Fenomene de transport prin membrana celulară

 
 
1. Structura membranei celulare
2. Clasificarea modalităţilor de transport membranar
3. Transportul pasiv
       Difuzie
       Difuzie facilitată
       Difuzia prin canale ionice şi pori
4. Transportul activ
       Transportul activ primar
       Transportul activ secundar
5. Receptori şi traductori de informaţie în membranele biologice
Definiţia receptorului
Etapele semnalizării intercelulare
Clasificarea semnalelor
Tipuri de receptori membranari, exemple
 
 
 
1. Structura membranei celulare
 
Membrana  (7,5 nm) este un  ansamblu de structuri supramoleculare aflat la
periferia celulei (sau a organitelor celulare) care separă mediul intern de cel extern (celular
de interstiţial) şi care îndeplineşte diferite funcţii legate în special de procese metabolice
fundamentale. Membranele vii au proprietăţile de semipermeabilitate şi selectivitate. Datorită
acestor proprietăţi,  membrana celulară nu reprezintă o simplă barieră care separă 2 medii
cu proprietăţi diferite, ci o structură activă care asigură:
- transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe supramoleculare, dintr-o
parte în alta a ei;
- traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli (mecanici, electrici,
electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care îi conţine;
- interconversia diferitelor forme de energie, prin enzimele sau complexele enzimatice
pe care le conţine.
Actualmente se acceptă că, în general, structura membranei celulare este cea
descrisă de modelul mozaicului fluid proteolipidic al lui Nicholson şi Singer (1972). Conform
acesui model, membrana este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine
şi glicoproteine (figura, figura).
 
Bistratul lipidic este constituit în special din fosfolipide (fosfatidilcolină,
fosfatidilserină, fosfatidilinositol etc.) dar sunt prezente şi glicolipide şi colesterol.
        Moleculele lipidice sunt amfifile. Ele au un cap polar (extremitate polară) şi o
extremitate hidrofobă (două lanţuri de hidrocarburi - cozi hidrofobe)(figura). Moleculele de
acest tip se organizează spontan, pe baza principiului de minimizare a energiei potenţiale,
astfel încât cozile lor hidrofobe să evite contactul cu apa. Ele realizează:
- structuri micelare (figura, figura)
- bistraturi (vezicule membranare sau membrane plane)(figura)
 În acest fel, între cozile hidrofobe iau naştere legături hidrofobe, iar capetele polare
sunt expuse mediului apos. Bistratul lipidic este o structură dinamică, prezentând fluiditate:
moleculele lipidice execută mişcări de translaţie şi rotaţie. De exemplu:
- translaţie în stratul în care se află (difuzie laterală)
- rotaţie în jurul propriei axe
- basculare dintr-un monostrat în celălalt
- flexie (îndoire) (figura)
 
Proteinele membranare, în funcţie de modul în care se înserează în membrane
sunt:
a) - proteine intrinseci (integrale) - traversează membrana celulară o dată
(glicoforina) sau de mai multe ori  (exemplu - proteinele transportoare, pompe ionice
constituite din mai multe  –helixuri)
b) - proteine extrinseci (periferice) - pătrund în membrană pe o anumită distanţă, pe
una din cele două feţe, sau sunt ataşate la suprafaţa membranei (receptorii membranari,
proteine cu rol imunologic etc.)
Şi proteinele prezintă mişcări de difuzie laterală (http://bio.winona.msus.edu/berg) şi
rotaţie, într-un mod mai restrictiv (depinzând de interacţiunile cu alte proteine).
Membrana se sprijină pe un citoschelet alcătuit din proteine fibrilare (exemplu:
spectrina, anchirina şi actina fibrilară - în hematii)(figura).
 
Membranele artificiale (model) - permit studiul unor procese membranare.  Dintre acestea
fac parte lipozomii şi bistratele lipidice, BLM (figura) sau SSM (figura).
 
2. Clasificarea modalităţilor de transport membranar
 
1. Macrotransport  (endocitoza, transcitoza,  exocitoza)
(http://bio.winona.msus.edu/berg) (figura, Alberts et al., The Cell):
    - fagocitoza
                       - pinocitoza
 
2. Microtransport  (Alberts et al., The Cell)
    - pasiv
                       - activ
 
Fagocitoza - proces în care celula înglobează particule de substanţă solidă, învelite în
pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care fuzionează în spatele lor.
Pinocitoza - învelirea picăturilor de lichid şi macromoleculelor într-un bistrat lipidic şi
formarea de vezicule care fuzionează (http://bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS/fusionan.gif) cu
membrana celulară şi prin aceasta pot fi transportate dintr-o parte în cealaltă a membranei.
Exemple: - în terminaţiile nervoase şi celulele secretorii (exocitoză)(exemplu: diferiţi
neurotransmiţători cum ar fi acetilcolina, glutamatul etc.)
    - trecerea proteinelor plasmatice din sânge în spaţiul extravascular - transcitoză
prin endoteliul capilar.
 
3. Transportul pasiv
 
 Transportul pasiv este reprezentat de către deplasarea moleculelor şi ionilor în sensul
gradientului electrochimic sau de presiune - aparent fără consum de energie metabolică.
Aparent, deoarece gradientul electrochimic respectiv este rezultatul unor procese anterioare
realizate cu consum de energie.
Prin transport pasiv sistemul are tendinţa de a ajunge la echilibru termodinamic. Dacă
în expresia diferenţei de potenţial electrochimic notăm:
c1 = cin,  c2 = cex, V1 = Vin, V2 = Vex obţinem:
 
W = Win - Wex = RT ln cin/cex  + zF (Vin - Vex)
 
Dacă W > 0  - ionii au tendinţa de a părăsi celula.
Dacă W < 0  - ionii au tendinţa de a pătrunde în celulă, dacă membrana este
permeabilă pentru aceştia. Transportul unei specii ionice încetează la echilibru, când  W =
0:
E = Vin - Vex = (RT/zF) ln cex/cin   - ecuaţia Nernst
       Există trei modalităţi de transport pasiv: difuzia simplă, difuzia facilitată şi difuzia prin
canale şi pori.
 
Difuzia simplă
 
Difuzia simplă (http://bio.winona.msus.edu/berg) se produce prin dizolvarea speciei
moleculare transportate în membrană (figura) şi depinde de raportul dintre solubilitatea
substanţei respective în bistratul lipidic şi solubilitatea ei în apă, deci de coeficientul de
partiţie . Cum s-a arătat, conform legii lui Fick, în cazul membranelor coeficientul de
permeabilitate P este P = D/
 
Difuzia facilitată
 
 
În acest caz, difuzia se realizează prin utilizarea unor molecule transportoare
existente în membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare
au o anumită specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe care o transportă.
Există transportori pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (în acest caz transportorul se
numeşte ionofor). Transportorii pot distinge speciile levogire de cele dextrogire. Ei acţionează
în sensul gradientului electrochimic. Mecanismul de transport se bazează pe proprietatea
transportorului de a se putea găsi în două stari conformaţionale T1 şi T2(figura).
Molecula transportată (substratul S) se leagă pe una din feţele membranei (figura).
Se produce în urma legării o modificare conformaţională în starea T2 şi situsul de legare este
expus părţii opuse cu scăderea afinităţii pentru specia respectivă şi eliberarea acesteia. Prin
eliberare se revine la conformaţia iniţială şi ciclul se repetă. De exemplu, un model pentru
transportul uniport al glucozei este dat înfigură. Procesul se desfăşoară conform cineticii
Michaelis-Menten pentru reacţiile enzimatice. Un exemplu de ionofor este
antibioticul valinomicină, moleculă hidrofobă care poate încorpora ionii de K+, translocându-i
prin membrană (şi Rb, mai slab). Valinomicina face ca ionii de K+ să iasă din celula
bacteriană, provocându-i moartea. Un alt ionofor este nigericina care permite un schimb
neutru K+, H+.
 
 Difuzia prin canale ionice şi pori
 
Canalele ionice sunt proteine specializate care străbat bistratul şi permit trecerea
unor substanţe care nu sunt liposolubile. Permit trecerea ionilor în ambele sensuri şi sunt
selective. Porii sunt structuri neselective, contează doar diametrul particulei. Specia
transportată se leagă de proteina canal, formând un complex enzimă-substrat care
evoluează pe baza cineticii Michaelis-Menten. Pentru ca ionul să treacă dintr-o parte în
cealaltă este necesar ca un canal să fie deschis
(http://pb010.anes.ucla.edu/rp1.htm). În figură este reprezentată schematic structura unui canal
ionic. Filtrul recunoaşte un anumit tip de ion şi îl lasă să treacă în vestibul. Senzorul primeşte
informaţia din exterior, fie din partea unei molecule receptoare, fie direct de la un semnal
electric, şi, dacă informaţia este corespunzătoare, comandă deschiderea porţii permiţând
ionului să intre sau să iasă din celulă, împins de potenţialul său electrochimic. În anumite
situaţii, accesul ionului este interzis, chiar dacă poarta este deschisă, datorită
intervenţiei inactivatorului I.
Deschiderea şi închiderea canalului sunt rezultatul unei modificări conformaţionale
care este comandată printr-un mecanism specific. Acesta poate fi ;
- electric - modificarea potenţialului membranar (ex. canalele de Na+, K+ în
membrana axonală);
- chimic (ex. acetilcolina, canalul de Na+, Ca++ controlat de GMPc în membrana
celulelor fotoreceptoare);
- alte mecanisme (de ex. mecanic: canalul de K + din vârfurile stereocililor celulelor
ciliate din organul lui Corti).
Când canalul este deschis are loc o trecere pasivă, preponderent în sensul
gradientului electrochimic. Transportul prin canale poate fi inhibat cu ajutorul unor blocanţi
specifici cum ar fi unele toxine (tetrodotoxina inhibă funcţionarea canalului de Na+ din
membrana axonală, tetraetilamoniul blochează canalul de K+). Asemenea blocanţi specifici
permit studierea proprietăţilor canalelor sau identificarea proteinelor canal.
 
Deosebiri între cele două tipuri de difuzie (facilitată, canale):
- transportorii – au o specificitate mai mare (pot distinge între speciile levogire şi
dextrogire - în celulă pot pătrunde prin difuzie facilitată numai glucoza dextrogiră şi
aminoacizii levogiri). Pot transporta mii de ioni/s.
- canalele – au o viteză mult mai mare de transport al ionilor (milioane sau chiar sute
de milioane de ioni/s). Atunci când au loc procese care necesită modificări bruşte ale
concentraţiei sau compoziţiei ionice (de ex. în producerea influxului nervos) canalele ionice
sunt mai adecvate pentru transportul speciilor implicate în aceste procese.
- transportorii sunt în număr mult mai mare;
- transportorii pot participa la transportul activ secundar.
 
4. Transportul activ
 
Transportul activ este o formă de transport care necesită energie metabolică -
cuplare energetică imediată. Se realizează în sensul invers gradientului de potenţial
electrochimic. Se disting două forme de transport activ: transportul activ
primar şi transportul activ secundar.
 
 Transportul activ primar
 
Transportul activ primar se realizează cu ajutorul pompelor ionice membranare,
structuri proteice transportoare din clasa proteinelor integrale. O pompă ionică este
caracterizată prin prezenţa unui centru activ cu acces alternativ spre partea extracelulară şi
spre cea citoplasmatică. Accesul este modificat ca urmare a unei tranziţii conformaţionale.
Cea mai cunoscută pompă ionică este Na+,K+- ATP-aza (figura). Este alcătuită din patru
subunităţi proteice (2 subunităţi  şi 2 subunităţi ); subunitatea  are activitate ATP-azică.
Hidroliza ATP furnizează energia care permite translocarea a 3 ioni de Na în exteriorul celulei
şi a doi ioni de K în interior (http//:bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS). Este o pompă
electrogenică întrucât are ca rezultat un transfer net de o sarcină pozitivă per ciclu în
exteriorul celulei.
Conform schemei Albers-Post, în esenţă mecanismul de transport este următorul:
Enzima în conformaţia E1 ia Na+ pe partea citoplasmatică şi leagă ATP (în prezenţa
Mg++). ATP este hidrolizat, complexul fosforilat suferă o tranziţie conformaţională E1 - E2 în
urma căreia scade afinitatea pentru Na+ şi creşte pentru K+. Ionii de Na+ se desprind, se
ataşează ionii de K+. Are loc o defosforilare şi în urma acesteia proteina pierde afinitatea
pentru K+. Se desprind ionii de K+ şi enzima revine în conformaţia iniţială E1 (figura).
Alte exemple de pompe ionice sunt pompa de H+, K+ din mucoasa
gastrică,  pompa  de Ca++ din reticulul sarcoplasmic sau pompa
protonică bacteriorodopsina (sub acţiunea luminii pompează protoni din interiorul în
exteriorul celulei).
 
Transportul activ secundar
 
Transportul activ secundar constă din pătrunderea speciilor transportate într-un
compartiment (extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, prin
asocierea cu molecule care se deplasează normal conform propriului lor gradient de
concentraţie. Gradientul este, însă, menţinut prin transport activ primar. Transportorul
întâlnit în difuzia facilitată poate lega cele două molecule fie în aceeaşi stare conformaţională
(pe aceeaşi parte) - simport sau co-transport, fie pe cele două părţi, în stări conformaţionale
diferite - antiport  (contra-transport).
În simport (http://bio.winona.msus.edu/berg) - enzima leagă pe aceeaşi parte, în
conformaţia T1, ambele specii şi suferă tranziţia T1 - T2 numai după legarea ambelor.
Exemplu: glucoza în celulele mucoasei intestinale se asociază cu Na+ care intră pasiv.
Ionii de Na+ sunt eliminaţi activ prin transport primar, prin hidroliza ATP, iar glucoza rămâne.
Transportul este electrogenic deoarece are ca rezultat net transportul unei sarcini pozitive
dintr-o parte a membranei în cealaltă.
În antiport (http://bio.winona.msus.edu/berg) proteina transportoare leagă în starea
T2 un alt ion decât cel care suferă difuzia facilitată, care va fi evacuat în compartimentul în
care potenţialul lui electrochimic este mai mare. Exemplu: muşchiul cardiac - antiport 3 Na+/
1 Ca++ - electrogenic (sarcina netă +1). Asigura concentraţia scăzută a Ca++ în interior pe
seama pompării active a Na+de către Na+,K+- ATP-aza. Un alt exemplu: transportorul de 1
Na+/2 H+ din membrana bacteriei E. coli.
 
 
5. Receptori şi traductori de informaţie în membranele biologice
 
 Definiţia receptorului
 
Receptorii membranari sunt structuri macromoleculare aflate în membrana celulară,
care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul extracelular,
numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil
(http://bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS/Recep.htm). În urma interacţiei, celula poate sintetiza o
altă moleculă semnal – mesager secund – care declanşează răspunsul celular specific.
Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul receptor – mesager prim.  Dintre
moleculele cu rol de mesager prim se pot menţiona: mediatorii chimici, hormonii, antigenii,
medicamentele, drogurile etc. Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt: acidul adenozin
monofosforic ciclic (c-AMP), acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul
(DAG), inozitol trifosfatul (InosP3).
Semnalizarea intercelulară se realizează prin intermediul reţelei complexe de receptori
membranari şi al liganzilor specifici ai acestor receptori, liganzi care reprezintă semnalele.
 
 
Etapele semnalizării intercelulare
 
1.    Sinteza moleculei semnal
2.    Eliberarea moleculei semnal
3.    Transportul moleculei semnal către ţintă
4.    Detecţia semnalului
5.    Răspunsul celular
6.    Desprinderea moleculei semnal de receptor
 
Clasificarea semnalelor
 
- semnale endocrine,(Alberts et al., Molecular Biology of the Cell,
2002),  reprezentate de hormonii produşi în glandele endocrine, secretaţi în sânge şi
distribuiţi în organism;
- semnale paracrine, generate de celule, acţionează local în vecinătate;
- semnale de contact, necesită contactul intercelular;
- semnale nervoase, se transmit de-a lungul axonilor către celulele ţintă;
- semnale autocrine (celulele secretă molecule semnal care se leagă de receptorii
proprii).
 
Clasificarea receptorilor membranari
 
       I. Receptori asociaţi cu canale ionice (ionotropi)
       II. Receptori care acţionează prin intermediul proteinelor G
III. Receptori legaţi de enzime (sunt fie ei înşişi enzime, fie sunt asociaţi cu enzime
pe care le activează). Enzimele respective  sunt, în marea lor majoritate, protein kinaze.
Receptorii din ultimele două clase mai sunt numiţi şi receptori metabotropi.
 
Receptorii ionotropi
 
Receptorii asociaţi cu canale ionice au o zonă receptoare de care se leagă mesagerul
prim şi o zonă efectoare prin care comunică senzorului canalului comanda de deschidere sau
închidere a porţii; în urma activării afectează direct activitatea celulei prin deschiderea
nemijlocită a unor canale ionice. Exemplu: receptorul nicotinic de acetilcolină. Prin legarea
Ach de subunităţile  ale receptorului, are loc o modificare conformaţională în urma căreia
canalul interior format de cele 5 subunităţi se deschide şi permite trecerea nestingherită a
ionilor.
 
Receptorii care funcţionează prin intermediul proteinelor G
 
Receptorii care acţionează prin intermediul proteinelor G sunt receptori metabotropi
care pot determina sinteza mesagerilor secunzi (prin intermediul unei proteine
efectoare).  Un exemplu ar fi receptorul de epinefrină.  Epinefrina (adrenalina),  mesagerul
prim, se leagă de receptorul specific (de zona receptoare a acestuia). În urma acestei legări,
în urma unei modificări conformaţionale, receptorul devine apt să lege o proteină
G.  Proteina G, alcătuită din 3 subunităţi notate  ,  şi ,  şi care în stare liberă leagă GDP,
suferă la rândul ei o modificare conformaţională în urma căreia eliberează  GDP şi leagă GTP
la subunitatea . Subunitatea  se separă de subunităţile  şi  şi difuzează pâna când
întâlneşte un efector (zona efectoare), adenilat ciclaza. Prin legare de efector acesta se
activează şi catalizează transformarea ATP din celulă în c-AMP (mesager secund); c-AMP
declanşează o serie de reacţii enzimatice prin care este activată enzima fosforilază şi aceasta
din urmă determină transformarea glicogenului în glucoză ce este eliberată din celulă
(răspunsul celular). După activarea efectorului, subunitatea  a proteinei G, prin hidroliza
GTP devine inactivă şi se recombină cu subunităţile şi , refăcând proteina G. Procesul se
poate relua.
Alt exemplu: ciclul biochimic al rodopsinei în excitaţia vizuală. Receptorul pentru
lumină, rodopsina, leagă în urma fotoactivării traductina (proteină G) şi, în mod analog,
traductina activează o proteină efectoare (PDE). PDE converteşte c-GMP (mesager secund)
în GMP. Prin această conversie se închid canalele de Na şi Ca. Celula se hiperpolarizează şi
informaţia este transmisă creierului pe căile nervoase.
Mesagerul secund c-AMP poate activa o serie de protein kinaze care, la rândul lor,
determină în ultimă instanţă eliberarea de hormoni, neurotransmiţători etc.
Alţi receptori folosesc drept mesageri secunzi DAG sau InosP3 (IP3)(schema).
De exemplu, anumiţi receptori leagă molecule semnal cum ar fi angiotensina,
glucoza, Ach etc şi activează apoi o proteină G care, la rândul ei, activează o enzimă numită
fosfolipaza C. Substratul acestei enzime este reprezentat de fosfolipide, în special fosfatidil
inositol 4-5 difosfat (PIP2). Enzima descompune PIP2 in inositol 1,4,5-trifosfat (IP3), eliberat
in citosol, şi diaciglicerol (DAG) care rămâne ataşat de bistratul lipidic. IP3 se leagă de un
receptor specific situat in membrana reticulului endoplasmic, receptor care este un canal de
calciu. La legarea IP3 canalul de Ca se deschide. La rândul sau, calciul eliberat poate acţiona
si el ca mesager secund pentru alte procese celulare. Unul dintre acestea este activarea,
împreună cu DAG, a protein kinazei C- Ca dependente şi aceasta poate fosforila diverse
proteine. Un alt proces declanşat de Ca este activarea calmodulinei care poate apoi
interacţiona cu alte proteine etc. etc.
 
Receptori asociaţi cu enzime
 
 III. Se activează o protein kinază citoplasmatică (schema)(altă schemă). Activitatea
celulei este influenţată în etape: mai întâi are loc o modificare metabolică a celulei. Aceasta
poate în final să ducă la deschiderea sau închiderea unui canal ionic ori poate modifica o altă
activitate a celulei (de exemplu transcripţia unei proteine ori alt răspuns celular
specific). Exemplu: receptorul de insulină poate activa o tirozin kinază, se fosforilează alte
proteine şi în final se produce răspunsul celular care poate fi creşterea permeabilităţii pentru
glucoză.
 
------------

Nota:

In plus fata de cele indicate in bibliografie, imaginile si animatiile din acest curs (ca si cele din prezentarea din
amfiteatru), sunt selectate din multiple surse, criteriul fiind simplitatea si concizia.

Carnegie Mellon, Department of Biological Sciences, "Animating Biology":

http://telstar.ote.cmu.edu/biology/animation/

Stanford Univ, Sea Urchin Embryology Group: 

http://www.stanford.edu/group/Urchin/GIFS/

Winona State University, Biology Department, Dr. Steve Berg:

http://course1.winona.edu/sberg/Free.htm
http://course1.winona.edu/sberg/ANIMTNS/Directry.htm
(observatie link-ul vechi: http://bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS/Directry.htm )

Wikimedia Foundations Inc., 

http://commons.wikimedia.org

Campbell N, Reece J, Biology, 7th Edition, Ed. Pearson, Benjamin, Cummings, ISBN: 978-0805371710, 2005 

Alberts B, Johnson A, Lewis J, Raff M, Roberts K, Walter P, Molecular Biology of the Cell, Ed. Garland
Science, ISBN: 978-0815332183, 2002

Eremia D, Curs de Biofizica Medicala, Ed. UMF Carol Davila, 1993

Daca observati linkuri nefunctionale sau erori / omisiuni, va rugam sa ni le semnalati pentru a le putea corecta.