Cursul 4

Parohia și instalarea preotului în parohie

I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului

Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este
terenul, ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea, suntem datori
să încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.
l. Termenul parohie1 a pătruns în limba română din limba greacă. Prin acest termen s-a
înţeles, la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea
creştinilor dintr-un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, „neavând cetate stătătoare
aici, căutau pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună,
ca unii care au acelaşi fel de trai şi aceleaşi preocupări în „vremelnicia acestei vieţi” (1 Petru I,
17), ca unii care sunt „străini şi rătăcitori” în această lume (1 Petru II, 11).
Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era la început câte un episcop, s-a
atribuit adeseori numirea de parohie şi eparhiei. Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai
ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie s-a înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită
circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai mari. O asemenea circumscripţie era totdeauna
determinată precis de anumite graniţe, era o unitate bisericească bine fixată din punct de vedere
geografic şi era condusă de un preot.
Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a
întrebuinţat pe lângă termenul de parohie şi acela de enorie 2. Acest cuvânt provine din limba
greacă şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.
Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în realitatea ei istorică,
parohia sau enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în
jurul aceloraşi preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al tainelor ori
cultului în general, şi conducător al sufletelor la mântuire. Alţi scriitori dau o definiţie mai

1
Parohia = cea mai mică unitate administrativă; comunitate religioasă creştină condusă de un paroh; enorie - din
ngr. enoria; în latină - parochia, vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, pag. 300 şi 655.
2
Termenul „παροικια” înseamnă a locui împreună, a fi laolaltă, a fi în acelaşi loc. In istorie termenul acesta a fost
utilizat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti,
răspândite în lumea întreagă. De la evrei termenul a trecut la elini şi prin acest cuvânt se arăta comunitatea creştină
dintr-un oraş oarecare.
scurtă parohiei şi anume: Parohia este totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi
potir.
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 2008
defineşte parohia în felul următor: „Parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și
mireni, situată pe un anume teritoriu și subordonată centrului eparhial din punct de vedere
canonic, juridic, administrativ și patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul
(arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective” (art. 43).
2. Literal, termenul parohie înseamnă a locui împreună, a fi în acelaşi loc. În istorie,
termenul acesta a fost întrebuinţat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest
cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei
termenul a fost împrumutat de elini, spre a desemna prima comunitate creştină din oraşe3.
Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul primeşte
toate darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie petrece, viază şi
lucrează Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în altarul fiecărei biserici,
Hristos este totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui credincios care caută, care
doreşte şi însetează după această mântuire.
Deci, parohia nu este numai o unitate geografică, numai o circumscripţie
bisericească, numai o organizaţie administrativă, politică, economică, financiară sau o simplă
asociaţie efemeră de oameni care au aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din
punct de vedere al consideraţiilor raportate la viaţa trecătoare, la convenţiile omeneşti pur
pământeşti, în esenţa ei, însă, parohia sau enoria este ceva mai mult, este realitatea creştină în
cuprinsul căreia credinciosul găseşte toate mijloacele necesare pentru a stabili legătura şi unirea lui
cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, parohia sau enoria este creştinătatea în mic, este forma
cea mai redusă, sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Hristos,
în Biserică, şi deci în fiecare parohie, se continuă şi se desfăşoară opera mântuitoare a lui
Iisus Hristos, în fiecare parohie se săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă credincioşilor, ca
hrană pentru viaţa de veci, Trupul și Sângele Mântuitorului în forma lui mistică.
Sfintele Taine, prin care se împărtăşesc creştinilor toate darurile cerului, necesare pentru
mântuire, sunt valori şi bunuri pe care le posedă fiecare parohie, aşa cum le au şi celelalte unităţi
mai mari ale Bisericii, ca de exemplu episcopia, mitropolia etc. Prin urmare, parohia este, alături de

3
Dr. Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti, 1937, p. 4.
o realitate geografică, administrativă şi o realitate spirituală. Aceasta este mai ales partea esenţială
și sensul superior al parohiei.
Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos,
este un organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:
a) Capul acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul. El
reprezintă pe Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată şi în
acelaşi timp cea mai plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a
preda învăţăturile Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care
credincioşii sunt puşi în legătură cu Dumnezeu. Preotul este deci organul care mijloceşte între cer şi
pământ, între Dumnezeu şi oameni. Prin această mijlocire a preotului, darurile cerului se revarsă
în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre a se înălţa la cer, la Dumnezeu. Preotul este în
acelaşi timp şi părintele spiritual al tuturor enoriaşilor săi. În această calitate el are datoria să-i
iubească pe toţi cu adevărată dragoste de părinte, să se intereseze de aproape şi neîncetat de toţi fii
săi duhovniceşti, să supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din parohie, să lucreze, să se
străduiască şi să se jertfească pentru mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul parohiei, un rol cu
totul deosebit, rolul cel mai important. Referindu-se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea:
„Corpul este dominat de cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii sufletului.
Fără cap, cineva nu poate să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce li
s-au tăiat picioarele. Prin urmare, capul este superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin
funcţiunile şi rolul lui”.
b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul parohiei.
Parohia este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre, este o
comunitate alcătuită din mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei, membrele
parohiei sunt credincioşii; Sfântul Apostol Pavel defineşte Biserica într-o anumită măsură şi
parohia, ca drept „Trupul lui Hristos”: „Un trup suntem noi cei mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim
dintr-o pâine” (1 Corinteni XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor, alcătuim trupul lui Hristos,
iar „fiecare în parte sunteţi mădulare”, membre ale aceluiaşi trup (1 Corinteni XII, 27), pentru că
„trupul nu este alcătuit dintr-un singur membru, ci din mai multe” (1 Corinteni XII, 14). Între
aceste membre trebuie să fie un raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie
perfectă de funcţiuni. Aşa precum în circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic
trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în
parohie, fiecare membru, fiecare credincios e dator să-şi îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele
părţi, unele organe sau membre ale corpului omenesc nu funcţionează deloc sau funcţionează
anormal, atunci întreg organismul se resimte, întreg corpul este bolnav. La fel şi în Biserică şi în
parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor sau dacă anumiţi credincioşi nu-şi îndeplinesc
îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul mers al enoriei întregi, se deranjează
funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga comunitate.

II. Îndatoririle esenţiale ale credincioşilor în cadrul parohiei

a) Datoria de a participa cu regularitate la slujbele dumnezeieşti, săvârşite mai ales în
duminici şi sărbători. Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot, cât mai ales pentru
credincioşi. Ei au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de
a-şi aduce obolul, darul cel atât de necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a
primi învăţătura creştină şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Deci, prezenţa şi activitatea
credincioşilor în cadrul cultului divin este o datorie şi o necesitate esenţială. Numai parohia aceea
duce o viaţă normală ai cărei membri sunt conştienţi şi îşi îndeplinesc aceste îndatoriri.
b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de conducătorul lui
sufletesc şi de a colabora cu el la toate lucrările din parohie. Fiecare credincios trebuie să aibă
interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului, atât pe plan material cât şi pe plan spiritual,
la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele şi progresul parohiei. La construirea şi
renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de interes creştin şi bisericesc, la
procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea
bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi etc. sunt
lucrări unde credincioşii pot şi au datoria să ajute pe preotul lor. „Creştinul trebuie să fie ceva mai
mult decât material pasiv în mâinile preotului, el trebuie să fie colaborator care cu mâinile proprii
ajută clerului la conducerea parohiei, el trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad
în sarcina lui de parohian”.
c) Fiecare credincios trebuie să aibă o puternică conştiinţă de enoriaş. Această
conştiinţă trebuie să fie atât de vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o
adevărată, caldă şi binefăcătoare familie a sa. În această mare familie creştină trebuie să domnească
duhul dragostei reciproce, al ajutorării frăţeşti, al colaborării armonioase şi al manifestărilor
religioase în comun. A fi botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi cristelniţă, adeseori de către acelaşi
preot, a te împărtăşi din acelaşi potir, a avea îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană,
împreună cu marea majoritate a credincioşilor din parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile
fiinţei tale de patrimoniul spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. Această legătură îţi
dă conştiinţa de enoriaş, iar conştiinţa aceasta te face să te interesezi de aproape de bunul mers al
parohiei, îţi dă plăcerea şi satisfacţia să lucrezi în cadrul comunităţii creştine, pentru dezvoltarea şi
desăvârşirea enoriei.
Conştiinţa aceasta nu te lasă să fii pasiv, să fii indiferent faţă de problemele
creştinismului şi ale parohiei, nu te lasă să te izolezi şi să cazi în egoism, în individualism şi
particularism bolnăvicios. Conştiinţa de enoriaş te face să fii interesat de aproape în toate
problemele parohiei, te face să fii activ, să fii luptător şi totdeauna prezent în lucrările parohiei.
Absenţa şi dezertarea creştinilor de la îndeplinirea unor asemenea îndatoriri sunt dovada
desprinderii lor din cadrul familiei creştine şi o asemenea desprindere echivalează cu moartea lor
spirituală. Credincioşii lipsiţi de conştiinţa de enoriaşi sunt creştini numai cu numele. Ei sunt pentru
parohie celule moarte, mlădiţe uscate.
Din cele arătate până acum rezultă că preotul este dator să aibă ochii deschişi, să
supravegheze de aproape şi să lucreze prin toate mijloacele posibile spre a face din credincioşii săi
enoriaşi conştienţi de drepturile şi îndatoririle lor. În parohia vie, în parohia adevărată lucrează
deopotrivă preot şi credincioşi pentru realizarea şi dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără o
asemenea muncă şi fără o asemenea conştiinţă, parohia îşi pierde caracterul şi esenţa ei
supranaturală şi rămâne o simplă realitate administrativă sau chiar şi mai puţin.

III. Instalarea preotului în parohie

Instalarea în parohie e un moment solemn şi memorabil în viaţa preotului, mai ales dacă
e vorba de un începător în preoţie, iar nu de un preot care se transferă. E cea dintâi prezentare
oficială sau recomandare a preotului în faţa întregii sale enorii sau măcar a unei părţi din ea; din
punct de vedere administrativ, de la data instalării decurg toate drepturile şi toate datoriile
preotului în parohie. Totodată instalarea unui preot nou constituie un eveniment de seamă în viaţa
religioasă a unei enorii. De aceea, ea trebuie pregătită din vreme şi organizată în toate amănuntele
ei, pentru a i se imprima solemnitatea şi importanţa cuvenită. De felul cum se prezintă preotul
pentru prima dată în faţa enoriaşilor săi şi impresiile pe care le lasă cu acest prilej, vor determina
într-o bună măsură atmosfera care se creează în jurul preotului nou venit în parohie.
Instalarea preotului se face după hirotonie, de către reprezentantul episcopului, care e de
regulă protopopul locului, uneori un consilier sau un delegat al acestuia. De aceea, primul lucru pe
care trebuie să-l facă preotul e să ia legătură cu protopopul de care aparţine, cu care va stabili, de
comun acord data, programul şi toate amănuntele modului în care se va desfăşura instalarea. Acest
eveniment se pune în aplicare prin înţelegere cu organele reprezentative ale parohiei: prim
epitropul, cântăreţul şi consilierii, iar dacă e cazul, cu cele ale Primăriei locale şi se vor lua toate
măsurile practice pentru buna pregătire a instalării: curăţenia bisericii, procurarea celor
necesare pentru slujbă, pregătirea agapei tradiţionale, mobilizarea parohienilor pentru
asigurarea participării lor la slujbă în număr cât mai mare, pregătirea predicii ocazionale etc.
În acest scop se va face, în cadrul parohiei, o informare, anunţându-se din vreme data
instalării noului preot şi invitându-se preoţii din parohiile învecinate.
Instalarea se face de regulă în zi de sărbătoare, preferabil duminica. Programul
festivităţilor este următorul:
Dimineaţa se face slujbă solemnă, într-un cadru cât mai festiv, şi dacă e posibil, cu un sobor
de preoţi. După slujbă, urmează cuvântul protopopului (sau al delegatului episcopului, dacă e altul
decât protopopul); acesta citeşte actul de numire semnat de episcop, prezintă pe noul preot şi îi
înmânează cheile bisericii, Crucea şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri văzute ale misiunii
preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, apoi urează noului preot succes în activitatea pastorală,
dându-i şi îndrumările sau sfaturile de rigoare.
Urmează cuvântul de răspuns al noului preot. Acest cuvânt ocazional trebuie pregătit
dinainte, pentru că atât cuprinsul cât şi modul rostirii lui este fundamental pentru impresia pe
care o va face noul preot în această importantă ocazie. El constituie un fel de carte de vizită, cu
care se prezintă preotul, în faţa enoriaşilor săi şi din care se vede atât personalitatea noului preot
cât şi concepţia sa despre preoţie, gândurile şi idealurile sale de activitate pastorală, felul cum
îşi înţelege el misiunea etc. Iată punctele principale care trebuie să alcătuiască, în general,
conţinutul unei astfel de cuvântări:
a) Expunerea concepţiei despre preoţie şi a planului general al noului preot, aşa cum înţelege el să
păstorească;
b) Elogiul înaintaşilor săi de la conducerea parohiei (dacă e cazul);
c) Îndemn la ascultare pentru organele parohiale şi enoriaşi în vederea bunei cooperări cu preotul;
d) Exprimarea sentimentelor de recunoştinţă faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea,
educarea şi formarea noului preot;
e) Mulţumiri şi asigurări de devotament, de iubire şi ascultare faţă de episcop;
f) Mulţumiri aduse protopopului (delegatul eparhial) şi altor persoane oficiale care au contribuit şi
au participat la instalare;
g) Invocarea ajutorului lui Dumnezeu în misiunea pe care o începe.
Dacă este timp, festivitatea se poate încheia cu un Tedeum (sau măcar Polihroniu) pentru
episcop, protoiereu, preotul nou numit şi toţi enoriaşii. Dacă e posibil, urmează agapa tradiţională,
care are loc de obicei în casa parohială sau la locuinţa preotului.
Strâns legată de instalare este luarea în primire a situaţiei parohiale (gestiune, inventar,
registre parohiale etc.) de către noul preot de la cel vechi sau de la consilierii epitropi, prin
proces verbal întocmit în faţa protopopului.
Cu aceasta, instalarea noului preot este un fapt împlinit. El este acum de drept şi de fapt
păstorul parohiei respective şi îşi poate începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, misiunea preoţiei.

Bibliografie:
• Bria, I., Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi perspective actuale, în
„Glasul Bisericii”, nr. 1-2/1982.
• Bunea, I., Păstor şi turmă în viaţa neamului, în „Altarul Banatului”, nr. 4-6/1947.
• Cândea, S., Parohia ca teren de activitate spirituală a preotului, în „Mitropolia Olteniei”, nr.
5-6/1960.
• Colotelo, D. M., Predica preotului de curând hirotonit la instalarea sa în parohie, în
„Îndrumător bisericesc”, Cluj - Napoca, 1982.
• Ghiță, I. B., Comportarea credinciosului în Biserică, în „Mitropolia Banatului”, nr. 4-6/1980.
• Vintilescu, P., Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti, 1937.
• ***, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1986.
• ***, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, 2008.