Parohia – factor şi model de unitate într-o lume divizată

Pr. Viorel SAVA

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi

1. Cum definim parohia?

Răspunsul la acastă întrebare este, deopotrivă, simplu şi complicat. Este simplu pentru
că îl putem căuta în lucrările de specialitate care ne pot oferi, cel puţin, un punct de pornire în
abordarea temei. Astfel, potrivit Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române,
„Parohia este comunitatea credincioşilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi
subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă
de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective” 1.
Parohul, „ca delegat al chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioşilor dintr-o
parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administraţiei parohiale şi
preşedinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial şi al Comitetului parohial” 2.
Manualul de Drept canonic defineşte enoria ca „unitate bisericească locală, constituită în
cadrul unei localităţi ce alcătuia o unitate locală a organizaţiei de stat” 3. Dacă ne limităm doar
la aceste precizări, deşi exemplele ar putea continua, sesizăm, cu multă uşurinţă, aspectul
preponderent administrativ al parohiei. Ea este, dealtfel, şi o instituţie administrativă.
Privită sub acest aspect, parohia este evaluată prin raportare la numărul de credincioşi
arondaţi, la posibilităţile materiale ale acestora, la situarea ei în mediul urban sau rural etc.,
având astfel parohie de gradul I, II sau III 4. Această evaluare este făcută după tiparele gândirii
lumeşti şi spune foarte puţin despre ceea ce înseamnă parohia în adevăratul sens al cuvântului.
Dacă este parohie de oraş sau din apropierea oraşului, cu acces la căile principale de circulaţie
şi la mijloacele de transport, dacă are un număr mare de familii arondate şi un potenţial
economic pe măsură, atunci parohia este de gradul I şi, în consecinţă, este o parohie bună.
Dacă este poziţionată departe de oraş, de mijloacele de transport şi de căile principale de
circulaţie, şi dacă are un număr restrâns de familii, al căror potenţial economic este foarte
redus, atunci avem de-a face cu o parohie de categoria a III-a care este cotată a fi o parohie
slabă.
Trebuie să spunem că, luând în calcul aceste criterii de evaluare şi definire a unei
parohii, ne aflăm pe un drum greşit. Pentru a susţine acest punct de vedere vom veni cu un
exemplu concret. O parohie dintr-un oraş mare, poziţionată chiar în centrul oraşului, printre
instituţiile publice, administrative, financiare, comerciale, culturale, academice etc., având
arondate un număr de 500 de familii, ar putea fi considerată o parohie bună. Realitatea este
total opusă. Fiind plasată în centrul oraşului, unde există şi alte biserici, cu sau fără enorie,
credincioşii, care din punct de vedere administrativ aparţin parohiei x în realitate se împart
între celelalte biserici aflate în perimetrul parohiei respective. Acest fapt se întâmplă mai ales
atunci când vorbim de prezenţa unor mănăstiri. Când în perimetrul parohiei există instituţii

1
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 43, Ed. Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, p. 37.
2
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea…, art. 49, pp. 38-39.
3
Arhid. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 175.
4
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea…, art. 47, 1, p. 38.
1
economice, administrative sau educaţionale, tendinţa proprietarilor de case sau de
apartamente este de a se retrage spre periferia oraşului, oferind spaţiile de locuit spre
închiriere. Menţionăm şi faptul că, spaţiile de la parterul blocurilor aflate în centrele marilor
oraşe, spaţii cu destinaţie de locuit, au devenit, aproape în exclusivitate, spaţii comerciale.
Prin poziţionarea ei şi prin numărul de familii arondate spre păstorire acestei parohii, la prima
vedere ea este o parohie de categoria I şi, în consecinţă, o parohie bună. În realitate, însă,
poziţionarea centrală în oraş, prezenţa instituţiilor menţionate şi a unor biserici fără enorie,
modifică substanţial structura unei astfel de parohii.
Evaluând parohia prin prisma celor arătate mai sus ne dăm seama că, în nenumărate
situaţii, evaluarea nu este construită pe criterii obiective şi, drept urmare, ea însăşi nu este
obiectivă. Întorcându-ne la întrebarea noastră, definirea parohiei nu este un lucru atât de
simplu pe cât pare.
Pentru a înţelege mai bine ce este parohia se impune să cercetăm sensurile primare ale
acestei noţiuni şi ale realităţii pe care ea o definea.
Termenul de parohie provine din grecescul paroikia, termen înrudit cu adjectivul
paroikos, compus din parà – lângă + oikos – casă, înseamnă limitrof, străinul care locuieşte
printre cetăţenii unui loc anume, care are o reşedinţă între acei cetăţeni, dar care nu se bucură
de drepturile pe care cetăţenii locului respectiv le au 5. Deci, dintru început parohia apare într-
un spaţiu geografic determinat, însă cei care constituiau comunitate parohială erau străini
pentru că ei aparţineau, prin Botez, patriei cereşti. Numele de paroikos este atribuit mai
multor persoane în Vechiul Testament (lui Avraam – Fc 12, 40; lui Isaac – Fc 26, 3 etc.), iar
evreii, în general, aveau conştiinţa că sunt străini, oriunde s-ar afla, pentru că pământul nu
aparţine oamenilor6, ci lui Dumnezeu, Cel care l-a creat. Sensul se păstrează şi în Noul
Testament, de această dată cu referire la creştini. Sfântul Pavel adresându-se evreilor, le
spune: «… nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evr 13, 14).
Literatura post-apostolică va păstra şi ea acelaşi sens. Din secolul al II-lea termenul de parohie
este atribuit comunităţilor creştine aflate într-un spaţiu bine determinat 7, făcându-se astfel,
începutul trecerii de la sensul duhovnicesc, la unul administrativ. Cu toate acestea, prin
raportare la păgâni şi la evrei, „creştinii se consideră nişte străini” 8. Începând din veacul al II-
lea, două realităţi sunt definite de termenul de parohie: comunitatea credincioşilor, aflată într-
un spaţiu geografic determinat şi comunitatea celor uniţi de aceeaşi credinţă şi de acelaşi
ideal, aflată risipită printre păgâni şi evrei, faţă de care, membrii acesteia, se simt nişte străini.
Conştiinţa creştinilor că sunt străini pe acest pământ, chiar şi în pământul natal, a fost
prezentă veacuri de-a rândul în comunităţile de pretutindeni. În veacul al IV-lea, Sfântul Ioan
Gură de Aur, referindu-se la statutul creştinului printre ceilalţi membri ai societăţii, spunea:
„Creştinul nu are patrie pe pământ, ci Ierusalimul cel de sus. Ierusalimul cel de sus, spune Scriptura, este
slobod; el este mama noastră (Ga 4, 26). Creştinul nu are îndeletnicire pământească, ci vieţuire cerească.
Căci vieţuirea noastră este în ceruri (Flp 3, 20), spune Scriptura. Creştinul are rude şi împreună –
cetăţeni pe toţi sfinţii. Căci suntem împreună – cetăţeni cu sfinţii, spune Scriptura, şi apropiaţi ai lui
Dumnezeu (Ef 2, 19)”9.
Iar în alt loc, acelaşi Sfânt Părinte, spune: „Oriunde ai locui, trebuie să te simţi ca un
străin, pentru că noi suntem locuitori ai cerului”10.

5
Alois BIŞOC, Parohia. Comunitate de credinţă, speranţă şi iubire creştină, Editura Sapientia, Iaşi,
2002, p. 31.
6
A. BIŞOC, Parohia…, p. 31.
7
A. BIŞOC, Parohia…, pp. 32-33.
8
A. BIŞOC, Parohia…, p. 33.
9
Sf. IOAN GURĂ DE AUR, „Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Lucian”, II, în: Predici la sărbători
împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 291 la Liviu PETCU, Lumina Sfintelor Scripturi. (Antologie
tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. I (A – I), Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 386.
10
Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Problemele vieţii, trad. de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura
Egumeniţa, p. 69 la L. PETCU, Lumina Sfintelor Scripturi…, p. 387.
2
 La început, parohia însemna totalitatea creştinilor dintr-un oraş sau dintr-un sat.
Începând cu secolul al VI-lea, în Apus, şi ceva mai târziu, în Răsărit, ea a devenit o
organizaţie bisericească, independentă administrativ, condusă de un preot sub ascultarea faţă
de episcop11. De-a lungul istoriei, atât noţiunea de parohie cât şi realitatea pe care ea o
exprimă, au avut înţelesuri diferite12. Mai nou, dezbaterile teologice s-au grupat în jurul a trei
concepţii despre parohie: concepţia juridico-administrativă, concepţia teologică şi concepţia
sociologică13. Din cauza schimbărilor profunde pe care noţiunea de parohie le-a înregistrat de-
a lungul timpului, începând cu al doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică a
vorbit tot mai insistent despre înnoirea conceptului de parohie şi a parohiei înseşi 14. O înnoire
a conceptului de parohie se impune, de asemeni, şi în tradiţia ortodoxă. De curând, într-o
emisiune televizată, Părintele Nicolae Tănase, de la Parohia Valea Plopului, un preot înţelept
şi cu o bogată activitate liturgică, pastorală şi social-filantropică, a dat cea mai adecvată şi mai
realistă definiţie parohiei contemporane. El a zis: Parohia este comunitatea adunată în jurul
Sfântului Potir, restul este sat. Iar eu fiind preot în oraş, chiar în centrul unui oraş mare, am
adaptat definţia de mai sus la contextul pastoral şi misionar din parohia pe care o slujesc şi am
zis că: Parohia este comunitatea adunată în jurul Sfântului Potir, restul sunt doar cutii
poştale. Pornind de la aceste realităţi vom încerca să înţelegem ce este parohia în
contemporaneitate.

2. O încercare de diagnoză a parohiei contemporane

Indiferent din ce punct am privi lucrurile, atunci când încercăm o radiografiere a
parohiei contemporane constatăm că ea traversează o perioadă de criză, uneori o criză
profundă. Iniţial parohia era constituită din cei aflaţi lângă casă (parà + oikos), în înţelesul de
Casa Domnului, iar manifestările definitorii acestei comunităţi aflată în jurul casei, strânsă în
jurul casei, sunt descrise în Fapt 2, 42: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire,
în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Ne putem întreba: de ce categorie era această „parohie”?
Avem de-a face cu o comunitate de credinţă (stăruiau în învăţătura Apostolilor) care se
manifesta deplin în Liturghie, în împărtăşire şi în celelalte rugăciuni ale Bisericii. Având în
vedere aceste aspecte putem spune că parohia, indiferent de timpul şi locul în care ea se află,
se defineşte ca parohie numai dacă se manifestă în felul în care s-a manifestat comunitatea
(parohia) primară. Dar lucrurile nu stau aşa.
Părintele Profesor Ion Bria, abordând tema despre parohie şi misiune, identifică trei
tipuri de parohie. Primul tip este parohia activă prin care înţelege acea „entitate eclezială
plină de zel liturgic în care se regăseşte întreaga comunitate din acel loc” 15. Deci, prin parohia
activă, autorul înţelege implicarea liturgică sau manifestarea, prin excelenţă, liturgică a
comunităţii.
Al doilea tip de parohie este parohia sociologică. Aceasta „este formată din «creştini
cu numele», ce aparţin la Biserică în mod nominal, având contacte sporadice cu preotul şi cu
corpul activ al parohiei”16. Aceştia sunt creştinii care umplu statisticile. În cazul lor am putea
spune, mai curând, că parohia este alcătuită din adrese sau din cutii poştale şi nu din familii de
credincioşi sau dintr-un anumit număr de persoane. Participarea la un Botez sau la o
înmormântare, sau cinci-zece minute în noaptea Sfintelor Paşti, nu conferă unei persoane
calitatea de membru al parohiei. O persoană confirmă apartenenţa la comunitatea parohială
prin participarea permanentă la viaţa liturgică şi prin mărturia creştină, prin cuvânt şi faptă, în
11
Pr. Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 350; Ioan TAMAŞ, Mic dicţionar teologic, Editura Sapientia, Iaşi, 2008, p. 260.
12
A. BIŞOC, Parohia…, pp. 33-42.
13
A. BIŞOC, Parohia…, p. 42.
14
John J. O’BRIEN, C. P., „Parish renewal”, în: Peter E. FINK, S. J. (ed.), The New Dictionary of
Sacramental Worship, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1990, pp. 925-933.
15
Pr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine azi,
Editura ATHENA, Bucureşti, 1996, p. 111.
16
Pr. I. BRIA, Liturghia după Liturghie…, p. 111.
3
afara spaţiului liturgic şi al slujbelor divine. Părintele Teofil Părăian spunea că semnele
minimale ale credinţei noastre sunt patru: participarea la Sfânta Liturghie [şi la celelalte sfinte
slujbe, subl. ns.] căreia i se adaugă rugăciunea particiuală, mărturisirea păcatelor, respectarea
zilelor şi a perioadelor de post şi împătăşirea cu Sfintele Taine. El le-a numit semne minimale.
Al treilea tip de parohie este parohia ascunsă „compusă din credincioşi care din cauza
sărăciei, suferinţei, degradării sociale, nu pot veni fizic la Liturghie, între care sunt amintiţi:
săracii, orfanii, persoanele cu dizabilităţi, deţinuţii, bolnavii, sau, mai bine zis: „Cei ce sunt în
judecăţi, în închisori, în prigoniri şi amară robie, în orice fel de necaz, nevoie şi
strâmtorare”17. Deşi în ultimele decenii, mai ales după eliberarea de sub jugul comunist,
Biserica Ortodoxă Română a făcut eforturi remarcabile pentru a avea preoţi în armată, în
închisori, în spitale şi în instituţiile de asistenţă socială, observaţia Părintelui Ion Bria rămâne
încă de actualitate.
În acord cu Părintele Ion Bria, dar referindu-se la participarea credincioşilor la Sfânta
Liturghie, marele liturgist român, Părintele Profesor Ene Branişte, identifică trei tipuri de
atitudine faţă de aceasta: o atitudine de absenţă totală fizică şi spirituală, de indiferenţă şi
ignoranţă; o atitudine de simplă prezenţă fizică; şi o atitudine de participare activă şi efectivă
la Sfânta Liturghie18.
Prin raportarea la viaţa liturgică, parohia apare ca „mediul normal al sufletului
creştin”19, ceea ce înseamnă că atunci când credinciosul pierde ritmul vieţii liturgice el
experimentează nefirescul, anormalul, trădându-şi vocaţia sa creştină, aceea de a trăi „viaţa în
Hristos”. Este interesant, şi necesar să subliniem aici, faptul că unul dintre cele mai
importante comentarii, dacă nu chiar cel mai important, din perioada post-patristică, referitor
la Tainele integrării în Biserică (Botezul, Mirungerea şi Euharistia) a fost numit, de către
autor, Despre viaţa în Hristos20. Integrarea în Biserică înseamnă integrarea în Liturghia
Bisericii şi în toată lucrarea ei liturgică sfinţitoare şi mântuitoare. Odată cu integrarea în
Biserică creştinul devine „străinul” şi parte integrantă a comunităţii de lângă casa Domnului,
manifestându-şi plenar apartenenţa la această comunitate prin participarea la Sfânta Liturghie,
la Tainele Bisericii şi la celelalte rânduieli de slujbă care alcătuiesc ciclul zilnic de rugăciune
obştească. Concluzionând, putem spune că parohia este o comunitate de credinţă şi de viaţă
spirituală care se manifestă, prin excelenţă, în adunarea liturgică. Ea este definită ca
„o comunitate văzută care se adună pentru cultul public – de mulţumire, de invocare şi de laudă – în
prezenţa lui Hristos: «Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor»
(Matei, 18, 20). Parohia viază … prin această adunare de cult a celor răspândiţi şi reperaţi «într-un singur
trup», văzut, fizic «spre a fi locaş sfânt întru Domnul» (Efeseni, 2, 21)”21.
Unitatea acestei realităţi numită parohie este dată de unitatea de credinţă şi de
comuniunea în rugăciune, exprimate şi realizate în Sfânta Liturghie. Această unitate este atât
de profundă încât vocile multe şi diferite ajung să cânte la fel, ca într-o simfonie, iar inimile
multe şi diferite simt la fel, slăvindu-L pe Dumnezeul slavei. Acest fapt este exprimat liturgic
în ecfonisul care încheie anaforaua liturgică: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi o inimă, a slăvi şi a
cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”22.

17
Pr. I. BRIA, Liturghia după Liturghie…, p. 112.
18
Pr. E. BRANIŞTE, „Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei”, în: Studii Teologice, II
(1949), n. 7-8, p. 567. Vezi şi studiul: Pr. Viorel SAVA, „Participation at the Divine Liturgy-personal necesity
end eclesial event-in the theological reflection of Father Professor Ene Branişte”, în: Studia Teologica
Doctoralia, VI, Editura Masterprint, Iaşi, 2014, pp. 26-27.
19
Victor LITHARD, Précis de Théologie pastorale, Paris, 1930, p. X la Pr. Petre VINTILESCU, Preotul în
faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Eitura. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 12.
20
Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi trad. de Pr. Teodor Bodogae,
Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989.
21
Pr. Valer BEL, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 37.
4
3. Câteva cauze care au „deturnat” sensul primar al noţiunii de parohie
Nu ne propunem să inventariem toate cauzele înregistrate de-a lungul istoriei şi nici să
le identificăm şi să le prezentăm pe acelea care au determinat o nouă înţelegere şi o nouă
definire a conceptului de parohie în vremea noastră. Este clar, aşa cum am arătat chiar de la
începutul prezentării noastre, că în vremea noastră noţiunea de parohie are, cu preponderenţă,
înţeles juridico-administrativ.
a) Una dintre cauzele majore care au determinat mutarea accentului de pe noţiunea de
parohie, înţeleasă ca o comunitate de credinţă şi de viaţă liturgică, pe cea de parohie, înţeleasă
ca entitate juridico-administrativă, este permanenta reorganizare a comunităţilor (de la sate şi
de la oraşe), reorganizare influenţată economic, cultural, politic etc., care atrage după sine o
permanentă reorganizare a parohiilor. Părintele Profesor Ion Bria vorbea despre „o morfologie
nouă a parohiei”23. Extinderea periferiei marilor oraşe spre satele limitrofe şi deplasarea
masivă a populaţiei satelor spre oraşe a modificat substanţial componenţa numerică a
membrilor unei parohii, înţeleasă ca unitate administrativă. Este lesne de înţeles că
modificările sunt şi de ordin cultural, etnic, confesional, economic etc. În această situaţie
constatăm că, din punct de vedere fizic, o persoană, sau o familie, aparţine de două parohii
(cea din oraş, unde continuă să aibă o locuinţă, şi cea de la sat, unde şi-a construit o nouă
locuinţă), din punct de vedere spiritual, însă, ea nu aparţine niciuneia din cele două parohii. A
pierdut legătura cu parohia din care a plecat şi nu s-a integrat în parohia în care şi-a construit
o nouă locuinţă. Experienţa ne arată că motivul cel mai frecvent invocat este legat de cealaltă
locuinţă: „Ştiţi, acum locuiesc mai mult în cealaltă parte”. Ambele parohii au în plus un
număr cadastral, o casă sau un apartament şi o cutie poştală pentru corespondenţă, însă, şi una
şi alta, au pierdut o familie.
b) O altă cauză este diminuarea sau chiar pierderea conştiinţei apartenenţei la o
parohie24 de care suferă credincioşii care au mai multe domicilii dar şi mulţi dintre aceia care
locuiesc în zona de centru a marilor oraşe. Aceştia sunt „credincioşii itineranţi” 25 şi parohienii
„de ocazie”.
c) În strânsă relaţie cu pierderea conştiinţei apartenenţei la o comunitate parohială stă
un soi de „narcisism duhovnicesc” construit pe o falsă părere bună de sine. Unii credincioşi, al
căror statut social-economic s-a schimbat peste noapte, care „se mişcă în lumea bună”,
consideră că o biserică parohială este pentru poporul de rând, în timp ce pentru „elite” există
catedrale, biserici mănăstireşti şi, uneori, unele biserici care sunt plasate într-un cadru natural
deosebit sau care au, în cor, un solist de operă renumit. Din motivele arătate aici, ei schimbă
parohia cu bisericuţa în care s-au botezat, s-au cununat şi şi-au pomenit bunicii şi părinţii, cu
o biserică al cărei rang corespunde poziţiei noi pe care ei au dobândit-o în societate. Din
aceleaşi motive au dat cinematograful din cartier pe sala de concerte simfonice şi pe
spectacolele de teatru, de operă sau de operetă, pentru că cinematograful din cartier este sub
nivelul statutului lor social.
d) Integrarea nedeplină a preotului în comunitatea pentru care a fost hirotonit
constituie, de asemeni, o cauză majoră a deturnării înţelesului primar al noţiunii de parohie.
Potrivit normelor interne de organizare bisericească, preotul îşi asumă obligaţia de a locui în
parohie, în comunitatea încredinţată lui spre păstorire. Această obligaţie este prevăzută şi în
declaraţia canonică pe care candidatul o face înainte de hirotonie, dar şi în hotărârile Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 26. În Referatul înaintat către Sfântul Sinod,
22
Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, pp.
180-181.
23
Pr. I. BRIA, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 37.
24
Pr. Nicolae D. NECULA, „Ce este conştiinţa de enoriaş şi ce importanţă are ea în viaţă pastorală?”, în:
Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, IV, Editura Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2010, p. 173.
25
Pr. N. D. NECULA, „Ce este conştiinţa de enoriaş…”, p. 174.
26
În şedinţa din 02.03.2006, luând în dezbatere Adresa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei nr
1723/2006, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat o serie de măsuri pastorale având ca scop
limitarea navetismului preoţilor reactualizând, totodată, hotărârile anterioare pe aceeaşi temă. Vezi Pr. Augustin
5
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei (din 2007 Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române) arăta că „nivelul pastoraţiei preotului care locuieşte efectiv în mijlocul
credincioşilor este incontestabil superior pastoraţiei desfăşurate de preotul navestist” 27.
Problema dezbătută de Sfântul Sinod a făcut obiectul unor studii care au scos în evidenţă
urmările negative ale navetismului asupra lucrării liturgico-pastorale şi administrative a
preotului la nivel de parohie. Astfel Părintele Profesor Dr. Nicolae D. Necula arată că
„navetismul este total incompatibil cu slujirea preoţească” 28. Pe lângă faptul că preotul încalcă
declaraţia făcută înainte de hirotonie, prin care se obligă să locuiască în parohie, Părintele
Profesor sesizează faptul că un astfel de preot nu are posibilitatea să-şi cunoască bine
enoriaşii, parohia „devenind un câmp deschis şi favorabil activităţilor de prozelitism sectar”,
activitatea lui în parohie semănând mai curând cu activitatea unui „funcţionar public” sau a
unui „prestator de servicii”, iar viaţa liturgică este limitată doar la zilele de sâmbătă şi
duminică şi la zilele de sărbătoare când acestea cad în cursul săptămânii29.
Însă integrarea nedeplină a preotului în parohia încredinţată lui spre păstorire nu este
cauzată doar de navetism, ci chiar şi atunci când preotul locuieşte în parohie el riscă să
rămână un străin dacă nu face efortul de a deveni un membru al comunităţii, comportându-se
ca un membru al comunităţii. Acest fapt este mai vizibil în cazul unui preot născut şi crescut
la oraş care primeşte păstorirea unei parohii de la ţară. Întrebat fiind, un astfel de preot, cum s-
a integrat în noul mediu el a răspuns că şi-a luat calculatorul, internetul, televizorul etc., că şi-
a modernizat locuinţa şi că, având acestea, nu simte nici o schimbare. Aceasta înseamnă că
preotul şi-a luat civilizaţia oraşului cu el, cât despre integrare în noua comunitate nici nu poate
fi vorba. Pe un astfel de preot comunitatea satului tradiţional, caracterizată adesea prin
conservatorism şi reticenţă faţă de noii-veniţi, nu-l va considera niciodată ca pe „unul de-al
ei”.
e) Apariţia unui nou tip de parohie pe care am denumit-o „diaspora de acasă”. Prin
diasporă înţelegem de regulă comunităţile de credincioşi care trăiesc şi activează într-un
spaţiu străin, dar care se află sub ascultarea canonică a Bisericii mamă 30. Noţiunea a fost
aplicată iniţial comunităţilor de evrei constituite în afara Palestinei, mai ales după robia
babilonică, dar mai târziu a fost aplicată şi comunităţilor creştine 31.
Prin expresia „diaspora de acasă” am definit acele grupuri de credincioşi ai Bisericii
noastre care la începutul anilor ’90 au emigrat în Europa sau pe alte continente şi care, după
perioade mai îndelungate sau mai scurte de timp, revin în localităţile din care au plecat.
Situaţia economică dar şi starea spirituală a celor care alcătuiesc aceste grupuri sunt diferite
de cele ale celor care au rămas în ţară. Aceste diferenţe, în realitate, introduc în interiorul
parohiei tradiţionale un comportament diferit, ca să nu zicem străin. Prezenţa acestor grupuri
de credincioşi face ca noţiunea de parohie să dobândească noi înţelesuri.
f) O ultimă cauză pe care o menţionăm aici, fără a avea pretenţia că le-am identificat
pe toate şi nici măcar pe cele mai importante, intenţia fiind aceea de a provoca, de a stârni
interesul pentru o analiză mai atentă a situaţiei parohiei astăzi, a modului cum înţelegem noi
parohia astăzi şi cum găsesc cu cale preoţii să-şi împlinească slujirea în interiorul ei, este
concentrarea excesivă asupra problemelor sociale din parohie în detrimentul slujirii
Liturghiei, slujire care conferă unei comunităţi caracterul de parohie. Slujirea socială şi

RUSU, „Lucrările sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sumarul şedinţei de lucru din ziua de 2
martie 2006”, în: Biserica Ortodoxă Română, CXXIV (2006) 1-3, pp. 237-240.
27
Pr. Augustin RUSU, „Lucrările sesiunii Sfântului Sinod …”, p. 238.
28
Pr. N. D. NECULA, „De ce este navetismul preoţilor incompatibil cu pastoraţia?”, în: Tradiţie şi
înnoire în slujirea liturgică, IV, p. 179.
29
Pr. N. D. NECULA, „De ce este navetismul preoţilor incompatibil …”, pp. 179-182.
30
A.F. WALLS, „Diaspora”, în: Dicţionar biblic, trad. de Liviu Pup şi John Tipei, Editura „Cartea
creştină”, Oradea, 1995, pp. 340-342; Marc SPINDER, „Diaspora”, în: Dictionary of the Ecumenical Movement,
Edited by Nicholas Lossky, José Méguez Bonino şi colab., 2 nd edition, WCC Publications, Geneva, 2002, pp.
323-325; Florin MARCU, Noul Dicţionar de neologisme, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 456.
31
M. SPINDER, „Diaspora”, p. 323.
6
lucrarea filantropică sunt strâns legate în tradiţia creştină, ele apărând ca moduri fireşti de
manifestare a bunilor credincioşi în relaţia lor cu semenii aflaţi în dificultăţi, strângerea de
ajutoare pentru aceştia făcându-se, încă din vremea Sfinţilor Apostoli, în zi de duminică (1 Co
16, 1-2), zi dedicată participării la Sfânta Liturghie.
Slujirea socială şi lucrarea filantropică, în mod firesc şi eficient, curg din Liturghie şi
sunt roade ale acesteia, manifestate de comunitate şi de persoane izolate, paricipante la Sfânta
Liturghie, în relaţie cu semenii lor. Practica ne arată că un credincios, participant la Liturghia
duminicală şi din sărbători, este mai generos când iese de la slujbă şi nu când merge spre
slujbă, chiar dacă atunci când iese de la slujbă are mai puţine resurse materiale întrucât a
cumpărat lumânări, a dat jertfă la Sfântul Altar, a contribuit la susţinerea unor activităţi ale
parohiei etc. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arată că filantropia şi slujirea liturgică stau
împreună, cea din urmă fiind suportul celei dintâi: „Dacă dezvoltăm o operă socială fără un
suport duhovnicesc, riscăm să ne secularizăm, deşi intenţia operei sociale este una pozitivă.
Aşadar, nu trebuie să despărţim Liturghia de filantropie şi filantropia de Liturghie, sau opera
socială de viaţa duhovnicească”32 şi adaugă spunând că
„în Liturghie este celebrată frumuseţea şi binefacerea Filantropiei divine a Sfintei Treimi descoperită
lumii prin Iisus Hristos. Deci, Filantropia divină (iubirea de oameni a lui Dumnezeu) este centrul Sfintei
Liturghii a Bisericii, în care iubirea divină celebrată devine iubire divină comunicată, împărtăşită celor
care o celebrează”33.
Prin grija iubitoare arătată celor aflaţi în suferinţă şi în necazuri participantul la Sfânta
Liturghie prelungeşte în comunitate iubirea de oameni a lui Dumnezeu prin fapte bune,
slăvind astfel pe Dumnezeu şi agonisindu-şi mântuirea.
Concentrarea excesivă pe aspectele sociale ale slujirii în parohie, în detrimentul slujirii
liturgice, are cauze diverse: Dorinţa de a da un răspuns imediat unei necesităţi concrete
resimţită de o persoană sau de un grup de persoane; presiunea mediatică la care este supusă
Biserica, unii din mass-media considerând că sarcina principală a Bisericii este să rezolve
problemele siciale ale populaţiei; uneori mutarea accentului de pe Liturghie pe social este
cauzată de un vedetism păgubos şi de concurenţă. Oricare ar fi cauza ea nu justifică
îndepărtarea parohiei de la vocaţia ei primară, aceea de a liturghisi.

4. „Soluţii şi oportunităţi”
a) Prima grijă pe care trebuie să o manifeste preotul în parohia sa, mai ales când se
află la începutul lucrării sale liturgico-pastorale într-o parohie, este să-şi cunoască bine
parohienii. Aceeaşi grijă trebuie să o aibă permanent, dat fiind faptul că fizionomia parohiei
este în continuă schimbare atât timp cât credincioşii noştri îşi schimbă des domiciliul sau au
locuinţe în două sau mai multe locuri. Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile sale şi le strigă pe
nume iar ele îi recunosc glasul şi îl urmează (In 10, 3-5). Din experienţa unor preoţi, al căror
simţ pastoral s-a dăltuit adânc în conştiinţa mea de preot, am reţinut că atunci când nu vine
enoriaşul să-l caute şi să-l vadă pe preot, trebuie să meargă preotul să-l caute şi să-l vadă pe
enoriaş. Sunt localităţi care au mai multe căi de intrare şi de ieşire, locuitorii lor neavând de-a
face cu centrul localităţii, unde adesea se află şi biserica parohială, decât ocazional, aşa încât
ei nu văd biserica, şi eventual pe preot, decât foarte rar. Fără un efort susţinut din partea
preotului aceştia se integrează greu în comunitatea parohială. Ei formează ceea ce numim
„periferia parohiei” şi din păcate ei sunt majoritari prin raportare la numărul celor grupaţi în
jurul preotului, care participă permanent la viaţa liturgică şi la acţiunile din parohie. Mai mult
decât atât, există familii care locuiesc în centrul localităţii, lângă biserică, dar care se

32
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Să nu despărţim Liturghia de filantropie şi
filantropia de Liturghie”, în” Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Editura Basilica,
Bucureşti, 2009, p. 166.
33
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Liturghie euharistică şi filantropie socială”, în:
Spovedania şi Euharistia – izvoare ale vieţii creştine, II, Sfânta Euharistie – arvuna vieţii veşnice, Editura
Basilica, Bucureşti, 2014, p. 9.
7
comportă precum cei de la periferie, aşa încât, uneori, periferia se extinde până în centrul
localităţii. Deci integrarea membrilor unei comunităţi în comunitate parohială constituie unul
dintre obiectivele majore ale slujirii liturgico-pastorale a preotului în parohie.
Pentru ca parohienii să-l cunoască pe preot, el trebuie, mai întâi, să-i cunoască pe ei şi
să li se facă cunoscut. Un ajutător esenţial în acest sens îl constituie vizitele pastorale 34.
Realizate ocazional sau programat, acestea îi dau posibilitatea păstorului de suflete să
pătrundă în viaţa de zi cu zi a păstoriţilor săi. Cu acest prilej preotul poate reţine pentru sine
anumite informaţii referitoare la copii şi la locul lor de muncă, la relaţia lor cu Biserica şi la
preocupările lor spirituale, culturale etc. şi când este nevoie putând să-i coopteze în acţiuni
folositoare întregii comunităţi.
Vizitele pastorale sunt cu atât mai necesare cu cât componenţa parohiei este în
permanentă schimbare. Unii se deplasează de la oraş spre sat, alţii invers, unii pleacă la
muncă în străinătate, alţii vin de la muncă. Un fenomen nou este cel al migraţiei forţei de
muncă din ţările mai sărace spre cele dezvoltate economic, noii veniţi fiind de alte confesiuni
sau chiar de alte religii, ceea ce va impune preotului metode şi mijloace noi de abordare
pastorală. Cunoaşterea parohiei, însă, nu are ca ţintă finală statisticile de birou ci apropierea
efectivă a credincioşilor de Sfânta Liturghie.
b) O altă grijă pe care trebuie să o aibă preotul este aceea de a zidi în rândul
enoriaşilor săi conştiinţa apartenenţei lor la comunitatea parohială înţeleasă ca o comunitate
euharistică, participantă activ la Liturghia din biserica parohială. Semnele vizibile prin care se
manifestă conştiinţa apartenenţei la comunitatea parohială sunt:
„participarea la slujbele divine care se săvârşesc în biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie, aducerea
darurilor de pâine şi vin pentru săvârşirea jertfei euharistice, executarea răspunsurilor liturgice, împreună
cu toţi credincioşii din locaşul de cult, spovedirea şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, la
altarul bisericii de care aparţinem, grija pentru buna întreţinere şi curăţenie a bisericii parohiale şi a
cimitirului, mai ales în mediul rural, şi sprijinirea tuturor iniţiativelor slujitorilor bisericeşti pentru buna
gospodărire a bisericii, a curţii locaşului de cult şi pentru promovarea vieţii spirituale şi religioase, în
general, în parohie”35.
Participând la Sfânta Liturghie din biserica parohială, în biserica în care s-a botezat şi
s-a cununat, în care s-au botezat părinţii şi sunt pomeniţi bunicii adormiţi în Domnul, se
adânceşte comuniunea de iubire întreolaltă şi între generaţiile din timpuri diferite.
c) Preotul, prin actul hirotoniei (fiind hirotonit pe seama Parohiei x), devine părintele
enoriaşilor dar şi fiul satului sau al comunităţii pe care o slujeşte. În această dublă calitate el
este chemat să se integreze deplin în comunitate. El trebuie să fie primul gospodar al satului,
copiii lui şi soţia trebuie să fie exemple de vieţuire morală şi de evlavie, să comunice cu toate
categoriile sociale, să cultive valorile culturale ale poporului şi, mai ales, să fie ataşaţi vieţii
liturgice din parohie.
Într-una dintre scrierile sale Episcopul Melchisedec Ştefănescu arată că parohia este
familia lărgită a preotului şi că dacă familia mică (familia proprie) este rea, după modelul
acesteia va fi şi familia mare, parohia:
„Cercul familial al păstorului trebuie să fie o şcoală în care el să poată învăţa a-şi chivernisi turma, care
nu este altceva decât o familie mai mare. Invederat este că cine nu va învăţa cuviincioasa activitate
pastorală, într-un cadru restrâns, nicidecum acela nu va izbuti să o arate într-o sferă mai mare – în
întreaga turmă. Dacă exemplul unei case preoţeşti bine organizate poate să lucreze cele bune spre
edificarea păstoriţilor, dimpotrivă, neregularităţile şi neorânduielile din casa păstorului au o foarte urâtă
înrâurire asupra turmei. Chiar dacă, în sine însuşi, este bun şi neprihănit, femeia pângărită, copiii răi,
iconomia fără regulă ş.a. pot scandaliza foarte mult pe păstoriţi şi pot micşora stima faţă de păstor şi,
împreună cu acestea, şi puterea de convingere asupra turmei, după cum o dovedeşte experienţa” 36.
34
Pr. N. D. NECULA, „Ce sunt vizitele pastorale, când se fac şi ce rol au ele în activitatea preotului?”, în:
Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2004, pp. 283-292.
35
Pr. N. D. NECULA, „Ce este conştiinţa de enoriaş…”, p. 173.
36
Arhim. Melchisedec ŞTEFĂNESCU, Teologia Pastorală, ediţie îngrijită de Pr. Viorel Sava şi Diacon
Cezar Pelin, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 115.
8
 În comunităţile noastre este nevoie de modele adevărate, mai ales că societatea în care
trăim, şi în special generaţia tânără, abundă de pseudo-modele oferite cu generozitate de
instituţiile care ar trebui să contribuie la modelarea persoanei umane. Modelul Popa Tanda
trebuie reinventat şi propus ca studiu de caz în şcolile de teologie, în cadrul disciplinei
Teologie Pastorală, şi la conferinţele preoţeşti.
d) Adaptarea metodelor şi mijloacelor pastorale la situaţia concretă a parohiei
contemporane este, deasemeni, o cerinţă care trebuie urmărită şi împlinită cu multă atenţie.
Încremenirea în limitele unor norme considerate, pe bună dreptate, tradiţionale, fără o
deschidere prudentă, dar necesară, spre valorile societăţii în care trăim, este la fel de
dăunătoare slujirii Bisericii astăzi ca şi acceptarea, fără discernământ, doar pentru a fi în pas
cu moda şi pe placul lumii, a tot ceea ce oferă societatea. Referindu-se la ceea ce înseamnă a
fi tradiţionalist în transmiterea credinţei, într-o lume aflată mereu în schimbare, Preafericitul
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, spune:
„…creştinul ortodox este prin definiţie un tradiţionalist pentru că are datoria de a transmite credinţa
primită fără a diminua conţinutul ei. În acelaşi timp, însă, trebuie să ţinem cont de faptul că un
tradiţionalist poate fi static sau dinamic. De pildă, Noul Testament a fost scris în limba greacă. Dacă îl
citim numai în limba greacă sau celebrăm Sfânta Liturghie numai în limba greacă sau în limba slavonă,
atunci suntem tradiţionalişti statici. Dacă traducem Noul Testament şi Sfânta Liturghie în limba română,
conţinutul rămânând acelaşi, noi adaptăm pentru contemporanii noştri înţelegerea acestui conţinut.
Aceasta înseamnă o tradiţie dinamică. Conţinutul rămâne acelaşi, dar forma de prezentare, adecvată
timpului nostru, ţine de dinamica tradiţiei”37.
În ceea ce priveşte metodele şi mijloacele pastorale utilizate de preot pentru a-i
apropia pe enoriaşii săi de viaţa de parohie şi, mai ales, de Sfânta Liturghie, lucrurile stau la
fel. Preotul trebuie să îmbine elementele tradiţionale cu noutăţile vremii, evitând, astfel,
extremele dăunătoare slujirii sale: izolarea la umbra „literei legii” şi dizolvarea în „spiritul
vremii”.
e) O ultimă „soluţie” pe care o propunem aici este concentrarea preotului pe slujirea
liturgică şi, în special, pe slujirea Sfintei Liturghii. Este adevărat că de-a lungul timpului
Biserica şi-a asumat şi alte slujiri, pe lângă cea liturgică, aşa cum a fost (şi este) slujirea
socială prin care a căutat să mângâie şi să-i ajute pe cei aflaţi în nevoi şi în suferinţe de tot
felul38. Societatea contemporană, mai ales după secularizarea averilor bisericeşti şi a separaţiei
Bisericii de Stat, a creat instituţii şi dispune de resursele necesare asistării persoanelor izolate
sau grupărilor de persoane aflate în dificultate care reclamă intervenţia instituţiilor autorizate.
Aceasta nu înseamnă că Biserica trebuie să se retragă în contemplare lăsând pe seama Statului
grija de fiii şi fiicele unui neam care, în egală măsură, ba chiar mai mult, sunt fiii şi fiicele ei
din momentul în care au fost botezaţi. Preotul trebuie să ţină împreună grija faţă de sufletele
păstorilor, hrănindu-le prin slujirea Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii şi a celorlalte rânduieli,
şi grija faţă de trupurile lor, când se află în suferinţă şi neajunsuri, mai ales atunci când Statul
îi neglijează sau chiar îi abandonează. Mai mult, o parte a societăţii cultivă ideea că Biserica,
şi numai ea, are obligaţia să poarte de grijă de defavorizaţii de orice fel din societate, făcând
în mod voit, dar eronat, un transfer de responsabilitate de la instituţiile laice asupra Bisericii.
În parohie preotul este chemat, întâi de toate, să-şi împlinească slujirea de liturghisitor. Pe
măsură ce credincioşii vor fi mai strâns uniţi în jurul preotului care săvârşeşte Liturghia, vor
deveni mai sensibili la necazurile şi suferinţele semenilor lor şi vor continua Liturghia din
biserică în sânul comunităţii din care fac parte prin slujirea aproapelui.
Liturghia şi Sfintele Taine, ca şi celelalte slujbe divine, redimensionează relaţiile
noastre cu ceilalţi. Prin ele, spune Părintele Petre Vintilescu, „Hristos locuieşte în fiecare
37
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Să nu despărţim Liturghia de filantropie…”, p.
155.
38
O abordare din perspectiva biblică a filantropiei creştine, vezi: Pr. Mihai VIZITIU, Filantropia divină
şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 180; O abordare istorică a temei, cu
referire specială la Biserica Ortodoxă Română, vezi: Pr. Ion VICOVAN, Daţi-le voi să mănânce. Filantropia
creşină – istorie şi spiritualitate, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 302.
9
dintre semenii noştri, aşa încât psihologiceşte calea ne este deschisă ca să putem ajunge să
iubim chipul Lui în oricine: în membrii familiei, în rudenii, în cei lipsiţi şi necăjiţi, în străini,
în prieteni şi în duşmani…”39.

***

În loc de concluzii vom face câteva precizări care să evidenţieze şi mai mult ceea ce
înseamnă parohia şi cum se manifestă ea în lumea de azi.
Mai întâi, subliniem faptul că parohia apare şi se manifestă ca o comunitate liturgică
având în centrul ei Sfânta Liturghie săvârşită de preotul căruia, prin Hirotonie, i s-a
încredinţat slujirea liturgică şi grija pastorală a unei comunităţi. Hirotonia cu destinaţie, uneori
chiar în prezenţa comunităţii pentru care este hirotonit candidatul, încredinţarea Sfântului
Agnet însoţită de atenţionarea: „Primeşte odorul acesta, păzeşte-l până la a doua venire a
Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine” 40 şi aşezarea lui cu faţa spre
comunitate, toate arată legătura profundă dintre preot şi comunitatea încredinţată lui, legătură
manifestată plenar în Liturghie. Referindu-se la această relaţie sfântă dintre preot şi
comunitate, în ziua întronizării sale în scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,
Înaltpreasfinţitul Daniel spunea:
„…în ritualul ortodox, noul hirotonit, când ţine în mâini darul sfânt şi de mare preţ trebuie să privească
spre popor pentru că el este chemat să păzească, deodată cu Sfântul Altar, şi poporul credincios
încredinţat lui. Acesta formează Biserica sau Trupul tainic al lui Hristos, iar fiecare credincios devine şi
mai mult, prin Euharistie, ceea ce a început să fie prin Botez, adică mădular al Trupului tainic al lui
Hristos”41.
Privită altfel, relaţia dintre preot şi comunitate, ca şi aceea dintre membrii comunităţii,
parohia ne apare ca factor şi model de unitate bazată pe credinţă şi manifestată în Liturghia şi
în Tainele Bisericii.
De asemeni, sesizăm faptul că, de-a lungul timpului, sensul primar al noţiunii de
parohie a primit înţelesuri noi, cauzele care au determinat aceste schimbări fiind multiple. În
această situaţie, parohia, prin preotul ei, dar şi cu susţinerea comunităţii, trebuie să-şi
redescopere identitatea şi să şi-o afirme în contextul, mereu schimbător, al societăţii
contemporane.
În cele din urmă, într-o lume divizată, parohia îşi marchează şi delimitează spaţiul prin
integrarea celor de la „periferie” în comunitatea liturgică şi prin grija faţă de cei pe care
familia, prietenii, cunoscuţii sau instituţiile sociale laice i-au uitat. „Opera socială a Bisericii,
spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, izvorăşte din Evanghelia iubirii lui Hristos pentru
toţi oamenii şi din Sfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebrată iubirea milostivă şi
jertfelnică a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor” 42. În felul acesta, pe lângă unitatea de
credinţă, manifestată liturgic, parohia se manifestă ca entitate misionară asumându-şi lucrarea
Samarineanului milostiv.

39
Pr. Petre VINTILESCU, „Funcţia eclesiologică sau comunitară a Liturghiei”, în: Biserica Ortodoxă
Română, LXIV (1946) 1-3, pp. 18-19.
40
Arhieroticon.
41
„Întronizarea Înaltpreasfinţitului Daniel, ca Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi
Bucovinei”, în: Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, LXVI (1991) 4, p. 32.
42
†DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Liturghie Euharistică şi filantropie socială”, pp. 16-
17.
10