asigurarea corespondenței dintre cunoștințe și aplicarea concretă a acestora;
• identificarea problemelor/dificultăților de învățare/adaptare ale elevilor și acordarea sprijinului
pentru soluționarea lor.
În ceeea ce proveste parteneriatul dintre instituția școlară și comunitate, acesta poate fi definit ca o
modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului în care sunt abordate
problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat. Parteneriatul poate fi o
soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru atragerea altor resurse, în
vederea rezolvării problemelor comunităţii.
Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii
serviciilor oferite de către organizaţiile care activează în comunitate. Construirea parteneriatului este un
proces deliberat ce implică adoptarea unui management bazat pe colaborare, comunicare şi acceptarea
diversităţii, responsabilizarea partenerilor şi implicarea reciprocă. Principiile care stau la baza
parteneriatului dintre școală și comunitate sunt stipulate în Legea Educaţiei Naţionale:
 Principiul echităţii- în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
 Principiul calităţii- în baza căruia activităţile de învăţare se raportează la standarde de referinţă şi
la bune practici;
 Principiul relevanţei- în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personale şi social-
economice,
 Principiul eficienţei- în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime prin
gestionarea resurselor existente;
 Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct
în proces;
 Principiul răspunderii publice- în baza căruia unităţile de învăţământ răspund public de rezultatele
lor;
 Principiul transparenţei- concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor,
 Principiul asigurării egalităţii de şanse;
 Principiul incluziunii sociale;
 Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
 Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
 Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
 Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai sistemului de educaţie.
Parteneriatului comunitar. impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin:
- adoptarea unui management participativ, care să implice şcoala în proiectele comunităţii şi să
conştientizeze agenţii comunitari asupra rolului pe care îl au în educaţia viitorilor cetăţeni;
- schimbarea mentalităţii angajaţilor şcolii;
- adaptarea curriculară la nevoile comunităţii locale;
- îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare;
- implicarea reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare instituţională a şcolii;
- includerea în obiectivele şcolii a dezvoltării spiritului comunitar.

Şcoala trebuie să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate
dezvolta parteneriate comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de
educaţie rutieră, educaţie pentru sănătate, educație pentru voluntariat și responsabilitate socială dar și
educație ecologică. O şcoală dezvoltată așadar, este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi
ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate și implementează onest programele construte în cadrul
acestor parteneriate.
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate au nenumărate beneficii:
 ajută profesorii în munca lor;
 perfecţionează abilitățile şcolare ale elevilor;
 îmbunătățesc programele de studiu și climatul şcolar;
 adaptează programele de studiu la nevoile comunității;

1320
  îmbunătățesc abilitățile educaţionale ale părinţilor;
 dezvoltă abilitățile de lideri ale părinţilor;
 conectează familiile cu membrii școlii și ai comunității;
 stimulează implicarea comunității în folosul şcolilor;
 asigură servicii și suport familiilor;
 asigură un mediu mai sigur în școli.
Înfăptuirea unui parteneriat valoros, consistent și de durată poate să se concretizeze doar luând în
considerare și valorificând aportul real al factorilor implicați în educația copilului: școala, familia și
comunitatea. Indiferent că este vorba despre nivelul local, regional sau național, asigurarea unei relații
durabile și armonioase între parteneri determină construirea unui proiect cu obiective comune. Motivul
principal pentru crearea acestor parteneriate îl reprezintă stimularea progresului și asigurarea succesului
școlar dar și dezvoltarea comunitară prin educație. Astfel, școala se poate transforma într-un element
cultural și, în același timp, un motor de dezvoltare conomico-socială pentru familii și pentru comunitatea
din care face parte.

BIBLIOGRAFIE
1. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
2. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
3. Bunescu Gheorghe, Şcoala şi valorile morale, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998

Webgrafie:
1. http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html
2. https://www.unicef.ro/media/parteneriatul-scoala-familie-comunitate-solutia-pentru-succesul-
educational-al-copiilor/

1321
 EDUCAŢIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAŢIA GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PRIMAR CORNICI ANCA

Se ştie că familia este primul factor educativ în viaţa copilului şi, având în vedereinfluenţa
socioeducaţională puternică a familiei, şcolii, în special , îi revine sarcina de a îndruma şi consilia familia
elevului pentru ca aceasta să contribuie la o formare armonioasă şi eficientă a copilului. Elevul petrece cea
mai mare parte din timpul dezvoltării sale intelectuale, morale şi profesionale la şcoală. Prin urmare, Donati
( 1989, p.5) considera că instituţia şcolară are datoria de a manifesta o atitudine pedagogică pozitivă şi
constructivă, în diverse cadre de manifestare faţă de familie care este capabilă să reacţioneze şi să contribuie
la dezvoltarea societăţii. Pentru a transforma familia într-un partener real al şcolii, fiecare unitate de
învăţământ trebuie să elaboreze strategii orientate către îmbunătăţirea relaţilor dintre şcoală şi familie.
Implicarea părinţilor în educaţia copiilor aduce beneficii tuturor factorilor implicaţi: părinţi, şcoală,
elevi, comunitate. Meseria de părinte presupune , cel puţin , un rol dublu în dezvoltarea copiilor. Modelarea
unui comportament acasă, crearea unui mediu de încredere, respect şi suport reprezintă primul pas în crearea
unui climat propice care sprijină învăţarea-atât în clasă, cât şi în afara clasei. Părintele este obligat să
dezvolte copilului o atitudine pozitivă atât faţă de şcoală şi învăţare, cât şi încredere în potenţialul lui.
Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în
fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de părinți și membrii
apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale
reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al
copiilor în societate. De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile
educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și
educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru
adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale
realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație
ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele
didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității
preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe
socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar
cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și
cognitivă mai mare. Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația
copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața,
respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea
asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea
locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să
păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi
intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde
copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate
stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup,
poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea
îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este
necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această
colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

1322
 PARTENERIATUL DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE
MODALITĂȚI DE COLABORARE

PROF. INV. PRIMAR – COROIU ELENA ADRIANA

Prin parteneriatul școală – familie se urmărește realizarea unei comunicări eficiente între cei doi
factori și punerea de comun acord a sistemelor de valori şi a cerinţelor de la copil. Mircea Agabrian (2005)
consideră că din acest parteneriat cei câștigați sunt elevii. Acestea acţionează în următoarele direcţii: ajută
profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc
programele de studiu şi climatul şcolar, dezvoltă abilităţile educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de
siguranță sporit în şcoli.
Mai mult, reprezentanţii părinţilor au acces în Consiliul de administraţie al şcolii, se constituie în
asociaţii de părinţi, dându-le un statut legal suplimentar de autoritate. Participarea democratică în luarea
deciziilor în cadrul şcolii constă în stabilirea prin lege a consiliului de administraţie şcolară, în care părinţii
au reprezentanți cu rol decizional şi de control.
- şedinţele cu părinţii - oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o echipă, de a
se cunoaşte reciproc cu cadrele didactice, de a discuta aspecte ale programului şcolar, de a afla despre
progresele/regresele copiilor, schimbările intervenite în evoluţia lor ș.a;
- lectoratele cu părinţii - cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi privitor la importanţa
cunoaşterii personalităţii propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri şi soluţii
pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, tehnici şi metode prin care-şi pot ajuta copilul
la lecţii etc.;
- consultaţiile individuale (convorbirile) - oferă prilejul abordării individualizate a problemelor cu
care se confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii mai intime pe care
nu doresc să le facă publice, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia copilului;
- convorbiri telefonice – care au luat amploare datorită telefoniei mobile, dar și timpului limitat al
părinților și cadrelor didactice;
- chestionarul – permite obţinerea unor informații privind organizarea colectivelor de elevi, subiecte
abordate pe viitor la ședințe, doleanțe ale părinților ș.a.;
- consiliere psihopedagogică - constă în rezolvarea unor situaţii – problemă cu copiii lor, prestează
servicii de consiliere şi distribuie materiale informative;
- vizitele ale cadrelor didactice la părinţii copiilor - specificul acesteia constă în aflarea directă a
condiţiilor concrete de viaţă şi educaţie ale copilului în familie;
- vizite la locul de muncă al părinţilor - contribuie la cunoaşterea specificului unor profesii și
competenţele necesare practicării acestora; părintele poate fi ghidul acestor acţiuni;
- excursii, drumeții - părinţii pot contribui la organizarea şi sponsorizarea acestor acţiuni, asigură
supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare;
- serbările şcolare - prin care părinţii pot descoperi aptitudini speciale ale copiilor, nivelul dezvoltării
acestora, pot să le evalueze performanţele, să se implice în organizarea acestor activităţi;
- implicarea părinților în proiecte și parteneriate şcolare;
- ziua uşilor deschise - în cadrul cărora părinţii asistă la orele de curs şi la alte activităţi;
- jurnalul clasei - cuprinzând fotografii, impresii ale copiilor, altor persoane implicate în activităţile
clasei, descrieri de acţiuni, diplome obţinute, desene create de copii etc;
- scrisorile şi însemnările - necesare ca mijloc operativ, comod, în condiţiile când cadrele didactice
nu au posibilitatea unor întâlniri directe cu părinţii elevilor;
- lecţii deschise - părinții pot participa la lecții şi cunoaşte modalităţi, metode, mijloace didactice, pe
care le pot folosi acasă pentru completarea educației copiilor;
- avizierul şcolii - conţine informaţii de interes comun pentru elevi şi părinţi privind activităţi ce se
desfăşoară în şcoală, rezultate de la concursuri, anunţuri importante, programe în derulare etc;
- ateliere de lucru cu părinţii - în cadrul cărora aceştia sunt familiarizaţi cu standardele de eficienţă
a învăţării/finalităţile educației, conţinuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a şcolii;
- mese rotunde - la care părinţii şi profesorii fac schimb de experienţă educaţională;

1323
 - conferinţe ştiinţifice - în cadrul cărora cadrele didactice, dar şi părinţii ţin comunicări cu privire la
educaţia copiilor în şcoală şi în familie;
- revista și sait-ul web al școlii - ce conţine informaţii despre activităţile instituţiei; prezentarea unor
evenimente; anunţuri despre activităţile ce urmează a fi desfăşurate; articole diverse la care pot să-și aducă
aportul și unii părinți;
- acordul de colaborare şcoală-familie - sunt stipulate responsabilităţile şcolii şi ale părinţilor în
procesul educaţional;
- școala părinţilor - se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinţi;
- ”biblioteca vie” (vorbitor, invitat, vizitator) - aceasta este o tehnică prin intermediul căreia un părinte
prezintă copiilor, profesorilor, altor părinţi informaţii importante privind profesia sa;
- activităţi pentru copii organizate în comun de către învăţători şi părinţi.
Bibliografie:
Jinga, I., Negreț, I., Învățarea eficientă, Ed. Aldin, București, 1999
Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1998
Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București,
2008

1324
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!:
RELAȚIA -ȘCOALĂ-FAMILIE- COMUNITATE!

PROF. COSMA CORNELIA

( LICEUL CU PROGRAM SPORTIV „FLORIN FLEȘERIU” SEBEȘ)

Contrar celor care s-au spus mult timp, școala nu mai este unica responsabilă de reușita sau de eșecul
școlar al copilului. Intr-adevăr, atitudinea familiei, mai ales cea a părinților, reprezintă un factor cheie în
evoluția școlară a acestuia.
Diverse elemente intră în joc și au ca scop sprijinirea actului educațional al copilului. Printre acestea,
se află și relația familiei cu școala, îndrumarea în efectuarea temelor pentru acasă, supravegherea felului în
care sunt îndeplinite sarcinile de lucru pentru școală, precum și discuțiile între părinți și copii, referitoare
la ceea ce au făcut ei zilnic la școală și la starea lor afectivă.
După anumite studii de specialitate, susținerea afectivă a familiei, aprecierile cadrelor didactice și
opțiunile pe care le poate face elevul în alegerea unei materii sau a unui profil anume, ar fi principalii factori
care stau la baza succesului școlar al acestuia.
Alte lucrări de specialitate, menționează că, stilul parental ar fi motorul principal în mecanismul
educației unui copil. După opinia acestora, implicarea, responsabilizarea și încurajarea autonomiei copilului
au o foarte mare influență în evoluția sa școlară.
Este foarte important ca familia să aibă un real interes față de activitățile școlare ale copilului,
respectându-i în acest fel, ritmul de lucru, lăsându-i o anume libertate în îndeplinirea sarcinilor cotidiene.
De altfel, stresul performanței și presiunea familiei sunt de evitat și ar trebui ca mecanismele învățării să
fie adaptate și diferențiate pentru fiecare în parte. Familia trebuie să încurajeze autonomia, motivația și
responsabilitatea școlară. Părinții pot, în egală măsură, să îl ajute pe copilul să își cunoască propriile forțe,
subliniind efortul depus, fără însă a-l idealiza excesiv. De asemenea, pot fi interesați de a-i oferi diverse căi
de planificare a unei sarcini, a unei acțiuni sau a unui examen.
Scolile sunt situate în comunități și acestea joacă un rol important în ameliorarea experienței de viață
a școlarului. Comunitatea excercită un impact direct și indirect asupra socializării acestuia, cu scopul
obținerii reușitei și perseverenței școlare, prin credințele, valorile, normele și resursele sale.
Colaborarea școală—comunitate se referă la legăturile între școli, membrii ai comunității, instituții,
organisme și firme care susțin și favorizează dezvoltarea socială, emoțională, fizică și intelectuală a
beneficiarului direct al educației.
În concluzie, rolul familiei și al comunității în evoluția școlară a unui copil nu este de a acționa în
locul său, ci de a stabili o atmosferă propice reușitei sale, fără a uita că acesta trebuie să fie responsabil față
de actul învățării.

Bibliografie
1. Mircea Agabrian, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005;
2. Adina Băran-Pescaru ,,, Parteneriat în educație”, Editura Aramis Print, București, 2004
3. Mihaela Chiru, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.

1325
 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR

COSTACHE MARCELA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”PROF. ILIE POPESCU”
COMUNA ȘOTÂNGA, JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Motto: „Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea
etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului.”
(G. Gentile, The Reform of Education)

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlarizării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte. Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori,
școală și familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o
duce în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social. Învățătorul este
și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și

1326
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

BIBLIOGRAFIE:
1. Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
2. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
3. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

1327
 EDUCAŢIA NON –FORMALĂ ȘI INFORMALĂ PRIN TIC

PROF. COSTACHE MIRELA,

LICEUL TEORETIC ,,IOAN PETRUȘ ’’, OTOPENI

Proiectul Comenius Regio ”Educaţia nonformală şi informală prin TIC”, face parte din ,,Programul
de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii (Lifelong Learning Programme)’’ şi a fost finanţat cu sprijinul Comisiei
Europene. Perioada derulării a fost 2012 – 2014 şi a constat într-un parteneriat între instituţii şi organizaţii
care oferă servicii educaţionale, în sistemul public, cel privat și neguvernamental, sub deviza ”We study
for life” (”Învăţăm pentru viaţă”). Beneficiarii proiectului au fost partenerii naţionali: Liceul Teoretic ”Ioan
Petruş”- Otopeni şi Asociaţia de Asistenţă şi Programe pentru Dezvoltare Durabilă ”Agenda 21” Bucureşti,
iar partenerii străini: Colegiul ”Saint Thomas More”, cu şcolile subordonate şi Şcoala de Limbi Străine
,,Easy”-Valletta, Malta. Proiectul şi-a propus să să promoveze schimburile interculturale prin vizite de
studiu între cele două ţări, să susțină parteneriatele şi să faciliteze cooperarea între actorii educaţiei . A
promovat educaţia nonformală şi informală asociate cu tehnologia informaţională. Cadrele didactice și-au
dezvoltat competențele și abilitățile de predare prin metode moderne nonformale, informale şi TIC.

1328
1329
 ACTIVIĂŢI EDUCATIVE
FORMALE ŞI NONFORMALE

COSTEA ADRIANA
LICEUL TEORETIC “SAMUIL MICU”,
SARMASU, JUD MURES

Acest început de mileniu a marcat un punct de turnură în evoluţia conceptelor de educaţie

formală şi non-formală, aflate din ce în ce mai frecvent în centrul discursului educaţional internaţional.
În plan european, iniţiativa promovării activităţii educative şcolare şi extraşcolare aparţine Consiliului
Europei prin Comitetul de Ministri care şi-a concretizat demersurile în recomandările adresate în acest
domeniu statelor membre.
Recomandarea din 30 aprilie 2003, menţionează direcţiile de acţiune referitoare la recunoaşterea
statutului echivalent al activităţilor educative şcolare si extraşcolare cu cel al educaţiei formale din
perspectiva contribuţiei egale la dezvoltarea personalităţii copilului şi a integrării sociale.
Accentul trebuie pus pe:
-statutul activităţii educative şcolare şi extraşcolare ca dimensiune a procesului de învatare
permanentă;
-necesitatea recunoaşterii activităţii educative şcolare şi extraşcolare ca parte esenţială a educaţiei
obligatorii;.
-importanţa activităţii educative şcolare şi extraşcolare pentru dezvoltarea sistemelor relaţionale de
cunoaştere a abilităţilor si comportamentelor;
-oportunitatea oferită de activitatea educativă şcolară şi extraşcolară pentru crearea condiţiilor egale
/ echitabile de acces la educaţie pentru dezvoltarea deplină a potenţialului personal şi reducerea inegalităţii
si excluziunii sociale;
-stimularea implicării tinerilor în promovarea valorilor şi principiilor etice: dreptate, toleranţă , pace,
respectarea drepturilor omului;
-utilizarea potenţialului activităţii educative şcolare şi extraşcolare ca mijloc complementar de
integrare socială şi participarea activă a tinerilor în comunitate;
-promovarea cooperării în vederea utilizării diverselor abordări didactice necesare ridicării
standardelor calităţilor procesului educaţional;
-asigurarea resurselor umane şi financiare pentru implementarea şi recunoaşterea valorică a
programelor educative şcolare şi extraşcolare din perspectiva rezultatelor învăţării;
- recunoaşterea activităţii educative şcolare şi extraşcolare ca dimensiune semnificativă a politicilor
naţionale şi europene în acest domeniu.
Activitatea educativă şcolară şi extraşcolară reprezintă spaţiul aplicativ care permite transferul
şi aplicabilitatea cunoştintelor , abilităţilor, competenţelor dobândite în sistemul de învăţământ.
Prin formele sale specifice, activitatea educativă şcolară şi extraşcolară dezvoltă gândirea critică şi
stimulează implicarea tinerei generaţii în actul decizional în contextul respectării drepturilor omului şi al
asumării responsabilităţilor sociale, realizându-se , astfel, o simbioză lucrativă între componenta cognitivă
şi cea comportamentală.
Educaţia este o prioritate absolută şi un agent cheie al asigurării coeziunii sociale capabil să contribuie
la îmbunătăţirea climatului democratic european.
Este necesară îmbunătăţirea calitativă a nivelului de educaţie în contextul unor schimbări complexe
a nivelul vieţii de familie, a pieţei forţei de muncă, a comunităţii, a societăţii multiculturale şi a globalizării.
Educaţia de bună calitate presupune aplicarea modelului diversităţii prin abordarea diferenţiată , iniţierea
de proiecte în care sa fie implicaţi elevi, cadre didactice de diferite specialităţi, parteneri educaţionali,
pornind de la părinţi , societatea civilă, media şi comunitate.

1330
 RELATIA GRADINITA-SCOALA-FAMILIE-SOCIETATE

AUTOR, COSTOIU GABRIELA,

INV. SC.PRIM.BUCSANA,GORJ

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare.
”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,

1331
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

1332
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV.PRESC. COTET EUGENIA IULIANA

GRAD.CU P.N.NR.1 FURCENII NOI,JUD.GALATI

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii

1333
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1334
 ROLUL PARTENERIATELOR EDUCAȚIONALE ÎN CONSOLIDAREA
RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

EDUCATOARE: COTÎRLEŢ GABRIELA

GRĂDINIŢA CU P.N. VALEA VOIEVOZILOR
JUD. DÂMBOVIŢA

Didactica epocii moderne promovează idei şi atitudini educaţionale noi, menite să determine forme
variate de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copiilor. În această direcţie se desfăşoară
parteneriatele educaţionale care au rolul de a îmbunătăţi relaţiile între diferite părţi ale comunităţii.
Pentru optimizarea colaborării între copii, educatoare, școală, părinţi şi comunitate am organizat
acţiuni în cadrul mai multor parteneriate educaţionale, urmărind îmbunătăţirea calităţii procesului didactic
şi îmbunătăţirea cadrului de colaborare între grădiniţă şi comunitatea din care facem parte.
„Caravana prieteniei” – parteneriatul cu Şcoala Gimnazială Valea Voievozilor, s-a născut din
necesitatea adaptării mai uşor a preşcolarilor în următoarea treaptă de învăţământ – şcoala. Activităţile
desfăşurate împreună au urmărit educarea abilităţilor de relaţionare socială (comunicare, cooperare);
respectarea regulilor şi normelor de conduită, formarea unor atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi,
educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter etc.
„Învăţăm să dăruim” – parteneriatul cu Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Valea
Voievozilor, l-am iniţiat deoarece educaţia religioasă ajută copilul să cunoască îndatoririle pe care le are
faţă de el însuşi, faţă de oameni şi faţă de tot ce-l înconjoară, pentru a deveni un bun creştin. În perioada
preşcolară copiii trebuie să fie educaţi ca să-l iubească pe Dumnezeu şi să creadă în El, să fie învăţaţi să
deosebească binele de rău, să ştie ce nu trebuie să facă pentru a trăi creştineşte, curaţi ca îngerii la trup şi la
suflet.
Educarea preşcolarilor în spiritul valorilor moral – creştine, (iubrea de aproape, împlinirea de fapte
bune, respectarea părinţilor şi a celorlalţi) se realizează urmărind obiectivele ce vizează educarea conştiinţei
şi conduitei morale propuse: formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportamentului moral-religios;
cultivarea dorinţei de a face fapte bune şi de a fi cinstit; înţelegerea mesajului ortodox: „să fim buni şi
iertători!”
„Frumusețea Sărbătorilor Pascale” – parteneriat între structurile Școlii Gimnaziale Răzvad și
Primăria comunei Răzvad, realizat în scopul unui parteneriat activ între școală, grădiniță şi comunitatea
locală, prin implicarea copiilor de la cele mai fragede vârste în cunoaşterea şi respectarea tradiţiilor şi
obiceiurilor pascale și în acțiunile de caritate. Copiii de toate vârstele au realizat diferite decorațiuni
specifice Paștelui, au organizat o expoziție cu vânzare, ia banii i-au donat copiilor de la secția paleativă a
Spitalului Județean.
„Punţile prieteniei” – parteneriat între grădiniţele din cadrul Comisiei Metodice a educatoarelor din
comuna Răzvad, realizat pentru a stimula curiozitatea şi interesul copiilor faţă de preocupările şi activităţile
celor de vârsta lor de la alte grădiniţe, cu atât mai mult cu cât locuiesc în aceeaşi comună, în sate vecine.
Acest parteneriat a urmărit să deschidă un câmp mult mai larg de observare, de cunoaştere şi dezvoltare a
sociabilităţii copiilor.
„Împreună, pentru copii fericiţi” – proiect de parteneriat între grădiniţă şi familie. În cadrul meselor
rotunde, am organizat întâlniri între părinţi, educatoare şi specialişti, unde am dezbătut probleme importante
referitoare la modul de creştere şi îndrumare a copiilor. Prin organizarea periodică a unor expoziţii cu
lucrările copiilor, prin organizarea unor şezători sau serbări, am făcut cunoscute părinţilor realizările
copiilor.
Scopul programelor de parteneriat a fost armonizarea relaţiilor în cadrul grupurilor, formarea
deprinderii de a fi cooperanţi, toleranţi, de a avea iniţiativă şi de a-şi creea relaţii de prietenie, colaborare şi
competiţie.
Succesul educării conştiinţei şi conduitei morale la vârsta preşcolară, nu vine de la sine, ci este
rezultatul muncii stăruitoare, migăloase, desfăşurată cu pasiune şi responsabilitate de către educatoare.

1335
 EDUCAȚIA ȘI COMUNICAREA DINCOLO DE FRONTIERE

PROF. COȚOFANĂ DANIELA MIHAELA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 21 SIBIU

„Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte“ – Confucius

Activităţile educative, bine motivate şi, mai ales, bine organizate, pot avea ecou în sufletul elevului
toată viaţa, contribuind la formarea personalităţii acestuia.
Educaţia este mereu un produs care se utilizează în viitor. Important este de a profita de tot ceea ce
este bogat în investigaţii şi cunoştinţe, de a fi uman, de a învăţa şi cunoaşte pentru a învăţa cât mai eficient.
„Tratatul de la Amsterdam“, din 1997, atribuie Uniunii Europene responsabilitatea de a promova
educaţia la toate nivelurile pentru toţi cetăţenii, în paralel cu consacrarea noţiunii de „cetăţean al lumii“,
ceea ce este complementar cu cel de cetăţean european şi naţional. Pentru acest lucru, educaţia constituie,
mai mult decât niciodată, un element important în construirea unei Europe unite, deschise lumii și, mai ales,
solidare. Pentru aceasta, un rol important revine proiectelor europene care au drept scop consolidarea
educaţiei în spiritul de cetăţenie europeană, sprijinindu-se pe averea culturală a fiecărei ţări, pe o bună
cunoaştere a limbilor de circulaţie care vor contribui la o cooperare între centrele de învăţământ, folosindu-
se de posibilităţile lor intelectuale şi pedagogice, la o bună mobilitate a elevilor şi profesorilor pentru a
facilita crearea unui spaţiu european, deschis cooperării educaţionale, schimburilor informaţionale şi de
experienţă, în vederea unor stimulări reciproce.
Feedback-ul activităților s-a realizat prin activitatea de cercetare și prin implementarea noului în viața
elevilor și a școlii.
Participarea şcolii la proiectele europene contribuie la îmbunătăţirea sistemului educaţional, la
eficientizarea colaborării dintre elevi, dintre profesori, ca și a celei elevi-profesori, şcoală-comunitate,
şcoală-alte şcoli participante la proiect, ceea ce a permis evidenţierea întregului potenţialul uman existent.
În acelaşi timp, ne permite să contribuim la o societatea modernă ce are drept obiectiv oferirea unor
oportunităţi tinerilor de a-şi valorifica cunoştinţele, comportamentul, atitudinile şi concepţia lor în raport
cu semenii.
Atât noi, profesorii, cât şi elevii noştri, ne putem considera, prin participarea la proiecte, protagoniştii
construcţiei unei lumi sustenabile.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii
educaționali vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și, prin extindere,
societății. Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și
urmărirea conștincioasă a realizării acestora.
Susțin ideea conform căreia, pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu semenii lor, să
trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice, să-și exteriorizeze și să-și împărtășească
preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui parteneriat
între unitățile de învățământ și oricare alt factor/partener educațional, aducându-i astfel pe copii mai
aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune copiii vor experimenta noi
valențe ale prieteniei dintre cei mici, înțelegând și adoptând norme de conviețuire socială dezirabilă și
adaptându-și comportamentul propriu la cerințele grupului cu care vin în contact.
Am participat la parteneriate care, pe lângă faptul că a deschis elevilor portița cunoașterii, i-a și
sensibilizat în relația cu alți copii.
Dintre parteneriatele inițiate amintesc următoarele:
 Parteneriat cu ROREC Sibiu: „Locul deşeurilor nu e în casă”.
 Parteneriat cu Centrul de Plasament Turnu Roşu.
 Parteneriat cu DSP Sibiu: „Creşterea accesului la servicii de prevenţie medicală primară pentru
copiii şi adolescenţii din România”.
 Proiect internaţional cu ISJ Sibiu, Grădiniţa nr. 33 Sibiu, Biblioteca Astra: „Te salut, copilărie!”.
 Proiect internaţional DISCOVER, proiect care a abordat tematicile; „Toleranța”; „Toți diferiți, toți
egali”; „Tradiții”; „Învață limba studentului”; „Fii creativ, explorează-ți talentele”; „Lucrul în echipă”;
„Valorile mele, lumea reală”. La acest proiect au participat studenți din Egipt, China, Brazilia și a presupus

1336
activități în limba engleză cu elevii timp de șase săptămâni. Proiectul a fost propus de Asociația AIESEC,
cu care am încheiat un Protocol de colaborare.
 Proiectul Internațional ELENA, în care m-am implicat prin realizarea de materiale didactice,
suport pentru predarea la clasă a lecțiilor cu animale vii și realizarea de prezentări PowerPoint.
 Parteneriat cu Sion Internațional „Casa Luminii“, prin care am desfășurat cu elevii școlii activităţi
de voluntariat de ajutorare a copiilor cu dizabilităţi.
 Programul „Olimpiadele Kaufland”, la care am fost mandatar al unității noastre de învățământ,
activitate desfășurată în colaborare cu ISJ Sibiu.
 Parteneriat cu Grădinița cu PP Nr. 33 Sibiu și Școala Gimnazială „Radu Selejan“ Sibiu, în cadrul
proiectului „Educați așa! Școala părinților“.
 Proiectul BARBACANA, eleborat în cadrul programului UE – Phare, cu sprijinul Ministerului de
Interne, Brigada antidrog, ocazie cu care s-au desfășurat activități educative de prevenire a consumului și a
dependenței de droguri.
 Proiect de parteneriat Educațional Județean – Concurs „1 Iunie – copilul speranță, bucurie“.

În școala noastră s-au derulat Proiectele Riverwatch, ţările partenere fiind Spania (coordonator),
Anglia, Finlanda şi Germania și UNITE (coordonator Suedia), ţările partenere: Italia, Portugalia, Anglia,
Germania şi Franţa.

1337
 Tot ce dorim pentru elevii din școla noastră este o educaţie conform standardelor europene; adaptarea
la situaţiile de schimbare specifice unei societăţi în dezvoltare, capacitatea de a comunica în diverse situaţii,
în limba maternă şi într-o limbă de circulaţie internaţională, crearea oportunităţilor de exprimare a stărilor
emoţionale prin arte plastice şi mijloace tehnice.
De aceea, cea mai importantă metodă de educaţie a constat dintotdeauna în a-l antrena pe tânăr într-
o activitate efectivă. În spatele oricărei realizări stă însă motivaţia pe care se întemeiază şi pe care, la rândul
ei, reuşita activităţii o întăreşte şi o alimentează.
Rolul şcolii în viaţa fiecărui elev este de a-l modela ca să fie pregătit pentru societate, pentru viitoarea
profesie pe care o va alege, dar şi pentru a acumula cât mai multe informaţii. Rolul educaţiei, ca şi cel al
şcolii, este de a oferi informaţii, de a educa, de a forma un comportament corect, de a îndruma elevii spre
ceea ce le place, de a-i încuraja, a-i sprijini şi ajuta. Ca să avem parte de toate acestea, este nevoie de cineva
care să ne predea aceste lucruri. Acei oameni care ajută, încurajează şi motivează sunt profesorii. Ei au un
rol foarte important în viaţa unui elev. Profesorul trebuie să aibă răbdare, să fie corect, atent, răbdător, calm
şi blând.
Scopul general al educaţiei în spiritul valorilor europene este orientarea învăţământului românesc prin
structură, conţinut, forme de organizare a instruirii şi evaluării spre compatibilizarea cu învăţământul ţărilor
europene (educaţia formală), dar şi spre crearea oportunităţilor extraşcolare pentru cunoaşterea şi folosirea
modurilor de conectare la exigenţele spaţiului economic, politic şi cultural al UE (educaţia nonformală).
Şcoala, ca organizaţie în context comunitar, este promotoare a valorilor culturale naţionale şi
europene, aceastea fiind organizate sub cupola parteneriatului educaţional ce favorizează cooperarea tuturor
instituţiilor şi factorilor sociali interesaţi în susţinerea unităţilor de învăţământ şi în problemele educaţiei.
Principalii parteneri ai şcolii sunt părinţii şi susţinătorii legali ai elevilor, autorităţile locale şi centrale,
organizaţiile guvernamentale cu caracter central sau local, agenţii economici locali, sindicatele,
organizaţiile nonguvernamentale.
Scopul final al educaţiei îl constituie dezvoltarea copilului pentru a se putea manifesta ca subiect
social activ. Acest lucru este posibil doar dacă familia în care trăieşte şi se formează copilul, şcoala la care
învaţă şi comunitatea, prin acţiunile sale, îl fac să se simtă protejat şi să-şi dezvolte personalitatea. Luând
în considerare contextul social-politic actual, şcolii îi revine tot mai mult rolul de a întări educaţia copiilor
şi tinerilor, de a susţine familia şi, implicit, de a contribui la îmbunătăţirea climatului social al comunităţii.
Ca principal factor de cultură şi civilizaţie, şcoala îşi centrează învăţarea pe elev, care devine subiect activ
al propriei deveniri.
Pentru ca elevul să poată trăi într-un mediu social, trebuie să respecte unele norme şi reguli importante
pentru societate.
Parteneriatul educaţional este o atitudine abordată în sprijinul dezvoltării societăţii prin prisma
educativă şi presupune participare la o acţiune educativă comună, interacţiuni constructive acceptate de
către toţi partenerii, comunicare eficientă între participanţi, acţiuni comune cu respectarea rolului fiecărui
participant, interrelaţionare. Parteneriatul educaţional vine în sprijinul dezvoltării personalităţii copiilor,
asigurându-le acestora realizarea autonomiei personale, prin valorizarea socială a fiecăruia dintre ei.
Proiectul de parteneriat este o formă modernă şi complexă de învăţare-evaluare şi se bazează pe toate
formele de organizare a activităţilor – individual, pe perechi, pe grupe, frontal – grupele participante
devenind o comunitate de învăţare, în care fiecare contribuie atât la propria formare, cât şi la procesul de
învăţare colectiv.
Învăţarea bazată pe proiect este o abordare instrucţională care angajează elevii într-o investigaţie
bazată pe cooperare-comunicare-colaborare. Elevii află soluţiile problemelor prin formularea şi rezolvarea
întrebărilor, dezbateri de idei, proiectarea de planuri sau experimente, comunicarea ideilor şi a rezultatelor
unii altora, adresarea de noi întrebări, crearea de produse noi, extragerea concluziilor, formularea de
predicţii. Această abordare are o eficienţă crescută în creşterea motivaţiei copiilor şi în stimularea
operaţiilor superioare ale gândirii. Învăţarea bazată pe proiect este o acţiune de cercetare şi acţiune practică
în acelaşi timp.

1338
 De asemenea, urmărim formarea deprinderii elevilor de a cunoaşte şi a respecta norme de comportare
în societate, educarea abilităţii copiilor de a intra în relaţie cu cei din jur şi educarea trăsăturilor pozitive de
voinţă şi caracter.
În urma participării la diversele activităţi propuse de către profesorii coordonatori, elevii devin
capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să o transforme, să se cunoască pe sine şi să se analizeze, să
recepteze şi să transmită mesaje, exprimându-şi gândurile şi sentimentele fie prin comunicare verbală,
utilizând un limbaj bogat şi nuanţat, fie prin comunicare nonverbală: gesturi, mimică, pantomimă, dar şi
prin intermediul creaţiei plastice. Ilustrând realităţile vieţii lor cotidiene, activităţile specifice şcolii, familiei
şi comunităţii din care fac parte, variatele forme de exprimare ale elevilor dobândesc atât rol formator cât
şi informator. Rezultatul actului lor creator devine, astfel, cartea lor de vizită, dar şi a şcolii în care învaţă.
Succesul unui proiect educaţional de acest tip constă în faptul că are un conţinut transdisciplinar
deoarece, prin realizarea proiectului, se ating obiectivele de referinţă ale mai multor arii curriculare;
activităţile propuse sunt extinse spre alte zone din afara şcolii și, prin acest fapt, elevul se apropie de
realitatea cotidiană; se formează deprinderi de muncă în echipă, fiecare elev contribuind la succesul echipei,
fiind format să accepte şi să tolereze părerile celorlalţi.
Proiectele se pot îmbogăţi sau simplifica în funcţie de mai mulţi factori, dar cel mai important cred
că este preocuparea şi deschiderea spre nou, spre schimbare. A nu profita de aportul formativ- educativ al
activităţilor în proiect înseamnă a refuza dreptul elevilor de a învăţa să comunice deschis, de a avea puterea
să recunoască atunci când au nevoie de ajutor pentru a-l cere fără rezerve, înseamnă a-i lipsi de capacitatea
de a fi toleranţi, prietenoşi, curajoşi, încrezători în forţele proprii, sinceri, cu iniţiativă, trăsături de care
societatea noastră are, astăzi, maximă nevoie.

Bibliografie
1. H. Gardner, Mintea disciplinată, Editura Sigma, 2011.
2. Zimbru Rodica (coordonator), Valori europene în educaţie, Studii de specialitate, Suceava 2018.

1339
 IMPORTANŢA LEGĂTURII DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE ÎN
ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE

ÎNVĂŢĂTOR: LUCIA COTOR

ŞCOALA NR. 11 “I.H. RĂDULESCU”, BUCUREŞTI

Familia există din cele mai vechi timpuri , iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. In decursul
istoriei ,familia a indeplinit intotdeauna un rol decisiv in educarea copilului.
Şcoala ca instituţie ,de-a lungul secolelor s-a implicat in instruirea si educarea tinerilor ,dar rolul său
,in plan general ,a crescut doar in ultimele două secole.
Ştiinţele educatiei si in special managementul educaţional se află în faţa unor mari provocări, acelea
de a gasi metode si procedee adecvate pentru a influenţa comportamentul adulţilor ,dar mai ales al tinerilor
,astfel încât aceştia să reuşească să se adapteze la regulile atât de complexe ale şcolii din ţările occidentale
si la noianul de transformări prin care va trece societatea romăneasca in perioada următoare.
Parteneriatul scoală-familie in zilele noastre primeşte noi valenţe .Scopul fundamental al acestei
colaborări este integrarea deplină a şcolii in comunitate.
Pentru ca această „colaborare ideală „să se realizeze trebuie să existe voinţa colectivă şi factorii
educaţionali implicaţi să se considere parteneri ,în adevăratul sens al cuvântului.
Au existat întotdeauna educatori excelenţi şi părinţi iubitori,care nu şi-au pus probabil atâtea
probleme şi totuşi au reuşit foarte bine;dar poate că acest lucru era mai uşor într-o lume foarte statornică ,în
care tradiţia avea ultimul cuvânt.Modificarea pe care au suferit-o ,în curs de o generaţie sau două ,relaţiile
dintre părinţi şi copii ,dintre adulţi şi tineri .apare mai vădită în consideraţia pentru copil ,în recunoaşterea
valorii copilului .Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală-familie enumără patru
motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
- părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
- învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului ,o bună parte a educaţiei petrecându-se
în afara şcolii;
- cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor,în
special asupra motivaţiilor învăţării;
- grupurile sociale implicate în instituţia şcolară au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
Obstacolele relaţiei şcoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite atât între parinţi, cât şi
la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material, deoarece relaţia şcoala-familie cere un surplus
de efort material şi de timp. Reproşurile care se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: lipsa de
interes(nu vin la reuniuni anunţate); lipsa de responsabilitate(asteaptă iniţiativa profesorilor);
timiditate(lipsa de incredere în sine); preocupări excesive pentru randamentul şcolar( notele copilului);
critică cu impertinenţă şcoala neînţelegând corect funcţiile şi rolurile pe care le au în educaţia copilului. Au
contacte cu şcoala numai în situaţii excepţionale, de criză în compotarea copilului.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesor şi părinţi. Profesorii trebuie sa primească o
pregătire in materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor in această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în colaborare cu
profesorii; şcolile trebuie să le asigure părinţilor asistenţa necesară.
Din această perspectivă se pune întrebarea „Ce câştiga profesorul într-o cooperare cu familia?”.Se
apreciază că acest câştig poate fi un statut pozitiv în ochii societăţii. Cooperarea cu familia poate fi un test
profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului, deoarece părinţii
sunt clienţi ai şcolii. Eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea dintre şcoala şi familie,
deoarece părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor şi pot avea exigenţe în evaluarea
rezultatelor activităţilor şcolare.
Se prevede ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu
familia, în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între elevi şi profesori, pe un

1340
„contract parental” privind copilul individual. Contractul între familie şi şcoala nu se mai consideră ca
„drept naţional”, ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii.
Cadrul didactic are un rol important în dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie, susţinându-l nu
doar cu vorbe, ci mai ales cu fapte. Noi, dascălii, trebuie să fim conştienţi de avantajul implicării părinţilor.
Părintele va putea:
- să-şi observe proriul copil în relaţia cu ceilalţi;
- să înţeleagă rolul său de partener în educaţie alături de dascăl;
- va învăţa mai multe despre dezvoltarea şcolarului, despre particularităţile vârstei şi va şti să se
implice şi acasă în educaţia copilului;
- va cunoaşte prietenii copilului şi chiar se poate împrietenii cu alţi părinţi care au aceleaşi
preocupări în educaţie;
- va aprecia timpul suplimentar alături de copilul său;
Pentru realizarea acestor obiective, noi, dascălii, vom găsii modalităţi de comunicare variate,
menţinând un climat relaxat, o discuţie liberă despre activitatea copilului, despre comportamentul acestuia
în relaţia cu ceilalţi etc. Comunicarea între cele două categorii implicate, şcoală-familie, nu
trebuie să fie limitată. Pot fi angajaţi în discuţii şi bunicii, unchii, fraţii, surorile, bona etc. Important
este ca fiecare copil să aibă un adult interesat de progresul şcolar.
Ca dascăl am încercat să găsesc modalităţi diverse de comunicare:
- lectorate cu părinţii pe diverse teme (exemplu: minciuna la copii; timiditatea excesivă,cum îi
ajutăm la teme);consultaţii cu părinţii prin care am transmis fiecăruia ceva special despre copilul
său;comunicarea prin mesaje scrise, prin care părintele a fost informat despre activitatea clasei;informarea
părinţilor că sunt bine primiţi dacă doresc să participe la ore ca să-i vadă pe copii la lucru;i-am ajutat pe
părinţi să înţeleagă importanţa sprijinului lor şi le-am mulţumit pentru implicarea în buna desfăşurare a
diferitelor activităţi, aratându-le avantajele acţiunilor lor pentru copii şi pentru şcoală;le-am cerut părinţilor
să se înscrie ca voluntari în organizarea unor activităţi extraşcolare;le-am explicat clar politica de atribuire
a temelor şi a modului de stabilire a regulilor clasei;
Pentru a putea lua măsuri în vederea unei mai bune colaborări cu părinţii, am dat un chestionar pentru
părinţi. După interpretarea datelor, am ajuns la concluzia că mulţi părinţi doresc o mai mare implicare în
educaţia copiilor, dar timpul nu le permite acest lucru şi din acest motiv au ales varianta „after school”,
scăpând de anumite obligaţii ce le revin. Cu aceşti părinţii am stat mai mult timp de vorbă în cadrul
consultaţiilor cu părinţii şi am încercat să-i fac să înţeleagă că copiii au nevoie de afecţiunea părinţilor, el
nu este un obiect şi de aceea, pentru a răzbate în viaţă şi a se dezvolta din toate punctele de vedere, are
nevoie de ei. Am avut satisfacţia să constat că au înţeles mesajul şi au încercat să-şi facă mai mult timp
pentru copil, să-l ia mai repede de la „after school”, să-şi petreacă mai multe ore zilnic cu el..
Consider că nu trebuie supraestimată influenţa familiei asupra copiilor. Aceasta are un rol important
în procesul de creştere a unui copil sănătos, instruit şi educat, dar trebuie sprijinită de instituţiile
responsabile din învăţământ pentru a asigura resursele formale şi informale menite a le completa.
Orice activitate am desfăşura cu părinţii, toate conduc la concluzia că dacă adulţii, în cadrul celor
două instituţii, şcoală şi familie colaborează şi comunică, atunci cel care va avea de câştigat va fi Măria Sa,
COPILUL.

Bibliografie:
1. Iucu B.Romiţă;Marin Manolescu. Pedagogie.Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie
Bolintineanu” 2001
2. Bunescu Gheorghe, Et Alţii. Educaţia Părinţilor. Strategii în programe Bucureşti, EDP, 1997
3. Baran-Pescaru Adina. Parteneriat în educaţie. Bucureşti. Editura Aramis Print, 2004
4. Truţa Elena. Mardar Sorina. Relatia Profesor-elevi : Blocaje Şi deblocaje. Bucureşti, Editura
Aramis 2005
5. Golu M.Dinamica Personalităţii. Bucureşti, Editura Geneza, 1993
6. Nicola I.Tratat De Pedagogie Şcolară. Bucureşti, Editura Aramis, 2004
7.Învăţământul Primar- Colecţie
8. Tribuna Învăţământului-Colecţie

1341
 COLABORAREA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE

COVASAN CLAUDIA GEORGIANA

La varsta prescolara si scolara un factor important este gradinita care desfasoara un amplu proces
instructiv-educativ aplicand metode si procedee stiintifice. Pentru reusita actului educational munca depusa
de cadrele didactice trebuie continuata, sustinuta si intarita de familie.
Functia de parinte este o ,,meserie” si, ca orice meserie, ea trebuie invatata. Notiunea de parinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmas, dupa cum notiunea de educator nu poate exista separate de cea
de educat. Parintii trebuie sa cunoasca, sa devina constienti de influenta pe care o exercita prezenta lor in
viata copilului, sa fie convinsi ca educatia ce trebuie data copilului, pentru societatea actuala este diferita
de cele precedente, ca societatea viitoare va fi diferita de cea actuala, iar copilul trebuie pregatit
corespunzator. Gresesc acei parinti care le interzic copiilor sa ,,atinga anumite obiecte” sau sa se deplaseze
singuri. Tendinta copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucarii, de a le pipai, de a le privi, chiar de
a le izbi pentru a vedea daca se sparg sau nu, nu trebuie oprita. Un copil sanatos, bine alimentat si crescut
in conditii igienice, manifesta un activism care trebuie stimulat, dar si supravegheat si indrumat.
Curiozitatea acuta, de a cerceta tot ce-l inconjoara trebuie incurajata.
Unitatea de actiune a celor doi factori (gradinita/scoala-familie) in opera de formare a copilului este
conditionata de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si o buna cunoastere reciproca. Interesul
comun al celor doua institutii trebuie sa determine o miscare cu dublu sens, familie-scoala, scoala-familie,
in vederea unei suficiente cunoasteri a ambelor parti.
In procesul educatiei rolul coordonator il are gradinita, iar mai apoi scoala, insa familia este aceea
care contribuie prin sustinerea si continuarea a ceea ce unitatile de invatamant se straduiesc sa faca.
Din punct de vedere pedagogic coordonarea presupune, pe de o parte, selectarea si valorificarea
influentelor pozitive ce se exercita in familie, iar pe de alta, indrumarea familiei in vederea exercitarii unor
actiuni educative care sa fie in concordanta cu idealul educativ. Ca institutie care dispune de cadre pregatite
in acest sens, gradinita si scoala pot asigura aceasta coordonare. O prima consecinta ce rezulta de aici se
refera la necesitatea cunoasterii de catre educatoare a trasaturilor si potentialului educativ al familiei. De
un real folos pentru valorificarea influentelor familiei si indrumarea ei sunt informatiile ce se refera la
incadrarea parintilor in procesul muncii, la structura si tipul familiei, la relatiile interpersonale dintre
membrii sai (intre parinti, intre parinti si copii, intre copii si bunici), la climatul educativ din familie, la
responsabilitatile pe care copilul le indeplineste in familie, la autoritatea parintilor si metodele educative pe
care acestea le folosesc etc. Cunoscand asemenea aspecte, cadrul didactic poate trece la stabilirea unui
progam comun de educatie-al institutiei de invatamant si al familiei- in care actiunile ce se intreprind sa se
completeze reciproc. Numai in acest fel se poate contura un sistem unitar de cerinte. Odata stabilite aceste
lucruri, urmeaza aplicarea lor. Si in acest proces cadrului didactic ii revine sarcina sa indrume si sa orienteze
modalitatile de aplicare si mai ales sa urmareasca rezultatele. In acest sens, el trebuie sa-i familiarizeze pe
parinti cu anumite cunostinte psihopedagogice si sa-i initieze in folosirea unor metode si procedee de
educatie in concordanta cu particularitatile de varsta si individuale ale copilului.
Principalele aspecte asupra carora educatorul trebuie sa insiste se refera la regimul zilnic din familie,
la relatiile dintre parinti si la unitatea de cerinte dintre ei, la importanta climatului afectiv pentru dezvoltarea
personalitatii copilului, la necesitatea cunoasterii copilului, la semnificatia stilului de viata care trebuie sa
domine in familie, la jocurile si activitatile copilului, intr-un cuvant la tot ceea ce s-ar putea repercuta, intr-
un fel sau altul, asupra dezvoltarii copilului.
Familia reprezinta un element cheie in dezvoltarea sanatatii, competentei si activitatii copilului insa
ea nu poate exercita aceasta functie fara colaborarea cu scoala, care asigura resurse suplimentare. Pentru a
realiza un parteneriat eficient institutie de invatamant-familie, cadrul didactic poate implica familia in
anumite activitati instructiv-educative. Astfel, parintii trebuie sprijiniti sa isi cunoasca copiii, sa le identifice
nevoile si sa sprijine dezvoltarea si cresterea lor armonioasa. Parteneriatul familie-scoala, cu tot ceea ce
presupune el, prezinta avantaje pentru toti factorii implicati: cadre didactice, parinti, copii.
In privinta formelor concrete de colaborare dintre gradinita, scoala si familie, trebuie spus ca ele se
deosebesc in functie de scopul urmarit si modul concret de realizare. Un exemplu ar fi conferintele si
referatele prezentate in fata parintilor cu anumite prilejuri.

1342
 De asemenea, organizarea unor expozitii cu lucrari executate de copii, prin care parintii au
posibilitatea sa-si cunoasca copilul prin prisma rezultatelor muncii sale. Participarea parintilor la anumite
activitati demonstrative ii ajuta sa cunoasca metodele si procedeele folosite, le sugereaza anumite modalitati
concrete de indrumare a jocurilor, de folosire a jucariilor. In cadrul acestor participari, parintii observa
modul de comportare al copilului in colectivitate, precum si modul si gradul de implicare al prescolarului
in activitati.
Un alt mijloc eficient de colaborare intre unitatile scolare si familie sunt convorbirile cu familia.
Asemenea convorbiri au loc spontan ori de cate ori se iveste prilejul, sau organizat, din initiativa cadrului
didactic sau a parintilor. Avantajul lor consta in posibilitatile pe care ni le ofera de a analiza diferite situatii
concrete si de a ajunge la un consens asupra masurilor ce se vor intreprinde in continuare. Cadrul didactic
are prilejul sa cunoasca mai bine copilul prin intermediul parintilor, sa-i cunoasca pe acestia din perspectiva
calitatii pe care o au. O varianta a acestor convorbiri imbraca forma consultatiilor individuale. Cu acest
prilej sunt analizate unele manifestari concrete mai dificile sau iesite din comun, cauzele care le genereaza,
si in colaborare se ajunge la initierea unor masuri concrete.
Vizitele constituie o alta forma de colaborare. Includem aici ambele variante, vizitarea familiei de
catre cadrul didactic si vizitarea unitatii de invatamant de catre parinti. Cu acest prilej educatorul are
posibilitatea sa cunoasca structura si climatul educativ din familie, relatiile si valorile morale ale acestui
microgrup, locul pe care copilul il ocupa in interiorul sau. Vizitand gradinita si scoala, parintii au
posibilitatea sa-si cunoasca mai bine copilul si sa-i vada rezultatele, observand si informandu-se asupra
atitudinii si comportamentului copilului. De asemenea la nivelul clasei, se constituie comitetul de parinti.
Acesta are rolul de a-i antrena pe toti parintii la organizarea si desfasurarea in bune conditii a muncii in
scoala.
In cadrul formelor de colaborare mai sus mentionate se pot observa ”pe viu” relatiile dintre copii si
parinti, hobby-urile, preferintele sau talentele familiei, precum si modul in care parintii isi cunosc copiii.
Adevaratii beneficiari ai acestui parteneriat sunt copiii, ei simt dragostea si apropierea parintilor, nu numai
prin bunavointa si bucuriile ce li se ofera acasa, ci si din interesul pe care parintii il acorda in realizarea
activitatilor din gradinita si scoala; copiii sunt mai siguri pe ei, sentimentul de siguranta fiindu-le atat de
necesar dezvoltarii si echilibrului interior; totodata ei traiesc mandria de a-si vedea parintii in situatii
apropiate lor si de a-i aprecia si mai mult. Parintii au sansa de a deveni participanti la educatie, prin
implicarea afectiva si prin emotiile traite alaturi de copiii lor; au prilejul de a sta foarte aproape de copii, de
a-i intelege mai bine, au posibilitatea sa-i observe, sa vada cum se compoarta acestia in colectiv. Participand
afectiv si efectiv la viata gradinitei si a scolii, parintii nu vor mai vedea doar functia sociala a acesteia, de
supraveghere a copiilor atunci cand ei lipsesc de acasa, ci vor constientiza ca ea desfasoara un proces
instructiv-educativ bine fundamentat si organizat.
In concluzie, dezvoltarea psihica si fizica a copilului la aceasta varsta depinde in mare masura si de
cadrele didactice, dar si de parinti si de aceea e nevoie stringenta de un parteneriat educational in favoarea
cresterii adecvate a copiilor.

1343
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR COZOȘ ELENA – NICOLETA

SCOALA GIMNAZIALĂ MIRON NEAGU, SIGHIȘOARA, MUREȘ

„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During, 1994.

Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniței să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului. Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale
cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;
• agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că trebuie
să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului,
educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură
corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment.

1344
De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care
sunt depăşiţi de situaţie . Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate
realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii,
să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii
rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe
cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
• prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

1345
 CEI DOI POLI AI EDUCAŢIEI, ŞCOALA ŞI FAMILIA

PROF. CRĂCEA OTILIA, SC.GIMNAZIALĂ NR.3,

DROBETA TURNU SEVERIN

Dacă atentia parintilor este tot timpul indreptata spre cei mici, erorile pe care acestia le pot face sunt
mai repede si mai usor corectate. Este mai usor sa prevenim niste comportamente eronate decat sa incercam
sa corectam ceva deja insusit gresit. Parintii trebuie sa stie ca zestrea nativa a copilului se dezvolta in functie
de mediul fizic activ si de mediul social. O schimbare in mediu poate conduce la schimbari nu numai in
continutul a ceea ce copilul invata, dar si in capacitatea sa de a invata. Capacitatea de invatare a copilului
urmeaza curba activa a mediului. Studii de specialitate au indicat ca fiecare dintre geniile descoperite cu
coeficientul cel mai mare de inteligenta ( Q.I.), a primit o instruire intensiva si precoce in familie, fiecare
traind intr-un mediu extrem de activ. Copilul este produsul a ceea ce invata. Inteligenta, aptitudinile, toate
achizitiile sale sunt o reflectare a mediului sau, deci a persoanelor cu care interactioneaza.
Intre parinti si dascali trebuie sa existe un parteneriat real, sustinut de ambele parti. Poti stabili un
asemenea parteneriat printr-o actiune simpla, care va facilita comunicarea cu cadrul didactic al copilului
tau: creeaza un grup de discutii in care sa inviti toti parintii din clasa copilului tau si cadrele didactice care
predau la clasa. Astfel, vei reusi sa ramai la curent cu evenimentele din scoala, sa clarifici nelamuriri, sa
afli cele mai recente note ale copilului tau, informatii despre activitati extrascolare, despre experienta altor
parinti sau despre comportamentul copilului la scoala.
Inca din prima zi de scoala, invatatorul are datoria de a prezenta parintilor regimul de munca si odihna
care trebuie aplicat si organizat, indrumat si controlat in primul rand de familie, pentru realizarea cu usurinta
a sarcinilor scolare, pentru ocrotirea sanatatii micului scolar in vederea programarii la ore fixe a timpului
de lucru, a odihnei obligatorii, a plimbarilor si jocurilor in aer liber, a impletirii activitatilor casnice cu
lectura si cu alte activitati distractiv- recreative.
Unele familii nu tin legatura cu scoala si neglijeaza complet oportunitatea unui program care trebuie
sa jaloneze munca si odihna copilului.
Va propun un program de munca zilnic al elevului (program asumat de copil, urmarit si controlat de
parinti ):
1.Desteptarea la ora 7,00
2. Inviorarea ( gimnastica de dimineata ), igiena corporala
3. Imbracatul si revizuirea ghiozdanului
4. Servirea micului dejun
5. Traseul catre scoala
6. Programul scolar: 4 – 5 ore de curs
7. Inapoierea catre casa
8. Dezbracatul si spalatul pe maini
9. Servirea mesei de pranz
10. Program de odihna 2 ore
11. Pregatirea lectiilor – pana la ora 17, 00
12. Activitati libere ( lectura, vizionarea de programe T.V., joc in aer liber )
13. Servirea cinei
14. Pregatirea ghiozdanului
15. Igiena corporala de seara
16. Lectura – cel putin un sfert de ora
17. Odihna de noapte, incepand cu orele 21,00.
Discutii individuale
Un alt mijloc care il poate familiariza pe parinte cu cele mai indicate metode si procedee educative in
constituie convorbirile individuale, prilej de cunoastere pentru invatatoare atat a copilului cat si a parintelui.
Printr-o subtila si discreta investigare, invatatorul isi da seama de comportamentul copilului in familie
si de amprenta educatiei data de parinti asupra acestuia. Tot cu ocazia acestor convorbiri, parintele primeste
sfaturi utile de la invatator privind educarea copilului.

1346
 Literatura de specialitate
Pentru raspandirea cunostintelor pedagogice in randul parintilor este bine ca educatorul sa puna la
dispozitia parintilor carti pentru si despre copil, brosuri, reviste, ghiduri si carti despre educatie. As aminti
cateva titluri recomandate: ”Copilul si jocul”, Maria Haseganu, “Ghid metodic pentru invatatori si parinti”,
Gheorghe Alexandru.
Lectii deschise cu parintii
Stapanirea de catre parinti a metodelor si procedeelor de educatie nu este un lucru usor. O cale
eficienta de insusire a acestora este aceea de a asista la desfasurarea unei lectii, unde parintii sa poata
observa comportamentul propriului copil pe parcursul unei ore de curs, capacitatea sa de concentrare,
atentia si interesul sau fata de tema lectiei respective. De asemenea, parintele observa integrarea copilului
intr-un colectiv si poate face o apreciere corecta a capacitatilor propriului copil in comparatie cu alti copii
de aceeasi varsta.
Cu acest prilej este relevanta si munca si rabdarea dascalului, pentru ca elevii sai sa-si insuseasca
noile cunostinte. Acum parintele are in fata un model pe care poate sa-l urmeze. Parteneriatele cu parintii
au o importanta deosebita. In cadrul acestora parintii nu mai sunt parti pasive ci se transforma in “actionari”,
realizand alaturi de copii si dascal (in echipa) diverse proiecte si lucrari colective.
Vizitele la domiciliu
Un alt mijloc de a stabili o relatie cat mai stransa intre familie si scoala sunt vizitele la domiciliu.
Scopul acestor vizite este unul clar, de a cunoaste familia si comportamentul copilului acasa. Dascalul poate
constata conditiile de trai ale copilului : camera sa, locul unde-si tine cartile si caietele, mobilierul camerei,
etc.
Tot in cadrul vizitelor, invatatorul face cunostinta cu toti membri familiei si se poate edifica asupra
influentelor pe care acestia o au asupra copilului, asupra modului in care fiecare influenteaza personalitatea
acestuia.
Excursii, plimbari, serbari
Cu prilejul unei excursii sau a unei serbari scolare parintii vad cum se comporta copilul in
colectivitate, se conving de rezistenta lui la efort, de reactiile sale la nou si la necunoscut. Cu aceste ocazii
parintii reusesc sa se cunoasca mai bine, sa colaboreze si sa intreprinda actiuni comune.
Familia si scoala sunt un model pentru copil. De aceea cei doi poli de rezistenta ai educatiei trebuie
sa colaboreze, contribuind prin mijloacele cele mai adecvate la formarea copilului.

Bibliografie :
Eugenia Sincan, Gheorghe Alexandru, 1993, Scoala si familia, imprimeria “Oltenia”, Craiova
Invatamantul primar, 2007, nr. 1-2, Editura Miniped
Jigau, M., 1998, Factorii reusitei scolare, ed. Grafoart, Bucuresti
Joita, E., 2000, Managementul educational. Profesorul manager:roluri si metodologie, Polirom, Iasi
Ostterrieth, P., 1973, Copilul si familia, EDP, Bucuresti

1347
 EFICIENTIZAREA PARTENERIATULUI EDUCAŢIONAL
ȘCOALĂ - FAMILIE

PROF.ÎNV.PRIMAR CRĂCIUN DANIELA

ȘCOALA.GIMNAZIALĂ "I.A.BASSARABESCU "
PLOIEȘTI, JUD.PRAHOVA

O formă eficientă de întărire a colaborării dintre şcoală şi familie o constituie parteneriatele.

Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Expresia
parteneriat cu familia nu este decât o formă de comunicare, cooperare, colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional.
Pentru ca schimbările în viaţa şcolii să fie reale, este necesar ca părinţii să fie direct implicaţi în
educaţia copiilor, iar şcoala trebuie să le acorde sprijin în acest sens.
Profesorii îi pot încuraja pe părinţi să adopte atitudini pozitive, prin exemplu lor personal, susţinându-
i în rezolvarea problemelor, fiind înţelegători şi de încredere.Educatorii pot influenţa potitiv relaţiile cu
copiii şi părinţii dacă au o atitudine caldă, deschisă faţă de aceştia, dacă dovedesc flexibilitate, încredere şi
accesibilitate. O relaţie optimă între părinţi şi părinţi se poate realiza prin organizarea unor acţiuni concrete
care să faciliteze acest lucru, părinţii şi profesorii pot crea parteneriate viabile şi eficiente, angajându-se în
parteneriate comune de învăţare sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, finalizând
activităţile de îmbunătăţire la nivelul şcolii şi al clasei, prin desfăşurarea unor proiecte de colaborare în
clasă, prin participarea la diferite acţiuni şi prin luarea deciziei în comun.
Astfel de acţiuni ar putea fi:
• stabilirea unor acorduri de învăţare între familii şi profesori. Aceste acorduri ar
trebui să aibă în vedere: definirea scopurilor, a finalităţilor şi responsabilităţilor comune ale
profesorilor şi părinţilor, ca parteneri egali la succesul elevilor.Aceste acorduri utilizate împreună cu alte
strategii ale şcolilor vor contribui la întărirea relaţiilor dintre familii, elevi şi profesori şi vor contribui la
crearea unui climat favorabil de învăţare.
• să ofere elevilor teme care să-i atragă pe părinţi.Spre exemplu, realizarea unor portofolii
ale elevilor care să necesite date din diferite domenii ale cunoaşterii, precum şi căutarea unor astfel
de date pe calculator, determinându-i astfel pe părinţi să se implice în învăţarea elevilor.
• să acorde părinţilor dreptul de a lua decizii.Acest lucru se poate foarte uşor realiza prin
consultarea părinţilor în ce priveşte curriculum-ul la decizia şcolii, unde părinţii au dreptul să aleagă
ce opţional doreşte să studieze copilul său, în funcţie de abilităţile individuale ale acestuia. Dar părinţii pot
fi consultaţi şi în stabilirea unor activităţi educative ale elevilor, cu privire la temele pe care ar dori să fie
dezbătute în cadrul şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii, etc.
• să creeze un program flexibil de lucru cu părinţii.Activităăţile realizate cu părinţii să fie
realizate în funcţie de programul pe care îl au aceştia, în aşa fel ca, dacă nu toţi părinţii , cel puţin
majoritatea acestora să poată lua parte la aceste activităţi.
• să creeze un centru de resurse pentru părinţi. La nivelul şcolii să existe o zonă în care
părinţii să poată cunoaşte experienţele celorlalţi părinţi, să lucreze împreună cu profesorii şi cu
conducerea şcolii pentru realizarea unor activităţi specifice instituţiei respective.
Modalităţile de implicare pot fi diferite, citirea unei poveşti împreună cu copilul înainte de culcare,
verificarea temelor efectuate de către copil, în fiecare seară, discuţii cu învăţătorul despre rezultatele şi
progresul realizat de către copii, limitarea timpului de joacă la calculator, selectarea emisiunilor pe care
copilul le urmăreşte la televizor şi limitarea timpului în faţa televizorului.
Dacă în fiecare zi copilul este întrebat ce a făcut la şcoală, el va înţelege că activitatea sa la şcoală
este importantă pentru părinţi şi că aceştia aşteaptă ca el să obţină rezultate bune. Cât priveşte colaborarea
şcolii cu familiile elevilor, şcoala nu trebuie să aştepte ca părinţii să acţioneze singuri, profesorii trebuie să
creeze un mediu şcolar favorabil, care să-i încurajeze pe părinţi să întrebe şi să-şi exprime îngrijorările,
precum şi să participe în mod adecvat la luarea deciziilor, să le ofere părinţilor informaţiile necesare şi să
le arate cum se pot implica.

1348
 Prin procesul de parteneriat şcoală-părinţi este întărită implicarea timpurie a părinţilor în educaţia
copiilor. Realizând un parteneriat cu familia, părinţii vor fi automat implicaţi în activitatea şcolară, astfel
că, cu timpul, părinţii pot înţelege rolul esenţial al tuturor acestor activităţi, pot ajunge să aprecieze educaţia
la adevărata ei valoare şi poate vor simţi nevoia să acorde sprijin şi ajutor cadrului didactic în acţiunile pe
care doreşte să le realizeze.
În concluzie, trebuie spus că pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi,
implicit, succesul în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în
care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită, să aibă acelaşi scop
– formarea personalităţii umane integrale şi armonioase

BIBLIOGRAFIE :
Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
*** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

1349
 DE CE ESTE NECESARĂ CONSILIEREA PĂRINȚILOR ÎN GRĂDINIȚĂ?

PROF. CRĂCIUN DORIANA MIHAELA,

GRĂDINIŢA CU P.P. NR. 3 DROBETA TURNU SEVERIN,
JUDEȚUL MEHEDINȚI

Familia oferă o oază de linişte, pace şi acceptare în mijlocul unei lumi zbuciumate. Este cadrul instituit
de Dumnezeu în care omul să se simtă iubit fără rezerve şi condiţii, împlinit şi fericit. Familia nu este numai
primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume, este cea care îi oferă primele
cunoştinţe, primele deprinderi dar şi primele modele comportamentale.
Cu foarte mulţi ani în urmă, mama, lipsită de experienţă, era ajutată de prietene şi rude, care se
învârteau în jurul ei, pentru a-şi oferi sfaturile şi sprijinul. Foarte puţine din aceste mătuşi, bunici, sau vecine
au citit vreo carte despre creşterea copiilor, dar acest lucru nu a reprezentat vreo piedică. Aveau o
înţelepciune populară care le dădea o încredere neclintită. Aveau un răspuns gata pregătit pentru orice
situaţie, indiferent dacă acesta era bun sau greşit.
Multe cupluri tinere de astăzi nu au rude şi prieteni care să le acorde acest sprijin şi sunt îngrijoraţi
de lipsa lor de pregătire pentru creşterea copiilor.
Orice educatoare este o mijlocitoare între copii, familie şi grădiniţă. Ea îi poate convinge pe părinţi
să păstreze unitatea de cerinţe adresate preşcolarilor cu cele ale grădiniţei, iar din această colaborare are de
câştigat numai copilul.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Pornind de la această idee şi dorind să cunosc mai bine comportarea copilului în familie şi modul în
care îşi îndeplinesc părinţii responsabilităţile, le-am cerut în cadrul întâlnirilor noastre, să completeze cu
sinceritate diferite chestionare.
Conţinutul acestor chestionare au vizat cunoaşterea copilului, organizarea programului zilnic în
familie de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreative şi creative, problemele de comportament,
gradul de responsabilitate a familiei. Am folosit întrebări de genul:
• Cât timp petreceţi zilnic cu copilul dumneavoastră?
• Obişnuiţi să-i spuneţi poveşti? Care este ultima poveste citită?
• Cât timp petrece copilul în faţa televizorului? Care sunt emisiunile lui preferate? Televizorul este
un mijloc eficient de educare a copilului?
• Cât timp petrece copilul jucându-se pe telefon?
• Cunoaşteţi care sunt partenerii de joc ai copilului dumneavoastră?
• Ce responsabilităţi are copilul dv. în cadrul familiei?
• Îi cereţi să-şi facă ordine la jucării?
• Obişnuiţi să îi recompensaţi pentru faptele bune? Cum?
• Îl pedepsiţi pentru greşeli? În ce mod?
• Îi cumpăraţi orice jucărie pe care şi-o doreşte?
• Vă străduiţi să găsiţi răspunsuri potrivite la întrebările puse de copil?
• Consideraţi că trebuie să i se ceară copilului să spună Mulţumesc şi Te rog în cadrul familiei?
• Vă aşteptaţi ca la grădiniţă copilul să înveţe să scrie şi să citească?
Am constatat că, stresaţi de criză de timp, de sarcinile cotidiene multiple, de grija zilei de mâine, unii
uită să fie părinţi şi tratează cu superficialitate nevoile fireşti ale copilului de dezvoltare şi educaţie. Există
un paradox: mai întâi ne străduim că bebeluşul să vorbească cât mai repede şi cât mai corect, ca pe urmă să
ne întrebăm disperaţi: „unde-i butonul de oprire?” De multe ori părinţii nu răspund întrebărilor puse de
copii, ci îi reped cu expresii de genul: „N-am timp acum!”, „Lasă-mă cu fleacurile astea!”, „Vorbim altă
dată”, „Ce ţi-a venit acum?”.
Unii părinţi nu-şi amintesc să le fi spus vreodată o poveste copiilor, alţii îi lasă ore în şir în faţa
televizorului fără să realizeze că numărul scenelor violente îi pot influenţa în mod negativ pe copii.
Sunt părinţi care compensează lipsa timpului petrecut alături de copil cumpărându-i orice jucărie pe
care acesta o cere, ceea ce denotă incapacitatea lor de a-i spune copilului „nu” şi lipsindu-i de plăcerea de

1350
a visa şi de a-şi dori ceva cu ardoare. Un renumit scriitor bulgar P. Vejinov, avea perfectă dreptate când
afirmă: „copilul care visează o jucărie este întotdeauna mai bogat decât cel care o are”.
Unii părinţi aplică ferm disciplina concomitent cu manifestarea afecţiunii faţă de copilul lor, alţii nu
reuşesc să-şi impună autoritatea părintească, fiind prea obosiţi sau prea ocupaţi să învingă în disputele cu
copilul.
Confruntaţi cu aceste întrebări, unii părinţi au recunoscut că, deşi doresc să asigure o educaţie
corespunzătoare copiilor, sunt lipsiţi de o pregătire psihopedagogică, de experienţa.
Pornind de la aceste constatări, consider că este necesară existența la nivelul fiecărei grădiniţe a
programelor de consiliere şi colaborare cu familia, care să cuprindă schimburi de idei şi experienţă,
completarea de chestionare, vizionarea şi dezbaterea unor casete video, activităţi interactive părinţi - copii
- educatoare, vizite, excursii cu participarea părinţilor alături de copii, expoziţii ale copiilor, serbări,
concursuri. Este binevenită şi o colaborare cu psihologi, medici pediatri, învăţătoare, preoţi. Ca resurse
materiale, tot la nivelul grădiniţei ar fi bine să existe o minibibliotecă cu literatură pentru copii accesibilă
părinţilor, pliante, reviste pentru copii, jurnal de însemnări, întrebări, propuneri, discuţii pentru părinţi şi
educatoare.
S-ar micşora astfel numărul părinţilor mai puţin interesaţi, determinându-i să-şi aducă aminte că au
copii şi poate aceştia au nevoie de ei şi deci ar trebui să se aplece mai mult asupra lor şi a problemelor lor.

BIBLIOGRAFIE:
1. Mircea Agabrian, Vlad Millea, „Parteneriate Şcoala-Familia-Comunitate”, Ed. Institutul
European, 2005;
2. Bunescu Gheorghe, „Şcoala şi valorile morale”, EDP, R:A:, Bucureşti, 1998;
3. Paul Popescu Neveanu, „Psihologie”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990.

1351
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- ȘCOALĂ- FAMILIE- SOCIETATE!

PROF. ÎNV. PRIMAR MARCELA CRĂCIUN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DUDEȘTI, JUD. BRĂILA

Învățământul este unul dintre domeniile de bază ale activității omenești, una dintre instituțiile sociale
cele mai importante ale societății umane. El trebuie să răspundă unor cerințe aflate într-o continuă
schimbare și transformare.
Învățământul trebuie să ducă nu numai pregatirea elevului pentru viață, ci în același timp să-l
împlinească pe tânăr ca individualitate, să fie, deci, un proces de definire umană care să-i creeze un câmp
mult mai larg de posibilități pentru creativitate, inițiativă, autonomie și, în acest context, să contribuie la
progresul uman general.
Având în vedere că instruirea oamenilor este cheia de boltă a dezvoltării și modernizării unei țări,
această instruire, oricât de prețioasă și sofisticată ar părea, trebuie să înceapă organizat de la cea mai fragedă
vârstă, adică chiar de la vârsta preșcolară, deoarece, incă de la această vârstă, copiii trebuie pregătiți pentru
a trăi în lumea computerizată de mâine.
În contextul măsurilor privind așezarea învățământului din țara noastră pe baze cu adevărat
democratice, prima verigă a acestui sistem, învățământul preșcolar, merită o atenție deosebită. Delimitarea
locului pe care îl ocupă grădinița- ca primă instituție de culturalizare și socializare a copiilor, de pregătire
a acestora pentru integrarea școlară- cu precizarea funcțiilor pe care ea trebuie să le îndeplinească, are un
rol decisiv în asigurarea eficienței învățământului.
Vârsta preșcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieți. Datorită vârstei mici, educația
preșcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire și educație, formează temelia întregii
vieți de mai târziu.
La reușita copilului în viață contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia,
grădiniţa şi şcoala. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unități
de cerințe, va duce implicit la o educație corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educație și la soluționarea
problemelor inerente care apar. Parteneriatul grădiniță-școală are un dublu sens, scopul acestei legături fiind
continuitatea dezvoltării copilului și continuitatea procesului muncii educative.
Pentru ca trecerea de la gradiniță la școală să fie firească, activitatea educatoarelor și a învățătorilor
să se împletească , jeste necesar ca fiecare din cei doi factori să aibă un element comun sub aspectul relatiei
cadru didactic - copil. „Sporirea eficienței învățământului nu se poate realiza decât în măsura în care se
asigură un flux continuu al legăturilor și al integrării atât pe verticală de-a lungul întregii școlarități, cât si
pe orizontală în cadrul fiecărei discipline studiate, precum și o activitate instructiv – educativă unitară”.
Într-o lume tot mai izolată, mai puțin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaționali
grădiniță – școală devine necesară și se impune și ca obligație morală din partea acestora pentru a favoriza
socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple și modele, cu adevărate valori ale spiritualității
umane.
În acest sens , parteneriatul dintre grădiniță și școală poate fi inițiat între fiecare nouă generație de
preșcolari și foștii preșcolari, în noua lor postură de școlari. Este posibil acest lucru mai ales în școli din
mediul rural ca aceea din care vin eu, având în vedere că, practic, aceleași învățătoare au preluat și continuă
să preia generații de preșcolari ai acelorași educatoare. Acesta este un avantaj nu numai sub aspectul unei
bune cunoașteri a viitorilor școlari de către învățătoare și al apropierii preșcolarilor de viitoarele lor
dăscălițe, ci și o modalitate convenabilă pentru educatoare de a urmări evoluția foștilor preșcolari.
Interacțiunea școlarilor de clasele 0-IV cu preșcolarii, într-un mediu familiar și pentru unii și pentru
ceilalți, a condus spre dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare cu rol motivant în procesul
instructiv- educativ.
Organizați în grupuri mixte, alteori în perechi, copiii cooperează, colaborează, acceptă ajutorul
celuilalt pentru rezolvarea unei sarcini, pentru explorarea unei teme noi sau , pur și simplu, motivați de
lejeritatea actului de comunicare și relaționare.
Vom enumera, în continuare, câteva exemple de activități care se pot derula în parteneriat grădiniță
– școală:

1352
 • Implicarea școlarilor în acțiuni cu impact emoțional asupra preșcolarilor- Ziua mamei, Ziua
copilului, Moș Craciun, Moș Nicolae.
• Implicarea preșcolarilor în derularea unor manifestări festive (1 Decembrie, 24 Ianuarie) care se
desfășoară în școală.
• Antrenarea școlarilor și preșcolarilor în acțiuni de protejare a mediului.
• Activități demonstrative interactive de evaluare a nivelului cognitiv și psiho-motor al preșcolarilor
grupei mari cu participarea școlarilor în calitate de membrii ai juriului.
• Marcarea Zilei Europei prin acțiuni în parteneriat , ceea ce implica constituirea unor echipe mixte
și distribuirea sarcinilor corespunzător vârstei și colaborarea eficientă pentru rezolvarea acestora.
Termenul de „parteneriat” se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun de acțiune și
un principiu al reciprocității, ceea ce le permite să-și unească eforturile spre atingerea unui țel comun.
Colaborarea grădiniță – școală presupune costruirea unei relatii clădite pe unificarea unui sistem de valori
și cerinșe adresate copilului. O astfel de relație
Impune respectarea unor condiții:
 comunicare între cei doi parteneri (educatoare - învățător);
 respect reciproc ;
 implicarea partenerilor în identificarea și promovarea intereselor copilului .
În cadrul colaborării educator-învăţător aceştia trebuie să fixeze obiectivele care vizează pregătirea
preşcolarului pentru şcoală, în vederea dezvoltării vorbirii, cultivării inteligenţei, a spiritului de observaţie,
a independenţei în gândire şi acţiune, stimularea creativităţii, familiarizarea copiilor cu limbajul
matematic,cu limbajul artei şi cu limbajul muncii,constituirea premiselor proceselor cognitive, afective şi
voliţionale,dezvoltarea perceptiv-motorie şi accentuarea pregătirii pentru scris-citit,dezvoltarea
deprinderilor de integrare în colectivitate,de adaptare la mediul social şi înconjurător.
Pentru ca parteneriatul sa fie eficient,nu doar formal,este esential ca, educatoare si învatatori,cu
toții,in egală măsură,să aibă responsabilitatea contribuției și eforturilor comune pentru a construi o relație
de bună colaborare în beneficiul copilului.
Conchid și susțin idees conform căreia , pentru a obișnui copiii să dezvolte relații constructive cu
semenii lor, să trăiască stări afective pozitive împreună cu colegii, empatice,sa-și exteriorizeze și să-și
împărtășească preocupările și interesul pentru anumite subiecte, este necesară propunerea și încheierea unui
parteneriat între unitățile de învățământ sau oricare alt factor / partener educațional aducându-i asfel pe
copii mai aproape de ceilalți, în mijlocul vieții acestora. Din acțiunile și întâlnirile comune, copiii vor
experimenta noi valențe ale prieteniei dintre cei mici înțelegând și adoptând norme de convețuire socială
dezirabilă și adaptându-și comportamentul propiu la cerințele grupului cu care vin în contact.
Si, astfel, preșcolarii vor deduce singuri că locul respectiv este un loc în care nu trebuie să revii cu
emoții sau teamă, ci unul atractiv, ce le deschide porțile către o altfel de lume fascinantă, o lume a
cunoașterii, a descoperiri de nou și interesant, o lume în care sunt și alți copii,adulți și care te ajută să
evoluezi, să te definești ca om (școală, locul de muncă, societatea însași).

Bibliografie
 Alexandru, J.- „ Cunoaștera copilului preșcolar”,Editura Revistei de pedadogie,București, 1992.
 „ De la grădiniță la școală” , Culegere metodică editată de Revista de pedagogie, București, 1975.
 „Integrarea copilului în activitatea școlară”, Culegere metodică editată de Revista de pedagogie , Bucuresti,
1978.

1353
 ,,QUO VADIS HOMO SAPIENS?”
EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE: ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CRÂNCĂU ANA MIRELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE IORGA” BAIA MARE

Copilul este un ,,diamant” ce urmează ,,a fi șlefuit”, iar acest proces implică o serie de aspecte cu o
direcţie clară a întregii perioade pe care copilul o va petrece în şcoală.
Integrarea școlară este un proces complex și de durată, un proces continuu de adaptare la condițiile
mediului școlar și social prin:
- integrare fizică, prin reducerea distanței fizice dintre copii, utilizarea împreună a unor spații fizice,
resurse materiale, facilitarea socializării reciproce, participarea copilului la activitate și comunicare în
cadrul grupului;
- integrare funcțională, prin participarea la procesul comun de învățare;
- integrare socială, prin stabilirea și dezvoltarea de relații în interiorul grupului;
- integrarea societală, prin dobândirea de către copil a sentimentului de apartenență și participare la
comunitate, cu asumarea de roluri.
Integrarea socială este cea care asigură realizarea legăturilor și relațiilor interpersonale în cadrul
grupurilor sociale, alinierea la norme și conduite. Aceasta presupune acomodare, adaptare, participare și
integrare, o stare de echilibru, apartenența și participarea neimpusă a copilului la un set de norme, valori și
atitudini comune grupului, dar și rezultatul unei serii de adaptari și ajustări pentru eliminarea conflictelor
și stabilirea unor raporturi participative, urmărindu-se astfel, conformarea viitorului adult la necesitățile
sociale și la formarea aptitudinilor de a trăi într-un anumit mediu, prin integrare culturală, normativă,
comunicațională și în cele din urmă funcțională.
Familia are un rol important și în majoritatea cazurilor hotărâtor în alegerea modalității de
socializare și integrare socială a copilului, în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei, apoi adaptarea la societate.
Este deosebit de importantă armonia familială, găsirea în interiorul acesteia a soluțiilor la
problemele copilului, la eliminarea marginalizării, a discriminării, precum și necesitatea promovării
responsabilizării, prin participare și parteneriat cu societatea actuală, care organizează în permanență
programe de educare și formare a atitudinii și comportamentelor parentale la nivelul familiei moderne.
Pentru educarea copiilor, familia are nevoie de sprijinul societății, pentru a avea un sens în
comunitatea din care face parte. Are nevoie de autonomie, identitate, independență, responsabilizare și
afirmare socială, precum și satisfacerea nevoilor informaționale, afective, culturale, economice, de sănătate,
de orientare socială, de recreere, emoționale, pe care numai societatea i le poate oferi.
Există nevoi ale societății actuale, care pot fi acoperite prin investiții în sistemul de educație, formare
profesională și un fel de ,,Școală a părinților”, pentru modernizarea educaţiei şi adaptarea ei la aceste nevoi.
Copiii au o viziune a viitorului educației în societate, desprinsă de real, dar nu imposibilă. Ei cred
că:
,, Vor exista mașini ale timpului plutitoare, care te vor duce în alte dimensiuni: dimensiunea de
bomboane, dimensiunea de iubire, dimensiunea de apă, străzile vor fi magnetice, autoturismele și bicicletele
se vor încărca cu panouri solare, pantofii se vor lega singuri, cu leduri, casele vor fi făcute doar cu geamuri
imense."
,, Ne vom putea da cu parașuta și toți vom fi primari, pentru a putea să ne punem ideile în practică,
dar pentru cauze bune."
,, Bluzele și pantalonii și-ar putea schimba înfățișarea în funcție de zi."
,, Copiii ar putea învăța atât de bine, încât le-ar trebui doar un an de studiu, drumurile ar fi din sticlă,
mașinile ar avea motoare care nu vor scoate un sunet. ”
,, La orele de matematică l-am putea întâlni pe Gauss, la orele de limba română ne-am putea relaxa
ascultând cum prezintă holograma povești. La orele de muzică am putea întâlni muzicieni, la orele de
geografie am putea merge printr-un portal să vedem munții și cum arată țara noastră... Oamenii îndrăgostiți
vor avea mașinării cu baloane în formă de inimi, flori, copiii vor fi protejați de roboți, telefoanele ar avea
aplicații de eradicare a sărăciei...".

1354
 ,, În anul 2044 tehnologia va avansa mult, vor exista mașini zburătoare, Pământul va fi protejat de
niște scuturi indestructibile, școlile vor fi on-line, deoarece se va inventa un software pe orice dispozitiv,
numit INTSCHOOL, fiecare stradă va avea bluetoth, care va încărca mașina, vor fi portaluri care te vor
duce in parcuri, pe Saturn, inelul planetei va fi înlocuit cu un tobogan care te va duce în toată galaxia...".
,, Școlile vor avea piscine și vor fi adaptate cu căști de gândire, locurile de joacă cu tarabe cu mâncare
și roboți care le vor curăța, oamenii vor fi normali."
,, Școlile vor fi și ele modernizate. La orele de română vom pleca în excursii și vom nota tot ce ni se
pare interesant. La orele de matematică vom avea carioci care pot scrie în aer și așa vom face calcule. La
orele de geografie vom atinge butoanele de pe hartă și ne vom teleporta în acel loc. La orele de istorie ne
vom pune ochelari VR și ni se vor arăta bătăliile care s-au petrecut în trecut... Străzile vor avea nume de
dulciuri, de dragul copiilor. Ei vor locui pe strada Ciocolatei... Vom saluta păsările și copiii vor fi prieteni
cu norii."
(Clasa a IV-a A Step by Step)

1355
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV.PRIMAR:CREANGA LUCIA
LIC.TEHN.”ION CREANGA”PIPIRIG

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot

1356
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1357
 IMPORTANȚA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV.PRIMAR: CREȚ STELA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

1358
 Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1359
 IMPORTANȚA RELAŢIEI ŞCOALĂ- FAMILIE- COMUNITATE

PROF. CRETESCU NICOLITA

COLEGIUL NATIONAL TRAIAN-DR.TR.SEVERIN, MH

Educaţia moral-civică a devenit, în ultimul deceniu, o disciplină extrem de importantă în activitatea

de educare a tinerei generaţii din sistemul de învăţământ românesc. Rolul educaţiei moral-civice în
eficientizarea relaţiei şcoală-familie-comunitate a atins cote înalte, odată cu apariţia noţiunii de asigurare a
calităţii în învăţământ. Ridicarea calităţii în educaţia moral-civică este un obiectiv major al eforturilor de
eficientizare a legăturilor obligatorii dintre şcoală, comunitatea locală şi familiile elevilor, aceştia fiind
beneficiarii direcţi ai efortului făcut de şcoala românească în acest sens. Este necesară o redefinire a
echilibrului educaţional dintre deciziile luate de şcoală şi iniţiativele venite din partea părintilor sau a
factorilor locali. Este nevoie să se treacă rapid de la rolul autoritar şi unic al şcolii la un sistem de valori
umaniste, cu importanţă pe iniţiativa responsabilă venită din toate partile implicate în educaţia tinerilor.
Cooperarea activă a şcolii şi a profesorilor diriginţi cu ceilalţi factori educaţionali – familia,
comunitatea locală, mass-media, biserica, organizaţii nonguvernamentale – trebuie să conducă la realizarea
unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi.
Şcoala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată să
gestioneze resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la
managementul schimbărilor din societatea actuală.
Totuşi, rolul important, cel puţin acum, revine şcoalii, cadrele didactice si profesorului diriginte care,
prin activităţile elaborate, pot dezvolta la elevi norme şi conduite sociomorale, pot dezvolta abilităţi şi
conduite morale şi civice, în contextul european actual. În acest sens, şcoala poate participa şi interacţiona
dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniţia activităţi utile în sau în afara ei. Şcoala sprijină actorii
implicaţi pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a înţelege normele moral-civice, poate îmbunătăţi calitatea
vieţii şi performanţelor elevilor, poate forma abilităţi de gândire independentă şi critică etc. Şcoala poate
deveni un loc fertil al proiectării, asimilării şi dezvoltării unor programe de învăţare şi formare continuă,
bazate pe experienţă şi creaţie individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândi
abilităţi metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învăţare propriu-zis, acestea fiind asociate
cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educaţii profesionale formative.
Din această categorie pot face parte : conştientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în
sine, organizarea unor activităţi extracurriculare, abilitatea de a raţiona logic, lucrul în echipă, spiritul
practic etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activităţi conduce la dezvoltarea spiritului etic,
psihologic, estetic, social, cultural, familial.
Pentru a putea fi puse în practică asemenea proiecte, trebuie conjugate eforturilor tuturor părţilor
implicate: societatea- cu realitatea ei situaţională, familia- subiectivă de multe ori, şcoala- cu structurile
motivaţionale şi proiective şi, nu în ultimul rând, elevul- factorul conştient de importanţa demersurilor
intreprinse pentru creşterea educaţiei sale europene. După identificarea tuturor factorilor esenţiali, se poate
realiza o analiză complexă a situaţiei actuale. Printr-o analiză deontologică se pot examina judecăţile de
valoare ale elevilor şi cadrelor didactice, ale familiei şi comunităţii locale implicate. Analiza pragmatic-
decizională poate conduce la stabilirea pietrelor de hotar în atingerea progresului şi succesului final în
asimilarea, de către elevi, a unor norme socio-morale individuale sau de grup.
În relaţia şcoală-familie-comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie reciprocă, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală,
elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe cantact şi colaborare, pe transmitere de
informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe
trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare. Pentru atingerea unui nivel de
calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală-elev-familie-comunitate, este necesar de abordat un stil
empatic de comunicare între părţi, trebuie transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se
producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Elevii trebuie să înţeleagă că există o civilizaţie a comportamentului din şcoală şi una în afara ei, ambele
obligatorii de respectat. Este vorba, pe de o parte, de comportamentul elevilor în şcoală, de atitudinea lor
faţă de bunurile comune şcolare şi, pe de altă parte, de civilizaţia comportamentului public. Tinerii trebuie

1360
să înţeleagă că drepturile omului trebuie respectate întocmai, trebuie respectate diversitatea de opinii, legile
statului şi justiţia socială. În acest sens sunt necesare activităţi de socializare a grupurilor, de ridicare a
respectului pentru valorile naţionale, pentru drepturile omului la viaţă, sănătate, protecţie socială, la
educaţie şi cetăţenie.
Odată cu intrarea în vigoare a normelor de asigurare a calităţii în învăţământ, educaţia moral-civică
trebuie să concure, din ce în ce mai bine, la cunoaşterea de către elev a structurilor şi funcţionalităţii statului,
la cunoaşterea legilor, la dezvoltarea respectului civic, la prevenirea faptelor antisociale. Un alt aspect al
rolului educaţiei moral-civice, în comunitate, familie şi şcoală, îl reprezintă respectul pentru drepturile
omului, pentru structurile statului, pentru instituţiile sociale. Elevii trebuie să ştie că toţi cetăţenii unei naţii
sunt egali în faţa legii, toţi au anumite drepturi civile şi fac parte dintr-un sistem al valorilor umane, au
anumite limite şi responsabilităţi civice.
Prin influenţa sa, educaţia moral-civică trebuie să dezvolte şi să educe sentimentul de respect al
elevului, cetăţeanului faţă de stat şi, în acelaşi timp, statul trebuie să manifeste respect pentru cetăţean.
Educaţia civică şi morală va dezvolta constant un mod de gândire şi va dezvolta continuu valorile civice şi
capacităţile elevilor de a percepe realitatea vieţii cotidiene, naţionale şi internaţionale.
Numai prin eforturi comune şi conjugate ale tuturor factorilor implicaţi în educare -- şcoală- familie-
comunitate --se va ajunge la o ridicare a calităţii comportamentelor cetăţeneşti ale tinerilor.

1361
 EDUCAŢIA PENTRU TOŢI - EDUCAŢIA INTEGRATĂ

PROF. CREȚU CRISTIANA

COLEGIUL TEHNIC ,,COSTIN D. NENIȚESCU” PITEȘTI

Școala reprezintă numai un segment al sistemului social, iar schimbările din cadrul ei nu pot avea
succes în absenţa unor schimbări dirijate la nivelul celorlalte segmente. Acest fapt impune gândirea unor
structuri care sä îmbine flexibil şi eficient demersurile din toate domeniile, proces care implică formarea
unei atitudini pozitive faţă de integrare într-o perspectivă cât mai apropiată, faţă de incluziune. Aceastä
atitudine manifestată la nivelul întregii societăţi trebuie să respecte principiul normalizării, adicä asigurarea
accesului, pentru toate categoriile de persoane, la tiparele existenţiale şi la condiţiile de viaţă cotidianä, cât
mai apropiate de normele considerate fireşti pentru o viaţă obişnuitä.
Obiectivul principal al şcolilor de masă în care învaţă elevii cu CES este să asigure integrarea
acestora în mediul şcolar. Şcoala trebuie să aibă în vedere transformarea elevului într-o persoană capabilă
să-şi creeze propriile procese şi strategii de raţionament utile pentru rezolvarea problemelor reale şi
apropiate.
Educaţia pentru toţi a fost definitä ca acces la educaţie, pentru toţi copiii, fiind identificate două
obiective:
• asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiţi sunt
ei şi cât se abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce societatea a denumit normal;
• calitatea educaţiei se referä atât la identificarea acelor dimensiuni ale procesului didactic, ale
conţinuturilor înväţării, cât şi la calitäţi ale agenţilor educaţionali, care să sprijine înväţarea tuturor
categoriilor de elevi, sä asigure succesul, să facä sistemul deschis, flexibil, eficient şi efectiv.
Fiecare şcoalä care doreşte să fie deschisä şi flexibilă, prin aplicarea principiilor incluziunii, trebuie
să demonstreze, prin managementul pe care îl propune înţelegerea realä şi recunoaşterea incluziunii ca o
parte a politicilor de egalizare a şanselor elevilor cu cerinţe speciale (CES ), şi nu ca o simplă plasare a
copiilor împreunä.
Promovarea educaţiei incluzive/integrate în şcolile din sistemul de înväţàmânt de masă trebuie sä
aibă la baza următoarele principii:
• toti elevii au dreptul sa participe la toate activitatile incluse in programa şcolilor obişnuite ;
• în timpul programului şcolar, personalul didactic şi de specialitate se va implica direct în
susţinerea pe toate căile a integrării maximale a elevilor cu cerinţe educaţionale speciale ;
• şcoala va trebui, printr-o serie de schimbäri radicale în domeniul curricu-lumului, să vină în
întâmpinarea tuturor cerinţelor educaţionale ale elevilor, fără a leza demnitatea şi personalitatea acestora ;
Aplicarea acestor principii în practica şcolii pentru diversitate presupune, din partea personalului
didactic şi de specialitate, următoarele calităţi:
• să aibä responsabilitatea recunoaşterii nivelului de competenţă profesionalä şi dorinta de
perfecţionare a capacităţilor de lucru în condiţiile educaţiei integrate şi ale şcolii incluzive;
• sä manifeste o atitudine critică şi constructivä, prin propuneri concrete şi realiste, în sprijinul
includerii copiilor cu ceriţte educative speciale în clasele unde îşi desfäşoară activitatea;
• să trateze elevii cu demnitate şi respect şi sä dea dovada de consideraţie faţă de situaţia particularä
în care se află copiii cu cerinţe educative speciale;
• să aibă convingerea că educaţia integrată şi şcoala incluzivă presupun cu necesitate activitatea în
echipe de specialişti (profesori, educatori, profesori de sprijin, consilieri şcolari, asistenţi sociali,
psihopedagogi specializaţi în activităţi cu diferite categorii de copii cu cerinţe speciale).
Alternativă a învăţământului special, educaţia integrată permite acordarea serviciilor de sprijin
pentru copii cu posibilităţi reale de recuperare şi reintegrare, care altădată ar fi fost orientaţi către şcoala
specială. Pentru a realiza integrarea copiilor cu CES, trebuie să acţionăm asupra diferitelor nivele de
dezvoltare a personalităţii lor, şi anume: la nivel biologic, la nivel psihic, la nivel social.
Scopurile relaţiei dintre şcoală, familie şi comunitate, în vederea integrării copiilor cu nevoi speciale
sunt:

1362
 • informarea şi sensibilizarea comunităţii locale cu privire la posibilitatea recuperării, educaţiei chiar
şi pentru copiii ce au abandonat şcoala;
• schimbarea mentalităţii şi atitudinii opiniei publice faţă de copiii cu nevoi speciale;
• dezvoltarea unei reţele de cooperare în domeniul educaţiei, implicată în procesul de integrare (ex.:
poliţia, serviciile sociale, spitale, etc.);
• implicarea părinţilor copiilor din clasă în vederea reacţionării mai rapide la probleme şi acordarea
sprijinului suplimentar copiilor cu nevoi speciale;
• implicarea comunităţii în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale;
Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe speciale în învăţământul de masă presupune:
• educarea copiilor cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copiii normali;
• asigurarea serviciilor de specialitate (recuperare, terapie educaţională, consiliere şcolară, asistenţă
medicală şi socială etc.) în şcoala respectivă;
• acordarea sprijinului necesar personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de proiectare
şi aplicare a programelor de integrare;
• să permită accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele şcolii obişnuite
(biblioteca, terenuri de sport etc);
• încurajarea relaţiilor de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din clasă/şcoală;
• să ţină cont de problemele şi părerile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa şcolii;
• asigurarea de programe de sprijin individualizate (curriculum adaptat ) pentru copiii cu cerinţe
speciale;
Copiii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum planificat diferenţiat, de programe de terapie lingvistică,
de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-învăţare şi evaluare specializate,
adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe terapeutice pentru tulburări motorii.
Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învăţare pentru ca un volum mai mare de
informaţii să fie acumulat în aceeaşi perioadă de timp. Acest lucru este posibil dacă este cunoscut stilul de
învăţare al copilului, dacă este făcută o evaluare eficientă care ne permite să ştim cum învaţă copilul, dar şi
ce si cum este necesar să fie învăţat.
Abordarea incluzivă susţine că şcolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depăşească
barierele din calea învăţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i
ajuta pe elevi să reuşească acest lucru. Pentru aceasta şcoala trebuie să dispună de strategii funcţionale
pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în calea
participării lor la educaţie.

BIBLIOGRAFIE
• A. Roșan (2015.), Psihopedagogie specială. Modele de evaluare și intervenție, Ed. Polirom, Iași
• Gherguţ (2005), Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom
• Popovici, D. (1998) – Învăţământul integrat sau incluziv, Editura Corint, Bucureşti

1363
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
ÎNV. CREȚU DOINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 1, SAT VĂLENI
COMUNA VĂLENI, JUD VASLUI

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;
• agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe
şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii
şi nu de a-i substitui.Se identifică tot mai clar ideea unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând,
asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în sarcinile lor educative .Organizaţia şcolară
trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca familia să cunoască şi să participe la activităţile ce se desfăşoară în
incinta şi în exteriorul şcolii dar organizate de aceasta. Cadrele didactice trebuie să iniţieze activităţi care
să ofere familiei oportunităţi de a participa alături de copil, de a cunoaşte copilul în situaţii diverse, de a se
bucura alături şi cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-copil la diferite proiecte. Voi trece
în revistă câteva dintre activităţile care pot contribui la formarea părinţilor:
Lecţia – ca principală formă de organizare a procesului didactic creează variate situaţii de învăţare
pentru copil prin: multitudinea obiectivelor pe care le vizează, strategiile didactice utilizate, materialele
didactice folosite. Se pot desfăşura lecţii la care să participe părinţii copiilor. Pentru a ne îndeplini acest
obiectiv: cât mai mulţi părinţi să asiste la acest tip de activitate, este bine să desfăşurăm proiectul pe
parcursul unui an şcolar, într-o zi a săptămânii “Ziua porţilor deschise”. Astfel familia se va simţi ca parte
a şcolii, va avea posibilitate să vadă copilul în acel context educaţional, să-l vadă cum se comportă, ce
atitudine are faţă de activitatea de învăţare, faţă de profesor, ce ceilalţi colegi. Copilul va simţi permanent
că părinţii înţeleg efortul lui, că îi are alături nu numai acasă.
Vizita – este o deplasare scurtă, de ce mult o zi, şi are ca scop atingerea unor finalităţi educaţionale
concrete. Este foarte bine când organizăm astfel de activităţi la care să participe şi părinţii copiilor. Părintele
îşi poate observa copilul într-un alt mediu, în afara şcolii, îl poate cunoaşte sub alte aspecte: relaţionare cu
ceilalţi colegi, cu adulţii din grup, comportarea în locuri publice. În acelaşi timp este o nouă ocazie în care
profesorul îl poate cunoaşte mai bine pe părinte şi invers, pot discuta mai mult într-un mediu informal care-
l face pe părinte să se simtă în largul său.
Excursia.Este o oportunitate pentru părinţi de a cunoaşte propriul copil în alte situaţii decât cele de
acasă, de a cunoaşte grupul din care face parte copilul, de a se simţi bine alături de propriul copil, de a
înţelege mai bine caracteristicile vârstei fiului/fiicei, de a relaţiona cu ceilalţi părinţi din grup şi de a găsi
puncte comune, de a relaţiona cu profesorii care însoţesc copiii. Este o ocazie de a cunoaşte viaţa şcolii.
Serbările şcolare. Acest tip de activităţi extracurriculare au reprezentat întotdeauna un prilej de
manifestare inedită al talentului nativ al copilului. Cântecul, dansul, recitarea de poezii sau interpretarea
unor piese de teatru reprezintă câteva dintre formele de manifestare prin care copilul îşi satisface nevoia de

1364
afirmare de joc, căpătând încredere în propriul potenţial artistic şi cognitiv. Este foarte indicat ca pe
parcursul serbării să iniţiem momente interactive părinţi-copii :jocuri, scenete, recitare, dansuri populare,
cântece pe care părinţii fie le cunosc, fie le învaţă împreună cu copiii. Toate acestea contribuie la sudarea
relaţiilor dintre copii şi părinţi, atmosfera să fie mai caldă, de sărbătoare a tuturor vârstelor.
Şedinţele cu părinţii – sunt întâlniri tematice organizate de către cadrul didactic. Au durata de două
ore, timp în care se lucrează: exerciţii de intercunoaştere, de autocunoaştere, de cunoaştere a copilului, se
dezbat diverse probleme de interes general, studii de caz, se generează situaţii în care părinţii trebuie să dea
soluţii. Aceste întâlniri sunt de fapt adevărate sesiuni de formare pentru părinţi. Ele oferă ocazii ca grupul
de adulţi să se sudeze, să discute unii cu ceilalţi, să-şi împărtăşească din experienţă unii altora, dar mai ales
să afle noutăţi legate de psihologia copilului, procesul de învăţare, instituţia şcolară unde învaţă copilul.
Sunt ocazii unde se pot proiecta activităţi dorite de părinţi, pentru viitor.
Lectoratul cu părinţii, vizita la domiciliul elevului, masa rotundă, discuţiile individuale oferă şi ele
ocazii în care părinţii pot afla, pot găsi soluţii potrivite la diferite probleme apărute în relaţia cu copilul. Pot
fi consiliaţi de către profesor, iar profesorul poate afla multe aspecte din viaţa copilului şi a familiei sale,
care îl pot ajuta să înţeleagă mai bine fiecare situaţie în parte.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de viață. În școala
noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de activități în parteneriat cu aceștia:
una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o activitate prin care am urmărit combaterea
violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor
școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii atât în familie, cât și în societatea în care trăim.
Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu comunitatea locală am desfășurat activități de 1
Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă
cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională a României.
Un real PARTENERIAT între ŞCOALĂ şi FAMILIE nu este cel înscris pe o coală de hârtie
semnat de părinte şi director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi
tristeţea, este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002;
2. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974;
3. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

1365
 PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
PARTENERIAT PENTRU VIAȚĂ!
PROF. CREȚU DANIELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 PEȘTERA

Motto:”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.”
(Nelson Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu
care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile
însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a
acestuia.
Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul
socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență
hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson)
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel
la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea
acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și
pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl au,
prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane pot
deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se poate
realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv educația
acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra copilului
este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală, școala,
familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă responsabilizarea
socială și se perpetuează valorile sociale.

1366
BIBLIOGRAFIE:
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** - www.copii.psihologie.ro
*** - http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

1367
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF. ÎNV. PRIMAR: CREȚU ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BUGHEA DE JOS –
SCOALA PRIMARĂ VALEA MĂCELARULUI

MOTTO:
„ Educația nu e cât de mult ai memorat sau cât știi. E capacitatea de a face diferența între a știi și a
nu știi.” Anatole France

„Caracterul însă al unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se preda, mai mult
decât știe el însuși profesorul.” Mihai Eminescu

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la

1368
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1369
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR IONELA CREŢU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „SFÂNTUL NICOLAE”, BUCUREŞTI,SECTOR 1

„Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (Nicolae Iorga)

Educaţia începe din primele momente de viaţă şi se continuă pe tot parcursul acesteia. Factorii
educaţionali implicaţi în educarea copilului sunt: familia, grădiniţa, şcoala şi societatea. Astfel, educaţia nu
se raportează doar la individ, ci la întreaga societate. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului.
Încă de la venirea pe lume a copilului, responsabilitatea educării lui revine familiei. Primii educatori
ai copilului sunt părinţii.
O bună educaţie în familie depinde de stilul de viaţă al acesteia. Ambianţa şi climatul de familie
influenţează personalitatea copilului. Acesta învaţă prin imitaţie, se formează în raport cu modelul şi natura
situaţională trăită în mod direct de către copil în mediul său familial. Primul model oferit copilului este
familia sa. Un copil are nevoie de legături emoţionale stabile, de sentimentul de siguranţă şi de apartenenţă
necondiţionată în sânul familiei.
Familia modernă se confruntă în vremurile noastre cu o adevărată criză determinată de inversarea
rolurilor soţ-soţie, de probleme materiale, de absenţa părinţilor din cadrul căminului. Din aceste cauze, se
observă o mai slabă preocupare a acesteia pentru educarea copiilor.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. În cadrul
grădiniţei, copiii învaţă să socializeze, să interacţioneze unii cu alţii, dar şi cu adulţii. Deşi grădiniţa oferă
suportul necesar valorificării potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil, educaţia copiilor este o
responsabilitate a întregii comunităţi, cel mai important parteneriat fiind cel dintre grădiniţă şi familie.
Organizat şi desfăşurat corect, parteneriatul dintre grădiniţă şi familie asigură o bună formare a
preşcolarului pentru viaţa de şcolar şi, implicit, pentru viaţa de adult pe care o va avea.
Şcoala are un rol principal, alături de familie şi societate. Întreg procesul de educaţie şi instrucţie se
realizează atât la şcoală, cât şi acasă. Dacă aceste medii educaţionale, şcoala şi familia, ca doi piloni de
rezistenţă ai educaţiei, se completează şi se susţin, elevul va avea parte de o bună integrare în viaţa şcolară
şi în activitatea socială.
Într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, educaţia trebuie să răspundă provocărilor
societăţii. Astfel, şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori. Pentru a putea
să-şi atingă obiectivele, şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie. În contextul actual, se impune
implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii elevilor, dar şi cu alţi factori sociali interesaţi
de educaţie.
Modul de dezvoltare al societăţii depinde de felul în care individul a fost pregătit de şcoală şi familie.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta.
Parteneriatul cu familia presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective comune în
beneficiul copilului.
Parteneriatele educaţionale grădiniţă – şcoală – familie nu se reduc doar la acele forme tradiţionale:
şedinţe cu părinţii, lectorate, corespondenţe cu părinţii, activităţi extraşcolare, ci presupun implicarea cât
mai activă a părinţilor în formarea şi educarea propriilor copii, prin activităţi concrete.
O serie de programe promovează o participare activă a părinţilor la activităţile şcolii. Acestea au ca
obiectiv ameliorarea relaţiilor dintre familie şi şcoală. Anumite proiecte vizează educaţia părinţilor, prin
participarea la sesiuni de formare pentru dezvoltarea abilităţilor parentale sau pentru îmbunătăţirea
cunoştinţelor.
În contextul reformării învăţământului românesc, parteneriatele educaţionale trebuie să ofere soluţii
reale la marile probleme cu care se confruntă învăţământul actual. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice
beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări, dar adevăratul beneficiar este copilul.
În concluzie, parteneriatul educaţional grădiniţă – şcoală – familie se referă la formarea unor relaţii
pozitive între familie şi instituţiile de învăţământ, la o colaborare şi o susţinere reciprocă între aceşti factori

1370
educaţionali de bază: grădiniţa, şcoala, familia, în vederea pregătirii temeinice a copilului de astăzi pentru
a deveni cetăţeanul responsabil de mâine.

Bibliografie:
 Revista „Lumea Copilăriei”, 2016;
 Revista „Învăţământul primar şi preşcolar”, nr. 1-2, 2014;
 Revista cadrelor didactice, nr. 41, 2017;
 www.didactic.ro .

1371
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR DIN IRLANDA (PRIMARY SCHOOL)

PROF. ÎNV. PRIMAR - CREȚU OANA DANIELA
COLEGIUL NAȚIONAL DE ARTĂ ,,GEORGE APOSTU’’ BACĂU

Irlanda se bucură de o tradiţie lungă şi respectabilă în educaţie. Învăţământul în Irlanda este în cea
mai mare parte gratuit şi obligatoriu de la 6 la 15 ani. Sistemul de învăţământ irlandez este în mod tradiţional
împărţit în 3 nivele: primar (cu o durată de 8 ani), secundar (cu o durată de 5 sau 6 ani) şi al treilea nivel,
care oferă un spectru larg de oportunităţi de cursuri post-secundare pentru formare tehnică şi profesională,
a diplomelor universitare, precum şi grade postuniversitare.
Există trei tipuri de școli primare în Irlanda: școli primare finanțate de stat, școli speciale și școli
primare private. Școlile finanțate de stat se mai numesc și școli naționale (”national schools”) și includ
școlile religioase (”religious schools”), școli multi-culturale (”multi-denominational schools”) și școli
irlandeze (”Gaelscoileanna”) unde toată programa se predă în limba irlandeză.
Înscrierea copilului la școlile finanțate de stat este gratuită. Totuși aceste școli pot cere părinților să
contribue sau să ia parte la activităţi de colectare a unor fonduri extrabugetare pentru şcoală, pentru a finanţa
achiziţionarea unor echipamente, cum ar fi calculatoare, echipamente sportive sau de a moderniza anumite
instalaţii. Acest lucru nu este obligatoriu însă costurile pentru uniformă şi cărți (care ajung în medie la 400
de euro anual) da. Aproape toate școlile naționale din Irlanda sunt religioase, sub administrarea unei biserici
sau alteia. Majoritatea dintre acestea sunt administrate de Biserica Catolică. Deși copiii de orice religie pot
fi înscriși în aceste școli, la admitere au prioritate în general copii de aceeași religie ca a administratorului
(de exemplu catolică). În schimb copiii nu sunt obligați să participe la orele de religie, iar părinții au dreptul
să-și retragă copiii de la aceste ore dacă doresc acest lucru.
Școlile multiculturale au crescut la număr în ultimii ani. Majoritatea sunt sub sigla ”Educate
Together”, o organizație educațională din Irlanda care își propune să ofere servicii egale tuturor copiilor,
indiferent de religie si origine socială și culturală. În prezent există un număr de 68 de școli sub egida
”Educate Together”.
În cazul școlilor private costurile nu sunt acoperite de stat ci de părinți prin plata unei taxe anuale.
Aceasta diferă în funcție de școală şi în medie poate ajunge până la 4000 de euro anual. De asemenea,
acestora, statul nu le controlează curriculum sau structura anului școlar.
Anul şcolar pentru învăţământul primar în Irlanda se întinde între 1 septembrie şi 30 iunie. Copiii
merg la şcoală de la vârsta de 4 sau 5 ani până la vârsta de 12 sau 13 ani. Durata ciclului şcolii primare este
de 8 ani. În general, şcolile au 2 ani de grădiniţă, urmate de clasele 1 până la 6. Copilul nu va fi obligat să
înceapă şcoala înainte de împlinirea vârstei de 6 ani, dar este foarte obişnuit printre copiii irlandezi ca ei să
înceapă şcoala la 4 ani.
Ca o consecinţă, clasele cele mai mici din sistemul şcolar primar includ copiii care sunt consideraţi
ca fiind “preşcolari” în alte state. Unele şcoli sunt construite în zone rurale cu o populaţie foarte mică.
Astfel, peste 50% din şcolile primare din Irlanda au numai 4 profesori sau mai puţini. Cu toate acestea,
numărul elevilor dintr-o clasă, uneori poate fi foarte mare, ajungând chiar şi până la 40. Există posibilitatea
constituţională de a se educa copilul acasă, dar această practică nu este una obişnuită. Indiferent de religie,
toate şcolile primare funcţionează conform aceloraşi reguli. Diferenţele majore ce rezultă, provin din modul
de numire a directorului şcolii şi din posibilitatea reprezentanţilor profesorilor de a participa în Consiliul
de Conducere. Admiterea in școlile primare se face pe bază de aplicație. Fiecare școală este obligată să
comunice în mod transparent criteriile care se iau în considerare la admitere. În general au prioritate copiii
care locuiesc în comunitatea locală, iar în cazul școlilor religioase au prioritate copiii de aceeași religie ca
a administratorului. Şcolile din zonele defavorizate sau cele care pun accent pe copiii cu nevoi speciale,
beneficiază, în general, de fonduri speciale. În anumite zone, unde populația este în creștere, pot apărea
dificultăți la admitere si mulți copii vor fi puși pe liste de așteptare. Se recomandă ca înscrierea copilului
să se facă cât mai devreme posibil, chiar și cu 2-3 ani înainte să înceapă școala, pentru a evita astfel de
probleme. Unele licee dau prioritate elevilor din anumite şcoli primare. Din acest motiv, când se înscrie
copilul la o şcoală primară, este indicat să se planifice dinainte liceul.

1372
 RELAȚIA - GRĂDINIȚA - ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. CARMEN CRIȘAN

LICEUL TEORETIC .,,ION CONSTANTIN BRĂTIANU,, HAȚEG

Funcţia centrală a educaţiei este formarea şi dezvoltarea permanentă a personalităţii individului,

scopul principal fiind cel al integrării sociale optime, deoarece copilul, mai apoi adultul se află într-o
permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. Acesta asimilează normele şi valorile societăţii,
modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umană, fiind astfel pregătit pentru
viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi. Acest proces se realizează de-a lungul
diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate socială şi în cadrul specific al unor
instituţii sociale: familia, grădiniţa, şcoala, instituţiile culturale, dar şi împreună cu întregul sistem al
mijloacelor moderne de informare şi influenţare.
Procesul de integrare în societate începe în familie încă din timpul copilăriei mici, când intervin
primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dobândite în familie, acestea constituind
suportul dezvoltării ulterioare ce îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să
aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât, aceștia reprezentând mereu
un model pentru copii.
Activitatea educativă din grădiniţă și mai târziu școală nu poate fi izolată, separată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste
permanent ca o acţiune coerentă, complexă şi unitară a instituției cu familia.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare etc, acesta fiind
prea mic pentru a se putea exprima.
Parteneriatul dintre grădiniţă, mai târziu școală şi familie reprezintă relaţia de colaborare a părinţilor
cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a
colabora cu personalul grădiniţei - școlii, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
În crearea parteneriatului grădiniţă - școală - familie – societate este bine să ne amintim că în viaţa
copilului şi a familiei orice angajat al instituţiei este important: bunica ce pregăteşte cele mai grozave
mâncăruri, îngrijitoarea, ca sora mai mare care-i ajută pe cei mici, educatoarea-persoana care le este
întotdeauna un sprijin, învățătoarea care-i îndrumă și-i pregătește pentru experiențele vieții viitoare, astfel,
fiecare, prin specificul muncii sale, prin felul său îndeplinindu-și atribuţiile şi influenţând dezvoltarea
copilului.
Relația dintre toți acești factori externi poate influența pozitiv sau negativ educaţia copilului care
trebuie să fie o acţiune ce presupune schimb de experienţe, de competenţe şi de valori între toţi adulţii ce îl
susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi instituție să se extindă şi către comunitatea care le include.
Prin crearea unor relații corecte de bază, parteneriatul grădiniţă-școală-familie- comunitate câştigă
un mediu de dezvoltare mai bogat, între participanţi creându-se relații pozitive ce fac posibilă dezvoltarea
sentimentului de coeziune socială. Comportamentele cadrelor didactice au un mare rol în crearea acestor
punți între instituții și familia copilului, atitudinea acestora și poziția adoptată reprezentând cheia
succesului.

1373
 SISTEMUL EDUCAȚIONAL DIN AUSTRALIA

PROF.PENTRU ÎNV. PRIMAR, CRIȘAN CAMELIA

Sistemul educațional din Australia a fost desemnat ca fiind cel mai bun din lume conform raportului
despre prosperitatea globală, Legatum Prosperity Index.
Acest studiu oferă o imagine multidimensională a țărilor din întreaga lume, vizând economia, spiritul
antreprenorial, guvernarea, educația, libertatea personală, sănătatea și securitatea populației din 142 de țări.
Australia a fost plasată pe locul 7 în rîndul celor mai prospere țări, însă a ocupat primul loc în privința
educației. În privința capitalului social, a ocupat locul 4 ceea ce înseamnă că voluntariatul, donațiile și
evenimentele caritabile, a ajuta străinii, a avea incredere în cei din jur sunt valori promovate intens în rândul
locuitorilor.
Scorul obtinut la categoria Educatie a fost calculat evaluând performanța țărilor în trei arii: accesul
la educatie, calitatea educatiei și capitalul uman. Acestea au fost împărțite în mai multe variabile, printre
care numărul de elevi raportat la numărul de cadre didactice, procentul de copii de vârstă școlară înscriși în
învățământul primar, procentul de fete și băieți înscriși în învățământul primar, gimnazial și liceal și nivelul
de satisfacție față de sistemul de învățământ.
La înscriere, nu părintele își alege profesorul, copilul e repartizat de scoală, după ce depune la
secretariat un formular complet cu toate datele, cu vaccinurile la zi, cu recomandarea grădiniței. În clase
sunt de la 15-18 pînă la 20-25 de copii, diferă de la școală la școală. Programul începe la 9 și se termină la
15,30 cu câteva pauze, între care cea mare de masă. În clasă copiii stau la mese câte 4, dar de cele mai multe
ori se așază pe un covoraș, în jurul profesorului. Sunt liberi să meargă prin clasă, cer voie și merg la toaletă
câte doi, au o zi pe săptămână când merg toți la bibliotecă și își schimbă cărțile. Vinerea, din două în două
săptămâni au un fel de careu în care sunt anunțați cei aniversați și li se cântă “La mulți ani!”, iar apoi se
înmânează diplome celor cu rezultate foarte bune. Profesorul de bază al clasei (au și ajutor de profesor) se
schimbă de la an la an, adăugându-se noi profesori pentru alte materii.
Comunicarea profesor – părinte se face prin intermediul unui caiet cu notițe, prin e-mail sau direct,
dimineață sau la prânz, când începe sau se termină programul. Copiii primesc de câte ori este cazul notițe
prin care sunt anunțați părinții despre activitățile speciale. Sunt organizate și interviuri de un sfert de oră cu
părinții. Programa este relaxată, copiii din clasele mici nu primesc lecții acasă, dar sunt încurajați să lucreze
și în afara școlii. În primary e mai mult joc decât școală adevărată. Se pune accent pe învățarea deprinderilor,
pe a avea răbdare, atenție, a fi prompți, a respecta regulile. Acum pun baza. Evaluarea se face la sfârșitul
fiecărui an, cu explicații și îndrumări unde trebuie insistat.
În loc de concluzie:
• Școala are o altă structură decât în Europa. Anul școlar începe și se termină iarna (februarie –
decembrie);
• Există o diferență destul de mare între școala privată și cea de stat, dar și costurile sunt pe măsură;
• Există costuri și în școala de stat – o taxă anuală, la care se adaugă uniformă, activități, excursii;
• Se pune mult accent pe abilități practice și învățarea experimentală, mai puțin pe partea teoretică;
• Este încurajată foarte mult dezvoltarea profesională.

Sursă:
https://pisicapesarma.ro/invatamantul-in-lume-episodul-6-scoala-in-australia/
https://www.suntparinte.ro/stiri/sistemul-de-invatamant-din-australia-cel-mai-bun-din-lume

1374
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR MARILENA CRIȘAN

GRĂDINIȚA CU P.P. “ALBINUȚA” CLUJ-NAPOCA

„Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşii sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te rog, ca
să pot fi o binecuvântare pentru lume.”
În educarea puiului de om - părinții, educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Din păcate, unii părinți continuă să credă că o dată ce copilul frecventează grădinița sau școala, ei
sunt scutiți de răspunderea educativă a acestora. Familia deține rolul cel mai important în educația copilului,
iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influențează negativ dezvoltarea armonioasă a copilului.
Tipul relațiilor părinți-copii se dezvoltă, în mod diferit, în funcție și de particularitățile copilului. Este
nevoie de mult calm și răbdare, deoarece efectele subtile ale educației nu se pot obține de la o zi la alta.
În general, copiii nu ne spun ce simt ei, ci se poartă cum simt, plângând sau având un comportament
inadecvat. Sarcina educatorilor și a părinților este să-i ajute pe copii să învețe despre sentimentele lor și să-
i sprijine să caute propriile soluții pentru probleme, să devină mai independent și să-și stăpânească emoțiile
și comportamentul.
La grupa mea, grupa mică, cu ocazia desfăşurării primei şedinţe cu părinţii, am pregătit un material
vizând câteva particularităţi de varstă ale copilului de 3 ani. Părinţii au ascultat cu interes expunerile şi şi-
au exprimat dorinţa de a organiza întâlniri pe teme similare. Astfel am realizat un parteneriat educațional
denumit “Educatoarea și părinții, împreună pentru binele copilului”. Împreună cu profesorul consilier al
unităţii noastre am realizat o planificare orientativă a temelor desfăşurate pe parcursul parteneriatului,
mizând pe cunoaşterea şi educarea copiilor prin influenţa pozitivă a celor doi factori educaţionali: grădiniţa
şi familia. Am distribuit invitaţii pentru fiecare părinte, precizând data şi locaţia desfăşurării primei întâlniri.
Întâlnirile s-au desfăşurat lunar, cu o durată de aproximativ o ora, timp în care s-au transmis
informaţii şi s-au împărtăşit experienţe proprii. La finele fiecărei întâlniri se-a prezentat tematica viitoare
pentru a oferi părinţilor posibilitatea de a medita şi de a aduna informaţii din sfera cotidiană , din
experienţele personale.
S-a pus accent pe activitatăți interactive ; s-au oferit chestionare, fişe de evaluare pentru copii şi de
autoevaluare pentru părinţi; s-au pus la dispoziţie publicaţii de specialitate etc.
Beneficiarii proiectului au fost invitaţi să opteze pentru alcătuirea unui ,, jurnal al părinţilor”. Pentru
a imortaliza întâlnirile , am realizat înregistrări foto , culminând cu realizarea unui album. Parteneriatul s-a
făcut cunoscut întregii grădiniţe , popularizând experienţa pozitivă.
De asemenea am realizat activități cu copiii la care au asistat părinții, oferindu-le acestora ocazia de
a vedea nivelul de cunoștințe pe care l-a atins copilul în grădinițăși, în același timp , de a medita asupra
continuării muncii în familie.
Porțile grădiniței noastre nu sunt închise pentru părinți. Continuându-se procesul instructiv-educativ
din grădiniță în familie cu siguranță va putea fi preîntâmpina eșecul școlar de mai târziu.
Este necesară o atenție sporită atât din partea părinților cât și a educatorului, pentru a le înțelege
copilăria, pentru a ști să le îndrumăm pașii spre a cunoaște cât mai multe.

Bibliografie:
Băran-Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică,Bucureşti, Editura Aramis,2004
Cucoş, Constanti (coord.), Psihopedagogie, Iaşi, Polirom, 1998
Dumitriu, Gheorghe,Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998

1375
1376
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN FRANȚA

CRIŞAN RĂZVAN MĂDĂLIN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CHISINDIA

Realitatea economica globala este marcata de o serie de dezvoltari care cu siguranta vor fi amplificate
in anii ce vor veni si care vor genera reactii declansate de dorinta de imbunatatire permanenta a stilului de
viata in societatea umana. In acest context, printre alte domenii importante ale activitatii umane, serviciile
publice ne vor transforma stilul de viata.
Obiectivul principal al lucrarii este reprezentat de analiza sistemului educational, una dintre cele mai
importante componente ale serviciilor publice, in una din cele mai dezvoltate tari europene, si anume
Franta.
Se stie ca omul nu este si nu poate fi produsul unei singure institutii de invatamant. El se formeaza,
in timp, sub influenta familiei, a scolii si a mediului social. Acestea trebuie sa-si coreleze si sa-si potenteze
eforturile si actiunile, orientandu-se constant, prin forme si metode de educatie specifice, pentru atingerea
obiectivelor propuse. Astfel trebuie sa existe un sistem educational bine pus la punct care sa asigure
dezvoltarea continua si nestingherita a oricarui individ.
1. Organizarea sistemului educational in Franta
Sistemul educational francez are la baza mari principii inspirate din cele care au stat la baza Revolutiei
de la 1789, din legile votate intre 1881 si 1889 si din Constitutia din 4 octombrie 1958: "organizarea
invatamantului public obligatoriu gratuit si laic, la toate nivelurile este o datorie a statului".
Sistemul de invatamant francez este foarte bine centralizat, organizat si ramificat. El este divizat in
trei stadia diferite : invatamantul primar, invatamantul secundar si invatamantul superior. ( a se vedea
Anexa 1).
Pre-invatamant primar (gradinita) a creat in 1881 este pentru copii cu varste cuprinse intre 3 - 6.
Astfel in Franta copiii incep scoala foarte timpuriu, la varsta de 3 ani cand majoritatea parintilor isi trimit
copiii la gradinita (maternelle), unde acestia petrec 2 sau 3 ani. Ultimul an de gradinita (grupa mare - grande
section) reprezinta un pas important in procesul educational, deoarece este anul in care copiii incep sa invete
sa citeasca.
Dupa gradinita, copiii merg la scoala primara care dureaza 5 ani (de la 6-7 ani pana la 10-11 ani).
Aici, in primul an numit curs pregatitor (cours preparatoire) ei invata sa scrie si isi dezvolta abilitatile de
citire. Ca si in alte sisteme educationale asemanatoare celui francez, in scoala primara elevii au de obicei
un singur invatator care preda intregul curriculum. In limba franceza, invatatorul din scoala primara este
numit professeur sau instituteur/ institutrice.
Invatamantul secundar francez este impartit in doua scoli: colegiul intre varsta de 11-15 ani (4 ani
dupa terminarea scolii primare) si liceul intre 15-18 ani (3 ani dupa terminarea colegiului). Terminarea
studiilor secundare se termina cu examenul de bacalaureat care are origine franceza, fiind introdus in
sistemul educational de catre Napoleon. Bacalaureatul este diploma de sfarsit de liceu care ajuta absolventii
sa intre la universitati sau la cursuri specializate.
Examenul final de bacalaureat este foarte important pentru studentii francezi. Este un examen riguros,
fara variante multiple de intrebari: aceasta include o faza scrisa si una orala, fiecare cu mai multe subiecte.
Examenul dureaza de la doua pana la patru zile. Aproape 30% din cei care il sustin nu-l promoveaza.
15 de milioane de elevi si studenti, adica un sfert din populatie, sunt in sistemul de invatamant din
care doar peste 2 milioane sunt in invatamantul superior.
2. Educatia preuniversitara si universitara
Franta este tara cu o mare varietate geografica, fiind un cadru ideal de experimentare a ideilor noi
pentru studentii amatori de aventuri din toata lumea. In munti se poate schia iarna, plajele Mediteranei sunt
atractive vara, iar zonele deluroase ofera faimoasele regiuni viticole. Multe scoli in Franta combina
cursurile de fiecare zi cu activitati diferite, cum ar fi sporturile, degustarea vinurilor sau initierea in arta
culinara.
Educatia preuniversitara
Dupa terminarea studiilor gimnaziale ce dureaza patru ani, elevii pot opta fie pentru educatie
generala/tehnologica, in licee unde se pregatesc pentru bacalaureat sau pentru bacalaureatul tehnologic, in

1377
trei ani, fie pentru invatarea unei meserii, in scoli profesionale unde se pregatesc mai intai pentru
Certificatul de Aptitudini Profesionale ("Certificat d'Aptitudes Professionnelles") sau pentru Brevetul de
Studii Profesionale ("Brevet d'Etudes Professionnelles") in doi ani si apoi, pentru cei care doresc sa
continue, pentru bacalaureatul profesional, dupa inca doi ani.
Educatia universitara
Educatia superioara in Franta este caracterizata printr-un sistem dual: studiile se fac in universitati
(incluzand institute politehnice de stat - " Instituts nationaux polytechniques ") la care participa un numar
mare de studenti, in Grandes Ecoles si alte institutii de educatie superioara profesionale cu reguli de
admitere selective. Programele universitatilor sunt in general concentrate asupra cercetarii si aplicatiilor
sale practice.

BIBLIOGRAFIE
1. http://eacea.ec.europa.eu/education/eurypedia
2. http://eures.anofm.ro/index.php
3. www.eurydice.org
4. http://fr.wikipedia.org/wiki/Échelle_de_notation_ECTS
5. Legea Educaţiei Naţionale din 2012

1378
 MODALITĂȚI DE INTEGRARE EFICIENTĂ A COPIILOR CU ADHD PRIN
INTERMEDIUL PARTENERIATULUI ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR CRISTEA CORNELIA CLAUDIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ION BASGAN FOCȘANI

ADHD este o tulburare comportamentală manifestată printr-un deficit sporit de atenție. Studiile de
specialitate arată că, dintre copiii cu vârstă școlară, 5% prezintă o parte din simptomele acestei tulburări.
De aici rezidă necesitatea instruirii părinților în ceea ce privește conduita lor personală pe care trebuie să o
adopte atunci când constată că propriul lor copil prezintă simptome ale deficitului de atenție.
La debutul școlar, elevilor li se asigură șanse egale, dar, pe parcurs, dezvoltarea acestora este
influențată de o serie de factori: naturali, fiziologici, educaționali, demografici, politici, sociologici,
tehnologici și economici, care nu fac altceva decât să diferențieze parcursul lor educațional.
Fiecare copil este unic, atât cel cu dezvoltare normală cât și cel cu cerințe speciale. Plecând de la acest
fapt, ambele categorii de copii prezintă anumite particularități și numai o abordare psihopedagogică
individualizată poate favoriza dezvoltarea lor optimă.
E greșit să considerăm că toți copii sunt la fel, cu atât mai puțin cei cu ADHD care sunt integrați în
învățământul de masă. Este un lucru cert că, succesul în educație depinde în mare măsură de modul de
abordare pe care îl adoptă fiecare cadru didactic în ceea ce privește procesul instructiv-educativ sub toate
formele sale, formal sau nonformal. Neconcordanța dintre stilul adoptat de descăl și cel adoptat de elev,
neraportarea la nevoile particulare ale fiecărui copil, cu sau fără cerințe speciale, duce în cele mai multe
cazuri la insuccese școlare atât în rândul copiilor cu dezvoltare normală și cu atât mai mult în rândul celor
cu tulburări de atenție. De aceea se impune imperios ca sistemul (în cazul de față cadrul didactic) să se
adapteze la copil și nu copilul la sistem.
O condiție esențială în procesul integrării copiilor cu ADHD în învățământul de masă ar fi chiar
deschiderea și flexibilitatea de care poate da dovadă cadrul didactic, deoarece, în caz contrar, ei înșiși ar
putea constitui bariere în calea incluziunii.
Profesorul trebuie să fie oricând pregătit pentru a face față oricărei situații neprevăzute. Oricând, orice
copil poate întâmpina dificultăți de învățare, de comportament, de relaționare, fără să fie diagnosticat cu o
boală cu cerințe speciale. Care ar fi soluția în acest caz? Marginalizarea și excluderea respectivului copil
din cadrul grupului deoarece ar provoca probleme la nivel de clasă? Se știe foarte bine că nu aceasta este
soluția adoptată de cadrele didactice în situații de acest gen. Atunci de ce copiii cu ADHD ar fi marginalizați
și excluși? Așa cum în cazul copiilor cu dezvoltare normală care întâmpină dificultăți la un moment dat
cadrul didactic afișează răbdare și disponibilitate în rezolvarea problemelor existente, așa și în cazul copiilor
cu deficit de atenție trebuie să se manifeste același tip de comportament. În fond, toți copiii au drepturi
egale la educație, niciunul nu este mai important ca altul, iar cadrul didactic, pentru reușita școlară, trebuie
individualizeze doar cerințele școlare și nu atitudinea față de copii în general.
În acest proces, nu este de neglijat cici părintele, care este la rândul lui un factor esențial. Comunicarea
eficientă între acesta și profesor este o altă condiție esențială a reușitei procesului de integrare. Această
comunicare trebuie să se dezvolte în dublu sens pe linia școală-familie-comunitate (specialiști). Părintele
trebuie să fie deschis către comunicarea cu profesorul și invers, dar și specialiștii care lucrează cu copilul
trebuie să adopte o poziție favorabilă pentru o mai bună comunicare cu părinții cât și cu școala. Fiecare
dintre aceste trei categorii trebuie să fie direct interesat în rezolvarea sau cel puțin ameliorarea problemelor
copilului. Altfel, fără o implicare directă și fără o comunicare eficientă, procesul integrării devine zadarnic
și ineficient.
Folosind ca reper experința personală, pot afirma că procesul integrării copiilor care suferă de ADHD
în învățământul de masă nu este ușor, dar nu este imposibil. Așa cum am afirmat anterior, cheia succesului
este disponibilitatea și flexibilitatea noastră, a cadrelor didactice deoarece, din partea părinților sau a
specialiștilor va exista mereu dorința de a-i integra pe acei care au anumite nevoi speciale, dar dacă această
dorință nu se manifestă și la noi acei copii nu se vor integra niciodată, ba mai mult de atât ei vor fi
marginalizați, etichetați, excluși și colectivul de elevi din care fac parte va fi dezbinat și problematic. Deci,
depinde de noi cadrele didactice cum vedem lucrurile sau cum punem problema atunci când trebuie să

1379
integram în colectiv un copil cu cerințe speciale. Colectivul clasei va copia mereu atitudinea pe care noi o
vom adopta vis-a-vis de acel copil.
Dintre măsurile eficiente pe care trebuie să le adopte cadrul didactic pentru a asigura o mai bună
integrare a copilului cu ADHD se numără, în primul rând, realizarea unei evaluări a dificultăților și a
nevoilor copilului. Profesorul poate apela la principiile terapiei comportamentale pentru a identifica funcția
comportamentelor și pentru a interveni eficient. În acest caz, iarăși revenim la manifestarea din partea
cadrului didactic a dorinței de integrare deoarece, doar spiritul autodidact poate duce la participarea lui
voluntară la cursuri de perfecționare.
Nu în ultimul rând, profesorul trebuie să adopte o serie de măsuri cu impact direct supra bunei
desfășurări a lecției. Astfel, el trebuie să apote mereu strategia stimulării pozitive, negația să fie rară, să se
pună accent pe ceea ce afăcut bine copilul și nu pe ceea ce a greșit. Cerințele se vor formula clar și precis
evitându-se ambiguozitatea, asigurându-se că ele au fost înțelese de către copil. Păstrarea unui contact
vizual aproape permanent cu copilul în cauză este o altă măsură luată pentru reușita actului educațional. Nu
este de neglijat nici acordarea de recompense comportamentelor adecvate. Unor astfel de copii li se vor da
mai mereu diferite sarcini, iar reușita lor va fi apreciată sub diverse forme.
În ceea ce-i privește pe părinții copiilor care suferă de deficit de atentie, ei trebuie să se înarmeze cu
un bogat bagaj de cunoștințe despre aceasta afecțiune, pe care să îl completeze în mod constant, de-a lungul
luptei cu această tulburare comportamentală foarte răspândită. Cu cât părinții cunosc mai multe despre
adevăratele motive din spatele conduitei fiului sau fiicei, cu atât mai corect vor acționa în momentele-cheie.
Siguranța oferită de o informare temeinică ajută și la recăpătarea tonusului psihic, grație confortului de a
preîntâmpina situații-limită. Întocmirea unui carnet de notițe cu întrebări despre problema copilului poate
fi utilă la fiecare vizită la specialist, tot în sensul unei informări corecte și complexe.
În momentele în care comportamentul copilului devine imposibil de controlat, este crucial
autocontrolul. Crizele nervoase și iesirile agresive ale părinților nu rezolvă situațiile problematice, ci le
agravează. Cea mai bună strategie este menținerea calmului și oferirea unui exemplu demn de urmat cand
un părinte se comportă corect, deoarece copilul va avea tendința să imite conduita și să o transforme în
obișnuință.
La fel cu cadrul didactic trebuie să se concentreze doar pe aspectele pozitive, la fel și părintele va
trebui să întocmească o listă cu calități sau trăsături valoroase și unice ale copilului, listă care ajută părinții
care luptă cu deficitul de atenție să creadă cu adevărat în recuperarea copilului. Cu cât un părinte crede mai
mult în capacitatea copilului de a reveni pe un făgaș normal, cu atât vor crește șansele ca acest lucru să se
întâmple.
De asemenea, părinții trebuie să își stabilească așteptări realiste. Odată ce dau startul luptei cu ADHD-
ul, părinții se așteaptă ca micuțul să reacționeze imediat medicamentelor, psihoterapiei și strategiilor lor de
a-i corecta comportamentul. Așteptările nerealiste nu pot stârni, din nefericire, decât dezamăgire. Încrederea
în progres este importantă, însă evoluția trebuie să se desfașoare gradual, deci răbdarea este esențială. Copiii
au nevoie de liniște, rutină, atenție de la cei mari, afecțiune și înțelegere chiar și atunci când au o evoluție
normală, cu atât mai mult în cazul în care prezintă simptomele ADHD-ului.
În concluzie, incluziunea şcolară a copiilor cu ADHD se va realiza cu succes şi pe o scară largă numai
în clipa în care va exista motivaţia cadrelor didactice de a crea un mediu incluziv şi vor avea pregatirea
necesară pentru a lucra cu copii cu cerinţe educative speciale, când sistemul de învăţământ va sprijini în
mod real cadrele didactice şi când va exista o comunicare eficientă între actorii din câmpul educaţional şi
familie.

1380
 RELATIA GRĂDINITĂ-SCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR CRISTEA EMILIA

SC.”AVRAM IANCU” UNIREA, ALBA

,,Educatia este cea mai puternica arma pe care voi o puteti folosi pentru a schimba lumea” (Nelson
Mandela)

Educatia este procesul prin care se realizeaza formarea si dezvoltarea personalitatii umane a fiecarui
individ, precum si procesul de transmitere a civilizatiei generatiilor viitoare.
Sistemul de învătământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerintele si
posibilitătile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerintelor dezvoltării sociale, sistemele de învătământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a continutului, a formelor de organizare, precum si a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele institutii educative. Învătământul prescolar trebuie să realizeze educatia
prescolară având ca functie majoră formarea si dezvoltarea personalitătii copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitătile si dotările sale, în interesul său si al comunitătii sociale.
Parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o buna
colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi
canalizate asupra dezvoltarii copilului..
Cei trei termeni:grădinita, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Dezideratul invatamantului prescolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasa
a copilului, in plan fizic, psihic si social.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Copilul este implicat in viata sociala prin apartenenta sa la familie, la grupurile de joc si invatare.
Relatia dintre familie-copil-scoala se eficientizeaza prin:
• Sedinte cu parintii;
• Discutii intre cadre didactice si parinti;
• Consultatii cu parintii;
• Implicarea parintilor in actiunile scolii;
• Actiuni de voluntariat;
Familia
„Familia este cea mai elementara forma de organizare a societatii. Fiind prima comunitate de care se
ataseaza un individ, cat si prima autoritate careia i se supune, ea stabileste valorile fundamentale ale
societatii”.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,

1381
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit I., „Sisteme de instruire alternative si complementare. Structuri, stiluri si strategii”,
Ed.Aramis, Bucuresti, 2002.
2. Revista Invatamantului prescolar”, nr.1-2/2006, MEC-Institutul de Stiinte ale Educatiei. pag.97.
3. www.asociatia profesorilor.ro/educatia-fara-frontiere.

1382
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-
SOCIETATE

PROF. CRISTEA LOREDANA ELENA

GPP ~DUMBRAVA MINUNATA~ SLOBOZIA

Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai existentei sale. In aceasta interactiune, el
asimileaza normele si valorile societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umana. Procesul de integrare in societate incepe in familie din timpul copilariei mici, cand
intervin primele contacte sociale si experiente de viata (socializarea primara sau socializare de baza), si
continua de-a lungul vietii omului, odata cu dobandirea unor statusuri si roluri succesive (socializare
continua sau secundara). Familia reprezinta mediul in care copilul invata si exerseaza comportamentele
sociale, sa se descopere pe sine si pe cei din jur, se familiarizeaza cu sistemul valorilor sociale si culturale.
Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei copilului.
Rezultatele unor cercetari recente au demonstrat ca dezvoltarea copilului este influentata in proportie
de peste 70% de catre familie. Responsabilitatea cresterii copilului revine cu prioritate parintilor, care ofera
copilului ingrijirile de baza, siguranta, caldura emotionala, indrumare, intelegere.
Primele deprinderi de viata sanatoasa ale copilului sunt dezvoltate in familie (deprinderi igienice, de
alimentatie sanatoasa), acestea constituie suportul dezvoltarii ulterioare si isi pun amprenta asupra intregii
personalitati.
Tot in familie, copilul isi insuseste limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimarii depinde de modelele oferite de parinti, de felul in care acestia interactioneaza si ii solicita pe
copii.
Educatia din familie a copilului se va continua cu cea din gradinita. Activitatea educativa din gradinita
nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita asupra copilului si mai ales, de cea
din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune coerenta, complexa si unitara a
gradinitei si familiei.
Instituţiile bine determinate ale societăţii, şcoala, familia şi comunitatea, joacă diferite roluri în
creşterea şi dezvoltarea fiinţei umane. Pentru valorizarea maximală a acestora pledează instituirea
parteneriatului educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educativ.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei aliante pentru atingerea unor obiective comune.
Pentru ca parteneriatul sa functioneze este nevoie de respect, incredere reciproca, consens cu privire la
scopurile actiunii si strategiilor de atingere a acestora si de asumarea in comun a drepturilor si
responsabilitatilor.
Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima experienta relationala si de colaborare a
parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei mai multi parinti manifesta deschidere,
dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla ca realizarea unui parteneriat sa fie
impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei implicati.
Colaborarea cu scoala este foarte importanta intrucat in aceasta institutie va continua educatia
copilului. Parteneriatul dintre cele doua – scoala si gradinita – are ca scop primordial identificarea celor
mai eficiente cai de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza
Prin schimburi de experienta intre invatatori si educatori (lectii deschise, mese rotunde, ateliere de
lucru etc.), activitati comune la care sa participe copiii si parintii (vizite la scoala, proiecte educative de
genul „Saptamana lecturii“, „Ziua portilor deschise“ , „Scolar pentru o zi“ etc.). Cooperarea profesor-
părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la gestiunea şcolii.
Prin crearea parteneriatului gradinita–familie–comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai
bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.
Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si
intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative.
Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in educatia
morala si comunitara a copilului.

1383
 Proiectele de parteneriat educaţional cu Poliţia au ca argument educaţia copiilor pentru cetăţenie
democratică în vederea formării unor cetăţeni activi şi responsabili.
Un real PARTENERIAT nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat de părinte şi director, este
relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea, este succesul şi eşecul, este
zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.
Colaborarea cu alte instituţii nu este întotdeauna uşoară, unii răspund pozitiv, alţii nu. Este parte a
rolului şcolii să ajungă la comunitate, să încurajeze şi să convingă organizaţiile să se implice; uneori
oamenii vor rezista din cauza a ceea ce văd ca graniţe profesionale.
În devenirea personalităţii elevului, comunicarea permanentă, colaborarea şi cooperarea
factorilor educaţionali reprezintă o prioritate, materializându-se în avantaje oferite de instituţii în formarea
sa, în spiritul valorii societăţii în care trăieşte.

,,Succesul, în mare parte, stă în voinţa de a învinge; să ne străduim deci şi să stăruim.” (Seneca)

Bibilografie :
- Înv. Nicoleta Beznea, art. ,,Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional”, coord./ editori
Învăţământul primar-revistă dedicată cadrelor didactice/ nr.1-2/ 2005
- Inst. Ionela Petrosel , ,,Despre parteneriatul educational” ( sursa Internet)
-Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
-Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
-Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000,Corint,
Bucureşti, 2000;
- Claff Gogfrey,Ghid pentru cadrele didactice, ,,Parteneriat şcoală-familie-comunitate ”, Editura
Didactică şi Pedagogică , R.A., Bucureşti, 2007
-Cristiana Boca (coord.), Irinela Nicolae, Ana Secrieru, Doina-Olga Ştefănescu. - Bucureşti 2009:
Educaţia 2000+, 2009, ,,Împreună pentru copii : grădiniţa şi comunitatea”;

1384
 ÎMPREUNĂ PENTRU VIITORUL COPIILOR NOȘTRI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: CRISTEA LUCREȚIA

GRĂDINIȚA CU P.N. VLĂDENI

Grădinița noastră este o grădiniţă apreciată de părinţi şi copii, suntem un colectiv a cărui
principală calitate este dorinţa de FOARTE BINE, materializată prin muncă.
Asigurarea unor condiţii de înaltă calitate de educare şi trai ale copiilor reprezintă o prioritate a echipei
manageriale, iar oferta educaţională este atractivă prin includerea unor activităţi opţionale: engleza ,
muzică, dans. Programul grădiniţei este adaptat cerinţelor şi nevoilor părinţilor.
Vom fi cei ce vom promova în continuare educaţia bunului simţ şi al dorinţei de foarte bine. Climatul
afectiv și relațiile interpersonale din unitate sunt propice desfășurării unui demers instructiv-educativ
eficient. Se urmărește in permanență crearea unor structuri participative în care să fie reprezentate toate
grupurile de interes ale grădiniței. Echipa profesională a unității are o relație activă cu mediul social,
asigurând un parteneriat efectiv și o implicare complexă și profundă a comunității în grădinită și a grădiniței
în comunitate.
Ideile noi și propunerile sunt analizate, încurajate și promovate în colectivul didactic. Eforturile
grădiniței alături de părinți și comunitatea locală sunt îndreptate spre sprijinirea copiilor pentru parcurgerea
cu ritmicitate a cel puțin doi ani de grădiniță înainte de școlarizare.
Elaborarea planului de comunicare instituțională al grădiniței vizează promovarea unei colaborări
reale, active și eficiente între grădiniță și reprezentanții comunității , cu comitetele de parinți, agenți
economici și alți factori educaționali : ISJ, CCD, CDI.,cât și stimularea comunicării interpersonale la nivelul
gradiniței, dar și între unitate și comunitate în vederea încurajării în stabilirea identității de sine.
Implicarea părinţilor în activitatea preşcolară este în beneficiul copiilor, al familiei şi al calităţii
actului educaţional.
Dezvoltarea personalităţii copilului este un proces complex, care se desfăşoară în timp şi presupune
acţiunea simultană a eredităţii, a educaţiei şi a mediului.
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte
încă din perioada grădiniţei. Implicarea familiei în cadrul programului desfăşurat în grădiniţă este esenţială
pentru îmbogăţirea mediului stimulativ, fixarea şi lărgirea cunoştinţelor asimilate în sala de grupă.
Familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia
indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale.
Şcoala nu-şi poate îndeplini menirea educativă fără a avea sprijinul familiei.
De fapt, finalitatea activităţii desfăşurate în grădiniţă/şcoală este reprezentată de copilul apt să facă
faţă nevoilor sociale, să se integreze armonios în societate, să fie cât mai util comunităţii de care aparţine.
Acest deziderat nu poate fi atins fără a fi implicat un partener vital al actului instructiv-educativ, adică
familia.
Dupa cum bine se ştie, familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe în
familie, de aceea legătura dintre gradiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă, iar educatorul să
cunoască foarte bine mediul de viaţă al copilului pentru a putea colabora.
Parteneriatul dinte grădiniţă şi familie organizat corect duce la o educaţie solidă, fără pericolul de
eşec şcolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar
prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial.
Parteneriatul grădiniţă – familie, acţiunile pe care aceştia le desfăşoară, continuarea de către familie
a activităţilor desfăşurate în grădiniţă nu fac decât să ducă la o mai bună formare a preşcolarului ce urmează
a se forma pentru viaţa de adult.
Gradinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copiilor. Vârsta preșcolară este vârsta
celor mai importante achiziții (psihice, socio-emoționale, motorii) care lasă profunde urme asupra
personalității în devenire, educatorul și părinții având roluri importante în împlinirea omului ca om.
Toate aceste motivații conduc spre realizarea unui parteneriat real, activ, cu implicare susținută a
familiei, pentru interesul comun tuturor - copilul.
La nivelul învăţământului preşcolar se înregistrează câteva dificultăţi: resurse financiare alocate mult
prea mici pentru nevoile existente, slaba diversificare a dotărilor, deficienţe în plan administrativ. Aceste

1385
dificultăţi pun în evidentă nevoia de sprijin din partea comunităţii, dar şi din partea educatoarelor o şi mai
mare implicare, care să stabilească punţi de colaborare cu diferiţi actori din comunitate. Mă refer la
implicarea lor în derularea unor parteneriate care să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare a
procesului educaţional şi la creşterea calităţii acestuia. În fapt este o responsabilitate pe care o au diferitele
instituţii de a contribui la efortul educativ şi de a sprijini grădiniţa. În cadrul acţiunii de reformare a
sistemului de învăţământ şi reaşezare a lui pe baze moderne, se subliniază tot mai intens ideea
parteneriatelor educaţionale, ce creează oportunităţi de cooperare, consultare, comunicare, conlucrare în
vederea atingerii unui scop comun.
Şcoala este o ogranizaţie care dezvoltă o cultură bogată şi diversificată. Orice încercare de perfecţionare a
activităţilor şcolare trebuie să pornească de la cunoaşterea culturii şcolii aşa cum se manifestă ea la nivelul
managerilor, al profesorilor şi al elevilor.
Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă
posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspect psihosocial, asigurând funcţionarea
normală a colectivului, indiferent de mărimea şi natura sa.
În urma consultărilor reciproce, a nevoilor resimţite de ambii parteneri s-a stabilit un acord între
unităţile de învăţământ implicate. Acest parteneriat se naşte dintr-o serie de neajunsuri întâmpinate cum ar
fi: relaţia sporadică dintre şcoală şi grădiniţă, necunoaşterea suficientă a prevederilor celor două instituţii,
neconcordanţa de cerinţe, dezorientarea părinţilor în ce priveşte cerinţele scolii, nehotărârea lor cu privire
la înscrierea copiilor la şcoală.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-
comunitate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-comunitate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru copii, părinţi dar şi pentru membrii comunităţii .

Bibliografie:
1. Bunescu, G. , Alecu, G. , Badea, D. , Educaţia părinţilor, Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997
2. Cristea, S. ,Pedagogie generală, Managementul educației, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1996
3. Neamţu, Cristina, Gherguţ, Alois, Psihopedagogie specială , Polirom, Iaşi, 2000.

1386
 ÎMPREUNĂ, PENTRU O EDUCAȚIE DE CALITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR, CRISTEA MIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ LUCEAFĂRUL, BUCUREȘTI

Nici un om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciţii; nici un om nu învaţă a

judeca citind judecăţile gata scrise de alţii, ci judecând singur şi dându-şi seama de natura lucrurilor.
(Mihai Eminescu)

Am trecut prin multe reforme ale sistemului educațional, sau printr-o reformă care pare să nu se mai
încheie. Schimbările rapide au bulversat toți factorii implicati: elevi, profesori și părinți în egală măsură.
Am încercat să ne adaptăm la aceste schimbări și am luat ce era mai bun din fiecare.
Noua educație are obligația de a avea în vedere complexitatea rolurilor pe care le va juca copilul/
elevul în societatea viitoare. De la ființa autonomă, membru al unei colectivități, la acela de subiect al
multiplelor experiențe de viață care îl vor ajuta să devină un membru integru al societății el trebuie să facă
față cu succes. Pentru aceasta are nevoie de o educație care să-l conducă spre conștientizare, cooperare,
adaptare în lumea aceasta schimbătoare.
Pentru realizarea acestor obiective este nevoie de schimbări în aplicarea curriculum-ului, de
adaptarea acestuia la nevoile reale ale copilului. Un rol important în aceste demersuri îi revine pedagogului,
profesorului de la clasă ( educatorului, învățătorului, profesorului). El este în măsură să adapteze
conținuturile în funcție de nivelul competențelor fiecărui elev. Rolul părinților este, de asemenea, extrem
de important. Misiunea lor este să le fie aproape, să-i sprijine, să îi învețe să depună efort pentru lucrurile
pe care și le doresc, să le ,, educe” răbdarea. Un copil care primește totul ,,de-a gata” , va avea dificultăți în
realizarea sarcinilor în procesul educativ. Renunță ușor când trebuie să rezolve o problemă la matematică,
atunci când nu ajunge la rezultat atât de repede pe cât și-ar dori, este demoralizat și își pierde încrederea în
forțele proprii. Gestionarea emoțiilor îi împiedică să rezolve sarcini foarte ușoare, de altfel.
Un mijloc eficient pentru sprijinirea elevilor pe tot traseul educațional este colaborarea între factorii
responsabili de educația acestora: școala, familia și comunitatea. A apărut așadar de-a lungul timpului
necesitatea promovării unei politici parteneriale bine fundamentate, care să implementeze programe de
activități pe termen scurt și mediu, în raport cu particularitățile specifice fiecărei unități școlare. Trebuie
avut în vedere că parteneriatele școală – familie – comunitate sunt eficiente în măsura în care ajung să
depășească obiectivele unui program și se transform într-un stil de viață al comunității școlare formate din
elevi, profesori, părinți și membrii comunității locale.
Perfecţionarea abilităţilor şcolare ale elevilor, îmbunătăţirea programelor de studiu și climatului
şcolar, îmbunătăţirea abilităţilor educaţionale ale părinţilor, dezvoltarea abilităţilor de lideri ale părinţilor,
conectarea familiilor cu membrii şcolii și ai comunităţii, stimularea serviciului comunității în folosul
şcolilor, oferirea unor servicii şi suport familiilor şi crearea un mediu mai sigur în şcoli – sunt exemple
grăitoare pentru susținerea ideii de într-ajutorare reciprocă.(RădulescuE.) Părinții care participă la
programele educaționale inițiate de școală vor putea aprecia mai bine abilitățile și aptitudinile copiilor,
problemele și posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul învățării. (Ciolan L.) Prin activitatea în
parteneriat cu părinții, cadrul didactic își asigură un sprijin în propria activitate. Învățându-i pe părinți să se
implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacțunile și relațiile dintre părinți și copii. Prin cooperare
reală și comunicare cu părinții, școala pune bazele unei unități de decizie și acțiune între cei doi factori. De
asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor problemă, a conflictelor posibile și a situațiilor
de risc în dezvoltarea copilului. Pe de o parte, familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte,
aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie.
Una din însuşirile caracteristice psihologiei părinţilor este năzuinţa de a-şi vedea copii mari, bine instruiţi
şi bine formaţi pentru viaţă. Pe fundalul unui orizont larg de înţelegere a rolului pe care îl joacă părinţii în
viaţa socială, dar şi în viaţa de familie, finalităţile educaţionale vor dobândi un grad mai mare de
conştientizare.
Parteneriatul este o relaţie stabilă între persoane sau instituţii care participă cu anumite resurse pentru
atingerea unui scop comun; este o relaţie de egalitate stabilită în baza unor acorduri semnate, ambii parteneri
având dreptul de a evalua gradul de atingere a obiectivelor şi modul de gestionare a resurselor: comunicarea

1387
este permanentă, responsabilităţile, succesele riscurile sau eşecurile fiind asumate deopotrivă; presupune
strategii de cooperare pe termen lung cu o flexibilitate scăzută datorită scopului comun. (Alecu S.)

1388
 SISTEME DE ÎNVĂŢĂMÂNT

CRISTESCU-POPESCU ECATERINA

Sistemul de învăţământ reprezintă un subsistem al sistemului social,acesta fiind subordonat şi integrat

în cadrul şi structura generală a societăţii, neavând doar o structură internă, ci supunându-se şi unor
impulsuri sociale externe. Sistemul de învăţământ, privit ca un întreg, se referă, în mod fundamental, la
organizarea sub formă instituţională a învăţământului. Mai trebuie spus că sistemul de învăţământ are un
caracter naţional şi istoric, cu alte cuvinte, evoluează şi se dezvoltă în raport cu dezvoltarea materială şi
specificul cultural al fiecărei ţări. Prin urmare, există caracteristici comune între sistemele de învăţământ
dintre diferitele ţări, caracteristici şi deosebiri ce sunt legate de condiţiile economice, sociale şi culturale
din respectiva ţară.Concluzionând, vom spune că învăţământul, înţeles sub forma de organism
instituţional,nu poate fi considerat ca având doar o structură internă, ca rezultat al interacţiunilor dintre
componentele sale, ci el este supus unor presiuni sociale ce funcţionează independent şi în interacţiune,
urmărind realizarea unor obiective educative.
Danemarca are cel mai eficient şi mai bine structurat sistem de învăţământ. Folkeskole (şcoala
primară) care constituie prima parte a învăţământului secundar, cuprinde un an preşcolar opţional, urmat
de nouă ani de studii obligatorii şi un al zecelea an care este opţional. După cei 9-10 ani de studiu ai şcolii
primare elevii pot opta pentru Gymnasium (şcoli teoretice) care le oferă o educaţie completă si a cărui
diplomă de absolvire le este necesară pentru admiterea la facultate. Învăţământul secundar superior este de
orientare generală sau profesională. Este împărţit în trei mari ramuri cu o perioadă de studii cuprinsă între
2-5 ani în funcţie de ramura. Aceste ramuri sunt:Gymnasium (şcoli teoretice),Şcoli tehnice şi
comerciale,Şcoli de formare şi educaţie profesională.Aceste şcoli se adresează copiilor cu vârste cuprinse
între 16-19 ani şi poartă denumireade “Ungdomsuddannelser” (programe educaţionale pentru tineret).
Instruirea pentru examinările tehnice şi comerciale se desfăşoara exclusiv în şcoală. În urma unui examen
elevii se pot transfera la aceste şcoli direct din Folkeskole. Învăţământul superior în Danemarca înclude atât
cursuri de pregatire academică cât şi o serie de cursuri non-academice de scurtă durată.Diploma de studii
superioare este dobândită în cadrul Universiteter (Universităţii) şi Hojere Læreanstalter (Instituţii de
învăţământ superior). Ultima oferă cursuri de formare specializate până la nivel universitar. Danemarca are
un sistem universitar bine dezvoltat.
Există diferenţe între universităţi,universităţi tehnice şi alte instituţii de învăţământ superior. Sunt
cursuri de scurtă durată (până la3 ani), de durată medie (3-4 ani) şi studii de lungă durată (peste 4
ani).Evaluările deţin un loc secundar în priorităţile invăţământului obligatoriu. Totul este conceput astfel
încât să fie evitate situaţiile stresante atât pentru elevi, profesori sau directorul de şcoală.Rezultatele
evaluărilor nu sunt făcute cunoscute elevilor şi părinţilor ci doar profesorilor cu scop de concepere a
planurilor de ameliorare pentru elevii cu dificultăţi de învăţare.Acceptarea insuccesului şi critica sunt
considerate ineficiente, demotivante. Abordarea pozitivă a oricărui aspect este considerată strategia
eficientă.
În Danemarca, testarea naţională a fost introdusă în 1975 şi implementată complet în2010 . Acest tip
de testare a fost adăugat la sistemul naţional de evaluare,în scopul de a monitoriza progresele şi rezultatele
elevilor şi de a produce informaţii relevanteastfel încât profesorii să poată satisface nevoile elevilor mai
eficient, iar şcolile să-şi îmbunătăţească calitatea educaţiei. Obiectivul este de a combina modelele
tradiţionale demonitorizare de sus în jos cu abordările de jos în sus ale evaluării elevilor la nivelul şcolii,
astfelîncât calitatea învăţământului este măsurată mai eficient şi astfel îmbunătăţită. Danemarca începe
testarea în al doilea an de şcoală, utilizând instrumente standardizate mai des decât celelalte ţări-alegând,
de asemenea, să testeze un număr foarte mare de materii.
Comparativ cu ţările europene, sistemul de învăţământ din România are atât avantaje cât şi
dezavantaje. Avantajele sunt începând de la gratuitatea învăţământului obligatoriu şi asigurareamanualelor
în această perioadă, până la sistemul de burse acordate, sistemul de notare şi de examinare finală dar şi
organizarea orelor de curs. Astfel dacă în România, pe tot parcursul perioadei de învăţământ obligatoriu
resursele bibliografice sunt distribuite gratuit, în Italia nici înînvăţământul primar nu sunt asigurate
manualele şcolare, astfel încât achiziţionarea acestora ,revine în sarcina părinţilor. O diferenţă mare între
sistemul de organizare a orelor de curs în România şi în Italia este aceea că deşi elevii pot avea şi şapte ore

1389
aceştia ,au o singură recreaţie de 20 de minute, iar ora de curs durează 55 de minute, în condiţiile în care în
România orele de curs durează 50 de minute urmate de pauze de 10 minute. Un mic avantaj îl constituie
pentru România şi Examenul de Bacalaureat, întrucât comparativ cu celelalte ţări, are un grad de dificultate
al subiectelor crescător, astfel încât să poată fi luat nu doar de cei cu performanţe şcolare ridicate. Sistemul
de notare al României este mai permisiv, nota de trecere fiind 5, atât la materiile din timpul anului, cât şi la
examene, exceptândExamenul de Bacalaureat a cărei medie trebuie să fie peste 6. (în Italia este 6) De
asemenea sistemul nostru de învăţământ prezintă şi dezavantaje.
În Portugalia, la universităţi, îţi sunt oferite resurse informatice cu mult mai multe decât în România
dar şi instrumente necesare, respectiv laptop-uri cu conexiune la internet pe tot parcusul cursurilor. Pentru
sistemul de învăţământ din România , un alt dezavantaj îl reprezintă metodele de predare aplicate în şcoli,
întrucât de cele mai multe ori ele se bazează pe multe informaţii teoretice prezentate doar de profesor,
comparativ cu celelalte ţări în care sunt folosite pentru predare: videoproiectoare, table inteligente şi se
bazează foarte mult pe formarea spirituluide lucru în echipă, de competenţe în ceea ce priveşte prezentările
publice, în faţa colegilor, de formare a unei gândiri mai mult practice şi mai puţin teoretice ca în cazul
României.
Analizând obiectiv sistemul de învăţământ românesc atât prin prisma rezultatelor obţinute cu ocazia
participării la concursurile internaţionale cât şi a bagajului de cunoştinţe generale cu care elevul porneşte
din şcoală în viaţă o să observăm faptul că situaţia n-ar trebui deloc prezentată în tonuri cenuşii. În “buna”
tradiţie postrevoluţionară avem tendinţa de a nega, de a huli tot ceea ce este românesc, neoccidental, chiar
dacă, în timp, strădania dascălilor şi-a dovedit eficienţa. Generaţii după generaţii, din băncile mai puţin
moderne ale şcolii româneşti, s-au ridicat astronauţi, medici, ingineri, filosofi, muncitori apreciaţi şi căutaţi
în intreaga lume. E trist să observăm cu câtă abnegaţie, armata de reporteri, redactori, ziaristi, se străduieste,
pe un ton atotcunoscător să declare falimentul învătământului românesc, uitând cu desăvârşire faptul că şi
dânşii, la rândul lor sunt produsul aceluiaşi sistem mult hulit. Dominaţi de un nejustificat complex de
inferioritate faţă de valorile occidentale s-a ajuns în faza în care toată lumea formulează judecăţi de valoare
cu privire la starea sistemului de învăţământ, fără a avea expertiza necesară. S-a ajuns în faza în care toată
lumea oferă sfaturi, soluţii pentru salvarea învăţământului, despre curricula şcolară, manuale, competenţa
dascălilor. Presiunea la care a fost supus sistemul de învăţământ a obligat factorii decizionali din cadrul
sistemului să caute permanent să aducă modificări, copiind modelele altor ţări.

1390
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERĂ - ȘCOALA SPANIOLĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: CROITORU ELENA ADRIANA

GRĂDINIȚA P.P. ”MATEIAȘ BRÂNCOVEANU”
FĂGĂRAȘ, JUD. BRAȘOV

Se știe foarte bine faptul că, după 1990, românii au început să migreze în țările din Europa, pentru
un trai mai bun. Și eu am fost unul din românii care au plecat din țară, pentru a face bani și a avea un trai
mai decent, astfel am ajuns în anul 2003 în Spania. Am fost profund impresionată de stilul lor de viață, de
cultura lor, dar în mod deosebit m-a impresionat sistemul de învățământ. Cunoscând rigorile sistemului
nostru de învățământ, unde școala era școală, acolo totul era relaxant, lejer, centrat pe dezvoltarea generală
a copiilor și abia mai târziu se aprofundau materiile , iar elevii optau pentru domeniul în care doreau să se
specializeze.
Încă de la 4 luni, copiii pot fi înscriși la ”guarderie” (creșă) până la 3 ani. Guarderia nu este
obligatorie, se plătește, dar o mare parte din costuri sunt subvenționate de stat. Programul este de la ora
6.00 – 17.00. Acolo dorm și au două mese asigurate. De la vârsta de 3 anise intră în stadiul ”infantil” –
grădinița, astfel:
 3 – 4 ani – primaria infantil
 4 – 5 ani – secundaria infantil
 5 – 6 ani – tercero infantil.
La fel ca și guarderia nici ciclul infantil nu este obligatoriu, însă este recomandat și se insistă foarte
mult pe înscrierea copiilor în sistem. Tocmai de aceea este gratuit, iar manualele și materialele de lucru sunt
subvenționate de către stat. În acest stadiu, copiii sunt pregătiți pentru stadiul primar, învață să scrie și să
citească, se acomoează cu ideea de ”clasă”, iar prin joc și joacă sunt învățați să respecte reguli care îi
pregătesc pentru următorul nivel. Programul începe la ora 9.00 și se termină la ora 14.00. Este o pauză de
masă de la ora 10.30 – 11.00. După program există posibilitatea de a rămâne la ”comedor” (masă) până la
ora 15.30. Copiii primesc o masă caldă, care se plătește parțial, restul fiind subvenționată.
Sistemul spaniol de învățământ preuniversitar este obligatoriu pentru copiii cu vârsta cuprinsă între
6 și 16 ani. Acesta cuprinde:
 Învățământul primar obligatoriu – de la 6 la 12 ani și este format din 3 cicluri de studiu de câte 2 ani fiecare
 Învățământul secundar obligatoriu – clasele 7 – 10 – se desfășoară pe durata a 4 ani și este format din 2
cicluri – respectiv primi trei ani și al 4- lea an , respectiv clasa a 10 –a.
 Bacalaureatul – opțional – clasele 11 și 12.
După finalizarea ciclului secundar care este obligatoriu, elevii pot continua studiile liceale încă 2 ani
și pot obține titlul de ”Bachiller”. Acest program de 2 ani poate cuprinde: parte de curriculum de bază, cu
materii obligatori și o parte ce permite alegera unei specializări (arte, natură și științe, științe și inginerie,
științe sociale, științe umaniste).
După școală, există ”comedorul” și ”ludoteca”, un program afterschool gratuit, unde copiii își fac
temele în prezența unui cadru didactic, se joacă sau au diverse activități. Ludoteca începe la ora 14.00/15.30
( pentru cei care merg la masă) și durează până la ora 18.30. Un mare plus al învățământului spaniol este
posibilitatea de a lăsa copiii gratuit în instituția de învățământ până la 9,5 ore. Astfel, părinții care au joburi
cu normă întreagă nu stau cu grija copilului, iar copilul crește într-un mediu echilibrat, unde învață și se
joacă, în afara programului școlar impus.
Comunicarea cu școala se face direct și prin intermediul grupurilor pa Whataap. În ”primaria”copiii
mai au și agendă de comunicare, un caiețel în care scriu doar părinții și profesorul informațiile pe care
doresc să și le transmită. În cazul în care copilul întârzie sau trebuie să plece mai devreme, se discută cu
responsabilul școlii și nu sunt probleme. Absențele nemotivate nu sunt permise.
În ceea ce privește evaluarea, în ciclul infantil, la fiecare final de semestru, elevii primesc o evaluare
personală, o caracterizare în care sunt indicate progresele copilului, precum și aspectele la care mai pot fi
aduse înbunătățiri. La ciclul primar și secundar, părinții primesc o înștințare școlară cu calificativele pentru
fiecare materie:
 Insuficient – 1-4
 Suficient – 5

1391
  Bine – 6
 Notable – 7-8
 Sobresaliente – 9-10
Se dau teme, dar foarte puține, iar acasaă nu se învață suplimentar. Școala are un psiholog de serviciu
permanent prezent, care, la nevoie, discută cu elevii și părinții.
Siguranța în școală este extrem de ridicată. Profesorii sunt prezenți în grupurile de elevi și în pauză ,
iar copiii sunt atrași în jocuri și activități de grup, pentru a evita eventualele violențe.

1392
 IMPORTANȚA MEDIULUI SOCIO-FAMILIAL ÎN DEZVOLTAREA
COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR: SILVIA CRUCERU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ION MAREȘ VULCANA –BĂI
DÂMBOVIȚA

Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei.

Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.
A.S. Makarenko

Unitatea de acțiune a școlii și a familiei este o cerință de bază pentru buna educație a copiilor.
Familia este primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de
practica educaţional instituţionalizată . Ea este prima şcoală a copilului şi contribuţia pe care o are la
educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuna activitatea şcolii. Din perspectiva sociologică, familia este
instituţia fundamentală în toate societăţile și îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi
dorinţelor sale. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate.
Jan Amos Comenius menţiona că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi
societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin,
totuşi, cele mai relevante funcţii:
• Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului
• Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului
• Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a
copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere încurajarea tentaţiei copilului
pentru autoeducaţie
• Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Fără implicarea acestora,
şcoala nu poate atinge obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competente ar fi cadrele didactice. Părinţii
trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să
fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că
societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului.
Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea
părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze
deloc de rezultatele acestuia.
Pentru conturarea unei personalităţi de succes, cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să
aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.

1393
 Bibliografie
A.S.Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.S.P.,Bucureşti , 1961
Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E.D.P., R.A., 1997;
Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992;

1394
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRADINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE,
SOCIETATE

PROF. CSABAI TUNDE,

LICEUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC SZENT LASZLO, ORADEA

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să urmărească formarea și
dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în
interesul său și al comunității sociale.
Cu toate acestea, complexitatea actului educațional, a realității umane și sociale contemporane,
precum și sarcinile tot mai dificile cărora trebuie să le facă față procesul educațional duce către concluzia
că deciziile, acțiunile și rezultatele educației nu mai pot fi realizate decât în comunitatea de opțiuni dintre
mediile responsabile – familie, școală și societate.
Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
opțiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este necesară dezvoltarea unui nou concept care să întărească
schimbarea în relațiile școală - familie. Acest concept este parteneriatul educațional, unul dintre cuvintele
cheie ale pedagogiei contemporane, o formă de comunicare, cooperare si colaborare dintre instituții și
agenți educaționali, în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional.
Parteneriatul educațional se realizează între: instituțiile educației ( familie, școală și comunitate),
agenți educaționali (copil, părinți, cadre didactice, specialiști în rezolvarea unor probleme educaționale -
psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuți, etc.), membrii ai comunității cu influență asupra creșterii,
educării și dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentantii ai politiei, etc.) .
În zilele noastre, relația educator - copil are sensuri noi, este o relație de colaborare, datorită
aspectelor ei de conducere democratică și flexibilității în luarea deciziilor. Nu numai copilul învață și se
dezvoltă sub influența educatorului, ci și acesta se formează și se transformă prin relație educativă.
Rezolvarea fiecărei probleme educative adaugă competențe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic
de tip reflexiv, creator și dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generație, va găsi răspuns la
noile întrebări.
La fel de importantă este și relația dintre părinți, copii și comunitățile care se influențează reciproc.
Mediul în care trăiescpoate sprijini sau devia viețile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate să
se comporte ca o sursă de forță și siguranță sau ca un fundament al dezvoltării.
Părinții pot influența comunitatea ca indivizi sau ca membri ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunității și la fixarea priorităților sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituții
bine determinate ale societății – familia, școala și comunitatea. În momentele diferite ale creșterii,
dezvoltării și devenirii ființei umane, fiecare dintre aceste instituții sociale are rol important. Mai mult, azi,
este tot mai pregnantă nevoia unui parteneriat educațional între acestea, în favoarea unei educații eficiente
pentru individ și societate.
În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învățare, instituția școlară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin în favoarea copilului și a familiei. În același timp, este nevoie de activități de susținere
în afara grupei și de activități de sprijin atât a copilului aflat în situații dificile sau de risc, cât și a familiei.
Structurile de sprijin ale instituției scolare merg pe linia cabinetelor de asistență psihopedagogică, de
consiliere, de rezolvare a unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesională) și a
centrelor de resurse pentru familie. Se dezvoltă astfel la acest nivel, programe specifice de sprijin
individualizat și de grup pentru copii, părinți și cadre didactice.
Grădinița eficientă este cea care realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea și respectarea
identității sale, cu familia- prin cunoașterea importanței acesteia și atragerea în procesul didactic cu toate
resursele educative ale societății, pe care le identifică, le implică și le folosește activ. Identificând și
valorizând dimensiunea personală a individului, realizăm însă, nevoia valorizării și aprecierii familiei ca un

1395
mediu primordial și afectiv necesar formării individuale. Familia trebuie sprijinită în educația tinerei
generații. Pe parcursul vârstelor școlare, familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și
stimulare.Colaborarea dintre instituția de învățământ și familie presupune o comunicare efectivă și
eficientă, o unitate de cerințe și o unitate de acțiune, când este vorba de interesul copilului.
Se recunoaște tot mai mult influența și a altor instituții din comunitate asupra informării și formării
copilului.Astfel, colaborarea cu poliția se poate realiza prin activități susținute de polițiști, prin educație
rutieră, civică etc. Brigada de pompieri se poate implica în informarea și îndrumarea cadrelor didactice și
a copiilor.Primăria este, la rândul ei, principalul factor al comunității locale, care sprijină instituțiile școlare.
Astăz,i se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca formă de unificare, sprijin și
asistență a influențelor educativ-formale. Experiența dovedește că o atmosferă destinsă între agenții
educaționali facilitează învățarea. Există o rețea complexă de relații în cadrul unei instituții școlare, care
are un impact deosebit asupra educației copiilor.

1396
 SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

PROF. CUCU LUMINIȚA DUMITRA

„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce
poate fi schimbat, și mai ales înțelepciunea de a deosebi între cele două”.
Marcus Aurelius
Sistemul de învățământ este organizat diferit în fiecare țară în parte. În timp ce în unele țări, sistemul
educațional este axat pe stimularea creativității elevilor și pe formarea acestora ca specialiști, în altele,
cadrele didactice se străduiesc să stimuleze și să încurajeze copiii să-și descopere propriile pasiuni,să
găsească resurse proprii pentru a se autoeduca și a se descurca mai bine la școală. Programele de formare
profesională ar trebui să permită dobândirea competenţelor de care cetăţenii au nevoie pentru a fi
competitivi pe piaţa mondială a muncii.Am ales să prezint în acest material, patru sisteme de învățământ,
considerate ca fiind modele.
Sistemul de învațământ din Japonia
Învățământul japonez este un sistem educațional evoluat și performant.
Cheia succesului învățământului din Țara Soarelui Răsare este, înainte de orice, respectul copiilor
față de școală și al profesorilor față de catedră. Profesorii au datoria, dincolo de a le preda copiilor noțiuni
elementare de studiu, de a-i transforma în cetățeni model ai țării.
Aceștia sunt direct responsabili de modul în care activează copiii în societate. Copiii japonezi învață,
prin modul în care este structurat sistemul educațional, să fie responsabili și harnici. Sunt implicați constant
în activități extracurriculare cu rol important în deprinderea bunelor maniere și în formarea unor aptitudini
esențiale la maturitate.
Fac curățenie în școală, servesc la mese și spală vase. Copiii încep școala la vârsta de 6 ani, iar primele
9 clase sunt obligatorii.
Sistemul de învațământ din Finlanda
Sistemul de învațământ din Finlanda este considerat cel mai bun și evoluat din întreaga lume, scoțând
pe bandă rulantă absolvenți și profesioniști de calibru, cu cariere spectaculoase în intreaga lume. Sistemul
educațional finlandez are la bază câteva principii tradiționale, de la care nu se abate și care-l face să rămână,
de foarte mult timp, unul dintre cele mai performante sisteme de învățământ din lume. Potrivit unei analize
realizate de BBC, finlandezii prețuiesc foarte mult meseria de profesor, au programe educaționale
competitive și inclusiv profesorii de școală primară au cel puțin studii de masterat. Un alt aspect care
deosebește Finlanda de alte țări este faptul că municipalitățile și chiar școlile au posibilitatea de a modifica
programa școlară națională.
Fiecare copil are șanse egale în școlile finlandeze, întrucât nu se fac diferențe sau discriminări în
funcție de factori precum statut social, rasă sau regiune. Copiii finlandezi sunt încurajați de mici să fie
independenți si să se descurce prin propriile forțe, iar principalele materii pe care pun accentul sunt limba
maternă, matematica și engleza.
Acestea sunt considerate materii de bază pentru formarea intelectuală viitoare a copiilor. În rest,
celelalte materii sunt similare cu cele din alte părți ale lumii. Spre deosebire de alte sisteme de învățământ,
în cel finlandez, orele de clasa sunt scurte, dar foarte concentrate și bazate pe participarea activă a elevilor.
Nu se pune accentul pe predarea teoretică, ci pe implicarea copiilor în procesul pedagogic,
considerându-se că acesta este cel mai eficient mod prin care copiii reușesc să înțeleagă și să rețină eficient
noțiunile care le sunt predate.
Deși orele sunt mai scurte și mai intense, copiii finlandezi au mai multe teme pentru acasă decât alți
elevi, pe care le tratează cu foarte mare seriozitate. Nerealizarea temelor și copiatul la examene sunt văzute
ca fiind acte blamabile și rușinoase, nu doar de către profesori, ci și de către colegii de clasa.
Copiii finlandezi au un respect crescut față de profesori și de tot ce presupune școala.
Sistemul de învațământ din Anglia (Marea Britanie)
Sistemul de invatamant din Anglia este foarte diferit de cel din Romania sau din alte țări ale lumii.
Este un sistem unic, în care educația copilului ia naștere încă din gradiniță, care incepe de la varsta de 3
luni si ține până la 5 ani.

1397
 Abia de la 5 ani copilul intră în sistemul de învățământ primar gratuit, care ține până la 11 ani. De la
această vârstă, intră în școala secundară, care se termină la 18 ani.
În școala britanică, copilul nu este forțat să învețe materiile, ci încurajat să le iubească și să se apropie
sufletește de ele. Învățământul englezesc pune accentul pe stimularea creativității la copii și pe dezvoltarea
pasiunilor individuale ale acestora.
Din acest motiv, copiii sunt încurajati să-și aleagă materiile preferate și să le aprofundeze. Programa
școlară a elevilor britanici este foarte bine organizată și se concentrează, în mare, pe materiile pe care copiii
unei clase le bifează ca fiind de interes pentru ei.
Colectivele de elevi nu sunt mai mari de 15, acest lucru permițând profesorilor să dedice suficient
timp și atenție fiecărui elev în parte. Cadrele didactice britanice încurajează însă lucrul în echipă, de unde
copiii au posibilitatea de a extrage și învața lectii importante de viață.
Principiul pe care se bazează sistemul educațional englezesc, este acela de a forma viitori specialiști,
pasionați de ceea ce fac, și nu "vânători de diplome".
Sistemul de învațământ din Franta
Învățământul primar în Franța începe de la varsta de 6 ani, însă bazele educației copiilor sunt puse
încă din creșă sau gradiniță, care are rol crucial în punerea bazelor pentru scris, citit și alte aptitudini
esențiale la școală.
În primele clase, copii au doar câte 2 profesori desemnați la fiecare clasă, care le predau toate materiile
din programa școlară, lucru deloc apreciat de specialiști, dar care dă rezultate pentru ei.
Educația copiilor în Franța este un sistem centralizat foarte bine organizat și structurat. Școlarizarea
este gratuită între 6 și 16 ani, iar ultimii doi ani de învățământ sunt opționali, dar obligatorii pentru cei care
vor să dea bacalaureatul și să urmeze o facultate.
În concluzie,educația presupune schimbare, iar schimbarea nu poate exista fără educație.

1398
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR CUCULEANU-MUNTEANU ADRIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA MĂGURELE

În ceea ce privește educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt
mijloacele cele mai importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de
schimbare și modernizare rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care
familia ocupă un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele
cunoștințe, primele deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ
necesar debutului socio-familial.
Familia, ca primă verigă a sistemului educativ, are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se
pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse
să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții
zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare
copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.
Dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentului depind atât de moștenirea genetică cât și
de mediul în care trăiește copilul.
Mediul de familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieții.
Factori cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentația insuficientă sau
dezechilibrată, îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii, a
exprimării, etc.
În primii 5 ani de viață, copiii pot să învețe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învățarea este mai
ușoară când copilul este motivat, adică simte plăcere și interes pentru ceea ce învață, simte simpatie și
afecțiune pentru persoana de la care învață, simte că este iubit, prețuit, respectat și protejat.
Raporturile dintre părinți și copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, lucru
de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale
părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Există și voi enumera câteva din posibilele atitudini și comportamente ale părinților și implicațiile lor
în formarea profilului moral al copilului:
• „Familia severă“ – în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitatea și
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
și efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc „găștile“ și „bandele“
de minori. Mai gravă este situația cînd părinții sunt împărțiți în tabere: unul „sever“ și unul „indulgent“.
Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, cu trăsături de personalitate pe care nu și le dorește
niciun părinte pentru copilul său.
• „Familia permisivă“ – stă la polul opus al familiei severe, imprimă un climat de „puf“. Un asemenea
copil va fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în
timp ce părinții doar datorii. Acest copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de
școală sau mai târziu la locul de muncă.
• „Familia rigidă“ – prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereușită și de sancțiune. Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la
domiciliu și discuții cu părinții (în particular) sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod și sub ce
formă se poate atenua și echilibra severitatea.
• „Familia libertină“ – creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși.
Cadrul didactic trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine, în sensul obținerii unor rezultate
bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea în gardă a părinților în legătură
cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară. Părinții trebuie să înțeleagă bine
relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia

1399
(severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă cu măsură și la
momentul potrivit, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. La nivelul
acestei instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat,
planificat și metodic al activităților instructiv-educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai
adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite
premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt
selectate cu grijă, după criterii psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectându-se
principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare, iar atitudinile și
conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate
care dețin, pe lângă competențele disciplinare, academice și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și
metodic (Constantin Cucoș, 2006, pag. 49).
Parteneriatul școală-familie în zilele noastre primește noi valențe. În lucrarea Management
educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir precizează faptul că, în relația cu
școala, părintele parcurge șapte pași: a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și
organizare a procesului instructiv-educativ; b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și
activități; c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în
formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală; d) părintele devine o sursă de informație
complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului informații despre comportamentul copilului în
familie, despre problemele afective și de sănătate ale acestuia; e) părintele devine o sursă educațională –
contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi; g) părintele –
inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele
societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală
sau colectivă a copilului.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
2. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
3. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

1400
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE-MODELUL FINLANDEZ

CUIBUȘ MIHAELA LAURA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 CIUMEGHIU

Sistemul de învățământ din fiecare țară are particularitățile proprii, determinate de condițiile
economice, sociale, politice, de gradul de cultură și civilizație al societății, de tradițiile specifice unei națiuni
și de concepțiile pedagogice pe care le promovează. Fiecare ţară are o etichetă legată inclusiv de educaţie.
Germania este faimoasă pentru şcolile profesionale, grecii au materia stufoasă, spaniolii au o rată înaltă de
promovare la Bac, România se mândrește cu rezultatele la olimpiadele internaționale de științe, iar Finlanda
ocupă primul loc în lume cu cei mai buni elevi care excelează în toate ariile acoperite de testele PISA.
Dar cum au ajuns finlandezii la sistemul de educație ”perfect”? Aproape o jumătate de secol de
reforme şi o uriaşă investiţie, financiară şi socială, au dus la crearea celui mai performant sistem de educaţie
din lume – şcoala finlandeză. Povestea celui mai performant sistem educaţional din lume, începe cu mai
bine de jumătate de secol în urmă. Finlandezii şi-au dat seama că societatea industrializată necesită
competenţe şi calificări care nu există într-o societate agrară, motiv pentru care s-au orientat mai întâi spre
sistemul de educaţie, la care avea acces atunci mai mult elita populaţiei.
Învăţământul finlandez pleacă de la un crez simplu: toţi copiii sunt îndreptăţiţi la o educaţie egală,
nu trebuie lăsaţi pe dinafară fiindcă au avut un start mai nefericit în viaţă şi nu trebuie etichetaţi. Sună
idealist, dar printr-un efort cumulat, finlandezii au reuşit în câteva zeci de ani să aibă rezultate remarcabile,
nu numai la testele de evaluare PISA, ci în toate privinţele sistemului educaţional: de la grădiniţă la
universitate, Finlanda ocupă primul loc în topul mondial pe educaţie în rândul statelor dezvoltate, clasament
realizat de firma Pearson.
Printre particularităţile educaţiei finlandeze se numără o încredere foarte mare în competenţele
profesorilor, iar sistemul este descentralizat, nici măcar nu există inspectori şcolari. Testele sunt de aşa
natură încât să nu-i ierarhizeze deloc pe copii, nu există liste cu note primite la evaluări naţionale, cu admişi
şi respinşi, nu există eticheta elevului picat, copilul de nota 2 şi cel de nota 10, şi nu există şcoli slabe şi
şcoli pentru elite. Părinţii ştiu că oriunde îşi dau copilul, el va beneficia de aceeaşi calitate a educaţiei. În
timp ce în România s-a schimbat legea educaţiei de 61 de ori în 28 de ani, finlandezii au un plan clar:
lucrează la marea reformă pentru a-şi pregăti tinerii pentru cerinţele anului 2050.
Dar oare este aplicabilă teoria finlandeză și pentru România? Considerăm că, în vederea creșterii
calității învățământului românesc, sunt multe lucruri care pot fi preluate de la finlandezi. Dintre acestea
amintim: valorizarea şi formarea profesorilor, facultatea gratuită, un învăţământ vocaţional foarte bine pus
la punct, cu servicii de consiliere, mese calde gratuite în şcoli şi un învăţământ egalitar. În primul rând,
profesia de cadru didactic trebuie să fie una atrăgătoare şi respectată; este deosebit de important ca dascălii
să-i motiveze pe elevi să înveţe, fiindcă plăcerea pentru învăţat le va rămâne tot restul vieţii. Aici este una
dintre problemele cu care se confruntă România, unde meseria de dascăl nu este valorizată. Un alt exemplu
demn de urmat este aspectul egalitar al sistemului. La finlandezi nu există segregare în funcţie de abilităţi
sau performanţe, toate clasele includ atât copii cu abilităţi intelectuale înalte, cât şi copiii cu dificultăţi în
anumite zone. De asemenea, şcolile cu elevi imigranţi sau cu elevi ai căror părinţi au o situaţie socio-
economică dezavantajată primesc mai mulţi bani. Un alt lucru pe care am putea să-l asigurăm elevilor
români la şcoală este o masă caldă gratuită pe zi, de care beneficiază toţi copiii finlandezi. De asemenea, la
şcoală, ei primesc consiliere psihologică şi vocaţională. În cadrul consilierii vocaţionale, fiecare elev îşi
petrece două săptămâni la un loc de muncă ales. Consilierea vocaţională minimizează riscul ca un elev să
ia decizii greşite în legătură cu viitorul său. În Finlanda, dascălii au libertatea să-şi aleagă singuri manualele,
elaborează propriul curriculum în funcţie de programa naţională, elaborează propriile teste şi evaluări
pentru elevi şi participă la deciziile referitoare la oferta educaţională a şcolii.
Așadar, sistemul educațional din Romania este diferit de cel din alte state europene, în speță de cel
finlandez. Alinierea sistemului de învățământ românesc la standardele educaţionale europene şi
internaţionale constituie un deziderat încă de la Revoluție încoace. Deși noi avem o elită extraordinară şi
rezultatele la olimpiadele şi concursurile naţionale și internaționale, considerăm că nivelul mediu al
absolventului de şcoală trebuie crescut. Şi aici trebuie luate măsurile imperios necesare sistemului de

1401
educaţie din România: schimbarea la nivelul curriculumului naţional,( ce învaţă copilul la şcoală) şi
îmbunătățirea calității pregătirii cadrelor didactice ( cine îl face pe copil să înveţe).

Bibliografie:
1. http://eacea.ec.europa.eu/education/eurypedia
2. http://eures.anofm.ro/index.php
3. www.eurydice.org

1402
 “EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE!”
RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. DUŢA CULACHI

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 22 GALAŢI

Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor beneficiarii indirecţi Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are un rol
primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile
europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei: identificarea factorilor implicaţi în domeniul
educaţional şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor fiecărui factor; susţinerea parteneriatelor cu toţi
factorii sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei; stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia
societăţii şi a educaţiei sale.
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte,
familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg
din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie.
Forme de organizare ale relaţiei şcoală-familie .În ceea ce priveşte relaţia dintre şcoală şi părinţi cele
mai frecvente forme de organizare a acestei relaţii sunt :
- Şedinţele cu părinţii
- Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi
- Organizarea unor întâlniri cu părinţii
- Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
- Voluntariat
- Asociaţiile de părinţi.
La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai mult tipuri formale de organizare: 1.Consiliul
reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi 2. Consiliul clasei 3. Comisia pentru evaluarea şi asigurarea
calităţii în şcoală 4.Comitetul de părinţi ai clasei .Conform noii legi a educaţiei, relaţiile dintre instituţiile
şcolare şi familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale: in Art. 14 se stipulează că : MECTS
proiectează, fundamentează şi aplică strategiile naţionale în domeniul educaţiei şi prin consultarea
structurilor asociative reprezentative ale părinţilor. - Părinţii se pot implica şi în alegerea disciplinelor din
curriculum la decizia şcolii.”consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, în urma consultării elevilor,
părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculum la decizia şcolii. Programele şcolare pentru
disciplinele/domeniile de studiu,respectiv modulele de pregătire opţionale se elaborează la nivelul unităţilor
de învăţământ” şi prin consultarea structurii asociative a părinţilor.
Conform legii, învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iar toate deciziile majore vor
fi luate atât prin consultarea reprezentanţilor beneficiarilor primari ( Consiliul Naţional al Elevilor) şi prin
consultarea obligatorie a reprezentanţilor beneficiarilor secundari şi terţiari, respectiv a structurilor
asociative reprezentative ale părinţilor.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară - urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această
perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o
comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare. În
esenţă, dezvoltarea comunitară vizează: crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi
identifice şi să-şi rezolve problemele fără intervenţia unor factori din afara ei; cooperarea locuitorilor în
rezolvarea unor probleme care le afectează existenţa; oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul
comunităţii în care trăiesc, sunt mândri de comunitatea lor; comunitatea este solidară cu membrii ei, mai
ales cu cei aflaţi în dificultate; existenţa controlului comunitar.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două perspective: aceea a
eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării (nivel crescut al investiţiilor,
venituri bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii etc.); eforturi
depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii.

1403
 Relaţia şcoală-comunitate locală este influenţată de o mulţime de factori: mediul social al comunităţii
(urban, rural, aşezare geografică etc.); gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care
influenţează şi viaţa şcolii; profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot
influenţa orientarea şcolară şi profesională; dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii, percepţia
şcolii în comunitate. O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare.
Şcoala trebuie să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate
dezvolta parteneriate comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de
educaţie rutieră, educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc. O şcoală dezvoltată
este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate,
cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
2. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.
3. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.

1404
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: CULCIAR ANCA LUMINIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, POROLISSUM,, ZALĂU

O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în

grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul școlii să fie mare nu numai în ceea ce privește educația
copiilor, ci și a părinților. Școala trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând părinților noi
căi spre educație în beneficiul copiilor.
Prin educaţie, omul evoluează de la starea de natură biologică la cea de fiinţă culturală, asimilând
cultura şi uneori fiind capabil să o creeze. De aceea, educaţia reprezintă o funcţie esenţială şi permanentă a
societăţii, care asigură transmiterea eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei, fiind în acelaşi timp un
instrument fundamental pentru formarea individului ca personalitate. De la o generaţie la alta, cultura se
propagă prin intermediul educaţiei, diversificându-se şi dezvoltându-se continuu. În contextul societăţii
actuale, se impune din ce în ce mai mult educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple, venind
astfel în întâmpinarea fenomenului de globalizare a lumii contemporane. Astfel, educaţia interculturală vine
în sprijinul individului, ajutându-l să perceapă, să accepte, să respecte şi să experimenteze alteritatea. Încă
din şcoală, trebuie să se creeze un mediu educaţional, care să ofere omului şansa de a interacţiona cu
purtători de expresii culturale diferite, dezvoltându-se astfel posibilitatea deschiderii spre alte culturi, în
perspectiva unei civilizaţii comune .
Școala este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise. Educaţia oferită de
şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate de alte instituţii, cum ar fi
muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor , drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau
neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media , educaţie informal. Școala , ca instituţie , a
răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea
civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată”
numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să
sprijine dezvoltarea individului prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de
învăţământ, simte tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se
dezvoltă copilul.multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert, valoare educaţională şi
pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se bazeaza semnificatia
conceptului sunt „viata, permanent,educatie’’. Educaţia nu se termină la sfârsitul instrucţiei şcolare, ci
constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter universal , democratic şi trebuie
să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică, cultură.

1405
 Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate. Colaborarea între
toţi factorii educaţionali, dar mai ales între şcoală şi familie, este deosebit de importantă, deoarece aceşti
doi factori reprezintă adevăraţii piloni ai educaţiei. În familie, copilul găseşte modele de comportament pe
care, de obicei, le imită, deci se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1406
 COLABORAREA GRĂDINIȚEI CU FAMILIA

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: CUMPĂNAȘU ALINA

ȘC.GIM.NR.10 / G.P.P. OSTROVENI 1, RM. VÂLCEA

Grădinița îi oferă copilului primul mediu socializator de tip organizațional. Caracteristicile și

particularitățile lui ca mediu instituționalizat sunt următoarele:
• oferă copilului un cadru social bazat pe o normativitate elementară cu anumite reguli de conviețuire cu
ceilalți;
• îl familiarizează pe copil cu grupul micro-social în cadrul căruia învață să devină partener;
• îl obișnuiește pe copil cu: programul orar, cu programul de viață, cu schimbarea mediului de existență;
• introduce în relațiile copilului cu adultul o anumită „distanță socială”;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu covârstnicii, pentru a-și întări în felul acesta sentimentul
conștiinței de sine, percepția de sine, imaginea de sine;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale și a independenței;
Familia este primul mediu educativ pe care îl cunoaște copilul și a cărui influență îi marchează esențial
dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică. Familia
îndeplinește importante funcții în procesul general al integrării copilului în mediul social:
• creează o dependență a copilului de membrii familiei: din punct de vedere fizic, psihic, material;
• familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi;
• familia creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluții a individului;
• influența educativă pe care o exercită familia este implicită;
Un mijloc eficient de colaborare între gradiniță și familie sunt convorbirile cu familia.Acestea au loc spontan
ori de cate ori se ivește prilejul, sau organizat, din inițiativa educatoarei sau a părinților. Cadrul în care se desfășoară
discuțiile între educatoare și părinți este: în contextul formal al instituției, dialogul educatoare-părinți este contaminat
de poziția profesională pe care este tentată să o adopte educatoarea și în contexte informale (diverse ocazii ce se
invesc în afara instituției), când dialogul este mai relaxat, mai personalizat.
O altă formă de colaborare între gradiniță și familie sunt serbările copiilor, un prilej de cunoaștere reciprocă,
dar și de satisfacție reciprocă pentru realizările copiilor. Se organizează activități extracurriculare, organizate și
desfășurate împreună cu părinții(vizite la muzee, la biserici, la gradina zoo).
Adevărații beneficiari ai acestei colaborări grădiniță-familie sunt copiii, ei simt dragostea și apropierea
părinților, nu numai prin bunăvoința și bucuriile ce li se oferă acasă, ci și din interesul pe care părinții îl acordă în
realizarea activităților din grădinița. Astfel copiii sunt mai siguri pe sine. totodată ei trăiesc mândria de a-și vedea
părinții în situații apropiate lor și de a-i aprecia și mai mult.
Participând afectiv și efectiv la viața grădiniței, părinții nu vor mai vedea doar funcția socială a acesteia, de
supraveghere a copiilor atunci când ei lipsesc de acasa, ci vor conștientiza că aceasta desfășoară un proces instructiv-
educativ bine fundamentat și organizat.

1407
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF.INV. PRESCOLAR CUMPATA IULIANA

SCOALA GIMNAZIALA VALEA SEACA, GRADINITA CONTESTI,
JUD. IASI

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai

1408
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

1409
 COLABORAREA DINTRE GRADINIȚĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE,
COMUNITATE

INV CUREA CRISTINA LAURA

ȘCOALA GIMN „ V. CRISTOFOREANU” RM- SĂRAT

Complexitatea actului educațional, a realității umane și sociale contemporane, sarcinile tot mai
dificile cărora trebuie să le facă față procesul educațional fac să se identifice tot mai multe fisuri în relația
menționată. Se recunoaște faptul că deciziile, acțiunile si rezultatele educației nu mai pot fi realizate decât
in comunitatea de opțiuni dintre mediile responsabile – familie, școală si comunitate.
Mai mult, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care-l privesc,
opțiunea personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici in responsabilitatea și drepturile pe care
societatea le identifică și recunoaște. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea
în relațiile școală - familie. Acest concept este parteneriatul educațional : este unul dintre cuvintele cheie
ale pedagogiei contemporane. Este un concept și o atitudine în câmpul educației.
Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare si colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educațional. El presupune o unitate de cerințe, opțiuni, decizii si acțiuni educative între
factorii educaționali.
Parteneriatul educațional se desfășoară permanent și împreună cu actul educațional propriu-zis. El
se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea si evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și
colaborarea dintre instituții, influențe și agenți educaționali.
Parteneriatul educațional se realizează între :
- instituțiile educației : familia, școală și comunitate ;
- agenți educaționali : copil, părinți, cadre didactice, specialiști în rezolvarea unor probleme
educaționale (psihologi, consilieri, psiho-pedagogi, terapeuți, etc.) ;
- membrii ai comunității cu influența asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției, etc.) ;
- influente educative exercitate exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programe de creștere, îngrijire si educare a copilului ;
- forme de educație în anumite perioade.
Conceptul se adresează in principal părinților și cadrelor didactice și se referă la acțiunea în acelașii
sens. Ceea ce hotărăște familia, să fie in acord cu măsurile școlare și ceea ce un părinte face sa nu fie legat
de celălalt. Actual, relația educator - copil are sensuri noi, este o relație de colaborare, datorită aspectelor
ei de conducere democratică și flexibilității în luare deciziilor. Nu numai copilul învață si se dezvolta sub
influența educatorului, ci acesta se formează si se transformă prin relație educativa. Rezolvarea fiecărei
probleme educative adaugă competențe noi cadrului didactic. Numai un cadru didactic de tip reflexiv,
creator si dinamic care acceptă schimbarea în raport cu fiecare generație, va găsi răspuns la noile întrebări.
Părinții, copiii și comunitățile se influențează puternic unii pe alții. Mediul în care trăiesc părinții poate
sprijini sau devia viețile lor, poate determina unele dintre valorile lor, poate sa se comporte ca o sursa de
forță si siguranță sau ca o relație a dezvoltării.
Părinții pot influenta comunitatea ca indivizi sau ca membrii ai unui grup. Ei pot contribui la
dezvoltarea comunității și la fixarea priorităților sociale. La educarea copilului contribuie deci, ca instituții
bine determinate ale societății – familia, școala si comunitatea. In momentele diferite ale creșterii,
dezvoltării si devenirii ființei umane, fiecare dintre aceste instituții sociale are rol important. Mai mult, azi,
este determinata nevoia unui parteneriat educațional intre acestea, in favoarea unei educații eficiente pentru
individ si societate.
In rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare și învatarea, instituția școlară dezvoltă o serie de
structuri de sprijin in favoarea copilului si a familiei. In acelasi timp este nevoie de activitati de sustinere
in afara grupei si de activitati de sprijin atat a copilului aflat in situatii dificile sau de risc, cat si a familiei
si a cadrelor didactice.
Structurile de sprijin ale institutției scolare merg pe linia cabinetelor de asistenta psiho-pedagogica,
de consiliere, de rezolvarea unor probleme specifice (cabinete de logopedie si orientare profesionala) si a

1410
centrelor de resurse pentru familie sau cadre didactice. Se dezvolta astfel la acest nivel, programe specifice
de sprijin individualizat si de grup pentru copii, părinți si cadre didactice.
Grădinița eficienta realizează un parteneriat cu copiii, prin valorizarea si respectarea identității sale,
cu familia - prin cunoașterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic cu toate resursele
educative ale societății, pe care le identifica, le implica si le folosește activ. Identificând si valorizând
dimensiunea personala a individului, realizam însă, nevoia valorizării si aprecierii familiei ca un mediu
primordial si afectiv necesar formarii individuale. Familia trebuie sprijinită și nu înlocuită in educația tinerei
generații. Si pe parcursul vârstelor școlare familia rămâne mediul afectiv cel mai viabil de securitate și
stimulare. Se recunoaște tot mai mult influenta si a altor instituții din comunitate asupra informării si
formarii copilului.
Astfel la nivelul grădinițelor au loc activități de religie, concepute de cadre didactice cu avizul
specializat al preoților din parohie. Copiii participă de sărbători la slujbele religioase, impaătășindu-se. Se
subliniază dorința copiilor de a fi in legătură permanentă cu obiceiurile sfinte de-a lungul anului. Ei sunt
entuziasmați si participa cu plăcere la sărbătorile prilejuite de Crăciun si Sfintele Pasti.
De asemenea, colaborarea cu politia, este marcata prin activități susținute de polițiști, prin educația
rutiera, comportament civic etc.
Brigada de pompieri se implica in informarea si îndrumarea cadrelor didactice si a copiilor.
Primăria este principalul factor al comunității locale, care sprijină instituțiile școlare.
Astăzi se cere tot mai mult înțelegerea parteneriatului educativ, ca forma de unificare, sprijin si
asistenta a influentelor educativ-formale. Experiența dovedește că o atmosfera destinsa intre agenții
educaționali facilitează învățare. Exista o rețea complexa de relații în cadrul unei instituții școlare, care are
un potențial în influențarea educației copiilor.

1411
 SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN CROAȚIA

PROF.ÎNV. PRIMAR, CUSTURĂ LUMINIȚA-MIOARA

ȘC.GIMN. AL. CIUCURENCU, TULCEA

În cadrul unui parteneriat multilateral Comenius, desfășurat între anii 2012-2014, am avut prilejul de
a face cunoștință cu unele particularități ale acestei frumoase și interesante țări europene. Am fost într-o
școală dintr-o localitate mică, am vizitat școala, am participat la activități alături de elevii școlii și am purtat
discuții cu profesorii croați. Referitor la sistemul lor de învățământ, iată câteva date pe care le-am aflat:
Educația primară în Croația începe la șase ani și constă din absolvirea a opt clase. În 2007 s-a adoptat
o lege de extindere a învățământului gratuit neobligatoriu până la vârsta de 18 ani. Educația obligatorie
cuprinde cele opt clase de școală elementară. Educația secundară este furnizată de licee și școli vocaționale.
În 2010, existau 2.131 de școli elementare și 713 școli ce oferă diferite forme de educație secundară.
Educația primară și secundară este oferită și în limbile minorităților naționale, predându-se și în cehă,
maghiară, italiană, sârbă și germană. Se înregistrau un număr de 84 de școli de muzică și arte la nivel
elementar, 47 de astfel de școli la nivel secundar, 92 de școli pentru copii și tineri cu dizabilități și 74 de
astfel de școli pentru adulți. Învățământul general se desfășoară în limba croată. Alte materii studiate în
ciclul primar sunt asemănătoare cu cele din sistemul românesc: matematica, artele, muzica, științele,
educația fizică, religia, tehnologia informațiilor. Ca limbi străine sunt preferate limba engleză și limba
germană.
De asemenea, sunt încurajate activitățile extrașcolare, ca de exmplu, practicarea unor sporturi (fotbal,
volei, baschet, înot), dar și activități de artă teatrală, scriere creativă, dezbateri libere sau activități plastice.
Principalele componente ale sistemului de formare:
1. Învățământul preșcolar- cuprinde copiii până la 6 - 7 ani și se realizează îngrădinițe de stat și
particulare. Aproape 95 % din copiii parcurgt o astfel de formare înainte de școală.
2. Școala primară și gimnazială - cu durata de 8 ani. La rândul său, acest nivel de educație este
împărțit în două etape, câte 4 în fiecare ciclu. În prima etapă, toate materiile sunt predate de către un cadru
didactic. În al doilea, fiecare dintre discipline are profesor specializat. Trei sferturi din numărul total de
școli lucrează în două schimburi, dar există în Croația și școli cu trei schimburi.Se învață de luni până
vineri, de la 8 la 12 și de la 14.00 la 18.30. Vacanța de iarnă are 21 de zile, cea de primăvară -15 zile , iar
cea de vară- aproape 3 luni.
3. Școala tehnică și profesională - reprezentată de specialități, care acoperă mai mult de 30 sectoare
economice.Studierea într-o școală profesională poate dura aproximativ 3 ani.Examenul național de
terminare a liceului a fost introdus pentru elevii ce efectuează studii secundare în anul școlar 2009–2010.
El este compus din trei materii obligatorii (limba croată, matematică și o limbă străină) și din materii
opționale și este obligatoriu pentru admiterea la facultate.
4. Învățământul superior este asemănător cu cel românesc: admiterea la universitate se bazează pe
media dintre notele obținute în timpul școlii anterioare și cele de aa examenul de admitere din facultate.
Statul sprijină învățământul superior subvenționând universitățile, cantinele și căminele studențești.
Există și câteva universități private, care sunt însă privite în continuare cu suspiciune de multi părinți.
Pentru vechea generație în special, învățământul de stat prezintă în continuare mai multe garanții de calitate
și seriozitate decât cel privat.
Există și un învățâmânt bine dezvoltat în limbile minorităților. În Peninsula Istria funcționează școli
și licee cu predare în limba italiană, iar în Voivodina – școli similare în limba maghiară.

1412
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR: CUȚITOIU MARIANA

LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI-JUDEȚUL GORJ

Sub impulsul cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, ținzându-se spre
modernizarea metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de
colaborare, de cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze
educația preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu
nevoile specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra copilului. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care
trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l
stimula este un lucru deosebit.
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului, aici fiind foarte
importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri.
Grădiniţa răspunde unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea
poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. Școala este o instituţie care oferă
servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori
recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de
educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi
neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii.
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este
suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte
în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.
BIBLIOGRAFIE
- Ionescu, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi
autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001
-Vlăsceanu, Gheorghe, coord., Neculau, Adrian, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002

1413
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ- FAMILIE- COMUNITATE ÎN ACTIVITATEA
EDUCATIVĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR CUŢUHAN DUMITRELA

LICEUL MIHAIL SADOVEANU BORCA

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem.
Aşa cum într-un parteneriat, de cele mai multe ori, una dintre părţi oferă ceva, iar cealaltă primeşte
şi valorifică într-un anumit mod, şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună, beneficiarii fiind
elevii.
Contactul permanent al instituţiilor educaţionale şi în particular al unităţilor şcolare cu diferiţi
parteneri sociali este necesară, facilitând racordarea efectivă a şcolilor la realitate.
Relaţiile copilului cu familia, şcoala şi apoi cu comunitatea din care face parte, constituie axa
universului relaţional al acestuia. Părinţii, şcoala şi ceilalţi membri ai comunităţii reprezintă o comunitate
de suport pentru copil, care începe să funcţioneze atunci când aceştia îşi acceptă rolul în formarea educaţiei
copilului şi devin parteneri în educaţie.
Educaţia unui copil nu mai este aşadar rezultatul acţiuni mediului, şcolii ori familiei, datorită
complexităţii şi intensităţii acestor factori de influenţare şi de presiune asupra copilului. Adevărata
provocare este reprezentată de asigurarea coerenţei acestor influenţe educative, de a le integra într-un
parteneriat viabil în perspective idealului educaţional al unei epoci care tinde spre globalizare.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru
dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață
să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles
Colson) "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar
pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de
sperat de la dânsa, iar educaţia este încredinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15).
Comunitatea locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul
cărora se cultivă responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatul
educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru
dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv care contribuie la formarea unui om apt, capabil să participe la dezvoltarea societăţii,
pregătit pentru muncă .
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă.
Provocările actuale ale lumii contemporane au impus ample schimbări în cerinţele educative,
devenind puncte esenţiale în strategiile educaţionale.
În concluzie, orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente.
Activitatea de parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare, clarifică diverse
probleme educaţionale, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului.

1414
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ - FAMILIE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ION BREAZU MIHALȚ

PROF. COSTIN ANA-MARIA

În societatea contemporană este imperios necesară implicarea familiei în dezvoltarea și evoluția

personalității copilului (în adaptarea și integrarea școlară și socială).
Deși , școala reprezintă factorul cel mai important în pregătirea copilului pentru viața socială și în
completarea acțiunilor educative parentale. Cu atât mai mult, cu cât misiunea școlii este aceea de a contribui
la realizarea idealului educativ impus de cerințele sociale.
O dată cu activitățile didactice propriu-zise, cadrul didactic are menirea și posibilitatea de a contribui
la dezvoltarea personalității elevului, ținând seama de particularitățile sale bio-psiho-individuale și sociale;
ereditatea, ca factor unic explicativ al personalității și comportamentului uman reprezintă o concepție
limitată, întrucât aspectele sociale dobândesc, în timp, pregnanță în cristalizarea și maturizarea
personalității.
Calitatea educaţiei şi succesul şcolar necesită abordarea de strategii și practici variate privind relaţiile
de colaborare dintre şcoală, familie şi comunitate. Unitatea școlară, centrată pe elevi și, totodată,
responsabilă pentru educaţia formală a copiilor/ elevilor, trebuie să aibă în vedere crearea unor astfel de
parteneriate, pentru a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii
şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor
o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele reprezintă în prezent un element esenţial în organizarea şcolii şi a clasei de elevi, și nu
doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă din sfera relaţiilor publice. În ţările dezvoltate,
cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele şcoală - familie sunt esenţiale în procesul de
educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
După cum arată Agabrian (2005), din parteneriatele şcoală - familie cei câștigați sunt, în esență,
elevii. Acestea acţionează în următoarele direcţii:ajută profesorii în munca lor;generează și perfecționează
competențele şcolare ale elevilor;îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;dezvoltă abilităţile
educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de siguranță sporit în şcoli.
Demersurile / acțiunile din partea școlii, pentru depășirea dificultăților existente la nivelul relației
școală – familie, vizează:
creșterea inițiativei și implicării managerilor școlari în sensibilizarea și atragerea familiei;
elaborarea unor proiecte centrate pe parteneriatul cu părinții;
transformarea comitetelor de părinți în structuri actve și dinamice, cu rolul de interfață în relația școal-
părinți;
diseminarea unor informații clare cu privire la scoală, la activitățile și problemele sale;
organizarea unor activități extrașcolare diverse în regim de parteneriat.
Studiile de specialitate au evidențiat următoarele:
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţii ale elevilor.
Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor
lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului
delincvenţei.
Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor, dar mulţi nu ştiu cum să
procedeze.
Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi
nu ştiu cum să-i implice pe aceștia.
Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu
privire la educaţia copiilor lor.
Parteneriatul școală – familie, pentru a fi eficient, trebuie să vizeze dezvoltarea pe mai multe paliere
comune cadrelor didactice și părinților, și anume :

1415
 ® Luarea deciziilor
® Acordarea sprijinului
® Predarea
® Studiul
® Comunicarea
În ultimii ani se pune accent și pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi școală, în baza
unui contract educațional individual privind educaţia copilului. Scopul contractului are ca principiu
asigurarea condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ, prin implicarea şi responsabilizarea
părţilor în educaţia beneficiarilor direcţi ai educaţiei elevilor. Astfel:
® Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ.
® Părintele este o persoană responsabilă pentru educarea şi comportamentul copilului şi pentru
colaborarea cu şcoala spre beneficiul copilului.
® Elevul este și el responsabil pentru propria educaţie.
Din momentul semnării acestuia, contractul educațional dintre familie şi şcoală se consideră ca un
sistem de îndatoririreciproce în colaborarea părinţilor cu şcoala pentru a educa şi forma copilul.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Agabrian, M., & Milea V. (2005). Parteneriate şcoală-familie-comunitate. Iași: Institutul European.

1416
 INTEGRAREA COPIILOR HORAHAI ÎN PROCESUL DE EDUCAŢIE

PÎP IONELA COSTIN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 1 CASTELU

Într-o eră a globalizării economice şi culturale, oameni din ţări şi culturi diferite comunică şi muncesc
împreună. Ei trebuie să se cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se reduce doar la cunoaşterea limbii
în care comunică celălalt ci şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format. În faţa acestui
pluralism cultural, rezultat al evoluţiei societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în conţinuturile şi
obiectivele ei, elemente care să vizeze formarea conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de
a se raporta la alte culturi, de toleranţă şi de evitare a conflictelor interculturale.
Educaţia pentru interculturalitate constituie una dintre condiţiile principale pentru îmbunătăţirea
aspectelor relaţionale ale locuitorilor aparţinând unor culturi diferite şi, în general, a raporturilor
interumane. Prin interculturalism trebuie să se înţeleagă atât dreptul la egalitate, cât şi afirmarea propriei
identităţi. Educaţia interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor grupări etnice, religioase,
culturale şi tradiţionale pentru a lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al înţelegerii reciproce.
În România, în fiecare şcoală există elevi aparţinând unor etnii diferite, de religii diferite dar și elevi
aparținători altor culturi, ca efect al migraţiei internaţionale a capitalurilor şi a forţei de muncă în mișcare.
Într-un asemenea univers cultural complex se impune restructurarea atitudinilor faţă de valorile fiecăruia,
mai mare atenție la limbajul pedagogic utilizat, la folosirea strategiilor didactice integrate. Desfăşurarea
adecvată şi consistentă a educaţiei pentru mileniul III, într-o lume accelerat globalizantă, impune
considerarea şi reconsiderarea educaţiei din perspectiva interculturalităţii.
Alteritatea trebuie să îşi ocupe locul său adevărat în lumea şcolară; ea trebuie recunoscută, acceptată,
preţuită, valorificată în direcţia autodezvoltării personalităţii. Din punct de vedere educaţional este foarte
important de a păstra în minte faptul că fondul culturii de origine nu coincide cu ansamblul cunoştinţelor,
abilităţilor şi obiceiurilor propuse de programele şcolare. În aceste cazuri, educaţia trebuie organizată cu
ajutorul unor activităţi de învăţare plăcute şi atractive, care să asigure: dezvoltarea motivaţiilor cognitive
ale copilului, crearea unei imagini coerente despre lume, achiziţionarea unor valori morale şi crearea
bazelor unei culturi personale. Se impune, așadar, o educaţia interculturală ce trebuie înţeleasă ca o
propunere pedagogică în stare de a configura modalităţi apte de a ne învăţa să trăim împreună, în diferenţă,
îmbogăţindu-ne reciproc tocmai din patrimoniul acestor deosebiri, centrându-ne pe valorile de respect şi
preţuirea diferenţei culturale, empatie, solidaritate, toleranţă activă.
Astfel, dezvoltarea copilului se realizează ca un proces de afiliere la lumea culturii şi a valorilor, în
sensul căutării unui loc propriu în această lume şi în sensul dobândirii capacităţii de autodeterminare a
comportamentului. În acest fel poate să-şi păstreze un copil ce aparţine unei grupări etnice identitatea
culturală şi să adere, în acelaşi timp, la valorile culturale ale omenirii. Motivaţia pozitivă are un rol
important în procesul participării active a copilului la învăţarea limbii în care îşi va exprima emoţiile şi
gândurile.
În România, lipsa unei tradiţii reale de protejare a diversităţii culturale a lăsat urme mult mai adânci
decât am fi dispuşi, în prezent, să recunoaştem. În acest sens, pot fi invocate deopotrivă dificultăţile din
ultimii ani în a promova un model prin care să fie protejate şi încurajate diversitatea etnică şi culturală, cât
şi eşecurile în a distinge şi rezolva problemele fiecărei minorităţi în parte. Minoritatea de etnie romă este
unul dintre exemplele care ar putea să justifice, cel puţin în parte, această caracterizare.
În Dobrogea, mai exact în comuna Castelu, judeţul Constanţa, trăieşte o comunitate de musulmani
romi, analfabeţi, care nu este recunoscută de nicio etnie. Horahaii sunt condamnaţi la ignoranţă dacă pruncii
lor nu sunt ţinuţi la şcoală. Sunt peste 1.000 analfabeţi, unii fără acte de identitate, care trăiesc din cerşit
sau din colectat de plastic şi fier vechi. Horahaii vorbesc între ei doar turceşte, astfel că nici copiii lor, dacă
nu merg la şcoală, nu au vreo şansă să vorbească vreodată româneşte.

 În mare parte, părinții acestor copii au zero clase, sunt intimidați de școală și au nevoie de ajutor
să înscrie copiii. Copiii vorbesc acasă turcește și nu știu deloc românește când încep grădinița sau școala.
Părinții nu îi trimit la școală de teamă că ar putea fi loviți de mașină – având în vedere că pentru a ajunge
la unitatea de învățământ trebuie să traverseze drumul european – sau pentru că ar putea fi furați – în zonă
a circulat din plin mitul că cei mici sunt furați de „o ambulanță”. Adulții merg în Constanța la cerșit sau la

1417
colectat de plastic și fier vechi și de multe ori iau copiii mici cu ei sau și-i lasă acasă cu copii puțin mai
mari să aibă grijă de frații lor, astfel nu mai ajung la școală. Nutriția și igiena copiilor din comunitate sunt
precare, ca și igiena locuințelor și accesul la servicii medicale, în general. O parte dintre case sunt
dărăpănate și toate sunt suprapopulate.
Întreaga comunitate face eforturi de a-i aduce la școală pe acești copii, insistându-se pe educația
timpurie. S-a pornit de la acest aspect știut fiind faptul că în familie nu se vorbește deloc limba română.
Dacă ar beneficia de educaţie preşcolară de calitate vor avea rezultate mai bune la şcoală decât colegii lor
care iau prima dată contact cu mediul şcolar abia la vârsta de şapte, opt sau chiar nouă ani. Putem spune
așadar că o analiză atentă a cauzelor care au condus la aceste fenomene aduce în prim plan situaţia
economico-socială precară a familiilor acestor categorii de copii. La aceasta, contribuie lipsa de educaţie a
părinţilor, fapt care are consecințe negative asupra participării la educaţie a copiilor prin faptul că, în aceste
familii, nu există un climat favorabil educaţiei, în general. În mod special, pentru familiile horahai, intervin
şi alţi factori care ţin de statutul istorico-social şi tradiţional al acestor etnici. Aceşti factori sunt fenomenele
de marginalizare, automarginalizare, diferenţele rasiale şi culturale şi o anume tradiţie negativă provenită
din comunicare insuficientă care marchează comunităţile izolate.
La nivel de clasă, școală și comunitate s-au dezvoltat o serie de proiecte în colaborare cu diverse
fundații și ONG-uri având ca teme: asigurarea dreptului la educație indiferent de origine etnică și socială;
rasismul ca formă de discriminare; centru de educație interculturală în școală; comunități și tradiții.
Activitățile principale prin care s-au desfășurat aceste proiecte sunt: jocuri de rol, activități pe grupuri și
subgrupuri, expoziții de artă, programe cultural-artistice, realizarea de portofolii, discuții de grup, zile
multiculturale, zile deschise cu invitarea actorilor sociali din comunitate, activități comune cu părinții, etc.
Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale, familiale, din etnii diferite, impun
includerea lor în programe educaţionale adecvate. Ideea de la care se porneşte este aceea a admiterii,
înţelegerii şi acceptării faptului că desfăşurarea procesului de învăţământ în clase/şcoli eterogene şi
pluriculturale este o realitate obiectivă, în curs de consolidare şi expansiune într-un număr din ce în ce mai
mare de şcoli, chiar şi în unele care nu au cunoscut până de curând, în mod semnificativ, acest aspect al
convieţuirii. Dar la Castelu există și o altă problemă. Părinții copiilor români nu își mai aduc copii la
grădinița sau școala din sat deoarece numărul horahailor la grupă sau clasă este foarte mare (adică, din 20
de copii, doar 4 sunt români) și consideră că toată atenția este îndreptată doar spre ceilalți. Sigur că nu este
așa, dar trebuie să recunoaștem că este aproape imposibil să faci performanță la nivel minim.
De aceea, abordarea pedagogică cea mai bună este aceea care face din diferenţele culturale un
avantaj, o potenţială sursă de îmbogăţire pentru fiecare participant, şi nu un handicap care trebuie ascuns şi
care generează anxietate şi complexe. Spiritul care trebuie să antreneze educaţia interculturală este unul de
deschidere, cooperare şi nu unul de selecţionare, ierarhizare, segregare şi respingere. Inevitabil, vor fi mereu
„diferenţe” între cei aparţinând populaţiei majoritare şi cei ce aparţin unor ,,minorităţi”, educaţia
interculturală derulată prin acţiuni la nivelul şcolii sau al comunităţii trebuie să vizeze:
o promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a aporturilor dintre etnii;
o recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor de
egalitate între oameni;
o promovarea unei politici şcolare care să favorizeze egalizarea şanselor în educaţie;
o demararea unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse
pedagogice;
o iniţierea de demersuri pentru cunoaşterea culturii etniei minoritare şi pentru tratarea cu tact şi
înţelegere a aspectelor vieţii lor culturale şi sociale;
o amendarea oricărei forme de manifestare ostilă, privind populaţia minoritară;
o promovarea unor relaţii de cunoaştere şi de bună înţelegere între etnii;
o lupta împotriva prejudecăţilor etnice;
o activităţi desfăşurate în parteneriat cu părinţii şi cu reprezentanţii diferitelor instituţii culturale;
o participarea la evenimente culturale şi sărbători locale, serbări, concursuri, în condiţiile în care arta
se prezintă ca un excelent pretext şi ca o cale privilegiată pentru descoperirea, recunoaşterea şi aprecierea
altor culturi;
o manifestări sportive - acestea fiind ocazii autentice de întâlniri, colaborări, cu atât mai mult cu cât
principiul de constituire al echipelor nu este unul al separării, ci al integrării (într-o competiţie sportivă se

1418
vor forma echipe mixte, care contribuie la dezvoltarea cooperării, dacă se valorifică diferenţele între sportivi
şi se acţionează prin complementaritate);
o organizarea de întâlniri între persoane aparţinând unor culturi diferite, în scop de cunoaştere şi de
stabilire a unor relaţii de prietenie, mergând de la vizite, excursii etc. până la schimburi muzicale, culinare
etc.
Educaţia interculturală este necesar să devină o constantă a pregătirii cadrelor didactice, care să-şi
pună amprenta asupra disciplinelor de învăţământ şi programelor şcolare, asupra priorităţilor educative,
asupra criteriilor de evaluare a competenţelor şi comportamentelor, asupra relaţiilor cu părinţii şi
comunităţile. Cunoaşterea elevilor este una dintre condiţiile esenţiale pentru integrarea lor în activitatea
şcolară şi socială. Fiecare copil reprezintă un univers. Universul acesta atât de complex, al fiecărui copil se
află într-o continuă evoluţie, fapt pentru care, cunoaşterea are un caracter dinamic. Cu toate că nu se încheie
niciodată, o cunoaştere imediată este necesară pentru a interveni prompt, atunci când este nevoie în tratarea
deficienţelor şi disponibilităţilor. Când cunoaşterea elevilor este atât de profundă încât cadrul didactic poate
anticipa cu exactitate reacţia copilului pus într-o anumită situaţie, atunci se poate interveni eficient şi se
poate alege strategia didactică care să producă transformările de ordin calitativ.
În final atașez câteva fotografii din comunitate și din școală:
Elevi Școala Castelu Întâlniri cu părinții
Sursa: arhiva personala Sursa: arhiva personala

Bibliografie
1. Ciolan, L. – „Paşi către şcoala interculturală. Ghid de educaţie interculturală pentru cadrele
didactice”, Ed. Corint, Bucureşti 2000
2. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999
3. Munteanu, Ana Maria și colaboratorii – „Armonia etnică în regiunea de sud-est a româniei.
Balanță interculturală, coabitare si climat”, Ed. Ex-Ponto, Constanța, 2010

1419
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE – PARTENERIAT GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ –
FAMILIE

PROF.ÎNV. PRIMAR COSTINA MARIANA

ȘCOALA GIM. „ SFÂNTA VARVARA”ANINOASA -HUNEDOARA

Atât grădinița cât și şcoala - ca instituţii – încearcă din răsputeri să răspundă provocărilor sociale prin
lărgirea sferei de activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu
diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte
organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. În acest scop și în acest an
școlar am încheiat și derulat un proiect de parteneriat educațional intitulat„Azi la grădiniță,mâine la școală”
având ca scop asigurarea continuităţii procesului de instruire şi educaţie de la grădiniţă la şcoală prin

1420
familiarizarea preşcolarilor cu sala de clasă, cu ambientul, cu cadrele didactice ale școlii, în scopul integrării
lor cu succes în viaţa de şcolar.
În sprijinul și pentru o trecere eficientă de la grădiniță la școală și pentru crearea unei imagini pozitive
despre școală, în ochii micului preșcolar, un rol important îl are atingerea obiectivelor ce vizează
comportamente psiho-sociale ale personalității copilului, din cadrul parteneriatului cu școala.
În cadrul parteneriatului cu școala, copilul va afla ca școala nu este un loc îngrozitor în care jocul
dispare, prin crearea unui climat atrăgător, asemănător celui cu care s-a obișnuit la grădiniță și includerea
jocului în activitățile școlare, prin implicarea în activităţi comune plăcute, copilul va deveni capabil să
realizeze jocuri mult mai complexe prin care își va însuși cunoștințe, comportamente și deprinderi.Prin
activităţile acestui parteneriat încercăm să dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii de şcolar, să găsim cele mai
eficiente căi pentru a asigura adaptarea preşcolarilor la viaţa şcolară, care este o continuare absolut normală
a activității copilului în continuă evoluție.
OBIECTIVELE SPECIFICE ALE PROIECTULUI
o Formarea unor reprezentări corecte despre şcoală şi activitatea de tip şcolar;
o Pregătirea psihologică a copilului şi trezirea interesului de a deveni şcolar;
o Eficientizarea relaţiei grădiniţă-şcoală;
o Flexibilizarea ofertei de învățare prin propunerea unei alternative educaționale;
o Stimularea creativității și inițiativei copiilor prin jocurile didactice propuse;
o Asimilarea de către preșcolari a unor reguli de conduită individuală și colectivă;
o Antrenarea școlarilor și preșcolarilor în desfășurarea unor activități comune;
o Conștientizarea rolului noului adult – învățătorul;
o Dezvoltarea unor emoții și sentimente pozitive ce pot favoriza activitățile de învățare viitoare;
o Dezvoltarea unor abilități de a lucra în echipă;
Cele mai atractive și îndrăgite activități au fost: „Obiceiuri și tradiții de Crăciun” – confecționarea
unor podoabe pentru brad, colaje și felicitări, moment artistic; „Iarnă să te duci cu bine!”– activitate
extracurriculară – realizarea unor jocuri specifice anotimpului de iarnă – La săniuș, Să facem un om de
zăpadă, Ne îmbulgărim; Dar pentru mama” - confecționare de felicitări și mărțișoare, expoziție; “1 Iunie
- Bucuria de a fi copil!”– activitate extracurriculară – desene, audiții muzicale, interpretare de cântece,
recitare de poezii, bal mascat- concurs de costume- Iunie 2019.
Activitățile au fost atractive și interesante. Atât părinții cât și elevii au participat cu interes și au
înțeles importanța colaborării dintre cele două instituții, grădiniță și școală. Scopul și obiectivele au fost
atinse . Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice- lucru dovedit prin derularea proiectului prezentat mai sus.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1421
 FAMILIE - ȘCOALĂ – COMUNITATE UN TRIO PERFECT

UNGUREANU COSTINA
PROFESOR, DISCIPLINA RELIGIE
COLEGIUL TEHNIC ”GHEORGHE. ASACHI” IAȘI

Dezvoltarea psihică a elevului are o istorie personală a cărei fundamentare se realizează în familie:
copilul, crescut într-un anumit tip de climat afectiv şi intelectual, asimilează valorileqsocio-culturale cu
care vine în contact repetat şi nemijlocit prin modelele de conduită ale părinților. Alături deqşcoală, familia
reprezintăqun instrument de reglare aqlegăturilor copilului cuqmediul: estequn factorqhotărâtor ce
contribuieqla formarea personalității, pregătireaqpentru viață. De modul înqcare sunt asumate
propriileqroluri depinde dezvoltareaqulterioară.
Idealul educaţional constă în formarea şi dezvoltarea personalităţii din perspectiva exigenţelor
culturale, axiologice, social-economice, ştiinţifice şi politice ale societăţii, asumând valori necesare propriei
dezvoltări, realizării personale, integrării sociale şi profesionale într-o societate a cunoaşterii (Tulbure,
2010).
Realizarea acestui ideal poate fi concepută prin legătură strânsă între cei trei piloni: şcoala, familia,
comunitatea, surse principale pentru dezvoltarea şi educarea personalităţii umane. Un rol important în
stabilirea relaţiilor de colaborare revine managerului instituţiei şcolare, ce asigură o implicare activă în
lansarea proiectelor de parteneriat educaţional: sunt vizate întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, profesori
şi comunitate cu scopul de a creşte gradul de implicare a tuturor factorilor educaţionali.
De faptul cum managerul instituţiei a reuşit să formeze o relaţie de comunicare, relaţionare, cooperare
între părţile implicate depinde reuşita parteneriatului educaţional şcoală – familie - comunitate. Şcoala oferă
părinţilor prin intermediul diriginţilor, psihologului, administraţiei, sfaturi preţioase privitor la modul în
care trebuie să rezolve probleme educative specifice vârstei. Ajutorul calificat al cadrelor didactice este de
neînlocuit, menirea şcolii fiind aceea de a găsi forme de colaborare şi atragere a părinţilor într-un dialog
eficace.
Adunările cu părinţii asigură o legătură continuă între diriginte și părinți pe parcursul întregului an
şcolar, au o tematică psiho-pedagogică orientată spre realizarea schimbului de experienţă, confruntarea
opiniilor şi elaborarea soluţiilor pentru rezolvarea situaţiilor de conflict.
Orele de consiliere a psihologului şcolar, oferite părinţilor, elevilor şi cadrelor didactice, au ca scop
depistarea problemelor, elucidarea motivele și soluţionarea lor.
Pedagogizarea părinţilor în cadrul adunărilor generale monitorizate de administraţia instituţiei, ţin
de realităţile şi specificul fiecărei şcoli.
Vizitele la domiciliul elevilor a dirigintelui, psihologului şcolar şi a directorului adjunct, asigură
contactul şcolii cu condiţiile concrete de viaţă şi educaţie a copilului.
Corespondenţa cu părinţii poate suplini uneori vizitele la domiciliu: dirigintele şi directorul instituţiei
pot informa părinţii despre reuşita şcolară, oferi laude pentru rezultatele deosebite obţinute de elev, invita
la şcoală pentru diverse situaţii.
Colaborarea cu comunitatea (Băran - Pescaru, 2004) prin instituţii ce oferă servicii educaţionale
(O.N.G.-uri; Administraţia Publică Locală, Organele de drept, Agenţi economici, Mass media) clarifică
diverse probleme educative și oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului.
Din punctul de vedere al beneficiilor (Băran-Pescaru, 2004) aduse, parteneriatul este definit ca
modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, schimbarea modului de abordare a problemelor
publice, astfel încât soluţionarea să devină fezabilă. Parteneriatul este o soluţie pentru alocare şi folosire a
resurselor locale, atragerea altor resurse.
Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, prin statut, competenţele resurselor umane
implicate în sistemul educaţional putând deveni promotorul parteneriatului comunitar. Considerăm că
părinţii trebuie să fie parteneri activi în realizarea acestui parteneriat: asociaţiile de părinţi pot realiza
parteneriate cu unităţile de învăţământ, organizaţii non-guvernamentale cu competenţe în domeniu pentru
organizarea şi funcţionarea programelor Şcoala după şcoală program finanţat pentru copiii şi elevii din
grupurile dezavantajate poate oferi activităţi educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea

1422
competenţelor dobândite sau accelerare a învăţării, precum şi activităţi de învăţare remedială (Vraşmaş,
2004).
O şcoală dezvoltată este motorul dezvoltării comunitare. Şcoala trebuie să fie deschisă la nevoile
comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare: alternative de
petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie rutieră, educaţie pentru sănătate,
ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace.
O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi,
este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

Bibliografie:
 Băran - Pescaru A., Parteneriat în educaţie, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.
 Tulbure C., Determinanţi psihopedagogici ai reuşitei academice, Editura Universitară Clujeană,
Cluj Napoca, 2010.
 Vraşmaş T., Şcoala şi educaţia pentru toţi, Editura Miniped, Bucureşti, 2004.

1423
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROFESOR ITINERANT COTESCU AGRIPINA CAMELIA

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ
“SFÂNTUL NICOLAE”CÂMPULUNG, ARGEŞ

Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și

posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele, deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe
părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a
copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară, pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea, la începutul anului şcolar, a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu
aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru
copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea
nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are
tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de
odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim
pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii
lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă
nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte
legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea

1424
 Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile au detaşarea unei comunicări
sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea
încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate
adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu
ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul grădiniţă – şcoală - familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor
să crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
În concluzie copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația
copiilor nu se poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața,
respectiv educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea
asupra copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea
locală, școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

BIBLIOGRAFIE:
1. Claff, Godfrey – Parteneriat şcoală – familie – comunitate, ghid pentru cadrele didactice, ediţia a
II-a, E.D.P., R.A., Bucureşti, 2007;
2. http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

1425
 IMPORTANŢA RELAŢIEI GRǍDINIŢA - ŞCOALǍ - FAMILIE

ÎNV. COTEŢ GICA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”SFÂNTUL ANDREI” BRĂILA

În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a învăţămâtului. El

apare ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în direcţia unei mai
profunde colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţiicopilului. În acelaşi timp
relaţia partenerială în educaţie creează premisele unui învăţământ performant, perfectibil în concordanţă cu
dinamica societăţii. Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje , deoarece creează relaţii de
colaborare, clarifică diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii copiilor.
Activitatea în noul curriculum preşcolar îl citează pe D’Hainaut careatrăgea atenţia asupra faptului că
“punctul central al curricumurilor trebuie sa fie elevul, nu materia…. şi că atunci când se vorbeşte de
conţinutul curricumului trebuie să înţelegem ca nu este vorba de enunţări de materii de învăţat, ci de scopuri
exprimate în termeni de competenţe,moduri de a acţiona sau de a şti în general ale elevului’’. Competenţa
se naşte şi se va evalua la confluenţa verbelor: a şti,a şti să faci, a şti să fii,a şti să devii,astfel devine
esenţială capacitatea de transformare,de autodevenire permanenta,de racordare la cerinţe din ce în ce mai
dinamice.Pentru a realiza aceste competenţe rolul cel mai important revine educatoarei şi modului de
realizare a comunicării didactice,implicit a iniţierii de parteneriate educaţionale benefice pentru copii,cât şi
pentru factorii implicaţi: grădiniţă,familie,comunitate.
Obiectivele parteneriatelor educaţionale sunt:
1 să asigure coerenţa politicilor şi strategiilor de menţinere a educaţiei ca sector prioritar ;
2 să consolideze cadrul instituţional şi legislativ al dezvoltării umane ;
3 să asigure instrumente instituţiilor şcolare necesare în dezvoltarea programelor specifice;
4 să implice comunitatea în asigurarea calităţii educaţiei;
5 să asigure colaborarea şcolii cu beneficiarii în sensul realizării echităţii, a egalităţii de şanse;
6 să elaboreze programe comune, menite să faciliteze integrarea socio-profesionale a absolvenţilor;
7 să confirme şi să întărească rolul unităţilor de învăţământ în viaţa comunităţii;
8 să asigure articularea programelor europene şi internaţionale care determină măsuri de inovare şi
de dezvoltare la nivel local, judeţean sau regional;
9 să asigure, în cooperare cu mass-media, informarea corectă şi completă a beneficiarilor şi
publicului în ceea ce priveşte impactul social al programelor şi măsurilor din domeniul educaţional.
Scoala reprezintă un sprijin pentru comunitate şi nu doar un loc în care copiii îşi însuşesc cunoştinţe.
Atunci când părinţii,copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră parteneri în educaţie , se creează o
comunitate de suport care începe să funcţioneze. Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute ca o
componentă esenţială şi necesară în organizarea scolii şi a claselor de elevi . Pentru realizarea unui
parteneriat trebuie stabilite câteva forme de relaţionare necesare. Astfel ,trebuie respectate cele patru
condiţii de realizare ale acestui proces: comunicare,coordonare,cooperare şi înfinal,parteneriat.
În ceea ce priveşte relaţia dintre grădiniţă şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt :
1 Şedinţele cu părinţii;
2 Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
3 Organizarea unor întâlniri cu părinţii ;
4 Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
5 Voluntariatul ;
6 Asociaţiile de părinţi ;
Există câteva tipuri de implicare a familiei care ne pot ajuta să creăm parteneriate eficiente cu
parinţii,comunitatea,pentru a spori eficienţa procesului educativ.
1. Părinţii pot primi ajutor pentru a crea medii familiale care să sprijine experienţele
deînvăţare ale copiilor prin modalităţi diverse, printre care: oferirea de informaţii despre organizarea
spaţiului de acasă al copiluluipentru a-i sprijini învăţarea,dar şi jocul,sprijinirea în înţelegerea unei

1426
Bibliografie:
Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004;
P.R.E.T.,Modul nr.2 :,,Împreună pentru copii:grădiniţa şi comunitatea’’,Bucureşti,2008;
Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

1427
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: COTOROIANU MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 – DROBETA TURNU SEVERIN

Se ştie că omul nu este şi nu poate fi produsul unei singure instituţii de învăţământ. El se formează,
în timp, sub influenţa familiei, a şcolii şi a mediului social. Acestea trebuie să-şi coreleze şi să-şi potenţeze
eforturile şi acţiunile, orientându-se constant, prin forme şi metode de educaţie specifice, pentru atingerea
obiectivelor propuse. Astfel trebuie să existe un sistem educaţional bine pus la punct care să asigure
dezvoltarea continuă şi nestingherită a oricărui individ.
Sistemul de învățământ ca produs al dezvoltării sociale, a reflectat întotdeauna cerințele și
posibilitățile oferite de societate, afirmându-se, la rândul său, ca factor al dezvoltării sociale. Sub impulsul
cerințelor dezvoltării sociale, sistemele de învățământ se modifică, tinzându-se spre modernizarea
metodelor de predare, a conținutului, a formelor de organizare, precum și a formelor de colaborare, de
cooperare dintre diferitele instituții educative. Învățământul preșcolar trebuie să realizeze educația
preșcolară având ca funcție majoră formarea și dezvoltarea personalității copilului în raport cu nevoile
specifice vârstei, cu posibilitățile și dotările sale, în interesul său și al comunității sociale.
Relaţia pedagogică este o variabilă de relaţie umană cu înţelesul de interacţiune pentru atingerea
scopurilor educaţiei, ca interacţiune ea funcţionează într-o situaţie pedagogică, aceasta fiindu-i suport, în
care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor,
precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni: grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
1. Grădiniţa:
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
2. Şcoala:
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
3. Familia:
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiu intim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii.

1428
 Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie
spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se
întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
4. Societatea:
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.
Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea,
integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în
sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener
activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe
lângă obișnuitele ore de consiliere.
Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață,
activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel
de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai
încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod individual
cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi
școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat convigerea
că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs (activități
culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o
modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor
locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

1429
 CONLUCRAREA FAMILIE – SCOALA

PROF. COTULBEA EUGENIA OLGUTA

Asa cum spunea scriitorul sovietic, Anton Semyonovich Makarenko: ”Familia este un factor
important si de raspundere a educatiei. Parintii o conduc si raspund de ea in fata societatii, a fericirii lor si
a vietii copiilor”. Este foarte adevarat! Familia este prima ce influenteaza personalitatea si drumul copiilor
inca de la inceput. In zilele noastre, insa, copilul detine privilegiul de a avea parte si de o a doua familie,
scoala, locul in care elevul invata lucruri esentiale atat despre el, cat si despre societate si tot ceea ce il
inconjoara, dezvoltandu-si astfel modul de a gandi si de a percepe mediul inconjurator.
Aceasta familie secundara este, ce-i drept, mult mai numeroasa, clasele pline de alti elevi, corpul
profesoral si ceilalti angajati ai forului de invatamant. Debutul este unul mirific, dar cu timpul, daca familia
nu va avea o stransa legatura cu scoala, exista riscul ca viitorul copilul sa fie periclitat. Intrebarile pe care
parintii si le pun despre copiii lor trebuie sa primeasca un raspuns din partea celor ce isi petrec aproape zi
de zi timpul cu micutii lor. Insa, problema este ca influenta negativa ce survine din partea microcomunitatii
nici nu ar trebui sa existe. Dimpotriva, aceasta este perpetua, din cauza lipsei de comunicare intre familii si
unitati de invatamant. In prezent, cu cat copilul creste, apar intrebari si interactiuni ce-l pot indrepta catre
asa-numitele vicii. Astfel ca, daca impactul este unul puternic, aproape oricine poate colapsa.
Scoala isi face datoria si-i invata pe copii ceea ce este bine si ceea ce le afecteaza drumul in viata. In
acest caz totul depinde de familie! Ea trebuie sa contribuie cu cel mai mult aport spre a-l indruma si a-i
deschide ochii mintii, pentru a se putea identifica cu pozitivul si a reusi in a diferentia calea ce trebuie
urmata de cea insemnata cu nerecomandat!
Ca prima veriga a sistemului educativ, famila are responsabilitati clare si diverse, cum ar fi:
acomodarea viitorului adult cu un mediu extern, obiectiv si nu unul subiectiv, cu care copilul este acomodat
in mijlocul familiei. Intrebarea care se ridica este daca familia zilelor noastre realizeaza pe deplin
importanta propriului rol in bunul mers al dezvoltarii armonioase a copilului si daca este pregatita sa
activeze constant ca un factor educativ.
In prezent, un numar semnificativ de pediatri, psihologi si educatori deopotriva, considera ca varsta
prescolara are o importanta covarsitoare pentru mai multe componente ale vietii copilului, cum ar fi:
- dezvoltarea creierului, adica cresterea numarului de legaturi dintre celule si fibrele nervoase.
- maturizarea comportamentului, adica luarea deciziei adecvate unei anumite situatii, control asupra
reactiilor la manie, respect pentru proprietatea individuala si pentru integritatea fizica si morala a altei
persoane.
- capacitatea de a invata, concentrarea atentiei, spiritul de observatie (perspicacitate) capacitatea de
memorare etc
Pentru o colaborare ideala este esentiala constientizarea importantei acesteia de catre factorii
educatoinali implicati, avand in vedere ca exista momente esentiale in care se constata o anumita neglijare
a acestui aspect.
De asemenea, este vitala planificarea unor programe de parteneriat, pentru a amplifica implicarea
parintilor, iar acest lucru este posibil intr-un cadru institutional, cu invitati specializati in domeniul
psihologiei, astfel incat problema sa aiba si forma, dar si fondul extrem de bine fundamentate.
Scopul comun si bunele intentii ar trebui sa constituie punctul de plecare al acestor intalniri, astfel
incat punctele de vedere divergente sa nu fie de natura a impiedica bunul mers al acestui parteneriat.
Ceea ce este de remarcat este amprenta pe care o are un astfel de parteneriat asupra vietii copilului.
Analizand un copil ai carui parinti au inteles importnata acestui demers si unul a carui familie nu a fost
pregatita sa aiba o astfel de colaborare cu mediul scolar, se observa o diferenta considerabila de atitudine
atat in societate cat si in sanul familiei.
Copilul dezvoltat din punct de vedere afectiv si scolar este cel cu parintii constienti de un astfel de
demers, pe cand, celalalt are deficiente majore in acceptarea diferitelor provocari si situatii in care trebuie
sa isi managerieze propriile emotii si actiuni, astfel incat sa nu pericliteze activitatea celorlalti membri
implicati.
Concluzionand, putem spune ca raportul familie-scoala nu trebuie sa fie unul contingent, ci unul
strans, pentru a putea observa evolutia copilului, atat pe plan educational, cat si pe plan afectiv, pentru ca

1430
aceste componente reprezinta laturile esentiale ale unui individ echilibrat, pregatit sa se confrunte cu
provocarile inerente vietii unui individ.

1431
 RELAŢIA GRĂDINIŢĂ – ŞCOALĂ – FAMILIE – SOCIETATE

PROF. ÎNV. PRIMAR: COTUNA ANAMARIA

Motto:
“ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”

Educația începe din primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru a asigura reuşita şcolară.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
grădiniţă, în şcoală şi de la comunitate.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele
necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare
sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Tot în familie se formează cele mai importante
deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini,
ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea
cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu
probleme chiar şi ca viitor adult. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul
timpului fiind responsabilă familia elevului. Ȋntre familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare
care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale. Fiecare copil va trebui să aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Şansele
de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, prin intermediul dezbaterilor, a
lectoratelor, a activităţilor de consiliere, părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a afla lucruri noi despre
dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.

1432
 Această recunoaştere a importanţei implicării părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a
determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice, beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia copiilor în şcoală nu are sorţi
de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna ,,celula de bază a societăţii’’, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că factorii educativi, trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii
umane integrale şi armonioase.
Relaţia grădiniţă –şcoală- familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă, şcoală şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra
copiilor atunci când aceştia văd învăţătoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu
părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din şcoală, poate deveni
un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni.
Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii, iar aceştia, la rândul lor, vor să crească mici
genii.
O bună colaborare şi comunicare între grădiniţă, şcoală, familie şi societate este necesară, dar nu este
suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte
în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

1433
 IMPORTANŢA RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

EDUCATOARE: COTUŢIU ANA

GRĂDINIŢA CU P.N NR.18 BISTRIŢA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela)
Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate. Educația
începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul
intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile însușite de
copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.
De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel
la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada
preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și
dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul
dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este
subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă
obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea
acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și
pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai
strict definite, programe mai încărcate și implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.
Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este determinant atât pentru copil în mod
individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității locale din care acesta face parte. Ideea
de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din America anilor '90 când s-a concretizat
convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea diverselor servicii după orele de curs
(activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context actual parteneriatul școală-comunitate
reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către școală, pentru gestionarea eficientă a
resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-școală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obigațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage
după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt
direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI.
Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că
în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit.
Cei trei termeni:grădinița, familie, societate defalcaţi ar arăta aşa:
Grădiniţa
Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici
fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de
congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de
o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo
unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa
răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate
că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă!
Şcoala
Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează
competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din

1434
mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
Familia
În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate
specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi
există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează
schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este
reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui,
dar şi de oamenii importanţipentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale.
Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere,
locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l
împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii
şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi
aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective:
aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude.
Societatea
Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de
siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au
detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai
realistă (care nu este prea încărcatăde afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să legestioneze. Tot
prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de
apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.
Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie,
grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor
atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. Activitatea cu părinţii
ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start
bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii
caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să
crească mici genii.
O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru
buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe
care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE și WEBOGRAFIE
***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
***Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.
*** www.copii.psihologie.ro 4
*** http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

1435
 FAMILIE, ŞCOALĂ ŞI BISERICĂ-COOPERARE BENEFICĂ ÎN
DOMENIUL EDUCAŢIEI

PROF. ÎNV. PRIMAR COZMA IOANA-MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SFÂNTUL ANDREI”-BUCUREȘTI

Forma cea mai înaltă în lucrarea de modelare și formare a caracterului și personalității copiilor și
tinerilor este educația. Din acest motiv educația ar trebui să fie prioritatea fundamentală a oricărei societăți
care dorește progresul spiritual și bunăstarea materială a poporului.
Din păcate, educaţia este şi ea afectată de criza spirituală şi morală din societatea românească. Lipsa
de valori perene, de repere credibile şi de motivaţii solide din societatea și școala românească a atins cote
alarmante. Se pare că acumularea de valori intelectuale este tot mai mult înlocuită cu acumularea de bunuri
materiale, încât astăzi nu mai valorează mult o cultură aleasă, ci doar o avere frumoasă. Iar dictonul „cine
are carte are parte” nu mai este valabil, deoarece oamenii bine pregătiţi sunt prea puţin plătiţi. Prin urmare,
acum „cine are carte pleacă departe”, adică în străinătate.
Pe de altă parte, abandonul școlar, destrămarea familiilor, sărăcia, şomajul, plecarea părinților la
muncă în străinătate, delicvenţa şi violenţa juvenilă, nesiguranţa zilei, incertitudinea viitorului, se
constituie în tot atâtea cauze ale crizei educației în școală și în familie.
Pentru a opri această degradare spirituală şi socială sunt imperativ necesare măsuri legislative şi
sociale, dar şi o înnoire spirituală a mentalităţii şi o cultură a valorilor morale, după cum ne învaţă Sfântul
Apostol Pavel când zice: „să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să
deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 2).
În dezvoltarea unei educaţii autentice pentru viaţă este esenţială cultivarea unei legături statornice
şi a unei cooperări rodnice între Biserică, Familie şi Şcoală, precum şi valorificarea contribuţiilor specifice
acestora. În contextul actual, marcat de tendinţe ideologice individualiste şi secularizante care erodează
valorvalorile consacrate ale familiei tradiţionale, este cu atât mai necesară această conlucrare benefică între
instituţii fundamentale. Mai precis, în societatea de consum din zilele noastre, marcată tot mai mult de o
mentalitate care orientează copiii, adolescenţii şi tinerii spre senzaţionalul artificial şi profitul material, este
esenţială cultivarea unei educaţii credibile axată pe luminile călăuzitoare ale vieţii, atât la nivel personal,
cât şi la nivel comunitar. Aceste lumini sunt: credinţa în Dumnezeu şi valoarea unică şi eternă a persoanei
umane, creată după chipul lui Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice, iubirea generoasă a omului ca bază a
comuniunii umane în familie şi în societate, cultivarea creativităţii pentru îmbogăţirea tezaurului peren al
umanităţii şi cultivarea responsabilităţii pentru natură ca dar al lui Dumnezeu oferit generaţiilor umane
prezente şi viitoare.
Prin educaţia religioasă este evidenţiată complementaritatea dintre spiritualitate şi ştiinţă, dintre
credinţă şi cultură, reliefându-se şi dimensiunea formativă a acesteia, nu doar informativă. Educaţia
religioasă oferă un orizont spiritual cuprinzător sau integrator, un liant care relaţionează şi integrează
cunoştinţele de la celelalte discipline, spre a forma împreună un reper spiritual luminos şi edificator pentru
viaţă, trăită în comuniune de iubire şi coresponsabilitate pentru binele comun.
Omul secularizat a pierdut practica rugăciunii ca izvor de bucurie şi de iubire statornică în familie,
în prietenie şi în societate. El se hrăneşte adesea cu iluzia că sufletul omului poate fi umplut cu lucruri
materiale limitate şi cu senzaţii efemere, sufocând astfel dorinţa acestuia de viaţă şi iubire eternă.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe părinţi zicând: „Învaţă-ţi copilul să nu pună preţ
nici pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de gânduri, va fi un
înţelept”. Acelaşi sfânt Părinte spune că rostul vieţii pământeşti trecătoare este acela de-a ne pregăti pentru
viaţa cerească netrecătoare: „Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia dacă nu ne folosim de ea ca să o
câştigăm pe cea viitoare”?
Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și
Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și
valori efemere,şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de
Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de
viitor.

1436
 Predarea Religiei în Şcoală are valenţe educaţionale profunde, prin rolul ei formativ în viaţa copiilor
și a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie contribuie la
reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, întrucât propune modele
viabile de bunătate, sfinţenie și conviețuire umană.
Pentru Biserică şi Societate, Familia are un rol esenţial în stabilirea reperelor valorice ale copiilor.
Influenţa familiei este mult mai importantă decât decizia unui aparat instituţional, birocratic şi impersonal.
Familia creştină reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, a iubirii
părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi comuniune în familie duce la înstrăinarea
între membrii acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la divorţ, care au efecte dramatice
pentru copii, la abandonul şcolar, la alcoolism şi la alte rele.
De aceea Biserica Ortodoxă Română, prin proiectele sale „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege
şcoala”, doreşte să refacă legătura copiilor cu parohia, cu o comunitate vie, mărturisitoare şi rugătoare, care
preţuieşte Familia şi Şcoala. Prin aceste proiecte Biserica se străduieşte să-i integreze pe copii în comunităţi
care se întemeiază pe cultura iubirii fraterne şi a solidarităţii practice. În mod special, Biserica este
preocupată de prevenirea abandonului şcolar în familiile sărace sau în familiile în care părinţii sunt plecaţi
la muncă în străinătate.
Prin parteneriatele dintre parohie şi şcoală, parohiile sunt chemate să ajute cât mai mult copiii săraci
să înveţe carte, pentru viaţă, unind credinţa cu ştiinţa şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună.

Bibliografie
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2001, p. 427.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia a XC-a, III, în colecţia „P.S.B.”, vol. 23,
E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 1003)
3. „Lumină pentru viață. Importanța orei de Religie pentru educația copiilor și tinerilor” – Apelul
Consiliului Consultativ al Cultelor din România, 28.02.2015, http://basilica.ro/consiliul-consultativ-al-
cultelor-din-romania-reafirma-importanta-orei-de-religie-pentru-educatia-copiilor-si-tinerilor-
104673.html, 28.03.2015.

1437
 PĂRINȚII ŞI EDUCATOAREA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

PROF.ÎNV.PREȘC. COZMA IONELA MARIA

GRĂDINIŢA P.N. HONDOL (ŞC. GIMN. CERTEJU DE SUS)

Moto: “ Toti oamenii au fost la inceput copii, dar putini isi mai amintesc” Antoine de Saint-Exupery

Debutul in gradiniţă este temator, apare sentimentul abandonului alături de persoanele pe care le
cunoaşte mai mult sau mai puţin. In acest moment este începutul parteneriatului dintre grădiniţă şi familie.
Pentru ca perioada de acomodare să fie uşoară şi scurtă părinţii sau alţi membrii ai familiei sunt incurajaţi
să stea împreună cu cu ei la grădiniţă, pâna copilul se adaptează.
Grădiniţa trebuie să organizeze cu familia un parteneriat educational. Mijloacele aflate la îndemana
educatoarelor pentru ai determina pe părinţi să fie parteneri activi în educaţia opiilor sunt:
- şedinţele cu părinţii;
- acţiuni comune părinţi şi copii;
- vizite la domiciliul copiilor;
- discuţiile zilnice cu părinţii sau atunci când evenimentele le solicită.
O altă modalitate de a implica părinţii în activităţile grădiniţei se realizează prin întâlniri programate,
la care pot participa şi rudele care doresc să se implice în educarea copilului. Aceste întâlniri se pot realiza
sub forma unui program: filme, prezentări, jocuri de rol. În urma discuţiilor pe o anumită tema părinţii pot
învaţa unii de la alţii cum să găsească soluţii la problemele reale cu care se pot confruna în familie la un
moment dat. Pentru educatoare este o modalitate de a afla multe lucruri despre ei şi copii lor, despre modul
lor de viaţa acasă.
Temele alese în cadrul lectoratelor pot fi stabilite de educatoare, în urma celor constatate sau pot fi
alese la propunerile părinţilor. Spre exemplu, anul acesta am dezbătut următoarele teme: „Influenţele
ecranului asupra copiilor,, „Jocul şi jucăriile copilului meu”, „Programul zilnic al copilului la grădiniţă şi
acasă”, în care am şi susţinut o activitate tematică, ,,Aducem culoare grădiniţei,,-activitate comună de
modernizare şi pavoazare a sălii de clasă şi curţii grădiniţei .
După astfel de teme în care este implicat unul din părinţi, copilul preșcolar începe să-și definească
treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate, a
vieții sociale, alta decât familia.
Investită cu această nobilă și plină de răspundere sarcina, educatoarea grupei cunoaște specificul
fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale, precum și particularitațile lui
temperamentale și caracteriale, de aceea va ști întotdeauna cum să-l “modeleze “pe preșcolar.
Serbările copilăriei, în special Serbarea de Crăciun,sunt momente de maximă bucurie, atât pentru
copii cât și pentru părinți, întăresc și fortifică sufletele viitorilor adulți. Toate acestea aduc lumină în suflete,
dau aripi imaginației, entuziasmului și stimulează gândirea creatoare. În aceste împrejurări implicarea
părinților este oportună deoarece le oferă acestora posibilitatea de a-și descoperi copiii de a le cunoaște
înclinațiile artistice, de asemenea vor învăța să-și aprecieze obiectiv copiii, să aibă mai mult tact, mai multă
răbdare, precum își pot însuși unele metode noi de lucru cu copiii.
Părinții au șansa de a deveni participanți la educație prin implicarea afectivă și prin emoțiile trăite
alături de copiii lor, au prilejul de a sta foarte aproape de ei, de a-i înțelege mai bine, de a-i observa și de a
fi fermi convinși de buna colaborare cu instituțiile si specialiștii în dezvoltarea psihică și fizică a copiilor
lor prin participarea la desfășurarea unui proces instructiv-educativ bine fundamentat și organizat.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie organizat corect, duce la o educație solidă, fără pericol de eșec
școlar mai târziu. Preșcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalității în formare a copilului, iar
prezența familiei în cadrul grădiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial. Parterneriatul
grădinită-familie, acțiunile pe care aceștia le desfășoară, continuarea de către familie a activităților din
grădinița, duc la formarea copilului pentru viața de adult.

1438
 RELAȚIA ŞCOALĂ – FAMILE – COMUNITATE

PROF. ÎNV. PRIMAR COZMA LAURA

ȘCOALAGIMNAZIALĂ NR. 1 ONEȘTI

,,Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică
şiumanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului” (G. Gentile, The Reform of Education)

Funcţia fundamentală a educaţiei este de a pregăti omul pentru integrarea socială. Principalii factori
ce ajută copilul la desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala, familia şi comunitatea.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea, la începutul anului şcolar, a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
În urma unui studiu s-a constatat că implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea
educaţiei, pentru un mediu sigur de învăţare şi de achiziţii ale elevilor.
17. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia
copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea
fenomenului delincvenţei.
18. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
19. Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor, dar mulţi nu ştiu cum
să procedeze.
20. Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar
mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia.
21. Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor
22. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau
nu a acestora la acţiunile comune cu şcoala.
23. Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii
cu privire la educaţia copiilor lor.
Conform acestui studiu, părinţii se pot implica în calitate de parteneri în educarea elevilor, alături de
şcoală, în următoarele situaţii: luarea deciziilor și acordarea sprijinului.
Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Parteneriatul îi încurajează
pe părinţi să stabilească ţelurile de atins pentru copiii lor şi pe cadrele didactice să stabilească obiectivele
de realizat mai departe pentru obţinerea succesului şcolar. Obiectivele sunt precizate la începutul anului
şcolar şi pot fi scrise într-un contract între părinţi, cadrele didactice şi elevi. Acest contract poate lista
responsabilităţile fiecăruia şi este semnat de fiecare dintre participanţi. Scopul contractului este acela de a-
l ajuta pe elev să înveţe, mai ales dacă fiecare elev are pentru el anumite obiective specifice, stabilite în
colaborare părinţi-cadru didactic. Acest tip de contract se constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în
cooperarea părinţilor cu profesorii şi implică colaborarea părinţilor în activităţile şcolare, nu numai sub
aspect economic, respectiv de a participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci şi
sub aspect educaţional-cultural. Această tendinţă prezentă deja în unele ţări vest-europene, în cazul
societăţii româneşti este doar un proiect. Beneficiile colaborării dintre şcoală, familie şi comunitate sunt
numeroase în sensul promovării unei educaţii de calitate şi valorizării rolului social al şcolii. În acest
context, important este ca toţi factorii implicaţi să conştientizeze beneficiile participării în viaţa şcolară.
Temele care pot fi abordate în cadrul parteneriatelor pot fi multiple: educaţia pentru organizarea
timpului liber, educaţie financiară, subiectele ce vizează drepturile şi responsabilităţile elevilor. Aceste
proiecte vor viza realizarea sarcinilor colective, astfel încât aceste proiecte să fie definite la nivelul unei

1439
clase, şcoli, comunităţi locale sau de diferite organizaţii ale societăţii civile interesate de promovarea unei
cetăţenii active.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti, 2004, p. 30-59;
2. Bunescu G., Alecu G., Badea D., Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,
1997;
3. Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Editura
Aramis, București, 2002
4. Dolean, I., Meseria de părinte, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1440
 IMPORTANTA RELATIEI GRĂDINIŢĂ-ŞCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE
ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

COZMA LORENA
G.P.P. NR.13 SATU MARE

Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a
fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul
existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății
așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.
Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu
cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia.
Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea
ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai
pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în
teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o
conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament
oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează
aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de
comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Atât școala cât și grădinița sunt instituții puternic ancorate în comunitate, care prin statutul pe care îl
au, prin cadrul legislativ, activitățile desfășurate și multitudinea resurselor implicate, în special cele umane
pot deveni promotori ai parteneriatului comunitar. Familia intervine în acest parteneriat grădiniță-scoală-
comunitate ca fiind factor cheie, importanță rezultată în urma rolului ca și factor de educație informală dar
și a drepturilor și obligațiilor care îi revin în sistemul formal de educație.
Copilul nu trebuie privit doar ca beneficiar al educației, ci și ca participant. Educația copiilor nu se
poate realiza fără colaborarea dintre toți acei factori care la un moment dat intervin în viața, respectiv
educația acestora. Copilul este astfel un produs social în care se reflectă valorile sociale. Acțiunea asupra
copilului este mediată de familie, însă acumulează eforturile tuturor celorlalți factori. Comunitatea locală,
școala, familia, grădinița reprezintă instituții ale educației prin intermediul cărora se cultivă
responsabilizarea socială și se perpetuează valorile sociale.

1441
BIBLIOGRAFIE
Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014.
Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009.

1442
 RELATIA FAMILIE-GRADINITA
FACTOR IMPORTANT IN EDUCAREA COPILULUI PRESCOLAR

PROF. INV. PRESCOLAR: CRACIUN AURELIA CODRUTA

G.P.N.NR.4 DUMBRAVA-HOLOD

O conditie importanta in derularea eficienta a procesului instructiv - educativ din gradinita o

constituie asigurarea unui raport direct proportional intre factorii implicati in dezvoltarea la aceasta varsta:
familia, gradinita, societatea. Este recunoscut faptul ca , in cadrul acestui ,,complex formativ" , rolul
preponderent revine gradinitei , institutie specializata cu cadre anume pentru realizarea obiectivelor
educatiei prescolare.
Activitatea educatoarei implica un inalt grad de responsabilitate personala si civica , deoarece ,de
modalitatile complete de realizare ale educatiei prescolare depinde, in mare masura, intreaga dezvoltare
ulterioara a personalitatii copilului .
Pentru reusita actului educational , munca depusa de cadrele didactice din gradinita trebuie
continuata , sustinuta si intarita de familie. In acest sens educatoarea trebuie sa asigure o permanenta
colaborare intre gradinita si familie si sa-i convinga pe parinti sa pastreze unitatea de cerinte adresate
prescolarilor cu cele ale gradinitei.
Initierea parintilor in problemele specifice educatiei si instructiei copiilor se face prin diverse metode
si procedee , alese cu mult tact de catre educatoare. Astfel, in discutiile libere cu parintii , prin participarea
acestora la unele activitati din gradinita realizam un invatamant modern si in acelasi timp , facem cunoscuta
activitatea noastra in randul parintilor.
De-a lungul timpului , am observat ca , atunci cand nu se acorda importanta cuvenita comunicarii cu
parintii copiilor, in educatia acestora raman unele lacune importante in formarea si educarea copiilor
prescolari. Un rol important in colaborarea dintre familie si gradinita , il constituie lectoratele cu parintii.
In cadrul acestor intalniri cu parintii am organizat expozitii cu lucrari ale copiiloir, constand in desene din
imaginatie , picturi, lucrari din plastilina, obiecte efectuate in cadrul activitatilor de lucru manual,
constructii din diferite truse, mape continand diferite lucrari ale copiilor.
In acest fel , parintii au posibilitatea sa vada ce fac copiii lor la gradinita si , in acelasi timp , sa
compare lucrarile copiilor lor cu ale celorlalti copii din grupa, sa inteleaga ce aptiduni au si ce posibilitati
de interese dovedesc.
In prima zi cand un parinte ramane in clasa, el trebuie intampinat cu drag de catre educatoare si
prezentat copiilor. Parintele este lasat sa observe clasa, sa puna intrebari sau sa raspunda el insusi unor
intrebari.Apoi este implicat intr-o activitate simpla cu copiii. Implicarea activa a parintilor in activitatea
grupei are un avantaj important pentru copil. Educatoarei ii revine sarcina de a incuraja familia sa vina in
sala de grupa. La inceprutul perioadei prescolare este important sa li se explice parintilor ca sunt bineveniti
in gradinita si pot participa la orice activitate doresc.Ei sunt informati cu cateva probleme de ordin general:
cunoasterea regulilor si procedeelor grupei respective, familiarizarea parintilor cu modul de dispunere al
salii de grupa, cerintele educatoarei in implicarea activa a cestora la bunul mers al procesului instructiv-
educativ.
Recunoasterea si aprecierea muncii educatoarei ii face pe parinti sa se implice si mai mult in
activitatea din gradinita.
Saptamanal, am afisat in gradinita tema activitatilor ce urmeaza a fi desfasurate in cursul saptamanii
respective.Astfel, parintii au posibilitatea de control asupra activitatii copilului. Consider ca este dreptul
fiecarui parinte de a cunoaste ce se realizeaza zilnic in materie de educatie cu copilul sau.
De asemenea, un accent deosebit l-am pus pe participarea parintilor la activitati deschise, trimestriale.
Activitatea demonstrativa cu grupa de copii, permite parintelui sa fie propriul evaluator al copilului sau si
sa-l aprecieze, tinand seama atat de cerintele educatoarei, cat si de ale colectivului din care face parte. Acest
gen de activitati a fost primit cu un interes deosebit de catre parinti, acestia intelegand si mai bine rolul pe
care-l are colaborarea permanenta dintre gradinita si familie. Participand la diferite activitati din gradinita,
parintii isi dau seama de bogatia si varietatea materialelor necesare pentru buna desfasurare a activitatilor
cu copiii.Astfel, ei devin preocupati de adunarea unor materiale necesare desfasurarii acestor activitai.
Serbarile organizate cu ocazia diferitelor evenimente : Crasciunul, 8 Martie, 1 Iunie, sfarsitul anului

1443
scolar, au si ele o importanta deosebita in cunoasterea de catre parinti a copiilor lor ,de talentul si aptitudinile
pe care acestia le au.
Consultatiile individuale (convorbirile ) cu parintii ne dau posibilitatea sa discutam cu acestia despre
fiecare copil in parte, sa luam masuri educative comune. Convorbirile cu parintii creeaza un climat de
incredere reciproca. Ele necesita mult tact, multa atentie, vocabular ales din partea educatoarei. Prin aceste
convorbiri ne putem aduna datele necesare pentru ,,Caietul de insemnari asupra evolutiei copiilor”:
-numele si prenumele;
-data si locul nasterii;
-boli suferite pana la intrarea in gradinita;
-la ce varsta a inceput copilul sa mearga , sa vorbeasca;
-de catre cine este supravegheat copilul in afamilie:parinti, frati, bunici.
Vizitele educatoarei la domiciliul copiilor au o importanta deosebita in ceea ce priveste colaborarea
familie-gradinita .Educatoarea observa mediul in care copilul traieste, se joaca , ce posibilitati materiale au
parintii, vine cu unele sfaturi, completari.
Desfasurand in acest mod activitatea instructiv-educativa din gradinita , cu participarea efectiva a
familiei ii dam acesteia posibilitatea sa vada in gradinita nu doar o supraveghere a copilului in timpul
absentei acestuia din familie, ci si desfasurarea unui proces instructiv- creativ, bine organizat.

1444
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF.ÎNV. PREŞCOLAR CRĂCIUN EMILIA

G.P.N. NR . 5 BUZĂU

Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în

1445
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1446
 IMPORTANTA PARTENERIATULUI FAMILIE-GRADINITA-SCOALA-
COMUNITATE

GRADINITA ”FLOARE DE COLT”, SECTOR 3, BUCURESTI

PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR CRACIUN IOANA

Functia centrala a educatiei este aceea de formare si dezvoltare permanenta a personalitatii

individului cu scopul integrarii sociale optime. Omul este in permanenta interactiune cu factorii sociali ai
societatii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de comunicare umana. Prin aceasta, el este
pregatit pentru viata sociala, pentru asumarea unor roluri si responsabilitati. Acest proces se realizeaza de-
a lungul diferitelor etape de viata, in cadrul unor forme specifice de activitate sociala si in cadrul specific
al unor institutii sociale: familia, gradinita, scoala, institutiile culturale, dar si impreuna cu intregul sistem
al mijloacelor moderne de informare si influentare.
Procesul de integrare in societate incepe in familie, din timpul copilariei mici, cand intervin primele
contacte sociale si experiente de viata si continua de-a lungul vietii omului. Alaturi de functia de socializare,
familia indeplineste si alte functii educative: functia institutional formativa (se realizeaza prin influente
directe dar si indirect), functia psiho-morala ( se realizeaza prin modele de conduita oferite de parinti),
functia socio-integrativa (prin implicarea copiilor in activitatea familiala) si functia cultural-integrativa care
se realizeaza prin implicarea copiilor in viata culturala.
Rezultatele unor cercetari recente au demonstrat ca dezvoltarea copilului este influentata in proportie
de peste 70% de catre familie. Responsabilitatea cresterii copilului revine cu prioritate parintilor, care ofera
copilului ingrijire de baza, siguranta, caldura emotionala, indrumare, intelegere.
Educatia din familie a copilului se va continua cu cea din gradinita. Uneori, intre cele doua medii
educative, exista diferente majore de reguli, valori, cultura, etc. In aceasta situatie, copilul este supus
adaptarilor si readaptarilor repetate, care il marcheaza profund. Mai mult, putem vorbi si despre o trauma
emotionala, copilul simtindu-se vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familiei
sau invers.
Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se
exercita asupra copilului si mai ales, de cea din familie. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o
actiune coerenta, complexa si unitara a gradinitei si familiei. La intrarea in gradinita, parintii sunt cei care
detin toate informatiile legate de copil: stare de sanatate, obiceiuri alimentare, particularitati de invatare,
mod de comportare, probleme in dezvoltare etc. In acelasi timp, gradinita, ca prima institutie care se
conduce dupa principii si metode stiintifice, detine mijloace specifice pentru valorificarea potentialului fizic
si psihic al fiecarui copil. Imbinarea in parteneriat a informatiilor detinute de parinti cu cele ale gradinitei
trebuie sa fie in beneficiul copilului.Pentru ca parteneriatul sa functioneze este nevoie de respect, incredere
reciproca, consens cu privire la scopurile actiunii si strategiilor de atingere a acestora si de asumare in
comun a drepturilor si responsabilitatilor. Parteneriatul dintre gradinita si familie reprezinta o prima
experienta relationala si de colaborare a parintilor cu persoanele profesioniste in domeniul educatiei. Cei
mai multi parinti manifesta deschidere, dorinta de a colabora cu personalul gradinitei, dar se poate intampla
ca realizarea unui parteneriat sa fie impiedicata de atitudini necorespunzatoare ale fiecaruia dintre cei
implicati. Dupa cum am amintit, parteneriatul presupune existenta unui obiecti comun. Acesta este, in cazul
parteneriatului familie-gradinita, dezvoltarea globala a copilului in raport cu particularitatile sale
individuale. El se poate realiza doar printr-o miscare de apropiere in dublu sens, in vederea unei suficiente
cunoasteri de ambele parti. Modalitati prin care se poate realiza parteneriatul dintre familie si gradinita:
sedintele cu parintii, ateliere de lucru cu parintii, participarea parintilor la activitatilor de la grupa,
voluntariatul.
Colaborarea cu scoala este foarte importanta intrucat in aceasta institutie va continua educatia
copilului. Parteneriatul dintre cele doua –scoala-gradinita- are ca scop primordial identificarea celor mai
eficiente cai de adaptare a copiilor la noul mediu educativ.
Atat pentru copii, cat si pentru parinti, trecerea de la gradinita la scoala este un pas dificil. La gradinita
copiii sunt incurajati sa se manifeste liber, se respecta placerea copilului pentru ceea ce face, educatoarea
este mai atenta cu fiecare si ii intelege. Scoala, insa, avand obiective mai precise, este mai rigida in
respectarea programului si a cerintelor didactice. Ea are asteptari clare privind ce anume trebuie sa stie

1447
copiii sa faca atunci cand intra in clasa pregatitoare. Dar aceste asteptari este bine sa fie impartasite si
educatoarelor si parintilor pentru ca pregatirea copiilor in vederea debutului scolar sa se petreaca in timp,
sa fie bine gandita si proiectata.
O stransa colaborare intre gradinita si scoala este impusa de faptul ca acestea sunt incluse in acelasi
ciclu curricular, numit ciclul achizitiilor fundamentale. In ceea ce priveste rolul gradinitei de copii, acesta
este inteles de la complinirea educatiei in sanul familiei, pana la similitudini de organizare, functionare, de
continut si metode, cu scoala. Gradinita si scoala se afla in raport privilegiat de continuitate care implica in
mod obligatoriu necesitatea colaborarii dintre educator si invatator, respectiv dintre prescolari si scolarii
mici. Integrarea copilului in scoala presupune inainte de orice formarea unor reprezentari corecte despre
scoala, care sa le permita prescolarilor o adaptare efectiv emotionala la mediul scolar. Un rol important in
debutul scolar il va avea intotdeauna institutia prescolara, ea fiind o etapa intermediara indispensabila.
Printre aspectele continuitatii gradinitei cu scoala nu sunt mai putin importante cele care privesc
formele de organizare si desfasurare a activitatii. In acest sens, experienta dovedeste ca desfasurarea unor
activitati comune cum ar fi: vizite la scoala, vizita scolarilor in gradinita, serbari comune, plimbari si
programe distractive comune contribuie la atenuarea distantei gradinita si scoala. Vizitele prescolarilor la
scoala trebuie sa fie bine organizate pentru a le produce o impresie placuta si puternica, pentru a le stimula
dorinta vie de a deveni scolari.
Colaborarea cu Primaria este esentiala intrucat aceasta institutie se implica in dezvoltarea si
intretinerea bazei materiale a gradinitei, dar si in derularea si sprijinirea unor actiuni sau proiecte educative.
Primaria, in colaborare cu Inspectoratele Scolare Judetene si cu alte institutii, poate sa initieze programe
care vin in sprijinul imbunatatirii activitatii educative din gradinite (de exemplu: „Concurs de desene pe
asfalt“, „Festivalul de teatru pentru copii“, „Expozitie de carte pentru prescolari“ etc.) Gradinita poate
solicita ajutorul Primariei in sustinerea unor proiecte, atat din punct de vedere material, cat si pentru
promovarea acestora in comunitate.
Colaborarea cu Politia ajuta in educatia preventiva si cultivarea comportamentelor prosociale.
Aceasta colaborare se poate concretiza in activitati de informarea a copiilor asupra unor reguli care trebuie
respectate astfel incat viata si siguranta lor sa nu fie pusa in pericol. Exemple de proiecte: „A fost odata un
politist“(transformarea derularii evenimentelor in povesti cunoscute: „Capra cu trei iezi“, „Scufita Rosie“,
dramatizari ale acestora); „Orasul bicicletelor“ (pe teme de educatie rutiera).
Colaborarea cu biserica inlesneste promovarea valorilor moral-religioase care sunt importante in
educatia morala si comunitara a copilului. Aceasta colaborare este foarte importanta in special in
comunitatile multietnice, in care oamenii apartin diferitelor culte religioase. Copiii trebuie sa invete ca,
indiferent de religie, toti suntem egali si avem aceleasi drepturi. Exemple de proiecte: „Craciunul -
sarbatoarea tuturor crestinilor“, „Bucate de sarbatori“.
Prin crearea parteneriatului gradinita–familie–comunitate copiii castiga un mediu de dezvoltare mai
bogat, intre participanti se creeaza relatiile pozitive si fiecare isi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

1448
 RELATIA GRADINITA-FAMILIE SCOALA-SOCIETATE

CRACIUN LICA
SCOALA GIMNAZIALA ,,PROF.UNIV.DR. ADRIAN V. RADULESCU”
DOROBANTU, JUDETUL CALARASI

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson
Mandela
Educatia definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o
anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui
în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de
viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest
context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.Educația începe
de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul intră
în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil
în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia.
educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund
de ea în fața societății. Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie,
precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model
social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate.
”Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un
individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele
mai fundamentale ale unei societăți.” (Charles Colson) De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al
copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea
preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-
comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun
bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației.
Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării
părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând
dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile
desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea
mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe mai încărcate și
implicit o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare. Parteneriatul educațional grădiniță-școală-familie este
determinant atât pentru copil în mod individual cât și pentru dezvoltarea socială și culturală a comunității
locale din care acesta face parte. Ideea de a folosi școala în folosul comunității locale își are originile din
America anilor '90 când s-a concretizat convigerea că școlile pot fi folositoare comunităților prin furnizarea
diverselor servicii după orele de curs (activități culturale, sportive, recreative, artistice, ș.a.). În context
actual parteneriatul școală-comunitate reprezintă o modalitate pentru atragerea fondurilor și resurselor către
școală, pentru gestionarea eficientă a resurselor locale investite precum și pentru valorificarea resurselor
școlii în beneficiul comunității.
Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi
care să participe la jocurile sale şi care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un
sistem de învatământ clasic şi dintr-o familie care nu-şi asumă toate rolurile. Informarea şi formarea
părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile
legale privind educaţia copilului, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de
colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi; profesorii trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenţa lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure părinţilor asistenţa necesară.
Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinţilor la
gestiunea şcolii. Ca responsabili legali ai educaţiei copiilor lor ei au responsabilitatea de a influenţa natura
acestei educaţii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative şi la orientarea

1449
adaptării şcolii la schimbările din societate; influenţarea pe plan local asupra rezolvării problemelor şi luării
deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula iniţiativele si inovaţiile.
Şcolaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicaţii profunde în evoluţia copilului. Acest
moment îi prinde nepregătiţi pe marea majoritate a părinţilor iar comportamentul familiei intervine astfel
de cele mai multe ori într-un mod apăsător, ceea ce poate să conducă pe o cale greşită dezvoltarea
intelectuală şi emoţională a acestuia.
Toţi adulţii care fac parte din viaţa unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înţeleagă că acesta
aşteaptă de la ei să-şi amintească şi să înţeleagă că au fost cândva de vârsta lui.
Pentru ca un copil să aibă succes în şcoală şi mai apoi pe parcursul vieţii, specialiştii, printre care
Daniel Goleman, spun că există şapte elemente cheie:
1. Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în
demersul său spre cunoaştere şi devenire;
2. Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;
3. Intenţia – pornirea interioară, conştientă,însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui;
4. Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;
5. Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui
grup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;
6. Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi
sentimente;
7. Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.
Dacă un copil dobândeşte pe timpul şcolarităţii aceste calităţi, depinde de părinţii şi educatorii lui
care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalităţii lui.

1450
 CONCURSURILE ȘCOLARE, FACTORII MOTIVAȚIONALI ÎN
PREGĂTIREA ELEVULUI PIANIST

CRĂCIUN PETRUŢA LAURA,

COLEGIUL NAŢIONAL DE ARTĂ GEORGE APOSTU, BACĂU

În peisajul școlar muzical se găsește o paletă largă de competiții organizate de Ministerul Educației,
Cercetării și Inovării și de către inspectoratele Școlare Județene, de asemeni mai există o serie de concursuri
la nivel local, în cadrul liceelor de artă și școlilor cu arie curriculară muzicală. Scopul acestora este de a
stimula aptitudinile muzicale și de a perfecționa nivelul de învățare muzicală, în special pe ciclurile de
școlarizare; astfel s-au înființat concursuri pe grupe de vârstă unde, conform unor baremuri de notare,
trebuie îndepliți anumiți indicatori de evaluare: realizarea textului în conformitate, realizarea tehnică,
interpretativă, aportul personal în interpretare.
Juriile, care sunt formate în mare parte din profesori cu experiență, întâmpină, în general, dificultăți
de emitere a unor verdicte corecte, în favoarea prestației obiective a celor participanți; atât în primii ani
după 1990 cât și la ora actuală, la olimpiadele naționale, condiționați fiind de numărul restrâns al premiilor
și de pregătirea foarte bună a concurenților, nu au pregetat să concluzioneze în mod subiectiv rezultatele
finale, încât concurenți de marcă nu au reușit să se situeze pe nici un loc de pe podium. Problema abordării
clare a aspectului competițional m-a determinat să analizez câteva idei principale care stau la temelia
aprecierii cât mai realiste a actului interpretativ scenic.
Evaluatorul modern trebuie să fie un bun profesionist, docimolog, la curent cu nivelul de exigență la
scară națională, capabil de a conferi verdictelor sale o doză de suficientă autenticitate. În privința execuției
textuale, algoritmii aflați în tradiție trebuie îndepliniți în totalitate, dar în privința interpretării intervin cele
mai mari necunoscute, deoarece evaluatorul va fi nevoit să parcurgă același sens de receptare pe care
concurentul, protagonistul, l-a tradus în propria prestație. Cu cât este mai îndepărtat de acest model sonor,
cu atât va fi apreciat la un nivel inferior de notare. O evaluare bazată pe modele fixe nu îmbracă un caracter
artistic, eventual poate fi considerată doar o clasificare subiectivă. Idealul aprecierii coerente, logice, se
suprapune pe echilibrul dintre: cerebral-afectiv, tradiție-originalitate, elementele creatoare ale aportului
personal, încadrarea stilistică autentică sau nu, modul de elaborare a discursului muzical.
În practica evenimentelor competiționale intervin disensiuni între membrii comisiei, tocmai prin
faptul că sunt persoane diferite ca nivel de percepție, având fiecare o scară de valori personală și nu
întodeauna justificabilă. Eroarea cea mai frecventă este metoda impresiei generale, care impune un grad
foarte mare de generalitate, nedefinind decât limita mare a unei interpretări. Cine se axează doar pe această
procedură de surprindere va obține informații inexacte și simpliste despre actul muzical finalizat scenic.
Alți profesori recurg la metoda analitică în apreciere, urmărind fiecare detaliu al execuției, mergând
până la descompunerea repertoriului prezentat, dovedind o exigență ieșită din comun și conferind actului
muzical prezentat un caracter artificial.
O altă parte a examinatorilor aflați în juriu se confruntă cu metoda comparației, care presupune
ierarhizarea valorică a interpreților pianiști. Este de la sine înțeles că pe scara notării se află, în urma audierii
și a vizualizării celor prezenți, elevi mai sus sau mai jos, dar aceasta nu înseamnă că prestația va putea fi
sporită sau diminuată raportându-se de la unul la celălalt. Datorită efectului ,,contrast” există pericolul
formării în conștiința profesorilor, încă de la începutul actului notării, a unei succesiuni dictate cronologic,
adăugând sau scăzând spontan, care, dealtfel, la o altă analiză își relevă alte valențe, spre alte calificative.
Alte efecte nocive în apreciere sunt: efectul ,,ordine” și efectul ,,halo” . Efectul ,,ordine” se manifestă
prin gradul diferit de exigență manifestat de apreciator pe parcursul audierii unui număr mare de interpreți.
Se produce o exigență mai evidentă în prima parte și o indulgență în cea de-a doua parte și viceversa, fapt
care nu mai contribuie la o constatare obiectivă a celor audiați.
Efectul ,,halo” constă într-o tendință de iradiere a aprecierii privind o calitate particulară a unui
interpret spre întreaga sa particularitate, sau de la manifestările din trecut asupra celor viitoare. Acest efect
a fost semnalat și studiat de psihologul american Edward Lee Thorndike din anul 1920 și este specific și
des întâlnit în școlile de muzică, implicând un grad ridicat de subiectivism. Pentru înlăturarea lui se va avea
în vedere o autoexaminare și autocenzurare din partea profesorului examinator.

1451
 În concluzie, pentru a putea fi considerată principială, obiectivă, notarea va trebui să țină seama de
specificul individual al fiecărui elev.

BIBLIOGRAFIE:
1. Pârvu , N. , Studii de psihologie a artei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967
2. Pavel, V., Principii de docimologie, Editura Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 1968
3. Pitiş, A.; Minei, I., Teoria comportamentului pianistic, Editura Sf. Gheorghe Vechi Bucureşti, 1997
4. Răducanu, M. D., Introducere în teoria interpretării muzicale, Editura Dan, Iaşi , 2003

1452
 IMPORTANȚA RELAȚIEI DINTRE GRĂDINIȚĂ-FAMILIE

CREPELCA-KOVACS BEATRIX

Primul pas spre grădiniță este și primul pas spre independența personală, un pas greu ținând cont că
la varsta de 3 ani copilul încă este mic și nu are dezvoltate toate deprinderile. În primele etape ale vieții
educația copilului revine părinților după care aceasta este împărțită între grădiniță, familie, școală,
comunitate, media etc.
Grădinița este un important mediu de socializare unde copiii interacționează cu alți copii dar și cu
adulții într-un cadru plăcut adecvat nevoilor individuale ale acestora. Copilul preșcolar începe să-și
definească treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în
colectivitate, a vieții sociale. Integrarea trebuie făcută treptat cu ajutorul familiei, astfel se recomandă
părinților următoarele:
• Să discute cu copiii cu mult timp înainte despre grădiniță.
• Să informeze copilul că la grădiniță va sta cu alți copii și cu educatoarea dar asta nu inseamna ca
mama îl va abandona acolo ci că după un anumit timp va veni să-l ia acasă.
• Să nu mintă copilul că pleacă să „ia dulciuri și vine imediat”.
• Să prezinte grădinița ca pe un loc unde copiii se joacă cu alți copii, nu ca pe un bau bau – „lasă că
vezi tu când te duci la grădiniță”.
• Să nu vorbească urât despre cadrele didactice în fața copilului.
• Să discute cu cadrele didactice despre copilul lor înștiințându-le despre diverse probleme ale
copiilor și să ceară sfaturi.
Reușita actului educațional este asigurată de fixarea unor reguli comune, aplicate și respectate atât în
grădiniță cât și acasă, valabile atât pentru părinți cât și pentru copii. Astfel părinții trebuie să respecte
intervalul orar în care pot să aducă și să ia copiii, să nu deranjeze cadrul didactic în timpul activităților etc.
După perioada mai puțin plăcută de integrarea în grădiniță , copiii vor fi fericiți să lege prietenii, să
descopere varietatea de jocuri și jucării, să realizeze singuri obiective propuse în cadrul activităților
(construcții, desene, puzzle, fișe etc.) să împartă lucruri cu alți copii, să-și aștepte rândul, să aibă răbdare,
să aibă compasiune pentru cei din jur.
Astfel, educatoarei îi revine sarcina să facă cât mai plăcută integrarea micuților antrenându-i mereu
in activități plăcute și distractive specifice nivelului de vârstă și ținând cont de dezvoltarea psiho-fizică a
fiecăruia.
Dezvoltarea psiho-fizică a copilului la această vârstă depinde atât de cadrele didactice cât și de părinți.
Tocmai de aceea pentru a avea rezultate în desfășurarea actului de educație este foarte importantă
colaborarea factorilor importanți din viața copilului și anume grădiniță-familie. Familia educă hărnicia,
cinstea, sinceritatea iar grădinița completează educația primită de copii în familie astfel formând un tot
unitar care lucrează împreună pentru un scop bine definit.
Sunt multe modalități de colaborare între familie și grădiniță : discuții zilnice, consilierea părinților,
serbări, implicarea părinților în diferite proiecte. Participarea activă a părinților în activitățile din grădiniță
creează copiilor sentimente de siguranță și fericire. Copilul poate demonstra ce știe și se poate mândri cu
realizările lui iar părinții pot observa progresele acestora. Aceste activități aduc bucurie în rândul copiilor
și al părinților prin rezultatele obținute din efortul reunit și plăcerea de a petrcece timp împreună.
Cultivarea unei relații de parteneriat între grădiniță și părinți în susținerea educației și creșterii
copilului costituie succesul garantat în adaptarea și integrarea școlară și reprezintă un prim pas către o
educație transparentă a personalității copilului, viitoru adult al societății noastre.

Bibliografie:
– „Copilul, famila, grădinița” Dumitrana M., Ed. Compania, București, 2000.
– „Copilăria, fundament al personalității” Dima S., Ed.Imprimeria Coresi, 1997.
– „Pro Educația” – revistă de specialitate a învățământului mehedințean, Ed. Stef.Drobeta Turnu-
Severin, 2006.

1453
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ – ȘCOALĂ – FAMILIE - SOCIETATE

PROF. CRIŞAN ANCA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “AUREL VLAICU” ARAD
PROF. FRĂŢILĂ FLAVIA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ “AUREL VLAICU” ARAD

Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de

diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul
educaţiei.
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care
deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare,
mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se
conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic
şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei
şi ale şcolii trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe
pentru atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect,
încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de
asumarea în comun a drepturilor şi responsabilităţilor. Parteneriatul dintre grădiniţă, şcoală şi familie
reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în
domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora, dar se poate întâmpla
ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei
implicaţi.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între
toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie – grădiniţă - şcoală să se extindă şi către comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între: ¬ agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei,
specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc.); ¬
instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale copiilor
etc.); ¬ membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc.).
Atunci când familia, grădiniţa şi şcoala “învaţă” împreună să se cunoască, să se sprijine, să se
completeze una pe alta, formând un adevărat “front comun”educational, se poate asigura, într-o mare
măsură, o bună pregătire şi o integrare reuşită a copilului în activitatea şcolară şi, în general, în viaţa socială.
Parteneriatul generat din nevoile educaţionale comune ale celor trei instituţii tinde să devină pentru toţi cei
implicaţi un spaţiu de învăţare a convieţuirii cu şcoala, de acţiune în echipă, de trăiri pozitive, de
intercunoaştere, de deschidere către nou şi realitate.
Prin crearea parteneriatului grădiniţă – şcoală – familie – comunitate, copiii câştigă un mediu de
dezvoltare mai bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul
coeziunii sociale.

1454
Bibliografie:
1.,, Educatia timpurie si specificul dezvoltarii copilului prescolar”- 2008
2.Neculau, A., Boncu, ȘT., Perspective psihosociale în educație, Iași, Editura Polirom, 1998.

1455
 EDUCAȚIA FĂRĂ FRONTIERE-ROLUL DASCĂLULUI ÎN MODELAREA
PERSONALITĂȚII COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: CRIȘAN ILEANA

GRĂDINIȚA CU P.P. NR 2 BISTRIȚA

Meseria de educator este o frumoasă profesiune, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se
părăseşte seara, odată cu hainele de lucru .Este aspră şi plăcută, umilă şi mandră, exigentă şi liberă, o
meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec
deopotrivă.
Puţine profesiuni cer atata competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar
în cateva ore se lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire
.Ancorat în prezent, întrezărind viitorul şi sondand dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul
instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă şi organizează, corectează, perfecţionează şi evaluează
neîncetat procesul formării şi desăvarşirii calităţilor necesare omului de maine.
A înzestra copiii cu ştiinţă pare un lucru relativ uşor, dar a forma oameni în plinătatea cuvantului
este deosebit de greu.
Personalitatea educatorului este o parte importantă a succesului şi eficienţei în această profesie, iar
pentru a corespunde profilului acestei profesiuni, educatorul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, şi
anume să fie:
1) Bun technician – să posede o serie de cunoştinţe generale din diferite domenii de activitate, care îi pot
oferi surse de inspiraţie pentru activitatea sa:
Să cunoască temeinic conţinutul ştiinţific al tuturor activităţilor pe care le predă;
Să cunoască nu numai programa pentru grădiniţă, ci şi programa şi manualul pentru învăţămantul primar;
Cunoştinţele ştiinţifice pe care le deţine să aibă un suport ideologic: baza ideologică ajută să prezinte
cunoştinţele în mod didactic, contribuind efectiv la formarea unor comportamente civilizate.
2) Bun educator-face parte integrantă din activitatea zilnică. Pentru aceasta trebuie să-şi însuşească o serie
de cunoştinţe din domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei. Experienţa fiecăreia este decisivă în alegerea celor
mai bune soluţii şi nu rareori inspiraţia de moment este mai eficientă decat exemplele din manual. În cazul în care
experienţa proprie nu este prea vastă, se poate utiliza şi experienţa altora, bineînţeles cu oarecare prudenţă şi adaptată
situaţiei;
Educatoarea trebuie să cunoască psihologia varstei preşcolare, numai astfel avand posibilitatea să cunoască,
să-I înţeleagă pe copii, să asigure accesibilitatea activităţilor şi să comunice eficient cu familia;
Educatoarea nu trebuie să se izoleze, ci dimpotrivă, să fie apropiată de copii.
3) Bun organizator -trebuie să fie atentă la toate amănuntele, acţiunile sale să fie gandite şi efectuate la timp:
să prevadă şi să planifice totul găsind soluţiile cele mai eficiente;
să nu omită nimic;
să nu minimalizeze acţiunile didactice;
să verifice totul:
să asigure baza material necesară;
să cunoască în amănunt clasa de elevi şi problemele acesteia.
Să cunoască metodele şi procedeele de predare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor la copiii de
varstă preşcolară;
Să desfăşoare o muncă organizată şi sistematică de instruire şi educare, găsind soluţii pentru depăşirea unor
dificultăţi care apar în desfăşurarea activităţilor,
Să cunoască problem de igienă sanitară, să familiarizeze copiii cu principalele reguli de educaţie rutieră şi
de educaţie P.S.I.
4) Bun conducător- înseamnă:
Să cunoască noţiunile de bază ale ştiinţei conducerii şi să le adapteze activităţii sale;
Să-şi adapteze conduita în funcţie de relaţiile cu cei cu care lucrează, fie că sunt copii sau colege(cu atat
mai mult dacă se află într-o funcţie de conducere în cadrul unităţi şcolare)
Să delege responsabilităţi;
Să stabilească modalităţile de formulare şi urmărire a îndeplinirii sarcinilor;
5) Bun manager- educatoarea trebuie:
Să se fixeze asupra faptelor, ca sursă de abordare competentă şi reală a problemelor de rezolvat,
Să-I iubească pe copii, să ştie să aprecieze la justa valoare sarcina care i s-a încredinţat.

1456
 Competenţa socială este o rezultantă a cunoştinţelor, aptitudinilor, priceperilor, deprinderilor,
capacităţilor, abilităţilor şi trăsăturilor temperamentale care conduc la performanţe în domeniul social.
Comunicarea, empatia, asersivitatea, gratificaţia, prezentarea sinelui, cunoaşterea şi rezolvarea
problemelor sunt principalele componenete ale competenţei sociale pe care educatorul trebuie să le deţină
şi să le manifeste în activitatea sa profesională.
Pe langă aceste competenţe necesare şi indispensabile muncii sale, educatoarea trebuie să deţină şi
anumite calităţi importante desfăşurării actvităţii de cadru didactic.
a) Capacitatea de cunoaştere şi apreciere a copiilor, posibilitatea de a observa şi analiza permanent, rapid
şi profund calităţile şi defectele copiilor şi de a găsi cele mai bune soluţii pentru valorificarea optimă a potenţialului
copilului şi pentru eliminarea greşelilor acestuia.
b) Capacitatea de a observa şi analiza just faptele şi fenomenele, presupune ca educatoarea să-şi păstreze
calmul şi luciditatea ce îi permit o analiză critcă rapidă, identificand cauzele reale ale eşecurilor.
c) Curajul şi demnitatea sunt calităţi care constituie un suport moral foarte important în exercitarea acestei
profesii. În momente mai dificile, cand situaţia scapă de sub control şi se cer schimbări, hotărarile educatoarei pot
reprezenta un act de curaj; uneori trebuie să ia hootărari aspre, de sancţionare a unui copil, provocand furtuni
emoţionale.
d) Autocontrolul se referă la capacitatea de a domina sentimentele şi emoţiile prin raportarea raţională, justă,
la situaţie. Doar în acest fel se va putea vedea în eşec o oportunitate de învăţare şi de schimbare, în criticile celorlalţi-
şansa depăşirii greşelilor, iar în cel care critică-un prieten şi nu un duşman.
e) Răbdarea înseamnă calm, încredere şi o viziune clară asupra perspectivei. Educatoarea trebuie: să ştie cum
şi cat să ceară unui copil pentru a nu-l forţa, conducandu-l spre eşec personal, să aibă răbdare pentru împlinirea
muncii sale, să-i înţeleagă, să-i sprijine pe necunoscători, să reziste presiunilor din exterior şi criticilor nedrepte din
cauza unor gafe ale copiilor.
f) Perseverenţa şi consecvenţa înseamnă muncă susţinută, lucru îndelungat, educatoarea fiind ultima care
renunţă, oboseşte, se plictiseşte.
g) O judecată liberă presupune receptivitatea la tot ce este nou şi poate fi un factor de progress; aşadar ea
trebuie să fie la curent cu tot ce se publică în domeniu, să nu omită nimic din ceea ce ar putea ajuta, să adapteze
metodele şi tehnicile noi la specificul clasei, deoarece nu tot ce este nou este util sau aplicabil în orice moment.
h) Sociabilitatea este o calitate necesaă deoarece educatoarea are contacte cu diverse persoane din diferite
planuri: părinţi, copii, colegi, iar succesul depinde de modul în care îi înţelege pe ceilalţi, de cel în care ştie să se facă
înţeleasă, observă şi acceptă punctul de vedere al celorlalţi, de măsura în care acordă ajutor celorlalţi.
Educatoarea trebuie să fie amabilă, fermă, corectă cu cei din jur, să aibă simţul umorului iar dacă reuşeşte ca
în momentele de tensiune să deblocheze situaţia nefolosind jigniri, ironii, face dovada subtilităţii şi inteligenţei
sociale remarcabile.

Sănătatea şi energia sunt necesare deoarece această profesie presupune efort intens atat fizic cat şi
psihic. Educatoarea nu trebuie să pară obosită sau bolnavă, ci să fie un exemplu de entuziasm şi energie.
Este foarte dificil mai ales în zilele noastre să fi educatorul dorit care să îmbine fructuos aceste
calităţi, dar fiecare dintre noi, cei care am ales această meserie, trebuie să ştim cum să valorificăm ceea ce
avem şi cum să dezvoltăm ceea ce descoperim la noi în fiecare situaţie de viaţă şi carieră prin care trecem,
odată cu acumularea experienţelor profesionale şi personale.

Bibliografie:
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
REVISTA ÎNVĂŢĂMANTUL PREŞCOLAR, 3-4 2008
Muşata Bocoş, Didactica disciplinelor pedagogice, Un cadru constructivist
UNIVERSITARIA-ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ED. PARALELA 45, 2007

1457
 COLABORAREA FAMILIE – ȘCOALĂ, CHEIA SUCCESULUI

CĂTĂLIN CRISTEA, PROFESOR,

C.N.P.”ȘTEFAN VELOVAN”, CRAIOVA

Relaţia dintre familie și şcoală este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei
întregii societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimii ani. Integrarea în Uniunea Europeană
a atras după sine o serie de schimbări, inclusiv în domeniul educației. Una dintre aceste schimbări se referă
la relaţia familie - şcoală. Dacă până nu de mult acest parteneriat a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe
ori considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru începe să se schimbe. O educaţie de calitate se
realizează atunci când la procesul de formare a elevilor participă în mod armonios toţi factorii educaţionali.
Colaborare cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.
Implicarea informală poate însemna:
- părintele vine la şcoală să discute despre situația școlară a copilului său;
- părintele participă la o activitate organizată de şcoală, cum ar fi o serbare;
- părintele acţionează ca voluntar la clasă;
- părintele participă ca voluntar la organizarea unui eveniment din viaţa şcolii;
Implicarea formală înseamnă:
- părintele participă la activităţile unui grup de lucru din şcoală sau ale unui comitet, la nivelul căruia
se iau decizii care privesc şcoala;
- părintele este membru al Consiliului Părinţilor sau al Consiliului de Administraţie;
- părintele participă la un proiect sau este membru al unui grup de lucru din şcoală;
Cele mai eficiente şi mai la îndemână modalităţi de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit
a fi următoarele:
- şedinţele cu părinţii oferă ocazia de a interacţiona, de a discuta şi a se pune de acord asupra
programului, asupra progreselor copiilor, de a iniţia schimbări în derularea unor programe;
- lectoratele pe teme propuse de cadrele didactice sau sugerate de părinţi, cu scopul unei mai bune
informări asupra problemelor ce vizează evoluţia cognitivă şi emoţională a copiilor;
- consultaţiile individuale oferă posibilitatea informării personale asupra unor probleme
comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a iniţierii unor măsuri
educative a căror eficienţă este dată de consecvenţa aplicării acestora;
- vizite, plimbări, excursii, drumeţii: părinţii se implică în organizarea acestor activităţi, participă la
sponsorizarea acestora, după caz, se implică pentru siguranţa copiilor şi trăiesc, alături de ei, emoţii
pozitive;
- sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor este un bun prilej de exersare a unor deprinderi de
comportare civilizată, dar şi de a genera puternice trăiri emoţionale legate de prezenţa invitaţilor
sărbătoritului la manifestările specifice evenimentului;
- serbările dedicate unor evenimente cu semnificaţie afectivă pentru copii reprezintă o modalitate
eficientă prin intermediul căreia părinţii pot să împărtăşească cu copiii lor emoţiile unei manifestări cu
puternică încărcătură afectivă.
Pe viitor ar fi necesară o reglementare a cadrului normativ şi obligarea managerilor instituţiilor de
învăţământ să-şi elaboreze strategii şi planuri operaţionale de acţiuni în acest domeniu. În cadrul acestora
ar trebui diversificate formele de implicare şi antrenare a părinţilor în diverse activităţi:
- organizarea de sesiuni care ar ajuta părinţii să-şi asiste copiii la teme;
- oferirea de materiale care ar ajuta părinţii să-i asiste pe copii şi să-i monitorizeze la efectuarea
temelor;
- oferirea de informaţii despre crearea acasă a unui mediu propice învăţării;
- oferirea consilierii pentru părinţii elevilor cu probleme;
- organizarea grupurilor de suport pentru cei cu probleme de comportament;
Este important ca sprijinul acordat părinţilor să fie individualizat, modalitatea de ajutorare fiind
selectată în funcţie de probleme cu care se confruntă copilul sau familia. Atât părinţii cât şi cadrele didactice
beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.. De pe urma parteneriatelor familie – şcoală au de
câştigat atât părinţii, cât şi cadrele didactice, dar mai ales copiii.

1458
 a. avantajele copiilor:
- copiii simt dragostea şi apropierea părinţilor nu numai prin atenţia şi bunăvoinţa care li se oferă
acasă, ci şi prin interesul pe care aceştia îl au faţă de activităţile desfăşurate la şcoală;
- copiii sunt mai siguri pe ei, sentimentul de siguranţă fiindu-le absolut necesar pentru dobândirea
echilibrului interior şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii;
- copiii trăiesc mândria de a-şi vedea părinţii alături în momente importante pentru ei;
b. avantajele familiei:
- părinţii au şansa de a deveni participanţi la educaţie prin implicarea afectivă şi efectivă, prin emoţiile
trăite alături de copiii lor;
- părinţii au prilejul de a sta foarte aproape de copii, de a-i înţelege mai bine, au posibilitatea să-i
observe, să vadă cum se comportă aceştia în colectiv;
- părinţii se cunosc mai bine între ei şi pot colabora mai uşor atunci când sunt solicitaţi sau se iveşte
o problemă;
c. avantajele şcolii:
- apropiindu-ne de părinţi, colaborând cu ei, putem cunoaşte relaţiile părinte-copil;
- cunoscând situaţia şi posibilităţile financiare ale şcolii, părinţii pot contribui financiar la realizarea
unor activităţi;
- participând activ la viaţa şcolii, părinţii vor conştientiza că ea desfăşoară un proces instructiv –
educativ bine fundamentat şi organizat.
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace
pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia
forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre
mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod
punctual şi participă doar la evenimente speciale (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia
vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce
o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă
(legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul
cum îşi petrec timpul liber).
Indiferent de statutul economic, etnic sau cultural al familiei, implicarea părinţilor în educaţia copiilor
conduce la îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a prezenţei la cursuri, precum şi la reducerea ratei
abandonului şcolar şi a delicvenţei. Părinţii şi familia au un impact puternic asupra educaţiei tinerilor. Copiii
ai căror părinţi le ascultă problemele, îi sprijină în efectuarea temelor, se implică, transformând experienţele
de zi cu zi ale copilului în oportunităţi de învăţare, sau îi îndrumă cu ajutorul materialelor şi instrucţiunilor
oferite de dascăli, obţin rezultate şcolare impresionante.
Implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor şi asistarea acestora în îndeplinirea sarcinilor şcolare
contribuie la diminuarea efectelor sărăciei şi absenţei educaţiei formale. Existenţa unui mediu familial
propice învățării, se corelează sistematic cu performanţe ridicate la învăţătură.

1459
 ȘCOALA ÎN NORVEGIA

PROF. INV. PREȘC. CRISTEA MIHAELA,

G.P.P. NR.3, TG. SECUIESC

Municipalitatea este responsabilă pentru grădinițele de copii. Copiii sub șase ani pot merge la o
grădiniță publică sau privată. Tarifele la grădinițe publice sau private diferă spre exemplu în funcție de
regiune, de venitul părinților și de numărul de copii din familie.
Alegerea grădiniței în Norvegia nu este pe deplin una a părinților. Cei care doresc un loc la grădiniță
de la începutul anului școlar (școala începe în Norvegia pe la jumătatea lui august) trebuie să trimită o
cerere de înscriere la komună, până la 1 martie. Komuna face repartizarea copiilor la grădinițe (atât pentru
cele private, cât și pentru cele de stat) și informează părinții până la sfârșitul lunii mai, cel târziu. Programa
de lucru, abordarea personalului, materialele de lucru, dotările sunt, în principiu, foarte asemănătoare,
pentru mai toate grădinițele. Principiile Montessori sau Waldorf, de exemplu, sunt încorporate într-un mod
natural în grădinițele norvegiene.
În principiu, copiii merg la grădiniță de la vârsta de aproximativ un an. Cam aceasta este așteptarea
societății și a statului. Există și copii care sunt înscriși la grădiniță la vârsta de trei sau patru ani. Adesea se
întâmplă așa în familiile ce nu sunt 100% de origine norvegiană.
În medie, sunt în jur de 12-15 copii în grupă. Ideea este să existe un asistent la trei copii sub 3 ani și
un asistent la șase copii între 3 și 6 ani.
Copiii petrec zilnic un minim de 2 ore afară.
Somnul de prânz, dacă este încă nevoie de el, se face tot afară, în căruciorul personal.
Menţionată adesea ca o excentricitate, această practică este totuşi frecvent întâlnită în Scandinavia,
unde temperaturile scăzute domină o mare parte a anului şi unde, la asemenea temperaturi, bebeluşii sunt
adesea lăsaţi să doarmă afară, în cărucior, bine înfofoliţi. Cei mai mărişori, trecuţi de un an, merg la
creşă/grădiniţă, unde de asemenea petrec mult timp afară.
Ei merg înăuntru doar pentru a servi masa şi atunci numai când este mai frig decât de obicei.
E vorba de „călirea” copiilor – un concept popularizat şi de mulţi pediatri de la noi, dar pe care nu
toţi părinţii îl agreează şi îl pun în practică. Într-o ţară ca a noastră, în care teama de curent e boală naţională,
unii părinţi români tind să înfofolească bebeluşii chiar şi acasă, unde e cald (dacă nu cumva chiar prea cald)
şi nu i-ar lăsa să doarmă afară nici în zilele blânde de toamnă şi primăvară.
Răceala nu reprezintă un impediment. Dacă starea copilului este una destul de proastă și copilul are
febră peste 38 de grade, copilul trebuie să stea acasă. De-abia după două zile fără febră copilul se poate
întoarce în comunitate. Copilul va sta acasă dacă are una dintre bolile specifice copilăriei sau dacă acesta
prezintă stări de vomă și/sau diaree. Mucii și tusea sunt elemente omniprezente și cotidiene în grădinițele
norvegiene.
Principiile sunt stabilite la nivel oficial, la fel obiectivele ce trebuie atinse de grădinițe pentru fiecare
categorie de vârstă, însă fiecare grădiniță își elaborează un plan anual de lucru.
Se iese afară zilnic, indiferent de condițiile de vreme, iar o dată pe săptămână se merge în excursie –
fie în oraș, muzeu, parc sau în pădure, la cules de afine.
Serbările sunt mai degrabă niște petreceri și pentru cei mici, dar și pentru cei mari.
Comunicarea cu părinții se face dimineața, când se aduce copilul la grădiniță și după-amiaza, la
plecare. Altfel, se practică și grupurile private pe Facebook, comunicarea pe mail, dar și prin două ședințe
generale cu părinții pe an și una, eventual două conversații în particular între părinți și personalul didactic.

1460
 CONDIŢIILE EDUCAŢIEI INTEGRATE REGĂSITE ÎN
PLANUL DE INTERVENŢIE PERSONALIZAT

PROF. DANIELA CRISTIAN

CENTRUL ŞCOLAR PENTRU EDUCAŢIE INCLUZIVĂ, ALBA IULIA

Necesitatea de a adapta educaţia la nevoile individuale a dus la elaborarea a numeroase sisteme de

instruire individualizată. Diferenţele individuale reflectă nevoile de educaţie comune unor grupuri de
indivizi, iar sistemul de invăţământ se poate adapta unor abilităţi si trebuinţe diferite; aceleaşi scopuri
educaţionale pot fi atinse prin mai multe tipuri de programe. Realizarea scopurilor este facilitată de selecţia
si organizarea obiectivelor educaţionale conform diferenţelor individuale. Diferenţierea curriculară necesită
selecţionarea sarcinilor de invăţare dupa criteriul maturităţii intelectuale şi nu după criteriul vârstei
cronologice. Este nevoie ca formularea obiectivelor,stabilirea conţinuturilor instruirii şi modalităţile de
transmitere a informaţiilor în clasă să se facă diferenţiat.
Ca urmare, există o serie de strategii folosite pentru proiectarea unui curriculum din învăţămîntul
integrat şi anume:
 selectarea unor conţinuturi din curriculum-ul general adresat copiilor din scolile de masa, care pot
fi înţelese şi însuşite de copii cu deficienţe şi renunţarea la alte conţinuturi cu un grad ridicat de
complexitate;
 accesibilizarea întregului conţinut printr-un proces de simplificare, astfel încat să fie înţeles şi
însuşit de elevi cu cerinţe speciale;
 diversificarea componentelor curriculum-ului general prin introducerea elevilor cu cerinţe
educaţionale speciale într-o varietate de activităţi individuale, compensatorii, terapeutice, destinate
recuperării acestora şi asigurarea participşrii lor în mod eficient la activităţile desfăşurate în învăţămîntul
obişnuit.
Persoanele/profesioniştii care se ocupa de activitaţile de recuperare, compensare sau corectare în
intervenţia în dificultaţile de învaţare sunt diferite, în funcţie de organizarea unor structuri specifice sau de
sprijin şi legat de domeniile şi sarcinile directe care le revin acestora. Ele dispun de instrumente de
planificare individualizată a invăţării.
Planul de intervenţie personalizat corespunde în fapt nevoii de abordare cât mai individualizată a
problemelor de învaţare şi identifică teza potrivit căreia fiecare problemă trebuie cunoscută şi tratată
individualizat.
Planul de interventie personalizat reprezintă un plan scris cu obiective pe termen scurt si lung, elaborat
pentru a sprijini invăţarea copilului sau nevoile comportamentale, fiind instrumentul de lucru pentru toate
cadrele didactice care ar trebui revizuit de cel puţin două ori pe an. Planul de intervenţie personalizat sprijină
educaţia copiilor cu C.E.S., orientând intervenţia si recuperarea şi se realizează de către o echipă de caz
alcatuită din logoped, psihopedagog, invăţător, educator, la care se poate adăuga sprijinul părinţilor şi a
medicului şcolar. De asemenea, evaluarea procesului de invăţare şi a intervenţiilor se va realiza tot in
echipa.
Plan de intervenţie personalizat ( exemplu)
I. Informaţii de bază:
Numele elevului: C.I.
Data naşterii: 12.08.2008
Instituţia: Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă, Alba Iulia
Clasa: a V-a
Data de elaborare a programului: octombrie 2017
Perioada de evaluare a programului: ianuarie 2018
Participanţi la proiect: - psiholog, logoped, diriginte, profesor-educator, părinţi.
II. Informaţii educaţionale
Sector de referinţă:
Citire:
• ritmul de citire este foarte lent, cu inversiuni şi omisiuni, întâmpină dificultăţi în formularea de
enunţuri, precum şi în desprinderea mesajului unui text;

1461
 • exprimarea este greoaie, cu dezacorduri;
• volumul vocabularului redus;
Scriere:
• acelaşi ritm extrem de lent, chiar şi în cazul copierii sau al transcrierii;
• în scriere sunt prezente omisiuni şi inversiuni de litere, nu utilizează corect semnele de punctuaţie
şi majuscula;
• nu reuşeşte să scrie după dictare decât cuvinte izolate;
• scrisul nu este lizibil şi estetic.
Matematică:
• elevul stăpâneşte în măsură medie algoritmii de calcul în operaţiile de adunare şi scădere în
concentrul 0-100 (fara trecere peste ordin).
• întâmpină dificultăţi în analiza şi rezolvarea de probleme şi în operarea cu terminologia specifică
matematicii;
• recunoaşte formele geometrice plane, cu mici excepţii, reuşind să clasifice obiecte după forma lor;
Autonomie personală:
• aria de autoservire - deprinderi dezvoltate parţial;
• aria de relaţii sociale – conduite şi atitudini dominate de imaturitate afectivă, dezvoltă atitudini de
relaţionare pozitivă în grup datorită nevoii de echilibru.
Evaluare realizată:
• Instrumente utilizate: chestionare orale, teste psihologice , observaţii curente, teste de evaluare
iniţială, fişa de caracterizare psihopedagogică.
III. Planificarea intervenţiei
Obiective pe termen lung:
• cultivarea interesului pentru muncă în general, pentru activitatea instructiv-educativă în special;
• dezvoltarea armonioasă a conduitelor psihomotrice;
• dezvoltarea trăsăturilor de personalitate din domeniul afectiv, motivaţional, caracterial şi al
socializării;
• dezvoltarea conduitei morale, religioase şi a simţului estetic;
• dezvoltarea deprinderilor de muncă individuală
Obiective specifice :
• efectuarea unei game variate de exerciţii prin intermediul unor activităţi simple, accesibile şi în ritm
propriu;
• utilizarea în activităţile propuse a cât mai multor canale de recepţie: tactil, kinestezic, văz, auz ş.a.
• dezvoltarea abilităţilor în plan motric, senzorial, perceptiv, al gândirii, limbajului şi comportamental
astfel încât să devină apt pentru activitatea educativ-terapeutică din şcoală şi pentru activităţile sociale în
general;
• stabilirea potenţialului psihic de învăţare, a ritmului propriu de achiziţie, prin observarea zilnică a
comportamentului acestuia şi prin consultarea celorlalţi membri ai echipei implicaţi în desfăşurarea
programului;
• abilitarea elevului pentru o mai bună inserţie socială în şcoală şi societate.
Domenii de interventie recomandate : cognitiv, psihomotor,comportamental.
IV.Sarcini concrete în timp
Pe parcursul desfăşurării programului elevul va primi spre rezolvare sarcini simple, care vizează:
- acţiuni orientate spre munca în echipă, instruire în cuplu, acţiuni care să conducă spre conştientizarea
contribuţiei personale la realizarea unei activităţi de grup care facilitează ameliorarea imaginii de sine,
creşterea motivaţiei şi nivelului de performanţă; i se vor atribui responsabilităţi care să-i trezească interesul
pentru activitatea şcolară
- în ceea ce priveşte dezvoltarea capacităţilor de citire, scriere, comunicare, elevul va primi sarcini
care vizează :
 citirea corectă, coerentă şi conştientă;
 exerciţii de exprimare corectă, utilizând propoziţii corecte d.p.d.v. logic şi gramatical (sarcinile
primite vor fi realizate prin intermediul jocului);

1462
  vor primi spre rezolvare exerciţii care să conducă spre dezvoltarea capacităţii de a comunica
utilizând limbajul matematic, a interesului şi a motivaţiei pentru studiul şi aplicarea matematicii în contexte
variate, consolidarea deprinderilor de calcul, aprofundarea înţelegerii conceptului de număr.
Metode şi procedee : conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, observaţia, munca
independentă, jocul de rol, jocul didactic ;
Mijloace : manuale, jetoane, fişe de muncă independentă, planşe, obiecte de uz personal şi general,
jocuri didactice.
Factori de risc - interni : capacitate scăzută de efort intelectual, de concentrare a atenţiei ; ritmul
foarte lent de lucru, lipsa deprinderilor de muncă independentă, dezinteres faţă de activitate.
-externi : atitudini negative din partea colegilor.
Metode si instrumente de evaluare
• Evaluare periodica
Obiectivele realizate:
-indeplineste la un nivel slab/mediu/bine sarcinile şcolare(inregistrează progres la orele de citire,
scriere, formarea abilităţilor de comunicare, matematică);
-diminuarea greşelilor de scriere;
-imbunătaăţirea ritmului de citire;
-dezvoltarea mecanismelor de operare si utilizare a conceptelor matematice;
-imbunătăţirea relaţiilor elev-elev, elev-profesor.
Metode şi instrumente de evaluare:
-evaluarea orală va fi preponderentă;
-fişe de monitorizare a comportamentului în clasă, pauză, etc.
Revizuirea planului de intervenţie personalizat:
- la sfârşitul sem. I, dupa evaluarea intermediară vor fi redefinite obiectivele şi proiectate noi contţinuturi.
Recomandări particulare
- Kinetoterapie
- Socializare prin jocuri de rol pentru identificarea sinelui
- Antrenarea in activităţi ludice
Rolul si modul de implicare al părintilor in program
- Părinţii vor primi sarcini precise privind modul de comunicare, de implicare in program si vor
asigura un sprijin minim in evoluţia copilului.

BIBLIOGRAFIE:
C.Păunescu, L.Matiana Ene ( și alții)- Terapia educațională integrată, Ed. PRO HUMANITATE,
București, 1997;
C.Neamțu, A.Gherguț - Psihopedagogie specială, Ed.POLIROM, Iași, 2000;
R.K.Yin – Studiul de caz, Editura POLIROM , Iași, 2005;
I.Străchinaru – Psihopedagogie specială, Ed. TRINITAS, Iași, 1994

1463
 ROLUL INSTITUŢIILOR EDUCAŢIONALE ŞI DE CULTURĂ ÎN
PROMOVAREA TALENTELOR

CRISTINA GHEORGHILAŞ
PALATUL COPIILOR TÂRGOVIŞTE

Educaţia este recunoscută ca fiind un drept fundamental pentru toată lumea. Ţinând cont de aceasta,
fiecare ţară dezvoltă politica educaţională cea mai adecvată nevoilor tuturor elevilor, urmărind promovarea
oportunităţilor educaţionale şi permiţând tuturor tinerilor să îşi valorifice la maxim potenţialul.
Educaţia unui popor - în general - şi educaţia artistică, estetică şi muzicală contribuie la afirmarea şi
promovarea valorilor artistice pe plan naţional şi internaţional şi la creşterea prestigiului şcolii româneşti
peste hotare.
Educatia nonformala a fost definita de catre J. Kleis drept “orice activitate educationala, intentionata
si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este adaptat nevoilor
individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si al minimalizarii
problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina impusa,
efectuarea temelor)”.
Din punct de vedere etimologic, termenul de educatie nonformala isi are originea in latinescul
“nonformalis”, preluat cu sensul “in afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de
activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemneaza o realitate educationala mai putin
formalizata sau neformalizata, dar intotdeauna cu efecte formativ-educative. Din punct de vedere
conceptual, educatia nonformala cuprinde ansamblul activitatilor si al actiunilor care se desfasoara intr-un
cadru institutionalizat, in mod organizat, dar in afara sistemului scolar, constituindu-se ca “o punte intre
cunostintele asimilate la lectii si informatiile acumulate informal”.
Dezideratele educatiei nonformale sunt in stransa legatura cu realizarea urmatoarelor finalitati:
• sa largeasca si sa completeze orizontul de cultura, imbogatind cunostintele din anumite domenii,
• sa creeze conditii pentru “desavarsirea profesionala sau initierea intr-o noua activitate”,
• sa sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate,
• sa contribuie la recreerea si la destinderea participantilor precum si la petrecerea organizata a
timpului liber,
• sa asigure cadrul de exersare si de cultivare a diferitelor inclinatii, aptitudini si capacitati, de
manifestare a talentelor.
Şcoala - este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de educaţie în
vederea educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. este pe de o parte o instituţie care
oferă un serviciu social, care este direct influenţată de ceea ce se întâmplă în mediul social, transmite
cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, norme, valori recunoscute şi acceptate social; pe de altă parte are o logică
internă de dezvoltare, reproduce propriile norme şi valori, are propriul sistem de organizare.
Privită dintr-o altă perspectivă, şcoala, este o instituţie care funcţionează într-o comunitate alcătuită
din mai mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale,
agenţi economici etc. care au la rândul lor o ofertă educaţională explicită şi/sau implicită.
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem managerial adecvat
definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare, evaluare etc. Managementul şcolii
trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul
său exterior, cu comunitatea în care funcţionează şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala
este nevoită să atragă, aloce, folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane,
informaţionale şi de timp.
Parteneriatul şcoală comunitate locală
Noţiunea de parteneriat are un câmp semantic vast.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii definesc
împreună scopul general al parteneriatului.
Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o modalitate
eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor manageriale, fie prin

1464
schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină
fezabilă prin parteneriat.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale la nivel comunitar, pentru
atragerea altor resurse externe pentru rezolvarea problemelor comunitare. Succesul parteneriatului şcoală –
comunitate locală este bazat pe legătura permanentă, constantă între agenţii comunitari şi reprezentanţii
şcolii. Se realizează astfel un echilibru între schimbare şi continuitate, între specific şi global, între
împlinirea individuală şi exigenţele de ordin social.
Şcoala şi familia
Parteneriatul şcoală–familie poate contribui la creşterea factorilor educogeni ai familiei, prin
activităţi specifice părinţii pot fi sprijiniţi să conştientizeze rolul pe care-l au în educaţia copiilor lor, să
conştientizeze şi să îndrepte comportamente şi atitudini greşite în familie, să fie sprijiniţi să se implice în
activităţi educative.
Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiţionat de gradul de interes al familiei faţă de
şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala.
Cu cât şcoala reprezintă o valoare a familiei cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se
constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obţin
performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc
să-l atingă. Atitudinea familiei faţă de şcoală se transferă şi copiilor şi se manifestă în gradul de interes faţă
de activităţile şcolii, faţă de teme, faţă de rezultatele evaluării, faţă de aprecierile cadrelor didactice etc.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul şcolii reprezintă o strategie de întărire a relaţiilor şcoală
familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai transparentă şi mai apropiată de
nevoile comunităţii. Un punct câştigat este coerenţa serviciilor, părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin
mijloace proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le găsesc în şcoală.
Palatele şi Cluburile elevilor. O importantă acţiune de petrecere a timpului liber al elevilor îl
constituie activităţile extracurriculare din cadrul Palatelor si Cluburile elevilor. Prestigioasă formă de
organizare a activităţilor extracurriculare, cluburile elevilor îşi aduc o importantă contribuţie la dezvoltarea
multiplană a personalităţii copiilor.
Se înscrie printre formele activităţilor extracurriculare care stârneşte, o deosebită atracţie în rândul
elevilor. Cluburile şcolare îndeplinesc funcţii multiple; acestea sunt menite să completeze, prin forme şi
mijloace specifice, activităţile instructiv-educative ale şcolii. Elevilor le sunt organizate activităţi educative,
cultural-arttstice şi sportiv-turistice, acţiuni care finalizează prin concursuri, expoziţii, festivaluri şi muncă
desfăşurată în cadrul cercurilor din instituţie.
Elevul vine la club ori de câte ori simte nevoia şi îi îngăduie timpul. Clubul, îl atrage întrucât elevul
doreşte ca singur, prin eforturile sale să-şi autoadministreze orele libere, potrivit unor trebuinţe interioare.
Aceste activităţi trebuie consacrate artei şi ştiinţei şi mai ales dezvoltării pe toate planurile a
personalităţii subiectului educaţiei. Joffre Dumazedier defineşte timpul liber drept un ansamblu de activităţi
în care individul poate şi se dedică din plin, după preferinţe, fie pentru a se reface, fie pentru a se distra, fie
pentru a-şi dezvolta informarea sau formarea sa dezinteresată, după ce şi-a îndeplinit obligaţiile sale
profesionale.
Faptul că activitatea extracurriculară, devenită obiect al cercetării ştiinţifice, ia forme organizatorice
tot mai bine precizate şi mai temeinic fundamentate, constituie o premisă importantă a ridicării calităţii
acestei activităţi. Cu toate acestea, ne izbim şi în acest domeniu de aceleaşi obstacole ca şi în didactică şi
anume că deşi ştim precis ceea ce vrem (activizare, antrenare, angajare, individualizare, independenţă,
iniţiativă în activitatea didactico-educativă), nu reuşim să găsim întotdeauna formele adecvate prin care să
trecem aceste cerinţe teoretice în practică, sau nu ştim ce principii de aplicare să alegem.
În mod concret, ştim că efectul mai multor acţiuni didactice trebuie să conducă la produs educaţional
final unitar, care este condiţionat de prezenţa elementului conştient, de înţelegerea rostului unor activităţi
şi de adeziunea efectivă a elevului la efectuarea lor, dar rareori facem ca acest lucru să devină realitate. Sau,
recunoaştem că iniţierea elevului în domeniul artei prin mijloacele estetice sau artistice, precum şi pregătirea
lui pentru alegerea viitoarei profesii, solicită în mod complex personalitatea lui, dar rareori valorificăm
asemenea acţiuni pe planuri multiple, la diverse niveluri şi cu grijă pentru fructificarea tuturor elementelor
incluse în acţiunea respectivă (intelectual, moral, practic etc).

1465
 Activitatea extracurriculară are un efect compensatoriu; ea crează teren de manifestare a înclinaţiilor
şi aptitudinilor individuale. In acest cadru, elevul are în faţă o gamă largă de activităţi din care le poate
selecta pe cele care sunt în acord cu trăsăturile lui individuale. Activităţile din timpul liber sunt acelea care
contribuie la deconectarea elevului de munca sa obişnuită şi îl pune în contact cu o multitudine de alte
acţiuni noi, diverse şi odihnitoare. Activităţile desfăşurate de elevi în cercuri oferă, după părerea noastră,
posibilitatea de a aborda probleme care stimulează gândirea, punându-i în situaţii de a trece de multe ori,
în cursul rezolvării, de la teorie la practică şi de la practică la teorie.
Influenţele formative şcolare se exercită printr-un număr restrâns de forme, lecţia fiind principala
formă. Influenţele formativ-extracurriculare se exercită prin forme multiple şi variate (de la excursii, vizite,
drumeţii, la simpozioane, spectacole, concursuri, serbări, carnavaluri, seri literare, seri distractive,
demonstraţii, etc).
Activităţile extracurriculare presupun anumite calităţi pentru a veni în întâmpinarea unor dorinţe şi
preferinţe ale tineretului şcolar; rolul acestor activităţi este de a:
• potenţa formarea personalităţii;
• structura metodic activităţile în funcţie de vârsta elevilor şi în funcţie de conţinutul activităţilor
programate;
• pune la dispoziţia tinerilor o mare diversitate organizatorică şi de conţinut, bogat în activităţi care
să satisfacă interesele solicitanţilor, dar şi cultivarea şi afirmarea talentului;
• sprijini elevii în formarea şi consolidarea priceperilor şi deprinderilor de muncă intelectuală,
artistică şi sportivă;
• asigura cadrul de integrare a individualităţii în colectiv prin participarea la diferite acţiuni artistice;
• constitui şi lărgi experienţa de viaţă.
Totodată, aceste activităţi contribuie la dezvoltarea gândirii operative: orientarea rapidă în situaţii
noi, informarea corespunzătoare asupra problemelor, rezolvarea lor şi aplicarea soluţiilor la alte cazuri.
Şcoala Populară de Artă. Specificul acestor şcoli constă în faptul că este o instituţie de învăţământ
artistic, în care elevii provin din toate categoriile social profesionale.
De aici rezultă eterogenitatea acestor şcoli. Activitatea desfăşurată în cadrul Şcolilor Populare de
Arte, face parte din domeniul activităţii de loisir (termenul de loisir desemnând posibilitatea de a-ţi cultiva
talentul, de a-1 îndrepta). Este o activitate extra-profesională a fiecărui individ în parte, o activitate cu
caracter social.
Şcolile Populare de Artă vin să ajute elevul talentat, să-1 îndrume, să-i îndrepte paşii către ceea ce el
tinde să devină sau să facă. Ideea de bază a importanţei acestei, şcoli este aceea de dezvoltare a hobiului şi
a personalităţii elevului.
Biblioteca personală, cea şcolară, publică sau a cluburilor pentru elevi, este un laborator de studiu
permanent, de exersare şi practicare a deprinderilor de lectură, de asimilare a valorilor culturale; ea se
impune tot mai mult ca o instituţie fundamentală a zilelor noastre. în contextul exploziei informaţionale
actuale, capacitatea bibliotecilor de a stoca informaţii din cele mai diverse domenii, sporeşte necontenit.
Recenta creştere a volumului de informaţii a dus la diversificarea mijloacelor de informare şi comunicare
prin care omul îşi poate depăşi propriile-i limite în faţa unei avalanşe de cunoştinţe pe care trebuie să o
întâmpine şi să o domine. Dinamica pe care o cunoaşte informarea a creat şi diversificat modalităţi tot mai
variate, mai complexe, mai generative de acces la informaţii, într-o formă accesibilă şi atrăgătoare.
Bibliotecile pot şi trebuie să stabilească legături între toate grupele de vârstă pe care le servesc,
reunind la un loc persoane de diverse profesiuni pentru scopul comun de lectură, audiţie muzicală, studiu
individual, discuţii şi rezolvarea problemelor comunităţii.
Acţiunile desfăşurate de bibliotecă, conform planurilor de muncă (anual şi trimestrial) sunt proiectate
în raport cu programele şcolare, la nivel de clase, de ani de studii şi de meserii.
Activităţile non-formale sunt la fel de des întâlnite ca şi predarea diferenţiată. Totuşi, activităţile
non-formale pentru grupurile de copii cu abilităţi mixte sunt mult mai puţin răspândite decât cele pentru
grupurile omogene. De asemenea, acestea fac mult mai rar obiectul unor prevederi legale, din moment ce
în general, sunt dirijate de un organism neguvernamental. Trebuie menţionat faptul că în mod frecvent
guvernul este responsabil pentru organizarea competiţiilor la diferitele discipline academice, sportive sau
artistice.

1466
 Una dintre cele mai răspândite măsuri, atât în învăţământul primar, cât şi în cel secundar, este metoda
promovării accelerate. Acolo unde este există astfel de măsuri, ele sunt în general susţinute de un cadrul
legislativ. Acest tip de măsură este întâlnit în majoritatea ţărilor. În patru ţări (Luxemburg, Suedia,
Liechtenstein şi România), promovarea accelerată este singura măsură ce se aplică în învăţământul primar.
Un tip de foarte des de măsură întâlnit este cel al predării diferenţiate, practicate ori în cadrul clasei
normale în grupurile de copii cu aptitudini mixte, ori în grupuri separate. O astfel de abordare este în general
susţinută şi de cadrul legal. Trebuie făcută însă diferenţa între nivelele de învăţământ primar şi secundar, în
ceea ce priveşte prevederile pentru grupurile de copii cu abilităţi mixte şi cele separate.
La aceste nivele, prevederile constau în organizarea de clase sau şcoli specializate pentru arte sau
sporturi. Trebuie menţionat că, în învăţământul primar, diferitele măsuri includ în general repartizarea
elevilor pe grupuri în funcţie de aptitudinile lor, fiind mai puţin comună fiind înfiinţarea de clase sau de
şcoli specializate pentru copiii supradotaţi.
Prin specificul continutului si prin corelatia fireasca a cunostintelor interdisciplinare cu activitatea
costructiva, prin supletea formelor de organizare si metodelor de cunoastere si actiune, activitatile
extracurriculare, contribuie la stimularea creativitatii, a spiritului aplicativ, la promovarea constiinciozitatii
in munca, la formarea gandirii si a unei discipline logice, la integrarea in societate. Totodata aceste activitati
contribuie la dezvoltarea gandirii operative: orientarea rapida in situatii noi, informarea corespunzatoare
asupra problemelor, rezolvarea lor si aplicarea solutiilor la alte cazuri.
Se ştie că reuşita într-o acţiune reprezintă o posibilitate pentru fiecare membru de a obţine un loc în
colectiv. Prin acţiunile pe care le organizăm avem posibilitatea să antrenăm toţi membrii colectivului, şi pe
cei înzestraţi şi pe cei fără aptitudini deosebite, creând condiţii ca succesul obţinut de colectiv să devină o
cauză personală a fiecărui individ.
Deci problema succesului prezintă aceeaşi însemnătate, atât pentru individ cât şi pentru colectivul din
care face parte. Succesele obţinute de un colectiv de elevi duc la cimentarea colectivului, la apariţia unor
noi relaţii între indivizi, trezeşte încrederea grupului în forţele proprii şi îl fac mai apt de a realiza idealurile
sale.
Dar nu este suficient numai să facilităm apariţia şi trăirea succesului, trebuie să-i ajutăm pe elevi să
obţină succese în urma unor eforturi susţinute pe căi mai grele, căci numai un asemenea succes va exercita
o influenţă profundă asupra personalităţii lor. Fenomenul succesului este mult mai complex decât la prima
vedere.
Se ştie că succesele au efecte stimulatoare, că ele sporesc capacitatea creatoare şi eficienţa
manifestării noastre. Oamenii care au obţinut succese produc mai mult şi mai bine decât cei neapreciaţi.
Dacă n-ar exista bucuria succesului, oamenii n-ar cânta să obţină mereu succese care de cele mai multe ori
nu le aduc decât atât: lauda celor din jur.
Lauda succesuală este o primă manifestare a opiniei publice, ea a avut din cele mai vechi timpuri un
caracter recompensator. Ca să-şi atingă scopul, lauda trebuie făcută în public. Înmânarea de diplome şi
distincţii, comunicarea rezultatelor la încercări, concursuri şi olimpiade este bine să se facă faţă cu toţi elevii
unităţilor respective. Caracterul recompensator al laudei este ilustrat de faptul că uneori ea este însoţită şi
de recompense materiale, acordare de titluri sau privilegii, căci ceea ce nu se poate plăti efectiv prin bunurile
materiale trebuie recompensat cel puţin simbolic.
Prin compararea rezultatelor, prin evidenţierea fruntaşilor şi indicarea lor ca modele demne de urmat,
asemenea manifestări exercită o influenţă de masă, au un puternic caracter succesual. Lauda succesuală
trebuie să vină de la colectivitate. Lauda creşte şi mai mult când este adusă de cineva din afara unităţii,
reprezentanţi ai diverselor instituţii. Dacă este bine informată în legătură cu succesul sărbătorit, intervenţia
unei asemenea persoane uimeşte şi îi încântă pe copii, îi face să înţeleagă că acţiunile lor trezesc interese şi
sporeşte astfel entuziasmul elevilor.
În vederea popularizării în presă - pe plan local a spectacolelor obţinute este indicat să existe în fiecare
şcoală sau cerc câte un corespondent voluntar. Asigurarea unui succes depinde şi de capacitatea publicului
de a-1 înţelege, de a se entuziasma. Entuziasmul publicului sporeşte mult succesul. Alături de un public
cititor se dezvoltă şi un public radio ascultător şi telespectator. Este cunoscut rolul cognitiv al mass-media-
urilor, trecerea de care se bucură în rândul elevilor radioul şi televiziunea.
Popularizarea acestor cercuri ar trebui făcută la un nivel mult mai mare. Ca mijloace de informare,
un rol esenţial îl are presa locală scrisă, posturile de televiziune locale. Ar fi indicat să existe în fiecare

1467
şcoală un corespondent voluntar.Un alt mijloc de publicitate a activităţilor extracurriculare îl constituie
revistele şcolare. Prin intermediul acestora se poate aduce la cunostinta elevilor, actiunile organizate de
club, rezultatele obtinute de copii etc.
Personalitatea adolescentului se va forma sub influenţa complexă a şcolii, familiei şi societăţii,
ponderea acesteia crescând şi datorită faptului că el este antrenat simultan în mai multe activităţi sociale
(asociaţii sportive, cercuri ştiinţifice, literare, tehnice, etc.).
Educaţia unui popor - în general - şi educaţia artistică, estetică şi muzicală, contribuie la afirmarea şi
promovarea valorilor artistice pe plan naţional şi internaţional şi la creşterea prestigiului şcolii româneşti
peste hotare.
Educaţia nonformală, a fost definită ca fiind :„ o activitate educaţională , intenţionată si sistematică,
desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat nevoii individului si situaţiilor
speciale, în scopul maximizării învăţării şi cunoaşterii şi minimalizării problemelor cu care se confruntă
acesta în sistemul formal ( stresul notării în catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor ...etc.) (Kleis
1973).

Bibliografie:
Vasilescu Anton - Timpul liber al elevului adolescent, Ed. Didactică şi pedagogică, Buc. 1997
Bîrzea, C. - Arta şi stiinta educaţiei. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1995.
Rusu Constantin - Pedagogia activităţilor pioniereşti, Ed. Întreprinderea Poligrafică Bacău, 1979
Dottrens Roberd - A educa si a instrui. Editura Didactica si Pedagogica.Bucuresti 1980.

1468
 IMPORTANȚA COLABORĂRII COMUNITĂȚII LOCALE CU DASCĂLUL
ÎN PREDAREA LIMBII ROMÂNE

PROF. GÎRD CRISTINA- ȘCOALA GIMNAZIALĂ SADOVA,

DOLJ

„Oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes, într-o formă intelectuală
adecvată, orice temă”- pedagogul american Bruner .
Școala trebuie implicată în activităţi educative şcolare şi extraşcolare menite să crească interesul
copiilor faţă de actul educativ, să îi motiveze să frecventeze şcoala, să-şi îmbunătăţească rezultatele şcolare
şi să-şi formeze deprinderi de viaţă sănătoasă, din sfera educaţiei pentru sănătate, educaţiei pentru
dezvoltare personală, prin activităţi psihosociale, educaţiei religioase, educaţiei pentru prevenirea
delincvenţei şi a actelor de violenţă. În realizarea acestor activități este imperios necesară colaborarea școlii
cu familia, reprezentanții instituțiilor locale, în general cu tot ceea ce presupune o comunitate locală.
Dacă se folosesc metode şi procedee adecvate stadiului de dezvoltare, dacă materia este prezentată
„într-o formă mai simplă, astfel încât copilul să poată progresa cu mai multă uşurinţă şi mai temeinic spre
o deplină stăpânire a cunoştinţelor”(Bruner), orice copil poate să plece din școală cu un bagaj temeinic de
cunoștințe.
Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează
sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în
care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori
acţionează, pozitiv sau nu, asupra dezvoltării elevilor. Educaţia extracurrriculară (realizată dincolo de
procesul de învăţământ) îşi are rolul şi locul bine stabilit în formarea personalităţii copiilor noştri. Educaţia
prin activităţile extracurriculare urmăreşte identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre
aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viaţă civilizat, precum şi stimularea comportamentului creativ în
diferite domenii. Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de cunoştinţe punându-i
in contact direct cu obiecte, fenomene din natură, evenimente istorice, literare etc.
O multitudine de factori amenință viața școlară, ducând de cele mai multe ori la abandon: părinţi
plecaţi în străinătate, familii cu venituri minime pe economie sau fără venituri, copii implicaţi în activităţi
lucrative / în gospodărie, copii care provin din familii dezorganizate sau monoparentale, ipostaze în care
copiii au probleme comportamentale, deficienţe în comunicare, neştiind să gestioneze situaţiile dificile.
Toate acestea dovedesc provocările şi dificultăţile cu care se confruntă cadrele didactice și toți cei implicaţi
în viaţa şcolii, mai ales că la nivel local și nu numai, fondurile sunt insuficiente pentru furnizarea de servicii
şi activităţi pentru toţi copiii aflaţi în situaţie de risc social.
Plecând de la realitățile prezentate mai sus, consider că un profesor de limba romănă, și nu numai,
trebuie sa își formeze o strategie prin care elementele de bază ale educaţiei propuse să vizeze
îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale copiilor şi a competenţelor sociale, nivelul cooperării, nivelul
comunicării verbale şi nonverbale şi nivelul creativităţii prin:
►Procesul de învăţare prin joc;
►Participarea copilului la alegerea activităţilor şi a jocurilor;
►Organizarea adecvată a ambientului educativ;
►Flexibilitatea strategiilor de predare-învăţare
O bună colaborare între toți factorii educaționali ar duce, cu siguranță la o dezvoltare armonioasă a
fiecărui copil.
Programul de activităţi este necesar să fie astfel conceput încât, pe de o parte să îi poată motiva şi
inspira pe cei cu interes scăzut faţă de şcoală, în a o considera un loc atractiv, deschis, unde îşi pot face
prieteni, pot fi puşi în situaţii de succes şi pot evolua, reducându-se astfel absenteismul şi abandonul şcolar,
iar pe de altă parte să asigure un mediu propice de dezvolare și progres pentru elevii cu rezultate bune și
interes crescut pentru învățătură.

1469
 Bibliografie :
* Cernea, Maria, Contribuţia activităţilor extracurriculare la optimizarea procesului de învăţământ, în
“ Învăţământul primar“ nr. 1 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti;
* Ionesc, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi
autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pg.162;
* Vlăsceanu, Gheorghe, coord., Neculau, Adrian, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, Bucureşti, 2002, pg. 87;
* Crăciunescu, Nedelea, Forme de activităţi extracurriculare desfăşurate cu elevii ciclului primar, în
“Învăţământul primar“ nr. 2, 3 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti; Surse on-line:
* Bruner, J.S, Procesul educaţiei intelectuale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

1470
 IMPLICAREA FAMILIEI ȘI A GRĂDINIȚEI IN ACTIVITĂȚILE DE
TERAPIE ALE COPILULUI CU TSI

CENTRUL JUDEȚEAN DE RESURSE ȘI ASISTENȚĂ EDUCAȚIONALĂ

ARGES
PROFESOR LOGOPED CRISTU IOANA OCTAVIA

Cooperarea și comunicarea cadrelor didactice cu familia reprezintă baza pentru o educație de calitate
și o mai bună experiență didactică în școală. Practicile coerente de predare, înțelegerea caracteristicilor și
nevoilor elevilorilor îi ajută atât pe profesori cât și pe părinți să conștientizeze eventualele dificultăți .
Cooperarea profesorilor cu familia este și mai importantă atunci când în clasă sunt întegrați și copii cu nevoi
educaționale speciale, cum este și cazul copiilor cu tulburări specifice de învățare.(TSI)
TSI ( tulburările specifice de învățare) nu sunt toate la fel. Există o combinație variată a punctelor
forte sau a punctelor slabe ale acestor abilități-instrumente. Evident, atunci când una sau mai multe dintre
aceste abilități sunt afectate, procesul de învățare este în pericol.
Când învățăm, mai întâi procesăm informații (creierul primește informații prin simțuri) și, dacă acesta
percepe și / sau prelucrează informațiile în mod diferit, abordarea va fi evident diferită.
Studiile recente arată că factorii genetici, epigenetici și de mediu pot afecta capacitatea creierului de
a percepe și prelucra în mod corect și eficient informațiile verbale și nonverbale.
Copiii cu risc de dezvoltare a TSI (copiii în vârstă de 5-6 ani şi cei care încep clasa a I-a) ar trebui să
beneficieze de terapie logopedică intensivă pentru dezvoltarea capacităţilor deficitare. Pe lângă corectarea
eventualelor tulburări de pronunţie, în cazul acestor copii terapia logopedică cuprinde, în funcţie de
greutăţile copiilor, şi dezvoltarea anumitor capacităţi: conştiinţa fonologică, memoria de lucru, percepţia
vorbirii, înţelegerea vorbirii, vocabularul pasiv şi activ, atenţia, diferenţierea auditivă fond-formă,
discriminarea auditivă, memoria auditivă, diferenţierea vizuală fond-formă, discriminarea vizuală, memoria
vizuală, coordonarea vizuo-motrică, motricitatea, echilibrul, motricitatea fină, schema corporală, orientarea
spaţială, orientarea temporală, serialitatea. Familia trebuie să conștientizeeze eventualele dificultăți
întâmpinate de către copil și să încerce prin diferite mijloace să-l încurajeze . Școala prin specialiștii pe care
îi pune la dispoziție mediază procesul de adaptare și oferă suportul informațional necesar unei evoluții
pozitive. În fiecare școală există un sistem diferit pentru a ține evidența informațiilor importante care trebuie
comunicate între profesori: unii folosesc programe sau siteme online, alții se bazează pe întâlniri frecvente,
informații ce vor fi diseminate și către părinți. Prin cunoașterea manifestărilor specifice colectivul va
accepta mult mai ușor un copil cu TSI deoarece învață să interacționeze cu acesta.
Copilul cu tulburări de învăţare este conştient de faptul că nu poate face faţă cerinţelor, în ciuda
faptului că-şi dă toată silinţa, şi că este diferit de ceilalţi copii. El realizează că rezultatele sale şcolare nu
îndeplinesc aşteptările părinţilor şi poate căpăta convingerea că nu poate face nimic bine, că este inferior
celorlalţi, că este incapabil şi inutil. Părinţii şi profesorii joacă un rol crucial în modul în care copilul îşi
construieşte încrederea în capacităţile proprii.
În activităţile terapeutice individuale sau de grup este preferabilă abordarea deschisă , manifestată
prin valorizarea şi încurajarea copilului. Pentru aceasta, el trebuie să simtă că ideile îi sunt apreciate şi să
fie recompensat prin laude ori de câte ori duce la îndeplinire o sarcină. În timpul temelor, o atitudine
încurajatoare din partea părinţilor va ajuta copilul să continue rezolvarea temelor rămase..
Scopul intervenţiilor logopedice este de a corecta tulburările de limbaj și de a asigura dezvoltarea
unei imagini de sine reale, autoacceptarea, creşterea încrederii de sine, creşterea motivaţiei faţă de
învăţătură, prelucrarea frustrărilor, creşterea rezilienţei, reducerea problemelor emoţionale sau de
comportament ale copilului, îmbunătăţirea adaptării la şcoală, dezvoltarea capacităţii de a se integra în
colectiv, formarea unui reţele de sprijin în jurul copiilor, alcătuită din colegi şi adulţi.
Ca specialisti, noi profesorii logopezi asigurăm accesul la informație ajutând astfel familia să
înțeleagă și să sprijine întreg demersul terapeutic în timp ce în cercul comunitar elevi învață să relaționeze
unul cu celălalt împărtășind sentimente despre care le este greu să vorbească.

1471
 EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE ÎN GRĂDINIȚĂ-UN PRIM PAS SPRE UN
STIL DE VIAȚĂ SĂNĂTOS

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 2 ȘIMLEU SILVANIEI

PROF. CSATARI IOANA

“Sănătatea este o comoară pe care puțini știu să o prețuiască, deși aproape toți se nasc cu ea”.
(Hipocrate)

Sănătatea este cel prețios bun pe care îl poate avea un om. Având în vedere faptul că

sănătatea unui adult depinde în mare măsură de stilul de viață pe care l-a avut încă din perioada
copilăriei, consider că este absolut necesar ca educația pentru sănătate să înceapă de la cele mai fragede
vârste.
Prin varietatea activităților desfășurate, grădinița are un rol important în formarea și dezvoltarea
copilului în spiritul unui stil de viață sănătos. În colaborare cu toți factorii educaționali -părinți, doctori,
comunitatea locală, putem deprinde copilul cu obiceiuri menite să-i asigure o dezvoltare fizică și psihică
armonioasă: alegerea alimentelor sănătoase și evitarea celor nesănătoase de tip junk food, dulciuri, băuturi
carbogazoase, practicarea unui sport sau a mișcării în aer liber și nu numai.
Pe parcursul anului școlar am implementat Proiectul educativ ”A,B,C-ul SĂNĂTĂȚII” prin care am
urmărit promovarea unui stil de viață sănătos și conștientizarea părinților, a comunității asupra rolului pe
care îl au în educarea copilului, prin exemplul propriu.
Obiective proiectului au fost următoarele:
-privind copiii:
 Cunoaşterea unor aspecte care vizează alimentația sănătoasă;
 Cunoaşterea efectelor negative pe care alimentația nesănătoasă o are asupra organismului;
 Stimularea interesului pentru o alimentație sănătoasă;
 Stimularea motivației pentru mișcare, pentru practicarea unor jocuri sportive;
 Participarea la activităţi şi acţiuni care contribuie la adoptarea unui stil de viață sănătos;
 Dezvoltarea învăţării prin cooperare, respectarea unor sarcini specifice pentru realizarea unui scop
comun.
-privind cadrele didactice:
 Promovarea schimbului de experienţă între cadrele didactice implicate în proiect, în scopul creşterii
eficienţei activităţilor pentru sănătate;
 Organizarea şi desfăşurarea unor activităţi instructiv-educative interesante şi atractive în vederea
cunoaşterii de către copii a factorilor benefici și nocivi asupra sănătății;
 Desfăşurarea unor activităţi care contribuie la dezvoltarea interesului şi a curiozităţii copiilor
pentru adoptarea unui stil de viață sănătos bazat pe o alimentație corespunzătoare și mișcare;
 Asigurarea unui mediu educaţional propice care să motiveze copilul în alegerea stilului de viață
sănătos.
-privind părinții:
 Conștietizarea rolului pe care îl au în educarea propriilor copii în sensul adoptării unui stil de viață sănătos;
 Participarea părinților la activități de informare organizate în colaborare cu medici nutriționiști,
stomatologi, pediatri cu privire la importanța alimentației sănătoase și a mișcării;
 Implicarea în acțiuni de voluntariat care au drept scop informarea comunități asupra alimentației sănătoase/
mișcării.
Activitățile propuse în cadrul proiectului au sprijinit atât preșcolarii cât și părinții în alegerea celor
mai potrivite decizii pentru o viață sănătoasă. Foarte apreciată a fost activitatea „Rețete gustoase și
sănătoase” care i-a transformat pe copii în adevărați bucătari, aceștia preparând diverse rețete a căror
ingrediente au fost doar alimente sănătoase. Activitatea ,,Zâmbet frumos- copil sănătos!” a facilitat
întâlnirea copiilor cu medicul stomatolog. Regulile de igienă dentară, factorii care pun în pericol sănătatea
dinților sunt o parte din cunoștințele care au fost transmise copiilor într-o manieră atractivă, interesantă.

1472
 Sub sloganul ”Dacă vrei să crești voinic, fă gimnastică de mic!”, înviorarea de dimineață a
reprezentat un moment nelipsit din rutina de zi cu zi, desfășurându-se atât în curtea grădiniței cât și în sala
de grupă. Prezența unui părinte la acest moment sau introducerea unor noi exerciții mișcare de către copii
au adus un plus de bucurie, interes și dorința de a începe ziua cu mișcare
În urma desfăşurării activităților propuse în cadrul proiectului, copiii și-au format deprinderi de igienă
personală și deprinderi alimentare sănătăoase, și-au însuşit valori pe baza cărora vor putea să facă alegeri
corecte privind optimizarea stării de sănătate.
Activitățile proiectului educativ ”A,B, C-ul sănătății” au avut un impact pozitiv și în rândul părinților,
reușind să schimbe opinia acestora cu privire la rolul grădinței în dezvoltarea armonioasă a copiilor și
importanța transpunerii bunelor practici și în mediul familial.

1473
 *

CSERE GYÖNGYVÉR

„Natura ne aseamănă. Educaţia ne deosebeşte.” – Confucius

Studiile arată că educaţia familială contribuie la creşterea nivelului de dezvoltare a copiilor. Se

cunoaşte impactul pe care competenţele elementare slab dezvoltate îl pot avea asupra mai multor domenii,
la nivel personal, social şi economic. Se ştie că acei copii care încep şcoala cu un dezavantaj nu numai că
îl vor adânci, dar vor continua să acumuleze întârzieri.
Adulţii dezavantajaţi pot fi stimulaţi să înveţe din nou, fiind încurajaţi să se dezvolte prin intermediul
propriilor familii. Educaţia familială oferă adulţilor o modalitate plăcută, sigură şi relaxantă de a relua
educaţia formală, sub o formă care reanimă puternica dorinţă a părinţilor de a-şi ajuta copiii. Ea
consolidează competenţele de comunicare şi matematică, dezvoltă încrederea în capacitatea de învăţare şi
poate fi o oportunitate pentru desăvârşirea studiilor şi formării profesionale.
Uniunea Europeană sprijină statele membre în dorința lor de a oferi cetățenilor cea mai bună educație,
dar si formare profesională și coeziune socială de calitate. Totodată promovează multilingvismul în Europa,
astfel contribuind la predarea și învățarea limbilor străine. Mobilitatea elevilor, a stagiarilor, a profesorilor
face posibilă schimburile de informații și de experiență, care este foarte important pentru o formare și
educație de calitate. Acest lucru putem spune că înseamnă: educația fără frontiere.
Totuși baza unei dezvoltări sănătoase emoționale și cognitive a copiilor începe în familie, dar
bineînțeles comunitatea are un rol foarte important în formarea elevului. Dezvoltarea personalitatii copilului
este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, scolari, comunitari. Acesta este baza pe care se poate
clădi. Un copil care primește o educație impecabilă în familie are șanse mult mai mari în școală unde pe
baza solidă se poate clădi viitorul.
Legislația Uniunii Europene stabilește cadrul care le permite șărilor UE să facă schimb de bune
practice și să învețe unele de la altele, cu scopul de a face astfel încât învățarea pe parcursul întregii vieți și
mobilitatea să fie o realitate. Aceste schimburi de bune practice îmbunătățesc calitatea educației și formării,
dar totodată promovează echitatea, coeziunea socială și cetățenia activă. sunt o reală posibilitate de a învăța,
a cunoaște și oferă o experiență de viață pe care o poți exploata în viitor.
Dar să luăm un exemplu concret și să vedem cum funcționează sistemul de educație din Italia.
Italia cu o lungă istorie a învățământului, se numără printer țările cu cele mai prestigioase și vechi
universități din lume, precum Universitatea Bologna, fondată în anul 1088 sau Universitatea Padua fondată
în anul 1222.
Învăţământul obligatoriu este între 6 şi 16 ani. Elevii au posibilitatea să opteze pentru mai multe tipuri
de învăţământ liceal. Educaţia copiilor în Italia începe de la vârsta de trei ani, în asilo, grădiniţe, iar la şase
ani elevii încep ciclul primar de şcoală, scuola primaria sau scuola elementare, care durează cinci ani.
Interesant este că programa şcolară este aceeşi pentru toţi elevii din sistemul de învăţământ, indiferent dacă
şcoala este publică sau privată. Elevii învață noţiuni elementare de italiană, engleză, matematică, ştiinţe ale
naturii, istorie, geografie, ştiinţe sociale, educaţie fizică şi artă.
Urmează nivelul liceal, unde elevii italieni au posibilitatea să aleagă din trei tipuri de învățământ:
Liceo, Instituto tecnico, Instituto professionale, adică liceal, tehnic și profesional. Programa școlară este în
mare parte aceeași pentru toate formele de învățământ liceal, diferă doar căteva materii specifice în funcție
de specializare. Astfel în liceele teoretice elevii pot studia profil uman, real sau artistic. La institutul tehnic
liceenii au parte atât de pregătire teoretică cât și specializare în domenii precum cel economic, administrativ,
legislativ, tehnologic sau turism. Școala profesională oferă pregătire practică în domenii precum ingineria,
agricultura, gastronomia sau asistenţa tehnică. Această formă de învăţământ le permite elevilor să se
integreze în câmpul muncii imediat după finalizarea studiilor de doar trei ani, în loc de cinci, însă nu permite
susţinerea examenului necesar pentru accesul la studiile universitare.
Cerinţele noului secol au ridicat peste tot în lume întrebări precum: „până când” şi „prin ce metode”
învăţăm? Pentru fiecare individ în parte, răspunsul pare să fie unanim: învăţarea permanentă nu mai e un
lux, ci o condiţie necesară pentru adaptarea la cerinţele profesionale, sociale, economice şi informaţionale
mereu în schimbare.

1474
 Educaţia pe tot parcursul vieţii (life long learning) a devenit o prioritate a sistemelor de învăţământ
la nivel global. Chiar dacă rolul educaţiei de bază, formale, rămâne esenţial, învăţarea permanentă,
împreună cu educaţia nonformală, vin să personalizeze şi să dezvolte aptitudini cât mai aproape de cerinţele
pieţei şi societăţii, dar şi priceperea şi sufletul celui care învaţă.

1475
 IMPREUNA PENTRU COPIII NOSTRI
PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ – FAMILIE

CSINARDI ANGELA LILIANA

ARGUMENT:
”ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOȘTRI”este un proiect de parteneriat educaţional iniţiat de
educatoare din dorinţa de a colabora, coopera cu familiile preşcolarilor în scopul dezvoltării relaţiei dintre
grădiniță şi familie. Parteneriatul are la bază interesul, atât al grădiniței cât și al familiei de a colabora pentru
dezvoltarea fizică, cognitivă și socio-emoțională a preșcolarului, dar și stimularea interesului familiei de a
se implica în activitățile grădiniței. Această colaborare presupune desfăşurarea de activităţi curriculare-
activităţi practice, dar şi extracurriculare - programe artistice şi vizite.
Considerăm că părinţii trebuie stimulați și ajutați să conştientizeze rolul mediului familial în educaţie
şi să înveţe modurile în care îşi educa și susține copiii, de aceea trebuie implicaţi într-o comunicare
permanentă cu grădiniţa, încurajaţi să se ofere voluntar pentru realizarea diferitelor activităţi specifice.
Activitățile propuse creează părinților oportunitatea de a participa alături de copii la activitățile specifice
grădiniței, de a cunoaște mult mai bine specificul acestor activități și de a-și observa îndeaproape copilul,
modul de reacție și comportament al acestuia în timpul programului grădiniței.
ECHIPA PROIECTULUI
- Cadrele didactice
- Părinții preșcolarilor
- Reprezentanți ai comunității locale;
SCOP: dezvoltarea unei colaborări între grădiniță şi familie, prin:
 Implicarea părinților în planificarea și organizarea activităților cu preșcolarii;
 Dobândirea de către părinți unor informaţii corecte despre activitățile desfășurate în grădiniță;
 O mai bună cunoaștere de către părinți a copiilor prin participarea la activități ;
 Implicarea părinților în activități concrete cu preșcolarii, cu caracter curricular și extracurricular;
OBIECTIVE:
- Organizarea de activități cu participarea părinților și a copiilor;
- promovarea cooperării în domeniul educaţional;
- Stimularea interesului părinţilor de a participa la activităţile desfăşurate de grădiniţă;
- Desfășurarea de activități în cadrul programului Școala Altfel;
- Îmbunătățirea comunicării grădiniță – familie;
- Facilitarea înțelegerii de către părinți a activităților desfășurate în grădiniță, a specificului acestora.
GRUP ŢINTĂ: preşcolarii grupei, părinții acestora, personalul didactic al grădiniței;
BENEFICIARI: preșcolarii grupei, părinții acestora;
LOC DE DESFĂŞURARE: sala de grupă, alte locații specifice activităților desfășurate;

1476
 DURATA: anul şcolar 2017 – 2018
INDICATORI:
CANTITATIVI:
- numărul de părinți participanţi la fiecare activitate;
- numărul total de părinți participanți la activități
- numărul de activităţi realizate;
CALITATIVI:
- calitatea lucrărilor realizate în cadrul proiectului

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR:
Data ACTIVITATEA Locul Resurse Responsabil
- tema, mijloc de desfășurării
realizare, -
septembrie -,, Fii alături de educatoare
2017 mine!” probleme
organizatorice la - sala de grupă -
început de an şcolar
Octombrie Bogăţiile toamnei - sala de grupă Fructe, tacâmuri de Educatoare
2017 Activitate practic – unică folosință, Comitetul de
gospodărească tocătoare, vase de părinţi
(Salata de fructe) plastic, șervețele
Sala de grupă

Noiembrie ”Ne pregătim pentru - hârtie (colorată,

2017 sărbătorile de iarnă” grofată, autocolantă, Educatoare
Activitate practică – etc), imprimanta, Comitetul de
confecționare de - sala de grupă foarfece, lipici părinţi
ornamente de Crăciun
pentru decorarea sălii
de grupă și a holului
de primire
Decembrie ”Uite, vine Moş Educatoare
2017 Crăciun!” Sala de grupă - Comitetul de
Program literar părinţi
artistic prezentat de
copii

Ianuarie ”Împreună ne jucăm Educatoare

2018 cu zăpada” Curtea grădiniței Lopeți, sănii Comitetul de
Jocuri de mișcare în părinţi
aer liber, construirea
de oameni de zăpadă
Februarie ”Pictăm iarna” Apă, acuarele, Educatoare
2018 Activitate artistico – Sala de grupă tempera, palete, Comitetul de
plastică carton, hartie părinţi

Martie 2018 ”Confecționăm Lipici, carton, Educatoare

mărțișoare pentru cei materiale din natură – Comitetul de
dragi” Sala de grupă scoici, plante presate părinţi
Activitate practică –
confecționare de
mărțișoare

1477
Aprilie ”În așteptarea sticlă, figurine de Educatoare
2018 iepurașului de Sala de grupă ipsos, culori, lipici, Comitetul de
Paște” acuarele, sclipici, părinţi
Activități creative – palete,
pictură pe sticlă, pe paiete,mărgele, etc.
figurine de ipsos,
confecționare de
felicitări, tablouri,
etc.
Mai 2018 ”Primăvara în Curtea grădiniţei şi Educatoare
natură” împrejurimile - Comitetul de
Plimbare în aer liber, satului părinţi
observarea
caracteristicilor
anotimpului
primăvara
Iunie 2018 ”Vacanță mare, bine curtea grădiniței - Educatoare
ai venit!” program Comitetul de
literar -artistic părinţi

1478
 EDUCAREA CITIRII ÎN LUMEA CALCULATOARELOR, FĂRĂ
FRONTIERE
AZ OLASÁS TANÍTÁSA A SZÁMÍTÓGÉPEK VILÁGÁBAN, HATÁROK
NÉLKÜL

CSISZÉR KATALIN, PROFESOR, ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR,

GR. I., JUDEŢUL MUREŞ
ŞCOALA GIMNAZIALĂ VĂRGATA

„Citeşte! Prin citirea neîntreruptă creierul tău va deveni laboratorul ideilor şi ilustraţiilor în care
va fi format înţelepciunea şi sensul vieţii.”
Mihai Eminescu
„Olvass!Az állandó olvasás révén agyad eszmék és képek laboratóriumává válik, amelyben az élet
értelme és bölcsessége alakul ki.”
Mihai Eminescu
Cunoaşterea de sine, locul printre semenii săi, în natură şi în lume este aspiraţia străveche a omului,
Acesta, cu cât este în posesia unui raţionament mai dezvoltat, cu cât gândirea-i mai conştientă, cu atât simte
mai mult necesitatea acesteia. Omul primitiv a cântat, apoi a vorbit, cu farmecul sunetului şi al cuvântului
s-a străduit să stăpânească lumea exterioară şi interioară. Cu apariţia poeziei se deşteaptă în el idealizarea
poetică, până la afirmarea eului liric. Urmează scurte istorisiri, prin care vor începe familiarizarea cu lumea
înconjurătoare, ia naştere literatura cu publicul. Realizarea unei cărţi este artă. Arta cuvântului. Depozitarea
cărţilor în bibliotecă este o altă artă. Biblioteca a asumat transformarea şi a devenit propagatorul noilor idei.
Biblioteca electronică, internetul, este o şansă nouă de a ajunge la cărţi. Vraja sunetelor, a literelor pe care
micul şcolar o asimilează, semnele, imitaţia, apoi observarea au mare influenţă asupra stării afective şi
fizice. Deprinderea să înveţe a vorbi, a citi, a scrie, este o artă, şi ca artă îi oferă informaţii specifice despre
existenţa umană. Şi acest lucru e valabil peste tot în lume.
Lucrarea aceasta vorbeşte metodele şi tehnicile des folosite de mine, în lumea calculatoarelor pentru
scopul de a învăţa elevilor citirea, şi este redactată în limba maternă, maghiară.
A könyvtár egyidős a civilizációval, az írással együtt jelenik meg. Egy olyan megőrző intézmény lett,
ahol a megszerzett tudást rendszerezve őrzik és tovább adják az utókornak. Már az ókorban is léteztek
könyvtárak, ahol papirusztekercseket, agyagtáblákat gyűjtöttek. A könyvtárban a legendákat, vallási
iratokat és olyan iratokat őríztek, amelyekre nem volt szükség a mindennapi életben. A történelem során
különböző könyvtárak jöttek létre. Előbb magánkönyvtárak majd ezek nyilvánossá váltak. A társadalom
igényeit elégítették ki ésahhoz alkalmazkodtak.
Tóth Gyula kritikus szerint nem az írást, nem az olvasást kell megtanulnunk, hanem a számítógép
használatát. Az elektronikus könyvtár csak a hozzáférés új lehetősége. A gondolatokat, ismereteket és
érzéseket hangokkal, mozdulatokkal, gesztusokkal, csak akkor adhatjuk át, ha a közlő és a befogadó közel
van egymáshoz. A közlő sem rendelkezik időben korlátlanul gondolataival, ismereteivel, érzéseivel, mégis
közölni kénytelen. Mert az a kisgyerek rászorul arra, hogy információt hallgasson. Mindenhol a világon. A
dokumentumok az időbeli távolság okán nem szükségképpen jutnak el mindenkihez. Aki az adott
információ fogadásában érdekelt, az felkutatja, magába zárja. És ezt mindenhol így teszik. A könyvtár
jelenünkben, bárhol a világon, tud a dokumentumról. Tudnia kell, meg kell szerezni a fontos információkat,
kell tárolja és ugyanakkor rendelkezésre kell bocsássa mindenkinek, akinek szüksége van rá. Néhány
használt számítógépes feladattípus:
- Szövegértési gyakorlatok – fejlesztik az olvasástechnikát és az olvasás szellemi tényezőit
4 típus szerepel a programban: rögzített fixáció, ritmikus haladás, regressziógátlás és olvasási sebesség
- Lényegmegragadás – a szöveg felfogásának mértékét lényeges gondolatok tömör megfogalmazásával méri
- Regressziógátlás – szöveg megjelenése majd eltűnése a képernyőről
- Skipping – kereső olvasás, amellyel a cél a keresés hatékonyságának növelése, annak a képességnek a
fejlesztése, hogy néhány pillantás után a szem a keresett szavakon
- Vizuális észlelés és memória fejlesztése – cél a szemtornáztatás
- Perifériás látás növelése – fixációs ponttal és jelcsoportok megjelenésével
- Fixációszélesség növelése – jelcsoporttal és fixációszélesség növelésével

1479
 - Ritmikus szemmozgás automatizálása – szavak, szócsoportok előrehaladó mozgásának követése a cél
egyetlen fixációval jelsoronként.
Ausztráliában már 2008-2009-ben cél volt, hogy minden gyerekre jusson számítógép, és több mint
29 milliárd dollárt költöttek az iskolák szélessávú hálózatának kiépítésére. A 90 -es években a MacIntosh
volt a legnépszerűbb platform az iskolában. Talán a legelső „teljesen digitális” tanterv készült a világon
Ausztráliában. A sQuizya platform tanároknak, intézményeknek, diákoknak és „bárki másnak” kínál
projektekre, tesztekre, vizsgákra, gyakorlásra használható feladatokat vagy háttéranyagokat.
Dél-Koreában már 2008 előtt tudományos kutatásokat indítottak, hogy tanulmányozzák, hogyan
tudnák a leghatékonyabban digitalizálni a tankönyveket és ismeretanyagokat. A kutatások eredménye a
korábbinál tanuló-orientáltabb koreai „digitális tankönyv” lett, amely egyrészt a papírkönyvhöz hasonlóan
tartalmaz szöveget, de emellett vannak benne multimédiás részek, videók, sőt, netes kereső és
virtuálisvalóság-tartalom is, emellett munkafüzet és szótár is. A digitális tankönyvek mellé felsorakoztak a
tudástárak, az „élő” podcastok. A hátrányosabb helyzetű diákokat nyilvános internetpontokkal, tabletekkel
segítik.
Nagy-Britanniában az iskolások nagy hányada már akár 10 év alatt tanul kódolást majd a normál
iskolai oktatás keretében.
Meggyőződésem, hogy világszerte a játékos programok kezelése során olyan készségek, képességek,
attitűdök alakulnak ki, amelyek alapvetően hozzájárulnak a személyiség harmonikus fejlődéséhez. És még
mit ad? Bátorságot, kezdeményezőkészséget. A kapcsolatok egy időben zajlanak a virtuális és a valóságos
térben. Az információk sokasága áramlik: lépéstartásra és szelektálásra egyszerre nevel. Multitasking.
Esélyegyenlőséget biztosít a virtuális térben. Team, együttműködés, konnektív információ szerzés és
megosztás. Hálózatban létezést nyújt, mint a XXI. századi létforma sajátosságát. Interaktivitást minden fél
részéről. Folyamatos visszacsatolást, reflexiót, önreflexiót. Több érzékszervre hatást egyszerre. Nem kell
ennél több.

BIBLIOGRÁFIA
Cs. Nagy István: A jövő olvasói , Tankönyvkiadó, Budapest, 1979
Ferenczi Gyula, Fodor László: A pedagógia tudományelméleti alapjai, Stúdium, 1997
Papp Évi. Könyvtár és számítógép, fej1.htm.2oo3
https://www.digitaliscsalad.hu/tanulas/digitalis-oktatas-vilagban-mire-jutnak-vele
https://www.oktatas.hu/pub_bin/dload/kozoktatas/pok/Budapest/tpn2018/Digitalis_vilagban.pdf

1480
 GRĂDINIŢA ŞI FAMILIA – MEREU ÎMPREUNĂ

PROF. ÎNV.PREŞC. CSIZMADIA LOREDANA

GPN NR.2 OCNA MUREŞ, ALBA

Învăţământul preşcolar este principalul partener educativ al familiei. Grădiniţa este factor educativ
de importanţă majoră, deoarece creează un mediu adecvat copiilor şi îi pune în contact realizând o bună
socializare a lor, poate face educaţie generală adecvată vârstei, dispunând de educatoare calificate, asigură
un debut bun în învăţământul primar, este un mediu de ocrotire şi petrecere placută a timpului.
Parteneriatul educativ grădiniţa-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, aceasta având
autoritate socială şi legislativă de a se ocupa de educarea copiilor, având totodată şi posibilitatea-prin
pregătirea psihopedagogică a cadrelor didactice-de a cunoaşte nevoile, posibilităţile copilului raportate la
cerinţele societăţii.
Colaborarea părinţi-educatoare se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă,
la o unificare a sistemului de valori şi cerinţe referitor la copil. Bazele unei bune relaţii sunt puse de:
comunicarea dintre cei doi factori (părinte-educator), respect reciproc şi implicarea tuturor în căutarea şi
promovarea intereselor copilului.
Părinţii trebuie implicaţi permanent în activitatea grădiniţei şi nu doar când se ivesc problemele.
Totodată, părinţilor trebuie să li se ofere frecvent informaţii referitoare la copil. Ei trebuie să ştie care este
scopul programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele urmărite şi să fie la curent
cu politicile educaţionale ale grădiniţei.
Pentru realizarea parteneriatului este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, să fie
atraşi în adoptarea deciziilor, să se recunoască şi să se recunoască şi să se valorifice informaţiile date de ei
despre copii.
Răspunzând cerinţelor unei educaţii psihopedagogice complete, parteneriatul grădiniţă-familie
rămâne un deziderat prioritar, cu atât mai mult cu cât materializarea lui dovedeşte practic că oferă avantaje
tuturor părţilor implicate în procesul educaţional: părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii,
modul lor de manifestare în cadrul microgrupului; acestia înţeleg mai bine rolul lor educativ şi îşi însuşesc
procedee pe care să le aplice în educaţia copiilor lor; se stabilesc relaţii mai apropiate şi mai deschise între
educatoare şi părinţi, iar părinţii, cunoscându-se mai bine între ei, pot colabora mai uşor în luarea unor
decizii importante în activitatea grădiniţei, astfel constituindu-se un factori de sprijin reali în procesul
instructiv-educativ al acestei instituţii.
Dacă educatoarea îi poate convinge pe părinţi de necesitatea colaborării strânse şi unităţii de cerinţe
între familie şi grădiniţă, cât şi de adevărurile pedagogice pe care le-am prezentat cred că am întâlni tot mai
rar părinţi care văd în grădiniţă doar asigurarea supravegherii copiilor în timpul absenţei lor din familie.
Părinţii trebuie să vadă în educatoare îndrumătorii cei mai autorizaţi sa le ofere informaţii utile
privind asigurarea în familie a celor mai bune condiţii de continuare a muncii desfăşurate în grădinţă.
Colaborarea familie-grădiniţă indică direcţia bună pe care trebuie să o urmeze copilul.
Lipsa de colaborare duce spre eşec şi, din nefericire cel învins este copilul, pentru care visăm tot ce
este mai bun.
Este deci necesar să fim împreună cu copilul şi alături de el pentru a realiza o educaţie
corespunzătoare. Bucuria de a avea copii să o legăm de datoria de a-i forma ca oameni de valoare.

1481
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROFESOR CUCU ADELINA

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice

1482
 Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1483
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE
RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE

PROF. ÎNV. PREȘC. CUCU IRINA-ELENA

Dezideratul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară.
Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul
acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădinitei să fie mare nu numai în ceea ce privește
educația copiilor, ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
O educație reală, profundă se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă și desăvârșește în
grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a
cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât orice frază
moralizatoare.
De multe ori, intrarea copiilor la grădiniță în grupa mică este resimțită, atât de către copii cât și de
către părinți, ca o rupere care provoacă emoții, temeri și anxietate de ambele părți. Însă nu numai familia și
copiii sunt afectați de noua situație, normală, de altfel, în demersul didactic. Educatoarele care îi preiau pe
copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări și cereri ale familiei, care exprimă dorința membrilor acesteia de a
fi în continuare în controlul situației, ocrotitori, grija acestora, neîncrederea, uneori, marcată prin impulsul
de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condiții materiale la modul în care
personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu exceptia celor absolut
pozitive, devin pentru părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la
influențele de la grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniță au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor –
factorilor educționali – atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educativă pe care le
antrenează instituțional, cât și de a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare,
practic-aplicative, organizaționale ori logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui
parteneriat real, activ-participativ, captivant și motivant, cu implicare susținută din partea familiei. Tocmai
de aceea, noi, educatoarele concepem un program de parteneriat sau de consiliere și orientare a părinților,
prin planificare, organizarea si desfășurarea unor acțiuni de implicare continua și valorificare a potențialului
fiecărui părinte, atragerea lui în „viața grădiniței” și asumarea unor răspunderi/responsabilități comune la
nivelul grupei din care face parte copilul său.
Totodată relația grădiniță-școală-familie-societate se definește și printr-o comunicare/colaborare
indirectă, prin abordări și discuții sincere, din care să reiasă asteptările acestora privitoare la actul
educational, dar și a feed-back-ului / răspunsul dat de copii (prin rezultatele obținute). Așadar, printre
activitățile de implicare a partenerilor educaționali, putem enumera: sedințe și lecții demonstrative cu
părinții, vizite, excursii, jocuri de rol si interpretări, serbări scolare, simpozioane, expoziții etc. iar succesul
acestora depinde în mare măsură de stilul și tactul pedagogic al cadrului didactic organizator, dar și de
disponibilitatea fizică și materială din partea colaboratorilor educaționali, de formarea unor tipare
educaționale bazate pe sinceritate, comunicare, implicare și respect.
De asemenea, reamintesc faptul că a realiza și alimenta o comunicare eficientă a grădiniței cu
exteriorul (mediul social, cultural și economic), impune și realizarea unor parteneriate autentice, prospere.
Astfel, toate proiectele educaționale demarate de cadrele didactice cu oricare dintre partenerii educaționali,
vin în sprijinul nu doar al copiilor și părintilor, ci și însuși cadrului didactic și prin extindere – societății.
Acestea implică enunțarea unui scop și a unor argumente și obiective clar vizate, precum și urmărirea
conștincioasă a realizării acestora.

1484
 Bibliografie:
1. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2006, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 97
2. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 1-2/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 285-289
3. „Revista Învățământului Preșcolar”, nr. 3-4/ 2008, Ministerul Educației și Cercetarii – Institutul de
Științe ale Educației, pag. 233
4. Cerghit, I., „Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, ed.
Aramis, București, 2002
5. Dolean, I., „Meseria de părinte”, ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1485
 EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERE

PROF.INV.PRIMAR CUCU IULIANA

SCOALA GIMNAZIALA BUNESTI,JUD.VALCEA

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe
care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul
de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Cu
cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce
ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune.
Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil.
Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este educat copilul
constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Se recunoaşte faptul că deciziile, acţiunile şi rezultatele educaţiei nu
mai pot fi realizate decât în comunitatea de opţiune dintre mediile responsabile: familie-grădiniţă-şcoală-
societate. Din experienţă se trage concluzia următoare: colaborarea familie-grădiniţă-şcoală-societate este
benefică şi cu rezultate deosebite atât pentru implicarea părinţilor dar şi pentru membrii comunităţii care
îşi dau silinţa să se integreze în atmosfera grădiniţei şi să se împrietenească cu copii.
Grădiniţa este a doua familie, un loc unde se poate practica educaţia, spaţiul unde se asigură nu numai
un volum important de cunoştinţe, dar se formează şi mentalităţi moderne, deschise.
Educaţia însumează acţiunile – delibereate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau
nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi racordate la reperele socio-
economicoistorico- culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se poate afirma că educaţia este activitatea
complexă realizată în cooperare de educator şi educabil (a căror rol este şanjabil) în vederea formării şi
autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste.
Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile educative organizate
de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educaţie nonformală, iar
influenţele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie
informal
Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de activitate şi iniţierea
unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu diferite instituţii culturale. Aceasta
deoarece învăţarea „nu este legată” numai de şcoală sau de alte contexte organizate.
Educaţia formală şi cea nonformală au drept notă comună faptul că ambele sunt special organizate
de societate, cu scopul de a uşura, de a grăbi, de a eficientiza procesul formării unor comportamente propice
învăţării continue, inclusiv prin mijloace proprii, precum şi de a asigura achiziţionarea unor informaţii cu
largi resurse de integrare în sisteme, de transferare a lor în diverse domenii ale cunoaşterii. De asemenea,
ambele sunt instituţionalizate, deosebindu-se doar prin cadrul şi modalităţile lor specifice de a acţiona. În
zilele noastre se constată atât o extindere, cât şi o intercorelare strânsă a tuturor acestor forme, ceea ce face
să le crească potenţialul educativ. Astfel, educaţia formală trebuie să cunoască valorile şi influenţele
exercitate prin intermediul educaţiei ocazionale, nonformale şi informale, să exercite o funcţie de sinteză,
de integrare a acestora în procesul unitar de formare şi cultivare a personalităţii copiilor, a tinerilor. Pe de
altă parte, trebuie spus că experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare contribuie la creşterea
randamentului celorlalte forme ale educaţiei, în condiţiile în care tinerii sunt înarmaţi cu capacitatea de a
discerne, de a selecta, de a sintetiza, din multitudinea de experienţe acumulate, pe cele care au în mod cert,
valoare educaţională şi pot influenţa comportamentele lor pozitive Cei trei termeni fundamentali pe care se
bazeaza semnificatia conceptului sunt „viata―, "permanent―, "educatie―. Educaţia nu se termină la
sfârsitul instrucţiei şcolare, ci constituie un proces permanent. Educaţia permanentă îmbracă un caracter
universal , democratic şi trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, în ştiinţă, tehnică,
cultură.
Multă vreme s-a considerat că şcoala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar
putea înlocui familia, care de multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce propune
societatea. În rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi învăţare, şcoala dezvoltă o serie de structuri
de sprijin în favoarea copilului şi a familiei. În acelaşi timp este nevoie de activităţi de susţinere în afara

1486
clasei şi de activităţi de sprijin atât a copilului aflat în situaţii dificile sau de risc, cât şi a familiei şi a cadrelor
didactice
Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului
prin procesele de instrucţie şi educaţie,concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să
realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.
Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă abordare a
profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea de „colaborarea dintre
şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai cuprinzătoare datorită lărgirii
conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat
care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor
educative.
O categorie aparte şi relativ recent apărută de specialişti o reprezintă specialiştii în intervenţia socio-
educativă. Aceasta cuprinde un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate în
direcţia susţinerii, orientării, corectării sau suplinirii activităţii educative a părinţilor. Toate tipurile de
specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice, pediatrii, medici, psihologi, jurişti
etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi. Educaţia copiilor a devenit, în societăţile moderne,
o problemă de interes naţional .
Colaborarea dintre grădiniţă -şcoală–familie-societate presupune o comunicare efectivă şi eficientă,
o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului..

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
4. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

1487
 RELAȚIA ȘCOALĂ-FAMILIE

PROF. CUPAR NORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICHITA STĂNESCU” BAIA MARE

,,Educația nu este o pregătire pentru viață, educația este însăși viața”. John Dewey

Școala și familia urmăresc același scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltați.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele
specifice de influențare folosite de aceste două instituții sociale.
Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa
educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei
informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
În convorbirea cu părinții, profesorul trebuie să dovedească mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten,
nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găsească argumente potrivite și temeinice, ca părinții să le
accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine
întemeiate.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului
copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, progresele sociologiei și
psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne
neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Școala capată astfel o misiune
suplimentară.
Pentru a valorifica avantajul mass-mediei de a se adresa unui public larg, care are libertatea de a alege
dacă își însușește sau nu experiența propusă, în majoritatea țărilor occidentale există reviste și programe
radio-TV destinate educației părinților.
Se consideră că punctul cheie îl constituie programele de pregătire a formatorilor, a celor care vor
îndruma autoeducația părinților. Toate persoanele care prin profesia lor sunt în relație cu copiii și familia
(profesori, medici, juriști, preoți, etc.) au nevoie de o pregătire pe probleme ale educării familiei. Anumite
categorii de părinți pot fi folosite ca "formatori voluntari".
Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările comunității europene, bazat pe cercetări
comparative, documentare și empirice enumeră trei motive pentru care școala și familia se străduiesc să
stabilească legături între ele:
- părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor,
- învățamântul nu este decât o parte din educația copilului, iar o bună parte a educației se petrece în
afara școlii,
- grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școală și participarea la gestiunea școlii, cât și pentru
educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin
educație. Se pot deosebi asociațiile de părinti și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în
probleme needucaționale; ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții
și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe.
Se prevede ca în țările comunității europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării școlii cu familia
în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și profesori, pe un "contract
parental" privind copilul individual, contractul între familie și școală nu se mai consideră doar ca un "drept
opțional", ci ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii.

1488
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI ȘCOALĂ – FAMILIE –
COMUNITATE
(REFERAT)

PROF. CUREA TEODORA LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 DASCĂLU, ILFOV

Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de

diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul
educaţiei. În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi parteneri
principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ.
Principalii parteneri ai şcolii sunt:
• părinţii şi susţinătorii legali ai elevilor;
• autorităţile locale;
• organizaţii guvernamentale cu caracter central sau local;
• agenţii economici locali;
• sindicatele;
• organizaţii nonguvernamentale.
Legea Educaţiei Naţionale dă dreptul părinţilor de a participa activ la conducerea unităţilor de
învăţământ, prin prezenţa în consiliul de administraţie al şcolii – a doi sau trei reprezentanţi ai părinţilor, în
funcţie de mărimea şcolii. Părinţii sunt implicaţi în elaborarea ofertei educaţionale a unităţii de învăţământ,
prin participarea la organizarea programelor Şcoală după şcoală şi în stabilirea curriculumului la decizia
şcolii.
Implicarea părinților în dezvoltarea şi educaţia copiilor are diferite efecte pozitive: note mai mari la
limba maternă şi matematică, abilităţi îmbunătăţite de scriere şi citire, rată de prezenţă la şcoală mai bună,
mai puţine probleme comportamentale. Din acest motiv, implicarea părinţilor reprezintă o modalitate de a
ajuta copiii în tranziţia acestora prin adolescenţă, cu efecte pozitive semnificative (Griffin şi Galassi, 2010).
Părinţii au un rol esenţial în sprijinirea educaţiei copiilor prin colaborarea cu şcoala şi comunitatea.
Serviciile de consiliere şcolară pot sprijini crearea unor parteneriate eficiente şcoală – familie - comunitate.
Parteneriatul şcoală – familie – comunitate (SFC) este abordat ca o relaţie prin intermediul căreia
personalul şcolii implică familia şi alţi membri ai comunităţii în vederea susţinerii copiilor pentru a avea
succes şcolar. Acesta presupune colaborarea între personalul şcolii şi familii, membrii comunităţii,
organizaţii, spre exemplu: companii, biserică, biblioteci, servicii sociale, etc. pentru a implementa programe
şi activităţi în beneficiul elevilor.
Literatura de specialitate (Bryan şi Holcomb McCoy, 2004) menţionează următoarele tipuri de
parteneriate: programe de mentorat, centre pentru părinţi, membri ai familiei/ ai comunităţii ca asistenţi ai
profesorilor; programe de voluntariat; vizite la domiciliu; programe de educaţie a părinţilor; parteneriate
şcoală - comunitatea de afaceri; părinţi şi membri ai comunităţii implicaţi în managementul şcolii; programe
de tutorat. Aceeaşi autori identifică în o serie de comportamente de rol necesare parteneriatelor, specifice
consilierii şcolare: sprijin pentru familii, părinţi şi comunitate în organizarea unor programe de suport
pentru elevi; colaborarea cu diferite servicii comunitare; oferirea de ateliere şi seminarii de educaţie
parentală; colaborarea cu organizaţii şi companii; vizite la domiciliu.
Beneficiile implicării în acest parteneriat:
• pentru copii: performanţă academică, atitudini şi comportament, prezenţă, adaptare şi implicare şcolară,
rata promovabilităţii (Suárez-Orozco, 2010; Dor, 2013);
• pentru părinţi: atitudini pozitive faţă de şcoală, relaţii mai bune între copii şi părinţi; o pentru profesori:
motivaţie crescută pentru îmbunătăţirea metodelor educative;
• pentru comunitate: sprijin crescut din partea comunităţii.
Participarea părinţilor este, de asemenea, adesea considerată una dintre cele mai importante
caracteristici ale unei şcoli eficiente (Driessen, Smit, Sleegers, 2005, apud Smith et al., 2007). Pe lângă
efectele pozitive ale participării părinţilor asupra achiziţiilor elevilor, alte studii au identificat şi efecte
pozitive legate de adaptarea socială a copiilor, vizând aspecte, precum: comportamentul, motivaţia şi

1489
competenţele sociale ale copiilor, relaţia dintre elevi şi profesori, relaţiile dintre copii (Henderson şi Map
2002, Boethel 2003, Jordan, Orozco, Averett, 2001, apud Smith et al., 2007).
Obiectivele educaţionale realizabile în familie pentru etapa şcolarităţii sunt:
• asumarea de către părinţi a rolului de colaborator activ al şcolii;
• cunoaşterea cerinţelor specifice şcolii;
• creşterea condiţiilor necesare activităţii de învăţare continuă;
• asigurarea unităţii de cerinţe, în procesul de formare şi consolidare a comportamentelor specifice,
prin instrucţie şi educaţie de tip şcolar;
• controlul îndeplinirii sarcinilor şcolare;
• controlul respectării programului zilnic;
• crearea condiţiilor necesare extinderii capacităţii de cunoaştere prin mijloace adiacente: cărți,
reviste, expoziţii, teatru, radio-tv., site-uri educaționale, excursii, etc;
• consolidarea deprinderilor moral-civice, a conduitei civilizate, în relaţiile cu mediul social;
• crearea condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor artistice şi sportive.
În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt :
• Şedinţele cu părinţii;
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii;
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
• Voluntariat;
• Asociaţiile de părinţi;
Parteneriatul este o relaţie stabilă între persoane sau instituţii care participă cu anumite resurse pentru atingerea
unui scop comun; este o relaţie de egalitate stabilită în baza unor acorduri semnate, ambii parteneri având dreptul de
a evalua gradul de atingere a obiectivelor şi modul de gestionare a resurselor: comunicarea este permanentă,
responsabilităţile, succesele riscurile sau eşecurile fiind asumate deopotrivă; presupune strategii de cooperare pe
termen lung cu o flexibilitate scăzută datorită scopului comun. (Alecu S.) Parteneriatul are, așadar, drept scop
următoarele: (Ciolan L.)
• să ajute profesorii în munca lor;
• să perfecționeze abilitățile școlare ale elevilor;
• să îmbunătățească programele de studiu și climatul școlar;
• să îmbunătățească abilitățile educaționale ale părinților elevilor;
• să dezvolte abilități de lideri ale părinților;
• să faciliteze legătura dintre familii, personalul școlii și al comunității;
• să ofere servicii și suport familiilor;
• să creeze o atmosferă de lucru mai sigură în școală.

Bibliografie:
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Laboratorul Consiliere şi management educaţional, Parteneriatul
şcoală-familie-comunitate, 2014;
Edict, Revista educației, ISSN:1582-909X, Parteneriatul școală-familie-comunitate;

1490
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ

PROF. ELISABETA CUSTARA

SCOALA GIMN. NR.11 ,DR. C-TIN ANGELESCU’
CONSTANTA

Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru a sigura reuşita şcolară.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei

1491
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să