BIOFIZICA CONTRACŢIEI MUSCULARE

 
1. Elemente de structură a muşchiului striat
2. Contracţia musculară, etape
3. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare
4. Aplicarea principiului I al termodinamicii în cazul contracţiei musculare
 
Musculatura  reprezintă un element activ care controlează deplasarea structurilor
osoase şi mişcările altor structuri. Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea
fibrelor musculare de autiliza energia chimică procurată în procesele  metabolice, de a se
scurta şi de a reveni la dimensiunile iniţiale.
 
Elemente de structură a muşchiului striat
 
Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare.
Fibrele musculare sunt celule polinucleate mărginite de o membrană plasmatică - sarcolema,
care înveleşte fascicule de miofibrile separate între ele de un sistem de tubuli şi cisterne
membranoase care aparţin reticulului sarcoplasmic. În fibra musculară există un mare număr
de nuclee şi organite celulare ca mitocondrii, ribozomi etc. (figura). Unitatea
morfofuncţională a miofibrilei este sarcomerul (la homeoterme - lungime 2,2 m). La
microscop sarcomerul apare sub forma unei succesiuni de benzi luminoase şi întunecate,
care corespund unor filamente longitudinale care se întrepătrund - aceste filamente
formează aparatul contractil. Sarcomerele sunt separate prin  aşa-numitele linii Z.
Filamentele aparatului contractil sunt de două feluri: filamente  subţiri (50Å) care se înseră
pe linia Z şi filamentele groase (100Å) (figura, figura). Banda luminoasă I conţine
filamentele subţiri; banda întunecata A conţine filamente groase care se întrepătrund cu cele
subţiri, iar în centru se află banda H formată numai din filamente groase. În secţiune
transversală se observă următoarea imagine: fiecare filament gros esteînconjurat de 6
filamente subţiri şi fiecare  filament subţire de 3 filamente groase.
 
Filamentele subţiri sunt alcătuite din trei tipuri de proteine: actina
globulară (actina G) ( 42.000 D), tropomiozina şi troponina. Filamentul propriu-zis este
format din două şiruri paralele alipite formate din actina G, ca două lanţuri torsionate (a-
helixuri) (150-200 molecule) care dau forma fibrilară (F-actina) (figura) Aceste filamente sunt
însoţite de câte două filamente de tropomiozină (70000 D) situate în şanţurile formate de
moleculele de actină. Din loc în loc, la capetele moleculelor de tropomiozină se găsesc
moleculele de troponină (50.000 D)(formate din trei proteine). În general, o tropomiozină
însoţeşte 7 molecule de actină.
 
Filamentele groase sunt alcătuite din molecule de miozină (500.000 D) (300-400
molecule) proteină fibrilară, asemănătoare cu o baghetă subţire, terminată prin două capete
globulare (aspect de crosă de hochei) (figura). Partea fibrilară este numită meromiozină
uşoară (MMU), cea globulară - meromiozină grea(MMG). Aceasta din urmă are două
componente: S1 (solubilă în apă) şi S2 - legătura cu cea uşoară; între ele se poate face
îndoirea moleculei (figura). Filamentul de miozină este format din porţiunea liniară, iar
capetele globulare sunt orientate lateral, la exteriorul filamentului (figura), formând aşa-
numitele punţi transversale miozinice (expansiuni laterale). S1 are mare afinitate pentru
actină şi prezintă, în prezenţa Mg++, activitate ATP-azică. La rândul ei, actina  are o mare
afinitate pentru miozină. Prin legarea celor două (actina şi miozina) se formează complexul
actomiozinic care amplifică activitatea ATP-azică a miozinei de 250 de ori.
Fibra musculară este străbătută de 2 reţele de canalicule: 1) un sistem de canalicule
dispuse longitudinal care străbat întreaga sarcoplasmă şi sunt în contact strâns cu
miofibrilele: reticulul sarcoplasmic. Acesta se dilată la nivelul liniei Z formând cisternele
terminale (figura); 2) canalicule transversale (tubulii T) de la nivelul miofibrilelor pâna la
suprafaţa celulei, unde se deschid printr-un por. Aceştia se află în vecinătatea liniei Z.
Cisternele reticulului sarcoplasmic şi cu tubulii alcătuiesc o triadă. Cisternele reprezintă
rezervoare de ioni de Ca++ (concentraţia de 1000 ori mai mare decât în exteriorul lor )(conţin
vezicule în care concentraţia ionilor  de calciu este de câteva ori mai mare decât în structurile
vecine) şi aceştia se eliberează în cursul contracţiei musculare.
 
Muşchiul relaxat
În repaus, concentraţia sarcoplasmică a ionilor de Ca++ este foarte mică (10-7 M). În
această situaţie locurile de legare ale actinei cu miozina sunt mascate prin interpunerea
moleculelor de tropomiozină. Punţile transversale MMG  nu sunt legate de actină. Deoarece
miozina are activitate ATP-azică, poate să scindeze ATP în ADP şi Pi (figura),  cu un turnover
foarte scăzut ( 25 s sau 2-3/min.)  şi produşii de scindare sunt eliberaţi în sarcoplasmă.
 
Contracţia musculară
 
Contracţia fibrei musculare implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie –contracţie;
3. contracţia propriu-zisă a fibrei.
 
1. Excitaţia. Nervul motor mielinizat are ramuri terminale nemielinizate. Acestea
parcurg o formaţiune specializată a sarcolemei formând sinapse neuro-musculare (placa
motorie)(figura). La nivelul acestor sinapse începe excitaţia fibrei musculare prin eliberarea
moleculelor de mediator chimic (acetilcolina) din terminaţia nervoasă în urma unui impuls
nervos. Moleculele de acetilcolină se fixează pe moleculele receptoare ale membranei
postsinaptice, determinând deschiderea unor canale cationice ale acesteia. Cationii intră în
fibră, interiorul acesteia devine local pozitiv şi în felul acesta se produce potenţialul de
acţiune. Acesta se deplasează prin sarcolemă în lungul fibrei, iar prin membrana tubilor
transversali în profunzime.
 
2. Cuplajul excitaţie- contracţie. Tubulii transversali sunt în legătură cu cisternele
reticolului sarcoplasmic. Depolarizarea tubulilor duce, în momentul în care potenţialul de
acţiune ajunge în dreptul cisternelor, la deschiderea canalelor de Ca. Ionii de Ca+
+
 sunt eliberaţi din cisterne, iar concentraţia lor în sarcoplasmă creşte de la cca 0,1 mM la 10
mM (100 ori). Troponina fixează ionii de Ca şi în urma unei modificări
conformaţionale deplasează moleculele de tropomiozină din şanţurile filamentului subţire
astfel încât locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate (figura).
 
 3. Contracţia. Din acest moment se poate forma complexul actomiozinic şi
contracţia începe. Contracţia implică eliberarea energiei chimice necesare şi fenomenele
mecanice care stau la baza producerii forţei, respectiv scurtării fibrei. Etapele ei sunt:
- În urma rearanjării troponinei şi tropomiozinei extremitatea globulară S1 a miozinei
care dispune de 2 locuri de legare, unul pentru actină, altul pentru ATP, se fixează pe locul
de legare actinic. După cum am spus mai înainte, miozina scindează ATP în ADP şi Pi şi în
repaus, dar eliberarea lor este foarte lentă. Complexul ATP- miozină are mare afinitate
pentru G-actină.
- Prin formarea complexului actomiozinic activitatea ATP-azică creşte de 250 ori,
produşii de scindare sunt eliberaţi rapid, se eliberează energie, eliberarea Pi induce o
modificare conformaţională a S2, iar puntea (în poziţie perpendiculară în stare de
repaus, atunci când produşii de scindare a ATP nu au fost încă eliberaţi) se înclină cu 450 faţă
de filament (figura, Alberts et al., 2002). Prin această înclinare ea antrenează filamentul
subţire, deplasându-l axial cu 7,5 nm în direcţia zonei mediane şi sarcomerul este scurtat. Se
dezvoltă forţă.
- Locul de legare rămânând liber, o nouă moleculă de ATP este ataşată (după 10-3 s)
şi aceasta comandă desprinderea punţii de filamentul subţire (figura). ATP este din nou
scindat, puntea se leagă din nou de filament ìntr-o poziţie apropiată de linia Z şi procesul se
repetă.
În felul acesta, punţile transversale se comportă ca vâslele unei bărci şi sarcomerul se
scurtează (figura, figura). Hidroliza ATP este mai rapidă ca în repaus. Turnoverul creşte la
cca. 10/s. În felul acesta ciclul biochimic al miozinei este continuat, când începe contracţia,
de cel actomiozinic (figura). Observaţie: În timpul scurtării sarcomerelor nu se scurtează
filamentele - ele se întrepătrund - glisează. Teoria glisării a fost elaborată în mod
independent de către A. F. Huxley şi H.E. Huxley în 1954.
În lipsă ATP, cum se întâmplă după moarte, ciclul se întrerupe în faza în care
puntea este legată de filamentul subţire, fiind înclinată la 450, legătura actomiozinică
devenind permanentă. Aparerigor mortis (rigiditatea cadaverică).
 
Relaxarea
După încetarea excitaţiei se produce relaxarea în următoarele etape: - se închid
canalele de Ca++ din cisterne, se reface concentraţia de 103 ori mai mare în cisterne decât în
sarcoplasma, datorită pompei de Ca. Prin scăderea concentraţiei calciului, proteinele
filamentelor subţiri (troponina) îsi reiau conformaţia, tropomiozina maschează locurile de
legare. Atât contracţia cât şi menţinerea stării de repaus se fac cu consum de energie. Există
muşchi ale căror sisteme contractile sunt reglate de ionii de Ca++ prin acţiunea acestora
asupra miozinei şi nu prin intermediul sistemului troponină- tropomiozină, aşa cum există şi
muşchi care pot apela la ambele sisteme de reglare a funcţiei contractile.
 
Mecanismele de refacere a rezervei de ATP
          Rezervele de ATP din muşchi se pot reface pe câteva căi:
-          Glicoliză anaerobă
-          Fosforilare oxidativă
-          Reacţia creatin-chinazei (reacţia Lohmann):
 
ADP + CP  ->  ATP + C
 -          Reacţia miochinazei:
ADP + ADP  ->  ATP + AMP
 
Muşchiul glicerinat 
Fibra musculară tratată cu soluţie de glicerină - devine parţial (sau chiar total) lipsită
de sarcolemă, tubi transversali şi reticul sarcoplasmic (o asemenea stare poate fi creată şi
prin tratare cu detergenţi sau prin microdisecţie). Se constată că şi în asemenea fibre se pot
desfăşura cele 2 cicluri dacă se modifică concentraţia de ioni de Ca ++ şi ATP în soluţia în care
se află fibra. În soluţie lipsită de ATP -rigor mortis. La adăugare de ATP - relaxare. La
adăugarea ionilor de Ca++ se produce contracţia.  La îndepărtarea ionilor de Ca++ (cu EDTA,
EGTA -chelatori) se produce ori relaxarea, ori rigor (depinzând de prezenţa ATP).
 
Manifestările mecanice ale contracţiei musculare
 
Tipuri de contracţie
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se
opune. În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra
aceeaşi lungime.
 
- Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante
(ridicarea unei greutăţi). - Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime -
întinderea unui resort.
- Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar
tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia
posturală sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu efectuează lucru mecanic.
- Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub
forma unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar
contracţiei şi relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată,
contracţiile individuale fuzionează într-o contracţie unică - contracţie tetanică (figura).
Frecvenţa depinde de tipul de muşchi (mai mare la muşchii rapizi)(musculatura oculară 350
stimuli/secundă, muşchi solear 30).
- Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea maximă a
forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se alungeşte cu toate că se contractă activ.
 
Relaţia forţă-lungime
Forţa generată într-o contracţie musculară depinde de distanţa dintre extremitaţile
sale - deci de lungimea sarcomerelor sale. Ea are valoarea maximă pentru o lungime iniţială
a fibrei  (în repaus). Dacă este întinsă peste această lungime şi determinată să se contracte,
sau contracţia porneşte de la o lungime mai mică, forţa de contracţie descreşte
(figura, figura). Pentru a explica această dependenţă trebuie să se ţină cont de numărul de
punţi transversale implicate în contracţie (figura). Dacă un muşchi este întins peste o
lungime a sarcomerelor de 3,6 m, nu mai are loc întrepătrunderea filamentelor groase şi
subţiri, deci nu se poate forma complexul actomiozinic şi forţa va fi nulă. Forţa este maximă
atunci când toate punţile sunt implicate în interacţiunea actomiozinică. La
muşchiul scurtat  apare o interpătrundere suplimentară a filamentelor subţiri aparţinând
aceluiaşi sarcomer repezentând astfel un obstacol în interacţiunea actomiozinică; F =0 când
filamentul subţire atinge linia Z din partea opusă.
 
Relaţia forţa-viteză de scurtare (A.V.Hill)
Viteza de scurtare a unui muşchi depinde de forţa exterioară ce trebuie învinsă (deci
de forţa de contracţie la un  moment dat). Astfel, un obiect uşor este ridicat mai rapid, unul
mai greu, mai lent. Ecuaţia care reprezintă acest proces, ecuaţia Hill, este:
(F+a)(v+b) = (Fmax +a)b
 
Aceasta este ecuaţia unei hiperbole (figura). F- forţa de contracţie, v-viteza de
contracţie, a,b, -constante (a-dimensiune de forţă, b de viteză). Fmax - forţa maximă
dezvoltată de muşchi pentru o anumită lungime iniţială la care se declanşează contracţia
(izometrică).
De aici, viteza de contracţie va fi:
v = (Fmax -F)b/(F+a)
 
Se obţine viteza maximă, vmax, pentru F=0.
La forţe mari muşchiul se alungeşte şi nu mai respectă relaţia Hill.
 
Puterea dezvoltată de muşchi:
P = Fv = F(Fmax -F)b/(F+a)
 
Puterea este nulă pentru F = 0 şi F = Fmax (izometrică) (figura). Ecuaţia Hill
corespunde unei curgeri vâscoase (frecarea la nivelul punţilor în glisare).
 
Aplicarea principiului I în cazul contracţiei musculare
 
          La scurtarea unui muşchi cu x, împotriva unei forţe F, se efectuează un lucru
mecanic L = Fx.
 
          Atât în repaus, cât şi în contracţie, muşchiul degajă căldură. Căldura disipată (figura)
de muşchi este :
- Q1 - căldura de repaus;
- căldura de contracţie, care la rândul ei este căldura de menţinere a forţei de
contracţie Q2 şi căldura de scurtare Q3 (proporţională cu gradul scurtării);
- căldura de relaxare Q4, care se produce imediat după încetarea stimulării;
- căldura de restabilire Q5, care se produce în urma reacţiilor chimice de regenerare a
ATP. Întrucât pentru acest din urmă proces este necesar un timp mult mai lung, el nu apare
reprezentat în grafic.
          Căldura degajată de muşchi este rezultatul reacţiilor chimice şi proceselor mecanice
(întinderea unor structuri elastice din muşchi, frecări interne). Energia internă a muşchiului
este rezultatul unor reacţii chimice (hidroliza ATP, reacţia creatinchinazei,  a miochinazei
etc.) Variaţia energiei chimice se calculează pentru fiecare reacţie :
U = iUmol i = Q - Fx
unde: i - numărul de moli de reactanţi consumaţi (gradul de avansare a reacţiei)
         Umol  i - energia molară a reacţiei respective, luată din tabele.