Cosmovici Ion

Parohia între limitele teritoriului şi semnele timpului

Aspecte actuale ale parohiei în dreptul canonic latin şi oriental

Viaţa oamenilor în secolul XXI devine tot mai schimbătoare şi solicitantă: oare instituţia
seculară a parohiei catolice rezistă acestei schimbări? Ce este parohia azi, ce ar trebui să fie şi ce
ar putea fi? Este ea un refugiu, un sprijin, o instituţie viabilă? Întrebarea textului vizeză modul în
care se poate imagina o depăşire a frontierelor înscrierii într-un teritoriu a parohiei aşa cum este
ea cunoscută de secole. Frontiera parohiei este ea una urbană, de geografie socială, sau este una
interioară, umană, legată de un nou mod de construire a unei comunităţi?

Toate aceste întrebări îmi vor permite să aprofundez subiectul definirii canonice a
parohiei. Voi folosi surse atât ale Codului Canonic al Bisericilor Orientale (CCEO) cât şi ale
Codului de Drept Canonic (CIC) romano-catolic, dar şi articole ştiinţifice de drept canonic sau
de socologie a religiei care analizează statutul şi evoluţia parohiilor începând cu a doua parte a
secolului XX, mai ales în perioada post-conciliară. Voi încerca să dezvolt analiza în interesul
dreptului canonic oriental, deşi exemplele pleacă de la biserica catolică din occident, unde aceste
procese sunt în plină efervescenţă şi unde instrumentele canonice şi instituţionale sunt în plin
proces de chestionare .

Parohia este o categorie aparte în dreptul canonic şi reprezintă o instituţie a Bisericii

catolice (definită la canonul 279 din CIC respectiv 515 din CCEO). Canonistul belgian Alphonse
Borras introduce specificitatea ei delimitând mai întâi ce nu este ea: parohia nu este o instituţie
care ne naşte în mod spontan, ca rezultat imprevizibil al libertăţii fundamentale a credincioşilor
de a se asocia (cf. c. 215 CIC). Apoi, parohia nu este o realitate asociativă, ea nu apare ca o
consecinţă a unei voinţe de asociere a credincioşilor (cf. cc. 298-329 CIC). În plus, diferenţa faţă
de comunităţile asociative este că instituţia parohială garantează integralitatea misiunii pentru cel
care face parte din ea1. De fapt, Borras arată că specificitatea parohiei vine mai ales din faptul că
în parohie este oferită o plena cura animarum, o luare în sarcină integrală a creştinului, de la
naştere şi botez şi până la deces şi înmormânatare2.

Din punct de vedere istoric evoluţia ei este lungă dar destul de clară. După ce în primele
patru secole Biserica a fost aproape exclusiv urbană, parohia apare ca instituţie atunci când apar
“masele” în Biserică. (Iar numele Sfântului Martin de Tours este important în acest domeniu,
printre altele). În Evul Mediu procesul ajunge la maturizare, iar dezvoltarea vizibilităţii Bisericii
ia forma unei triade: un spaţiu bine definit - parohia, un loc simbolic - biserica, şi o persoană
reper - parohul. Această trilogie indisociabilă asigură tuturor legătura între credinţa în Dumnezeu
şi spaţiul de viaţă şi de muncă”3.

Desigur, situaţia din Cluj sau în sens mai larg din Ardealul greco-catolic nu are acelaşi
dinamism cum are criza prezentă în parohiile din Franţa, de exemplu, la care mă voi referi pentru
exemplificare pentru că îmi este mai apropiată experienţa acelei biserici. Dar instrumentele
canonice şi munca de conceptualizare a schimbărilor contemporane cu siguranţă se vor putea
folosi dinspre Occident spre problemele care vor apărea sau apar deja în Eparhiile greco-catolice
de rit bizantin. Pe moment, simptomele seamănă deşi cauzele diferă: în Franţa nu mai sunt tineri
care practică, în România au rămas mai mult bătrânii. În Franţa vorbim despre anti-clericalism şi
anti-catolicism virulent, în România vorbim despre efectele devastatoare ale persecuţiei asupra
Bisericii de aproape 50 de ani.

Într-un fel sau altul, problema într-o parte şi alta este, desigur, depăşirea parohiei “spre
altceva”. În Franţa, vorbim pe de o parte despre tot mai gravul clivaj între abordarea clasică a
“teritoriilor instituţionale” ale Bisericii - diocezele şi parohiile – pe de o parte, şi reţelele de
comunităţi recente, mai ales după Conciliul Vatican II (cum este Comunitatea Emmanuel, les
Foyers de Charite, etc). Atât în CIC (can. 374) cât şi în CCEO (la can. 280) parohia este definită
“în principiu” sau “de regulă” ca o subdiviziune a diocezei (sau respectiv eparhiei) sau care

1
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà... », Études, vol. tome 402, no. 6, 2005, p. 784
2
Ibidem, p. 784
3
C. Muller, Bertrand JR, Où sont passés les catholiques ? Une géographie des catholiques en France, Desclée de
Brouwer, Paris, p. 106
conţine pe “toţi credincioşii dintr-un teritoriu”. Pentru Borras, teritorialitatea nu este un element
esenţial de definire a unei parohii ca instituţie ecleziastică ci un criteriu obiectiv de apartenenţă,
pentru că există o listă lungă de alte criterii care nasc ceea ce se numeşte parohia personală:
naţionalitatea, ritul, limba sau alte motive. Pentru Borras, “teritoriul, ca circumscripţie, este cel
mai puţin nepotrivit mijloc (“le moins mauvais moyen”) de a reuni o populaţie relativ
diversificată, altfel spus de a îmbrăţişa o anumită catolicitate” 4. Prin urmare, ne putem pune la
acest moment o întrebare: cel mai obiectiv element de configurare a unei parohii este doar “cel
puţin nepotrivit mijloc” de a o face, şi nu ar trebui să fie “cel mai potrivit mijloc” de a o face,
dacă el există?

Desigur, Borras continuă raţionamentul, arătând că înscrierea în teritoriu a Biserii nu este

doar una spaţială, ci are în ea sensul că Biserica catolică asumă în viaţa ei de credinţă cultura şi
întreaga viaţă a comunităţii păstorite dintr-un loc anume. Pe de altă parte, istoriografia parohiilor
arată că sensul lor de bază este celebrarea duminicală, care reuneşte “într-un loc” ca o comunitate
ce celebrează şi marchează vizibil celebrarea întregii Bisericii a jertfei lui Cristos. Altfel spus,
avem un “loc” dar în fond există în primul rând un timp şi mai ales un moment: duminica.

Borras mai aminteşte faptul că parohiile, după edictul împăratului Teodosie, s-au născut
într-un context de religie de stat. Astfel, mai ales la ţară, se ajunge la ceea ce Cholvy va numi
“parohiile-izolate”, o comunitate de credincioşi ce coincide cu satul respectiv 5. Nu e vorba doar
de faptul că indivizii care compun cele două structuri coincid, ci de întreaga structurare a vieţii,
cu rituri, socializare, alternanţă muncă/repaus etc. Pâna astăzi, arată autorul, a rămas în Biserică
tenţatia de a reproduce o astfel de “parohie-izolată”6, o parohie care se suprapune peste
elementele din teritoriu. Si desigur că este greu să abandonezi imaginea unei parohii care
gestionează totul în viaţa credincioşilor: “ce poate fi mai liniştitor decât o clopotniţă de biserică,
semn al locuirii locale a unei comunităţi cu parohul ei, cu ansamblul de relaţii şi sisteme de
semnificaţii susceptibile de a conduce credincioşii “de-a lungul întregii vieţi, în pofida
vicisitudinilor existenţei lor”7?
4
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà... , p. 785
5
G. Cholvy, « La paroisse au vent de l’histoire», Esprit et Vie,110 (2000/16),3-9.
6
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà...  787
7
Paul Mercator, La Fin des paroisses? Recompositions des communautés, aménagement des espaces, Desclée de
Brouwer, 1997, p. 35.
 Chiar dacă vechile parohii din Franţa au supravieţuit instituţional şi teritorial, autorii
observă modul în care componenta lor comunitară în schimb s-a fărâmiţat sau şi-a schimbat
conţinutul8. Vedem cum lupta de redefinire a parohiilor se duce în acelaşi timp la nivel de
structură teritorială şi la nivel de realitate comunitară. Problema pierderii numărului de praticanţi,
în Franţa, sau a numărului de credicioşi pur şi simplu, în Biserica Greco-catolică din România,
duce, arată Borras, la necesare mutaţii în natura profundă a parohiei pur si simplul pentru că se
pierde bogăţia componentelor care existau înainte în ceea ce se numea o parohie. Pentru autorul
belgian, azi majoritatea parohiilor nu mai sunt, aşa cum o cere dreptul canonic şi Biserica,
“pentru toţi”, adică ceva lipseşte într-un fel sau altul, fără ca asta să fi fost voinţa personală a
cuiva în acest sens.

Putem găsi exemple în zona greco-catolică despre astfel de lipsuri oriunde ne-am uita, dar
fără a uita de cei 50 de ani de comunism: undeva lipseşte cantorul, sau tocmai el strică toată
slujba pentru că fie credincioşii sunt deranjaţi permanent de felul în care cântă, fie pentru că sunt
deranjaţi de faptul că nu pot cânta şi ei; altundeva sunt mai mult bătrâni; altundeva nu e iconostas
şi nu sunt mijloace materiale; altundeva nu e deloc o biserică în sensul de edificiu. Sigur, am
putea să ne întrebăm dacă e cazul să căutăm perfecţiunea în această lume şi mai ales în Biserică,
acea Biserică ce a suportat mereu dificultăţile. Totuşi, este normal să căutam nu perfecţiunea în
sens uman ci bogaţia adusă de un rit şi de o celebrare. Dealtfel, conform canonului 16/(= 213),
“credincioşii creştini au dreptul de a primi de la Păstorii Bisericii ajutoarele care provin din
bunurile spirituale ale Bisericii”.

Pe de altă parte, un număr de cercetări care vin nu dinspre Biserică ca atare ci dinspre
ştiinţele de geografie socială şi urbanism contemporan permit punerea constructivă a problemei
parohiei. Teoriile lui Jacques Lévy privind interspaţialitatea 9, experimentele despre încapsularea
şi suprapunerea teritoriilor ecleziale (la fel cu Statul este constituit din regiuni şi departamente) şi
studiile despre cospaţialitate între teritorii şi reţele în biserică, puse în legătură de către
comutatori, toate acestea permit să se nască diverse nivele de abordare a problemei. De exemplu,

8
Bonneville, Marc, “Les paroisses entre ancienne et nouvelle figures de la proximité: L'adaptation des
services locaux à la recomposition des territoires urbains”, Les Annales de la recherche urbaine, N°90,
2001, p. 190.

9
Jacques Lévy, Michel Lussault, Dictionnaire de la géographie et de l’espace des sociétés, 2003.
în Dictionnaire de la géographie et de l’espace des sociétés al lui Jacques Lévy şi al lui Michel
Lussault există o distincţie fundamentală, cea între teritoriu şi reţea. Pentru aceşti autori,
teritoriul nu e neapărat un spaţiu care poate fi decupat pur şi simplu geometric, ci e mult mai
mult. “Tentaţia clasică ce consistă în a reduce teritoriul la singura organizare după modul
continuităţii spaţiale este ea însăşi un avatar al modernităţii politice şi al concepţiei acesteia
despre teritoritalitate, dar şi a gândiri geografice clasice care privilegiază operaţiile de decupare,
de delimitare şi de ordonare a păriţilor”10.

Astfel, un teritoriu integral contează şi prin resursele materiale şi simbolice pe care le

poate mobiliza: “un teritoriul social îşi primeşte pertinenţa daor în urma unui proces întodeauna
singular de construcţie colectivă a inteligibilităţii lumii” 11. În acest sens, contează pentru o
biserică locală dacă există locuri de pelerinaje, biserici vechi de sute de ani, anumite grupări sau
asocieţii. Parohia nu contează doar prin numărul de credincioşi, ci prin bogăţia simbolică şi
spirituală pe care o mobilizează.

Aspectul de depăsire a teritorialităţii pune însă o problemă: la ce nivel se poate depăşi

parohia spre un alt tip de instituţie sau spre un alt fel de funcţionare? La nivelul imitării unor
comunităţi recente? La nivelul adaptării la flexibilitatea şi la schimbările din stilul de viaţă al
oamenilor? La nivelul necesităţii de a deveni misionare 12? James Mallon, preot canadian implicat
în problema evanghelizării şi refacerii zelului în parohiile contemporane, arată că parohiile care
nu vor deveni misionare vor dispărea în scurt timp, pentru că majoritatea parohiilor încă aşteaptă
ca oamenii să vină la ele, în loc să fie misionare. Dar, şi aici, rămâne întrebarea: parohiile sunt în
criză pentru că din interior nu sunt misionare, sau încă nu mai ştiu să fie misionare pentru
oamenii de azi, ori de fapt modelul lor teritorial este în primul rând cel care e în criză?

Pentru Franţa, după publicarea noului cod canonic din 1983, s-a trecut la ceea ce se
numeşte “regrupările parohiale”: acolo desigur este vorba în primul rând despre lipsa de preoţi,
datorită căreia episcopii, în mod pragmatic, au scăzut numărul parohiilor active, prin regrupare.
“Relaxările codului canonic din 1983 au permis aceste reajustări: chiar dacă nu se gândea la
10
Levy et Lussault, 2003, p. 1000
11
Levy et Lussault, 2003, p. 1000
12
James Mallon, “Manuel de survie pour les paroisses”, Paris, Artège, 2017
aceste “noi parohii”, canonul 374 favoriza de exemplu posibilitatea ca un paroh să deservească
parohii vecine care nu aveau preot rezident, ceea ce, în anumite dioceze, era cazul pentru peste
de jumătate dintre ele13.

Factorul “mobilitate” este prezent la mai multe nivele: în spaţiul ca aare, dar şi în
mentalităţi: în actuala dinamică a societăţii, importanţa teritoiriului aprpiat pare să scadă, dată
fiind moblitatea crescută şi alte forme de relaţionare mai elecive. Ajungem să vedem că unii
credincioşi nu mai aparţin parohiei care le serveşte deserveşte locul unde locuiesc, ci aleg
parohia în funcţie de afinităţi. Mobilitatea, multi-apartenenţa punctală modifică territoriile. Dar
mai ales redefinesc modul de a practica religia14.

Borras face o bună analiză sintetică a sociologiei contemporane despre individualizarea

vieţii: azi oamenii aleg ei înşişi ceee ce (ei cred că) le poate face viaţa interesantă. Reluând
sintetic concluziile unui renumit sociolog al religiei, Danielle Hervieu-Léger, el arată că azi
“contemporanii noştri nu mai doresc o apartenenţă totalizantă într-o instituţie religioasă. Mai
degrabă pun în mişcare un bricolaj religios care să le satisfacă nevoile. Caută experienţe “tari” în
locurile “sfinte”. Socializează prin intermediul a numeroase reţele de apartenenţă. Se hrrănesc
din relaţii elective, solidarităţi de afinitate, datorită mobilităţii lor geografice. Si în cadrul acestor
grupuri alese de ei caută ei validarea mutuală a experienţei lor religioase”.

Tot acest proces pe care, foarte uşor, l-am putea numi chiar o apariţie a “omului cu
pretenţii” începe sau va începe să se vadă şi printre credincioşii români greco-catolici din oraşe,
iar dinamica unor astfel de grupuri est deosebit de greu de menţinut printr-o mentalitate conform
căreia preotul ar fi un fel de primar al localităţii, care dictează comportamente şi stabileşte
disciplina zilnică ce trebuie urmată.

Concret, acest tablou contemporan mai înseamnă, pentru Danielle Hervieu-Léger, “o

adevărată deteritorializare a adeziunii de credinţă”15. Acest fenomen nu înseamnă atât absenţa de
referinţe la teritoriu cât o selectivitate a “locurilor” de religiozitate, datorită mobilităţii geografice
13
Elineau, Dorothee, “Eglise, sociétés et territoires : paroisses et paroissiens dans les pays de la Loire”, Thèse de
géographie sociale sous la direction de Bertrand FR., 2000, p. 240
14
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà...  788

15
Danielle Hervieu-Léger, « Le croyant et l’institution », dans J. Palard, Le Gouvernement de l’Eglise catholique.
Synodes et exercice du pouvoir, Cerf, coll.«Sciences humaines et religieuses », 1997, 319
şi a libertăţii de alegere a persoanelor16. În acest context, propunerea lui Borras este importantă:
nu atât să încercăm în continuare să “acoperim” (“couvrir”) toate ipostazele ecleziale într-un
anumit teritoriu, şi mai degrabă să creştem un ţesut eclezial într-un loc anume. Pentru canonistul
belgian, de-acum această inculturare nu se va mai produce ca pe timpurile în care inţiativa
instituţiei ecleziale era în simbioză totală cu puterea seculară, în ţările creştine; de-acum ea se va
produce prin iniţiativele botezaţilor în extrema lor diversitate, — prin aşa-numiţii laici angajaţi
dar şi prin practicanţii ocazionali, trecând prin diferiţii actori parohiali, dar şi prin toţi
contemporanii interesaţi de viaţa creştină.17. De fapt, Borras repetă faptul că pentru el parohia
este “Biserica într-un loc pentru toţi”. Dar acest tot nu trebuie să fie unul cantitativ, ci trebuie
citit ca o experienţă de catolicitate.

Un document al Conferinţei Episcopale Franceze din anul 2002 ce tratează problema

noilor parohii şi a schimbărilor din acest domeniu aduce o interpretare a viziunii CIC din 1983
asupra parohiei. Citim acolo: “Codul de Drept Canonic promulat în 1983 a exprimat doctrina
ultimului Conciliu despre parohie, realizând o mutaţie semnificativă. Parohia nu este definită ca
un teritoriu ci ca o « anumită communitate de credincioşi care este constituită în mod stabil »
(CIC § 515). «De manieră generală, parohia va fi teritorială, adică va cuprinde toţi credincioşii
unui teritoriu dat » (CIC § 518). (…) Este o schimbare de perspectivă importantă care încă scapă
vederii multor credincioşi şi chiar şi multor preoţi. Parohul unei parohii importante spunea
despre această reformă: «parohul va fi un om mai puţin singur. Aceste schimbări sunt o altă
manieră de a trăi în Biserică. Trebuia spartăa gheaţa care făcea că totul era cumva sclerozat» Ne
putem gândi mai ales la «l’esprit de clocher”18.

Acelaşi document sintetizează încercările în acest sens al remodelării parohiale în trei

tipuri de soluţii: menţinerea vechilor parohii dar cu nouă conexiune între ele; crearea de noi
parohii suprimând pe cele deja existente; constituirea unor comunităţi locale.

Acelaşi document francez subliniază că în fond succesul tuturor acestor reorganizări

parohiale este o problemă care ţine de fapt de o schimbare de mentalitate. Este amintită părerea

16
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà...  790
17
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà... 791
18
Jacky Marsaux, “Les Nouvelles paroisses. Raisons et enjeux d’une reforme”, Documents Épiscopat, n°10/11 /
2002.
Monseniorului Yves Bodin, care timp de şapte ani a coordonat acest tip de experimente: “Miezul
problemei nu e reducerea, nici concentrarea comunităţilor, ci impulsul spre noi forme de
prezenţă creştină cerute de evoluţia societăţii [...] Această schimbare este condusă spre viitor de
o viziune nouă asupra parohiei ca o comunitate de botezaţi, subiect de acţiune şi de drept, în faţa
ministerului primit de unii dintre ei. O relaţie de comuniune le uneşte în respectul
responsabilităţilor diferenţiate împărţite, în funcţie de locul şi rolul fiecăruia.
De fapt, această mentalitate este de căutat în spiritualitatea de comuniune cerută de
Conciliul Vatican II. Papa Ioan Paul al II-lea insistă asupra acestui aspect în scrisoarea sa pentru
al treilea mileniu: “A face din Biserică școala și casa comuniunii: iată marea provocare care ne
stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem să fim fideli planului lui Dumnezeu și să
răspundem așteptărilor profunde ale lumii. Ce semnifică aceasta în mod concret? Și aici discursul
ar putea să devină imediat operativ, dar ar fi greșită o astfel de atitudine. Înainte de a se programa
inițiative concrete, trebuie să se promoveze o spiritualitate de comuniune, făcând-o să apară ca
principiu educativ în toate locurile unde se formează omul și creștinul, unde se educă slujitorii
altarului, cei consacrați, lucrătorii pastorali, unde se formează familiile și comunitățile”19. 
*

Observăm că modul de a depăşi teritorialitatea în definirea parohiei actuale seamnănă

într-un fel cu marea dezbatere societală a trecerii de la modernitate la postmodernitate. Cam în
acelaşi timp cu dezbaterea canonică despre statutul parohiei în Occident, adică progresiv după
anii 70, când se consideră că se trece în Occident de la capitalismul fordist la cel flexibil şi de la
modernitatea solidă la cea “lichidă”, societatea intră într-o schimbare care a născut multe
controverse dar nu a reuşit până la urmă să definească în mod coerent postmodernitatea mai mult
decât ca o trecere dincolo de modernitate şi în termeni care rămân în referinţă tot la modernitate
(modernitate târzie, lichidă, a doua modernitate).

Rămânănd în acest tablou de analogie, observăm că, chiar dacă societatea şi sociologia ar
fi făcut cu succes o trecere de la modernitate la postmodernitate, cu efecte asupra vieţii Bisericii,
acest lucru nu înseamnă că parohia ca instituţie a Bisericii catolice ar fi trebuit să-şi schimbe
natura din acest motiv, la fel ca alte instituţii catolice care au durat de secole şi care sunt

19
Novo Millennio Ineunte, nr. 43.
constituite din motive ce ţin de sfinţirea oamenilor şi de mântuirea lor, şi nu de fluctuaţiile
formelor de civilizaţie dintr-un moment anume sau altul.

Totuşi, de obicei Biserica a oferit un răspuns totodată uman şi divin la crizele umanităţii,
cum este de exemplu formarea diecezelor în Imperiul roman în prăbuşire. Nu este absurd să
sperăm ca noile parohii catolice din aceste timpuri să găsească puterea, în sânul lor şi al trăirii
lor, să facă ceva mai mult decât să se adapteze crizei socio-economice prin care trece civilizaţia:
să găsească chiar un model de comunitate flexibilă, plină de unitate şi iubire, care reuseşte să
aducă membrilor identitatea fără a-i închide într-o formă sau alta de sectarism.

Tot autorul folosit în textul nostru notează: “Încardinând într-un loc anume memoria
creştină prin diversitatea botezaţilor, prin carismele lor proprii, parohia devine un semn al
Bisericii, un adevărat anti-Babel, pentru ca Biserica să devină o lucrare de reconciliere” 20. Si
încă: “Astfel rămâne valabilă referinţa la teritoriu, dar e lipsită de crisparea de a acoperi tot sau
de a păstra tot. Ea lasă puţin loc de mişcare între Biserică şi lume, lumea nu mai trebuie să fie
cucerită de către Biserică, dar să fie locuită de către ea – şi nu asaltată. Astfel lumea va înţelege
mai bine ce e Biserica şi ce promite ea, anume reconcilierea umanităţii, prin puterea harului, prin
Paştele lui Cristos şi prin Rusaliile Spiritului său.”21.

Secretul succesului în ce priveşte criza parohiei, pentru Borras, vine paradoxal tot de la
parohie. El ne invită să revenim la sensul originar al legii canonice de înfiinţare a unei parohii:
“Înfiinţarea sa de către episcopul diocezan manifestă voinţa acestuia şi, prin el, cea a Bisericii
locale, de a lua sub păstorire (lat. cura animarum) a persoanelor care se află şi în modul în care
se află ele obiectiv pe acel teritoriu (după criteriul de apartenenţă, pro regula, cf. c. 518). Din
punct de vedere al persoanelor din acel loc, ele găsesc astfel în parohie ceea ce au dreptul să
aştepte de la Biserică, esenţialul pentru a deveni creştin, şi a peregrina cu ceilalţi, de la naşterea
la credinţă prin botez la intrarea “în viaţă” prin funeralii. 

De fapt, înfiinţarea canonică nu are doar un scop administrativ, arată Borras, ci este
“expresia instituţională pe care Biserica o garantează tutuor şi fiecăruia în locul respectiv, anume
că sunt “acasă” la ei în parohie. Parohia semnifică instituţional prioritatea unei alegeri a lui
Dumnezeu prin medierea Bisericii sale de a se face prezent în acel loc. Această instituţie spune
20
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà...  p. 791
21
Alphonse Borras, « La paroisse, et au delà...  p. 791
ceva foarte profund despre Întruparea aici şi acum: Dumnezeu a ales să ne întâlnească. Principiul
teritorialităţii sugerează cevca din universalitatea mântuirii, dar şi din catolicitatea Bisericii.
Legat de asta, principiul teritorialităţii parohiei înseamnă: “nimeni nu e exclus din Biserică, şi
chiar şi cel mai sărac şi cel mai izolat aparţine unei comunităţi creştine prin simplul fapt că
locuieşte undeva22.

Autorul belgian prezintă convingerea sa că “instituţia parohială ar putea fi de fapt un atu

pentru Evanghelie şi pentru opera sa de umanizare. În contextul de precaritate care este tipic
postmodernităţii, ea poate deveni spaţiul unde se ţese, cu modestie şi cu răbdare, o “trăire
împreună” bazată pe deschidere şi fraternitate, prin încredere şi dialog. În deplină libertate”.

Bibliografie

Borras, Alphonse, “À « l'âge du renoncement», comment la paroisse peut-elle faire émerger

l'Église ?”, Recherches de Science Religieuse, no. 4/2012, pp. 521-538.

Borras, Alphonse. « La paroisse, et au delà... », Études, vol. tome 402, no. 6, 2005, pp. 783-793.
Bonneville, Marc, “Les paroisses entre ancienne et nouvelle figures de la proximité: L'adaptation
des services locaux à la recomposition des territoires urbains”, Les Annales de la recherche
urbaine, N°90, 2001, pp. 190-198

Cholvy, G., “La paroisse au vent de l’histoire”, Esprit et Vie, 16/2000, pp. 3-9.

22
F. MOOG, « La conversion missionnaire des communautés paroissiales. Un défi pour
la nouvelle évangélisation », Lumen Vitae n° 67 (2012), p. 203-219. 
Elineau, Dorothee, “Eglise, sociétés et territoires : paroisses et paroissiens dans les pays de la
Loire”, Thèse de géographie sociale sous la direction de Bertrand FR., 2000.

Jacques Lévy, Michel Lussault, Dictionnaire de la géographie et de l’espace des sociétés, 2003

Muller C., Bertrand JR, Où sont passés les catholiques ? Une géographie des catholiques en
France, Desclée de Brouwer, Paris, 2002

Mallon, James “Manuel de survie pour les paroisses”, Paris, Artège, 2017

Mercator, Paul, La Fin des paroisses? Recompositions des communautés, aménagement des
espaces, Desclée de Brouwer, Paris, 1997.

Marsaux, Jacky, “Les Nouvelles paroisses. Raisons et enjeux d’une reforme”, Documents
Épiscopat, n°10/11 / 2002.

Palard, J., Le Gouvernement de l’Eglise catholique. Synodes et exercice du pouvoir, Cerf,

coll.«Sciences humaines et religieuses », 1997