Sunteți pe pagina 1din 10

CRIZA DE IDENTITATE A ADOLESCENTULUI.

IMPLICAȚII PEDAGOGICE

Disciplina: Psihopedagogia Adulților


Adolescenta este un moment important in dezvoltarea individului. Aceasta perioada este
insotita de schimbari semnificative atat fizic cat si mental. Neintelegerile, conflictele dintre
generatii creeaza o distanta intre parinti si adolescenti, o tensiune permanenta intre acestia.

In etapa de varsta 12-15 ani, preocuparea fata de prezentarea de sine si rolurile de sex este
mai mare decat cea pentru orientarea vocationala. Puseul de crestere influenteaza multe aspecte
ale comportamentului. Colegii devin un factor de socializare si influentare comportamentala intr-
o mai mare masura decat parintii. Din punct de vedere fizic fetele isi incheie puseul de crestere la
inceputul acestei perioade, iar baietii spre sfarsit. Legat de noul aspect pe care corpul il capata,
apare, destul de frecvent, preocuparea puberilor pentru propria infatisare.

Regulile grupului devin sursa generala a regulilor de comportament, conformismul la


normele grupului imbraca forme diverse, de la imbracaminte si pana la jargonul verbal sau gestual,
si totusi elevii de aceasta varsta sunt foarte preocupati de ceea ce gandesc altii despre ei. Iesirea
din pubertate inseamna iesirea din societatea de tip tutelar familial si intrarea in viata social
culturala.

Adolescenta cuprinde trei stadii:


• Preadolescenta 14 – 1618 ani
• Adolescenta propriu-zisa 1618 – 20ani
• Adolescenta prelungita 1820 – 25 ani.

Preadolescenta (14 – 16/18 ani) este perioada stabilizarii, de maturitate biologica. In


aceasta etapa se adanceste individualizarea si se contureaza caracteristicile constiintei de sine. Se
manifesta inca agitatie si impulsivitate, neliniste si dificultate in concentrare, oboseala la efort.
Individualizarea se intensifica in planul intelectual si al relatiilor cu ceilalti. Se rafineaza interesul
pentru lectura, filme, tehnica, se nuanteaza experienta afectiva si se afirma dorinta de socializare.

In adolescenta timpurie parintii continua sa fie importanti din punctul de vedere al


dezvoltarii sociale. De asemenea, parintii raman un factor important al echilibrului emotional si
material. Adolescentii in aceasta etapa sunt dependenti de familie in sens literal, nu numai daca ne
gandim la dependenta materiala, financiara de confort, mai ales relativ, la siguranta si confortul
oferit de familie. Aceasta dependenta este perceputa acum intr-un mod mai putin placut decat era
perceputa in stadiile anterioare de dezvoltare. Nevoia de independenta este in fapt cea care conduce
la dezvoltarea adolescentului si implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al socializarii.

Adolescenta propriu-zisa (16/18 – 20ani) se caracterizeaza prin intelectualizare intensa,


imbogatirea cu conduite adulte, exprimarea independentei, apropierea de valori culturale.
Adolescentul trece de la evaluarile impulsive critice la cele de originalitate. Aspiratiile se
socializeaza, iar aspectele de vocatie profesionale se contureaza treptat. Structura biologica inca
fragila il face vulnerabil la TBC, nevroze, anxietati si rar la suicid.
Perioada de adolescenta propriu-zisa (16/18 –20ani) se caracterizeaza printr-o intelectualizare
intensa (dezvoltarea gandirii abstracte), prin imbogatirea si largirea incorporarii de conduite adulte.
Exprimarea independentei nu mai este deziderativa si revendicativa, ci expresiva, mai naturala.
Adolescentul cauta mijloace personale de a fi si de a aparea in ochi celorlalti. Il intereseaza
responsabilitati in care sa existe dificultati de depasit spre a-si masura fortele. Individualizarea si
constiinta devin mai dinamice si capata dimensiuni noi de “demnitate” si “onoare”: Apropierea de
valorile culturale este de asemenea larga. De la o forma de evaluare impulsiva critica se trece la
forme de evaluare in care cauta sa-si exprime originalitatea. Gustul personal are o mai mare
pregnanta si se poate sustine si demonstra.

Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuala atat pentru familie, cat si
pentru adolescent. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea si atasamentul copilului
pentru parintii sai, de dependenta economica si organizatorica de familie si pe de alta parte de
nevoia de independenta crescanda, de nevoia de a apartine si grupului de prieteni in acelasi timp
cu apartenenta la familie si nevoia de a fi acceptat in interiorul grupului de varsta.
Temele principale de conflict nu se rezuma doar la independenta materiala ci se concretizeaza in
forme precise cum ar fi diferenta de viziune asupra vietii sociale, interferenta parintilor in munca
scolara (asteptarea sau criticarea unor rezultate), interferente in viata afectiva (criticarea
prietenilor), lipsa sustinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. Aceasta nu
inseamna ca parintii si adolescentul sunt cu siguranta intr-o stare de conflict permanent, prin
aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Asadar de la o stare de totala dependenta fata de
parinti adolescentii progreseaza printr-un stadiu intermediar de conflict catre achizitiile unui al
treilea stadiu de relativ independenta fata de acestia. Independenta nou castigata nu inseamna
ruperea tuturor legaturilor cu parintii si legarea totala a adolescentului de grupul de prieteni, ci
functionarea adolescentului ca individ in cercul de prieteni – independenta care duce deseori la
conflicte in interiorul familiei. Conflictul intre generatii este un cliseu in care poate fi recunoscut
conflictul intre generatia dominanta si grupul de adolescenti – elevi de liceu sau studenti, respectiv
noua generatie care se formeaza prin dezvoltare sociala si personala.

Adolescenta prelungita (18/20 – 25 ani) cuprinde studentimea si tineretul integrat in


forme de munca, in ambele cazuri independenta da un plus de energie personalitatii. Gustul pentru
informatie se diversifica, se manifesta nevoia de participare la viata sociala. Viata sentimentala
intensa este relativ instabila. Au loc angajari matrimoniale, aparitia unor rezidentialitati ce creeaza
conditiile intimitatii ca forma de traire noua.
In adolescenta se dezvolta preocupari ale constiintei si constiintei de sine. Transformarile le
marcheaza iesirea din conformismul infantil, determina o experienta personala densa, marcata de
nesiguranta si aspiratie spre independenta si libertate. Apartenenta la grup este competitiva si
tensionala, generand concomitent si sentimentul de dependenta si cel de independenta.

Autocunoasterea si descoperirea propriilor posibilitati realizeaza gasirea identitatii


vocationale. Identitatea vocationala este initial axata pe trasaturi de caracter si se dezvolta
ulterior pe baza identitatii aptitudinilor.

Adolescenta, etapa specifica pentru a doua decada a vietii, se caracterizeaza prin trecerea
spre maturizare si integrare in societatea adulta, cu solicitarile ei sociale, politice, familiale,
profesionale.
In adolescenta are loc cea mai intensa dezvoltare psihica a omului prin evolutia laturii
cognitive, afective si evolutive, prin elaborarea idealurilor, a conceptiei despre lume. Pentru prima
parte a perioadei, adolescentul in plan comportamental, oscileaza intre copilarie si maturitate. Sub
raport psihologic adolescenta se caracterizeaza prin hipersensibilitate, trecerea in studiul superior
al dezvoltarii intelectuale, cel al operatiilor formale, care permite o combinatorica abstracta si
largeste posibilitatile gandirii teoretice si reflexive, prin expansiunea fanteziei si a sentimentelor
odata cu aparitia unor conflicte motivationale si afective. Adolescentul redescopera lumea, datorita
posibilitatilor sale de interpretare si problematizare, si este intens preocupat de propriul sau destin.
Este etapa in care intervin indelungate si intense meditatii asupra valorilor. Se elaboreaza un sens
de viata si dobandeste contururi, conceptia despre lume si despre viata constiinta de sine se
adanceste mult, sporesc eforturile de autocunoastere si auto-proiectare.

Dupa Maurice Debesse, functiile adolescentei se pot exprima sintetic astfel:


1. de adaptare la mediu
2. de depasire
3. de definire a personalitatii

In consecinta are loc acum un proces de dezvoltare la finalul caruia ne vom afla in fata
unor structuri psihice bine inchegate si cu un grad mai mare de mobilitate. In aceasta perioada se
pot constata confruntari intre comportamentele impregnate de atitudinile copilaresti si cele
solicitate de noile cadre sociale in care actioneaza adolescentul. Transformarile psihice la care este
supus adolescentul sunt generate de nevoile si trebuintele pe care le resimte – atat de nevoile
aparute inca in pubertate, cat si de noile trebuinte aparute in adolescenta. Adolescentul se confrunta
cu o serie de nevoi sau nevoile descrise in perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificativa:
nevoia de a sti, de a fi afectuos, de apartenenta la grup, de independenta, si nevoia modelelor.

Nevoia de a sti este prezenta incepand cu perioada scolarului mic, acesteia i se adauga in
pubertate nevoia de creatie care se transforma in adolescenta in nevoia creatiei cu valoare
sociala.
Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvolta in
„reciprocitate” afectiva pe parcursul maturizarii afective si emotionale.

Nevoia de grupare isi pierde caracteristica neselectiva devenind axata pe criterii si


preferinte

Nevoia de independenta, de autodeterminare a puberului devine nevoia de desavarsire,


autodepasire, autoeducare in adolescenta.

Nevoia de imitatie a scolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate, iar in


adolescenta se transforma in nevoia de a fi unic in prima parte a perioadei ca apoi sa se manifeste
nevoia de a se exprima ca personalitate .

Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvolta instrumentarul psihic necesar; se


dezvolta si se consolideaza structurile gandirii logico-formale, capacitatea de interpretare si
evaluare, de planificare, de anticipare, de predictii, spiritul critic si autocritic, se dezvolta
caracterul de sistem al gandirii. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare si autoeducare se
datoreaza maturizarii sociale, constientizarii responsabilitatilor ce-i revin, precum si datorita
implicarii in alegeri vocationala. Jean Rousselet(1969) identifica mai multe tipuri de conduite
dezvoltate in adolescenta:
1. conduita revoltei
2. conduita inchiderii in sine
3. conduita exaltarii si afirmarii

Conduita revoltei contine refuzul de a se supune, manifestari de protest, de razvratire.


Revolta este directionata initial impotriva familiei, apoi apare revolta impotriva scolii prin refuzul
de a accepta o autoritate recunoscuta pana atunci, revolta impotriva moralei si a bunelor maniere
in incercarea sa de a se elibera de constrangerile sociale suspectate de incercarea de a anihila
personalitatea in plina dezvoltare a adolescentului.

Conduita inchiderii in sine este similara cu o perioada de introspectie. Introspectia conduce


la un examen al propriilor posibilitati si aptitudini, iar adolescentul nu se sfieste sa-si accepte
dovezile propriei slabiciuni. Adolescentul insista, asupra studierii defectelor sale, dar aceasta
introspectie pe langa construirea unei imagini de sine conduc la reflectii privind locul lor ca
indivizi in societate si chiar mai mult apar intrebari si reflectii cu privire la locul si rolul omului in
univers. Tendinta catre introspectie si inclinarea spre visare sunt caracteristice adolescentei.
Perioada de exaltare si afirmare survine in momentul in care tanarul se simte capabil de a valorifica
resursele dobandite prin informare si introspectie.
„Elanul acesta este rodul unei indelungate maturizari a personalitatii si constituie o reactie
impotriva sterilelor lui visari de odinioara” (Jean Rousselet). Aceasta maturizare isi are sursa in
maturizarea proceselor psihice.

Dezvoltarea intelectuala a adolescentului reflecta aviditatea pentru achizitii de cunostinte


si disponibilitatea pentru confruntarea de idei cand se apeleaza la forme verbale precise si elevate.
Aceste progrese din planul gandirii apar, pregnant, in expunerile originale si autocontrolate.

Vehicularea cunostintelor se bazeaza pe memoria logica, ce atinge si ea o dezvoltare


complexa. Se organizeaza mecanismele mnezice si se adopta un stil propriu de memorare cu efecte
deosebite in invatare. Dorinta de a stii este foarte mare si pentru aceasta citeste mult, este receptiv
la informatiile cu care vine in contact. Inteligenta se maturizeaza astfel incat la 16-18 ani ea atinge
un nivel maxim de operativitate. Dorinta de a se diferentia net de ceilalti nu inseamna ceea ce se
vehiculeaza atat de mult in literatura de specialitate, prin sintagme “criza de originalitate”.
Adolescentul vrea sa fie unic chiar, si prin modul in care se adopta, in a se iscali, dar mai presus
de acesta, el aspira la admiratia si respectul celor din jur. Adolescentul constientizeaza si alte
situatii care sunt mai putin placute, conflictuale si tensionale. Spre exemplu, pierderea unei
persoane apropiate (parinti, bunici, prieteni) determina stari anxioase din care constientizeaza
ireversibilul si il provoaca o depresiune in plan interior. Cumulate aceste trairi cu alte socuri,
insuccese profesionale, scolare, sentimentele creeaza crize intense si fragilizari ale personalitatii
cu componente de incertitudine. Din fericire, adolescentul depaseste relativ usor aceste stari si
invinge obstacolele prin antrenarea in activitati ce ii aduc momente de fericire.
Comportamentele de invatare capata si ele un anumit specific pentru aceasta perioada, dat fiind
faptul ca sunt numeroase forme ale inteligentei, ale afectivitatii si ale motivatiei ce imprima intregii
activitati un caracter selectiv si o incarcatura de investitii psihice complexe.

Adolescenta este varsta majoratului civil si a integrarii in viata sociala. Dar este si varsta
romantica a omului, a marilor sinceritati, a nelinistilor, a naivitatii si aderarii totale la adevar si
dreptate, a inteligentei nonconformiste, a unei integritati morale depline.
Intensa este si socializarea aspiratiilor, aspectele vocationale, profesionalizarea se
contureaza treptat, cuprinzand in esenta si elemente importante ale conceptiei despre lume si viata.

Criza de identitate

Dat fiind faptul că se află într-o perioadă de schimbări rapide biologice, psihologice şi
sociale şi că trebuie să ia decizii majore în aproape toate ariile vieţii (de exemplu, alegerea cariei),
se dovedeşte uneori extrem de dificil pentru adolescenţi să atingă un sentiment plenar al identităţii.
Ca urmare, adolescentul trăieşte o aşa numită criză de identitate deoarece nu ştie foate bine cine
este sau încotro se îndreaptă. Erikson (1950, p.139) arată că adolescentul tipic gândeşte în modul
următor despre sine însăşi: „Nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu
mai sunt ceea ce am fost”8.
Ideile prezentate aici se bazează în principal pe observaţii clinice realizate de Erickson atât
pe adolescenţii normali, cât şi în cazul celor cu diverse tipuri de tulburări. El a observat că
presiunile puternice din partea părinţilor şi a altor adulţi pot conduce la sentimente de dezorientare
şi disperare, rezultatul fiind înstrăinarea fizică şi mentală de mediile normale. În cazuri extreme de
confuzie de rol, identitatea adolescentului poate dobândi trăsături negative: convins că nu poate
trăi cu cerinţele impuse de părinţi, adolescentul se răzvrăteşte şi se comportă de multe ori într-o
manieră inacceptabilă faţă de persoanele care îl ocrotesc.
Şi totuşi, în opinia lui Erikson „ ...adolescenţa nu este o suferinţă ci o criză normativă, adică
o fază normală de creştere a conflictului … Ceea ce la prima vedere poate să pară instalarea unei
nevroze, este de fapt adesea doar o criză agravată care se va autodizolva la un moment dat,
contribuind astfel la procesul de formare a identităţii” (1969, p.22).
Astfel, Erikson susţină practic ideea că este aproape esenţial pentru adolescent să treacă
printr-o criză de identitate pentru a rezolva problema identităţii şi a ajunge la formarea unei
identităţi adulte stabile. Adolescenţa durează mai mulţi ani şi o criză de identitate se poate dezvolta
în orice moment al acestei perioade. Totuşi, bazându-se pe observaţiile sale, Erikson (1968) arată
că este mult mai probabil că o criză de identitate să apară în adolescenţa târzie (şi nu în perioada
de debut a adolescenţei).
a) Difuzia identităţii

Conform teoriei lui Erikson (1968), difuzia identităţii sau sentimentul nesiguranţei trăit de
cei mai mulţi adolescenţi poate fi caracterizat prin patru componente majore:

1. Intimitatea: adolescentului îi este teamă să aibă încredere în alţii deoarece aceasta


poate însemna o pierdere a identităţii.
2. Difuzia timpului: constă într-o neîncredere asumată cu privire la posibilitatea ca timpul
să aducă schimbări ale situaţiei, iar pe de altă parte teama că s-ar putea întâmpla ceva care să
schimbe actuala stare de lucruri (Erikson, 1968).
3. Difuzia efortului personal: care implică fie o inabilitate de a se concentra, fie un efort
enorm direcţionat înspre o singură activitate.
4. Identitatea negativă: înseamnă de fapt “o atitudine ostilă, de dispreţ şi snobism faţă de
rolul considerat ca fiind potrivit şi dezirabil în familie sau în comunitatea aflată în imediata
apropiere”.

b) Criza de identitate în context social

Expresia „criză de identitate” a apărut pentru prima dată în timpul celui de al doilea război
mondial într-un stabiliment militar american de reeducare, având o conotaţie clinică. Termenul
desemna atunci situaţiile de pierdere a sentimentului de identitate personală, ca o consecinţă a
situaţiei de război şi nu neapărat în relaţie cu şocurile traumatizante sau situaţii de simulare.
Ulterior, criza de identitate a fost asociată cu un stadiu particular al dezvoltării personale:
adolescenţa şi debutul vârstei adulte.
Dar, acest conflict, în bună parte inconştient, are şi dimensiuni conştiente şi sociale ceea
ce introduce posibilitea unei interacţiuni complete între social şi psihologic, între istoria
individului şi dezvoltarea sa. Identitatea este constituită din roluri sau atitudini şi elemente
inconştiente care se influeţează reciproc, în permanenţă, continuu (perspectiva istorică).
Erikson definea identitatea ca fiind „sentimentul subiectiv şi tonic al unităţii personale şi
al continuităţii temporale”. Faptul că adolescentul trece prin propria sa criză de identitate poate
reflecta două lucruri:

• o problemă de identitate, de exemplu definiţia negativă a propriei identităţi; la

întrebarea „cine eşti tu”, el va răpunde „ceea ce tu nu eşti, nici ceea ce tu îmi spui că noi suntem
şi că noi facem”.

• o problemă socială: o problemă de mediere între generaţii; psihologia şi creşterea

influenţează atât socialul cât şi aspectul istoric.

Formarea unei identităţi noi trece prin nevoia de a renunţa la ceea ce este vechi, la
valorile sale tradiţionale, înscriindu-se identitatea unei istorii a dezvoltării şi a caracteristicilor
unui mediu social şi cultural.

Bibliografie:

1. Albu, G. (2005). O psihologie a educaţiei. Iaşi: Institutul European.


2. Debesse, M. (1970). Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Bucureşti: EDP.
3. Şchiopu, Ursula (1979). Criza de identitate la adolescenţi. Bucureşti
4. http://www.consultanta-psihologica.com/adolescenta-si-criza-de-identitate/