Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

REFERAT

la disciplina: ETICA SI DEONTOLOGIE IN DOMENIUL

EDUCATIONAL

Titlul referatului: Aspecte deontologice ale relatiei profesor elev

 Aspecte deontologice ale relatiei profesor-elev

Deontologia se refera la imperativele morale ale unei profesii,la valorile proprii

acesteia,dar care nu isi aroga jurisdictia asupra celor din afara profesiei respective.Pe de alta
parte,membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic specific profesiei lor,ci trebuie
sa respecte deasemenea, jurisdictia civila si penala.
O definitie generala a deontologiei in intelegerea lui T.Sarbu este”Prinsa in relatia
tensionala dintre dreptul disciplinar si etica profesionala,deontologia ni se infatiseaza ca o
disciplina al carui obiect de studiu se constituie la confluenta dreptului cu morala.Sarcina ei
principala este de a stabili principii,reguli si norme de conduita profesionala,in cadrul diferitelor
relatii implicate de exercitarea unei profesiuni:relatiile interne,specifice fiecarui gen de activitate
profesionalizata,precum si relatiile externe,cu beneficiari directi/indirecti ai serviciilor/bunurilor
realizate.
Un cod deontologic(etic) trebuie sa se constituie intr-o sinteza a acelor principii etice
relevante pentru practica unei profesii.
Codul etic este atat formal cat si informal.Cel formal este codul scris la care
profesionistul adera in mod oficial pentru a fi admis in practica.Cel informal este codul
nescris,bazat pe cutume,obiceiuri si cere uneori are putere mai mare decat cel formal.
Dincolo de specificitatea ocupatiilor profesionale,codurile deontologice au in comun
doua tipuri de relatii:client-profesionist si coleg-coleg.
In activitatea didactica codul deontologic are un rol mult mai puternic decat in orice alt
tip de activitate. In aceasta activitate raportul invocat(client-profesionist) este oarecum
dezechilibrat, asimetric din raţiuni obiective (diferenţa de varstă, de cumul experienţial, de statut
social, de capital cultural etc.). Este indicat ca aceste valenţe ale profesorului să fie
supravegheate, camuflate, autocenzurate. Autoritatea, care este o dimensiune pozitivă în
educaţie, nu se impune, ci se caştigă, este atribuită de către partenerii actului formativ.
Autoritatea liber atribuită potenţează, de bună seamă, calitatea actului educativ crescand valoarea
relatiei profesor-elev.
Relaţia profesor – elev reprezintă modalitatea principală de mediere didactică, de
ipostaziere a acesteia într-o variantă umană, subiectivă. Dincolo de conţinuturile concrete care se
transmit, în activitatea didactică va fi important foarte mult tipul de interacţiune care se va
statornici între clasa de elevi şi profesor, precum şi atitudinea acestuia în a se relaţiona ca grup şi
la fiecare elev în parte.
De cele mai multe ori, prin pregătire, măiestrie pedagogică şi entuziasm, profesorul
realizează un contact pozitiv cu elevii, acesta favorizând procesul instructiv-educativ. Dragostea
pentru copii, capacitatea de empatie, delicateţea sufletească, spiritul de echitate, tactul pedagogic,
puterea de stăpânire de sine, competenţa şi pasiunea pentru disciplina pe care o predă şi în genere
pentru cunoaştere, alegerea de activităţi atractive la lecţie şi talentul de a trezi interesul elevilor
pentru proiecte de cercetare (eventual şi prin exemplul personal), uşurinţa de a se adapta la
neprevăzut şi necapitularea în faţa greutăţilor, exigenţa şi constanţa în cerinţele formulate, ca şi
priceperea de a se realiza o corectă evaluare a performanţelor elevilor sunt tot atâtea calităţi care
asigură eficienţa muncii la catedră, producându-i educatorului satisfacţie, trăire stimulatoare
pentru noi şi noi eforturi în scopul perfecţionării stilului de muncă. Evident, totul pe fondul unei
bune sănătăţi fizice şi psihice, căci este un lucru demonstrat: nu multe profesii sun atât de
solicitate sub ambele aspecte ca cea de educator. 
Relaţia profesorului cu elevii reprezintă o construcţie reciprocă, dinamică, ce se repliază
permanent în funcţie de circumstanţe şi scopuri educative. Ea este rezultatul unei “opere”
comune ce se definitivează în timp, prin implicarea ambelor părţi.
Relaţia cu elevii nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ, fiind reglementată
de coduri deontologice sau normative instituţionale; aceasta se va adecva şi personaliza
neîncetat, se va dimensiona şi relativiza la specificul grupului şcolar sau la menbrii acestuia.
Rezultatul unui raport pozitiv profesor-elevi înseamnă, pe de o parte, oamenii formaţi
pentru o integrare eficientă în circuitul vieţii social-productive, iar pe de alta, educatori care-şi
onorează misiunea socială asumată, profesori stimaţi de foştii lor elevi, de colegi, de societate.
În caz contrar când relaţia profesor-elevi este una negativă, ca urmare a unor insuficienţe şi
neîndepliniri ale muncii didactice sau a unei concepţii eronate sub aspect moral în legătură cu
rolul educatorului în procesul de învăţământ, se ivesc din nou carenţe în viaţa şcolară a copiilor
şi cu deosebire a unora dintre ei, deoarece nu toţi reacţionează la fel de sensibil la situaţiile
stresante, comportamentul rezultat fiind determinat de ecuaţia psihologică personală şi de
condiţiile particulare din viaţa în afara şcolii. 
Instituţia scolară este un univers de relaţii, iniţiative şi activităţi diferite:
- formale – informale;
- directe – indirecte;
- democratice – nedemocratice;
- activităţi care gravitează în jurul drepturilor copilului sau centrate pe drepturile educatorilor;
- în clasă, în afara clasei, în afara şcolii;
- profesionale şi extraprofesionale;
- individuale – colective;
- individualizate – frontale;
- confidenţiale – neconfidenţiale;
- cu viirorii elevi, cu foştii elevi.
Aceste tipuri de relaţii sunt resursele pedagogice, abilitatea şi măiestria profesională în
sensul atingerii obiectivelor stabilite. promovarea fiecărui tip de relaţii presupune o metodică
specifică, tact pedagogic, o serie de calităţi dezirabile pentru un profesor care împreună vor da
măsura vocaţiei sale, erosului pedagogic.
Prezintă importanţă distincţia dintre formal şi informal în relaţiile dintre cei doi poli ai educaţiei,
în cadrul corpului didactic, într-o instituţie de învăţămant şi cadrul sociogrupului de elevi (clasă,
grupă, formaţie etc.) sau în colectivitatea unei instituţii de învăţămant.
Relaţiile formale sau instituţionalizate dintre profesori, dintre elevi, dintre profesori şi
elevi sunt cele reglate şi desfăşurate în acord cu Legea învăţămantului, cu Statutul de educator,
cu Regulamentul şcolar, cu Normele de ordine interioară ale unităţii, cu normele ce ţin de
deontologia profesională. Astfel de relaţii, în esenţă, sunt de comunicare semantică, prin ele fiind
realizate conţinuturile şi obiectivele învăţămantului în conformitate cu planul de ordine de
învăţămant, cu programele şcolare, cu alte cerinţe întemeiate formal. Ele sunt orientate de criterii
de raţionalitate şi eficienţă.
În stransă legătură cu relaţiile şi acţiunile formale, în orice unitate de învăţămant, în orice
sociogrup şcolar apar şi relaţii spontane, informale sau neinstituţionalizate care întreţin un climat
psihosocial al colectivităţii şcolare mai mult sau mai puţin favorizant, uneori chiar ostil
demersurilor educative oficiale. Aceste acţiuni spontane, relaţii interpersonale între elevi, între
profesori şi elevi sau profesori – profesori au o mare încărcătură afectivă, presupun comunicare
afectivă, extrasemantică, pot fi relaxante, plăcute sau, dimpotrivă, inhibante, obositoare,
nestimulative.
 Aceste două tipuri de raporturi sunt faţete ale aceluiaşi proces: conlucrarea, dialogul celor
doi poli ai educaţiei pot fi bine armonizate şi atunci se susţin, se stimulează reciproc sau pot fi
paralele, fapt care face artificială relaţia educaţională sau pot fi raporturi de contrarietate:
scopurile şi preocupările cotidiene ale sociogrupului de elevi sunt esenţialmente altele decat cele
venite pe canalul educaţional care sunt evaluate de elevi ca artificiale, abstracte, inutile şi o
povară în calea manifestării lor libere. Fenomenul acesta poate să apară frecvent în cazul
stabilirii unui plan de învăţămant şi unei programe şcolare cu sarcini şi conţinuturi mult peste
capacităţile reale ale elevilor. Atunci procesul de învăţămant se transformă într-un act formal,
într-o povară obositoare, neformativă pentru elevi, devine contraproductiv
Alături de familie, şcoala este principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie în care se
desăvârşeşte formarea omului ca persoană capabilă de relaţii şi responsabilităţi sociale. Paralel
sau în strânsă legătură cu relaţia formală profesor-elev, pot apărea relaţii spontane informale care
pot favoriza demersurile educaţionale sau, dimpotrivă, pot degenera în relaţii sau simpatii
amoroase, străine de un climat propice dezvoltării morale a persoanei. Atât timp cât fiecare îşi
cunoaşte obligaţiile şi le îndeplineşte cu seriozitate şi dăruire, nu ar trebui să existe probleme de
acest gen. În momentul în care acestea apar, profesorul trebuie să găsească metoda cea mai
eficientă de a remedia această stare, dar fără a face compromisuri, uitând de statutul pe care îl
are.
Cu privire la acelaşi aspect al relaţiei dintre profesor şi elev, psihologul Angela-Maria
Arseni ne-a declarat: “Elevii se formează şi se dezvoltă în cadrul unor instituţii de învăţământ,
care au menirea de a le oferi mediul cel mai potrivit pentru ca viitorii adulţi să fie nişte
personalităţi capabile din punct de vedere intelectual, emoţional şi moral. Însă, tot mai des,
asistăm la situaţia în care relaţia profesor-elev devine cu totul disfuncţională. Astfel, profesorul
care ar fi trebuit să-şi motiveze elevii, menţinând o ambianţă plăcută la ore şi o relaţie de
cooperare cu aceştia, trece de barierele legale, morale şi ale bunului-simţ şi profită de naivitatea
şi de autoritatea pe care o exercită asupra tinerilor elevi, recurge la manipulare afectivă şi la
seducţie şi se angajează în relaţii intime cu elevi ajunşi la vârsta adolescenţei. Acest aspect nu
face decât să răstoarne întregul sistem de valori, aflat în formare, al adolescenţilor şi să
îngreuneze o etapă importantă din dezvoltarea viitorului adult, etapă care este oricum solicitantă
datorită schimbărilor profunde atât la nivel fizic, cât şi psiho-emoţional.”
 Perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile în viaţa unui om. este starea cea
Dezvoltarea accentuată pe care o cunoaşte organismul alături de nevoia de emancipare de sub
tutela oricărei autorităţi, fie ea parentală sau instituţională, este una din caracteristicile acestei
perioade. Adolescentul se trezeşte manifestând atitudini contradictorii, putând fi uşor influenţabil
de persoanele cu care intră în contact în mod repetat.
Adolescentul devine confuz în relaţiile cu familia şi cu prietenii, manifestând o
incapacitate de adaptare la situaţiile problematice cu care se confruntă. Astfel, odată cu trecerea
timpului, abuzul emoţional la care a fost supus va duce la o stagnare din punct de vedere
emoţional a viitorului adult, dezvoltând sentimente de dependenţă şi imaturitate afectivă în
relaţiile cu ceilalţi.
În aceste condiţii, responsabilitatea morală a profesorului este una incalculabilă. Mai
mult, efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acţionează mult
timp după ce influenţa propriu-zisă şi-a încetat acţiunea. Prietenia dintre profesor şi elev poate
avea atât consecinţe pozitive, cât şi negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce de obicei
la o mai bună comunicare care este benefică în desfăşurarea procesului de învăţământ. Elevii
întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care ştie să îi motiveze prin încurajări,
care apreciază şi răsplăteşte pe fiecare pentru munca sa şi care mereu întreabă care sunt
problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluţie pentru a elimina orice
obstacol din calea lor.

Bibiografie:

-Dumitru Iocob (2001) ” Sociologia comunicarii ”

-Dumitru Iocob (1998) ” Tratat de management universitar”
-Sarbu T. (1999) ” Introducere in deontologia comunicarii” editura Cantes