ASPECTE PASTORALE

ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ

Biserica Ortodoxă Română face parte din marea familie a Bisericilor Ortodoxe
păstrând cu sfinţenie unitatea dogmatică, cultică şi canonică cu toate celelalte Bisericii
Ortodoxe surori, toate împreună alcătuind Biserica Ortodoxă, aşa cum diferite pietricele
alcătuiesc împreună un mozaic, principiul dătător de unitate care stă la temelia Bisericii
Ortodoxe şi pe care îl respectă toate Bisericile Ortodoxe naţionale fiind acela de unitate în
diversitate. Dacă putem vorbi de unitatea Bisericii Ortodoxe realizată prin aceeaşi învăţătură
dogmatică, acelaşi cult şi aceea rânduială canonică, diversitatea se referă printre altele,
dincolo de bogăţia tradiţiilor creştine naţionale care înfrumuseţează şi definesc specificul
ortodox în general, şi la problematica pastorală specifică fiecărei Biserici Ortodoxe naţionale.
În consecinţă, putem afirma că Biserica Ortodoxă Română, pe lângă aspecte pastorale cu
caracter general pe care le întâlnim şi în alte Biserici Ortodoxe naţionale, se confruntă cu o
problematică pastorală specifică spaţiului românesc şi credincioşilor ei. Fără a avea pretenţia
că vom reuşi să identificăm toate aspectele pastorale care caracterizează lucrarea misionară a
Bisericii Ortodoxe Române astăzi, vom încerca în cele ce urmează să abordăm temele sau
aspectele pastorale cele mai importante.

I. Pastoraţie şi parohie
Biserica Ortodoxă Română este cunoscută ca având unul din cele mai bune sisteme
de organizare parohială şi eparhială din lumea ortodoxă. În cadrul acestui sistem
organizatoric, parohia nu este şi nici nu trebuie considerată o simplă unitate administrativ-
bisericească cu caracter autonom şi singular, ci ea trebuie văzută ca o unitate ce reproduce
într-un anume loc şi context imaginea a ceea ce este Biserica în totalitatea ei. Altfel spus,
parohia este o parte organică ce aparţine unui corp unitar bisericesc. De aceea experienţa ei
influenţează viaţa întregului ansamblu eclezial, viaţa întregii Bisericii. Unitatea Bisericii la
nivel naţional are la temelia ei coerenţa şi unitatea celei mai mici comunităţi ortodoxe, cea a
parohiei, coerenţă şi unitate care este în primul rând o problemă de organizare, dar şi de
spiritualitate în acelaşi timp.
Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română în special, a fost
permanent preocupată spre a păstra integritatea parohiei, lucrând permanent la consolidarea
unităţii şi vieţii religioase în parohie. Este foarte adevărat că această preocupare nu a putut fi
menţinută ca o constantă în viaţa Bisericii, mai ales în ultimii cincizeci de ani de dictatură

1
totalitară, când misiunea şi lucrarea Bisericii au fost îngrădite la maximum din multe puncte
de vedere, ceea ce a dus la o serie de deficienţe sub aspectul lucrării pastorale a Bisericii.
Este îndeobşte cunoscut faptul că intensitatea credinţei creştine ortodoxe în România
a depins din totdeauna de viabilitatea parohiei, în special a celei rurale, dar şi a celei urbane.
Din nefericire, moştenirea creştină a parohiei rurale a sărăcit mult din pricina influenţelor
nefaste ale regimului comunist ateu, păstrându-se totuşi vie legătura credincioşilor cu
Biserica, ca şi conştiinţa de enoriaş care nu a avut de suferit prea mult, în schimb parohia
urbană a devenit în ultima parte a secolului douăzeci, în mare măsură, o unitate bisericească
mai mult nominală. În ultimul timp parohia de la sat a cunoscut o nouă morfologie, acolo
unde s-a extins periferia oraşelor, iar parohiile de la oraş, care în trecut aveau o anume
identitate proprie, dispunând de slujitori şi predicatori de mare calitate, până la sfârşitul anilor
nouăzeci, datorită sistematizării urbane, acestea şi-au pierdut identitatea şi coerenţa, prin
mişcarea populaţiei de la sat la oraş şi crearea marilor cartiere muncitoreşti, ceea ce a dus la
marile aglomerări urbane de azi, în care credincioşii Bisericii au devenit anonimi, cetăţeni
nominali, au pierdut conştiinţa de enoriaş, care se menţine în spaţiul rural, devenind cumva,
oameni fără rădăcini.
În ciuda acestei evoluţii demografice nefavorabile şi pe fondul dezorientării spirituale
şi intelectuale a comunităţii sociale din cauza influenţelor nefaste ale totalitarismului ateu şi a
secularismului, preoţii ortodocşi au fost obligaţi să îşi desfăşoare lucrarea pastorală înlăuntrul
bisericilor, îngrijindu-se de participarea credincioşilor la Sfânta Liturghie, de săvârşirea
Sfintelor Taine şi a celorlalte slujbe ale Bisericii şi de îndrumarea morală a credincioşilor,
reuşind astfel să menţină vie credinţa credincioşilor.
Problemele majore de ordin pastoral le ridică în special parohiile din marile oraşe.
Pastoraţia din mediul urban a fost dintotdeauna deosebită de cea din mediul rural, deosebire
care persistă şi astăzi, datorită schimbărilor care au avut loc în structura societăţii româneşti şi
pe care în parte, le-am amintit mai sus, determinând stări de lucruri noi în structura şi viaţa
parohiei, care la rândul lor cer o serie de metode şi mijloace pastorale specifice, menite să
revigoreze şi să facă eficientă activitatea pastorală a Bisericii. În cele ce urmează vom căuta
să identificăm şi să prezentăm caracteristicile şi cerinţele activităţii pastorale specifice
parohiei din mediul urban.
1. Parohia din mediul urban, în special cea din marile oraşe este alcătuită dintr-o
populaţie foarte diferită, atât ca stare socială cât şi din punct de vedere profesional. Desprinse
din mediul rural pe fondul urbanizării şi industrializării excesive, persoanele care alcătuiesc
astăzi parohiile urbane nu au reuşit să se integreze mediului citadin decât sub aspectul

2
confortului, devenind odată cu trecerea timpului, cetăţeni care nu mai păstrează
caracteristicile locuitorilor de la sat, dar nici pe cele ale orăşeanului intelectual sau muncitor.
Acest factor presupune o gamă variată de oameni cu convingeri diferite, de la credincioşii
practicanţi ai vieţii religioase, până la liber cugetătorul sau ateul convins, ceea ce face
deosebit de dificilă activitatea pastorală a preotului.
2. Ţinând cont de modul în care se prezintă astăzi parohiile din marile centre urbane,
în special în marile cartiere de blocuri (mai puţin parohiile din centrele vechi, istorice ale
oraşelor, care sunt mai bine definite şi cu un număr mai mic de credincioşi), se impune cu
necesitate o rearondare sau o reîmpărţire a acestora, potrivit criteriilor administrative şi
pastorale, întrucât este cu neputinţă ca un preot să se poată îngriji de pastoraţia a patru-cinci
mii de familii. Fără o reîmpărţire a parohiilor urbane de mari dimensiuni nu putem vorbi de
regăsirea conştiinţei de enoriaş, denaturată astăzi, în marea majoritate a cazurilor, în parohiile
de la oraş.
3. Parohia urbană suferă astăzi de o acută lipsă a educaţiei şi instrucţiei religioase a
credincioşilor, datorate în special educaţiei ateiste desfăşurată de regimul comunist, care a
obligat pe preotul ortodox să desfăşoare doar o pastoraţie de tip liturgic, prin săvârşirea cu
precăderea rânduielilor de cult în biserică sau în casele credincioşilor, după caz.
4. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că după 1989, libertatea religioasă, de cele mai
multe ori greşit înţeleasă, la care se adaugă falsa concepţie că poporului român i-ar fi străină
învăţătura Mântuitorului Hristos, au făcut posibilă declanşarea, de către curentele
neoprotestante şi sectele de tot felul, a unor virulente acţiuni de evanghelizare şi de
prozelitism sectar nemaiîntâlnite în România, care, evident, reprezintă semne şi motive de
reală îngrijorare pentru lucrarea pastorală desfăşurată în mediul urban.
Aceste realităţi pe care Biserica Ortodoxă şi preoţii săi le constată şi le
conştientizează reclamă programe şi iniţiative cu caracter pastoral-misionar care să facă
posibilă o mai bună integrare a Bisericii în viaţa societăţii şi o mai deplină rezolvare a
cerinţelor religioase ale credincioşilor ei. În primul rând se impune cu necesitate o revigorare
a zelului pastoral-misionar, care trebuie să caracterizeze pe preotul ancorat în realităţile
pastorale ale parohiei, prea puţin diferite de la o parohie la alta. Astfel, se desprind ca necesare
o serie de astfel de iniţiative pastoral misionare pe care de altfel Biserica Ortodoxă Române le
cultivă cu responsabilitate şi stăruinţă.
1. După anii `90, preoţi şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, conştienţi de
necesitatea readucerii şi păstrării credincioşilor în jurul Sfântului Altar au iniţiat construcţia de

3
noi bisericii în mai toate oraşele mari din ţară şi chiar în mediul rural, pretutindeni unde se
simţea nevoia de noi lăcaşuri de cult.
2. Ca o măsură imediată, în paralel cu rearondarea parohiilor din mediul urban, a fost
sporit numărul de preoţi la parohiile deja existente, tocmai pentru a micşora distanţa care se
crease între preot şi păstoriţii săi.
3. Deloc lipsită de importanţă a fost preocuparea Bisericii de a reclădi identitatea
parohiilor urbane printr-o mai atentă selectare a preoţilor care doreau să îşi desfăşoare
activitatea pastorală în mediul urban, cercetându-se şi verificându-se mai atent pregătirea
teologică şi liturgică a preotului candidat, precum şi a vocaţiei şi a zelului acestuia pentru
slujirea preoţească.
4. Acolo unde s-a simţit nevoia s-a insistat asupra evidenţierii dimensiunii sfinţitoare
şi pastorale a Sfintei Liturghii şi reaşezarea ei, acolo unde era cazul, în centrul cultului
parohiei şi a activităţii preotului, la care s-a adăugat preocuparea permanentă a clerului de a
antrena pe credincioşi pentru a participa la Sfânta Euharistie în vederea împărtăşirii.
5. Pentru ca parohia să îşi cristalizeze răspunsul ei teologic, eclezial, în a mărturisi pe
Hristos, trebuie ca, în special, cateheza mistagogică, de explicare a cultului Bisericii, să îşi
redobândească locul privilegiat pe care l-a avut în trecutul Bisericii răsăritului, tocmai pentru
ca bogăţia doctrinară, mistică şi artistică pe care o are cultul Bisericii Ortodoxe şi care dă
identitate Ortodoxiei întregi, să fie regăsită de către credincioşi şi folosită ca formă de
edificare şi întărire a lor în credinţa ortodoxă, efort la care contribuie în mod necesar predica,
cuvântul de învăţătură al preotului, ştiut fiind faptul că pastoraţia nu poate fi concepută fără
predicarea cuvântului lui Dumnezeu.
6. Ca o formă de a contribui la reclădirea familiei creştine şi indirect a parohiei, în
urma demersului hotărât al Bisericii Ortodoxe Române s-a reuşit introducerea predării
Religiei ca disciplină de sine stătătoare în învăţământul de stat, la nivel primar, gimnazial şi
liceal. Mai mult, dorinţa Bisericii a fost aceea, ca propriul învăţământ teologic să cunoască o
cât mai largă paletă a specializărilor (teologie-litere, teologie-asistenţă socială, teologie-
pictură, patrimoniu, limbi clasice, limbi străine) în vederea cuprinderii unor zone cât mai largi
din societatea românească spre a răspândi lumina învăţăturii lui Hristos. Din nefericire această
deosebită realizare a Bisericii Ortodoxe Române a luat sfârşit anul trecut, când dublele
specializări au fost desfiinţate în urma hotărârilor de la Bologna. Toate acestea reprezintă
aşadar, forme şi mijloace prin care Biserica Ortodoxă Română îşi propune să revigoreze
activitatea pastoral-misionară a parohiilor din mediul urban şi nu numai.
II. Familia creştină şi provocările ei

4
 Schimbările produse în ultimii 15 ani în România au adus o oarecare descătuşare de
energii care din nefericire au determinat, cel puţin deocamdată, unele urmări negative în multe
domenii ale vieţii. Căderea regimului comunist antireligios a făcut posibilă redobândirea de
către om a unui mare dar, care pare să îl împovăreze tot mai mult, libertatea. Nu întotdeauna
libertatea a fost înţeleasă în adevăratul ei sens, acela că libertatea nu înseamnă numai
posibilitatea alegerii, ci înseamnă deopotrivă şi asumarea responsabilităţii. În numele libertăţii
şi al drepturilor omului, familia creştină este supusă astăzi în România la nenumărate atacuri.
Într-o ţară majoritar ortodoxă în care ierarhia valorilor vieţii de familie este bine definită, a
afirma că familia este o instituţie perimată, depăşită şi deloc modernă, aşa cum se afirmă în
unele medii, este o greşeală impardonabilă.
Gândind la perspectivele familiei creştine în acest nou context, socotim că ea,
familia, trebuie să fie sprijinită în aspiraţiile ei de către stat şi de către Biserică. Din nefericire,
în ultimii ani, statul român, supus la o serie de presiuni venite de aiurea, alături de protecţia pe
care o asigură familiei prin diferite legi, este obligat, mai mult sau mai puţin, să aibă în atenţie
necesitatea adoptării unor alte legi, în numele drepturilor omului (fără a se face cumva
amintire şi de responsabilităţile lui), care se referă la libertatea în ceea ce priveşte avortul,
homosexualitatea, prostituţia, căsătoriile de probă, divorţul, adulterul etc, prin care se aduc
familiei creştine grave şi ireparabile lovituri. Într-o astfel de situaţie, se constată că doar
Biserica, la modul serios, rămâne în postura de a fi cea care apără instituţia sfântă a familiei.
Cum face aceasta?
 În primul rând, prin a propovădui cu timp şi fără timp, sfinţenia legăturii şi a
complementarităţii dintre bărbat şi femeie, asemănată cu legătura dintre Hristos şi Biserică
(Efeseni 5, 31-32);
 Apoi, prin preocupare de a păstra neschimbată scara valorilor morale în legătură cu
lumea şi omul, implicit cu familia creştină, şi a o face cunoscută elevilor şi tinerilor la orele de
Religie, cu precizarea că familia creştină este acea „ecclesia domestica” cu rol deosebit pentru
Biserică şi societate;
 Prin declanşarea de acţiuni ferme şi hotărâte din partea Bisericii pentru a face
cunoscută învăţătura Mântuitorului despre viaţă şi familie, în contextul socio-politic în care
este abordată una dintre „ alternativele ” la viaţa de familie, pe care Biserica trebuie să le
condamne prin orice mijloace;
 Prin săvârşirea cu evlavie, seriozitate şi responsabilitate pastorală a Tainei Cununiei
de către preot, precedată de întâlniri ale acestuia cu tinerii care se vor căsători, în vederea

5
administrării Tainei Spovedaniei şi după caz, a Euharistiei, întâlniri cu prilejul cărora, preotul
va căuta să le împărtăşească tinerilor care este învăţătura ortodoxă despre familie, care sunt
responsabilităţile soţilor unul faţă de celălalt, care este importanţa familiei pentru viaţă şi
pentru mântuire;
 Cercetarea permanentă de către preot a familiilor din parohia sa, printr-un program
de vizite pastorale bine stabilit, pentru a interveni şi a aduce pacea şi binecuvântarea lui
Dumnezeu acolo unde se constată tensiuni de ordin familial;
 Organizarea de seri duhovniceşti şi de întâlniri cu caracter catehetic destinate
tinerilor, în care pot fi abordate teme legate de învăţătura ortodoxă în general, dar şi teme
pertinente prilejuite de provocările cu care se confruntă tinerii în contextul actual.
Este imperios necesar ca Biserica să arate permanent că familia creştină depăşeşte
dimensiunea exclusiv instituţională, juridică, socială, având o firească continuitate în orizontul
teologic, sacramental, al darului lui Dumnezeu. În contextul actual caracterizat de schimbări
socio-culturale profunde, considerăm că este absolut necesară o intensificare a lucrării
pastorale a Bisericii noastre, pentru a conştientiza, în special familiile tinere, că adevărata
viaţă de familie este aceea care depăşeşte simpla atracţie naturală şi se apropie de orizontul
tainei lui Dumnezeu prin credinţă, nădejde şi dragoste, spre a deveni iubirea răspuns la iubirea
nesfârşită a lui Hristos. Considerăm că această străduinţă nu este deloc uşoară, dar în acelaşi
timp avem convingerea că este singura modalitate care ne poate descoperi sensul autentic al
trecerii noastre împreună prin timp, precum şi adevărata bucurie a vieţii.

III. „ liturghie după Liturghie ” sau despre misiunea filantropică a

Bisericii
În ultima vreme poate fi auzită tot mai des acuzaţia, potrivit căreia Biserica Ortodoxă
este o Biserică a trecutului, care nu are posibilitatea de a se ancora în realitatea existenţială a
credincioşilor, întrucât nu este capabilă sau poate este indiferentă, în a desfăşura o evidentă
operă de asistenţă socială şi caritativă, după modelul Bisericilor apusene, Catolică şi
Protestantă. Considerăm că această acuzaţie nu are fundament, deoarece Biserica Ortodoxă a
desfăşurat şi desfăşoară o bogată, dar specifică operă de caritate şi de asistenţă socială.
Dincolo de intenţia sinceră şi pozitivă a celor care formulează astfel de aprecieri, trebuie să
observăm că această provocare adresată Bisericii Ortodoxe de a da prioritate problemelor
sociale, poate fi şi o capcană pregătită Bisericii noastre, care este recunoscută, prin specificul
şi structura ei, ca o Biserică a rugăciunii, a comuniunii liturgice şi euharistice. Pentru o

6
biserică sărăcită sub aspect haric şi sacramental, aşa cum este Biserica Protestantă, este de
înţeles uşurinţa cu care centrul de greutate a fost mutat de la Sfânta Liturghie pe activitatea
socială care devine astfel mai importantă decât comuniunea cu Hristos în Liturghie.
Trebuie să arătăm dintru început că Biserica Ortodoxă îşi desfăşoară activitatea
filantropică în strânsă legătură cu cultul divin public, opera socială împletindu-se armonios cu
viaţa liturgică a Bisericii. De la începutul Bisericii creştine şi până astăzi, în strânsă legătură
cu Sfânta Liturghie, ofranda, colecta şi agapa nu au lipsit din viaţa comunităţilor creştine. Aşa
se face că astăzi nu există adunare de cult de la care să lipsească ofrandele de pâine şi vin, la
care se adaugă cele de fructe sau alte alimente, care după ce sunt binecuvântate de preot sunt
împărţite credincioşilor nevoiaşi din comunitate. De asemenea cu prilejul marilor sărbători din
anul bisericesc, credincioşii aduc la Biserică pentru binecuvântare preparate specifice
sărbătorilor respective (Crăciun, Paşti, Înălţarea Domnului) sau pârgă de fructe la diferite
momente din an, care se împart creştinilor săraci, această practică fiind o tradiţie păstrată cu
sfinţenie de către credincioşi.
Biserica nu a fost niciodată indiferentă faţă de nevoile şi suferinţele credincioşilor
săi, de aceea colecta, începând de la Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 16, 1) şi până astăzi, a
fost una din formele benevole şi eficiente de milostenie şi de ajutor pentru cei aflaţi în
suferinţe sau loviţi de diferite calamităţi. Pentru Biserica Ortodoxă Română este bine
cunoscută Colecta pentru Fondul Central Misionar care este o formă eficientă menită să
sprijine lucrarea pastoral-misionară a Bisericii noastre atât în ţară cât peste hotare.
Însă, poate cea mai reprezentativă formă de milostenie strâns legată de viaţa liturgică
a Bisericii este agapa sau ospăţul dragostei creştine. Fie că este vorba de agapele prilejuite de
ocaziile speciale din viaţa unei parohii (sfinţirea bisericii, sărbătoarea hramului bisericii,
agapele prilejuite de cultul celor adormiţi) sau de organizarea permanentă a agapei după
fiecare Sfântă Liturghie cum se întâmplă la tot mai multe parohii, aceste mese ale dragostei
creştine sunt forme de caritate desfăşurate de către Biserica noastră.
Cât priveşte alte forme de activitate filantropică, trebuie să afirmăm că Biserica şi nu
statul, a fost cea care le-a creat şi le-a organizat pentru prima dată, fie că vorbim de spitale,
azile de bătrâni sau văduve, orfelinate, case de oaspeţi pentru primirea străinilor ş.a. Este
suficient să amintim celebra operă filantropico-socială fără egal în istorie „Vasiliada”,
organizată de Sfântul Vasile cel Mare. Mai apoi, mânăstirile au fost cele care s-au angajat în
lucrarea filantropică şi de asistenţă socială, manifestându-se până astăzi nu doar ca spaţii de
credinţă şi cultură, dar şi ca aşezăminte de transpunere în fapt a iubirii creştine.

7
 Nici Biserica Ortodoxă Română nu s-a deosebit de-a lungul timpului de celelalte
Biserici Ortodoxe sub aspectul activităţii filantropice, însă după 1948 preocuparea filantropică
a Bisericii sub aspect instituţionalizat a fost aproape desfiinţată. În ultimii 15 ani Biserica
Ortodoxă Română a făcut eforturi considerabile pentru a desfăşura o necesară şi obligatorie
activitate filantropico-socială. Aşa se face că astăzi, există la nivelul Administraţiei Patriarhale
şi la nivel eparhial, departamente speciale pentru iniţierea şi coordonarea programelor de
asistenţă socială, care au avut drept finalitate introducerea asistenţei religioase în armată,
spitale, penitenciare, organizarea de spitale, cabinete medicale, orfelinate sau case de copii,
azile de bătrâni, cantine sociale ş.a. Trebuie să recunoaştem că nu putem vorbi încă, de o
operă caritativă şi socială de mare anvergură, totuşi sunt paşi reali şi siguri care arată că
Biserica noastră este conştientă de necesitatea operei de asistenţă socială. În consecinţă nu se
poate spune că Biserica Ortodoxă nu se implică în social, ci o face pe măsura specificului ei
doctrinar şi a vieţii liturgice, fiind o operă care a reînceput cu speranţa de îmbunătăţire şi
extindere.
Iată aşadar, câteva din aspectele pastorale care caracterizează activitatea pastoral-
misionară a Bisericii Ortodoxe Române, care o definesc ca o Biserică a prezentului, condusă
de dorinţa de a fi prezentă de acolo unde este nevoie de lucrarea ei, semn că Biserica
întemeiată de Mântuitorul Hristos este conştientă de misiunea ei în lume şi nu este indiferentă
faţă de condiţia umană şi de nevoile societăţii contemporane.

BIBLIOGRAFIE

 Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, Parohie, Pastoraţie, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2002;
 Bria, Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989;
 Idem, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, Ed. mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1996;
 Coman, Vasile, Scrieri de teologie liturgică şi pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe
Române a Oradei, Oradea, 1983;
 Metallinos, Gheorghios D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru,
Trad. Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004;
 Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon, Misiologie creştină, Ed. Asa, Bucureşti, 2002;

8
  Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2 , Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001;
 Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3 , Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004;
 Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996;
 Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001;
 *** Pastoraţie şi Misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001;
 *** Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995;