Profilul psihologic al preadolescentului

şi adolescentului

Cu trecerea timpului, o dată cu înaintarea în vârstă, copilul ajunge la vârsta pubertăţii numită
foarte sugestiv de diverşi autori şi ,,vârsta de sensibilitate maximă’’.
Vârsta adolescenţei este foarte controversată, psihologii numind-o ,,vârsta ingrată’’, ,,vârsta
marilor elanuri’’, ,, vârsta de aur’’, ,, vârsta crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei’’. Ea
reprezintă cea mai complexă etapă a dezvoltării fiinţei umane, care marchează încheierea copilăriei şi
trecerea spre stadiul vârstei adulte.
Este vorba de trecerea de la nivelul primar la cel gimnazial, trecere care pentru unii copii este
foarte simplă, iar pentru alţii mai dificilă, mai ales acolo unde copilul nu găseşte un sprijin în propria
lui familie.
În viaţa copilului apar o multitudine de modificări care au un rol esenţial în conturarea tabloului
său psihologic.
Preadolescenţa este perioada care marchează încheierea copilăriei şi începutul adolescenţei, ea
constituind o punte de legătură între ele. Preadolescenţa nu trebuie să fie considerată doar o simplă
verigă de legătură între două stadii, ci ca un stadiu de sine stătător al dezvoltării ontogenetice cu
particularităţi proprii, specifice.
Acum se intensifică procesul de creştere şi de maturizare fizică, corpul începe să capete aspecte
diverse, trece prin faze numeroase, uneori disproporţionate, însoţite de stângăcii.
Acum îşi amplifică şi intensifică exigenţele faţă de comportarea socială, etico-morală, îşi
diminuează tutela directă, aceasta căpătând forme noi de dirijare mai discretă.
Deşi activitatea fundamentală a preadolescentului rămâne tot învăţarea, aceasta se modifică în
ceea ce priveşte cantitatea, calitatea şi condiţionarea ei. O importanţă deosebită o are faptul că se trece
de la sistemul de învăţare cu un singur învăţător la învăţarea cu profesori pentru fiecare disciplină.
Amprenta personalităţii fiecărui profesor, gradul său de pregătire în domeniu, stilul său de relaţionare şi
mai ales pregătirea sa psihopedagogică vor constitui factori importanţi de condiţionare a învăţării
preadolescentului.
Perioada pubertăţii, caracteristică preadolescentului, este o perioadă de mari transformări şi de
o mare importanţă pentru întregul traseu al vieţii. În mod obişnuit este o perioadă de creştere a forţei
fizice, intelectuale şi morale, a optimismului şi apetitului de viaţă, o perioadă de creştere a forţelor
interne, a angajamentului vital şi a dezvoltării responsabilităţii legate de maturizarea sexuală şi morală.
În contextul şcoală / familie, responsabilităţile tânărului cresc, poziţia sa în familie se modifică.
Modificarea din statutul şcolar are loc în acelaşi timp cu modificarea de atribuţii ale copilului în familie,
o adevărată reorganizare a programului lui şcolar şi a gradului de independenţă şi libertate ce i se
oferă.
Viaţa familială şi şcolară a preadolescentului este continuată şi completată de viaţa lui socială,
manifestată fie prin intermediul activităţilor desfăşurate în grupurile pe care le traversează, fie prin
contactul direct cu lumea adulţilor şi chiar cu societatea.
În această perioadă se dezvoltă capacitatea de cunoaştere caracterizată prin: dezvoltarea
gândirii, a memoriei, dezvoltarea imaginaţiei, a limbajului, a experienţei afective; se dezvoltă
personalitatea şi caracteristicile ei.
Maturizarea generală se exprimă şi în planul capacităţilor de cunoaştere. Ca fenomen
semnificativ are loc creşterea activităţii senzoriale, pe de o parte, şi erotizarea ei discretă pe de altă
parte. Sensibilitatea tactilă şi vizuală se amplifică şi devin mai fine,inclusiv sensibilitatea cromatică.
Câmpul vizual se dezvoltă mult. Se dezvoltă şi sensibilitatea auditivă, de aici şi interesul pentru muzică
poate să crească mult. Tinerii încep să frecventeze discotecile şi ascultă muzică tânără. Se dezvoltă
percepţiile odorifice (mirosul), de unde preocupările cosmetice ale tinerilor. Apetitul este uneori angajat
în adevărate aventuri gustative.
Preadolescentul este împins de curiozitate la un fel de concurenţă cu adultul încercând să guste
mâncăruri picante, uneori băuturi alcoolice sau tutun, ceea ce le creează un statut aberant, adesea
neacceptat de adult, ba chiar criticat cu înverşunare, ceea ce face să se creeze un mare abis între

1
comunicarea copilului cu adultul. Aceste tipuri de experienţe, deşi neplăcute subiectiv, se consideră pe
planul aspiraţiilor ca fiind pozitive.
Datorită dezvoltării gândirii, preadolescenul prezintă interese faţă de felul cum se informează
adulţii, cum ajung la concluzii, cum se verifică, în genere, cunoştinţele. Ei încep să simtă forţa logicii şi
inteligenţei şi aspiră spre stăpânirea acestora.
Satisfacţia, anticiparea succesului, dar mai ales dorinţa de perfecţionare, de autodezvoltare,
atenţia faţă de progres, devin centrale în structura personalităţii.
Specific pentru această perioadă este o creştere evidentă a pudorii. Momentele de explozii
emoţionale asemănătoare celor frecvente copilăriei devin mai rare. Spiritul de independenţă, ca şi
aspiraţia spre stări responsabile, cresc, deşi nu total armonic. Purtarea generală este discreditată de
adulţi.
Îi plac din ce în ce mai mult momentele de integrare în grupuri de aceeaşi vârstă. Grupul conferă
preadolescentului un grad mai mare de securitate.
Este perioada extinderii extrafamiliale, a intimităţii. Ne referim aici la colegialitate, afecţiune,
dar mai ales la prietenie şi chiar dragoste. Aceasta provoacă stări cu totul deosebite de exaltare intimă,
de fericire şi depresiune, în funcţie de evenimentele şi semnificaţia subiectivă ce li se acordă.
În cartea ,,Psihologia preadolescentului’’ Kruteţki şi Lukin afirmă foarte frumos şi sugestiv că
,,Această vârstă este vârsta minţii pătrunzătoare, a setei de cunoaştere, vârsta căutărilor, mai ales dacă
acestea au o importanţă socială, vârsta unei activităţi febrile, a mişcărilor energice. Aceste trăsături se
manifestă adesea într-o formă neorganizată… ei se îmbracă în mers, strigă, povestesc cu vioiciune, dau
din mâini, râd zgomotos; cu greu îi poţi stăpâni… drumul cel mai bun este peste gard, peste şanţ, pe
unde trebuie să facă mişcări bruşte, mai energice, unde se cere mai multă activitate. Şi toate acestea sunt
normale pentru ei, care nu găsesc în aceasta nimic neobişnuit, nu-şi aud gălăgia şi nu-şi simt
impetuozitatea.’’
Trăsăturile de caracter, ca şi cele de personalitate, devin mai pregnante şi se exercită în
grupurile de tineri. Tinerii mai buni au tendinţa de a-i ajuta pe alţii care se descurcă mai lent.
Se poate vorbi de o dublă identitate şi identificare în perioada preadolescentă, o identitate ce are
ca trăsături fundamentale integrarea în grupul de aceeaşi vârstă, suprapusă peste cea familială, şi o
identitate socială mai largă în care însuşi grupul este integrat în marea societate.
Paul Osterrieth spunea ,,preadolescentul este încă un copil, dar un copil care din când în când
tinde să-şi depăşească copilăria şi care, mai mult decât în oricare din perioadele precedente, prelungeşte
această copilărie spre viitor.’’

Ceea ce urmează preadolescenţei, este adolescenţa, un subiect controversat. Unii o consideră

,,vârsta ingrată’’, alţii ,,vârsta de aur’’, dar cea mai potrivită denumire este ,,vârsta dramei’’.
Aici se face trecerea de la gimnaziu la liceu, trecere care nu aduce o schimbare a tipului
fundamental de activitate, aceasta fiind tot învăţarea dar asociată cu modificarea sensului acesteia.
De data aceasta, pe prim plan trece trebuinţa de autoinstruire a acestuia în vederea
confruntărilor viitoare, modificându-se totodată şi atitudinea faţă de învăţare. De exemplu ataşamentul
pueril faţă de notă este înlocuit (la unii) cu dorinţa de a înţelege tainele naturii vieţii, de a învăţa pentru
sine, pentru viaţă, la alţii cu un oarecare dezinteres pentru învăţare.
Adolescenţa se caracterizează prin lărgirea orizontului cunoaşterii şi utilizarea intensivă a
potenţialului intelectual. Locul adolescentului în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi
precizat decât al preadolescentului. Adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului,
între copilărie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre adult.
Adolescenţa înseamnă nu numai ieşirea tânărului din pubertate ci şi ieşirea din societatea de tip
tutelar familiar şi şcolar pentru a se integra în viaţa socială cu toate caracteristicile ei, mai mult, pentru
a se integra în generaţia sa. Adolescenţa este, într-adevăr, o perioadă de pasiuni şi furturi afective, de
romantism, spontaneitate şi mari elanuri. Atitudinile faţă de adulţi sunt mai încărcate de atenţie şi mai
pline de înţelegere.
Adolescenţa este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care accelerează prin multitudinea
modificărilor la care este supus organisul.

2
 Nu întâmplător se afirmă că adolescenţa este ,,vârsta hainelor prea scurte’’, la aceasta
adăugându-se ,,elanul inimii’’.
Spre deosebire de ciclurile anterioare ale vieţii, când între maturizarea biologică şi socială
existau decalaje destul de pronunţate, în adolescenţă asistăm la o oarecare simultaneitate a realizării
lor, deci la lichidarea decalajelor dintre ele.
Maturizarea biologică se asociază cu dezvoltarea psihică şi se sprijină pe maturizarea socială
timpurie. Întârzierea în maturizarea intelectual-morală, care s-ar putea solda cu grave fenomene de
inadaptare socială, este un vădit regres.
Adolescenţa nu este prin natura sa o perioadă de criză, o vârstă ingrată, dar în lipsa unor
influenţe educative pozitive favorabile, ea ar putea deveni o astfel de vârstă. Depinde deci de noi ca ea să
se îndrepte spre normalitatea psihică sau să degenereze într-o adevărată criză a dezvoltării.
Perioada adolescenţei este ultima perioadă de intensă dezvoltare şi ultima perioadă de integrare
socială civică considerată de maturitate.
Nevoia de distracţie a preadolescentului se continuă şi în adolescenţă, dar aici, distracţiile, se
intelectualizează, sunt trecute prin filtrul personalităţii, alegerea distracţiilor este selectivă, în funcţie de
propriile preferinţe, aspectele de ordin cultural, estetic, trec pe primul plan.
Nevoia de independenţă şi autodeterminare a preadolescentului se converteşte în nevoia de
desăvârşire, autodepăşire, autoeducare a adolescentului, care ,,dispune’’ într-o mai mare măsură de
sine.
Nevoia de creaţie a preadolescentului devine şi mai acută la adolescent, luând forma creaţiei cu
valoare socială dar şi subiectivă.
Nevoia de a fi afectuos se amplifică luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru
ca pe parcurs acesta să lase locul unei ,,reciprocităţi’’ afective.
Nevoia de grup se sparge pentru a lăsa loc nevoii de prietenii selective. Relaţiile dintre sexe sunt
foarte strânse, mai mult romantice, au loc furturi afective, ruperi spectaculoase şi dramatice de prietenii.
Acum se formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă, adolescentul dându-şi
seama de cine şi de ceea ce este, ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine, ce scopuri şi idealuri are, ce
îşi propune să devină, spre sfârşitul adolescenţei fiind capabil de a-şi analiza obiectiv frământările prin
care a trecut, de a se aprecia nu în funcţie de ceea ce a fost ci de ceea ce este. Aşa cum afirmă şi P.
Golu ,,numai definindu-se pe sine ca personalitate, adolescentul se va putea adapta la mediu, se va putea
autodepăşi.’’

După tot ce am prezentat în această lucrare pot să afirm că, totuşi, adolescenţa rămâne cea mai
frumoasă perioadă din viaţa noastră, cu bucuriile şi dramele ei, din această perioadă avem cele mai
frumoase şi deosebite amintiri şi trăiri. Aşa a fost din generaţii în generaţii şi tot aşa va fi în viitor.
Soluţiile de rezolvare a tuturor problemelor generate de această vârstă, se găsesc în noi, în
psihicul care constituie substratul tuturor schimbărilor care au loc în conduitele şi conştiinţa omului.

BIBLIOGRAFIE:
 Dumitriu, Gh.(2001), ,,Psihologia educaţiei’’, curs, Bacău .
 Cosmovici, A.(1996), ,,Psihologie şcolară’’, Iaşi, Editura Polirom.
 Kruteţki, V.A., Lukin, J.L.(1960), ,,Psihologia preadolescentului’’, Bucureşti, E.D.P.
 Rudică, T.(1981), ,,Familia în faţa conduitelor greşite ale copiilor’’, Bucureşti, E.D.P.
 Şoitu, L.(1997), ,,Pedagogia comunicării’’, Bucureşti, E.D.P.