Universitatea Valahia din Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Economice

Specializarea Marketing
Anul I,
Semestrul I

Referat la psihologia educaţiei

Tema:
“Relaţia profesor - elev”

Studentă:

- 2005 -
 Relatia profesor - elev
Alături de familie, şcoala, acest principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie, în
care se desăvârşeşte formarea omului în vederea participării lui la viaţa social-productivă,
influenţează, la rândul ei, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învăţământ, personalitatea elevului.
De cele mai multe ori, prin pregătire, măiestrie pedagogică şi entuziasm, profesorul
realizează un contact pozitiv cu elevii, acesta favorizând procesul instructiv-educativ.
Dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicateţea sufletească, spiritul de echitate,
tactul pedagogic, puterea de stăpânire de sine, competenţa şi pasiunea pentru disciplina pe
care o predă şi în genere pentru cunoaştere, alegerea de activităţi atractive la lecţie şi talentul
de a trezi interesul elevilor pentru proiecte de cercetare (eventual şi prin exemplul personal),
uşurinţa de a se adapta la neprevăzut şi necapitularea în faţa greutăţilor, exigenţa şi constanţa
în cerinţele formulate, ca şi priceperea de a se realiza o corectă evaluare a performanţelor
elevilor sunt tot atâtea calităţi care asigură eficienţa muncii la catedră, producându-i
educatorului satisfacţie, trăire stimulatoare pentru noi şi noi eforturi în scopul perfecţionării
stilului de muncă. Evident, totul pe fondul unei bune sănătăţi fizice şi psihice, căci este un
lucru demonstrat: nu multe profesii sun atât de solicitate sub ambele aspecte ca cea de
educator. 1
Relaţia profesor – elev reprezintă modalitatea principală de mediere didactică, de
ipostaziere a acesteia într-o variantă umană, subiectivă. Dincolo de conţinuturile concrete care
se transmit, în activitatea didactică va fi important foarte mult tipul de interacţiune care se va
statornici între clasa de elevi şi profesor, precum şi atitudinea acestuia în a se relaţiona ca grup
şi la fiecare elev în parte.
Relaţia profesorului cu elevii reprezintă o construcţie reciprocă, dinamică, ce se
repliază permanent în funcţie de circumstanţe şi scopuri educative. Ea este rezultatul unei
“opere” comune ce se definitivează în timp, prin implicarea ambelor părţi.
Relaţia cu elevii nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ, fiind
reglementată de coduri deontologice sau normative instituţionale; aceasta se va adecva şi
personaliza neîncetat, se va dimensiona şi relativiza la specificul grupului şcolar sau la
menbrii acestuia.
Desigur, în realitate, raportul invocat este oarecum dezechilibrat, asimetric din raţiuni
obiective (diferenţa de varstă, de cumul experienţial, de statut social, de capital cultural etc.).
Diferenţe există în mod evident, dar ele nu trebuie să devină motiv de depreciere a elevilor, de
infatuare, de impunere a propriei persoane, de exercitare a autoritarismului. Este indicat ca
aceste valenţe ale profesorului să fie supravegheate, camuflate, autocenzurate. Autoritatea,
care este o dimensiune pozitivă în educaţie, nu se impune, ci se caştigă, este atribuită de către
partenerii actului formativ. Autoritatea liber atribuită potenţează, de bună seamă, calitatea
actului educativ.2
Rezultatul unui raport pozitiv profesor-elevi înseamnă, pe de o parte, oamenii formaţi
pentru o integrare eficientă în circuitul vieţii social-productive, iar pe de alta, educatori care-şi
onorează misiunea socială asumată, profesori stimaţi de foştii lor elevi, de colegi, de societate.
În caz contrar când relaţia profesor-elevi este una negativă, ca urmare a unor
insuficienţe şi neîndepliniri ale muncii didactice sau a unei concepţii eronate sub aspect moral
în legătură cu rolul educatorului în procesul de învăţământ, se ivesc din nou carenţe în viaţa
şcolară a copiilor şi cu deosebire a unora dintre ei, deoarece nu toţi reacţionează la fel de

1
Stelea Iancu, Psihologia şcolarului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
2
Cucoş, C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 331
sensibil la situaţiile stresante, comportamentul rezultat fiind determinat de ecuaţia psihologică
personală şi de condiţiile particulare din viaţa în afara şcolii.3

Tipuri de relaţii profesor-elev

Instituţia scolară este un univers de relaţii, iniţiative şi activităţi diferite:
 formale – informale;
 directe – indirecte;
 democratice – nedemocratice;
 activităţi care gravitează în jurul drepturilor copilului sau centrate pe drepturile
educatorilor;
 în clasă, în afara clasei, în afara şcolii;
 profesionale şi extraprofesionale;
 individuale – colective;
 individualizate – frontale;
 confidenţiale – neconfidenţiale;
 cu viirorii elevi, cu foştii elevi.
Aceste tipuri de relaţii sunt resursele pedagogice, abilitatea şi măiestria profesională în
sensul atingerii obiectivelor stabilite. promovarea fiecărui tip de relaţii presupune o metodică
specifică, tact pedagogic, o serie de calităţi dezirabile pentru un profesor care împreună vor da
măsura vocaţiei sale, erosului pedagogic.
Prezintă importanţă distincţia dintre formal şi informal în relaţiile dintre cei doi poli ai
educaţiei, în cadrul corpului didactic, într-o instituţie de învăţămant şi cadrul sociogrupului de
elevi (clasă, grupă, formaţie etc.) sau în colectivitatea unei instituţii de învăţămant.
Relaţiile formale sau instituţionalizate dintre profesori, dintre elevi, dintre profesori şi
elevi sunt cele reglate şi desfăşurate în acord cu Legea învăţămantului, cu Statutul de
educator, cu Regulamentul şcolar, cu Normele de ordine interioară ale unităţii, cu normele ce
ţin de deontologia profesională. Astfel de relaţii, în esenţă, sunt de comunicare semantică, prin
ele fiind realizate conţinuturile şi obiectivele învăţămantului în conformitate cu planul de
ordine de învăţămant, cu programele şcolare, cu alte cerinţe întemeiate formal. Ele sunt
orientate de criterii de raţionalitate şi eficienţă.
În stransă legătură cu relaţiile şi acţiunile formale, în orice unitate de învăţămant, în
orice sociogrup şcolar apar şi relaţii spontane, informale sau neinstituţionalizate care întreţin
un climat psihosocial al colectivităţii şcolare mai mult sau mai puţin favorizant, uneori chiar
ostil demersurilor educative oficiale. Aceste acţiuni spontane, relaţii interpersonale între elevi,
între profesori şi elevi sau profesori – profesori au o mare încărcătură afectivă, presupun
comunicare afectivă, extrasemantică, pot fi relaxante, plăcute sau, dimpotrivă, inhibante,
obositoare, nestimulative.
Aceste două tipuri de raporturi sunt faţete ale aceluiaşi proces: conlucrarea, dialogul
celor doi poli ai educaţiei pot fi bine armonizate şi atunci se susţin, se stimulează reciproc sau
pot fi paralele, fapt care face artificială relaţia educaţională sau pot fi raporturi de
contrarietate: scopurile şi preocupările cotidiene ale sociogrupului de elevi sunt esenţialmente
altele decat cele venite pe canalul educaţional care sunt evaluate de elevi ca artificiale,
abstracte, inutile şi o povară în calea manifestării lor libere. Fenomenul acesta poate să apară
frecvent în cazul stabilirii unui plan de învăţămant şi unei programe şcolare cu sarcini şi
conţinuturi mult peste capacităţile reale ale elevilor. Atunci procesul de învăţămant se
transformă într-un act formal, într-o povară obositoare, neformativă pentru elevi, devine
contraproductiv.
Promovarea şi cultivarea unor relaţii educaţionale eficiente, formative este o chestiune
care ţine de managementul educaţional, de măiestria şi talentul pedagogic al profesorului.
3
Stelea Iancu, Psihologia şcolarului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
 După natura şi conţinutul raporturilor dintre cei doi poli ai educaţiei pot fi desprinse
trei tipuri de relaţii revendicate din tot atâtea concepţii pedagogice:

a) magistrocentrismul care promovează relaţii de tip autocratic, de comandă-

ascultare, autoritariste, care consideră că relaţia educaţională trebuie să fie
dominată în totalitate de profesor (totalitarismul).Acesta stabileşte, decide totul
fără a-şi consulta elevii, fără a ţine seamă de dorinţele, instinctele lor.4
În acest tip de relaţie, profesorul este atacantul principal, aproape exclusiv al relaţiei
didactice. Raportul este viciat prin unidirecţionarea lui; doar profesorul comunică, de la el
emerg ideile, valorizările; lui îi revine iniţiativa comunicării, el are întotdeauna dreptate
(magister dixit). elevul este privit ca obiect inert, ca fiinţă imperfectă care are nevoie, la tot
pasul, de prezenţa şi tutela celui matur. Întreg travaliul didactic este denaturat: educaţia devine
un proces de memorare mecanică, de ascultare şi receptare pasivă, o strategie de formare a
comformismului. Obedienţa devine un ţel şi criteriu al reuşitei şcolare. Este blamată
exprimarea liberă, cercetarea independentă, afirmarea plenară a personalităţii. Bazandu-şi
toată activitatea pe impunerea unei autorităţi forţate, uneori construite, aceasta degenerează
într-o formă de autoritarism, malefică oricărui parcurs de formare.
O capacitate deosebită, necesară în articularea unui raport optim al profesorului cu
elevii săi, o reprezintă empatia. Empatia didactică reprezintă acea capacitate a profesorului de
a transpune în „fiinţa” elevilor săi, de a intui procesualitatea cognitivă şi afectivă a celor cu
care interacţionează, de a vibra şi retrăi modul afectiv, stări, ganduri, proiecte. Capacitatea
invocată presupune un anumit grad de identificare psihologică cu universul existenţial al
elevului simultan cu păstrarea unei distanţe mulţumitoare astfel încat să îngăduie o reflectare
şi răspunsuri eficiente, raţionale, convenabile situaţional şi pragmatic în ce priveşte
problemele ivite. “Transpoziţia” este benefică atat timp cat nu generează confuzii sau
relativizări pernicioase (milă, paseism) sau alterări ale soluţiilor la diferitele situaţii pe care
este obligat să le rezolve.
O astfel de relaţie produce omul conformist, incapabil de iniţiativă, creativitate.
Calitatea elevului de subiect, de agent al propriei deveniri este anulată, el devine un robot, un
receptor şi un executant. Performanţele elevului urmează a fi măsurate în funcţie de gradul de
concordanţă cu deciziile , cerinţele, prescripţiile profesorului.5
Acest tip de relaţii educative este repudiat de majoritatea pedagogilor şi practicienilor
din învăţămantul contemporan.

b) pedocentrismul se situează la cealaltă extremă, promovand tipul de relaţii bazate

pe totala libertate a copilului (laisser-faire); pedepsele, constrângerile fiind
excluse din acţiunea educativă. Astfel de practici educaţionale orientate de
doctrina liberalismului pedagogic urmăresc să creeze şi să asigure copilului
toate condiţiile care po stimula dezvoltarea liberă a personalităţii sale, conform
cu predispoziţiile ereditare, cu înclinaţiile, cu natura individuală, irepetabilă a
fiecărui copil. Rolul de conducător al profesorului în educaţie, constrangerile
devin în acest context inutile.6
În acest caz, domină interesele şi dorinţele elevilor, profesorul subordonandu-se
maximal în favoarea acestei determinări. Se pleacă de la premisa că se manifestă în mod
natural la copil tendinţa de a se dezvolta spre bine, fără nici o dirijare sau imixtiune din afară.
Orice ingerinţă exterioară este considerată aprioric negativă şi este blamată. Iniţiativa învăţării
revine aproape exclusiv elevului. De aceea, elevii trebuie să fie lăsaţi să-şi desfăsoare

4
Iovan Marţian, Introducere în pedagogie, Ed. Dacia, Arad, 2001, p. 300-301
5
Cucoş, C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 332
6
Idem 4, p. 302
activitatea după bunul lor plac. Activitatea profesorului se va restrange, acesta fiinţând ca
simplu supraveghetor şi însoţitor al iniţiativelor elevilor. Se ajunge la o feişizare a raportului
profesor-elev, la o disimetrie exagerată în favoarea elevului.7

c) concepţia democratică sau cea axată pe respectul demnităţii copilului, a

drepturilor şi libertăţilor specifice acestuia, care promovează raporturi
educaţionale democratice între elevi, între profesori, în sfera managementului
educaţional, deci şi între cei doi poli ai educaţiei. O astfel de relaţie democratică
dă naştere unei comunicări educaţionale autentice, participative, creative, care
cultivă spiritul de iniţiativă, de afirmare liberă, competiţia, emulaţia, evaluarea
performanţelor corespunzător meritului personal; promovează dialogul autentic
în educaţie care înseamnă nu numai comunicare pe relaţia verticală (profesor-
elev), ci şi pe relaţia elev-elev (munca în echipă, actvităţi în ateliere creative,
rapoarte de cercetare ale echipelor, consultarea în activităţi de dezbatere, de
învăţare prin descoperire etc.) sau profesor-profesor (coordonarea cerinţelor,
evitarea suprapunerilor sau paralelismelor, exigenţe unitare, concentrarea şi
armonizarea influenţelor educative etc.).
Relaţiile democratice din sfera educaţiei presupun cooperarea şi conlucrarea dintre cei
doi poli, fără a fi perfect biunivoce. Respectul mutual al celor două părţi angajează o
asimetrie, cea dată de autoritatea rezultată din competenţa ştiinţifică, pedagogică şi metodică a
dascălului, din vocaţia sa didactică sau erosul pedagogic; este o relaţie în care fiecare dintre
părţi valorifică feed-back-ul în funcţie de statusul său, de bogăţia şi valoarea experienţei
personale. Beneficiarul principal al acestor raporturi va fi elevul – cel care-şi va lărgi
experienţa, care-şi va forma noi capacităţi, va dobandi noi tehnici de învăţare, de a se
autoforma, va însuşi noi cunoştinţe, priceperi, abilităţi, valori; din persoana îndrumată şi
ajutată să se dezvolte ca om, el va deveni persolitate liberă, adică om capabil să se autoeduce,
să se autoperfecţioneze corespunzător cerinţelor care-i vin din mediul sociocultural şi
spiritual, dar mai ales din resorturile intime ale propriei personaliăţi, din nivelul de aspiraţie
pe care singur şi-l stabileşte.
Specificul învăţămantului democratic este evidenţiat şi de calităţile dezirabile
personalităţii unui profesor.8

7
Idem 5, p. 332
8
Iovan Marţian, Introducere în pedagogie, Ed. Dacia, Arad, 2001, p. 302-303
 BIBLIOGRAFIE

1. Stelea Iancu, Psihologia şcolarului, Ed. Polirom, Iaşi

2. Iovan Marţian, Introducere în pedagogie, Ed. Dacia, Arad, 2001

3. Constantin Cucoş, Pedagogie. Ediţia a –II– a revăzută şi adăugită, Ed.

Polirom, Iaşi, 2002,