Pe cărările psihologice ale interiorităţii

- Erori frecvente în activitatea pastorală -

Mediocritatea ne îndeamnă să ne facem o onoare

din defectele pe care nu voim să le îndreptăm..

În exercitarea misiunii pastorale, preotul trebuie să evite anumite erori care pot compromite succesul
acesteia. În vederea unei activităţi pastorale fertile este important ca fiecare păstor să acorde o
importanţă deosebită acelor sectoare din activitatea pastorală în care există un mai mare risc de a
greşi. Erorile curente ar fi următoarele:

a) „Profesionalizarea" pastoraţiei (activitatea pastorală redusă la o simplă obligaţie profesională)

In acest caz, relaţia inter-personală care se instaurează între pastor şi credincios nu este dinamizată
de patos misionar. Cam aceasta este monologul interior care surprinde situaţia de care vorbim: „Fac
ceea ce fac nu din pasiune pentru chemarea de sus pe care o am, ci pentru că aceasta- mi este
datoria de preot".
Dragostea păstorului trebuie să-1 ajungă pe credincios acolo unde acesta este, şi aşa cum acesta este.
Principalele indicatoare ale vocatiei pastoralmisionare ale preotului sunt: a fi atent la celălalt, a nu
trece cu vederea elementele pozitive prezente în el - indiferent de gradul de decădere morală în care
este posibil să se afle, a-i respecta autonomia, a exprima şi manifesta propria stimă şi disponibilitate
în raport cu el. E de datoria preotului să identifice geneza „voinţei" sale de iubire: adeseori, din
nefericire, aceasta se naşte din nevoia unei auto-afirmări. Există deci iubire din compasiune şi există
iubire din recunoştinţă, tot aşa precum există iubire din egoism.

b) Motivatia interioară egoistă

în aceasta situatie, actiunea pastorală este dinamizată de dorinţa de a beneficia ulterior de
multumirea interlocutorului, sau de a se simti important, de a se simti în rolul de „bineiacător". Dacă
motivatia fundamentală este aceasta, atunci
păstorul urmăreşte sâ beneficieze el însuşi de o satisfacţie interioară, punând pe un plan secundar
împlinirea de sine a inte;rlocutorului. Atât timp cât păstorul aşteaptă ceva de la interlocutorul său, el
nu demonstrează o disponibilitate pastorală realmente gratuită. Nevoile egocentrice îl detaşează de
celălalt şi îl fac să se concentreze asupra lui însuşi.
In ordinea firească a lucrurilor, mulţumirea şi satisfactia interioarâ trebuie să fie un fruct al dragostei,
iar nu un obiectiv al lucrării pastorale. Ceea ce îl înnobilează cu adevărat pe preot este gratuitatea.
Trebuie, încet, încet, ca celâlalt să fie iubit pentru el însuşi, pentru ceea ce el este, şi aşa cum el este,
iar nu pentru noi înşine. (Este foarte interesat un test pe care păstorul şi-1 poate face lui însuşi: să se
gândească cum reacţionează el ~nsuşi în contact cu o dragoste interesată, ne-gratuită?).

c) Alienarea sau dominarea credinciosului

în activitatea pastorală, adeseori preotul poate fi provocat în direcţia unei abdicări interioare în faţa
nevoilor celuilalt. De fapt, în măsura în care păstorul nu este el însuşi liber Şi autonom în planul
interiorităţii, are anumite nevoi pasive neconştientizate, situatie în care foarte uşor va lua hotărâri
plecând de la aşteptările celuilalt, se va ,,vinde" nevoilor celuilalt şi, ca urmare se va lăsa şi
manipulat de celălalt, de „ameninţările" sau temerile lui, implicite sau explicite. Sunt ameninţări care
intră în scurt-circuit cu propriile nevoi interioare disonante. Celălalt are întotdeauna nevoi şi exigenţe
proprii şi va căuta într-un mod mai mult sau mai putin subtil de aşi manipula păstorul. 0 astfel de
nevoie este, de exemplu, „dependenţa" afectivă (sau dominarea). Uneori preotul vrea să-şi impună
propriul punct de vedere sau doreşte să exercite o putere asupra altuia sau o influenţă, un control, a
căror geneză nu a conştientizat-o. Direcţia de evolutie este spre manipularea propriu-zisă a celuilalt,
foarte adesea fâcută în mod inconştient, sub forma dominăraa.
Prin dominare, se trăieşte - conştient sau nu -ca proprietar *al celuilalt şi stăpân al relaţiei pastorale.
Doar în momentul în care celălalt „fuge"sau când relatia nu mai evoluează în directia în care am fi
vrut noi, devenim conştienţi de eroare. Echilibrul se poate redobândi acceptând un mai marerespect
pentru libertatea celuilalt, mai exact odragoste autentică.
Tendinta interioară de dominare se naşte pornind de la eu-l egocentric ce vrea să-şi impună punctele
sale de vedere pentru a se auto fortifica. Mişcarea de dominare poate avea initial bune intentii:
preotul crede că are dreptate, dorind „educarea" spirituală a celuilalt. Fără să-şi dea seama însă el
poate trăi cu o falsă concepţie despre responsabilitate încercând astfel să-1 substituie pe celălalt,
pentru a-i impune solutia pe care o consideră
optimă. Tendintele de dominare a celuilalt î5i au, de obicei, rădăcinile în suferintele şi traumele trăite
depreot în propriul lui trecut.
Preotul trebuie să aibă o imagine obiectivă asupra naturii relaţiei pastorale. 0 relaţie este confluenta
a două libertă(i, iar nu o fuziune. Acestea trebuie permanent să rămână distincte, chiar dacă în
anumite momente par să coincidă. Relaţia autentică nu este fuziunea dintre două libertăţi nici măcar
atunci când este vorba despre o prietenie intimă sau de un cuplu. Ea este întotdeauna un parcurs în
doi, în care fiecare rămâne liber în deciziile sale, chiar dacă adeseori există convergenţe în opţiuni.
d) Graba de a-l vedea progresând pe credincios
Celălalt nu „creşte" niciodată cu viteza cu care noi am vrea, deoarece fiecare om are propriul ritm de
evoluţie. Foarte adesea păstorul are tendinta de a forţa creşterea spirituală a păstoritului printr-un
exces de sfaturi, propunându-i paşi pe calea auto-formării mult prea mari decât îi este posibil
acestuia să facă. Cauzele acestui mod malformat de a se raporta la idealul de atins al interlocutorului
sunt diferite: fie, păstorul a căzut pradă tendinţei "eficientismului" educativ; fie, tinde să reproducă
în viata celuilalt, iară modificări, propria experienţă.
Este nevoie ca preotul să înainteze spre idealcu pasul celuilalt, împreună cu e1 1, conformritmului
acestuia, fără a-1 forta pe acesta să deprindă pasul educatorului.

e) Moralismul perfectionist
Este vorba de orientarea atentiei preotului spre normele practice de îndeplinire a idealului cretin de
perfecţiune, ignorând faptul că urcuşul spiritual este gradual, cunoscând suişuri şi coborâşuri, cu
sinuozităţi inevitabile. În spatele atitudinii moraliste std sindromul adolescentin marcat de idealism
şi perfectionism ce it închid pe pastor in scheme rigide.
Preotul moralist îşi ascultă doar superficial interlocutorul, are predispoziţia de a-1 inculpa, fiind
puţin tolerant cu erorile şi limitele „celui chemat".

f) Obiectivismul doctrinar

1
Un exemplu concludent este cel al unei tinere profesoare de liceu, care se prezintă la preot pentru un colocviu
duhovnicesc, fiind profund zguduită de vestea că tatăl ei este bolnav dc cancer. Ea are în centrul atentiei inconfortul
interior pe 1-a generat situalia Şi nicidecum nu prevede pentru ea însăŞi un parcurs duhovnicesc. Preotul însă ii
conturează din start o strategie urgentă de progres spiritual, un număr de norme et, trebuie de acum încolo respectate o
serie de prescrip;ii a cărur încălcare o avertizează că se face vinovată până în prezent etc Întrucât preotul nu a sesizat
exact natura relaţiei lor tii fragilitatea ei, faptul că femeia nu a venit însetată de a-$i însu.~i elemente de doctrină, ci
dornică de a fi ascultată şi fortificat,j printr-,o acceptare călduroasă, finalul întâlnirii a fost nefericil îndepărtarea de
Biserică a persoanei care căuta un ajulut concret şi care a rămas dezamăgită de incapacitatea preotuhui de a vibra interior
la suferinfa ei şi de a identifica terapia ideul, r pentru drama ei.

2
Obiectivismul - în sensul etimologic primar - exprimă tendinta de raportare la persoane ca şi cum
acestea ar fi doar nişte lucruri, tendinţă ce se poate manifesta chiar şi într-un raport religios. La baza
lui stă frica de a intra în contact cu lumea interioară afectivă atât proprie, cât şi a celorlalţi. Este
vorba despre o atentie acordată cu precădere adevărului în sine însuşi, exactităţii formulelor Şi a
enunţurilor, modului de a exprima în cuvinte anumite realităti spirituale. Victima acestei tendinţe se
fortifică pe et însuşi pe poziţia pe care se află invocând mereu adevărul obiectiv în dauna evoluţiilor
continue din viaţă, multicolore şi discontinue. Există tendin(a în acest caz să se vorbească foarte
mult şi cel mai adesea, în dauna ascultării celuilalt. Interlocutorul este tratat precum un recipient care
trebuie umplut putin câte puţin, care trebuie îndoctrinat. În acest caz trăirile celuilalt au foarte puţină
relevanţă în acest cazpentru păstor.

g) Insuficienta acceptare a propriilor limite

În timp ce se descoperă progresiv aspectelepozitive ale evolutiei propriei personalităţi, trebuie înmod
necesar să fie conştientizate şi propriile limite. Aceasta este, de fapt, şi definitia înţelepciunii. Pentru
aprogresa din punct de vedere duhovnicesc este necesarsă fie asumate propriile limite, să se ia
contact atât cu creativitatea, dar mai ales cu vulnerabilitatea proprie.
Dacă conştientizarea propriilor limite deranjează, generând incomfort interior, înseamnă că există o
rană interioară, foarte adesea neconştientizată, care obstacolează progresul pastoral. 180
Există o solitudine existenţială a persoanei umane în calitatea ei de fiinţă unică şi irepetabilă,
angajată pe o traiectorie unică în viaţă. Când această solitudine este experimentată permanent ca
durere, înseamnă că în respectiva persoană există răni deschise. Unicitatea este percepută atunci ca
izolare dificil de suportat, sau ca refuz al altora, ca o fractură relaţională cu semenii.

h) Negativismul pedagogic
Negativismul pedagogic constă într-o obsedantă punere în evidenţă a negativului, făcută fie cu
intenţia pozitivă de a-1 stimula pe celălalt spre înaintarea în ceea ce este, realmente, spre binele său,
cu dorinta de a-1 fixa pe o căutare a perfecţionării de sine, fie de a-1 descuraja. Lipseşte o suficient<i
ancorare în pozitivul prezent în interlocutor pornind de la care s-ar putea elabora o nouă identitate de
sine.

Concluzie

Pentru a putea evita erorile enumerate până, acum este necesar, in primul rând, cunoaşterc,i
acestora şi identificarea lor in propria persoana, impunându-se o muncă educativă constantă asupra
propriului sine. Este necesară deci cunoaştcr(-,i mecanismelor psihologice ale raportunlor intri
personale şi a legilor evolutiei umane şi spirituakEste contra-productivă, in schimb, carenta de emp:
iii, faţă de credincios, care îl poate determina pe păstor să nu mai vibreze la problemele interioare ale
celuilalt.
Preotul desăvârşit este omul care opune constant spiritul critic înregimentărilor de orice fel,
care preferă dezbaterea, şi respinge rechizitoriul, care optează pentru nuanţă în detrimentul
simplificării, pentru moderaţie în defavoarea radicalismului şi, eventual, pentru ironie în locul
încrâncenării. El este privit în mod constant cu ostilitate sau măcar cu circumspectie de top
practicantii partizanatelor neţărmurite. Îi irită pe fanatici, îi nelinişteşte pe „posesorii" adevărurilor
absolute, îi traumatizează intelectual pe semidocti.