G. GRIGORIȚĂ - Unitate de Credință, Disciplină Canonică Și Identitate Etnică În Diaspora Ortodoxă (2022) (2) - 1

Unitate de credință, disciplină
canonică și identitate etnică

în diaspora ortodoxă.
O analiză din punct de vedere
canonic*
Arhid. Prof. Univ. Dr. George Grigoriță

Consilier Patriarhal
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
a Universității din București
I. Introducere
Î
n Ortodoxia contemporană, diaspora se constituie ca o realitate complexă,
formată din comunități de culturi și limbi diferite, unite însă de aceeași
credință, de aceeași disciplină canonică și de același cult liturgic. Pentru
aceste comunități, create în afara țărilor tradițional ortodoxe începând cu
secolul al XIX-lea, fiecare Biserică Ortodoxă autocefală a înființat parohii
și eparhii, care, uneori, sunt reunite în mitropolii. Astăzi, în diaspora, avem
eparhii sau mitropolii ortodoxe arabe, grecești, slave, bulgare, sârbești sau
românești, care adesea se suprapun în același loc (teritoriu) al unei regiuni sau
* Această prelegere reprezintă dezvoltarea cercetărilor mele despre diaspora orto-

doxă, concretizate deja în următoarele studii: „Diaspora, autonomia bisericească
și autocefalia în viziunea părintelui profesor dr. Liviu Stan. Tradiție și înnoire în
scrierile ecleziologice ale canonistului hunedorean”, în vol. Dreptul canonic în viața
Bisericii. In memoriam preot profesor dr. Liviu Stan (1910-1973). Simpozion națio-
nal, Deva, 7-8 martie 2013, F. Dobrei (ed.), Deva, 2013, pp. 141-159; „La dias-
pora ortodossa: realtà attuali e prospettive per il futuro. Un’analisi dal punto di
vista canonico”, în: Il diritto ecclesiastico, 130 (2019), 3-4, pp. 495-526; „La diáspora
ortodoxa. Realidad actual y perspectiva para el futuro. Un análisis desde el punto
de vista canónico”, în vol. Estatuto jurídico de las iglesias ortodoxas en España: Auto-
nomía, límites y propuestas de „lege ferenda”, Alejandro Torres Gutiérrez (ed.),
Madrid, 2020, pp. 87-124.
219
țări1. Astfel, în același loc există simultan mai mulți ierarhi aparținând unor
Biserici autocefale diferite, deși acest lucru este strict interzis de Canonul
8 al Sinodului I Ecumenic, care a stabilit că „nu trebuie să existe doi ierarhi
în același oraș”2. Mai mult chiar, uneori, în același teritoriu din diasporă,
se suprapun eparhii și/sau mitropolii, organizate etnic, care sunt însă sub
autoritatea aceleiași Biserici autocefale, intrând astfel în contradicție cu
prevederile Canonului 34 Apostolic care impune principiul etnic ca funda-
mental pentru organizarea și funcționarea Bisericii3. Spre exemplu, la Paris,
1
Despre problema diasporei ortodoxe s-au scris până în prezent foarte multe stu-
dii, dintre care menționăm doar câteva dintre cele mai importante: I. Noble, „The
Future of the Orthodox «Diaspora». An Observer’s Point of View”, în: Saint Vla-
dimir’s Theological Quarterly, 60 (2016), pp. 171-188 [în franceză: „L’avenir de la
«diaspora» orthodoxe. Point de vue d’une observatrice”, în: Contacts, 243 (2013),
pp. 477-497]; M. Hämmerli, „Orthodox diaspora? A sociological and theological
problematisation of a stock phrase”, în: International Journal for the Study of the
Christian Church, 10 (2010), 2-3, pp. 97-115; N. Daldas, Le Patriarche œcuménique
de Constantinople et le statut canonique de la „diaspora” orthodoxe grecque de langue
grecque. Le cas de la France, Katérini, 2001; D. Ciobotea, „Problema canonici-
tății și a comuniunii în diaspora ortodoxă”, în: Mitropolia Banatului, 35 (1985),
pp. 102-104; L. Stan, „Diaspora ortodoxă”, în: Biserica Ortodoxă Română, 68 (1950),
pp. 603-617; S. Troitski [С. Троицкий], „О границах распространения права
власти Константинопольской Патриархии на «Диаспору»”, în: Журнал
Московской Патриархии, 11/1947, pp. 34-45 [în engleză: „The Limits of the
Authority of the Patriarch of Constantinople Over the Diaspora”, în: Sourozh, 64
(1996), pp. 33-44]. Pentru o bibliografie selectivă, a se vedea: G. Papathomas,
Essai de bibliographie (ad hoc) pour l’étude des questions de l’autocéphalie, de l’autono-
mie et de la diaspora, Katérini, 2000, pp. 69-105.
2
„ἵνα μὴ ἐν τῇ πόλει δύο ἐπίσκοποι ὦσιν”; „ne in una civitate duo episcopi pro-
bentur existere” [Discipline générale antique (IVe –IXe s.), P.-P. Joannou (ed.), vol.
I.1, Grottaferrata-Roma, 1962, p. 31]. A se vedea și: J. Meyendorff, „One Bishop
in One City”, în: Saint Vladimir’s Theological Quarterly, 5 (1961), pp. 54-62 [în fran-
ceză: „Sommes-nous vraiment l’Eglise unie?”, în: Contacts, 37 (1962), pp. 25-33].
3
Cf. E. Kovalesky, „Analyse du XXXIV canon apostolique”, în: Messa-
ger de l’Exarchat du Patriarche russe en Europe occidentale, 2-3 (1950), pp. 67-75;
P. Rodopoulos, „Ecclesiological Review of the thirty-fourth Apostolic Canon”,
în: Kanon, 4 (1980), pp. 92-99 [în greacă: „Εκκλησιολογικη θεωρησις του
τριακοστου τεταρτου αποστολικου κανονος”, în: Κληρονομια, 11 (1979)
pp. 1-11]; N.A. Zaozersky, „The Exact Meaning and Significance of the 34th
Apostolic Canon”, în: The Theological Herald, 3 (1907), pp. 770-784. A se vedea și:
E. Lanne, „Le canon 34 des apôtres et son interprétation dans la tradition latine”,
220
Unitate de credință, disciplină canonică și identitate etnică...
se află în prezent sediul a două eparhii ale Patriarhiei Moscovei, și anume:

Episcopia de Cherson (Exarhat patriarhal pentru Europa Occidentală), pentru
credincioșii ortodocși ruși din Franța, Elveția, Spania, Portugalia, Marea
Britanie, Belgia, Olanda și Italia, precum și Arhiepiscopia bisericilor ortodoxe
de tradiție rusă în Europa Occidentală, care reunește parohiile ortodoxe de
tradiție ortodoxă rusă din Europa Occidentală. În Statele Unite ale Americii,
Patriarhia Ecumenică are trei eparhii, organizate etnic, care se suprapun
însă pe același teritoriu, și anume: Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă a Americii,
pentru ortodocșii greci, Mitropolia Ortodoxă Ucraineană a Statelor Unite
ale Americii, pentru ortodocșii ucraineni, și Episcopia Ortodoxă Albaneză în
America, pentru ortodocșii albanezi. Practica această recentă din diaspora
ortodoxă unde co-există mai mulți ierarhi într-un loc a fost recunoscută de
Bisericile Ortodoxe autocefale, în unanimitate, ca fiind necanonică, fiind
identificată prin termenul de co-teritorialitate4.
Doctrina canonică ortodoxă, pe baza prescripțiilor Canonului 34
Apostolic, afirmă că etnia5 sau națiunea6 este unul dintre principiile
canonice fundamentale ale organizării Bisericii7. Desigur, principiul
în: Irénikon, 71 (1998), pp. 212-233; B.E. Daley, „Primacy and collegiality in the
fourth century: a note on apostolic canon 34”, în: The Jurist, 68 (2008), pp. 5-21.
4
Chiar și canoniștii greci au recunoscut această gravă problemă canonică:
G. Papathomas, „La relation d’opposition entre Eglise établie localement
et diaspora ecclésiale. L’unité ecclésiologique face à la co-territorialité et à la
multi-juridiction”, în: L’Année Canonique, 46 (2004), pp. 77-99.
5
„ἔθνος – gens, natio”, în B. Hederici, Lexicon Graeco-Latinum et Latino-Graecum,
Roma, 1832, p. 245.
6
„gens – nation=ἔθνος”, în E. Roussos [Ε. Ρουσσος], Λεξιλογιον εκκλησιαστικου
δικαιου τριγλωσσον. Λατινικον δικαιον, Atena, 1949, p. 106.
7
Principiile pentru organizarea și funcționarea Bisericii care se regăsesc în sfin-
tele canoane se numesc „fundamentale, fiindcă ele au fost rânduite de la început,
în lumina învățăturii Mântuitorului Hristos, ca niște coloane de nezdruncinat,
la baza organizației Bisericii, alături de dogme și preceptele morale, iar canonice
li se zice, fiindcă, după o practică neîntreruptă, prin uz, ele au fost stabilite prin
normele, numite canoane, pe care Sfinții Părinți ai sinoadelor ecumenice le-au
legiferat sau le-au confirmat, ca îndreptare cu obligativitate în întreaga Biserică”,
[I. Ivan, „Importanța principiilor fundamentale canonice de organizație și admi-
nistrație, pentru unitatea Bisericii”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, 45 (1969),
p. 155]. Referitor la importanța și aplicarea principiilor canonice fundamentale în
221
etnic nu constituie un principiu exclusiv sau absolut pentru organizarea

unei Biserici autocefale și, prin urmare, poate fi luat în considerare doar
împreună cu celelalte principii canonice fundamentale8. Cu toate acestea,
apartenența etnică este înțeleasă și folosită uneori în mod diferit, dar
interesat, în organizarea diasporei ortodoxe9. Din acest motiv, avem astăzi
în diasporă comunități care aparțin Bisericii-mamă, precum și comunități
care, din diferite motive sau interese, au intrat sub autoritatea altor Biserici
autocefale, chiar dacă acest lucru este interzis de sfintele canoane. În acest
context, unii autori revendică justificat dreptul canonic al fiecărei Biserici
autocefale de a păstori comunitățile lor din diaspora, în timp ce alții pretind
un drept exclusiv doar al Patriarhiei Ecumenice de a păstori întreaga dias-
poră ortodoxă. Această situație contradictorie creează dificultăți majore în
organizarea eclesială a diasporei ortodoxe, precum și în relaționarea ierarhilor
ortodocși cu autoritățile publice din țările în care își desfășoară activitatea.
organizarea și funcționarea Bisericii, a se vedea: P. Bratsiotis, Die Grundprin-

zipien und Hauptmerkmale der Orthodoxen Kirche, Atena, 1938; I. Kaloghiros,
„‘Η ἑνότης ἐν τῇ οἰκουμενικότητι τῆς ’Εκκλησίας κατὰ τὰς θεμελιώδεις
ἐκκλησιαστικὰς ἀρκὰς”, în: Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς, 42 (1959), pp. 480-498;
L. Stan, „Περι των θεμελιωδων κανονικων αρχων της Ορθοδοξιας”, în:
Θεολογια, 39 (1968), pp. 5-18 [în limba română: „Despre principiile canonice
fundamentale ale Ortodoxiei”, în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, București,
2010, pp. 18-25]; N. Dură, „Principiile canonice, fundamentale, de organizare și
funcționare a Bisericii Ortodoxe și reflectarea lor în legislația Bisericii Ortodoxe
Române”, în: Mărturie Ortodoxă, 6 (1987), pp. 127-144 [republicat în: Revista de
Teologie Sfântul Apostol Andrei, 5 (2001), pp. 129-140]; I.N. Floca, Drept canonic
ortodox, vol. I, București, 1990, pp. 191-205.
8
Cf. I. Ivan, „Etnosul-neamul, temei divin și principiu fundamental canonic al
autocefaliei bisericești”, în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
1885-1985, București, 1987, pp. 186-201; T. Nikolaou, „The Term ἔθνος (Nation)
And Its Relevance for the Autocephalous Church”, în: Greek Orthodox Theological
Review, 45 (2000), pp. 453-478 [în germană: „Der Begriff ἔθνος (Nation) in sei-
ner Bedeutung für das Autokephalen der Kirche”, în: Orthodoxes Forum, 14 (2000),
pp. 5-23]; I.V. Leb, „Die Nation im orthodoxen Christentum”, în vol. Orthodoxe The-
ologie zwishen Ost und West. Festchrift für Prof. Theodor Nikolau, K. Nikolakopoulos,
A. Vletsis, V. Ivanov (eds), Frankfurt am Main, 2002, pp. 277-291.
9
Cf. V. Roudometof, „Orthodox Christianity as a transnational religion: theore-
tical, historical and comparative considerations”, în: Religion State and Society, 43
(2015), 3, pp. 1-17.
222
Pe de altă parte, aceste comunități ortodoxe din diaspora, chiar

dacă devin mai consistente și mai mature din punct de vedere eclesial,
inclusiv prin obținerea unui nivel maximal de recunoaștere juridică din
partea statului în care este organizată și funcționează, nu își pot urma
dezvoltarea normală în Biserici autonome sau autocefale, mai ales că
nu există încă un acord în cadrul Ortodoxiei cu privire la modul de
acordare și recunoaștere a autonomiei10 și autocefaliei11, și nici cu privire
la modul de pastorație a acestor Biserici locale12. În plus, pare imposibil,
în prezent, de sperat într-o inculturare reală a Ortodoxiei în diaspora,
în sensul dezvoltării unor Biserici locale autohtone autonome și/sau
autocefale, deoarece în aceste comunități se promovează foarte intens
caracterul național profund al Bisericii-mamă și se manifestă puțină
disponibilitate de deschidere către cultura și limba locală. Totodată,
sfintele canoane statuează unitatea Bisericii manifestate într-un loc,
indiferent care ar fi acesta, și îndatorează autoritatea eclesială ca res-
ponsabilă pentru obținerea și menținerea acesteia13. Rezultă, deci, ca
necesară o analiză canonică a acestei realități complexe și nebuloase a
Ortodoxiei contemporane, cu indicarea provocărilor actuale și perspec-
tivelor de viitor ale diasporei ortodoxe.
10
A se vedea: G. Grigoriță, L’autonomie ecclésiastique selon la législation canonique
actuelle de l’Eglise orthodoxe et de l’Église catholique. Étude canonique comparative,
Roma, 2011, pp. 13-215.
11
Potrivit teologiei canonice ortodoxe, autocefalia indică doar independența admi-
nistrativă a unei Biserici locale, care are îndatorirea de a păstra unitatea dogmatică,
canonică și liturgică cu întreaga Ortodoxie. Astfel, termenul autocefal identifică
o Biserică locală ce nu mai este dependentă din punct de vedere administrativ
de Biserica-mamă și are dreptul de a-și alege în mod liber propriul întâistătător
(πρωτος – primus), care este de obicei ierarhul care rezidă în capitala statului în
care respectiva Biserică este organizată și funcționează. Pentru detalii, a se vedea:
G. Grigoriță, „Autocefalia în Biserica Ortodoxă. Studiu canonic”, în vol. Autoce-
falia: libertate și demnitate, pp. 65-82.
12
Cf. I. Zizioulas, „Orthodox Diaspora: Facing a Canonical Anomaly”, în: Kanon,
22 (2012), pp. 1-11.
13
P. L’Huillier, „L’Unité de l’Eglise au plan local dans la diaspora”, în: Contacts,
30 (1978), pp. 399-409.
223
II. Biserica Ortodoxă – o comuniune sinodală de Biserici autocefale
Biserica Ortodoxă este o comuniune sinodală de Biserici locale autoce-

fale, care mențin o strânsă interdependență dogmatică, canonică și liturgică.
De fapt, teologia ortodoxă vorbește doar de Biserici locale sau de Biserici
înființate într-un anumit loc (teritoriu), deoarece, potrivit doctrinei canonice
ortodoxe, fiecare Biserică locală este cu adevărat „catolică” (κατολική), adică
posedă toate mijloacele necesare pentru a aduce poporul lui Dumnezeu la
mântuire. Trebuie reiterat că, pentru ortodocși, cuvântul κατολική, care se
găsește în articolul al nouălea din Simbolul de credință niceo-constantinopolitan,
provine din grecescul καθ’ὅλου și înseamnă integritate în sens intensiv14. De
fapt, Biserica Ortodoxă urmează doctrina Sf. Chiril al Ierusalimului (†386),
care afirmă că „Biserica se numește catolică [...] pentru că învață în mod
integral (κατολικῶς) și fără omisiune toate dogmele [...] pe care le îngrijește
și le tămăduiește în mod catolic (complet)”15. Pentru ortodocși, adjectivul
„catolic” asociat termenului „Biserică” indică o valoare calificativă, deoarece
extinderea cantitativă și spațială este doar o consecință și o manifestare a
acestei integrități interioare. Din acest motiv, teologia ortodoxă afirmă că,
dacă o comunitate sau o Biserică locală se separă de Biserică, aceasta va
rămâne totuși un trup integru și incoruptibil. Biserica – potrivit teologiei
ortodoxe – nu este o sumă sau o comuniune a diferitelor sale părți, ci fiecare
Biserică locală care respectă învățătura de credință și principiile canonice
fundamentale, în însăși ființa sa, în structura sa, este pleroma catolică16. Cu
alte cuvinte, fiecare Biserică locală este cu adevărat Biserică în măsura în
care învață și trăiește sacramental ceea ce ne-a învățat Mântuitorul nostru
Iisus Hristos. În consecință, terminologia ortodoxă nu acceptă intruziuni
adjectivale în denumirile Bisericilor locale, ci afirmă că formula corectă
este cea care urmează modelului paulin.
14
N. Chițescu, „Sobornicitatea Bisericii”, în: Studii Teologice, 7 (1955), 3-4,
p. 159. Pentru detalii, a se vedea: D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2,
București, 2003, pp. 192-300; J.C. Larchet, L’Eglise, Corps du Christ, vol. 1, Paris,
2012, pp. 37-57.
15
PG 33, 1044.
16
Cf. D. But-Căpușan, „Sobornicitatea Bisericii – universalitate și comuniune”,
în: Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, 45 (2000), pp. 197-207.
224
II.1. Sinodalitate, întâietate și autocefalie în Ortodoxie
a. Sinodalitate, autocefalie și comuniune eclesială
Prin „sinodalitate” (συνοδικότης), care derivă din grecescul σύνοδος17,

teologia ortodoxă înțelege orice mod de conducere bisericească ce urmează
modelul sinodal, care constituie „forma autentică de conducere eclesiastică
voită de Hristos și pusă în aplicare din epoca apostolică”18 și care implică
participarea activă, atât a clerului și a laicilor19, cât și a monahilor20, la viața
Bisericii21. Sinodalitatea în Ortodoxie este, de fapt, comuniunea Bisericilor
locale autocefale, realizată responsabil în unitate și libertate deodată. În
fiecare Biserică autocefală, responsabilitatea unității se manifestă deodată
dogmatic (mărturisirea aceleiași învățături de credință), canonic (aplicarea
și respectarea aceleiași discipline canonice în organizare și funcționare)
și cultic (respectarea aceleiași rânduieli liturgice). Totodată, în fiecare
Biserică autocefală, responsabilitatea libertății se concretizează în principal
prin organizare etnică și autonomie administrativă maximală22. În acest
fel, menținerea de către fiecare Biserică autocefală a unității dogmatice,
canonice și cultice constituie, în fapt, baza libertății sale de a se organiza
etnic și de a beneficia de autonomie eclesială maximă.
17
Din punct de vedere etimologic, cuvântul sinod – σύνοδος, compus din prepo-
ziția σύν (împreună, toți împreună) și substantivul ἡ ὁδός (drum, cale, potecă),
înseamnă „împreună pe aceeași cale”. A se vedea: A. Lumpe, „Zur Geschichte des
Wortes Synodus in der antiken Gräzität”, în: Annuarium Historiae Conciliorum, 6
(1974), pp. 40-53; F.J. Schmale, „Synodus, synodale concilium, concilium”, în:
Annuarium Historiae Conciliorum, 8 (1976), pp. 80-103.
18
N. Dură, Le régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire,
œcuménique du Ier millénaire, București, 1999, p. 266.
19
Referitor la rolul laicilor în Biserică, a se vedea: L. Stan, Mirenii în Biserică.
Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939.
20
A se vedea: N. Dură, „Monahii, al treilea element constitutiv al Bisericii. Norme
și rânduieli canonice privind organizarea și disciplina vieții monahale”, în: Biserica
Ortodoxă Română, 122 (2003), 7-12, pp. 469-483.
21
D. Stăniloae, „Natura sinodicității”, în: Studii Teologice, 29 (1977), pp. 605-614;
L. Stan, „Despre sinodalitate”, în: Studii Teologice, 21 (1969), pp. 155-163.
22
PF Daniel, Patriarhul României, „Autocefalia bisericească: unitate de cre-
dință și libertate de conducere”, în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 11-17.
225
Astfel înțeleasă, sinodalitatea este unul dintre principiile eclesiologice

fundamentale stabilite de Hristos și aplicate de Apostolii Săi în Sinodul
Apostolic, care a fost, de fapt, primul sinod al Bisericii și care se constituie
ca paradigmă pentru aplicarea concretă a principiului sinodal în viața
Bisericii23. De fapt, atunci când s-au reunit în primul sinod, Apostolii
împreună cu prezbiterii din Ierusalim au discutat și au hotărât în Duhul
Sfânt despre impunerea unor obligații, în raport cu prescripțiile locale ale
legii iudaice, celor care, din neamuri, veneau la noua credință, stabilind astfel
că, în Biserică, nu există autorități primațiale, ci deciziile se iau întotdeauna
împreună și se aplică unitar. Deși în timpul vieții lor au desfășurat și acti-
vități personale foarte importante (de exemplu, au scris personal scrisori
către primele comunități creștine în care au dat dispoziții de autoritate),
Sfinții Apostolii au acționat întotdeauna sinodal în problemele care priveau
întreaga Biserică, indicând sinodalitatea ca principiu fundamental pentru
organizarea și funcționarea Bisericii. Mai mult, sinodalitatea – cheia de
boltă a organizării și funcționării Bisericii – a fost, de asemenea, afirmată
și confirmată în mod clar de sfintele canoane24. Mai precis, doctrina cano-
nică ortodoxă atestă că primul organism sinodal de autoritate confirmat
de sfintele canoane a fost sinodul mitropolitan (Can. 4, 5 și 6 ale Sinodului
I Ecumenic)25. De aici concluzia că sinodul și forma de organizare sinodală
sunt specifice organizării și funcționării Bisericii din primul mileniu creștin.
Trebuie însă precizat că sinodalitatea Bisericii Ortodoxe nu este analogă
cu „colegialitatea” Bisericii Romano-Catolice, deoarece „sinod și conciliu
sunt doi termeni care exprimă aceeași noțiune și aceeași realitate, dar două
concepții diferite”26. Mai exact,
23
N. Dură, „Le concile des Apôtres, prototype de tous les conciles, modèle de la
synodalité orthodoxe”, în: La Lumière du Thabor, 49-50 (2003), pp. 61-84.
24
Pentru o prezentare detaliată a modului sinodal de organizare a Bisericii în pri-
mul mileniu creștin, a se vedea: N. Dură, Le régime de la synodalité...
25
Pentru detalii privind sistemul mitropolitan de organizare eclesială, a se
vedea: P. Ghidulianov [П. Гидуляновъ], Митрополиты въ первые три века
христианства, Moscova, 1905; G.I. Soare, Mitropolia în dreptul canonic ortodox,
București, 1939; „Sistemul mitropolitan în dreptul canonic ortodox”, în: Raze de
lumină, 10 (1938), pp. 104-143; E. Herman, „Appunti sul diritto metropolitico
nella Chiesa bizantina”, în: Orientalia Christiana Periodica, 13 (1947), pp. 522-550.
26
N. Dură, Le régime de la synodalité…, p. 107.
226
„pentru Biserica latină, termenul de Synodus, în pofida tradiției străvechi

prin care Sinoadele Ecumenice erau numite în acest mod (Conciliul
Vatican II a folosit și el această expresie de mai multe ori), a fost, mai
târziu, uzitat pentru a denumi reuniunile eclesiastice convocate pentru
a delibera asupra unor Biserici particulare, mai ales în sfera diecezană,
deosebindu-se și din punct de vedere tehnic de expresia Concilium.
Astfel, în Codex Iuris Canonici din 1917, Can. 222-229 erau dedicate
Conciliului Ecumenic (Concilium Oecumenicum), Can. 281-292 Conciliilor
Plenare și Provinciale (Concilia Plenaria et Provincialia), în timp ce Can.
356-362 reglementau Sinodul diocesan (Synodus Diocesana), convocat de
Episcopul diecezan și în care acesta este singurul legislator. În Codex
Iuris Canonici din 1983, terminologia rămâne aproape neschimbată:
este vorba de Conciliul Ecumenic în canoanele dedicate Colegiului
Episcopilor (Can. 337-341), în timp ce Can. 439-446 sunt dedicate
Conciliilor particulare, iar Can. 460-468 sunt pentru Sinodul Diocesan”27.
În plus, observăm și faptul că, potrivit eclesiologiei ortodoxe, Sinodul,

deși este prezidat de un întâistătător (πρῶτος – primus)28, impune
27
M.C. Bravi, Il Sinodo dei Vescovi. Istituzione, fini e natura. Indagine teologico-
giuridica, Roma, 1995, pp. 124-125, n. 10. În plus, termenul „συνέδριον, dans son
usage patristique, est synonyme de σύνοδος, dont chacun sait qu’il répond au latin
concilium, ce qui montre bien l’embarras du traducteur alexandrin des lettres papales
devant le terme juridique de collège, pour lequel la langue classique ne connaissait
pas de correspondant grec général (d’où la transcription κολλήγιον, attestée par
les inscriptions). Un meilleur équivalent du collegium des lettres romaines se trouve
dans le décret éphésien qui dépose Nestorius en le déclarant étranger à tout le
«συλλόγου ἱερατικοῦ» (une expression que les versions latines du VIe siècle
rendent, conformément à l’étymologie, par collegio sacerdotali). C’est d’ailleurs le
terme σύλλογος que les théologiens orthodoxes grecs actuels ont spontanément
retrouvé pour traduire le collegium de la constitution Lumen Gentium (en même
temps qu’ils forgeraient le néologisme συλλογικότης pour collegialitas). Ce faisant,
ils avaient conscience d’exprimer une catégorie catholique romaine inconnue de leur
ecclésiologie traditionnelle; comme ils l’ont justement souligné, la collégialité du IIe
concile du Vatican ne coïncide pas avec la synodalité de l’ecclésiologie orthodoxe”
[A. De Halleux, „La collégialité dans l’Eglise ancienne”, în: Revue Théologique de
Louvain, 24 (1993), pp. 435-436]. A se vedea și: E. Besson, „La synodalité dans
l’Eglise catholique romaine”, în: Eastern Canon Law, 6 (2017), pp. 109-158.
28
În limba română, cuvântul πρῶτος din sfintele canoane a fost tradus în limbajul
teologic prin întâistătător, care nu surprinde însă întreaga responsabilitate a acestei
227
egalitatea fundamentală a ierarhilor care îl compun, indiferent de titlul lor

administrativ (episcop, arhiepiscop, mitropolit, papă, patriarh sau catolicos), în
timp ce, în eclesiologia catolică, Colegiul Episcopilor presupune întotdeauna
un primat (primatus) care să îi garanteze existența29.
În Biserica Ortodoxă, cea mai înaltă autoritate este Sinodul de
ierarhi prezidat de întâistătătorul (πρῶτος – primus) său, adică de cel
dintâi dintre ierarhii care sunt membri ai respectivului sinod. Validitatea
deciziilor unui sinod nu este garantată nici de numărul și nici de originea
celor care îl compun, ci de căutarea sinceră a adevăratei tradiții apostolice
de către ierarhii reuniți, cu dorință loială și cu frică de Dumnezeu. Astfel,
sinoadele hotărăsc cu ajutorul Duhului Sfânt, și nu ca reprezentante și
deținătoare de putere ale pleromei eclesiale. Pe de altă parte, potrivit doc-
trinei canonice ortodoxe, Bisericile locale nu primesc pasiv sau automat
deciziile unui sinod regional, național sau ecumenic30, ci acestea decid
responsabil și comunional asupra validității oricărei decizii sinodale,
având posibilitatea să o accepte sau să o respingă motivat. Procesul de
receptare a unei decizii aprobate de un sinod necesită o discuție activă,
responsabilă și asumată în cadrul fiecărei Biserici locale. Prin urmare,
receptarea deciziilor unui sinod necesită nu doar promulgarea oficială
a acestora de către autoritățile eclesiastice, ci și receptarea lor de către
teologi, clerici, monahi și laici. Pleroma comunității eclesiastice locale
slujiri arhierești și nici dinamica acesteia, întrucât are o oarecare conotație statică.
Din acest motiv, consider ca fiind mai potrivită folosirea expresiei de protoierarh sau
a celei de întâislujitor pentru traducerea în limba română a termenului canonic de
πρῶτος, pentru că astfel se exprimă mai complet responsabilitatea întâiului ierarh al
sinodului unei Biserici autocefale.
29
Pentru o analiză canonică a diferenței dintre întâietate și primat, a se vedea:
G. Grigoriță, „Precedence vs. Primacy in the Church: a canonical approach”, în:
Teologia, 22 (2018), 2, pp. 9-36.
30
Este bine-cunoscut faptul că unele sinoade din primul mileniu, chiar dacă s-au
autointitulat „ecumenice”, au fost ulterior condamnate, rămânând în istorie chiar
sub denumirea de „latrocinium” [S. Acerbi, „Eterodossia e coercitio imperiale nei
Concili Ecumenici del V secolo”, în: Gerión, 24 (2006), 1, pp. 355-370]. A se vedea
și: V. Peri, „I criteri per l’ecumenicità nei concili antichi”, în: Annuarium Historiae
Conciliorum, 35 (2003), pp. 5-24.
228
este, astfel, direct și responsabil implicată în procesul de receptare a

deciziilor luate de un sinod31.
În ceea ce privește sinoadele ecumenice, autoritatea lor se bazează pe
asistența Duhului Sfânt și pe conformitatea lor cu Tradiția eclesială. Din
acest motiv, deciziile fiecărui sinod se bucurau de autoritate formală din
momentul în care respectau aceste două criterii, ceea ce aducea cu sine și
receptarea lor de către fiecare Biserică locală și apoi de către întreaga Biserică.
Totodată, trebuie subliniat faptul că Biserica Ortodoxă nu a recunoscut
sau instituționalizat niciodată organismele sale de conducere, sinodale sau
individuale, ca fiind infailibile, întrucât infailibilitatea aparține exclusiv
Bisericii32. Pentru ortodocși, Biserica este singura infailibilă, și nu unul
sau altul dintre organismele sale (sinodale sau personale)33. Într-adevăr,
în Ortodoxie, noțiunea de „infailibilitate” a Bisericii a fost formulată ca
răspuns la dogma catolică a infailibilității (infallibilitas) Papei de la Roma
în materie de credință și etică, care a fost adoptată în Occident în 1870. În
timp ce în Biserica Catolică garantul infailibilității este Episcopul Romei,
în Biserica Ortodoxă acest garant este reprezentat de duhul sinodal al
întregului „popor al lui Dumnezeu”, adică de întreaga Biserică34.
Revenind la relația dintre unitate și libertate, trebuie menționat că teo-
logia ortodoxă afirmă că, în timpul creației omului, Dumnezeu îi servește
omului drept model în ceea ce privește chipul și asemănarea; în același mod,
31
Cf. L. Stan, „Despre «recepția» în Biserică a hotărârilor Sinoadelor ecumenice”,
în: Studii Teologice, 17 (1965), pp. 395-401 [în engleză: „Concerning the Church’s
Acceptance of the Decisions of Ecumenical Synods”, în vol. Councils and the Ecu-
menical Movement, Genève, 1968, pp. 68-75]; H. Alfeyev, „The Reception of the
Ecumenical Councils in the Early Church”, în: St. Vladimir’s Theological Quarterly,
47 (2003), pp. 413-430.
32
Cf. P. L’Huillier, „The Development of the Concept of an Ecumenical Coun-
cil (Fourth – Eight Centuries)”, în: Greek Orthodox Theological Review, 36 (1991),
pp. 243-262.
33
Pentru detalii, a se vedea: N. Afanassieff, „L’infaillibilité de l’Eglise du point
de vue d’un théologien orthodoxe”, în vol. L’infaillibilité de l’Eglise. Journées
œcuméniques de Chevetogne 25-29 September 1961, O. Rousseau (ed.), Chevetogne,
1962, pp. 183-201.
34
H. Alfeyev, Le mystère de la foi. Introduction à la théologie dogmatique orthodoxe,
Paris, 2001, p. 119, n. 9.
229
atunci când Iisus vorbește despre unitatea Bisericii, nu ia drept model al

acestei unități vreun sistem din această lume, ci însăși viața care există în
Dumnezeu și care se dezvăluie în comuniunea trinitară (κοινωνία). Or,
potrivit aceleiași teologii, unitatea trinitară nu derivă dintr-un principiu
de subordonare a tuturor față de unul, ci din locuirea spirituală reciprocă
sau din dăruirea reciprocă. Există, desigur, o ordine în cadrul comuniunii,
datorită distincției Persoanelor care își păstrează identitatea, chiar și în
uniunea lor cea mai perfectă și supremă. Cu toate acestea, această ordine
nu anulează egalitatea Persoanelor, consubstanțialitatea lor și plinătatea
fiecăreia dintre ele, care este în același timp plinătatea tuturor. Dacă, în
Sfânta Treime, Tatăl prezidează comuniunea, orice decide sau face o face
în acord cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Tot ceea ce are, dăruiește Fiului și
Sfântului Duh, Care la rândul lor, se dăruiesc Tatălui35. Această perihoreză
(περιχώρησις) trinitară revelată în istoria mântuirii are două dimensiuni
constitutive fundamentale: unitatea și libertatea, fără de care comuniunea
nu este autentică. Unitatea Bisericii este, așadar, temeluită pe comuniunea
vieții trinitare, comunicată de Duhul Sfânt celor care cred în Hristos
pentru a obține comuniunea cu Tatăl36. Viața trinitară este, așadar, atât
sursa, cât și modelul comuniunii eclesiale: „ca toți să fie una, după cum
Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una,
ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).
Prin urmare, așa cum în cadrul Sfintei Treimi Persoanele sunt egale și
consubstanțiale, tot așa Ortodoxia este înțeleasă ca o comuniune de Biserici
locale, egale și „consubstanțiale”, adică fiecare în parte și toate împreună
având aceeași plinătate în adevărul de credință, în disciplina canonică
și în viața sacramentală. Din acest motiv, fiecare Biserică autocefală are
îndatorirea de a păstra unitatea dogmatică, canonică și cultică cu întreaga
Ortodoxie. Mai mult, așa cum în Sfânta Treime Persoanele sunt distincte
și egale, tot așa Biserica este compusă din Biserici locale care sunt egale și
distincte din punct de vedere administrativ, adică autocefale (cel mai înalt
35
Pentru detalii, a se vedea: D. Stăniloae, „Relațiile treimice și viața Bisericii”, în:
Ortodoxia, 16 (1964), 4, pp. 503-525.
36
D. Ciobotea, „L’Eglise, mystère de communion et de la liberté”, în: Unité chréti-
enne, 80 (1985), pp. 77-78.
230
grad de autonomie eclesială este autocefalia), și niciuna dintre ele și niciun

ierarh nu poate pretinde că are vreo putere asupra altor Biserici locale
sau ierarhi37. Pentru eclesiologia ortodoxă, autocefalia este, de asemenea, o
expresie concretă a înțelegerii ortodoxe a comuniunii eclesiale ca unitate
și libertate a Bisericilor în relație una cu cealaltă38.
Același regim sinodal se aplică pentru fiecare Biserică autocefală,
deoarece catolicitatea39 sa se bazează pe egalitatea sa fundamentală cu
Bisericile aflate în comuniune, indiferent de mărimea, importanța sau
vechimea lor. Acest lucru se datorează faptului că, în teologia ortodoxă,
catolicitatea sau sobornicitatea nu este înțeleasă și trăită ca o simplă unitate,
ci ca un tip special de unitate. Unitatea poate fi a unui întreg în care păr-
țile constitutive nu se disting sau unitatea unui grup menținut la un loc
printr-o comandă externă care integrează părțile componente ori o unitate
între entități uniforme vecine. Catolicitatea ortodoxă sau sobornicitatea se
deosebește însă de simpla unitate logică, pentru că ea este un tip special
de unitate, și anume ea este înțeleasă și trăită ca unitate în comuniune40.
De aici concluzia că un ierarh nu poate fi niciodată subordonat unui alt
37
Cf. PF Daniel, Patriarhul României, La Joie de la fidelité, Paris, 2009,
pp. 210-217. A se vedea și: S. Șelaru, „Une analogie qui n’est pas sans valeur. Vérité
et limites des certaines parallèles théologiques appliquées à la fonction primatiale
de l’Eglise”, în vol. La primauté et les primats. Enjeux ecclésiologiques, S. Șelaru,
P. Vlaicu (eds), Paris, 2015, pp. 55-69.
38
D. Ciobotea, „L’Eglise, mystère de communion et de la liberté”, p. 80.
39
J. H. Erickson, „Las Iglesias locales y la Catolicidad: Una perspectiva Orto-
doxa”, în vol. Iglesias locales y Catolicidad. Actas Coloquio Internacional, Salamanca,
2-7 Abril 1991, H. Legrand, J. Manzanares, A. García y García (eds), Sala-
manca, 1992, pp. 653-677. În tradiția slavă, termenul grecesc κατολική din arti-
colul al nouălea al Simbolului de credință niceo-constantinopolitan a fost tradus prin
соборность (sobornost), care desemnează astfel catolicitatea Bisericii, insistându-se
însă asupra sensului de comuniune, deoarece în slavonă termenul собор (sobor)
înseamnă adunare sau sinod. Pentru mai multe detalii, a se vedea: G. Cioffari, „La
sobornost’ nella teologia russa. La visione della chiesa negli scritti ecclesiastici della
prima metà del XIX secolo”, în: Nicolaus, 5 (1977), pp. 259-324; H.J. Ruppert,
„Das Prinzip der Sobornost’ in der Russichen Orthodoxie”, în: Kirche im Osten, 16
(1973), pp. 22-56.
40
D. Stăniloae, „Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii”, în: Ortodoxia, 19 (1967),
1, p. 39.
231
ierarh, întrucât ierarhii sunt întotdeauna în comuniune și doar așa pot

să își exercite slujirea arhierească proprie. Toate distincțiile create de
diferitele titluri administrative (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh,
papă sau catolicos) nu afectează egalitatea esențială a ierarhilor între ei în
ceea ce privește slujirea arhierească și, prin urmare, niciun ierarh nu are
autoritate imediată asupra altui ierarh. Autoritatea superioară ierarhilor
este doar sinodul Bisericii autocefale în care aceștia sunt membri, și
hotărârile acestuia sunt cele pe care ierarhii sunt îndatorați să le respecte
și să le aducă la îndeplinire. Pe de altă parte, niciun ierarh nu poate exista
singur, izolat, ci doar în comuniune deplină cu alți ierarhi, adică integrat
într-un sinod al unei Biserici autocefale.
Rezultă, așadar, că organizarea eclesială bazată pe autocefalie și pe
sinodalitate derivă din noțiunea de comuniune (κοινωνία): Bisericile locale
autocefale, prin existența lor diversă, constituie în fapt adevărata realitate
a Bisericii Una, răspândită în tot universul, în măsura în care acestea sunt
în comuniune între ele.
b. Sinodalitate, întâietate și autocefalie în sfintele canoane
Primul canon care abordează relația dintre principiile autocefaliei și

sinodalității este faimosul Canon 34 Apostolic, care afirmă că:
„ierarhii fiecărei națiuni (ἔθνους) trebuie să cunoască cine dintre ei

este primul (πρῶτον) și să-l considere ca fiind capul lor (κεφαλήν)
și să nu facă nimic important fără încuviințarea (γνώμης) acestuia;
fiecare să facă numai acele lucruri care privesc eparhia (παροικίᾳ) sa
și satele care depind de ea. Totodată, și acela (întâistătătorul) să nu
facă nimic fără încuviințarea (γνώμης) celorlalți (ierarhi); căci, doar
astfel, va fi unanimitate și va fi preamărit Dumnezeu: Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh”41.
41
„Τοὺς ἐπισκόπους ἑκάστου ἔθνους ειδέναι χρὴ τὸν ἑαυτῶν πρῶτον, καὶ
ἡγεῖσθαι αὐτὸν ὡς κεφαλήν, καὶ μηδέν τι πράττειν περιττὸν ἄνευ τῆς ἐκείνου
γνώμης, ἐκεῖνα δὲ μόνον πράττειν ἕκαστον, ὅσα τῇ αὐτοῦ παροικίᾳ ἐπιβάλλει
καὶ ταῖς ὑπ᾽ αὐτὴν χώραις. ᾽Αλλὰ μηδὲ ἐκεῖνος ἄνευ τῆς πάντων γνώμης ποιείτω
232
Potrivit acestui canon, precum și Canonului 9 al Sinodului de la

Antiohia, condiția de bază ca un ierarh să fie primul este ca acesta să fie
recunoscut de ierarhii sinodului din care face parte. Cea de-a doua condiție
este ca, după ce este (re)cunoscut, primul dintre ierarhi (πρῶτος – primus –
întâistătător) să fie și să rămână într-o continuă comuniune cu ierarhii
sinodului său. Iată, deci, imaginea clară și precisă a întâietății integrate
în sinodalitate: întâiul dintre ierarhi, deși recunoscut drept cap, nu există
niciodată fără sinodul său de ierarhi, căci niciodată un cap nu există fără
corpul său42. Mai mult, este evident că acest canon specifică în mod clar că
ne aflăm în fața unei totale interdependențe, a unei reciprocități între „toți
ierarhii” și „primul” (πρῶτος – primus) dintre ierarhi, pe de o parte, și între
„primul” și „toți ierarhii”, pe de altă parte. Într-adevăr, deși „primul” ierarh
este „capul” (κεφαλήν), el se bucură de acest statut canonic doar atunci când
se află într-un context clar sinodal. Și, tocmai din cauza acestei relații de
dependență reciprocă, teologia ortodoxă afirmă întotdeauna că nu există
posibilitatea de a stabili relații de subordonare între diferiți ierarhi sau între
funcții episcopale43. Aceasta este, așadar, cea mai clară imagine a relației
dintre sinodalitate și autocefalie și a aplicării ei practice în Biserica Ortodoxă.
Cheia eclesiologiei ortodoxe se găsește, așadar, explicit exprimată în
aceste canoane, unde relația dintre autocefalie și sinodalitate este explicată
după cum urmează: „va fi unanimitate” și, în același timp, „va fi preamărit
Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”, cu condiția ca întâistătătorul
unei Biserici locale, organizată într-un cadru etnic bine definit, „să nu
facă nimic fără încuviințarea” tuturor ierarhilor acelei Biserici, iar acești
ierarhi „să nu facă nimic important” în eparhiile lor „fără încuviințarea”
întâistătătorului lor. Prin urmare, nu numai spiritul de armonie, ci și
τι· οὕτω γὰρ ὁμόνοια ἔσται καὶ δοξασθήσεται ὁ πατὴρ καὶ ὁ υἱὸς καὶ τὸ ἅγιον
πνεῦμα” (Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, G.A. Ralli, M. Potli [Γ.Α.
Ραλλη, Μ. Ποτλη] (eds), vol. I, Atena, 1852, p. 97).
42
D. Cobzaru, „Le texte du canon 34 apostolique et l’émergence de l’évêque pro-
tos mentionnée par ce canon”, în vol. La primauté et les primats. Enjeux ecclésiolo-
giques, S. Șelaru, P. Vlaicu (eds), pp. 125-147.
43
G. Grigoriță, „Le concept de la primauté dans l’Eglise et son rôle dans la syno-
dalité. Les prescriptions des saints canons et les réalités ecclésiales actuelles”, în:
Kanon, 25 (2019), pp. 125-175.
233
doxologia liturgică a Sfintei Treimi nu se pot realiza într-o Biserică auto-

cefală – chiar dacă este organizată într-un cadru etnic și geografic foarte
precis – fără ca toți ierarhii acesteia să acționeze sinodal44. În consecință,
autocefalia nu reprezintă o categorie sau un principiu canonic absolut, ci
ea există doar în cadrul sinodalității, deoarece autocefalia și sinodalitatea
sunt unite ontologic și se aplică practic doar împreună. Din acest motiv,
doctrina canonică ortodoxă afirmă că autocefalia nu poate fi niciodată
revendicată, acordată sau recunoscută în afara sinodalității45.
În plus, Canonul 34 Apostolic prescrie și un alt principiu funda-
mental al organizării eclesiale, și anume principiul etnic sau național. Deși
textul canonului spune clar că ierarhii „fiecărei națiuni” (ἑκάστου ἔθνους)
trebuie să știe cine este cel dintâi dintre ei și trebuie să-l considere capul
lor, iar termenul ἔθνους înseamnă „etnie” sau „națiune”, au existat și
încă mai există autori ortodocși care au încercat să schimbe sensul acestui
cuvânt grecesc, pretinzând că acesta ar trebui tradus prin „teritoriu”46 sau
„populație locală”47. Autorii care susțin o astfel de teorie aparțin, de obicei,
mediului eclesial elen sau sunt teologi aflați sub autoritatea Patriarhiei
Ecumenice. Scopul real al acestei traduceri tendențioase este de a nega
existența principiului etnic stabilit de sfintele canoane pentru a atribui
injust Patriarhiei Ecumenice o autoritate artificială, inventată, asupra
întregii diaspore ortodoxe48. Chiar și astăzi, în unele manuale grecești de
44
N. Dură, Le régime de la synodalité, p. 833.
45
Cf. G. Grigoriță, „Autocefalia în sinodalitate. Autonomia eclezială în Biserica
Ortodoxă din punct de vedere canonic”, în: Biserica Ortodoxă Română, 130 (2010),
1, pp. 229-259.
46
Mai precis, „à partir du XIIe siècle, les canonistes byzantins se sont efforcés de
changer le texte original du canon 34e apostolique, en remplaçant le mot «ethnos»
par «territoire». Par exemple, Zonara (XIIIe siècle) a remplacé le mot «ἔθνους»
par «ὅρῶν». […] Malheureusement, l’interprétation tendancieuse de Zonara fut
reprise en notre siècle par des canonistes du patriarcat de Constantinople pour
argumenter ses prétentions de juridiction, tant sur la mission universelle, que sur la
diaspora” (N. Dură, Le régime de la synodalité, p. 416).
47
E. Kovalesky, „Analyse du XXXIV canon apostolique”, în: Messager de l’Exar-
chat du Patriarche russe en Europe occidentale, 2-3 (1950), p. 69, n. 4.
48
Cf. N. Corneanu, „La diaspora et les Eglises-mères”, în: Romanian Orthodox
Church, 11 (1981), pp. 52-57.
234
Drept bisericesc, cuvântul ἔθνους este tradus prin „eparhie” (επαρχία)49,

deoarece, spun autorii, termenul ἔθνους ar reprezenta doar „o regiune
administrativă a unei provincii eclesiastice”50 (sic!). Aceste inițiative
meschine de traducere interesată a termenului ἔθνους nu au fost însă
receptate în Ortodoxie, ci Biserica a menținut continuu ca fundamental
pentru organizarea și funcționarea ei principiul etnic sau național.
În ceea ce privește organizarea Bisericii, sfintele canoane prevăd
că eparhiile se reunesc în mitropolii, care, la rândul lor, pot forma un
patriarhat, iar eparhiile, care prezintă caracteristici particulare (sociale,
istorice sau politice), primesc de obicei titlul de arhiepiscopie. Prin urmare,
Biserica este înțeleasă ca o comuniune de Biserici locale, fiecare cu pro-
priul titlu administrativ și cu un grad de autonomie eclesiastică specific,
care poate tinde până la autocefalie. Pentru unele scaune episcopale, din
cauza importanței politice a orașului în care își au reședința, autoritatea
sinodală a Bisericii le-a recunoscut o „întâietate de onoare” (πρεσβεῖα
τῆς τιμῆς51, după cum spune Canonul 3 al celui de-Al Doilea Sinod
Ecumenic) printre celelalte scaune sau „întâietatea de onoare” în ordinea
(ταξις) de precedență a Bisericii52.
Din punct de vedere etimologic, expresia πρεσβεῖα τῆς τιμῆς – care
este folosită doar în Canonul 3 al celui de-Al Doilea Sinod Ecumenic – a
fost tradusă prin „întâietatea de onoare a primului născut” sau, mai frumos
spus, „onoarea întâiului născut”, o formulă eclesiologică absolut normală
pentru epoca în care ierarhii se considerau frați și, prin urmare, atunci
când recunoșteau, sinodal, importanța unuia dintre ei, îi acordau onoarea
49
P.I. Akanthopoulos [Π.Ι. Ακανθοπουλος], Κώδικας Ιερών Κανόνων και
Εκκλησιαστικών Νόμων, Salonic, 1991, p. 31.
50
„ἔθνους – η διοικητική περιφέρια της επαρχίας” (P.I. Akanthopoulos, Κώδικας
Ιερών Κανόνων, p. 669).
51
Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, G.A. Potli, M. Potli [Γ.Α. Ραλλη – Μ.
Ποτλη] (eds), vol. II, Atena, 1852, p. 173.
52
J. Meyendorff, „The Council of 381 and the Primacy of Constantinople”,
în J. Meyendorff, Catholicity and the Church, Crestwood – New York, 1983,
pp. 121-142; B.E. Daley, „Position and patronage in the Early Church. The ori-
ginal meaning of «primacy of honor»”, în: Journal of Theological Studies, 44 (1993),
pp. 529-553.
235
întâiului lor născut, adică o exclusivă cinste onorifică fără alte implicații.
Mai mult, sfintele canoane (Canonul 6 al Primului Sinod Ecumenic,
Canoanele 2 și 3 ale celui de-Al Doilea Sinod Ecumenic, Canonul 28
al celui de-Al Patrulea Sinod Ecumenic, Canonul 36 al Sinodului de la
Trullo) folosesc întotdeauna expresia πρεσβεῖα (onoarea primului născut)
pentru a indica privilegiul unui scaun episcopal de a fi pe primele locuri în
ordinea de precedență (ταξις) a Bisericii. Este evident, deci, că în sfintele
canoane nu este prevăzut niciun fel de primat, ci în textul acestora sunt
indicate doar locurile unor Biserici autocefale în ordinea de precedență
a Bisericii. De asemenea, cuvântul grecesc πρῶτος nu este sinonim, nici
măcar parțial, cu termenul latin primatus, ci el se traduce în limba latină
prin primus, adică primul dintre egali.
Prin urmare, teologia ortodoxă nu distinge niciun „privilegiu de auto-
ritate” (πρεσβεῖα εξουσιας) sau vreo formă de conducere eclesială de tip
primat, care să fie superioară Chiriarhului, deoarece „întâietatea de onoare” –
canonizată de sinoadele ecumenice – privește doar „buna ordine” (ταξις)
a Bisericii, iar întâietatea unui ierarh într-un sinod nu creează niveluri de
autoritate diferite, ci subliniază tocmai egalitatea de fond a ierarhilor. Din
acest motiv, în cadrul sinodului său de ierarhi, întâistătătorul nu se bucură
de un drept de veto, ci doar de un simplu vot, la fel ca și ceilalți membri ai
sinodului53. Pe de altă parte, este adevărat că, în colecțiile canonice latine,
expresia a fost tradusă de obicei prin „honoris primatum”54, dar aceasta nu
poate constitui decât o eroare de traducere intenționată, motivată confe-
sional, care a fost deja corectată în zilele noastre55.
Recunoașterea acestei „întâietăți de onoare” pentru anumite scaune
episcopale nu modifică relațiile dintre Bisericile locale, ci doar oferă
scaunelor respective primele locuri în ordinea onorifică de precedență
53
Pentru detalii, a se vedea: G. Grigoriță, „Le patriarche dans l’Eglise ortho-
doxe: primat ou proto-hiérarque? Les prescriptions des saints canons et les réalités
ecclésiales actuelles”, în La primauté et les primats. Enjeux ecclésiologiques, S. Șelaru,
P. Vlaicu (eds), pp. 227-260.
54
Discipline générale antique (IVe –IXe s.), P.-P. Joannou (ed.), vol. I.1, p. 48.
55
De exemplu, profesorul catolic Périclès-Pierre Joannou (1904-1972) traduce expre-
sia πρεσβεῖα τῆς τιμῆς prin sintagma „préséance d’honneur” („precedența onoarei”).
Cf. Discipline générale antique (IVe –IXe s.), P.-P. Joannou (ed.), vol. I.1, p. 47.
236
(ταξις) a Bisericii, care se înțelege pe sine ca o comuniune de Biserici

autocefale. Datorită importanței (politice sau istorice) a orașelor în care
își are reședința întâistătătorul lor, a rangului administrativ al acestuia,
precum și a activității lor pastorale, fiecare Biserică autocefală își ocupă
locul său în ordinea de întâietate a Bisericii. În fapt, întâietatea în Biserica
primului mileniu se referea exclusiv la poziția onorifică a unei Biserici în
ordinea de precedență din Diptice. În acest punct, trebuie să subliniem că
Biserica primului mileniu, bazată pe sfintele canoane, s-a organizat într-un
sistem eclesial comunional, care nu cunoaște un centru de comuniune sau
o autoritate superioară celei a ierarhilor reuniți în sinod.
Pe de altă parte, potrivit Canonului 1 al Sinodului al III-lea Ecumenic,
atunci când un membru al Bisericii devenea eretic, acesta era imediat șters
din această listă56. Eliminarea numelui unui ierarh din Diptice echivala
cu excomunicarea57 acestuia, iar introducerea unui ierarh în Diptice era
considerată ca acceptarea acestuia în comuniunea Bisericii. Din acest
motiv, în timp, această listă ordonată numită Diptice a devenit un ele-
ment propriu organizării administrative bisericești ce garanta ortodoxia
ierarhilor prezenți în listă și indica poziția lor în cadrul slujirii într-un
sobor de ierarhi, precum și a Bisericii păstorite de aceștia.
56
Tot în acest sens, Canonul 81 Cartagina prevede ștergerea din diptice a acelor
episcopi care și-au lăsat, prin testament, bunurile personale ereticilor sau păgânilor,
chiar dacă aceștia ar fi rude cu el [cf. N. Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite
de comentarii, trad. N. Popovici și U. Kovincici, vol. II.1, Arad, 1934, pp. 243-246].
57
Potrivit prevederilor canonice din primul mileniu, excomunicarea (excommu-
nicatio – αφορισμος) reprezintă excluderea totală a unei persoane din Bise-
rică, ca urmare a săvârșirii unor păcate grele (erezie, schismă, apostazie etc.). Prin
urmare, excomunicarea este cea mai grea pedeapsă pentru un membru al Bisericii
(cf. Can. 10, 12, 13, 16, 32, 36 și 51 Ap., 5 și 16 I Ec., 4, 16 și 20 IV Ec., 2, 3, 6
și 17 Antiohia, 13 Sardica). Pentru detalii, a se vedea: J. Gaudemet, „Note sur les
formes anciennes de l’excommunication”, în: Revue des sciences religieuses, 23 (1949),
pp. 64-77; J. Bernhard, „Excommunication et pénitence-sacrament aux premiers
siècles de l’Eglise. Contribution canonique”, în: Revue de Droit Canonique, 15 (1965),
pp. 265-281, 318-330; 16 (1966), pp. 41-70; N. Dură, „Precizări privind unele noți-
uni ale dreptului canonic (depunere, caterisire, excomunicare, afurisire și anatema) în
lumina învățăturii ortodoxe. Studiu canonic”, în: Ortodoxia, 39 (1987), 2. pp. 84-135;
3, pp. 105-143; I.N. Floca, „Caterisirea în dreptul canonic ortodox”, în: Studii Teo-
logice, 39 (1987), pp. 83-90 [republicat în: Revista Teologică, 86 (2004), pp. 123-133].
237
Prin extensie, această înșiruire ordonată a ierarhilor a fost aplicată și

pentru a indica ordinea de precedență dintre diferitele Biserici autocefale,
creându-se astfel și un Diptice general al Bisericii58. În primele secole, pri-
mul loc în Diptice a fost recunoscut Bisericii din Roma, în special datorită
faptului că Roma era atunci capitala Imperiului Roman. Bisericii din Roma
îi urmau în ordinea de precedență Bisericile din Alexandria, din Antiohia
și, apoi, din Ierusalim (cf. Can. 6 și 7 Sin. I Ec.)59. În cea de-a doua parte
a secolului al IV-lea, Biserica Constantinopolului60, chiar dacă nu avea
origini apostolice și nu avusese un rol particular în creștinismul primelor 3
secole61, este așezată pe locul al 2-lea în Diptice, principalul motiv al acestei
fulminante ascensiuni fiind unul socio-politic, și anume faptul că, de curând,
cetatea Constantinopolului devenise „Noua Romă”, adică noua capitală a
Imperiului roman. Importanța canonică a diferitelor Biserici locale a variat
de-a lungul timpului. Biserica din Ierusalim, mama tuturor Bisericilor,
nu a ocupat însă niciodată primul loc în ordinea de precedență, deși ar fi
putut solicita acest lucru. În mod similar, alte Biserici locale, întemeiate
58
G. Grigoriță, „Dipticele în Biserica Ortodoxă. O analiză din perspectiva teo-
logiei canonice ortodoxe”, în: Ortodoxia, 1/2013, pp. 148-159.
59
A se vedea și: H. Chadwick, „Faith and Order at the Council of Nicaea: A Note
on the Background of the Sixth Council”, în: The Harvard Theological Review, 53
(1960), pp. 171-195; M.R. Cataudella, „Intorno al VI canone del Concilio di
Nicea”, în: Atti dell’Accademia delle Scienze di Torino. Classe di scienze morali, storiche
e filologiche, 103 (1969), pp. 397-421; T. Valdman, „Vechea organizare a Bisericii
și Sinodul I ecumenic”, în: Studii Teologice, 22 (1970), 3-4, pp. 260-273; P. L’Hui-
llier, „Ecclesiology in the Canons of the First Nicene Council”, în: St. Vladimir’s
Theological Quarterly, 27 (1983), pp. 119-131.
60
Cetatea Constantinopolului – Κωνσταντινούπολις a fost fondată de împăratul
Constantin cel Mare (306-337) în toamna anului 324 și a fost inaugurată ca fiind
„Noua Romă” în 11 mai 330, pe locul unde exista înainte vechea colonie Bizanț –
Βυζάντιον (sec. VII î.Hr.). Pentru detalii, a se vedea: G. Dagron, Naissance d’une
capitale. Constantinople et ses institutions de 330 à 451, Paris, 1974.
61
Până în secolul al IV-lea, Biserica din Bizanț nu era decât o simplă eparhie sub
autoritatea Bisericii din Heracleea, care la vremea respectivă era capitala diocezei
civile Tracia (cf. J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum. Nova et amplissima Collectio,
vol. III, Florența, 1759, col. 559-560; C. J. Hefele, Histoire des conciles d’après
les documents originaux, t. II.1, pp. 21- 22). A se vedea și: R. Janin, „La hiérar-
chie ecclésiastique dans le diocèse de Thrace”, în: Revue des études byzantines, 17
(1959), pp. 136-149.
238
de Apostoli, ar fi putut pretinde, de asemenea, primele locuri în ordinea

de precedență a Bisericii. Cu toate acestea, Bisericile locale din cele două
capitale ale Imperiului Roman, Roma și Constantinopol, au fost cele cărora
sinoadele ecumenice le-au acordat „întâietate de onoare”, adică primul,
respectiv al doilea loc în ordinea de precedență a Bisericii. Relevanța struc-
turii administrativ-politice pentru Biserică a fost statuată în Canonul 17 al
Sinodului al IV-lea Ecumenic, prin care s-a stabilit principiul fundamental
ca organizarea eclesială să se acomodeze organizării administrativ-politice.
Din lectura coroborată a Canonului 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și
a Canonului 17 al Sinodului al IV-lea Ecumenic rezultă grija părinților
sinodali ca Biserica să se manifeste întotdeauna în Stat, acomodându-și
organizarea proprie la cea statală pentru o misiune pastorală adecvată și o
reprezentare substanțială în societate.
După ruperea de comuniune din 1054, Patriarhia Ecumenică a
ocupat de facto primul loc în ordinea de precedență a Bisericii Ortodoxe,
fără a avea însă o decizie a unui sinod ecumenic, ci invocând acel consensus
Ecclesiae dispersae. Acest lucru a fost acceptat relativ ușor și pentru faptul
că, în acea perioadă, nu existau alte centre creștine relevante din punct
de vedere social-politic sau misionar-pastoral, iar Bisericile autocefale
următoare în Diptice (Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului)
se aflau într-o reală stare de profundă slăbiciune organizațională din
cauza invaziilor arabe începute în secolul al VII-lea. În plus, Patriarhia
Ecumenică începuse în secolul al VI-lea un proces de intensă centralizare
în Orientul creștin, arogându-și titulaturi și drepturi primațiale62. Tendința
centralist-primațială a ajuns la apogeu în anul 1454, când Patriarhia
Ecumenică a acceptat statutul legal de millet63 în Imperiul Otoman, adică
62
Cf. V. Parlato, „La politica di accentramento effettuata dal patriarcato di Cos-
tantinopoli e conseguente lesione dell’autonomia degli altri patriarcati orientali,
nel IX secolo”, în: Studi Urbinati, 30 (1978), pp. 175-185.
63
Termenul de millet (formă turcă a arabului milla) înseamnă religie, comuni-
tate religioasă sau națiune, și desemna o minoritate religioasă protejată legal în
Imperiul Otoman. Mai precis, milletul a fost aplicarea practică de către puterea
otomană a unui sistem de control total, prin intermediul religiei, al populațiilor
nemusulmane cucerite, ai căror lideri erau numiți, controlați și demiși direct de
sultan, într-un mod absolut arbitrar. Acest sistem juridic a permis minorităților
239
de minoritate religioasă protejată de sultan. Astfel, sultanul l-a numit pe

Patriarhul Ecumenic în funcția de millet bași, adică de șef al milletului
ori șef al națiunii creștine sau etnarh (εθνάρχης)64, cum a fost această
funcție administrativă tradusă în limba greacă. Această calitate de înalt
funcționar al administrației otomane responsabil, civil și religios, de toți
creștinii ortodocși din Imperiul Otoman, i-a oferit Patriarhului Ecumenic
numeroase privilegii, printre care și acela de a hotărî singur, fără sinod,
pentru toate aspectele referitoare la Biserica Ortodoxă și la toți creștinii
ortodocși din imperiu. Prin acceptarea integrării în sistemul administrativ
otoman, Patriarhia Ecumenică s-a transformat, în fapt, într-o instituție
administrativă, captivă intereselor sultanului și influențelor socio-politice
din Imperiul Otoman. Una dintre consecințele grave ale folosirii acestui
sistem de millet timp de aproape 500 de ani (1454-1923) este că sino-
dalitatea în Patriarhia Ecumenică a fost redusă la o simplă formalitate,
fără nicio aplicabilitate practică în realitate, cunoscând în fapt un real
hiatus. Totodată, în această perioadă, slujirii de Patriarh Ecumenic i-au
fost adăugate numeroase responsabilități și drepturi civile, garantate de
legislația otomană, inclusiv prerogative primațiale pentru relaționarea cu
ierarhii ortodocși și cu Bisericile autocefale65. Această situație anomală
religioase respective să își gestioneze propriile probleme în conformitate cu legile

și obiceiurile lor specifice, sub autoritatea liderului lor religios. Astfel, liderul
lor religios avea statutul unui înalt funcționar în administrația otomană și era
singurul reprezentant oficial în fața puterii otomane, care îl recunoștea ca millet
bashi (etnarh), adică „șef ” al milletului (națiunii) [M.O.H. Ursinus, „Millet”, în
C.E. Bosworth, E. Van Donzel, W.P. Heinrichs, C. Pellat, Encyclopedie de
l’Islam, vol. VII, Leiden/New York, 1993, pp. 60‐64].
64
Termenul de etnarh – εθνάρχης reprezintă traducerea grecească a expresiei tur-
cești millet bashi (έθνος – millet – națiune, și άρχων – bashi – șef, cap). Primul care
a avut această responsabilitate în Imperiul Otoman a fost Ghenadie Scholarius
(1400-1473), care, în data de 6 ianuarie 1454, a fost numit șef al Rum Millet‐lui,
și deci Patriarh Ecumenic, de către sultanul Mehmed al II‐lea. Pentru detalii, a
se vedea: R. Clogg, „Greek Millet in the Ottoman Empire”, în Christians and
Jews in the Ottoman Empire. The functioning of a Plural Society, B. Braude, B.
Lewis (eds), New York/London, 1982, pp. 185-207.
65
Cf. S. Runciman, „Rum Milleti: the Orthodox Communities under the Otto-
man Sultans”, în vol. The Byzantine Tradition after the fall of Constantinople, J.J.
Yiannias (ed.), Charlottesville, 1991, pp. 1-15.
240
pentru Biserică a creat o lungă serie de evenimente punctuale în care

Patriarhul Ecumenic s-a comportat ca un adevărat primat sau chiar ca
un despot în Biserica Ortodoxă66. Toată această experiență din perioada
otomană este în prezent invocată de teologii greci ca „tradiție” seculară
de exercitare a puterii primațiale a Patriarhului Ecumenic în Ortodoxie,
ce ar exercita și un drept exclusiv de autoritate al acestuia asupra întregii
diaspore ortodoxe (sic!).
c. Sinodalitate și autocefalie în Ortodoxia contemporană
În secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman și-a început declinul ire-

versibil, iar pentru Patriarhia Ecumenică, care era legată printr-o relație
ombilicală de administrația otomană datorită statutului său juridic pri-
vilegiat de millet, consecințele au fost resimțite în mod natural67, mai ales
atunci când națiunile greacă, română, bulgară și sârbă, eliberate de sub jugul
otoman și organizate ca state suverane, au cerut ca Bisericile Ortodoxe
de pe teritoriul lor să fie recunoscute ca autocefale. Reacția Patriarhiei
Ecumenice a fost una disperată la vremea respectivă: reprezentanții săi au
refuzat să renunțe la autoritatea civilă a Patriarhului Ecumenic ca etnarh
(millet bashi) dobândită în Imperiul Otoman, de la sultan, și au încercat să
o transfere brutal în spațiul eclesiastic, nerecunoscând autocefalia acestor
Biserici și condamnându-le ca schismatice, deși ele îndeplineau toate
condițiile canonice pentru a fi recunoscute ca autocefale68.
În data de 27 februarie/12 martie 1870, reprezentantul guvernului
turc, Ali Pașa, în numele sultanului Abdul-Aziz (1861-1876), i-a convocat
pe reprezentanții comunităților ortodoxe grecești și bulgare și le-a înmânat
66
M. Laroche, La papauté orthodoxe. Les origines historiques du papisme du Patri-
arcat de Constantinople et sa guerre ecclésiologique avec le Patriarcat de Moscou, Paris,
2004.
67
Cf. C. Papastathis, „The Ecumenical Patriarchate and the Internal Adminis-
tration of the «Rum Millet» in the «Tanzimat» Reform Era (1839-1876)”, în vol.
Orthodoxy and Oecumene. Gratitude volume in honor of Ecumenical Patriarch Bartho-
lomaios I, E. Voulgarakis (ed.), Atene, 2001, pp. 367-382.
68
G. Grigoriță, Sfintele și Dumnezeieștile Canoane în Biserică: între tradiție eclezi-
ală și necesitate pastorală, București, 2017, pp. 79-80.
241
un firman prin care se hotăra crearea unui nou millet, și anume „milletul
bulgar”69. Acest act juridic s-a concretizat din punct de vedere eclesial
prin crearea Exarhatului bulgar (Българска екзархия), care cuprindea
aproximativ 4 milioane de credincioși ortodocși bulgari, organizați în
zece eparhii sub autoritatea unui Sinod de ierarhi. Situația a devenit și
mai tensionată din cauza articolului 10 din firman, care prevedea că alte
eparhii din Imperiul Otoman puteau fi incluse în Exarhat dacă 2/3 dintre
credincioșii lor erau de acord. Din acest motiv, reprezentanții Patriarhiei
Ecumenice au reacționat foarte violent, convocând un sinod ad-hoc la
Constantinopol, în septembrie 1872, care a luat decizii extreme70: contrar
prevederilor Canonului 34 Apostolic, principiul etnic a fost condamnat
ca erezie (așa-numitul „etnofilism”), iar Biserica Ortodoxă Bulgară ca
schismatică71 (sic!). O simplă lectură a actelor acestui sinod dezvăluie
atât lipsa oricărui argument dogmatic sau canonic pentru a condamna
principiul etnic ca erezie, cât și dorința evidentă de răzbunare a ierarhilor
greci, care erau profund nemulțumiți de pierderea eparhiilor lor în favoarea
bulgarilor. Hotărârile sinodului de la Constantinopol din anul 1872 nu
au fost receptate de Biserica Ortodoxă, însă Biserica Ortodoxă Bulgară,
autocefală de facto din 1870, a fost recunoscută ca atare de Patriarhia
Ecumenică abia în 194572. Cu toate că este evidentă motivarea exclusiv
69
Pentru detalii, a se vedea: Z. Markova [З. Маркова], Българската екзархия
1870 – 1879 година, Sofia, 1989.
70
Procesul-verbal al acestui sinod a fost publicat, în greacă și franceză, în: J.D.
Mansi, Sacrorum Conciliorum. Nova et amplissima Collectio, vol. 45, Paris, 1911,
col. 423-538.
71
Pentru detalii, a se vedea: S. Bigham, „Le concile de Constantinople de 1872 et
le phylétisme”, în: Le Messager Orthodoxe, 135 (2000), pp. 30-36; P. Voillery, „Le
haut clergé phanariote et les Bulgares. Oppresseur, prévaricateur ou bon pasteur?
1830-1860”, în: Turcica, 35 (2003), pp. 81-123; V. Veryusky [В. Верюжский],
„Происхождение греко-болгарского Церковного вопроса и болгарской
схизмы”, în: Журнал Московской Патриархии, 7/1948, pp. 23-32; R. Brow-
ning, Byzantium and Bulgaria, Londra, 1978; I. Zhelev-Dimitrov, „The Ortho-
dox Church in Bulgaria Today”, în: Greek Orthodox Theological Review, 45 (2000),
pp. 491-511; C.E. Suttner, „Der bulgarische Phyletismus: ein geistliches oder
ein weltliches Thema?”, în: Ostkirchliche Studien, 48 (1999), 4, pp. 299-305.
72
Cf. S. Anuichi, „Biserica Ortodoxă Bulgară de la înființarea Exarhatului până
la înființarea Patriarhiei”, în: Glasul Bisericii, 19 (1960), 11-12, pp. 945-951;
242
politică a acestei hotărâri a Sinodului de la Constantinopol din 1872,

precum și contradicția sa flagrantă cu prevederile canonice, chiar și astăzi
unii autori greci omit prevederile clare ale canonului 34 apostolic și sus-
țin că aplicarea principiului etnic în organizarea Bisericii este nefondată
și că aceasta ar fi o erezie modernă numită etnofiletism73 (sic!). Acești
autori uită însă că ei înșiși promovează o viziune pur etnică a organizării
Bisericii, prevăzând un pan-elenism mascat de diverse drepturi presupuse
ale Patriarhiei Ecumenice, care, din punct de vedere identitar, cultural și
etnic, este integral greacă.
După căderea Imperiului Otoman, situația juridică a Patriarhiei
Ecumenice s-a deteriorat total, deoarece în Tratatul de pace semnat la
Lausanne (Elveția) în 24 iulie 1923 nu s-a făcut nicio mențiune despre
Patriarhia Ecumenică, motiv pentru care toate drepturile primite de
la sultan, inclusiv recunoașterea juridică, erau astfel anulate74. În plus,
articolele 37-45 din acest Tratat prevedeau schimburi de populații destinate
a soluționa problema minorității grecești din Turcia și a celei turcești din
Grecia. Aplicarea acestor prevederi a făcut ca majoritatea grecilor din Turcia
să fie repatriați în Grecia, iar turcii din Grecia în Turcia. Acest schimb de
populații a avut un efect devastator pentru Patriarhia Ecumenică, deoarece
a dus la diminuarea enormă a numărului credincioșilor săi. Noua realitate
eclesială din Turcia a motivat Patriarhia Ecumenică să își concentreze
atenția pastorală către ortodocșii din diaspora75.
F. Dobrei, „Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în soluționarea conflictului

bulgaro-constantinopolitan din anii 1870-1945”, în: Altarul Banatului, 17 (2006),
7-9, pp. 35-44; A. Pitassio, „Chiesa ortodossa, nazione e Stato nella Bulgaria
moderna (sec. XVIII-XX)”, în vol. Dopo l’Impero Ottomano. Stati-nazione e comunità
religiose, A. Baldinetti, A. Pitassio (eds), Soveria Mannelli, 2006, pp. 135-178.
73
G. Papathomas, „Au temps de la post-ecclésialité: La naissance de la moder-
nité post-ecclésiologique: de l’Église une aux nombreuses Églises, de la disper-
sion de l’Église à l’anéantissement du Corps du Christ”, în: Istina, 51 (2006), 1,
pp. 64-84 [în engleză: „In the Age of the Post-Ecclesiality. The Emergency of Post-
Ecclesiological Modernity”, în: Inter, 2 (2008), pp. 40-54].
74
T. Aghnides, The Ecumenical Patriarchate of Constantinople in the light of the
Treaty of Lausanne, New York, 1964.
75
S. Akgönül, Le patriarcat grec orthodoxe de Constantinople. De l’isolement à l’in-
ternalisation (de 1923 à nos jours), Istanbul, 2005.
243
Pe de altă parte, începând din secolul al XX-lea, unii ortodocși

doresc să justifice anomalii canonice prin folosirea principiului etnic ca
unic principiu de organizare eclesială, în special pentru obținerea auto-
cefaliei. Amintim aici, de exemplu, așa-numitele „Biserici Ortodoxe” din
Macedonia, Muntenegru, Ucraina sau Belarus, care, pentru crearea lor
impusă de autoritatea politică a țării, au invocat doar principiul etnic,
deoarece situația lor eclesială nu era conformă cu doctrina canonică, în
sensul că nu erau respectate celelalte principii canonice fundamentale
pentru organizarea și funcționarea Bisericii. Este evident că, deși aceste
comunități încearcă să mențină relații între ele, acestea nu reprezintă
Ortodoxia, ci sunt doar comunități schismatice care caută sincer sau nu
o cale de comuniune cu Biserica Ortodoxă76. Există însă și situații în care
autocefalia acordată canonic unei Biserici locale de către Biserica lor mamă
este contestată vehement de Patriarhia Ecumenică, care pretinde că doar
ea ar avea dreptul de a acorda autocefalia în Ortodoxie77.
Cele două teorii (de anulare sau de excludere a principiului etnic
din organizarea Bisericii Ortodoxe sau de proclamare a acestuia ca
unic principiu organizatoric al Ortodoxiei) constituie bineînțeles inter-
pretări extremiste ale Canonului 34 Apostolic și sunt nocive pentru
viața Bisericii. Acest lucru se datorează faptului că, potrivit doctrinei
canonice ortodoxe, comunitatea etnică sau națiunea nu poate să se
constituie niciodată ca unicul motiv pentru organizarea unei Biserici
autocefale. Totodată, principiul etnic sau național nu poate fi ignorat
în organizarea unei Biserici locale. De fapt, doctrina canonică, practica
eclesială și tradiția ortodoxă atestă că identitatea etnică poate fi luată
în considerare ca principiu canonic fundamental pentru organizarea
76
A se vedea: G. Grigoriță, „L’Orthodoxie entre autonomie et synodalité (les
prescriptions des saints canons et les réalités ecclésiales actuelles)”, în vol. Cattoli-
cesimo e ortodossia alla prova. Interpretazioni dottrinali e strutture ecclesiali a confronto
nella realtà sociale odierna, V. Parlato (ed.), Urbino, 2010, pp. 109-163.
77
Pentru o analiză canonică a situației actuale a aplicării principiului autocefaliei
în Ortodoxie, a se vedea: G. Grigoriță, „L’autocéphalie dans l’Église orthodoxe:
les réalités ecclésiales du XXe siècle. Une analyse canonique”, în vol. Autocéphalies.
L’exercice de l’indépendance dans les Églises slaves orientales (Ixe-XXIe siècle), M.-H.
Blanchet, F. Gabriel, L. Tatarenko (eds), Roma, 2021, pp. 543-580.
244
Bisericii doar împreună cu celelalte principii canonice fundamentale,

în special cu autocefalia și sinodalitatea78.
Un alt principiu canonic important ce trebuie întotdeauna coroborat
cu principiul etnic este cel al acomodării organizării eclesiale la organizarea
statală, stabilit inițial de Canonul 4 al Sinodului I Ecumenic, aplicat prin
Canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic și dezvoltat apoi de Canoanele
17 al Sinodului al IV-lea Ecumenic și 38 Trulan. În primul mileniu creștin,
organizarea unei Biserici locale s-a făcut întotdeauna ținându-se cont de
organizarea administrativă a Statului în care aceasta își desfășura activitatea.
Pe baza acestui principiu a fost statuat sistemul mitropolitan de organizare
eclesială, dezvoltat ulterior în cel de exarhat și apoi în cel de patriarhii.
În plus, sfintele canoane interzic cu fermitate orice amestec al auto-
rităților politice în organizarea Bisericii, stabilind sancțiuni foarte dure
pentru clericii care nu respectă aceste prevederi. Reprezentativ în acest
sens este Canonul 30 Apostolic, prin care s-a stabilit ca toți clericii care
folosesc puterea seculară pentru a interveni în organizarea eclesială să fie
caterisiți și afurisiți. Dubla sancționare stabilită de acest canon, contrară
principiului dreptului roman non bis in idem, indică o exigență sporită a
Bisericii în ceea ce privește capacitatea proprie de organizare. În această
optică eclesiologică, folosirea identității etnice a unei comunități ortodoxe
organizate local sau regional pentru instrumentarea unor scopuri politice
este, deci, strict interzisă.
Totodată, pentru a înțelege mai bine organizarea Bisericii Ortodoxe,
este necesar să reamintim aici un alt principiu fundamental, și anume acela
al existenței unui singur ierarh într-un singur loc (Canonul 8 al Sinodului I
Ecumenic). Prin urmare, eclesiologia ortodoxă interzice cu fermitate posi-
bilitatea de a avea doi ierarhi în același loc și, așadar, prevede, ca unitate de
bază, eparhia, un loc bine definit în care un ierarh (episcop sau arhiepiscop)
are autoritate deplină. În realitate, întrucât eparhia este formată din chiriarh
împreună cu preoții și diaconii din acel loc pe care îi numește în parohii,
cu toți credincioșii din aceste parohii și cu toți viețuitorii din mănăstirile
existente în acest loc, este ilogică din punct de vedere eclesiologic existența
a doi ierarhi într-un singur loc.
78
Cf. L. Stan, „Ortodoxia și diaspora. Situația actuală și poziția canonică a diaspo-
rei ortodoxe”, în: Ortodoxia, 15 (1963), 11, pp. 3-38.
245
II.2. Organizarea Bisericii Ortodoxe și a diasporei sale
a. Organizarea contemporană a Bisericii Ortodoxe
În ceea ce privește organizarea Bisericii Ortodoxe, am clarificat deja

că doctrina canonică ortodoxă prevede că eparhiile sunt unite în mitropolii,
care la rândul lor pot forma un patriarhat, iar eparhiile, care prezintă carac-
teristici particulare (sociale, istorice sau politice), primesc de obicei titlul de
arhiepiscopie. Prin urmare, Biserica Ortodoxă este înțeleasă ca o comuniune
de Biserici locale autocefale, fiecare cu propriul titlu administrativ, care
pot avea în componență și Biserici cu un grad de autonomie eclesiastică
specific. Mai mult, pentru unele scaune episcopale, datorită importanței
politice a orașului în care își au reședința, autoritatea sinodală a Bisericii a
recunoscut „întâietatea de onoare” (πρεσβεῖα τῆς τιμῆς, după cum spune
Canonul 3 al celui de-Al Doilea Sinod Ecumenic) printre celelalte scaune
sau o „întâietate de onoare” în ordinea (ταξις) de precedență a Bisericii.
Importanța diferitelor Biserici locale autocefale a variat însă de-a lun-
gul timpului în funcție de evoluția socio-politică a statelor în care Biserica
era organizată, precum și de intensitatea activității misionar-pastorale a
fiecărei Biserici autocefale. Biserica din Ierusalim, mama tuturor Bisericilor,
nu a ocupat însă niciodată primul loc în ordinea de precedență, deși ar fi
putut solicita acest lucru. În mod similar, alte Biserici locale, întemeiate
de Apostoli, ar fi putut pretinde, de asemenea, primele locuri în ordinea
de precedență a Bisericii. Cu toate acestea, Bisericile locale din cele două
capitale ale Imperiului Roman, Roma și Constantinopol, au fost cele cărora
sinoadele ecumenice le-au acordat „întâietate de onoare”, adică primul,
respectiv al doilea loc în ordinea de precedență a Bisericii. După ruperea
comuniunii în 1054, Biserica din Constantinopol a ocupat primul loc în
ordinea de precedență a Bisericii Ortodoxe, fără a avea însă o decizie a
unui sinod ecumenic, ci invocând acel consensus Ecclesiae dispersae. După
dispariția Imperiului Bizantin, orașul Constantinopol nu mai era „Noua
Romă”, ci devenise capitala Imperiului Otoman cu identitate religioasă
islamică. Patriarhia Ecumenică, constituită ca millet în Imperiul Otoman,
a continuat să fie pe primul loc în Dipticele Ortodoxiei, fără a mai lua
însă în considerare aplicarea practică a principiilor fundamentale pentru
246
organizarea eclesială. După dispariția Imperiului Otoman, ordinea de

precedență a rămas aceeași, nefiind formulate propuneri de modificare,
mai ales că Ortodoxia cunoștea multe dificultăți organizaționale create de
instaurarea unor regimuri comuniste în țările în care Bisericile autocefale
își desfășurau activitatea. Întrucât sfintele canoane afirmă că locul unei
Biserici locale în ordinea eclesiastică este dat de importanța socio-politică
a orașului în care își are reședința întâistătătorul ei (Can. 3 al Sinodului
al II-lea Ecumenic, 17 al Sinodului al IV-lea Ecumenic și 38 Trulan),
normal ar fi fost ca, din momentul în care Constantinopolul devenise
un simplu oraș de provincie (nu mai este capitală) a unui stat musulman,
Biserica Ortodoxă să fi retras Patriarhului Ecumenic privilegiul de întâ-
ietate onorifică, deoarece cessante causa, cessat effectus. Cu toate acestea,
Biserica Ortodoxă nu a îmbrățișat această opțiune prevăzută de sfintele
canoane, ci, cu acordul unanim al Bisericilor autocefale, a considerat
inutilă modificarea vechii ordini de precedență, mai ales că binele întregii
Biserici nu a impus până acum o astfel de discuție79.
Revenind la organizarea Bisericii Ortodoxe, putem preciza că, în
prezent, în Ortodoxie, Bisericile autocefale, în ordinea precedenței ono-
rifice, sunt următoarele: Patriarhia Ecumenică (întâistătătorul ei are titlul
de „Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic” și
rezidă în cartierul Fanar/Fener, din Istanbul, Turcia); Patriarhia Alexandriei
(întâistătătorul ei are titlul de „Papă și Patriarh al Marii Cetăți a Alexandriei,
al Libiei, al Pentapolei, al Etiopiei și al întregii Africi, Părintele Părinților,
Păstorul Păstorilor, Ierarhul Ierarhilor, al XIII-lea Apostol, și Judecător al
Universului” și are reședința în orașul Alexandria din Egipt); Patriarhia
Antiohiei (întâistătătorul ei are titlul de „Patriarhul Antiohiei, Marea Cetate
a lui Dumnezeu, al Siriei, al Arabiei, al Ciliciei, al Iberiei și Mesopotamiei,
și al întregului Orient” și își are reședința în Damasc, Siria); Patriarhia
Ierusalimului (întâistătătorul ei are titlul de „Patriarh al Sfintei Cetăți a
Ierusalimului și al întregii Palestine, al Siriei, Arabiei, al ținuturilor de dincolo de
Iordan, al Canei Galileei și al Sfântului Sion” și își are reședința în Ierusalim,
79
Cf. G. Grigoriță, „Dipticele în Biserica Ortodoxă. O analiză din punct de vedere
al teologiei canonice ortodoxe”, în vol. Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în
context european, S. Șelaru, P. Vlaicu (eds), București, 2013, pp. 379-430.
247
Israel); Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii (întâistătătorul ei are titlul

de „Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii” și își are reședința în Moscova,
Rusia); Patriarhia Serbiei (întâistătătorul ei are titlul de „Arhiepiscopul de
Peci, Mitropolitul Belgradului și Carlovițului, Patriarhul Serbiei” și își are
reședința în Belgrad, Serbia), Patriarhia României (întâistătătorul ei are
titlul de „Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Cezareei Capadociei și Patriarhul României” și își are reședința
în București, România), Patriarhia Bulgariei (întâistătătorul ei are titlul
de „Mitropolitul Sofiei și Patriarhul întregii Bulgarii” și își are reședința în
orașul Sofia, Bulgaria), Patriarhia Georgiei (întâistătătorul ei poartă titlul
de „Arhiepiscopul de Mtskheta și de Tbilisi, Catolicos și Patriarh al întregii
Georgii” și își are reședința în Tbilisi, Georgia), Arhiepiscopia Ciprului
(întâistătătorul ei are titlul de „Arhiepiscop al noii Justiniana și al întregului
Cipru” și își are reședința în Nicosia, Cipru), Arhiepiscopia Atenei și a întregii
Grecii (întâistătătorul ei are titlul de „Arhiepiscop al Atenei și al întregii Grecii”
și își are reședința în Atena, Grecia) Mitropolia Poloniei (întâistătătorul ei
are titlul de „Mitropolitul Varșoviei și al întregii Polonii” și își are reședința
în Varșovia, Polonia), Arhiepiscopia Albaniei (întâistătătorul ei are titlul de
„Arhiepiscopul Tiranei, Durrës-ului și al întregii Albanii” și își are reședința în
Tirana, Albania), și Mitropolia Ținuturilor Cehe și a Slovaciei (întâistătătorul
ei are titlul de „Arhiepiscopul de Prešov și Mitropolitul Ținuturilor Cehe și
Slovaciei” și își are reședința în Prešov, Slovacia). Dintre acestea, 5 Biserici
autocefale (Patriarhiile Alexandriei și Ierusalimului, Arhiepiscopia Ciprului,
Arhiepiscopia Atenei și a întregii Grecii și Arhiepiscopia Albaniei) nu
își exercită dreptul de a-și păstori propria diaspora, ci acceptă autoritatea
Patriarhiei Ecumenice asupra lor, deoarece acestea sunt etnic și/sau cultural
grecești. În plus, două Biserici autocefale (Mitropolia Poloniei și Mitropolia
Republicii Cehe și a Slovaciei) au un număr foarte mic de credincioși în afara
țărilor lor și, din acest motiv, nu au o diasporă proprie constantă și coerentă
pentru care să organizeze structuri eclesiastice dedicate. Rezultă, așadar,
că actualmente, în Ortodoxie, doar jumătate dintre Bisericile autocefale își
exercită în mod practic dreptul canonic de a-și păstori propriile diaspore.
Unele Biserici autocefale însă au sub autoritatea lor directă Biserici
locale, uneori organizate etnic, care se bucură de un anumit grad de auto-
nomie eclesiastică, motiv pentru care sunt recunoscute ca Biserici autonome.
248
Astfel, în Patriarhia Ecumenică există Biserica Ortodoxă Autonomă a

Finlandei, în Patriarhia Ierusalimului există Biserica Ortodoxă Autonomă a
Muntelui Sinai, în Patriarhia Moscovei există Biserica Ortodoxă Autonomă
a Japoniei și Biserica Ortodoxă Autonomă a Chinei, iar în Patriarhia Sârbă
există Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid din Republica Macedonia de Nord.
Recent, din cauza pretenției nejustificate a Patriarhiei Ecumenice de a fi
singura autoritate pentru recunoașterea autonomiei Bisericii în Ortodoxie,
Patriarhia Moscovei s-a declarat o Biserică multinațională80 și a ales ca
Bisericile locale organizate etnic sub autoritatea sa, care se bucură de auto-
nomie, să nu mai fie numite Biserici autonome, ci Biserici autoadministrate
(Самоуправляемые Церкви) sau Biserici autoguvernate. Prin urmare,
următoarele Biserici autoadministrate se află în prezent sub autoritatea
Patriarhiei Moscovei: Biserica Ortodoxă din Belarus, Biserica Ortodoxă
Rusă din afara granițelor, Biserica Ortodoxă Ucraineană, Biserica Ortodoxă
Lituaniană, Biserica Ortodoxă Estoniană și Biserica Ortodoxă Moldovenească.
De asemenea, trebuie remarcat că, în aprilie 1970, Biserica Ortodoxă din
America a fost declarată autocefală de către Biserica sa mamă, Patriarhia
Moscovei. Din cauza opoziției vehemente a Patriarhiei Ecumenice, care
pretinde pe nedrept a fi singura autoritate responsabilă în Ortodoxie pentru
proclamarea unei noi autocefalii, Biserica Ortodoxă din America nu este
încă recunoscută ca autocefală de către toate Bisericile autocefale, chiar
dacă se comportă ca atare și este în comuniune cu întreaga Ortodoxie81.
Această diferență de opinie cu privire la organizarea diasporei ortodoxe
și faptul că Patriarhia Ecumenică a acceptat sub autoritatea sa clerici ruși
din diaspora care greșeau și erau sancționați în Biserica Ortodoxă Rusă, a
80
În primul articol al actualului Statut al Bisericii Ortodoxe Ruse este pre-
cizat că „Русская Православная Церковь является многонациональной
Поместной Автокефальной Церковью, находящейся в вероучительном
единстве и молитвенно-каноническом общении с другими Поместными
Православными Церквами” [„Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică locală auto-
cefală multinațională care rămâne în unitate doctrinală și în comuniune liturgică și
canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe locale” (traducerea și sublinierea mea)].
81
Pentru detalii, a se vedea: A. Bogolepov, Toward an American Orthodox
Church: The Establishement of an Autocephalous Orthodox Church, Crestwood, 1995;
L Patsavos, „Diaspora vs. Local Church/Churches: The Specific Problems of Ame-
rica”, în: Kanon, 22 (2012), pp. 69-79.
249
dus la un conflict deschis între Patriarhia Ecumenică de Constantinopol

și Patriarhia Moscovei. care s-a materializat și printr-o lungă dispută între
canoniștii celor două Biserici autocefale82.
În ciuda tuturor acestor ambiguități și probleme organizatorice,
Biserica Ortodoxă se definește ca o comuniune de Biserici autocefale,
egale între ele, libere una față de cealaltă în ceea ce privește conducerea
administrativă, dar unite prin comuniune dogmatică, canonică și cultică,
adică mărturisesc aceeași credință, același mod de organizare și disciplină
canonică și aceeași viață sacramentală.
b. Organizarea diasporei ortodoxe
Evoluțiile sociologice din ultimele două secole (al XIX-lea și al XX-lea)

au creat, de asemenea, migrații consistente ale ortodocșilor în Occident,
motiv pentru care Bisericile Ortodoxe autocefale au organizat parohii și
eparhii pentru propria diasporă. Uneori, eparhiile ortodoxe din diaspora
se reunesc și în mitropolii care acoperă o anumită regiune sau țară. La
începutul secolului al XIX-lea, comunitățile din diaspora ortodoxă erau
sub autoritatea Bisericii-mamă și nu existau situații de prezență a mai
multor ierarhi într-un singur loc, ci comunitățile din diasporă inclu-
deau toți ortodocșii prezenți în locul respectiv, indiferent de apartenența
lor etnică, astfel încât să fie respectat principiile canonice fundamen-
tale pentru organizarea și funcționarea Bisericii, și anume: sinodalitatea
(Can. 34 și 37 Apostolic, 5 Sinodul I Ecumenic, 19 Sinodul al IV-lea
Ecumenic, 8 Trulan, 6 Sinodul al VII-lea Ecumenic), organizarea etnică a
Bisericilor locale (Can. 34 Apostolic), existența unui singur episcop într-un loc
82
Cel mai virulent critic al politicilor Constantinopolului de a captura întreaga
diasporă ortodoxă a fost celebrul canonist rus Serghei Troițki (Сергей Троицкий,
1878-1972), care a publicat numeroase studii, dintre care cel mai cunoscut este „О
границах распространения права власти Константинопольской Патриархии
на «Диаспору»”, în: Журнал Московской Патриархиии, 11/1947, pp. 34-45 [în
engleză: „The Limits of the Authority of the Patriarch of Constantinople Over the
Diaspora”, în: Sourozh, 64 (1996), pp. 33-44]. Pentru detalii despre conflictul din-
tre Constantinopol și Moscova, a se vedea: A. Dragas, „The Constantinople and
Moscow Divide. Troistky and Photiades on the Extra-Jurisdictional Rights of the
Ecumenical Patriarchate”, în: Θεολογια, 88 (2017), 4, pp. 135-190.
250
(Can. 8 Sinodul I Ecumenic) și acomodarea organizării eclesiale la cea statală

(Can. 17 Sinodul al IV-lea Ecumenic și 38 Trulan).
Întrucât Biserica Ortodoxă a Greciei s-a declarat autocefală în
1833 și a fost recunoscută ca atare în 1850, Patriarhia Ecumenică, în
conformitate cu Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, a decis în 1908 să
transfere toată autoritatea asupra comunităților ortodoxe grecești din
diaspora către Biserica Ortodoxă a Greciei. Mai exact, după consultarea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, Patriarhul de atunci al
Constantinopolului, Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912), în acord
cu Sinodul său de ierarhi, a emis un tomos patriarhal și sinodal la 18 martie
1908, prin care a oferit Bisericii Ortodoxe a Greciei autoritatea asupra
comunităților ortodoxe grecești din diaspora83. Astfel, timp de mai bine
de un deceniu, diaspora ortodoxă greacă s-a aflat, din punct de vedere
canonic, sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei.
Deși Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic interzice inechivoc pre-
zența a mai mult de un episcop în același loc, în anii 1920, în diaspora
ortodoxă americană, unde exista deja o eparhie ortodoxă, a fost creată o
altă eparhie organizată nu local, ci, pentru prima dată, exclusiv pe criterii
etnice. Inițiatorul acestei schimbări eclesiologice a fost celebrul Meletios
Metaxakis84 (1871-1935), care – refugiat în Statele Unite ale Americii
83
Ioachim III (Ιωακειμ Γ), „Γραμματα πατριαρχικα και συνοδικα περι των εν
τη διασπορα ορθοδοξων ελληνικων Εκκλησιων”, în: Εκκλησιαστικη Αληθεια,
28 (1908), pp. 180-186 [republicat în: N. Daldas, Le Patriarche œcuménique de
Constantinople et le statut canonique de la „diaspora” orthodoxe grecque de langue
grecque. Le cas de la France, Katérini, 2001, pp. 505-510].
84
Născut la 21 septembrie 1871, în Creta, Emanuel Metaxakis (Εμμανουήλ
Μεταξάκης) a fost, începând din 1900, monah cu numele de Meletie (Μελέτιος)
și apoi secretar al Patriarhului Ierusalimului Damian (1897-1931), care, în 1908,
l-a expulzat pe acesta din Țara Sfântă pentru „activități împotriva Sfântului Mor-
mânt”. Mai târziu, în 1910, Meletios a fost ales episcop de Kition (Biserica Orto-
doxă din Cipru) și s-a remarcat ca unul dintre cei mai puternici susținători ai lui
Elefterios Venizelos, fondatorul Partidului Liberal Grec și un politician foarte
influent la acea vreme. Astfel, după alungarea regelui grec Constantin în 1917,
Elefterios Venizelos a preluat puterea în Grecia și, în 21 martie 1918, l-a numit pe
Meletios ca Arhiepiscop al Atenei, în ciuda opoziției publice puternice a sinodu-
lui Bisericii Ortodoxe a Greciei (cf. C. Androutzos [Χ Ανδρούτσοσ], Η εκλογή
του μητροπολίτου Μελετίου Μεταξάκη: κανονικώς και κατά τους γενικούς
251
după ce a fost îndepărtat în mod umilitor din funcția de Arhiepiscop al

Atenei – a fondat prima eparhie ortodoxă „greacă” din diaspora, creând în
κανονισμούς εξεταζόμενη, Atena, 1921 [traducere engleză: C. Androutsos,

The Election of the Metropolitan Meletios Mataxakis from the Canonical Point of
View and from the General Regulations Point of View, Atena, 1921). În noiembrie
1920, Venizelos a pierdut alegerile și a părăsit Grecia pentru a se retrage la Paris.
Pierzând susținerea politică, Meletios a părăsit și el Grecia și a plecat în Statele
Unite în februarie 1921. Pe de altă parte, în această perioadă, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe a Greciei a declarat alegerea lui Meletios necanonică și l-a
destituit pentru că a participat activ la o slujbă anglicană în Statele Unite. Cu
toate acestea, la 1 ianuarie 1922, Meletios a părăsit New York-ul pentru a se
întoarce în Europa. După scurte vizite în Anglia și Franța, acesta a sosit la Istan-
bul la 24 ianuarie 1922, unde a fost întronizat ca Patriarh Ecumenic în aceeași
zi (fusese ales la 8 decembrie 1921, deși nu fusese atins cvorumul necesar). După
aproximativ un an, la 1 iulie 1923, Meletios a fost nevoit să părăsească Istanbu-
lul din cauza revoltei populației grecești din oraș. Motivul acestei revolte a fost
faptul că alegerea lui Meletios fusese organizată de „Comitetul venizelist pentru
apărare națională”, organism politic care, în practică, l-a impus pe Meletios ca
patriarh ecumenic. Din acest motiv, majoritatea ortodocșilor au considerat ale-
gerea lui Meletios nulă și neavenită [acest lucru nu s-a făcut în conformitate
cu reglementările în vigoare în epocă ale Patriarhiei Ecumenice – cf. L. Petit,
„Règlements généraux de l’Eglise orthodoxe en Turquie”, în: Revue de l’Orient
chrétien, 3 (1898), pp. 398-424; 4 (1899), pp. 227-246]. Mai mult, această alegere
nu a fost recunoscută nici de guvernul turc (Meletios nu avea cetățenie turcă),
nici de majoritatea Bisericilor Ortodoxe autocefale [cf. V. Grégoire, „L’elezione
del Patriarca di Costantinopoli vue d’Athènes”, în: Echos d’Orient, 21 (1922),
pp. 454-460]. Prin urmare, Meletios a fost forțat să demisioneze oficial la 1 sep-
tembrie 1923. Retrăgându-se la Muntele Athos, acesta a făcut mai multe încer-
cări nereușite de a prelua controlul Patriarhiei Ecumenice, propunând ca sediul
său să fie transferat la Salonic sau în Muntele Athos. Ulterior, la 20 mai 1926,
Meletios a fost ales Patriarh al Alexandriei, unde a rămas în funcție până la sfâr-
șitul vieții sale, la 28 iulie 1935. Pentru detalii, a se vedea: A. Tillyrides, „Elef-
terios Venizelos (1864-1935) and Meletios Metaxakis (1871-1935)”, în: Texts
and Studies, 2 (1983), pp. 271-276; H.J. Psomiades, „The Ecumenical Patri-
archate Under The Turkish Republic: The First Ten Years”, în: Balkan Studies,
2 (1961), pp. 47-80; V. Stavrides, „The Ecumenical Patriarchs from America:
Meletios IV Metaxakis (1921-1923) and Athenagoras I Spyrou (1948-1972)”,
în: The Greek Orthodox Theological Review, 44 (1999), pp. 55-84; „‛Οἰκουμενικὸς
Πατριάρχης Μελέτιος Δ΄”, în: Θεολογία, 46 (1975), pp. 763-774; 47 (1976), pp.
159-176; P. Plank, „Der Ökumenische Patriarch Meletios IV. (1921-1923) und
die orthodoxe Diaspora”, în: Orthodoxes Forum, 21 (2007), 1-2, pp. 251-269.
252
1921 o episcopie în Statele Unite ale Americii, în numele căreia a introdus

pentru prima dată adjectivul etnic „greacă” înainte de a preciza locul în
care era organizată respectiva Biserică locală. Numele acestei eparhii de
Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă a Statelor Unite ale Americii a fost stabilit
de Meletios prin tomosul patriarhal din 17 mai 192285. Astfel a început o
nouă etapă în eclesiologia ortodoxă, în care Bisericile locale din diaspora
sunt definite mai întâi prin adjectivul etnic și abia apoi prin indicarea
locului în care sunt organizate și funcționează.
Pe de altă parte, în anii 1920, guvernul turc, pentru a contracara influența
Patriarhiei Ecumenice în favoarea intereselor grecești în Turcia, a creat o așa-
numită „Patriarhie Ortodoxă Turcă”, autodeclarată autocefală, încredințând
autoritatea acesteia preotului ortodox Pavlos Karahisarithis (1884-14 martie
1968), care a fost întronizat ca „patriarh” sub numele de „Papa Eftim”86.
Această „patriarhie”, redusă la câțiva membri ai familiei fondatorului, nu a
fost niciodată recunoscută de Bisericile Ortodoxe autocefale, ci beneficiază
doar de recunoașterea juridică a statului turc, care o folosește ori de câte
ori trebuie să negocieze situația Patriarhiei Ecumenice87.
După 1920, în principal din cauza dispariției Imperiului Otoman și
a creării Republicii Turcia, Patriarhia Ecumenică – rămasă fără credincioși
din cauza schimburilor de populație între Turcia și Grecia – și-a schimbat
complet viziunea asupra organizării Bisericii și s-a concentrat pe impune-
rea autorității sale asupra comunităților ortodoxe grecești din diaspora88.
85
Mélétios IV, „Τομος περὶ ἱδρὑτεως τῆς Αρχιεπισκοπῆς Αμεριχῆς”, în:
Εκκλησιαστικη Αληθεια, 42 (1922), pp. 218-219 [traducere franceză în: J. Bogève,
„Les nouvelles autonomies orthodoxes”, în: Echos d’Orient, 26 (1923), pp.480-482;
N. Daldas, Le Patriarche œcuménique de Constantinople et le statut canonique de la
„diaspora” orthodoxe grecque de langue grecque. Le cas de la France, Katérini, 2001,
pp. 519-522].
86
Traducerea în limba franceză a actelor fondatoare ale așa-numitei „Biserici Orto-
doxe Turce” a fost publicată în Echos d’Orient, 21 (1922), 127-128, pp. 464-468.
87
X. Luffin, „Baba Eftim et l’Eglise orthodoxe turque”, în: Journal of Eastern
Christian Studies, 52 (2000), 1-2, pp. 73-95.
88
Cf. J. Psomiadis, „The Ecumenical Patriarchate Under the Turkish Republic:
The First Ten Years”, în: Balkan Studies, 2 (1961), pp. 47-70; M. Anastassiadou,
P. Dumont, Les Grecs d’Istanbul et le Patriarcat oecuménique au seuil du XXIe siècle.
Une communauté en queté d’avenir, Paris, 2011, pp. 19-56. A se vedea și: S. Akgönül,
253
Artizanul acestei schimbări radicale a fost însuși controversatul patriarh

Meletios Metaxakis care, imediat ce a fost numit patriarh ecumenic, a
decis unilateral, printr-un tomosul patriarhal din 1 martie 192289, revenirea
diasporei ortodoxe grecești sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice90. Trebuie
remarcat aici că această schimbare brutală, care a privat Biserica Ortodoxă
a Greciei de responsabilitatea sa canonică de a îndruma comunitățile gre-
cești din diaspora, a fost de fapt doar o încercare disperată de supraviețuire
a Patriarhiei Ecumenice, care se afla într-o situație foarte dificilă la acea
vreme din cauza lipsei credincioșilor și a suportului legal al guvernului turc.
Mai mult, invocând în mod greșit Canonul 28 al Sinodului al IV-lea
Ecumenic, Meletios Metaxakis a început să afirme că Patriarhia Ecumenică
ar avea autoritate absolută nu numai asupra diasporei ortodoxe grecești,
ci și asupra întregii diaspore ortodoxe (sic!), motiv pentru care patriarhii
constantinopolitani succesivi au început să-și permită să intervină direct
chiar și în viața eparhiilor altor Biserici Ortodoxe autocefale, mai ales în
situațiile în care Biserica respectivă se afla într-o situație nefavorabilă. O
simplă lectură a Canonului 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic indică în
mod clar că acest canon plasează sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice
de Constantinopol doar „eparhiile din Asia, Tracia și Pont”. Privilegiul
de a hirotoni episcopi în „ținuturile barbare” din acea vreme – oferit
de același canon Patriarhiei de Constantinopol – nu poate fi niciodată
invocat de Constantinopol pentru a justifica autoritatea absolută asupra
întregii diaspore ortodoxe, întrucât nu se poate accepta că ortodocșii din
diaspora ar fi „barbari”91.
Le patriarcat grec orthodoxe de Constantinople. De l’isolement à l’internalisation (de

1923 à nos jours), Istanbul, 2005.
89
Cf. Meletios IV, „῎Αρσεος καὶ ἀκιρώσεως τοῦ προεκδεδομένου Πατριαρχικοῦ
καὶ Συνοδικοῦ ὑπο ἡμερομ. 8 Μαρτίου 1908 Τόμος περὶ τῶν ἐν τῇ διασπορᾷ
᾽Εκκλησιῶν”, în: Εκκλησιαστικη Αληθεια, 44 (1922), pp. 129-130 [republicat în
N. Daldas, Le patriarche œcuménique…, pp. 513-516].
90
Pentru detalii despre diaspora ortodoxă greacă, a se vedea: D. Nikolakakis, „La
diaspora orthodoxe grecque”, în: L’année canonique, 45 (2003), pp. 133-148.
91
A se vedea excelentul studiu al patriarhului Justinian Marina (1948-1977), dedicat
în întregime acestei probleme: PF Justinian Marina, „Valabilitatea actuală a cano-
nului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon”, în: Ortodoxia, 3 (1951), pp.
173-187. A se vedea și: J.H. Erickson, „El canon 28 de Calcedonia: su permanente
254
Cu toate acestea, începând cu anii 1920, Patriarhia Ecumenică, pro-

fitând de slăbiciunea celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, a încercat să
devină o autoritate supremă unică în Ortodoxie, intervenind direct sau
indirect în afacerile interne ale diferitelor Biserici locale. În acest scop,
Patriarhia Ecumenică a început să înființeze în diaspora eparhii în titlul
cărora nu a mai inclus însă adjectivul „grec”, pentru a putea revendica păs-
torirea tuturor ortodocșilor din diaspora. Această politică de expansiune
violentă a autorității Patriarhiei Ecumenice asupra întregii diaspore orto-
doxe, și nu numai, a fost foarte activă până la sfârșitul celui de-Al Doilea
Război Mondial, a continuat lent după instaurarea regimurilor comuniste
în multe țări din Europa de Est92 și a prins un ritm foarte rapid după anii
199093. Începând cu anii 1920, Patriarhia de Constantinopol a promovat
o politică de revendicare nejustificată a dreptului exclusiv de a păstori toți
credincioșii din diaspora ortodoxă, înființând eparhii ortodoxe în întreaga
lume în acest scop și pretinzând că este o Biserică supranațională. Trebuie
remarcat faptul că, după anii 1990, s-a generalizat practica de a nu mai
include în titlul oficial al acestor eparhii ortodoxe adjectivul „greacă”. Scopul
acestei omisiuni discrete este acela de a include în aceste eparhii ortodoxe
pe toți creștinii ortodocși din diaspora, indiferent de identitatea lor etnică,
deoarece în prezent obiectivul principal al Patriarhiei Ecumenice este de
a se proclama drept singura autoritate în diaspora ortodoxă94.
significado para el debate sobre el primado en la Iglesia”, în Iglesia, ministerio episcopal

y ministerio petrino, J.R. Villar (ed.), Madrid, 2004, pp. 241-260; P. L’Huillier,
„Un aspect estompé du 28 canon de Chalcedoine”, în: Revue de Droit Canonique, 29
(1979), pp. 12-22; „Le décret du Concile de Chalcédoine sur les prerogatives du siège
de la très sainte Eglise de Constantinople”, în: Messager de l’Exarchat du Patriarche
russe en Europe occidentale, 27 (1979), pp. 33-69. Pentru o analiză detaliată a circum-
stanțelor în care a fost redactat Canonul 28 Calcedon, a se vedea: P. L’Huillier,
The Church of the Ancient Councils. The Disciplinary Work of the First Four Ecumenical
Councils, Crestwood, 1996, pp. 267-290.
92
Pentru detalii despre situația Ortodoxiei în această perioadă, vezi: Eastern Chris-
tianity and the Cold War, 1945-91, L. Leuștean (ed.), New York, 2010.
93
S. Athanasiou, „The Ecumenical Patriarchate of Constantinople. A Religious
Minority and a Global Player”, în: Studies in interreligious dialogue, 26 (2016), 2,
pp. 215-225.
94
C. Konstantinides, „The Ecumenical Patriarchate and the Ecumenical Patri-
archs from the Treaty of Lausanne (1923) to the Present”, în: Greek Orthodox The-
ological Review, 45 (2000), pp. 5-22.
255
În acest sens, ar trebui să menționăm și faptul că, începând cu anii

1930, din cauza conflictului deschis cu Patriarhia Moscovei, canoniștii
constantinopolitani au început să pretindă pe nedrept pentru Patriarhul
Ecumenic al Constantinopolului și un așa-numit „drept de apel” exclusiv în
Ortodoxie. Mai precis, în anul 1936, ultimul oberprocuror (обер прокурор)
al Imperiului Țarist, Anton Vladimirovici Kartașev95 (1875-1960), membru
al imigrației rusești stabilite în Franța și profesor la Institutul de Teologie
Ortodoxă „Saint Serge” din Paris, a afirmat pentru prima dată, într-un stu-
diu publicat în limba rusă într-o obscură revistă poloneză96, că Patriarhul
Ecumenic, din cauza unei îndelungate practici eclesiastice, ar avea dreptul
exclusiv de apel (έκκλητον) în Biserica Ortodoxă (sic!). Inițiatorul acestei
95
După absolvirea cursurilor de teologie la Academia Teologică din Sankt Petersburg,
A.V. Kartașev a fost numit asistent și, ulterior, conferențiar la catedra de Istoria
Bisericii a aceleiași academii. Pentru că s-a implicat activ în Revoluția din 1905,
rectorul Academiei, episcopul Serghei Stragorodski, ulterior Patriarh al Rusiei, l-a
obligat să demisioneze. Prin urmare, Kartașev s-a angajat la Biblioteca publică din
Sankt Petersburg și a activat în cadrul „Cursurilor Bestoiev”, instituție de învăță-
mânt superior pentru femei, unde a predat până în 1918. Profund implicat în viața
politică a Rusiei, Kartașev a fost numit în 25 martie 1917 în Guvernul provizoriu,
ca asistent al înaltului-procuror (обер-прокурор) V.N. Livov. După doar 3 luni,
în 25 iulie 1917, Kartașev a fost numit înalt-procuror. Zece zile mai târziu, în 5
august 1917, Kartașev a decis modificarea titulaturii demnității sale prin aceea de
„ministru al cultelor”. Totodată, așa cum el însuși se descria într-un articol, „A.V.
Kartachev, dernier de la série vieille de deux siècles des haut-procureurs, et premier
ministre de cultes, plaçait encore au bas des protocoles du Synode le traditionnel
«Lu», marque de la censure gouvernamentale” (A. V. Kartachev, „La Révolution
et le Concile de 1917-1918. Contribution à l’histoire de l’Eglise russe contem-
poraine”, în: Russie et chrétienté, 1-2/1950, p. 22). După venirea la putere a bolșe-
vicilor, Kartașev a părăsit Rusia. Mai întâi, în data de 1 ianuarie 1919 a plecat în
Finlanda, ca după un an să meargă în Franța și să se stabilească la Paris, unde a
fost numit profesor de istorie la Institutul de teologie Ortodoxă „Saint Serge”, creat
în anul 1925 de mitropolitul Evloghie Gueorguievsky. Încă din primele sale zile
de exil, Kartașev s-a implicat activ în polemica politică împotriva puterii sovietice,
demonstrând un naționalism militant, marcat în mod vizibil de o orientare politică
de dreapta [cf. A. Nivière, „Anton Kartachev l’historien de l’Eglise”, în vol. Les
historiens de l’émigration russe, B. Deaune-Gray (ed.), Paris, 2003, pp. 121-140].
96
A.V. Kartașev [А.В. Карташевь], „Практика апелляционнаго права Конс
тантинополъскихъ Патриарховъ”, în: Вѣстникъ братства православныхъ
богослововъ въ Полъшѣ, 3 (1936), 2, pp. 91-111.
256
teorii a explicat că acest privilegiu ar deriva din faptul că, de la întemeierea

noii capitale a Imperiului Roman de către împăratul Constantin, poziția
arhiepiscopului de Constantinopol în raport cu împăratul făcea din el un
Patriarh Ecumenic, adică al Imperiului Roman de Răsărit, plasându-l pe
a doua poziție în ordinea de precedență din sistemul pentarhiei. Pe baza
acestei constatări, Kartașev susține că arhiepiscopul de Constantinopol ar
fi primit în Orient un „drept de apel” analog cu cel exercitat în Occident
de către episcopul Romei (sic!), fără a indica însă vreo mărturie istorică
sau prevedere canonică. De fapt, așa-zisul „drept de apel” al Patriarhului
Ecumenic nu a fost niciodată recunoscut de Biserica Ortodoxă, ci a
fost considerat întotdeauna o consecință nefastă a regimului otoman de
millet. La teoriile inovatoare formulate de Kartașev a răspuns canonistul
rus Serghei Troițki (1878-1972), printr-un studiu canonic97 în care,
după ce a indicat toate abaterile și lipsurile canonice ale articolului lui
Kartașev, l-a identificat pe autorul său ca fiind adevăratul „ideolog al
schismei pariziene”98, precizând că scopul real al acestei scrieri a fost de a
justifica anomalia eclesiastică intitulată Arhiepiscopia Bisericilor Ortodoxe
Ruse din Europa Occidentală – Exarhatul Patriarhiei de Constantinopol,
creată în 1936, când mitropolitul Evloghie Gueorguievsky, pe atunci
exarh al Patriarhiei Moscovei în Europa de Vest, s-a plasat sub autori-
tatea Patriarhiei Ecumenice, deoarece fusese deja destituit de Patriarhia
Moscovei pentru că se rugase împreună cu neortodocșii.
Recent însă, această teorie eronată eclesiologic a fost preluată de unii
teologi ai Patriarhiei Ecumenice, care nu fac altceva decât să reitereze
emfatic tezele susținute în articolul lui Kartașev, deoarece în realitate
nu există niciun canon sau mărturie care să susțină un așa-numit „drept
de apel” al Patriarhului Ecumenic în Biserica Ortodoxă99. În realitate,
97
S. Troitski, „О смысле 9-го и 17-го канонов Халкидонского Собора”, în:
Журнал Московской Патриархии, 2/1961, pp. 57-65 [în română: „Despre sensul
canoanelor 9 și 17 de la Calcedon”, în: Mitropolia Banatului, 16 (1966), pp. 201-213].
98
S. Troitski, „О смысле 9-го и 17-го канонов Халкидонского Собора”, p. 58.
99
G. Papathomas, „Le droit canonique d’appel (ekkliton) au sein de l’Eglise
orthodoxe”, în: L’Année Canonique, 48 (2006), pp. 219-233; J. Getcha, „Le droit
d’appel au Patriarche de Constantinople au sein de l’Eglise orthodoxe. La pensée
de A. Kartachev et sa répercussion dans les œuvres des théologiens orthodoxes
257
scopul acestor eforturi de mistificare și inventare de drepturi exclusive

ale Patriarhului Ecumenic este acela de a-i creiona acestuia un rol de
coordonare în Ortodoxie, de tip primațial, în special în ceea ce privește
pastorația celor din diaspora. Într-adevăr, este evident că, începând cu
1920, activitatea pastorală a Patriarhiei Ecumenice se concentrează aproape
exclusiv pe comunitățile ortodoxe grecești din diaspora, deoarece nu mai
există credincioși ortodocși pe teritoriul său istoric, adică în Turcia de astăzi.
În plus, Patriarhia Ecumenică pretinde în continuare, în mod nejustificat,
că întreaga diasporă ortodoxă s-ar afla sub autoritatea sa, motiv pentru
care a creat eparhii în întreaga lume în secolul al XX-lea. Pentru a justifica
această realitate actuală, unii canoniști constantinopolitani ajung uneori
chiar să facă jenante acrobații sau inovații eclesiologice, inclusiv un pretins
„drept de apel” exclusiv al Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă.
Astfel, de exemplu, profesorul grec Grigorios Papathomas din Atena,
astăzi Mitropolit de Peristeri, fără a indica vreo referință bibliografică
sau vreun exemplu din tradiția canonică ortodoxă, afirmă că toate
Bisericile Ortodoxe locale – cu excepția Bisericii din Cipru, din Antiohia,
Alexandria și Ierusalim – reprezintă doar „teritoriul prejurisdicțional” (προ-
δικαιοδοσιακόν) al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol100, deși acest
termen este complet străin de terminologia și eclesiologia ortodoxă101.
Astfel, în această logică bizară, profesorul grec afirmă că toate Bisericile
autocefale (cu excepția celor 4 menționate mai sus) nu au dreptul de a
acorda autocefalie sau de a-și păstori diaspora (sic!). Pentru a-și completa
teoria inovatoare, Papathomas mai afirmă că, după ruperea comuniunii
în 1054, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol este locum tenens
contemporains”, în: L’Année Canonique, 46 (2004), pp. 169-184. Pentru detalii, a se

vedea: G. Grigoriță, L’autonomie ecclésiastique…, pp. 114-120.
100
Cf. G. Papathomas, Le Patriarcat œcuménique de Constantinople (y compris la
Politeia monastique du Mont Athos) dans l’Europe Unie. Approche nomocanonique,
Katérini, 1998, pp. 98-107.
101
Autorul însuși recunoaște că expresia pre-jurisdicțional este „un terme emprunté
au droit administratif français” și „qu’il s’agit – en mettant un nouveau contenu
– d’une qualification concernant le territoire d’une Eglise autocéphale éman-
cipée d’une juridiction – toujours patriarcale –, où l’Eglise patriarcale n’exerce
aucune autorité ecclésiastique juridictionnelle, spirituelle ou administrative.”
(G. Papathomas, Le Patriarcat œcuménique…, p. 705).
258
(al ortodocșilor) al Patriarhiei Occidentului, adică al Bisericii Romei sau al

Bisericii Catolice (sic!). Din acest motiv, el crede că Patriarhia Ecumenică
de Constantinopol ar avea jurisdicție teritorială asupra întregului Occident
(sic!) și că aceasta este exercitată doar temporar102.
Astfel, propunând această teorie inovatoare, profesorul grec își ima-
ginează că poate pretinde „canonic” autoritatea Patriarhiei Ecumenice
din Constantinopol asupra întregii diaspore ortodoxe. Dar teoria sa este
inacceptabilă pentru că, în primul rând, nu găsește niciun sprijin în doc-
trina canonică ortodoxă (de fapt, autorul însuși nu-și permite să invoce
vreun canon) și, în al doilea rând, are câteva defecte grave. De exemplu,
autorul, în partea introductivă a teoriei sale, uită în mod deliberat să pre-
cizeze că Biserica din Constantinopol s-a aflat până în secolul al IV-lea
sub autoritatea Mitropoliei din Heracleea Traciei. Deci, dacă urmăm
această teorie, Biserica din Constantinopol ar fi ea însăși propriul „teritoriu
prejurisdicțional”, care la rândul său ar fi „teritoriul prejurisdicțional” al
Bisericii-mamă și așa mai departe. În consecință, este foarte evident că
teoria lui Papathomas se bazează pe principiul cauzalității, dar o cauzalitate
extrem de subiectivă, pentru că începe precis în secolul al IV-lea (după
331), și anume la Constantinopol! Mai mult, o eventuală aplicare prac-
tică a acestei teorii ar putea avea și consecințe eclesiologice și ecumenice
grave. Acest lucru se datorează faptului că autorul afirmă că Patriarhul
Constantinopolului ar fi locum tenens al Patriarhului Occidentului, adică
al Episcopului Romei. Acest fapt ar putea face să se creadă că Biserica
Ortodoxă ar recunoaște autoritatea Bisericii Romei asupra credincioșilor
săi, dar și acest lucru este total fals. În consecință, această teorie, care nu
are nicio bază canonică, nu poate fi luată în serios, deoarece este ilogică
și are mai multe aspecte foarte slabe și unele chiar periculoase.
Odată cu căderea guvernelor comuniste, în multe țări est-europene s-a
dezvoltat o emigrație în masă către țările occidentale, care s-a consolidat în
ultimul deceniu al sfârșitului de secol trecut și în primii zece ani ai noului
secol, dând naștere unor consistente comunități de credincioși ortodocși.
102
G. Papathomas, „Différentes modalités canoniques d’exercice de la juridic-
tion du Patriarcat oecuménique de Constantinople”, în: Le Messager orthodoxe, 141
(2004), pp. 59-60.
259
Bisericile Ortodoxe autocefale s-au confruntat inițial cu necesitatea de

a oferi asistență religioasă credincioșilor lor migranți și, apoi, pe măsură
ce emigrația a trecut de la o așezare sezonieră la una permanentă, de
a organiza structuri eclesiale pentru respectivele comunități ortodoxe
stabilite în noi teritorii, care au fost identificate, în general, prin expresia
de diaspora ortodoxă. Această realitate eclesială este un fenomen nou
în Ortodoxie, apărut abia la începutul secolului al XX-lea, din cauza
migrației masive în Occident a ortodocșilor ruși și greci din motive politice
și sociale. Aceste comunități din diaspora au crescut exponențial până
în anii 1940, când, din cauza Războiului Rece, majoritatea ortodocșilor
se aflau în țările comuniste, unde erau privați de libertatea religioasă și,
totodată, de libertatea de mișcare.
După anii 1990, diaspora ortodoxă a crescut considerabil datorită
emigrației socio-economice uriașe a ortodocșilor din fostele țări comuniste
către Occident103. Fenomenul de masă a necesitat un angajament conside-
rabil de resurse și de energie, pe care doar Bisericile Ortodoxe autocefale
le posedă. Astfel, unele Biserici autocefale, sprijinite de statele lor de ori-
gine, au creat structuri eclesiastice pentru diaspora lor prezentă în diferite
locuri, care au devenit în mod inevitabil puncte de referință instituțională
pentru autoritățile administrative și politice ale credincioșilor pe care îi
reprezentau și, prin urmare, destinatarii acelor intervenții în sprijinul
libertății religioase privind construcția de lăcașuri de cult și de facilități
pentru activitățile de cult, care fac din protecția libertății religioase o
realitate. Nu numai atât, dar noile structuri eclesiastice ortodoxe înfiin-
țate în diasporă devin interlocutorii instituționali ai diferitelor sisteme
juridice ale statelor care le găzduiesc, creând modalități noi de relaționare
Stat-Biserică prin acomodarea doctrinei canonice la realitățile legale deja
existente în respectivele țări104. Pe altă parte, unele state au implicat mai
103
Pentru o prezentare istorică a dezvoltării diasporei ortodoxe în Europa, a se
vedea: D. Benga, „Die Diaspora der orthodoxen Kirchen in Europa: ein geschi-
chtlicher Überblick”, în: Ostkirchliche Studien, 62 (2013), 2, pp. 318-331.
104
De exemplu, numărul actual al românilor care trăiesc în străinătate este de
aproximativ 10 milioane, dintre care 1,3 milioane în Italia și aproape 700.000 în
Spania. Pe lângă acești rezidenți, există sute de mii de alți români în Occident,
care, în baza mobilității europene, desfășoară activități sezoniere în aceste țări și
260
mult sau mai puțin discret comunitățile ortodoxe din diaspora în diferite
activități cu substrat geopolitic, fapt care creează dificultăți în unificarea
diasporei ortodoxe dintr-un anumit loc105.
Din cele spuse se poate observa că organizarea diasporei ortodoxe,
care în ultima perioadă a cunoscut o consistentă dezvoltare, trece prin
multe dificultăți, în principal din cauza dorinței nejustificate a Patriarhiei
Ecumenice, care se declară supranațională și cere autoritate asupra între-
gii diaspore ortodoxe, și a poziției Patriarhiei Moscovei, care se declară
multinațională și pretinde să păstorească diaspora tuturor Bisericilor sale
autoadministrate (rusă, rusă de peste hotare, belarusă, ucraineană, estonă,
letonă, moldovenească etc.). Totodată, există și problema fărâmițării etnice
a comunităților ortodoxe din diaspora, care reflectă imaginea unei Biserici
Ortodoxe divizate ce nu reușește să aplice principiul canonic fundamental
al sinodalității pentru ortodocșii din diaspora. Pe de altă parte, dificultățile
de organizare a diasporei ortodoxe sunt cauzate și de lipsa de acord din
Ortodoxie asupra modului de acordare și recunoaștere a autonomiei și a
autocefaliei noilor Biserici locale.
c. Diaspora ortodoxă și Sinodul panortodox din Creta (2016)
Amploarea și consistența fenomenului creșterii numărului credin-

cioșilor din diaspora ortodoxă și alegerea de ierarhi pentru păstorirea
acestora au făcut tot mai puțin credibilă pretenția de reprezentare unică
a diferitelor comunități ortodoxe etnice de către Patriarhia Ecumenică
care beneficiază de asistență religioasă în bisericile ortodoxe române din diaspora.

Pentru toate aceste necesități pastorale, Patriarhia Română a creat eparhii, reu-
nind sute de parohii și numeroase mănăstiri (Diaspora Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2021). A se vedea și J.M. Lemonnier, „L’Eglise Orthodoxe Roumaine
en Europe Occidentale: Territoires et «Diaspora»”, în: Annales Universitatis Apu-
lensis. Series Philologica, 18 (2017), 1, pp. 365-390; F. Botti, „Le contenu d’une
éventuelle „entente” entre l’Église Orthodoxe Roumaine et l’État italien”, în:
L’année canonique, 49 (2007), pp. 221-246.
105
V. Pnevmatikakis, „Pourquoi est-il si difficile d’avoir une Église orthodoxe
unifiée dans la diaspora? Réflexions géopolitiques à partir du cas français”, în vol.
Eastern and Oriental Christianity in the Diaspora, H. Teule, J. Verheyden (eds),
Leuven, 2020, pp. 155-170.
261
și, prin urmare, problema a fost abordată de o comisie interortodoxă, întru-

nită în noiembrie 1990 la Chambésy, în Elveția, care a sugerat crearea în
diaspora, într-o etapă intermediară, a unor „adunări episcopale” teritoriale
compuse din ierarhii canonici recunoscuți, care ar continua să rămână sub
autoritatea Sinodului Bisericii Ortodoxe autocefale din care fac parte106.
Această inițiativă se baza, în special, pe experiența americană (în 1960
a fost înființată o Conferință permanentă a Episcopilor Ortodocși Canonici
din America)107 și pe cea franceză (în primăvara anului 1967, la solicitările
autorităților publice centrale, s-a creat un Comitet inter-episcopal ortodox
ca interlocutor unic al ortodocșilor din Franța cu organismele administra-
ției de stat franceze)108, care preluaseră într-o manieră proprie, adaptată,
modelul de organizare al Conferințele episcopale din Biserica Romano-
Catolică109, în sensul că erau doar structuri consultative nesinodale.
O altă comisie interortodoxă, întrunită în noiembrie 1993 în același
loc, a reconfirmat această soluție provizorie și a precizat regiunile din
diaspora ortodoxă în care ar trebui create „adunări episcopale” într-o primă
fază, definite după cum urmează: America Centrală și de Nord, America
de Sud, Australia, Marea Britanie, Franța, Belgia și Olanda, Austria și
106
Episkepsis, 498/30.11.1993, pp. 22-23.
107
Pentru detalii, a se vedea site-ul său oficial www.assemblyofbishops.org. Această
structură colegială a fost creată în anul 2010 pe baza Conferinței Permanente a
Episcopilor Ortodocși Canonici din Americi (Standing Conference of the Canonical Ortho-
dox Bishops in the Americas), care a fost înființată în 7 iunie 1960 [A. Schmemann,
„Episcopatus unus est”, în: St. Vladimir’s Theological Quarterly, 4 (1960), 4, pp. 26-29].
În anul 2014, aceasta s-a divizat în Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Statele
Unite ale Americii și Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Canada.
108
E. Melia, „Le Comité Interépiscopal Orthodoxe de France. La Signification
interne et dans le dialogue œcuménique”, în: Témoignage et Pensée Orthodoxe, 35
(1982), pp. 28-30.
109
În Biserica Romano-Catolică, instituția Conferințelor episcopale (Episcoporum
conferentiis) a fost creată la finalul secolului al XIX-lea și a fost instituită la Conci-
liul Vatican II (1962-1965) ca reuniune a tuturor ierarhilor catolici, indiferent de
rit, dintr-o anumită țară sau dintr-o regiune ce cuprinde mai multe țări, prezidată
de unul dintre ierarhi, organizată pentru o mai bună pastorație și o relație mai
coerentă cu autoritățile statale. Pentru detalii privind istoria și statutul actual al
Conferințelor episcopale, a se vedea: Le conferenze episcopali in Europa. Un nuovo
attore delle relazioni tra stati e Chiesa cattolica, S. Coglievina (ed.), Milano, 2010.
262
Italia, Germania110. Ulterior, la cea de-a patra Conferință Panortodoxă de

la Chambésy, Elveția, din 2009, a fost aprobat un proiect de text dedicat
diasporei ortodoxe, care reunește texte din anii 1990 și 1993111.
În iunie 2016, Sinodul Panortodox din Creta, Grecia, luând act de evo-
luția profundă a situației diasporei ortodoxe, a aprobat documentul intitulat
„Diaspora Ortodoxă”, care reproduce aproape identic textul din 2009 de la
Chambésy, precum și „Regulamentul de funcționare a Adunărilor Diasporei
Ortodoxe”112. De menționat faptul că la Sinodul Panortodox care a avut loc în
Creta, Grecia, între 19 și 26 iunie 2016, au participat 10 Biserici Ortodoxe
autocefale dintre cele 14 recunoscute astăzi în Ortodoxie. Următoarele patru
patriarhii nu au fost prezente: Antiohia, Moscova, Bulgaria și Georgia.
Principalul motiv invocat de către cele patru patriarhii pentru absența lor
a fost lipsa unei soluții acceptabile la conflictul dintre Antiohia și Ierusalim
cu privire la autoritatea asupra ortodocșilor din Qatar. Patriarhia Moscovei
a fost ultima care și-a anunțat, la 13 iunie 2016, neparticiparea la Sfântul și
Marele Sinod Panortodox. Principalul motiv invocat este că există deja mai
110
Cf. N. Daldas, „Le statut de la diaspora orthodoxe”, în: Istina, 40 (1995),
pp. 386-404.
111
Cf. „Die orthodoxe Diaspora: Beschlüsse der IV. Präkonziliaren Panorthodo-
xen Konferenz - Chambesy, 6.-13. Juni 2009”, în: Orthodoxes Forum, 23 (2009), 2,
pp. 209-210. Pentru detalii, a se vedea: V. Ioniță, „A 4-a Conferință Panortodoxă
Presinodală Chambésy/Geneva, Elveţia, 6-12 iunie 2009”, în: Studii Teologice 2/2009,
pp. 235-254; E. Synek, „Aktuelle Bemühungen um eine «kanonische» Lösung für
die orthodoxe Diasporajurisdiktion”, în: Österreichisches Archiv für Recht & Religion,
56 (2009), 3, pp. 463-484; G. Papathomas, „Diaspora ecclésiale – Diaspora natio-
nale et les «Assemblées des Évêques Orthodoxes» en Europe”, în: Kanon, 22 (2012),
pp. 99-118. Pentru o analiză din punct de vedere catolic a instituției Adunărilor epi-
scopale, a se vedea: L. Lorusso, „Forme atipiche della sinodalità ortodossa: le assem-
blee episcopali nella diaspora”, în vol. Strutture sovraepiscopali nelle Chiese orientali,
L. Sabbarese (ed.), Città del Vaticano, 2011, pp. 283-292; D. Schon, „Orthodoxe
Bischofskonferenzen im Westen – ein ekklesiologisches Neuland?”, în: Ostkirchliche
Studien, 60 (2011), 2, pp. 292-326.
112
Textele aprobate de Sinodul panortodox din Creta în 2016, în limbile greacă,
engleză, rusă și franceză, au fost publicate pe site-ul oficial al sinodului www.
holycouncil.org. Textele originale în limbile greacă, engleză, rusă și franceză, cu
semnăturile ierarhilor prezenți la Sinodul din Creta, au fost publicate pe site-ul
www.theolcom.ru/events/114-opublikovany-dokumenty-kritskogo-sobo-
ra-18-26-iyunya-2016-goda.
263
multe Biserici care s-au retras, compromițând astfel principiul unanimității113.

În plus, trebuie remarcat faptul că documentele sinodale din Creta nu
au fost semnate de toți ierarhii participanți, iar pe unele documente unii
participanți au făcut mici adăugiri pentru a le semna114.
Înainte de a analiza aceste texte, este important să menționăm că
lista ierarhilor prezenți la Sinodul Panortodox din Creta ridică o problemă
destul de serioasă de eclesiologie, care se referă la schimbarea deliberată a
titlurilor ierarhilor din diaspora ortodoxă. Mai precis, toate titlurile ierarhilor
din diaspora, care nu aparțin Patriarhiei Ecumenice, au fost schimbate în
mod deliberat de către organizatorii Sinodului. De exemplu, toți ierarhii
Patriarhiei Ecumenice din diaspora sunt episcopi din acea țară sau regiune
(de exemplu, Augustin al Germaniei, Emmanuel al Franței, Demetrius al
Americii, Amvrosios al Coreei etc.), în timp ce ceilalți ierarhi ortodocși din
diaspora sunt doar episcopi cu reședința în acel loc (de exemplu, Serafim
în Germania și Europa Centrală, Nicolae în America, Maksim în America
de Vest, Irinej în Australia și Noua Zeelandă, Andrej în Austria și Elveția,
Timotei în Spania și Portugalia etc.). Această schimbare de titulatură se
regăsește în toate documentele redactate în cele patru limbi oficiale. Trebuie
remarcat faptul că, în documentele oficiale ale Sinodului Panortodox, se
poate vedea cum ierarhii ortodocși români și-au corectat singuri titlurile
modificate intenționat atunci când au semnat documentele finale. Această
schimbare deliberată a titlului de către organizatori certifică în mod evident
actuala pretenție nejustificată a Patriarhiei Ecumenice de autoritate asupra
întregii diaspore ortodoxe115.
Documentul dedicat diasporei ortodoxe116, dezbătut la 21 iunie
2016 și format din 7 paragrafe, începe prin a preciza că: „s-a constatat că
113
E.G. Farrugia, „Il Santo e Grande Concilio Panortodosso. Documentazione e
reazione”, în: Civiltà Cattolica, 3991 IV (2016), pp. 53-67.
114
P. Ladouceur, „The Holy and Great Council of the Orthodox Church ( Juin
2016)”, în: Œcuménisme, 51 (2016), p. 35, n. 22.
115
R. Perșa, „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016).
Câteva interogări canonice, eclesiologice și doctrinare”, în vol. Sfântul și Marele
Sinod. Eveniment eshatologic sau normalitate canonică?, P. Vlaicu, R. Perșa (eds),
Cluj-Napoca, 2018, p. 122, n. 39.
116
Pentru o prezentare generală a documentului, a se vedea: P. Vlaicu, „Problema-
ticile Autonomiei și Diasporei ortodoxe din perspectiva documentelor adoptate de
Sfântul și Marele Sinod”, în vol. Sfântul și Marele Sinod. Eveniment eshatologic sau
normalitate canonică?, P. Vlaicu, R. Perșa (eds), pp. 242-255.
264
este voința comună a tuturor Sfintelor Biserici Ortodoxe, de a rezolva

problema diasporei ortodoxe, cât mai repede posibil și ca aceasta să
fie organizată într-un mod care să fie în conformitate cu eclesiologia
ortodoxă, tradiția canonică și practica Bisericii Ortodoxe” (art. 1 lit. a).
În plus, s-a menționat că, „în stadiul actual, nu este fezabilă, din motive
istorice și pastorale, trecerea imediată la ordinea canonică a Bisericii în
mod strict, adică la prezența unui singur episcop într-un singur loc. Din
acest motiv, s-a hotărât să se păstreze Adunările Episcopale stabilite de
cea de-a patra Conferință Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 2009),
până când se vor întruni condițiile pentru aplicarea acribiei bisericești”
(art. 1 lit. b). Prin urmare, la acest Sinod Panortodox s-a constatat
imposibilitatea aplicării principiilor canonice fundamentale în diaspora
și, prin urmare, s-a decis permanentizarea unei soluții provizorii.
Mai mult, textul a precizat că „Adunările episcopale din regiunile
evidențiate ulterior vor fi compuse din toți ierarhii recunoscuți canonic în
fiecare regiune, care vor continua să depindă de jurisdicțiile canonice de care
depind în prezent” (art. 2 lit. a). Aceste Adunări episcopale vor fi compuse
din toți ierarhii din fiecare regiune, care sunt în comuniune canonică cu
toate Sfintele Biserici Ortodoxe, și vor fi prezidate de primul dintre ierarhii
care depind de Biserica Constantinopolului, iar în absența primului, de
următorul în ordinea din Diptice (art. 2 lit. b). Adunările episcopale au „un
Comitet Executiv, constituit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicții
existente în regiune” (art. 2 lit. b). Activitatea și responsabilitățile acestor
Adunări Episcopale vor fi legate de manifestarea unității Ortodoxiei, de
dezvoltarea unei acțiuni comune a tuturor ortodocșilor din fiecare regiune
pentru nevoile spirituale ale ortodocșilor care trăiesc în acea regiune, de o
reprezentare comună a tuturor ortodocșilor în fața neortodocșilor și în fața
întregii societăți din regiune, de cultivarea erudiției teologice și a educației
eclesiastice etc. Deciziile privind aceste chestiuni vor fi luate în unanimitate
de către Bisericile care sunt reprezentate în acea Adunare (art. 2 lit. c).
Potrivit art. 3 din același document, Adunările Episcopale care reunesc
ierarhii ortodocși din diaspora sunt organizate teritorial pe 13 regiuni,
dintre care 9 se află în Uniunea Europeană, și anume: 1. Canada, 2. Statele
Unite ale Americii, 3. America Latină, 4. Australia, Noua Zeelandă și
Oceania, 5. Marea Britanie și Irlanda, 6. Franța, 7. Belgia, Țările de Jos
265
și Luxemburg, 8. Austria, 9. Italia și Malta, 10. Elveția și Liechtenstein,

11. Germania, 12. Țările scandinave (cu excepția Finlandei), 13. Spania și
Portugalia. Episcopii din diaspora, care au parohii în mai multe regiuni,
vor fi membri ai Adunărilor Episcopale din regiunile respective (art. 4). Pe
de altă parte, se precizează că „Adunările Episcopale nu privează ierarhii
membri de competențele lor administrative și canonice și nici nu le limi-
tează drepturile acestora în diaspora ortodoxă. Adunările episcopale au ca
scop formarea unei poziții comune asupra diferitelor chestiuni; aceasta nu
împiedică ierarhii membri, care continuă să fie responsabili pentru propriile
Biserici, să manifeste în fața lumii exterioare punctul de vedere al propriilor
Biserici” (art. 5).
În ceea ce privește președinția acestui nou tip de organizare a
ierarhilor din diaspora ortodoxă, documentul precizează că „președinții
Adunărilor Episcopale vor convoca și prezida toate întâlnirile comune
ale ierarhilor din teritoriul lor (liturgice, pastorale, administrative etc.).
Pentru chestiunile de interes mai general, care necesită o examinare
panortodoxă, Președintele Adunării, cu aprobarea Adunării Episcopilor,
le va transmite Patriarhului Ecumenic pentru acțiuni panortodoxe
conforme practicii panortodoxe stabilite” (art. 6). Reiese cu evidență
din acest pasaj dorința clară de a se acorda Patriarhului Ecumenic un
drept de apel în ceea ce privește diaspora ortodoxă, care nu are funda-
ment în doctrina canonică ortodoxă și nici nu se regăsește în practica
Bisericii Ortodoxe de până acum.
Ultimul articol al documentului are un caracter de amenințare
preventivă, deoarece afirmă că „Bisericile Ortodoxe sunt obligate să
nu promoveze activități care ar putea împiedica cursul menționat mai
sus, în vederea soluționării canonice a problemei diasporei, cum ar fi
atribuirea către ierarhi a titlurilor deja existente, și să facă tot ce este
posibil pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale și pentru a
restabili ordinea canonică normală în diaspora” (art. 7).
Una dintre sarcinile principale ale Adunărilor Episcopale din dias-
pora ortodoxă, care respectă într-o oarecare măsură principiul etnic,
este de a coordona „tot ceea ce ține de obligațiile Bisericii Ortodoxe
în relațiile sale cu societatea și cu autoritățile statului” (art. 5 lit. d din
Regulamentul de funcționare a Adunărilor Episcopale din diaspora ortodoxă).
266
Prin urmare, în relațiile dintre stat și Biserica din diaspora ortodoxă, princi-
palul actor ar trebui să fie Adunarea Episcopală din acea țară. În același timp,
pentru o mai bună legătură cu autoritățile europene, Bisericile Ortodoxe
autocefale și-au creat propriile reprezentanțe acreditate pe lângă instituțiile
Uniunii Europene117. Pentru a oferi o imagine unitară a Ortodoxiei, înce-
pând din 2010, aceste reprezentanțe s-au reunit într-o structură comună
numită „Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe din Uniunea
Europeană” (CROCEU). Problema actuală constă în faptul că, din anul
2018, Patriarhia Moscovei a rupt comuniunea euharistică cu Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol, astfel încât cooperarea în diaspora orto-
doxă prin intermediul Adunărilor Episcopale sau al CROCEU a devenit
imposibilă, deoarece nu mai reflectă întreaga Ortodoxie. Realitatea actuală
din diaspora ortodoxă este una în care Biserica Ortodoxă dintr-un anumit
loc apare puternic fragmentată în diferite comunități eclesiale etnice aflate
sub autoritatea unei Biserici Ortodoxe autocefale, dintre care unele nici
măcar nu sunt în comuniune euharistică între ele. Se constată, așadar, că, în
diaspora actuală, unele principii canonice fundamentale pentru organizare
și funcționare, ca existența unui singur ierarh în același loc (Can. 8 I Ec.)
sau sinodalitatea (Can. 34 Ap., 9 Antiohia), nu se aplică sub nicio formă.
Prin urmare, cele mai importante provocări ale actualelor comunități
ortodoxe din diaspora sunt posibilitatea reală de a coopera între ele și, mai
ales, modul de propovăduire corectă a credinței ortodoxe pentru generațiile
viitoare și pentru cei care locuiesc deja în respectivele teritorii. Dacă pen-
tru cooperarea între diferitele comunități ortodoxe din diaspora, o soluție
provizorie, și anume crearea de Adunări Episcopale, a fost permanentizată,
pentru dezvoltarea organizațională a comunităților din diaspora nu s-a decis
nimic, nici măcar în mod provizoriu. De fapt, fiecare Biserică autocefală
a creat o organizație administrativă aproape universală pentru a putea
răspunde nevoilor pastorale ale diasporei sale. Din acest motiv, la prima
117
P. Petkoff, „New worlds and new churches: The Orthodox Church(es) and the
European Union”, în vol. God and the EU: Faith in the European Project, J. Chaplin,
G. Wilton (eds), Routledge, 2016, pp. 70-88. A se vedea și: B. Massignon, „Les
représentations orthodoxes auprès de l’Union européenne: entre concurrence
inter-orthodoxe et dynamiques d’européanisation”, în: Balkanologie, 9 (2005), 1-2,
pp. 265-287.
267
vedere, s-ar părea că astăzi există o tendință de universalizare a fiecărei

Biserici autocefale, în ceea ce privește pastorația propriei diaspore118. Cu
toate acestea, acest mod universalist de a acționa în diaspora înlătură orice
posibilitate de a dezvolta autonomia Bisericilor locale și, implicit, de a acorda
și recunoaște autocefalia acestora. Mai mult, problemele organizatorice,
lipsa de cooperare între eparhiile ortodoxe din diaspora și autosuficiența
fiecărei comunități nu vor fi niciodată piloni pentru o dezvoltare în sensul
eclesiologiei pauline a Bisericilor locale din diaspora ortodoxă.
Totuși, un răspuns la întrebarea noastră cu privire la viitorul Bisericii
Ortodoxe din diaspora ar putea fi intuit în documentul intitulat „Autonomia
și mijloacele de proclamare a acesteia”, aprobat de Sinodul Panortodox din
Creta. Într-adevăr, la sinodul din 2016, pentru prima dată s-a discutat oficial
posibilitatea creării unor Biserici autonome în diaspora ortodoxă, care se pot
dezvolta apoi pentru a fi promovate și recunoscute ca Biserici autocefale!
În documentul sinodal dedicat autonomiei eclesiastice, după ce se
precizează că autonomia exprimă un statut de independență parțială
a unei Biserici locale, definit prin raportare la autoritatea canonică a
Bisericii-mamă autocefale, la care se raportează canonic, se precizează
următoarele două principii, care ar trebui să pună capăt viitoarelor con-
troverse intereclesiale:
- tomosul de autonomie poate fi acordat doar de o Biserică autocefală
și în limitele granițelor sale teritoriale;
- este prevăzută posibilitatea ca o Biserică autocefală să creeze
Biserici autonome în diaspora ortodoxă, dar este necesar consimțământul
celorlalte Biserici autocefale, iar acest consimțământ trebuie obținut în
conformitate cu practica ortodoxă actuală.
În acest fel, diaspora ortodoxă va putea avea un viitor pentru gene-
rațiile viitoare, în sensul de a se organiza în Biserici locale autonome
care pot fi apoi promovate și recunoscute ca Biserici autocefale. Pentru
a realiza acest deziderat canonic și pastoral al Ortodoxiei, este nevoie
de un angajament panortodox mult mai consistent și mai sistematic, în
118
B. Thorbjørnsrud, „«The Problem of the Orthodox Diaspora»: The Orthodox
Church between Nationalism, Transnationalism and Universality”, în: Numen, 62
(2015), 5-6, pp. 639-666.
268
sensul de a avea mai multe întâlniri sinodale panortodoxe, în care ierarhii

să poată analiza cu calm, implicare și atenție toate problemele actuale ale
Ortodoxiei pentru a oferi soluții pastorale în conformitate cu eclesiologia
și tradiția ortodoxă. Deși unii întâistătători și diverși teologi și ierarhi au
propus cu insistență această soluție pentru a reînvia practica sinodalității
în Ortodoxie, prin convocarea unor sinaxe anuale ale întâistătătorilor de
Biserici autocefale și a unor sinoade panortodoxe cincinale, ea a rămas
încă la stadiul de simplu deziderat, nefiind materializată nici măcar ca
intenție oficială sau publică a celor responsabili.
III. Concluzii
În prezent, în diaspora ortodoxă există mai multe eparhii, episcopii

și arhiepiscopii, organizate uneori în mitropolii, care reunesc diferite
comunități etnice în același loc și sub autoritatea diferitelor Biserici auto-
cefale. Această realitate eclesială de co-teritorialitate în diasporă contrazice
prevederile Canonului 8 al Primului Sinod Ecumenic, care a stabilit că
într-un loc trebuie să existe un singur episcop. De asemenea, în diaspora
ortodoxă nu este deloc aplicat principiul canonic fundamental al acomodării
organizării bisericești la cel statal, care a fost statuat prin Canoanele 17
al Sinodului al IV-lea Ecumenic și 38 Trulan. Mai mult, de la începutul
secolului al XX-lea, din cauza unei inițiative abuzive și necanonice a lui
Meletios Metaxakis (1871-1935), în diaspora ortodoxă s-a creat o inovație
eclesiologică, în sensul că numele eparhiei include mai întâi apartenența
etnică și apoi indicarea locului unde este organizată, fapt ce contrazice
atât eclesiologia paulină, cât și doctrina canonică și practica eclesială. La
aceste aspecte problematice se adaugă și recenta tendință total nejustificată
a Patriarhiei Ecumenice de a se erija în unica autoritate canonică pentru
diaspora ortodoxă, precum și lipsa de consens în cadrul Ortodoxiei cu pri-
vire la acordarea autocefaliei. Din anul 2018, acestor aspecte problematice
li s-a mai adăugat și ruptura de comuniune euharistică dintre Patriarhia
Moscovei și Patriarhia Ecumenică, precum și pretențiile recente ale celor
două Patriarhii, Ecumenică și a Moscovei, de a avea un drept de apel în
Ortodoxie. În plus, faptul că Patriarhia Ecumenică se consideră ca fiind
269
o Biserică supranațională, deși ea este greacă, iar Patriarhia Moscovei se

definește ca Biserică multinațională, cu toate că ea este rusă, creează și mai
multe dificultăți în organizarea canonică a diasporei ortodoxe.
Pentru a rezolva problema nerespectării prevederilor canonice pri-
vind organizarea diasporei ortodoxe, în special co-teritorialitatea, Biserica
Ortodoxă a căutat să identifice diferite soluții pastorale. Pentru a nu
diminua modul în care Biserica Ortodoxă este reprezentată în raport cu
autoritățile statului în care este organizată și funcționează, în diaspora
ortodoxă a fost acceptată, după modelul Conferințelor episcopale din Biserica
Catolică, înființarea provizorie a unor Adunări Episcopale pentru anumite
regiuni, în speranța constituirii astfel a unei voci unitare a Ortodoxiei în
raport cu autoritățile politice din respectiva regiune. Acestea sunt prezidate
ex officio de ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice, chiar dacă aceștia nu păstoresc
cele mai importante și reprezentative comunități ortodoxe din respectiva
regiune, fapt care produce dificultăți în relaționarea interortodoxă și în
raportul cu autoritățile statale. Întrucât, din 2018, Patriarhia Moscovei
a rupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, aceste Adunări Episcopale
nu mai sunt reprezentative pentru toți ortodocșii din diaspora și nu mai
pot asigura cooperarea între toți ortodocșii, astfel încât aceștia să fie
reprezentați în mod unitar în fața autorităților statului dintr-o regiune. În
plus, ruptura de comuniune dintre cele două Patriarhii creează dificultăți
în diasporă și pentru situațiile de împreună-slujire a clericilor, precum și
de participare a credincioșilor la slujbele oricărei biserici ortodoxe. Pentru
celelalte probleme organizaționale ale diasporei ortodoxe nu au fost încă
formulate propuneri oficiale de soluționare.
În concluzie, putem spune că diaspora ortodoxă se află astăzi într-o
fază de tranziție prelungită, în care sunt încă permise și unele soluții
provizorii. Cu toate acestea, este clar că viitorul Bisericii Ortodoxe din
diaspora trebuie să urmeze eclesiologia paulină, care impune o unică
Biserică într-un anumit loc, precum și doctrina canonică și practica
pastoral-misionară a primului mileniu, care consacră principiile autoce-
faliei, sinodalității și organizării etnice pentru organizarea și funcționarea
Bisericilor locale. Cu alte cuvinte, este necesară mobilizarea întregii
plerome a Bisericii pentru a crea posibilitatea ca, în diaspora ortodoxă,
să se dezvolte Biserici locale, cu limbă, cultură și tradiție locală, care apoi
270
să fie recunoscute ca autonome și ulterior autocefale. Doar așa, Ortodoxia

poate avea o șansă de dezvoltare durabilă în diasporă, în sensul de a nu
deveni, după o generație sau două, doar o simplă comunitate istorică, ci
de a împământeni Cuvântul lui Dumnezeu în locul respectiv prin misiune
responsabilă, adaptată necesităților locale, și printr-o pastorație adecvată.
Din acest motiv, este absolut necesar ca sinodalitatea să fie revigorată cât
mai curând posibil în Biserica Ortodoxă, în sensul de organizare de întâl-
niri anuale ale Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor autocefale și de întâlniri
cincinale ale Sinodului Panortodox, așa, cum de altfel, Preafericitul Părinte
Daniel, Patriarhul României, a solicitat public de mai multe ori. Numai
în acest fel Ortodoxia va putea cu adevărat să-și mărturisească învățătura
de credință și disciplina sinodală, identificând soluțiile pastorale adecvate
pentru a depăși o situație problematică în diaspora ortodoxă și oferind o
imagine unitară a Bisericii Ortodoxe. Pentru realizarea acestui deziderat
este nevoie de o sporire a rugăciunii, de o asumare mai responsabilă a
slujirii în Biserică și de o implicare mai consistentă în viața Bisericii din
partea tuturor celor responsabili.
271

G. GRIGORIȚĂ - Unitate de Credință, Disciplină Canonică Și Identitate Etnică În Diaspora Ortodoxă (2022) (2) - 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

G. GRIGORIȚĂ - Unitate de Credință, Disciplină Canonică Și Identitate Etnică În Diaspora Ortodoxă (2022) (2) - 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitate de credință, disciplină

canonică și identitate etnică

Arhid. Prof. Univ. Dr. George Grigoriță

* Această prelegere reprezintă dezvoltarea cercetărilor mele despre diaspora orto-

se află în prezent sediul a două eparhii ale Patriarhiei Moscovei, și anume:

etnic nu constituie un principiu exclusiv sau absolut pentru organizarea

organizarea și funcționarea Bisericii, a se vedea: P. Bratsiotis, Die Grundprin-

Pe de altă parte, aceste comunități ortodoxe din diaspora, chiar

II. Biserica Ortodoxă – o comuniune sinodală de Biserici autocefale

Biserica Ortodoxă este o comuniune sinodală de Biserici locale autoce-

II.1. Sinodalitate, întâietate și autocefalie în Ortodoxie

a. Sinodalitate, autocefalie și comuniune eclesială

Prin „sinodalitate” (συνοδικότης), care derivă din grecescul σύνοδος17,

Astfel înțeleasă, sinodalitatea este unul dintre principiile eclesiologice

„pentru Biserica latină, termenul de Synodus, în pofida tradiției străvechi

În plus, observăm și faptul că, potrivit eclesiologiei ortodoxe, Sinodul,

egalitatea fundamentală a ierarhilor care îl compun, indiferent de titlul lor

este, astfel, direct și responsabil implicată în procesul de receptare a

atunci când Iisus vorbește despre unitatea Bisericii, nu ia drept model al

grad de autonomie eclesială este autocefalia), și niciuna dintre ele și niciun

ierarh, întrucât ierarhii sunt întotdeauna în comuniune și doar așa pot

b. Sinodalitate, întâietate și autocefalie în sfintele canoane

Primul canon care abordează relația dintre principiile autocefaliei și

„ierarhii fiecărei națiuni (ἔθνους) trebuie să cunoască cine dintre ei

Potrivit acestui canon, precum și Canonului 9 al Sinodului de la

doxologia liturgică a Sfintei Treimi nu se pot realiza într-o Biserică auto-

Drept bisericesc, cuvântul ἔθνους este tradus prin „eparhie” (επαρχία)49,

(ταξις) a Bisericii, care se înțelege pe sine ca o comuniune de Biserici

Prin extensie, această înșiruire ordonată a ierarhilor a fost aplicată și

de Apostoli, ar fi putut pretinde, de asemenea, primele locuri în ordinea

de minoritate religioasă protejată de sultan. Astfel, sultanul l-a numit pe

religioase respective să își gestioneze propriile probleme în conformitate cu legile

pentru Biserică a creat o lungă serie de evenimente punctuale în care

c. Sinodalitate și autocefalie în Ortodoxia contemporană

În secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman și-a început declinul ire-

politică a acestei hotărâri a Sinodului de la Constantinopol din 1872,

F. Dobrei, „Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în soluționarea conflictului

Pe de altă parte, începând din secolul al XX-lea, unii ortodocși

Bisericii doar împreună cu celelalte principii canonice fundamentale,

II.2. Organizarea Bisericii Ortodoxe și a diasporei sale

a. Organizarea contemporană a Bisericii Ortodoxe

În ceea ce privește organizarea Bisericii Ortodoxe, am clarificat deja

organizarea eclesială. După dispariția Imperiului Otoman, ordinea de

Israel); Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii (întâistătătorul ei are titlul

Astfel, în Patriarhia Ecumenică există Biserica Ortodoxă Autonomă a

dus la un conflict deschis între Patriarhia Ecumenică de Constantinopol

b. Organizarea diasporei ortodoxe

Evoluțiile sociologice din ultimele două secole (al XIX-lea și al XX-lea)

(Can. 8 Sinodul I Ecumenic) și acomodarea organizării eclesiale la cea statală

după ce a fost îndepărtat în mod umilitor din funcția de Arhiepiscop al

κανονισμούς εξεταζόμενη, Atena, 1921 [traducere engleză: C. Androutsos,

1921 o episcopie în Statele Unite ale Americii, în numele căreia a introdus

Artizanul acestei schimbări radicale a fost însuși controversatul patriarh

Le patriarcat grec orthodoxe de Constantinople. De l’isolement à l’internalisation (de

Cu toate acestea, începând cu anii 1920, Patriarhia Ecumenică, pro-

significado para el debate sobre el primado en la Iglesia”, în Iglesia, ministerio episcopal

În acest sens, ar trebui să menționăm și faptul că, începând cu anii

teorii a explicat că acest privilegiu ar deriva din faptul că, de la întemeierea

scopul acestor eforturi de mistificare și inventare de drepturi exclusive

contemporains”, în: L’Année Canonique, 46 (2004), pp. 169-184. Pentru detalii, a se

(al ortodocșilor) al Patriarhiei Occidentului, adică al Bisericii Romei sau al

Bisericile Ortodoxe autocefale s-au confruntat inițial cu necesitatea de

c. Diaspora ortodoxă și Sinodul panortodox din Creta (2016)