Istoria ideilor/paradigmelor educaționale

Curs introductiv
 Istoria ideilor/paradigmelor educaționale
 Obiectul de studiu al disciplinei:

 ansamblul de idei, norme, concepții despre educație

apărute ca rezultat al generalizării experienței educative
din diferite etape ale dezvoltării istorice a societății.

 condițiile istorice în care au apărut și s-au dezvoltat

sistemele de educație, diferitele instituții sociale
implicate, mai mult sau mai puțin în actul educațional
(familia, școala, instituțiile economice s.a.)
 Pedagogia a apărut şi a evoluat din necesitatea
fundamentării ştiinţifice a obiectului său de studiu care este
educaţia.

 Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, s-a constituit în timp, ca

un sistem teoretico-aplicativ coerent, capabil să explice, să
prevadă şi să controleze eficient acţiunea educaţională
desfăşurată în cadrul sistemului social pe baza surprinderii
şi interpretării regularităţilor şi legităţilor ce îi sunt proprii.

 Astăzi putem vorbi despre un adevărat sistem al ştiinţelor

educaţiei ca sistem unitar de discipline teoretice şi practice
orientate spre studierea aprofundată a activităţii de formare
şi dezvoltare a personalităţii umane.
 Istoria ideilor/paradigmelor educaționale

Etapa pedagogiei populare sau etapa reflectării

educaţiei în conştiinţa comună este prima etapă în
evoluţia fenomenului educaţional care s-a caracterizat
prin faptul că experienţa educativă de la nivelul
comunităţilor umane a fost sintetizată într-un
ansamblu de îndemnuri, sfaturi, proverbe, reguli etc.
cu caracter educativ care se transmiteau pe cale orală
de la o generaţie la alta.
Pedagogia filosofică este etapa la care apar primele
explicaţii şi interpretări teoretice cu privire la educaţie
în cadrul diferitelor sisteme filosofice, exprimate de
marii gânditori ai antichităţii (Heraclit, Socrate,
Democrit, Platon, Aristotel), dar şi a principalilor
reprezentanţi ai filosofiei scolastice din Evul Mediu.

Socrate considera că educatorul este cel care trebuie

să îl facă pe discipolul său conştient de capacităţile de
care dispune pentru a descoperi noi adevăruri. Metoda
sa (metoda socratică) bazată pe cercetare prin
conversaţie a devenit una dintre principalele metode
ale învăţământului activ.
Sec. XIV- sec. XVI se caracterizează prin umanizarea
procesului educativ (reprezentanţi: Erasmus din
Rotterdam, François Rabelais).
Epoca Renaşterii şi Reformei dă naştere noilor sisteme
educaţionale în cele mai dezvoltate ţări ale Europei.

Sec. XVII - sec. XIX: contribuţia teoretică şi practică a

lui Francis Bacon, René Descartes, Jan Amos
Comenius, Jean-Jaques Rousseau, Johann Heinrich
Pestalozzi, Johann Friedrich Herbart, Adolph
Diesterweg, Friedrich Fröebel şi alţii au demonstrat
faptul că pornindu-se de la datele observaţiei directe
(pe cale inductivă) sau de la concluziile formulate deja
de practica educativă (pe cale deductivă) se poate
ajunge la anumite principii pedagogice care pot
fundamenta o ştiinţă despre educaţie.
Bacon formulează principiul conformităţii
educaţiei cu natura, al desfăşurării acţiunii
educative pe baza respectării legilor specifice
naturii exterioare omului.

Comenius lansează ideea ca educaţia să se facă

ţinându-se seama de treptele de dezvoltare ale
individului, de particularităţile de vârstă ale
acestuia.

Diesterweg solicită educatorului să nu facă nimic

din ceea ce este împotriva naturii omului în
general şi fiecărei individualităţi.
Sfârşitul sec. XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea
apar primele încercări de constituire a unei ştiinţe odată cu
primele idei cu privire la natura educabilă a fiinţei umane şi
necesitatea unei îndrumări sistematice a procesului de formare
a omului ca fiinţă socială.

Pedagogia sf. sec. al XIX-lea şi înc. sec. al XX-lea

se caracterizează prin gândire ştiinţifică, prin trecerea de la o
imagine empirică şi filosofică asupra educaţiei la una pozitivă şi
experimentală. Fenomenele incluse în sfera educaţiei sunt
supuse unor investigaţii aprofundate şi interpretate cu ajutorul
metodelor ştiinţifice ca observaţia dirijată, experimentul ştiinţific,
diverse probe.

Apare pedagogia experimentală (A.Binet în Franţa, A.Lyz şi

E.Meumann în Belgia, N.Vaschide în România) şi pedagogia
socială (P.Natorp, E.Durkheim).
Prin contribuţia lui W. Wundt în Germania şi a lui
W. James în SUA se înfiinţează primele laboratoare
de psihologie ce aveau ca domeniu de aplicaţie
metoda experimentală.

Alfred Binet (1857-1911), psiholog francez este

renumit mai cu seamă pentru realizarea unui
instrument psihologic pentru diagnosticarea şi
caracterizarea copiilor cu deficit de inteligenţă şi cu
dificultăţi de învăţare, în vederea recuperării lor. El
consideră că utilizarea experimentului este absolut
necesară şi în domeniul pedagogiei.
 Izvoarele

a. Scrise
 Lucrările diferiților teoreticieni ai educației și
publicațiile de presă pedagogică
 Documentele oficiale ale învățământului (legi, planuri
de învățământ, programe școlare, studii de analiză etc.)
 Documentele istorice din care reiese nevoia de
educație, organizarea instituțiilor școlare, conținutul
învățământului etc.
b. Nescrise: elemente de folclor (proverbe, învățături),
materiale arheologice
 Ideile cu privire la școală și
educație din perioada antică
 Existența si dezvoltarea vechilor civilizații ar fi fost imposibilă
în afara instituțiilor de educație a caror organizare a
reprezentat, înca de acum câteva milenii, o necesitate
obiectivă.

 Vechiul Egipt, Mesopotania, India sau China – state în care au

înflorit cele mai vechi și,totodată, cele mai renumite civilizații
ale antichității – au dezvoltat cunoștinte de matematică și
astronomie, artă sau medicină care nu ar fi fost posibile fără o
riguroasa organizare a unor instituții de învățământ. În China
existența școlilor a fost atestată încă din mileniul III î.Hr., iar
în Egipt, funcționarea așa-numitelor „case ale vieții”, ca
instituții școlare incipiente, era posibilă încă din anii 1400 î.Hr.
 Ideile cu privire la școală și educație din
perioada antică
 Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic, de a-i forma pe tineri în spiritul integrării lor în viața
colectivităţii și pentru exercitarea drepturilor şi îndatoririlor cetățenești.
 Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie.
 Echilibrul dintre dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa morală nu era pentru romani – ca pentru greci
– un ideal de educaţie.
 Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse.
 Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al
copiilor săi, şi singurul, când n-avea posibilităţi să-și dea copiii la şcoală.
 Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani.
 Din secolul II î.Hr. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în spații
sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii învăţau să scrie, să citească şi să
socotească, să repete pe de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic urmărea înmagazinarea mecanică a
unor date şi noţiuni considerate indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, până la abuz.
 Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de
obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei.
 Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de 12 ani – la
„şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de 4 ani limba latina şi mai ales
limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gramaticus) prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă.
Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile de stil; şi numai
accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi
mitologie, de matematică, astronomie şi muzică. Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii
care nu prezentau un sens de utilitate imediată.
 Educaţia copiilor în Roma antică

 Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau

continua studiile la şcoala, de grad superior, de retorică. Această
şcoală era indispensabilă pentru o carieră politică. Învăţământul
era predat cu precădere în limba greacă și consta din nesfârşite
exerciţii literare de retorică, convenţionale, exclusiv cu artificii
verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut
substanţial, vizând  exclusiv însuşirea unei pedante virtuozităţi
oratorice pur formale. Ştiinţele naturale, matematica sau filosofia
nu-şi găseau loc în şcoala de retorică.
 Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi alte școli care formau
anumiţi specialişti – medici, arhitecţi, jurişti. Studiul dreptului, în
special, s-a bucurat de un înalt prestigiu în perioada antichității
romane.
 Educație și școală în Grecia antică
 Înca de timpuriu, în statele grecesti s-a dezvoltat o civilizație
impresionantă prin originalitatea ei și prin impactul pe care ea l-a
avut, în secolele ce au urmat, asupra tuturor popoarelor care au intrat
în contact cu aceasta.

 Nevoile producției sau cele determinate de comerțul înfloritor pe care

cetățile grecești l-au dezvoltat în permanență, aveau să determine, la
rândul lor, apariția și dezvoltarea cunoștințelor de matematică,
astronomie, arta etc. Se impunea o amplificare a preocupărilor pentru
educarea și formarea tinerilor corespunzator acestor nevoi sociale.

 Analiza elementelor de gândire pedagogică antică greco-romană i-au

adus pe cercetători la concluzia ca primele referiri asupra
învățământului mai evoluat, activ, în cadrul caruia cel care învața este
pus în situația să gândească, aparțin lui SOCRATE (469-399 î.Hr.).
 SOCRATE (469-399 î.Hr.)

 Foarte bun orator, ideile sale de cunoaștere le avem doar din relatările discipolilor săi, în principal ale lui Platon,
Socrate nelasându-ne nimic în scris – reușea sa fascineze auditoriul care, dupa vorbele lui Alcibiade, ramânea
ca vrajit, inima începea să îi bată mai tare și lacrimile să îi curgă de parcă ar fi ascultat glasul sirenelor.
 Atena era în acel timp centrul lumii grecești, locul ideal pentru formarea unui iubitor de întelepciune și de aceea,
pentru Socrate, toate teoriile care circulau în cetate, tot ceea ce vedea sau auzea se transforma în izvor de
îndoiala constructivă. Ori, întrucât în concepția sa răul provenea doar din necunoaștere, din ignoranță și din
lipsa virtuții care trebuia să fie prima calitate a omului, Socrate știa ca acesta trebuia să fie punctul de plecare al
tuturor gândurilor și acțiunilor sale.
 Astfel, punând în centrul preocupărilor sale omul virtuos, Socrate condiționa realizarea acestui obiectiv de
cunoașterea binelui. Întrucât, în conceptia sa, binele este înnăscut spiritului uman, cunoașterea lui înseamna
cunoașterea de sine. „A te cunoaște pe tine însuți este începutul întelepciunii și cea mai mare plăcere în fața
căreia toate celelalte trebuie sa stea în urma” – afirma, pe deplin convins, marele gânditor grec.
 Pentru a cunoaște binele si capacitatea de a-l desprinde de ceea ce este rău, Socrate ne-a oferit o metodă
originală, fundamentată pe o conversație de tip euristic, în două etape:
a) Ironia, prin care se urmărea recunoașterea ignoranței de către interlocutor, întrucât acesta este pus în situația
de a se contrazice, de a nu fi pe deplin sigur de adevărul cunoștințelor de care dispune;
b) Maieutica, faza a dialogului prin care noul adevăr este scos la lumină.

Educatorul este, în concepția lui Socrate, cel care trebuie să îl facă pe discipolul său conștient de capacitățile de
care dispune pentru a descoperi noi adevăruri, dar și de efortul propriu de gândire pe care trebuie să îl depună
pentru a realiza acest fapt.
 SOCRATE (469-399 î.Hr.)
 Metoda sa, numita și metoda socratică sau maieutica avea să devină peste
secole una dintre principalele metode ale învățământului activ bazat nu atât
pe transmiterea cunoștintelor de către profesor, cât pe cercetarea, prin
conversație, a ceea ce poate fi acceptat ca adevarat.

 Urmarea firească a unei asemenea conceptii cu privire la cunoaștere, la

educatie, era că virtutea, fiind știință, poate fi învățată, că este destul a
cunoaște binele pentru a-l săvârși. „Nimeni nu este rău cu bună știință”
spunea Socrate; omul rău este un ignorant, omul bun este înțeleptul.

 Metoda sa era opusă expunerii care, dupa opinia sa, lasa loc la nenumărate
imprecizii, de fapt, adevărul există în om, dar latent și confuz, deci, prin
întrebări metodice trebuie trezită în om facultatea de a raționa, de a da la
iveala adevărul pe care, constient sau nu, el îl deține.
 PLATON (427-343 î.Hr.)

 Ca prim discipol al lui Socrate, PLATON avea să continue și, totodată să dezvolte ideile despre educație ale învățătorului său.
Platon este creatorul Akademia (388 î.Hr.), școala de înaltă cultură, înființată de el pe lânga gimnaziul închinat lui Akademos. În
aceasta școală filosofică, el s-a ocupat și de educatia și instruirea practică a tinerilor, aspecte tratate pe larg în doua dintre
principalele sale lucrări: „Republica” si „Legile”.
 Scopul suprem al întregii sale cugetări era promovarea valorilor: Binele, Frumosul, Armonia, Dreptatea.
 Kalokagathia (Kalos – frumos si agathos – bun) era o condiție axiologică unică cu două valențe. În fata Binelui, omul simte o
încântare – afirma Platon – care-i patrunde ființa fizică de sentimentul armoniei, ca și în fata unui peisaj frumos, iar Frumosul este
un bun moral.
 Ca si Socrate, Platon credea ca omul poate fi format pentru viață și pentru societate, în primul rând, prin intermediul educării lui
morale. Spre deosebire de profesorul sau însă, Platon considera că dacă într-adevăr virtutea poate fi învățată, acest lucru era pe
deplin posibil numai dacă cel care îi îndruma pe tineri este el însusi un virtuos.
 Platon este și primul gânditor care s-a preocupat de educarea copiilor de vârsta preșcolara (3-6 ani), sarcina care, dupa opinia lui,
trebuia sa revina statului. La aceasta vârsta jocul trebuia să devina un mijloc de educație, un mijloc de dezvoltare a curajului si
initiativei. Alături de joc, un rol important trebuia sa îndeplineasca povestirea, cântul si gimnastica. De la 7 ani copilul trebuia să
urmeze școala de gramatica unde se învăța cititul, scrisul, socotitul și gramatica. Între 12-16 ani se urma școala de gimnastică
(palestra) iar între 16-18 ani se învăța aritmetica, astronomia și geometria. De la 18-20 de ani tinerii urmau școala militară unde
educația era orientată spre activități cu specific militar sau practic-utilitar. Cei care dovedeau calități deosebite de conducători
continuau să studieze și după această vârstă (chiar pâna la 35 de ani), preocupările fiind, de aceasta dată, filosofice și morale.
Marele filosof aprecia astfel ca prin studiul astronomiei, geometriei, muzicii și retoricii, acesti tineri puteau intra în posesia
Adevarului, Binelui si Frumosului, întrunind astfel calitățile ce ar trebui sa caracterizeze un conducator al cetății, de un om politic.
 ARISTOTEL (384-322 î.Hr.)

 Cel mai original discipol al lui Platon a fost ARISTOTEL care a împlinit rationalismul întemeiat de catre Socrate
și îmbogatit apoi de Platon. El s-a remarcat, de la început, în domeniul educarii și formarii tinerilor, dovada este
una dintre principalele sale lucrări de tinerețe intitulată „Despre educație”. Este considerat până astăzi
întemeietorul unei instituții de învățământ filosofic (Lyceu).

 Școala întemeiată de el se numea si peripatetica, întrucât dascalii și ucenicii lor obisnuiau să discute plimbându-
se pe o alee cu plopi (peripatoi). Prioritare în preocuparile Lyceului erau studierea științelor naturii, a matematicii
și filosofiei. Pentru a crea condițiile necesare studiului, el pune bazele primei grădini zoologice, a unei biblioteci
si a unui muzeu de istorie naturală.

 Scopul educației era pentru Aristotel dobândirea virtuții deoarece, numai un om virtuos reușește să subordoneze
sufletul vegetativ și cel animal sufletului rațional.Concepția sa referitoare la scopul educației îsi avea originea în
teoria sa asupra sufletului. El considera ca exista un suflet vegetativ, unul animal si altul rational. Sufletul
vegetativ se manifesta prin hranire si înmultire; sufletul animal cere în plus si capacitatea de a avea senzații si
dorințe; sufletului rational îi este proprie gândirea si, prin aceasta, el este nemuritor.Fiecarui suflet îi corespunde
un anumit fel de educatie. Astfel, sufletului vegetativ îi corespunde educatia fizică, sufletului animal – educația
morală, iar sufletului rațional – educatia intelectuală. Între cele trei dimensiuni ale educației (fizica, morala,
intelectuala) trebuie să existe o legatura la fel de solida ca si între cele trei ipostaze ale sufletului.
 Încrezator în puterea educatiei, Aristotel se întreaba: care trebuie sa fie conținutul
învățământului și care vor fi căile de formare a virtuții?
 Una dintre lucrările sale fundamentale „Politica” exprimă încrederea sa nelimitată în
puterea educației și oferă și răspunsuri la probleme controversate în epocă:
 în procesul educației trebuie să se acorde prioritate educației intelectuale sau celei
morale?;
 este mai important ca prin educatie sa asiguram cunoasterea lucrurilor sau urmarim
dobândirea virtutii?;
 care este esența virtuții și care sunt căile prin care ea poate fi formată?
 Aristotel considera că la virtute se ajunge prin exerciții, deci prin practicarea virtuții.
 Familiei îi revenea rolul de a-l forma pe copil pâna la vârsta de 7 ani, după care acesta
trebuia să urmeze o perioadă de școlaritate pâna la vârsta de 21 de ani. Primii ani de
școala includeau și exerciții fizice (gimnastica) ce nu solicitau însa depunerea unui
efort prea mare, întrucât, considera el, la o vârsta frageda, exercițiile grele puteau
afecta dezvoltarea fizică și psihică normală. Exercițiile mai grele, inclusiv cele cu
specific militar, trebuiau realizate dupa vârsta de 17 ani când tânarul era deja format
sub cele mai diferite aspecte.
 EPICUR (341-270 î.Hr.)
 La fel de reprezentativa pentru modul în care era apreciata educația și scoala în antichitate a
fost perioada elenismului in Grecia antică și diferitele perioade pe care le-a cunoscut lumea
romană (perioada regalității, a republicii și a imperiului).
 Perioada elenismului începe cu destramarea imperiului lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.) si
se încheie în momentul în care ultimul stat elenist (Egiptul) îsi pierde independenta în fata
romanilor (30 e.n.). Este perioada în care originala sinteza dintre cultura greaca si cea
orientala genereaza o înflorire a culturii, o îmbinare originală dintre filosofia și arta greacă cu
matematica, astronomia și știintele naturii care au gasit un teren fertil de dezvoltare în statele
Orientului.
 Ideea educației armonioase întâlnită în Atena înca din secolul al IV-lea – al V-lea î.Hr.,
ramâne si acum un obiectiv principal al educarii si instruirii tinerilor. Totodata, vechile instituții
de învatamânt (Akademia lui Platon si Lyceul lui Aristotel) au continuat să își desfășoare
activitatea în aceasta epoca.
 Dintre gânditorii care au inclus în operele lor si idei pedagogice, cel mai de seama a fost
EPICUR.Concepția sa filosofică îl îndeamna spre o căutare a fericirii în placere si în
binefacerile ei. Dar nu orice plăcere era apreciată de Epicur, ci doar aceea care izvora din
cunoaștere, din munca neobosită pentru înlaturarea ignoranței. Datorita neștiinței și
ignoranței, oamenii cred în zei și superstiții si, de aceea, viața lor este o continuă suferință.
Când ne vom da seama ca totul în natura se petrece în chip necesar și dupa legi eterne,
spunea Epicur, vom scapa de superstiții și de teama unei vieți viitoare, teama care ne tulbură
linistea, scopul vieții.
 Pătrunderea culturii grecești în lumea romană a însemnat enorm
pentru ceea ce avea să constituie civilizația romană. Prin
instaurarea republicii aristocratice sclavagiste, preocuparile pentru
dezvoltarea învățământului se intensifică. Educarea si formarea
tinerilor nu se mai facea exclusiv în familie, ci si în scoli
particulare (ludus-uri) în care copiii intrau încă de la vârsta de 7
ani și învățau cititul, scrisul și socotitul. Urmau apoi școlile de
gramatică unde se învăța, până la vârsta de 16-17 ani, gramatica,
greaca, logica, astronomia și retorica. Dupa aceasta pregătire
generala, tinerii se orientau spre o anumită carieră (militară,
politică etc.).
 MARCUS FABIUS QUINTILIANUS (cca. 35-95 e.n.)

 După cucerirea Greciei (146 î.Hr.) cultura ateniană îsi face tot mai mult loc în cultura romană. Sunt
organizate numeroase școli de retori (începând din anul 90 î.Hr.) în care tinerii intrau de la vârsta de 17
ani si se pregateau pentru viata politica și sociala a statului.
 Considerata de catre MARCUS FABIUS QUINTILIANUS ca fiind floarea tuturor știintelor, retorica era
privită ca o preocupare stiintifica atenta de pregatire enciclopedica a tânarului. Fiind primul profesor de
retorică plătit de catre stat, Quintilianus se preocupa intens de pregătirea oratorului („Institutia oratoria”),
o sinteză originală cu caracter pedagogic.
 În primul rând el insista pe necesitatea de a i se asigura copilului un mediu educativ autentic încă din
familie. De la vârsta cea mai fragedă copilul îsi va dezvolta, prin joc, nu numai fortele fizice si psihice, dar
si caracterul si diferite înclinatii spre o viitoare profesiune. Atunci când copilul este pregatit pentru scoala
el va învata cititul, scrierea si principalele reguli gramaticale ca baza pentru o vorbire corecta si logica.
Astfel pregatit, copilul va putea sa treaca la lectura principalelor scrieri filosofice care vor directiona
dezvoltarea intelectuală a viitorului orator. În formarea acestuia se va urmari astfel asigurarea unui
echilibru atent între aspectul informativ si cel formativ al procesului de instruire. Quintilianus era
preocupat si de pregatirea educatorului, un adevarat model pentru elevii săi.
 După trecerea statului roman de la republica la imperiu (în timpul lui Octavian Augustus), sistemul de
educație si instruire a tinerilor capată un caracter de stat. Școala elementară oferea o instrucție de bază
și avea menirea să pregăteasca cetățeni supuși imperiului, iar școlile de grad mai înalt pregăteau
funcționarii superiori și militarii.
 Puternica înflorire a civilizatiei greco-romane nu ar fi fost posibilă fără organizarea unui sistem de
educație specific, adecvat cerintelor vieții economice, politice și culturale ale acelor timpuri.