Cursul 5

Cunoașterea parohiei, necesitate și deziderat pentru o pastorație eficientă

1. Necesitatea cunoaşterii parohiei

Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi
cunoască parohia. Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie
fundamentală de reuşită a activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot
pe cât este cunoaşterea terenului de luptă pentru un comandant de oşti în război.
Parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice parohie sunt
situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice
colectivitate socială, fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de
vedere al aşezării şi al configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor
lor de trai, al situaţiei materiale, economice etc., ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi
religioase a credincioşilor; în aceeaşi eparhie sunt mai multe parohii apropiate din punct de
vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca nivel de viaţă
religios - morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de oraş,
componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor materiale de
viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa - pozitivă sau negativă - a
înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă fiecărei
parohii un anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de stilul de viață al
credincioşilor din alte parohii.
Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile
rurale; cu o anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban
şi cu altă mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă
întreagă un preot vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au
schimbat preoţii.
Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracteristicile ei
particulare; înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi
comportamentul creştinilor cu care va avea să lucreze. Temelia activităţilor preotului o
constituie realităţile vieţii din parohie, de care trebuie să ţină seama, în funcţie de ele îşi va
alcătui şi programul de activitate, ele vor determina metodele, mijloacele şi procedeele de lucru,
pe care urmează să le folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice ale parohiei şi
la nevoile religioase ale credincioşilor.
Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie; în
general, noi avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în
procesul de învăţământ metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de
elementul aperceptiv al elevilor cărora le predăm, tot aşa şi în activitatea pastorală trebuie să
cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem
de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de îndreptat.
Noi clădim în general pe temelia pusă de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura
obligaţiilor şi a preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie.
Uneori, şi anume acolo unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem
decât de continuat sau de desăvârşit, însă, acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început;
alteori avem chiar de îndreptat urmările unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără autoritate pastorală.
Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de „buruienile” crescute în ogorul
Domnului prin nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă, poate fi uşurată şi
înlesnită prin pastoraţia sănătoasă a înaintaşilor noştri: în anumite condiţii va lucra un preot
într-o parohie bântuită, de exemplu, de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi
de ignoranţă, de păcate şi vicii, şi cu totul în alte condiţii va activa un preot într-o parohie cu o
veche şi trainică tradiţie de viaţă religioasă; în cea dintâi, păstorul de suflete va trebui să
facă lucru de misionar începător, pentru ca să poată semăna apoi cuvântul Evangheliei; în cea de-a
doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii înaintaşilor, va avea
numai de continuat, fie în extensiune, fie în profunzime, adică dezvoltarea şi întărirea vieţii
religioase.
Fiecare parohie îşi are individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile bune şi rele,
părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă
peste tot, ci variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după
problemele speciale pe care fiecare parohie le pune păstorului ei de suflete.
Programul şi metodele de lucru ale fiecărui preot vor trebui adaptate la condiţiile locale
sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea ce presupune şi necesită cunoaşterea acestora
în amănunt. Preotul e obligat să lucreze nu în condiţii ideale, create de imaginaţia sau închipuirea
lui, ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Fără cunoaşterea acestora, lucrarea
preotului n-ar avea suport real, ar fi o clădire în văzduh, s-ar nărui şi s-ar irosi în vânt.
Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul
însuşi: „Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe Mine” (Ioan X,
14). Nu e vorba deci de o cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi nume, a enoriaşilor
noştri, ci o cunoaştere temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu defectele şi calităţile
lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu gândurile, scopurile ascunse ale activităţii lor, cu
frământările, greutăţile, temerile şi necazurile lor etc. Păstorul cel bun trebuie să cunoască ce
forme mai răspândite ale răului ameninţă pe fiecare din oile sale, care le sunt virtuţile şi care sunt
slăbiciunile păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei

Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-
moral, ci sub înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-
politică etc.
a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-
morală a parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc
enoriaşii lui adevărurile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le
trăiesc în viaţa lor. Este bine să ştim dacă şi ce rezultate au avut înaintaşii noştri în domeniul
catehizării credincioşilor, şi mai ales a tinerilor; acolo unde domneşte ignoranţa, trebuie să
începem catehizarea şi să predăm credincioşilor noştri cel puţin adevărurile elementare ale
credinţei ortodoxe. Trebuie să mai ştim dacă şi în ce măsură credinţa este ameninţată de
propagandă sectară sau de prozelitism din partea altor confesiuni, pentru a interveni la timp.
O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt
virtuţile credincioşilor şi mai ales care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente (beţia, trândăvia,
furturile, desfrâul, certurile şi scandalurile etc). Preotul va studia cauzele care favorizează
răspândirea unor asemenea eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele mai
potrivite pentru combaterea şi dezrădăcinarea lor.
Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la sfintele
slujbele săvârşite în biserică. O frecvenţă redusă la biserică, în general, este dovada şi expresia
unei lipse de interes a credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de aceea,
acolo unde este cazul preotul va studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va gândi la
mijloacele pentru combaterea lor şi pentru sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.
De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura
manifestărilor ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul satului
sau folclorul, adică: datini, credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi - religioase, care influenţează în
mare măsură şi unele aspecte ale vieţii religioase propriu-zise.
b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. Este bine ştiut că lumina culturii
adevărate nu împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul
ignoranţei, al lipsei de cultură, înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile,
credinţele deşarte şi practicile păgâneşti, care fac rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi
compromiţătoare ale ei.
Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot
din punct de vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina
ca nivelul predicilor, al catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere a
auditorilor săi. Despre anumite lucruri şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor
ascultători cu nivel ridicat de cultură şi într-alt fel se va adresa unor oameni simpli.
c) Cunoaşterea din punct de vedere material - economic şi sanitar a parohiei contribuie la
realizarea ţelurilor activităţii noastre pastorale. Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem,
de exemplu: mai întâi, ocupaţiile şi profesiile sau îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesia sau
ocupaţia imprimă fiecărui om un anumit fel de viaţă şi un anumit caracter, care îl face mai mult
sau mai puţin atent faţă de biserică şi problemele vieţii religioase.
Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă
aceasta influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh
este dator să aibă o evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor
loviţi de diferite nenorociri (sinistraţi) etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în
primul rând pentru organizarea asistenţei sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care, chiar
în actuala organizaţie de stat, rămâne şi mai departe o îndatorire principală a Bisericii.
3. Mijloacele pentru cunoaşterea parohiei

A. Cunoaşterea indirectă a parohiei se poate obţine cu ajutorul informaţiilor primite de la

alţii. De obicei, ea precede cunoaşterea directă (personală) şi ne va ajuta să ne formăm o idee
aproximativă despre starea şi configuraţia parohiei din diferite puncte de vedere, înainte de
instalarea oficială şi definitivă în parohie. Primele informaţii despre viitorul nostru loc de muncă le
avem:
a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie, fie că e transferat în altă
parohie, fie că e scos la pensie şi rămâne în localitate. Acesta e cel mai în măsură să ne dea
cele mai bune informaţii despre parohie, ca unul care e în cunoştinţă de cauză. În cazul că
predecesorul nostru a decedat, astfel de informaţii le putem lua, în parte, de la membrii familiei lui.
În parohiile cu mai mulţi preoţi, primele informaţii le vom primi de la confraţii care păstoresc mai
dinainte acolo.
b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire,
este de asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din
punct de vedere administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia
materială, organele reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi
altele);
c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii
despre starea parohiei respective;
d) Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura
informaţii şi îndrumări preţioase despre stările din parohie, mai ales în primele momente ale
activităţii noastre, de după instalarea în parohie. De altfel informaţii de acest fel poate lua
preotul de la orice enoriaş cunoscător şi vrednic de încredere.
e) În sfârşit, acolo unde există, monografiile, alcătuite de predecesorii noştri, fie rămase în
stare de manuscris, fie publicate, ne pot introduce cu folos în istoria parohiei respective, dându-
ne posibilitatea de a face cunoştinţă mai ales cu trecutul ei, de unde putem lua sugestii utile
pentru activitatea noastră din prezent şi viitor.
 B. Cunoaşterea directă a parohiei o realizează noul preot prin contactul personal, cu
realităţile din parohie.
a) Ea poate începe încă dinainte de instalarea preotului în parohie, printr-o vizită de
recunoaştere a parohiei îndată după numire; este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discretă şi
intimă. Prin protopopul locului, care reprezintă autoritatea bisericească locală, va primi cele dintâi
informaţii oficiale asupra parohiei, precum şi îndrumări în legătură cu începutul activităţii sale.
De comun acord cu acesta se va stabili data şi programul instalării oficiale în parohie.
În parohie, preotul nou numit se va prezenta la organele de conducere locale, care trebuie
să fie puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi slujitori ai
bisericii din localitate (preoţi şi cântăreţi) şi cu organele reprezentative ale parohiei, adică cu
epitropul sau cu membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent cu situaţia momentană a
parohiei, cu nevoile cele mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de activitate ale vieţii
religioase din localitate, împreună cu ei va reflecta la măsurile necesare pentru amenajarea locuinţei
preotului şi se vor stabili totodată data, programul şi cele necesare în vederea instalării preotului
în parohie.
Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le
lăsăm altora despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care
o va face în parohie cu ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea,
plăcută sau neplăcută, pe care o facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea
succesului nostru în activitatea pastorală. De aceea, întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această
ocazie trebuie să fie în aşa fel încât să lase celor ce ne cunosc o impresie plăcută şi să le
transmită de la prima vedere, dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie apoi pe viitorul lor preot
în lumina în care l-au văzut ei înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătindu-se astfel atmosfera
generală - favorabilă sau defavorabilă - în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea sa.
Iată de ce, cu ajutorul primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se
comporte ca un adevărat trimis şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de bunătate
şi de râvnă pentru Casa Domnului, chiar dacă încă nu e hirotonit; în tot ceea ce face şi spune
atunci, el se va arăta animat şi pătruns de dorinţa sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale
Bisericii.
 b) Cunoaşterea directă (personală) a parohiei va fi urmărită, însă, ca un prim obiectiv de
căpetenie al activităţii preotului, mai ales după instalarea şi numirea sa în parohie. Ea se va face
acum în chip metodic şi sistematic, prin observaţie permanentă şi studiu personal. Vom aminti mai
departe câteva din mijloacele şi metodele prin care preotul va putea ajunge la cunoaşterea în sine a
parohiei.
I. Contactul personal cu enoriaşii
Acest contact se face în primul rând prin serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintâi
enoriaşi pe care preotul îi va cunoaşte mai bine, sunt credincioşii care frecventează, mai mult sau
mai puţin regulat, sfântul locaş, pentru nevoile lor religioase. Pe aceştia se va strădui preotul să-i
cunoască nu numai pe nume, ci şi în problemele vieţii lor, stând de vorbă cu fiecare din ei după
slujbele divine. Prin ei va putea cunoaşte adică, indirect şi pe cei ce nu frecventează biserica, aflând
cauzele care i-au înstrăinat de biserică. Credincioşii care frecventează biserica sunt totodată şi cei
mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei alcătuiesc acea „elită” religioasă a parohiei,
prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în
activitatea lui pastorală în general. De aceea, aceştia trebuie să rămână permanent în centrul atenţiei
şi al preocupărilor preotului.
II. Activitatea preotului prin ierurgiile şi toate serviciile divine săvârşite afară din
biserică, în casele credincioşilor, ca de exemplu: mersul cu botezul caselor cu icoana în ajunul
Crăciunului, diferitele slujbe în legătură cu cultul morţilor, maslurile săvârşite la casele celor
bolnavi, şi în general orice slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi la
domiciliu. Toate acestea sunt pentru preot ocazii de a cunoaşte casa, familia şi nivelul de trai
al unora dintre enoriaşii săi. El îşi va putea întregi astfel sau completa imaginea individuală pe care
şi-a făcut-o despre fiecare credincios, în cercul lui restrâns de viaţă, posibilităţile lui materiale
şi sufleteşti, cu calităţile şi cu defectele şi cu nevoile lui.
III. Dar prilejurile de contact direct (personal) cu credincioşii trebuiesc căutate şi în afară de
biserică şi de serviciile religioase, adică în viaţa socială, sau în viaţa obişnuită, de toate zilele,
mai ales când e vorba de credincioşii care sunt mai înstrăinaţi de biserică şi care ocolesc, adesea
intenţionat, pe preot.
Atât în biserică, cu prilejul sfintelor slujbe, cât şi în afară de biserică şi de obligaţiile lui
religioase, păstorul de suflete se va comporta faţă de credincioşii săi nu ca un funcţionar de birou,
- formalist, rece şi distant - ci ca un părinte şi duhovnic, apropiat şi familiar, căutând de fiecare
dată să pătrundă în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige cât mai deplin inimile şi
încrederea, să devină pentru ei prietenul, sfetnicul şi confidentul cel mai apropiat, mai de
încredere, mai iubit, şi mai căutat, al fiecăruia dintre ei.
Pentru aceasta, preotul este dator să nu se izoleze de viaţa credincioşilor lui, ci
dimpotrivă, să caute, să creeze sau să promoveze el însuşi ocazii de contact cu enoriaşii săi,
pentru întărirea şi adâncirea legăturilor sufleteşti dintre el şi ei. Se va feri, bineînţeles, de a se
vulgariza sau de a-şi compromite autoritatea şi respectul cu care se cuvine să-1 cinstească
enoriaşii, ci în toate prilejurile de acest fel va urmări doar unicul şi nobilul ţel de a influenţa în
bine viaţa credincioşilor lui, de a răspândi în orice ocazie şi în orice moment concepţia şi
atitudinea creştină de viaţă. Pildă în acest sens îl avem pe Mântuitorul însuşi, care nu pierdea nici
un prilej de a propovădui Evanghelia, ci predica pe câmp, în sinagogi, pe lacul Ghenizaret,
pe drumul către Emaus, stând şi odihnindu-se la fântâna lui Iacov, şi continuând cu sfinţii
Apostoli, călătorind şi vizitând mereu primele comunităţi creştine, înfiinţate şi păstorite de ei
sau de ucenicii lor direcţi.
Preotul va folosi în acest scop, orice prilej de întâlnire cu enoriaşii săi, informându-se cu
dragoste şi înţelegere despre toate nevoile, lipsurile şi necazurile lor. Pe drum nu se va mulţumi
doar să salute sau să răspundă la salutul celor cu care se întâlneşte, ci va căuta ocazia de a intra în
vorbă sau de a schimba câteva cuvinte cu fiecare din ei, întrebându-i despre ocupaţiile, interesele şi
nevoile sau problemele lor momentane etc. Nu trebuie să aştepte preotul numai prilejurile de
întâlniri întâmplătoare cu enoriaşii săi, ci el poate şi e dator să caute asemenea ocazii, folosind
pentru aceasta interesele lor materiale, familiare sau sociale, în care el le poate fi de folos sau le
poate veni într-ajutor, cu sfatul, cu banul sau cu asistenţa de orice fel: de exemplu un deces sau o
mare suferinţă în familie, o onomastică sau o aniversare, o împrejurare grea sau importantă în viaţă.
În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale,
ocazii neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale sau cetăţeneşti, în care el poate veni în legătură
şi sta de vorbă cu ei (ca de exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie la
aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestările cu caracter obştesc sau cetătenesc-
social: serbări, alegeri, şedinţe etc.).
IV. Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei
mai rapide şi mai depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute
după un plan sau program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată după
instalarea în parohie, în calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi unele
vizite de rigoare sau de prezentare, persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu care e
obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt),
învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii, cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii,
organele reprezentative ale puterii de stat locale.
În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa
fiecărui credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de
îndrumător sufletesc, în căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul
preot la Bobotează, când va fi îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va
binecuvânta casele enoriaşilor cu Aghiazmă Mare.
Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau
program dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce
moment din zi (aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi
sau cea mai mare parte din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când
prezenţa preotului ar putea deranja sau jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor,
dimineaţa sau seara prea târziu etc.). Vor fi excluse din preocupările preotului orice intenţie de
câştig bănesc cu acest prilej. Credincioşii vor fi preveniţi din vreme că nu sunt obligaţi la nici un
fel de plată sau remuneraţie pentru osteneala preotului. Se va fixa pentru fiecare zi un anumit grup
de case, pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea pe toate, rară grabă, în fiecare casă,
după obişnuita stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin 10-12 minute, aducând celor
de faţă salutul lui de bun-găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în parte, să
le asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor religioase etc. O
atenţie deosebită se va da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit este ca
preotul să poată avea la el atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate etc., pe care să
le împartă gratuit.
Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte
ocazii, fără caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni
importante pe care el vrea s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru
reparaţia sau înzestrarea bisericii, mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.
 V. În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu
ajutorul registrelor parohiale şi Afişelor parohiale individuale. Între alte obligaţii ale preotului
paroh figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al tuturor membrilor
parohiei, în care se vor nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a botezului, a cununiei,
a morţii, a venirii în parohie (pentru cei nou veniţi) sau a eventualei mutări în altă parohie (în cazul
plecării sau a modificării teritoriale a parohiei) etc.
Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă individuală pentru
fiecare din enoriaşii săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea
civilă a persoanei respective (situaţia familială, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia etc.), ci şi
la conturarea chipului său sufletesc şi religios-moral, frecvenţa la biserică etc. E de la sine înţeles
că, pe când registrele parohiale au un caracter oficial şi public, ele putând fi puse la dispoziţia
oricărui organ de control, fişele individuale au un caracter neoficial şi mai intim, stând la
dispoziţia şi în ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în activitatea lui pastorală şi mai ales la
duhovnicie.