Managementul activiților extracurriculare

- excursiile școlare –

“Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi, această lume nu va mai exista cand ei
vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se
adapteze.”. Maria Montessori-,,Descoperirea copilului’’

R.M. Niculescu (2010) vedea curriculumul ca fiind totalitatea situațiilor de învățare la

care este expus un individ de-a lungul vieții sale în context: formal, nonformal și informal și
bineînțeles experiențele de viață pe care aceștia le trăiesc. Definiţia propusă plasează în centrul
său două concepte complementare: situaţie de învăţare şi, respectiv, experienţă rezultată din
învăţare, denumită în continuare şi prin sintagma „experienţă de învăţare” (R.M. Niculescu,
2010, 59). Dacă ne raportăm la întreaga viaţă ca sursă de situaţii de învăţare, în toate contextele
posibile oferite de aceasta, plasăm analiza pe cea mai largă arie de definire a conceptului. Există,
evident, arii de extensie intermediare între aceste limite (R.M. Niculescu, 2010, 67).
Trei concepte legate de formele educaţiei, de contextul în care sunt produse situaţiile de
învăţare şi, respectiv, experienţele de învăţare, proiectat sau nu sunt: curriculumul formal,
informal şi nonformal (R.M. Niculescu, 2010, 67). Curriculumul formal presupune situaţiile de
învăţare proiectate şi derulate în unităţi de învăţământ, specifice educaţiei formale, în care
responsabilitatea principală aparţine profesioniştilor educaţiei. El include, firesc şi experienţele
de învăţare rezultate din confruntarea celor ce învaţă cu situaţiile educaţionale special proiectate
(R.M. Niculescu, 2010, 67).

În interiorul curriculumului formal, situaţiile de învăţare se structurează fie în context

didactic, fie în cel extradidactic. Contextul didactic este coordonat de ceea ce se cheamă
curriculumul oficial (scris), fundamentat pe documente de proiectare aprobate de stat, prin
reprezentanţii legali în domeniu. Contextul extradidactic este manageriat de şcoală, în școală dar
și în afara activităţilor de predare/învăţare-evaluare specifice procesului didactic, şi se extinde în
extraşcolar, reprezentat de activităţi organizate de şcoală cu derulare în afara acesteia (R.M.
Niculescu, 2010, 68). Curriculumul nonformal reuneşte situaţii de învăţare proiectate şi derulate
în alte tipuri de instituţii decât cele educaţionale, dar cu finalităţi de ordin educaţional. Ele pot fi
realizate de profesionişti în diverse domenii (cultură, artă, tehnică), cu destinaţie precisă pentru a
determina experienţe de învăţare. Din perspectiva efectului său, curriculumul nonformal exprimă
totalitatea experienţelor de învăţare rezultate din situaţiile de învăţare proiectate în contextul
instituţiilor non-şcolare, cu care fiinţa umană se confruntă de-a lungul existenţei sale (R.M.
Niculescu, 2010, 69).

Activităţile extracurriculare joacă un rol foarte important în dezvoltarea fizică şi psihică a

copilului / elevului. Prin intermediul acestora, copilul / elevul învaţă să interacţionez cu cei din
jur şi își valorifică potențialitățile specifice (din domenii spre care are înclinaţii). Asemenea
activități, spunea I. Nicola (2000, 277-278), „generează relații de prietenie și întrajutorare,
fortifică simțul responsabilității și statornicește o atitudine justă față de colectiv și față de
scopurile urmărite”. „Important este ca elevii / copiii să fie antrenați nu numai în desfășurarea
unor asemenea activități, ci și în inițierea și organizarea lor” (I. Nicola, 2000, 278).

Tot activităţile extracurriculare sunt cele care contribuie la formarea conştiinţei şi

conduitei cooperante. Libertatea de exprimare, libertatea de acțiune precum și relațiile cu colegii
îmbogățesc experiențele sociale ale copiilor / elevilor. Aceste activităţi îi sprijină să-şi orienteze
energia și către alte acțiuni la fel de importante şi să-şi dezvolte spiritul de competiţie. Contextele
variate de realizarea a acestor activități, crește apetitul pentru inițiativă, pentru competiție, în
general. I. Nicola (2000) ridica problema raportului dintre cooperare și competiție în cadrul
activităților extracurriculare, precum și raportul dintre competiție și conflict. „Nu este exclus ca
spiritul de competiție să alunece pe panta unor rivalități dintre elevii aparținând unor grupe
diferite, rivalitate care înăbușe spiritul de cooperare” (I. Nicola, 2000, 277).

Implementarea activităților extracurriculare vizează organizarea unei serii de activităţi

diferite de lecţia de predare-învăţare-evaluare tradiţională, pentru a răspunde obiectivelor socio-
afective-atitudinale prioritare în această situaţie pedagogică. Transformarea grupului formal de
elevi într-un grup nonformal de lucru solicită investirea unei mari părţi din energia disponibilă a
elevilor în activităţile desfăşurate împreună, necesară pentru naşterea grupului (E. Cocoradă,
2003, 29).
 „Excursiile și vizitele didactice sunt forme organizate în natură sau la diferite instituții
culturale sau agenți economici în vederea realizării unor obiective instructiv-educative legate de
anumite teme prevăzute în programele de învățământ” (I. Nicola, 2000, 451). Ele „” au menirea
de a stimula activitatea de învățare, de a întregi și desăvârși ceea ce copiii / elevii au acumulat
în cadrul activităților / lecțiilor” scria I. Nicola (2000, 451).

Excursiile şi taberele şcolare contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor despre

frumuseţile ţării, la educarea dragostei, respectului pentru frumosul din natură, artă, cultură. Prin
excursii, copiii cunosc locul natal în care au trăit, muncit şi luptat înaintaşii lor învăţând astfel să-
şi iubească ţara, cu trecutul şi prezentul ei. Prin excursii copiii pot cunoaşte realizările oamenilor,
locurile unde s-au născut, au trăit şi au creat opere de artă scriitori şi artişti.

În cadrul activităţilor de tip excursii copiii - elevii pot cunoaște diferite localități ale țării,
pot cunoaște realizările semenilor lor, locurile unde s-au născut diferite personalități naționale, au
trăit și au creat opere de artă. De asemenea, ei îşi pot dezvolta afecţiunea faţă de natură, faţă
animale şi plante (de exemplu: excursii in Parcuri Nationale). Copiii / elevii sunt foarte receptivi
la tot ce li se arată sau li se spune în legătură cu mediul, fiind dispuși să acționeze în acest sens.
În urma a excursiilor în natură, a drumețiilor copiii / elevii pot reda cu mai multă creativitate și
sensibilitate, imaginea realității, în cadrul activităților de educație plastică și cunoașterea
mediului, iar materialele pe care le adună, pot fi folosite la abilități practice, în diverse teme de
creație.

În funcție de sarcina didactică fundamentală, excursiile prezintă mai multe tipuri, după
cum urmează (I. Nicola, 2000):

 excursii și vizite introductive – organizate înaintea predării unui capitol / unei

teme cu scopul de a-i sensibiliza pe copii / elevi și a valorifica rezultatele în
cadrul lecției / lecțiilor viitoare;
 excursii și vizite organizate în vederea comunicării de cunoștințe noi – se
urmărește transmiterea de cunoștințe noi prevăzute în programa școlară;
 excursii și vizite finale (de consolidare și fixare) – organizate după predarea
unui capitol / unei teme în vederea concretizării cunoștințelor predate, de
sistematizare și fixarea lor.
 Excursiile tematice proiectate și organizate de instituțiile școlare au multiple valenţe de
informare şi formare a elevilor, completând sau/și aprofundând procesul de învăţământ.
Conţinutul didactic al vizitelor şi excursiilor poate fi mult mai flexibil, mai variat şi complex
decât al lecţiilor organizate în clasă, având de asemena şi un caracter mai atractiv, elevii
participând într-oatmosferă de optimism şi bună dispoziție la asemenea activități. Cadrele
didactice după de discută cu elevii clasei stabilesc destinația / destinațiile, scopurile excursiilor,
obiectivele vizate, itinerariul, perioada de derulare (data concretă). De asemenea, sunt prezentate
principalele situații problematice care se vor fi urmărite pe parcursul excursiei.
Stimularea interesului elevilor și menținerea acestuia pe durata desfășurării excursiei se
poate realiza prin: prezentarea unor hărţi, a itinerariului, a diferitelor lucrări de literatură istorică,
descrieri geografice şi chiar, articole de presă ce țin de tematica excursiei / drumeției.
În timpul desfăşurării excursiei, cadrele didactice dirijează procesul de observare în mod
sistematic, îndemnând elevii să noteze ceea ce li se pare interesant sau chiar construind fișe de
monitorizare a excursiei în care elevii, periodic au anumite sarcini de efectuat (de exemplu: anul
construcției monumentului vizitat, cititorul lăcașului de cult, materialele utilizate de constructori,
culorile utilizate de artist, etc.). Informațiile culese vor putea fi valorificate la disciplinele de
învăţământ la care se pretează, astfel fixându-se, aprofundându-se cunoştinţele și îmbogăţindu-se
cultura generală. În valorificarea cunoştinţelor dobândite în timpul excursiilor, elevii pot veni cu
nuanțe originale de natură afectivă, prin care îşi exprimă propriile impresii şi sentimente faţă de
cele văzute.
Experienţele de învățare trăite de elevi se valorifică, în timpul excursiei, prin completarea
fișelor de aprofundare. Informatiile colectate de elevi pot fi folosite, de exemplu, in cadrul orelor
de geografie și istorie. Valorificarea experienţelor de învățare se poate face și prin lucrări
artistico-plastice: desene şi machete ale obiectivelor cultural – istorice văzute, în elaborarea de
lucrări literare (eseuri, mică proză, versuri etc.- în cadrul orelor de limba și literatura română), în
realizarea de lucrări pentru simpozioane și sesiuni de comunicări știițifice cu tematică
asemănătoare domeniului excursiei tematice efectuate.
Bibliografie:

COCORADĂ, E. (2003), Consilierea psihopedagogică, Sibiu, Editura Psihomedia

NICOLA, I. (2000), Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Aramis

NICULESCU R. M. (2010), Curriculum intre continuitate si provocare, Brașov, Editura

Universității Transilvania