Partea II

PASTORALA SPECIALA
PAROHIA
I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului
Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este deci
terenul, este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea, suntem datori
să încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.
l. Termenul parohie1 a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a înţeles,
la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea creştinilor dintr-
un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, "neavând cetate stătătoare aici, căutau pe cea
care va să fie" (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi
fel de trai şi aceleaşi preocupări în "vremelnicia acestei vieţi" (I Petru I, 17), ca unii care sunt
"străini şi rătăcitori" în această lume (I Petru II, 11).
Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a atribuit
adeseori numirea de parohie şi eparhiei.
Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie
s-a înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai
mari.
O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe, era o unitate
bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.
Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a întrebuinţat
pe lângă termenul de parohie şi acela de enorie2.
Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.
Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în realitatea ei istorică, parohia
sau enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul
aceloraşi preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al tainelor ori cultului în
genere şi conducător al sufletelor la mântuire. Alţi scriitori dau o definiţie mai scurtă parohiei şi
anume: Parohia este totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir. Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea B.O.R. din anul 1948 defineşte la art. 4, litera i, parohia în felul următor:
Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă,
aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.
2. Literal, termenul înseamnă a locui împreună, a fi în acelaşi loc. In istorie, termenul acesta a
fost întrebuinţat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau
1
Parohia = cea mai mică unitate administrativă; comunitate religioasă creştină condusă de un paroh; enorie - din ngr.
enoria; în latină - parochia, vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, pag. 300 şi 655.
2
Termenul παροικια înseamnă a locui împreună, a fi laolaltă, a fi în acelaşi loc. In istorie termenul acesta a fost utilizat
pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti, răspândite în lumea
întreagă. De la evrei termenul a trecut la elini şi prin acest cuvânt se arăta comunitatea creştină dintr-un oraş oarecare.
comunităţile evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei termenul a fost împrumutat
de elini, spre a desemna prima comunitate creştină din oraşe*.
Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul primeşte toate
darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie petrece, viază şi lucrează
Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în altarul fiecărei biserici Hristos este
totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui credincios care caută, care doreşte şi însetează
după această mântuire.
Deci parohia nu este numai o unitate geografică, numai o circumscripţie bisericească,
numai o organizaţie administrativă, politică, economică, financiară, sau o simplă asociaţie efemeră
de oameni care au aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din punct de vedere al
consideraţiilor raportate la viaţa trecătoare, la convenţiile omeneşti pur pământeşti, în esenţa ei, însă,
parohia sau enoria este ceva mai mult, este realitatea creştină în cuprinsul căreia credinciosul găseşte
toate mijloacele necesare pentru a stabili legătura şi unirea lui cu Dumnezeu. Din acest punct de
vedere, parohia sau enoria este creştinătatea în mic, este forma cea mai redusă, sub care se poate
vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Hristos, în Biserică, şi deci în fiecare
parohie, se continuă şi se desfăşoară opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, în fiecare parohie se
săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă credincioşilor, ca hrană pentru viaţa de veci, Trupul,
Sângele Mântuitorului în forma lui mistică. Sfintele Taine, prin care se împărtăşesc creştinilor toate
darurile cerului, necesare pentru mântuire, sunt valori şi bunuri pe care le posedă fiecare parohie, aşa
cum le au şi celelalte unităţi mai mari ale Bisericii, ca de exemplu episcopia, mitropolia, etc. Prin
urmare, parohia este, alături de o realitate geografică, administrativă, etc. şi o realitate spirituală.
Aceasta este mai ales partea esenţială, sensul superior al parohiei.
Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos, este
un organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:
a) Capul acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul. El reprezintă
pe Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată şi în acelaşi timp
cea mai plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a preda învăţăturile
Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care credincioşii sunt puşi în
legătură cu Dumnezeu. Preotul este deci organul care mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi
oameni. Prin această mijlocire a preotului, darurile cerului se revarsă în viaţa credincioşilor, iar
aceştia sunt ajutaţi spre a se înălţa la cer, la Dumnezeu. Preotul este în acelaşi timp şi părintele
spiritual al tuturor enoriaşilor săi. în această calitate el are datoria să-i iubească pe toţi cu adevărată
dragoste de părinte, să se intereseze de aproape şi neîncetat de toţi fii săi duhovniceşti, să
supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din parohie, să lucreze, să se străduiască şi să se
jertfească pentru mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul parohiei, un rol cu totul deosebit, rolul cel
mai important. Referindu-se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Corpul este dominat de
*
Dr. Petru Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti 1937, p.4
cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii sufletului. Fără cap, cineva nu poate
să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce Ii s-au tăiat picioarele. Prin
urmare, capul este superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin funcţiunile şi rolul lui".
b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul parohiei.
Parohia este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre, este o comunitate
alcătuită din mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei, membrele parohiei sunt
credincioşii, Sfântul Apostol Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o anumită măsură şi parohia, drept
"Trupul lui Hristos". Un trup suntem noi cei mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor.
XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor, alcătuim trupul lui Hristos, iar "fiecare în parte sunteţi
mădulare ", membre ale aceluiaşi trup (I Cor. XII, 27), pentru că "trupul nu este alcătuit dintr-un
singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII, 14). Între aceste membre trebuie să fie un raport de
colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie perfectă de funcţiuni. Aşa precum în circuitul vieţii şi
în buna funcţionare a organismului fizic trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi îndeplinească funcţia ei,
rolul ei special; tot astfel şi în parohie, fiecare membru, fiecare credincios e dator să-şi îndeplinească
îndatoririle lui. Dacă unele părţi, unele organe sau membre ale corpului omenesc nu funcţionează
deloc, sau funcţionează anormal, atunci întreg organismul se resimte, întreg corpul este bolnav. La fel
şi în Biserică şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor, sau dacă anumiţi credincioşi
nu-şi îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul mers al enoriei întregi,
se deranjează funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga comunitate.

3. Îndatoririle esenţiale ale credincioşilor în cadrul parohiei

a) Datoria de a participa cu regularitate la slujbele dumnezeieşti, săvârşite mai ales în
duminici şi sărbători.
Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot cât mai ales pentru credincioşi. Ei au
rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a-şi aduce obolul,
darul cel atât de necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a primi învăţătura
creştină şi de a se împărtăşi cu sfintele taine. Deci prezenţa şi activitatea credincioşilor în cadrul
cultului divin este o datorie şi o necesitate esenţială. Numai parohia aceea duce o viaţă normală ai
cărei membri sunt conştienţi şi îşi îndeplinesc aceste îndatoriri.
b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de conducătorul lui
sufletesc şi de a colabora cu el la toate lucrările din parohie.
Fiecare credincios trebuie să aibă interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului, atât pe
plan material cât şi pe plan spiritual, la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele şi progresul
parohiei. La construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de interes creştin
şi bisericesc, la procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la înfiinţarea şi
aranjarea bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi, etc.
sunt lucrări unde credincioşii pot şi au datoria să ajute pe preotul lor. "Creştinul trebuie să fie ceva mai
mult decât material pasiv în mâinile preotului, el trebuie să fie colaborator care cu mâini proprii ajută
clerului la conducerea parohiei, el trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad în
sarcina lui de parohian. "
c) Fiecare credincios trebuie să aibă o puternică conştiinţă de enoriaş. Această
conştiinţă trebuie să fie atât de vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o
adevărată, caldă şi binefăcătoare familie a sa. În această mare familie creştină trebuie să domnească
duhul dragostei reciproce, al ajutorării frăţeşti, al colaborării armonioase şi al manifestărilor religioase
în comun. A fi botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi cristelniţă, adeseori de către acelaşi preot, a te
împărtăşi din acelaşi potir, a avea îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană, împreună cu marea
majoritate a credincioşilor din parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile fiinţei tale de
patrimoniul spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. Această legătură îţi dă conştiinţa de
enoriaş, iar conştiinţa aceasta te face să te interesezi de aproape de bunul mers al parohiei, îţi dă
plăcerea şi satisfacţia să lucrezi în cadrul comunităţii creştine, pentru dezvoltarea şi desăvârşirea
enoriei. Conştiinţa aceasta nu te lasă să fii pasiv, să fii indiferent faţă de problemele creştinismului
şi ale parohiei, nu te lasă să te izolezi şi să cazi în egoism, în individualism şi particularism bolnăvicios.
Conştiinţa de enoriaş te face să fii interesat de aproape în toate problemele parohiei, te face să fii activ,
să fii luptător şi totdeauna prezent în lucrările parohiei. Absenţa şi dezertarea creştinilor de la
îndeplinirea unor asemenea îndatoriri sunt dovada desprinderii lor din cadrul familiei creştine şi o
asemenea desprindere echivalează cu moartea lor spirituală. Credincioşii lipsiţi de conştiinţa de
enoriaşi sunt creştini numai cu numele. Ei sunt pentru parohie celule moarte, mlădiţe uscate...
Din cele arătate până acum rezultă că preotul e dator să aibă ochii deschişi, să supravegheze de
aproape şi să lucreze prin toate mijloacele posibile spre a face din credincioşii săi enoriaşi conştienţi
de drepturile şi îndatoririle lor. în parohia vie, în parohia adevărată lucrează deopotrivă preot şi
credincioşi pentru realizarea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Fără o asemenea muncă şi fără o
asemenea conştiinţă, parohia îşi pierde caracterul şi esenţa ei supranaturală şi rămâne o simplă
realitate administrativă, sau chiar şi mai puţin...
Bibliografie:
Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1986,
pag. 751: Parohia - Cadrul normal de trăire a vieţii creştine. (Capitol elaborat de Pr. prof. Ene
Branişte şi Pr. prof. Dumitru Radu)
Pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate spirituală a preotului, în Mitropolia
Olteniei, nr. 5-6, 1960, pag. 283-290.
Pr. Ioan Bunea, Păstor şi turmă în viaţa neamului, în revista Altarul Banatului, Caransebeş, 947,
nr. 4-6.
Pr. Ieremia B. Ghita, Comportarea credinciosului în Biserică, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6,
1980, pag. 291.
Pr. prof. Ion Bria., Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi perspective
actuale, în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982.
Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, pag. 15.

II. Cunoaşterea parohiei

Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi cunoască
parohia.
1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.
Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie fundamentală de
reuşită a activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este
cunoaşterea terenului de luptă pentru un comandant de oşti în război.
Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice
parohie sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice
colectivitate socială, fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de vedere al
aşezării şi al configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor lor de trai, al
situaţiei materiale, economice, ş.a.m.d., ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi religioase a
credincioşilor, în aceeaşi eparhie sunt mai multe parohii apropiate din punct de vedere al
distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca nivel de viaţă religios -
morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de oraş, componenţa
umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor materiale de viaţă şi muncă,
tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa - pozitivă sau negativă - a înaintaşilor noştri în
conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă fiecărei parohii un anumit nivel şi
stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor din alte parohii.
Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile rurale;
cu o anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban şi cu altă
mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă întreagă un preot
vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au schimbat preoţii.
Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei
particulare, înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi
comportamentul creştinilor cu care are să lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie
realităţile vieţii din parohie, de care trebuie să ţină seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi programul
de lucru, ele vor determina metodele şi procedeele de lucru, pe care urmează să le folosească preotul
şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice ale parohiei şi la nevoile religioase ale credincioşilor.
 Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie, în general,
noi avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în procesul de
învăţământ metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de elementul
aperceptiv al elevilor cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să cunoaştem bine
roadele activităţii predecesorilor noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem de făcut, ce avem de
continuat, de desăvârşit sau de îndreptat.
Noi clădim în general pe temelia pusa de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura obligaţiilor
şi a preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie. Uneori, şi anume
acolo unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem decât de continuat sau
de desăvârşit - acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început; alteori avem chiar de îndreptat
urmările unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără autoritate pastorală.
Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului prin
nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin
pastoraţia sănătoasă a înaintaşilor noştri, în anumite condiţii va lucra un preot într-o parohie
bântuită, de exemplu, de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de ignoranţă, de
păcate şi vicii şi cu totul în alte condiţii va activa un preot într-o parohie cu o veche şi trainică
tradiţie de viaţă religioasă, în cea dintâi, păstorul de suflete va trebui să facă lucru de misionar
începător, pentru ca să poată semăna apoi cuvântul Evangheliei; în cea de-a doua, păstorul de suflete,
beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii înaintaşilor, va avea numai de continuat, fie în
extensiune, fie în adâncime, adică dezvoltarea şi întărirea vieţii religioase.
Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi rele,
părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă peste
tot, ci variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după
problemele speciale pe care fiecare parohie le pune păstorului ei de suflete. Programul şi metodele de
lucru ale fiecărui preot vor trebui adaptate la condiţiile locale sau la nevoile specifice ale parohiei
respective, ceea ce presupune şi necesită cunoaşterea acestora în amănunt. Preotul e obligat să lucreze
nu în condiţii ideale, create de imaginaţia sau închipuirea lui ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu
situaţii date. Fără cunoaşterea acestora, lucrarea preotului n-ar avea suport real, ar fi o clădire în
văzduh, s-ar nărui şi s-ar irosi în vânt.
Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul însuşi:
"Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe Mine" (Ioan X,14), Nu e
vorba deci de o cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi nume, a enoriaşilor noştri, ci o
cunoaştere temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu defectele şi calităţile lor, cu
trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu gândurile, scopurile ascunse ale activităţii lor, cu frământările,
greutăţile, temerile şi necazurile lor, etc. Păstorul cel bun trebuie să cunoască ce forme mai
răspândite ale răului ameninţă pe fiecare din oile sale, care le sunt virtuţile şi care sunt slăbiciunile
păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei

Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-moral, ci
sub înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-politică, etc.
a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-morală
a parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui
adevărurile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa lor.
Este bine să ştim dacă şi Ce rezultate au avut înaintaşii noştri în domeniul catehizării credincioşilor, şi
mai ales a tinerilor, Acolo unde domneşte ignoranţa, trebuie să începem catehizarea şi să predăm
credincioşilor noştri cel puţin adevărurile cele mai elementare ale credinţei ortodoxe. Trebuie să mai
ştim dacă şi în ce măsură credinţa este ameninţată de propagandă sectară sau de prozelitism din
partea altor confesiuni sau secte, pentru a interveni la timp.
O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile
credincioşilor noştri şi mai ales care sunt păcatele şi viciile celtb mai frecvente (beţia, trândăvia,
furturile, desfrâul, certurile şi scandalurile, etc). Preotul va studia cauzele care favorizează răspândirea
unor asemenea eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru
combaterea şi dezrădăcinarea lor.
Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la sfintele
slujbele săvârşite în biserică. O frecvenţă redusă la biserică, în general este dovada şi expresia unei
lipse de interes a credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de aceea, acolo
unde este cazul preotul va studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va gândi la mijloacele
pentru combaterea lor şi pentru sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.
De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura
manifestărilor ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul satului
sau folclorul, adică: datini, credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi - religioase, care influenţează în mare
măsură şi unele aspecte ale vieţii religioase propriu-zise.
b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. E ştiut că lumina culturii adevărate nu
împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul ignoranţei, al lipsei
de cultură, înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile, credinţele deşarte şi practicile
păgâneşti, care fac rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi compromiţătoare ale ei.
Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot din
punct de vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina ca
nivelul predicilor, al catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere a
auditorilor săi. Despre anumite lucruri şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători
cu nivel ridicat de cultură şi într-alt fel se va adresa unor oameni simpli.
 c) Cunoaşterea din punct de vedere material - economic şi sanitar a parohiei contribuie la
realizarea ţelurilor activităţii noastre pastorale.
Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem, de exemplu: mai întâi, ocupaţiile şi
profesiunile sau îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesiunea sau ocupaţia imprimă fiecărui om un
anumit fel de viaţă şi un anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puţin atent faţă de biserică şi
problemele vieţii religioase enoriaşii dintr-un sat, într-alt fel cei din parohiile de la oraş, formate
în majoritate de funcţionari sau de intelectuali, etc. (v. Pastoraţia grupurilor sociale pe profesiuni),
Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă aceasta
influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh este dator
să aibă o evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor loviţi de diferite
nenorociri (sinistraţi), etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru
organizarea asistenţei sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care, chiar în actuala organizaţie
de stat, rămâne şi mai departe o îndatorire principală a Bisericii.

Bibliografie:
Pr. Dr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1958, pag. 122-126.

III. Mijloacele pentru cunoaşterea parohiei

1. Cunoaşterea indirectă a parohiei se poate obţine cu ajutorul informaţiilor primite de la alţii.
De obicei, ea precede cunoaşterea directă (personală) şi ne va ajuta să ne formăm o idee aproximativă
despre starea şi configuraţia parohiei din diferite puncte de vedere, înainte de instalarea oficială şi
definitivă în parohie. Primele informaţii despre viitorul nostru loc de muncă le avem:
a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie , fie că e transferat în altă parohie,
fie că e scos la pensie şi rămâne în localitate. Acesta e cel mai în măsură să ne dea cele mai
bune informaţii despre parohie, ca unul care e cunoştinţă de cauză. În cazul că predecesorul nostru
a decedat, astfel de informaţii le putem lua, în parte, de la membrii familiei lui. În parohiile cu mai
mulţi preoţi, primele informaţii le vom primi de la confraţii care păstoresc mai dinainte acolo.
b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire, este
de asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din punct
de vedere administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia materială,
organele reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi altele);
c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii despre
starea parohiei respective;
d) Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura
informaţii şi îndrumări preţioase despre stările din parohie, mai ales în primele momente ale
activităţii noastre, de după instalarea în parohie. De altfel informaţii de acest fel poate lua preotul
de la orice enoriaş cunoscător şi vrednic de încredere.
e) În sfârşit, acolo unde există, monografiile, alcătuite de predecesorii noştri, fie rămase în stare
de manuscris, fie publicate, ne pot introduce cu folos în istoria parohiei respective, dându-ne
posibilitatea de a face cunoştinţă mai ales cu trecutul ei, de unde putem lua sugestii utile pentru
activitatea noastră din prezent şi viitor.

2. Cunoaşterea directă a parohiei o realizează noul preot prin contactul personal, cu

realităţile din parohie.
a) Ea poate începe încă dinainte de instalarea preotului în parohie, printr-o vizită de
recunoaştere a parohiei îndată după numire; este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discretă şi
intimă. Prin protopopul locului, care reprezintă autoritatea bisericească locală, va primi cele dintâi
informaţii oficiale asupra parohiei, precum şi îndrumări în legătură cu începutul activităţii sale. De
comun acord cu acesta se va stabili data şi programul instalării oficiale în parohie, despre care s-a mai
vorbit.
În parohie, preotul nou numit se va prezenta atunci la organele de conducere locale, care
trebuie să fie puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi slujitori
ai bisericii din localitate (preoţi şi cântăreţi, dacă sunt) şi cu organele reprezentative ale parohiei,
adică cu epitropul sau cu membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent cu situaţia
momentană a parohiei, cu nevoile cele mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de activitate ale
vieţii religioase din localitate, împreună cu ei va reflecta la măsurile necesare pentru amenajarea
locuinţei preotului şi se vor stabili totodată data, programul şi cele necesare în vederea instalării
preotului în parohie.
Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le lăsăm
altora despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care o va face
în parohie cu ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau
neplăcută, pe care o facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului nostru în
activitatea pastorală. De aceea, întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această ocazie trebuie să fie în
aşa fel încât să lase celor ce ne cunosc o impresie plăcută şi să le transmită de la prima vedere,
dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie apoi pe viitorul lor preot în lumina în care l-au văzut ei
înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătind astfel atmosfera generală - favorabilă sau
defavorabilă - în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea sa. Iată de ce, cu ajutorul
primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se comporte ca un adevărat trimis
şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de bunătate şi de râvnă pentru Casa Domnului,
chiar dacă încă nu e hirotonit, în tot ceea ce face şi spune atunci, el se va arăta animat şi pătruns de
dorinţa sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale Bisericii.
b) Cunoaşterea directă (personală) a parohiei va fi urmărită, însă, ca un prim obiectiv de
căpetenie al activităţii preotului, mai ales după instalarea şi numirea sa în parohie. Ea se va face
acum în chip metodic şi sistematic, prin observaţie permanentă şi studiu personal. Vom aminti mai
departe câteva din mijloacele şi metodele prin care preotul va putea ajunge la cunoaşterea în sine a
parohiei.

1) Contactul personal cu enoriaşii.

Acest contact se face în primul rând prin serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintâi enoriaşi
pe care preotul îi va cunoaşte mai bine, sunt credincioşii care frecventează, mai mult sau mai puţin
regulat, sfântul locaş, pentru nevoile lor religioase. Pe aceştia se va strădui preotul să-i cunoască nu
numai pe nume, ci şi în problemele vieţii lor, stând de vorbă cu fiecare din ei după slujbele divine.
Prin ei va putea cunoaşte adică, indirect şi pe cei ce nu frecventează biserica, aflând cauzele care i-au
înstrăinat de biserică. Credincioşii care frecventează biserica sunt totodată şi cei mai preţioşi
misionari şi colaboratori ai preotului, ei alcătuiesc acea elită religioasă a parohiei, prin care preotul
poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în activitatea lui pastorală
în general. De aceea, aceştia trebuie să rămână permanent în centrul atenţiei şi al preocupărilor
preotului.
2) Activitatea preotului prin ierurgiile şi toate serviciile divine săvârşite afară din biserică, în
casele credincioşilor, ca de exemplu: mersul cu botezul caselor (mersul cu crucea la Bobotează sau
cu icoana în ajunul Crăciunului), diferitele slujbe în legătură cu cultul morţilor, maslurile
săvârşite la casele celor bolnavi, uneori botezurile şi logodnele, şi în general orice slujbă care intră în
cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi la domiciliu. Toate acestea sunt pentru preot
ocazii de a cunoaşte casa, familia şi nivelul de trai al unora dintre enoriaşii săi. El îşi va putea
întregi astfel sau completa imaginea individuală pe care şi-a făcut-o despre fiecare credincios, în
cercul lui restrâns de viaţă, posibilităţile lui materiale şi sufleteşti, cu calităţile şi cu defectele şi cu
nevoile lui.
3) Dar prilejurile de contact direct (personal) cu credincioşii trebuiesc căutate şi în afară de
biserică şi de serviciile religioase, - adică în viaţa socială, sau în viaţa obişnuita, de toate zilele, mai
ales când e vorba de credincioşii care sunt mai înstrăinaţi de biserică şi care ocolesc, adesea
intenţionat, pe preot.
Atât în biserică, cu prilejul sfintelor slujbe, cât şi în afară de biserică şi de obligaţiile lui
religioase, păstorul de suflete se va comporta faţă de credincioşii săi nu ca un funcţionar de birou, -
formalist, rece şi distant - ci ca un părinte şi duhovnic, apropiat şi familiar, căutând de fiecare dată să
pătrundă în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige cât mai deplin inimile şi încrederea, să
devină pentru ei prietenul, sfetnicul şi confidentul cel mai apropiat, mai de încredere, mai iubit, şi
mai căutat, al fiecăruia dintre ei. Pentru aceasta, el e dator să nu se izoleze de viaţa credincioşilor
lui, ci dimpotrivă, să caute, să creeze sau să promoveze el însuşi ocazii de contact cu enoriaşii săi,
pentru întărirea şi adâncirea legăturilor sufleteşti dintre el şi ei. Se va feri, bineînţeles, de a se
vulgariza sau de a-şi compromite autoritatea şi respectul cu care se cuvine să-1 cinstească
enoriaşii, ci în toate prilejurile de acest fel va urmări doar unicul şi nobilul ţel de a influenţa în bine
viaţa credincioşilor lui, de a răspândi în orice ocazie şi în orice moment concepţia şi atitudinea
creştină de viaţă. Pildă în acest sens îl avem pe Mântuitorul însuşi, care nu pierdea nici un prilej de a
propovădui Evanghelia, ci predica pe câmp, în sinagogi, pe lacul Ghenizaret, pe drumul către
Emaus, stând şi odihnindu-se la fântâna lui Iacov, ş.a.m.d. - şi continuând cu sfinţii Apostoli,
călătorind şi vizitând mereu primele comunităţi creştine, înfiinţate şi păstorite de ei sau de
ucenicii lor direcţi.
Preotul va folosi în acest scop, orice prilej de întâlnire cu enoriaşii săi, informându-se cu dragoste
şi înţelegere despre toate nevoile, lipsurile şi necazurile lor. Pe drum nu se va mulţumi doar să salute
sau să răspundă la salutul celor cu care se întâlneşte, ci va căuta ocazia de a intra în vorbă sau de a
schimba câteva cuvinte cu fiecare din ei, întrebându-i despre ocupaţiile, interesele şi nevoile sau
problemele lor momentane, etc. Nu trebuie să aştepte preotul numai prilejurile de întâlniri
întâmplătoare cu enoriaşii săi, ci el poate şi e dator să caute asemenea ocazii, folosind pentru
aceasta interesele lor materiale, familiare sau sociale, în care el le poate fi de folos sau le poate veni
într-ajutor, cu sfatul, cu banul sau cu asistenţa de orice fel: de exemplu un deces sau o mare suferinţă
în familie, o onomastică sau o aniversare, o împrejurare grea sau importantă în viaţă etc.

În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale, ocazii
neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale sau cetăţeneşti, în care el poate veni în legătură şi sta de
vorbă cu ei (ca de exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie la aniversări şi
onomastici familiare, participarea la manifestările cu caracter obştesc sau cetătenesc-social: serbări,
alegeri, şedinţe etc.).
4) Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai
rapide şi mai depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute după
un plan sau program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată după
instalarea în parohie, în calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi unele vizite
de rigoare sau de prezentare, persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu care e obligat,
prin însăşi situaţia lui, să ia îndată legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt), învăţătorii şi
profesorii din localitate, intelectualii, cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii, organele
reprezentative ale puterii de stat locale.
În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa
fiecărui credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de îndrumător
sufletesc, în căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul preot la
Bobotează, când va fi îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va binecuvânta casele
enoriaşilor cu Aghiazmă Mare.
Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau program
dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce moment din zi
(aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi sau cea mai mare
parte din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când prezenţa preotului ar putea
deranja sau jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor, dimineaţa sau seara prea târziu,
etc.). Vor fi excluse din preocupările preotului orice intenţie de câştig bănesc cu acest prilej.
Credincioşii vor fi preveniţi din vreme că nu sunt obligaţi ia nici un fel de plată sau renumeraţie
pentru osteneala preotului. Se va fixa pentru fiecare zi un anumit grup de case, pentru ca preotul să
aibă timpul necesar de a le vedea pe toate, rară grabă, în fiecare casă, după obişnuita stropire şi
binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin 10-12 minute, aducând celor de faţă salutul lui de bun-
găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în parte, să le asculte cu atenţie şi
răbdare destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor religioase, ş.a.rn.d.. O atenţie deosebită se va
da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit este ca preotul să poată avea la el
atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe care să le împartă gratuit.
Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii, fără
caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe care el
vrea s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia sau
înzestrarea bisericii, mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.

5) În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu

ajutorul registrelor parohiale şi Afişelor parohiale individuale. Conform articolului 48, alin. f. din
actualul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, între alte obligaţii ale
preotului paroh figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al tuturor membrilor
parohiei, în care se vor nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a botezului, a cununiei, a
morţii, a venirii în parohie (pentru cei nou veniţi) sau a eventualei mutări în altă parohie (în cazul
plecării sau a modificării teritoriale a parohiei), etc.
Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă individuală pentru fiecare din
enoriaşii săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea civilă a
persoanei respective (situaţia familiară, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia, etc.), ci şi la
conturarea chipului său sufletesc şi religios-moral, frecvenţa la biserică, etc. E de la sine înţeles că,
pe când registrele parohiale au un caracter oficial şi public, ele putând fi puse la dispoziţia oricărui
organ de control, fişele individuale au un caracter neoficial şi mai intim, stând la dispoziţia şi în
ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în activitatea lui pastorală şi mai ales la duhovnicie.
Bibliografie:
Mihălţan Ioan, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea credincioşilor în dreapta
credinţă, în revista Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1983.

IV. Comportarea candidatului înainte de instalare în parohie

Potrivit Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române,
parohiile se ocupă de către candidaţi, prin numire şi prin concurs. Chiriarhul fiecărei episcopii
ortodoxe române hotărăşte forma de ocupare a parohiilor din episcopia respectivă.
Este cunoscut că fiecare din cele două proceduri - numire sau concurs îşi are avantajele şi
dezavantajele sale. Nu este locul să ne ocupăm aici de această problemă.
Având în vedere că, adeseori, prima impresie pe care o face candidatul, atunci când se
prezintă în parohie, este hotărâtoare atât pentru şansele de a ocupa parohia, cât şi pentru influenţa pe
care candidatul o poate exercita asupra credincioşiilor, dăm în cele ce urmează o serie de povăţuiri
practice, referitoare la felul cum să procedeze candidatul înainte de a ajunge să ocupe parohia.
În cazul că parohia se ocupă prin concurs, adică prin alegerea de către enoriaşi a candidatului,
acesta trebuie să se prezinte în parohie, spre a se face cunoscut alegătorilor. Pentru a evita orice
neplăcere, trebuie, în prealabil, să ia contact cu protopopul sau cu autoritatea care programează
prezentarea candidaţilor în parohie. Aceasta, pentru a avea corectitudinea că în Duminică sau
sărbătoare în care urmează să meargă în parohie nu vor fi prezenţi acolo şi alţi candidaţi. Programul
prezentărilor în parohie trebuie astfel întocmit încât fiecare candidat să aibă fixată ziua în care se
poate prezenta în parohie. Această programare trebuie să fie cunoscută totdeauna şi de credincioşi.
Alegătorii trebuie să ştie ordinea în care se prezintă candidaţii în parohie.
Cu ocazia primei descinderi a candidatului în parohie el poate să meargă la una din
persoanele care are un anumit rol în problemele bisericii şi ale parohiei, ca de exemplu cântăreţ,
epitrop, membru în consiliul parohial etc. Uneori e şi mai bine să nu meargă la nimeni, ci direct la
biserici
Dacă e preot sau diacon, candidatul va sluji la biserică şi va predica. Dacă e nehirotonit, va
cânta în strana cântăreţilor şi va predica.
După terminarea serviciului divin, va ruga pe credincioşi ca - după împrejurările şi posibilităţile
locale - să mai rămână un timp oarecare în biserică, sau să se întâlnească la o oră anumită într-o altă
sală, spre a le arăta motivele care l-au determinat să vină la ei. Cu această ocazie, candidatul îşi va
face prezentarea. Va arăta de unde este, cine este, ce anume a realizat în viaţă pe plan cultural,
religios, bisericesc, naţional, economic etc. Va arăta mai ales motivele de ordin personal, care îl
determină să dorească a deveni părintele şi conducătorul lor sufletesc. Aici, accentul principal trebuie
pus totdeauna pe dragostea sinceră şi curată faţă de Biserică.
Fiecare candidat în parohie trebuie să aibă atitudini morale compatibile cu demnitatea
preoţească, în mod special candidatul trebuie să excludă total din preocupările lui încercarea de a
influenţa pe alegători, Candidatul care face uz de influenţă prin diferite mijloace îşi pierde
autoritatea morală în faţa credincioşilor încă înainte de a ajunge să fie preotul şi părintele lor. O
victorie în alegeri dobândită prin astfel de mijloace se va răsfrânge negativ în pastoraţia preotului.
Tot atât de condamnabilă este şi atitudinea acelor tineri candidaţi care acceptă combinaţii de
căsătorie, adeseori umilitoare, numai şi numai să obţină parohia. Fiecare candidat la preoţie trebuie
să ştie că parohia nu poate fi o zestre pentru căsătoria fetelor şi că o asemenea situaţie degradează
deopotrivă atât pe candidat cât şi pe fecioară şi pe părinţii care recurg la asemenea mijloace pentru a-
şi căsători fetele.
De altfel, studiul Teologiei pastorale ne învaţă că nu e recomandabil ca preotul să fie din
satul său natal sau în parohia de unde este soţia lui. Multe şi dificile sunt problemele pe care un
preot le întâmpină la tot pasul într-o asemenea parohie, învăţătura Mântuitorului că "nici un prooroc
nu este primit în patria sa" (Luca IV, 24) este valabilă şi în zilele noastre şi va fi până la sfârşitul
veacurilor.
Condamnabile sunt de asemenea şi încercările acelor candidaţi care solicită intervenţia unor
persoane cu influenţă, pentru ca să-şi asigure victoria în alegeri. O asemenea atitudine nu poate fi
compatibilă cu cel ce vrea să fie lumii lumină şi povăţuitor altora spre împărăţia lui Dumnezeu.
Se recomandă ca după ce s-a consumat actul alegerii, atât cel ales cât şi susţinătorii lui să fie
foarte precauţi şi moderaţi în toate manifestările lor. Să evite petrecerea pentru reuşita în alegeri. O
asemenea manifestare ar supăra şi ar îndârji pe alegătorii care au votat împotriva celui ce a reuşit.
Candidatul care a fost ales se va prezenta personal, într-una din Duminicile următoare, în
parohie, spre a mulţumi credincioşilor pentru dragostea şi încrederea arătată. Şi cu acest prilej va
merge, desigur, la biserică unde va sluji dacă este preot şi va predica. Partea ultimă a predicii poate să
fie un cuvânt cald de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de toţi creştinii din parohie. Caracterul şi
natura acestui cuvânt de mulţumire trebuie să fie pentru toţi ca şi când ar fi fost ales cu unanimitatea
voturilor din parohie.
După ieşirea de la biserică, dacă va fi cazul, cel ales trebuie să stea de vorbă cu toţi aceia care
doresc să-l întrebe anumite lucruri. El va căuta să fie cu bunăvoinţă, cu înţelegere şi cu dragoste faţă de
toţi care se apropie de el. E bine, de asemenea, ca în astfel de împrejurări să arate credincioşilor că
este interesat să ocupe parohia cât mai repede posibil. Candidatul care după ce a fost ales amână
mereu instalarea sa în parohie dovedeşte lipsă de dragoste şi interes pentru credincioşi, lucru care
afectează încrederea oamenilor în cel pe care l-au ales cu atâta dragoste ca să fie părinte şi
povăţuitor al lor.
În cazul că episcopul numeşte direct în postul vacant al unei parohii pe candidat, lucrurile se
simplifică mult. în această situaţie candidatul nu mai trebuie să facă toate eforturile pentru ca
credincioşii să-l cunoască cât mai bine încă înainte de instalarea sa în parohie. Rămâne ca
această cunoaştere să se facă după instalare.
Viitorul paroh este dator în acest caz a se prezenta, cel puţin odată, înainte de instalare, în
parohia în care a fost numit. El se va ocupa de locuinţa în care se va instala şi împreună cu
epitropul şi cu membrii consiliului parohial să hotărască asupra eventualelor reparaţii etc. pe care
aceste imobile le reclamă imediat. Casa, curtea, grădina, cu un cuvânt, toate dependinţele locuinţei
viitorului preot trebuiesc puse în ordine.
Împreună cu membrii Consiliului parohial el va discuta data şi programul de instalare în
parohie, iar după aceea va sta de vorbă cu protopopul de care aparţine şi care, în mod obişnuit,
reprezintă pe episcop la instalare.
La instalarea noului preot, se săvârşeşte Sfânta Liturghie, de un sobor de preoţi. La sfârşitul
slujbei vorbeşte protopopul, care va prezenta şi actul de numire sau de aprobare a alegerii, dat de
către episcop. Ca semne văzute ale misiunii preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, se înmânează
acum, în mod solemn, noului preot cheile bisericii, Sfânta Evanghelie şi Crucea.
După aceasta va vorbi îndată noul paroh. Dacă protopopul, în cuvântarea ţinută, a arătat
împrejurările în care a devenit vacantă parohia, a elogiat pe fostul preot şi a prezentat pe noul
păstor de suflete, acesta la rândul său, va observa următorul plan al vorbirii:
Va mulţumi în primul rând lui Dumnezeu, care l-a ales şi l-a învrednicit să primească
Sfânta Taină a preoţiei şi să ajungă păstor de suflete.
Va mulţumi apoi episcopului, care l-a hirotonit şi l-a numit paroh în această parohie.
Va expune programul de misiune pe care îl are, precum şi dragostea lui pentru toţi fiii săi
duhovniceşti.
Va mulţumi protopopului pentru onoarea, pentru apreclerea făcută şi pentru osteneala depusă cu
această ocazie.
Va mulţumi şi preotului care a administrat până în clipa aceea parohia şi a purtat grijă de
sufletele credincioşilor.
Dacă mai sunt şi alte persoane, care au contribuit la bunul mers al parohiei, sau la fastul zilei, nu
le va uita nici pe acestea.
Urmează apoi, la cancelaria parohiei preluarea inventarului şi întocmirea procesului verbal de
predare şi primire.
Bibliografie:
Arhim. Varahil Jitaru, Păstorul şi turma, în Îndrumător Pastoral IV, Alba Iulia, 1982, pag. 109.

V. Instalarea preotului în parohie

Instalarea în parohie e un moment solemn şi memorabil în viaţa preotului, mai ales dacă e
vorba de un începător în preoţie, iar nu de un preot care se transferă. E cea dintâi prezentare oficială
sau recomandare a preotului în faţa întregii sale enorii sau măcar a unei părţi din ea; din punct de
vedere administrativ, de la data instalării decurg toate drepturile şi toate datoriile preotului în parohie.
Totodată instalarea unui preot nou constituie un eveniment de seamă în viaţa religioasă a unei enorii.
De aceea, ea trebuie pregătită din vreme şi organizată în toate amănuntele ei, pentru a i se imprima
solemnitatea şi importanţa cuvenită. De felul cum se prezintă preotul pentru prima dată în faţa
enoriaşilor săi şi impresiile pe care le lasă cu acest prilej, vor determina într-o bună măsură atmosfera
care se creează în jurul preotului nou venit în parohie.
Instalarea preotului se face după hirotonie, de către reprezentantul episcopului, care e de regulă
protopopul locului, uneori un consilier sau un delegat al acestuia. De aceea, primul lucru pe care
trebuie să-1 facă preotul e să ia legătură cu protopopul de care aparţine, cu care va stabili, de comun
acord data, programul şi toate amănuntele modului în care se va desfăşura instalarea. Acest eveniment
se pune în aplicare prin înţelegere cu organele reprezentative ale parohiei: prim epitropul, cântăreţul
şi consilierii, iar dacă e cazul, cu cele ale Primăriei locale şi se vor lua toate măsurile practice pentru
buna pregătire a instalării: curăţenia bisericii, procurarea celor necesare pentru slujbă, pregătirea
agapei tradiţionale, mobilizarea parohienilor pentru asigurarea participării lor la slujbă în număr
cât mai mare, pregătirea predicii ocazionale etc.
În acest scop se va face, în cadrul parohiei, o informare, anunţându-se din vreme data instalării
noului preot şi invitându-se preoţii din parohiile învecinate.
Instalarea se face de regulă în zi de sărbătoare, preferabil duminica. Programul festivităţiilor
este următorul:
Dimineţa se face slujbă solemnă, într-un cadru cât mai festiv, şi dacă e posibil, cu un sobor de
preoţi. După slujbă, urmează cuvântul protopopului (sau al delegatului episcopului, dacă e altul decât
protopopul); acesta citeşte actul de numire semnat de episcop, prezintă pe noul preot şi îi înmânează
cheile bisericii, Crucea şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri văzute ale misiunii preoţeşti şi ale
jurisdicţiei parohiale, apoi urează noului preot succes în activitatea pastorală, dându-i şi
îndrumările sau sfaturile de rigoare.
Urmează cuvântul de răspuns al noului preot. Acest cuvânt ocazional trebuie pregătit dinainte,
pentru că atât cuprinsul cât şi modul rostirii lui e fundamental pentru impresia pe care o va face
noul preot în această importantă ocazie. El constituie un fel de carte de vizită, cu care se prezintă
preotul, în faţa enoriaşilor săi şi din care se vede atât personalitatea noului preot cât şi concepţia sa
despre preoţie, gândurile şi idealurile sale de activitate pastorală, felul cum îşi înţelege el misiunea
etc. Iată punctele principale care trebuie să alcătuiască, în general, conţinutul unei astfel de cuvântări:
a) Expunerea concepţiei despre preoţie şi a planului general a noului
preot, aşa cum îl înţelege el să păstorească;
b) Elogiul înaintaşilor săi de la conducerea parohiei (dacă e cazul);
c) Îndemn la ascultare pentru organele parohiale şi enoriaşi în vederea bunei cooperări cu
preotul;
 d) Exprimarea sentimentelor de recunoştinţă faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea,
educarea şi formarea noului preot;
e) Mulţumiri şi asigurări de devotament, de iubire şi ascultare faţă de episcop;
f) Mulţumiri aduse protopopului (delegatul eparhial) şi altor persoane oficiale care au contribuit
şi au participat la instalare;
g) Invocarea ajutorului lui Dumnezeu în misiunea pe care o începe.
Dacă este timp, festivitatea se poate încheia cu un Tedeum (sau măcar Polihroniu) pentru
episcop, protoiereu, preotul nou numit şi toţi enoriaşii. Dacă e posibil, urmează agapa tradiţională,
care are loc de obicei în casa parohială sau la locuinţa preotului.
Stras legată de instalare este luarea în primire a situaţiei parohiale (gestiune, inventar, registre
parohiale, etc.) de către noul preot de la cel vechi sau de la consilierii epitropi, prin proces verbal
întocmit în faţa protopopului.
Cu aceasta, instalarea noului preot este un fapt împlinit. El este acum de drept şi de fapt păstorul
parohiei respective şi îşi poate începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, misiunea preoţiei.
Bibliografie :
Pr. Prof. Dumitru M. Colotelo, Predica preotului de curând hirotonit la instalarea sa în
parohie, în îndrumător bisericesc, Cluj - Napoca, 1982, p. 140.

VI. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală din parohie

Îndatoririle pastorale ale preotului în cadrul parohiei sunt atât de multiple şi atât de variate
încât nici cel mai conştiincios, mai priceput şi mai zelos preot din lume nu poate face faţă singur
tuturor acestor îndatoriri. De aceea, fiecare păstor de suflete este dator să mobilizeze şi să utilizeze, ca
organe auxiliare ale sale, anumite persoane din parohie. Recrutarea acestor persoane ajutătoare ale
preotului se face, în mod obişnuit dintre credincioşii cei mai buni, cei mai pricepuţi şi cei mai
devotaţi Bisericii, în special cântăreţii bisericeşti, membrii consiliului parohial, epitropii parohiei şi
membrii comitetului parohial sunt cei dintâi chemaţi să îndeplinească slujba de organe ajutătoare ale
preotului, în lucrarea de păstorire a sufletelor şi de realizare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Cântăreţul bisericesc este prima persoană din parohie asupra căruia trebuie să se îndrepte atenţia
preotului, atunci când este vorba de a-şi alege organe de ajutorare în opera pastorală.
În general, cântăreţul bisericesc este considerat ca un om cu o anumită vocaţie religioasă. Se
presupune că numai plăcerea personală, dragostea pentru cele ale religiei şi ale Bisericii, înclinarea
spre cântare, rugăciune şi slujbă l-au determinat să îmbrăţişeze această misiune.
Alături de o asemenea vocaţie, cântăreţul bisericesc este omul care are cea mai bună pregătire în
materie de cunoştinţe şi trăire religioasă.
În şcoala de cântăreţi bisericeşti el a studiat şi a aprofundat mai mult decât ceilalţi credincioşi
din parohie anumite aspecte şi anumite probleme religioase, în acelaşi timp, în cadrul şcolii a fost
supus unor exerciţii duhovniceşti, ca de exemplu: participarea la toate slujbele bisericeşti,
mărturisirea păcatelor, împărtăşirea cu sfintele taine etc.
Prin funcţia lui, cântăreţul bisericesc este în contact direct cu cărţile cultului divin ortodox, din
care citeşte rugăciuni, pericope biblice, psalmi şi cântă diferite cântări religioase.
În acelaşi timp cântăreţul bisericesc este în Biserica ortodoxă, colaboratorul cel mai apropiat
şi cel mai constant al preotului în parohie. Aproape nici o slujbă dumnezeiască nu se poate face în
biserică şi în casele credincioşilor fără cântăreţ. El însoţeşte aproape pretutindeni pe preot şi are
posibilitatea să observe şi să cunoască stări sufleteşti, nevoi şi probleme, pe care ceilalţi credincioşi
din parohie adeseori nici nu le pot bănui.
Toate aceste lucruri fac şi ajută ca fiecare cântăreţ bisericesc să fie în parohie omul cel mai
pregătit, cel mai chemat şi cel mai îndatorat să dea ajutor preotului în misiunea lui pastorală. Faptul
acesta trebuie să fie bine cunoscut fiecărui preot încă de la primii paşi pe care îi face în parohie. El
trebuie să ştie, să-şi facă din cântăreţul bisericii omul său cel mai devotat, omul cel mai interesat în
problemele de vestire şi de trăire a creştinismului, omul care se identifică întru toate cu preotul său,
pentru buna conducere pastorală a parohiei şi pentru progresul religios moral al tuturor enoriaşilor.
Cântăreţul bisericesc poate să dea mult ajutor preotului în lucrarea sa pastorală, dar nu trebuie
uitat faptul că în aceeaşi măsură cântăreţul bisericesc poate face mult rău şi poate creea probleme şi
aspecte negative în viaţa, pastorală. Nici unul din credincioşii parohiei nu cunoaşte atâtea amănunte,
atâtea cazuri şi atâtea imagini din viaţa şi activitatea preotului şi a familiei lui cât cântăreţul bisericesc.
De aceea, dacă se întrerupe buna colaborare dintre preot şi cântăreţ, dacă în locul dragostei creştineşti
se sălăşluieşte invidia, supărarea sau nemulţumirea, atunci cântăreţul bisericesc devine, conştient sau
inconştient, o piedică în activitatea preotului în parohie.
Este o datorie pastorală importantă ca preotul să evite, prin o lucrare conştientă şi sistematică,
asemenea situaţii şi să facă din cântăreţul bisericesc colaboratorul său cel mai bun şi mai devotat.
1. Consiliul parohial
Fiecare parohie are un Consiliu parohial, ales de către Adunarea parohială. Consiliul se
compune dintr-un număr de 7, 9 sau 12 membri, după cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste 2.500
de suflete.
In consiliul parohial se aleg acei credincioşi, care prin viaţa lor şi prin jertfa lor pentru Biserică şi
pentru aşezămintele ei au dat dovadă de tnare interes şi dragoste pentru ea. Este vorba, deci, de
oameni credincioşi, de oameni pricepuţi şi devotaţi până la jertfa pentru biserică şi pentru interesele ei.
Aceşti oameni sunt datori şi chiar obligaţi formal de Statut şi Regulament să se ocupe de o serie
întreagă de probleme care privesc bunul mers al parohiei. Urmează că aceşti oameni să fie cei mai
apropiaţi colaboratori ai preotului. Membrii consiliului parohial sunt organele de conducere ale
parohiei, cu care preotul se consultă ori de câte ori este vorba de a întreprinde lucrări mai
importante în parohie. Aceştia sunt oamenii care susţin din toate puterile lor întreaga lucrare a
preotului în parohie. Ei pot fi implicaţi până la împlinirea rolului de adevăraţi apostoli laici în
activitatea pastorală din parohie.
Membrii Consiliului parohial sunt pentru fiecare preot ajutoare importante, oameni care sunt
totdeauna gata să susţină toate iniţiativele şi lucrările preotului, făcute pentru binele parohiei şi pentru
desăvârşirea vieţii religioase morale a enoriaşilor.
Utilizarea acestor puteri, a acestor ajutoare, este totdeauna în funcţie directa de înţelepciunea, de
tactul şi de destoinicia preotului. Preotul are convingerea că el singur nu poate să facă totul în parohie
şi îşi dă seama de preţiosul ajutor pe care îl are de la membrii Consiliului parohial şi mai ales dacă
învaţă, dacă pregăteşte pe oameni asupra modului cum să-1 ajute, atunci preotul nu mai este singur
în misiunea sa.
Epitropul
Dintre membrii aleşi ai consiliului parohial se deleagă una, două sau trei persoane, spre a
îndeplini sarcinile de epitrop* (curator). După cum se ştie, epitropul este administratorul averii
parohiale, sub controlul preotului. Reiese de aici că epitropul este persoana care, prin funcţia pe
care o îndeplineşte, este în contact neîntrerupt atât cu preotul cît şi cu'credincioşii din parohie. De la
preot primeşte îndrumările asupra modului cum are să procedeze, întru bună chivernisire şi întru
sporirea patrimoniului material al parohiei. De la credincioşi încasează contribuţiile lor. El este deci
un fel de om de legătură între preot şi credincioşi. Această legătură nu se limitează însă numai la
chestiuni de ordin material.
Prin felul cum vorbeşte epitropul despre persoana preotului, prin felul cum descrie preocupările,
grija şi strădaniile acestuia pentru progresul parohiei pe toate terenurile vieţii, epitropul ajută sau
împiedică munca şi realizarea planurilor pastorale ale preotului în parohie. Nu este de neglijat acest
raport al preotului cu epitropul parohiei, raport care face din epitrop un susţinător, un ajutor preţios, un
colaborator devotat al preotului sau poate fi un epitrop indiferent, dezinteresat, sau chiar vrăjmaş al
persoanei şi a activităţii preotului în parohie.

Comitetul parohial
După Statutul şi Regulamentul bisericii în vigoare, în fiecare parohie există, alături de
consiliul parohial şi un comitet parohial. Comitetul parohial, care va putea avea mai multe secţii,
va lucra sub preşedinţia preotului, sau a delegatului său. Numărul membrilor în comitet nu va fi mai
mare decât dublul numărului membrilor din consiliul parohial. Femeile majore din parohie pot fi
alese în comitet, sau comitetul întreg poate fi compus numai din femei.
Rostul cel mai mare al acestui comitet este de a ajuta pe preot în multiplele şi diversele
îndatoriri pastorale, catehetice etc. Vedem acest lucru din numărul şi natura problemelor, încadrate în
Statut, ca unele ce trebuiesc rezolvate de acest comitet şi anume:
a) înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a cimitirelor şi pentru ţinerea lor în rânduială;
*
Epitrop = administrator al unui bun, în special al averii unei Biserici; din ngr. epitropos, DEX, pag. 303.
b) Formarea şi susţinerea corului bisericesc;
c) Ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; (operă de caritate creştină);
d) Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor;
e) înfiinţarea în parohie şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie;
f) A ajuta pe preot la catehizare şi înfiinţarea cercurilor misionare, în vederea întăririi credinţei
şi simţului moral al credincioşilor;
g) înfiinţarea şi susţinerea ori căror opere de asistenţă socială.
Membrii comitetului parohial sunt după cum se vede din atribuţiile lor, organele
ajutătoare ale preotului în toate ramurile de activitate religioasă, morală, culturală, socială etc., a
preotului în parohie. De alegerea, de pregătirea şi conducerea comitetului parohial atârnă întreaga
lucrare de ajutorare a preotului şi de realizări pozitive în parohie precum şi alegerea, şi în special
pregătirea şi conducerea comitetului parohial rolul întreg este tot al preotului.
Preotul conştiincios înţelept şi cu dragoste pentru opera sa duhovnicească şi pastorală va
face - pe bază de Statut şi Regulament - din membrii comitetului şi al consiliului parohial adevăraţi
apostoli laici, care vor ajuta şi vor consolida zi de zi, pas de pas, întreaga operă creştină în parohie.
Bibliografie:
Pr.Spiridon Cândea, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în revista
Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.
Floca N. Ioan. Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1981.
Gh. Papuc, Cântăreţul bisericesc în slujba credincioşilor şi colaborator apropiat al
preotului, în îndrumător bisericesc, Sibiu 1980, p. 166.

VII. Raporturile preotului cu autorităţile bisericeşti, civile şi militare

Rezultatul activităţii pastorale în parohiei depinde şi de raporturile pe care le are preotul cu
autorităţile bisericeşti, civile şi militare. Prin poziţia şi rolul lor, aceste autorităţi sprijină şi dau
concurs preţios fiecărui preot în munca pe care acesta o desfăşoară pentru binele şi mântuirea
credincioşilor săi. Aceleaşi autorităţi pot însă, foarte uşor să creeze preotului dificultăţi mari, pot să-
1 împiedice şi uneori chiar să-i zădărnicească întreaga activitate, să-i anihileze toate eforturile, prin o
atitudine de vrăjmăşie şi răutate faţă de preot şi faţă de opera lui pastorală. Se impune ca preotul
fiecărei parohii să stabilească şi să păstreze raporturi normale, raporturi de colaborare cu autorităţile
bisericii şi ale statului.

Raportul faţă de episcop

Fiecare preot este în parohia sa un reprezentant, un trimis, un locţiitor al episcopului său.
Doctrina Bisericii Ortodoxe, referitoare la dependenţa preotului de ierarhul său, este foarte clară, iar
dreptul bisericesc precizează până în cele mai mici amănunte această dependenţă a preotului de
episcopul său.
Preotul fiind trimis al episcopului este natural că el datorează supunerea, ascultarea şi
respectul cuvenit faţă de episcop. Din punct de vedere bisericesc episcopul este autoritatea cea mai
înaltă.
Episcopul urmăreşte activitatea preotului în parohie. El răspunde împreună cu preotul, în faţa
lui Dumnezeu, despre măsura şi modul în care şi-a săvârşit datoria sacerdotală şi cum şi-a îndeplinit
activitatea preoţească. De aceea, episcopul supraveghează, îndrumă, călăuzeşte de aproape activitatea
duhovnicească a fiecărui preot. Episcopul răspunde deopotrivă de activitatea preoţilor şi de mântuirea
credincioşilor eparhiei sale.
În acelaşi timp, episcopul este şi părintele spiritual, "Stăpânul" duhovnicesc, în acesta calitate
episcopul este binevoitor, un binefăcător, un om a cărui dragoste părintească se revarsă cu
îmbelşugare peste viaţa şi familia preotului.
Toate acestea obligă pe fiecare preot nu numai !a stimă şi ascultare faţă de ierarh, dar şi la o
dragoste creştinească adevărată şi neprecupeţită. Dacă părintele îşi iubeşte, îşi ajută şi se bucură de
progresul, de realizările şi de fericirea copilului său, e natural ca şi copilul, în cazul de faţă preotul, - să
iubească şi să contribuie prin faptele şi viaţa sa la bucuria şi fericirea părintelui, adică a episcopului.
Faţă de protopop
Organul de legătură între preotul din parohie şi episcopul său este totdeauna protopopul. El este
delegatul episcopului care urmăreşte, povăţuieşte, stimulează şi înregistrează activitatea fiecărui
preot. Prin mijlocirea protopopului, episcopul transmite preoţilor toate directivele sale şi prin
aceeaşi mijlocire primeşte informaţii despre viaţa personală a preotului şi a familiei lui şi despre
activitatea fiecărui preot în general.
Acesta fiind rolul şi poziţia protopopului, fiecare preot trebuie să colaboreze sincer, să asculte şi
să îndeplinească toate îndrumările date de protopop. In acelaşi timp preotul datorează respect,
supunere, dragoste şi preţuire faţă de protopopul său. Între protopop şi preot trebuie să fie deci o
armonie plăcută, o înţelegere bună, o ajutorare şi o dragoste frăţească.
Raportul cu alţi preoţi
Înţelegere şi colaborare trebuie să existe între preoţii aceleiaşi biserici şi în general între preoţii
parohiilor învecinate.
În oraşe şi chiar în unele parohii rurale, sunt câte doi sau chiar mai mulţi preoţi la aceeaşi
biserică. Unul dintre aceştia este parohul, este conducătorul bisericii şi al oficiului parohial. Dacă în
viaţa şi activitatea acestor preoţi poate să existe nenumărate şi variate motive omeneşti care îi pot
învrăjbi, îi pot face să nu se înţeleagă, chiar să se învrăjbească; nu trebuie uitat nici o clipă că mai
presus de tot ceea ce este trecător stă porunca Mântuitorului, care spune: "Intru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan XIII, 35). In faţa acestei
porunci trebuie să dispară orice ambiţie personală, orice vanitate, orice interes material, orice invidie
şi orice supărare între slujitorii aceleiaşi biserici. Ei trebuie să se iubească, să se respecte, să se ierte
unul pe altul şi să se ajute nelimitat atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Lipsa de dragoste şi
de colaborare între preoţi dezbină pe credincioşi, îi grupează în partide adverse, îi învrăjbeşte şi face
ca viaţa lor să degenereze pe plan religios-moral. În cazuri de acestea preoţii, în loc să fie factori care
ajută la înălţarea vieţii credincioşilor lor, ei devin "piatră de sminteală" şi uneori cauza esenţială a
slăbirii credinţei şi a înstrăinării lor de Dumnezeu, de religie şi de biserică. Prin lipsa de dragoste,
de colaborare frăţească, de ajutorare reciprocă, de armonie şi bună înţelegere între preoţii se
diminuează orice activitate duhovnicească şi pastorală în parohie.
De aceea, este indispensabilă colaborarea şi bunele raporturi între preot şi toate autorităţile
sale bisericeşti. Fără supunere, fără ascultare, fără colaborare şi fără dragoste şi armonie desăvârşită
între preot şi superiorii lui şi între preot şi colegii lui nu se poate zidi şi nu poate realiza împărăţia lui
Dumnezeu în parohie şi în sufletele credincioşilor.
O atitudine de respect şi de creştinească înţelegere trebuie să aibă preotul ortodox şi faţă de
preoţii altor confesiuni din aceeaşi comună. Trebuie evitată orice ură, ori duşmănie, orice conflict
şi orice luptă între preot şi preot. Chiar atunci când sunt anumite probleme care îi despart, care îi
situează pe poziţii contrare, trebuie căutat şi găsit terenul comun şi să se aplaneze conflictele prin
bună înţelegere şi acord echitabil, în anumite cazuri preotul ortodox va trebui să facă chiar cauză
comună cu preoţii altor confesiuni din localitate, pentru a apăra împreună creştinismul, biserica,
preoţia şi pe credincioşi. Un asemenea acord nu este potrivnic nici dogmelor, nici canoanelor şi
nici tradiţiei, nici unei confesiuni creştine. Dimpotrivă, un asemenea acord este recomandabil şi
folositor creştinismului în general, bisericii şi tuturor confesiunilor creştine.
Raportul cu autorităţile civile
În fiecare parohie există anumite autorităţi civile şi eventual militare. Ele poartă diferite titluri,
care se schimbă după regimurile politice de la putere, dar care, după natura lor, sunt autorităţi
administrative, şcolare, sanitare, veterinare, de ordine şi securitate publică etc.
Cu toate autorităţile locale preotul e dator să stabilească şi să păstreze raporturi cât mai bune,
raporturi normale şi să colaboreze sincer în diferite compartimente de activitate, unde datoria
preoţească îl implică. Preotul nu caută niciodată la faţa omului, la bogăţiile lui materiale şi nici la
concepţia lui politică, în orice împrejurare, preotul dă atenţia, stima şi respectul cuvenit atât
persoanei cât şi funcţiei pe care o deţine acesta.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că exemplul pe care îl dă preotul în acest sens este urmat şi
de către credincioşii săi.
Colaborarea bisericii cu statul şi invers se manifestă practic şi în raporturile zilnice dintre
slujitorii bisericii şi autorităţile statului.
La rândul lor, autorităţile civile şi militare luând cunoştinţă de povăţuirile şi îndemnurile date
de preot credincioşilor săi şi observând atitudinea corectă a preotului, sunt obligate să acorde şi ele
preţuire, şi acelaşi respect preotului, ca autoritate bisericească locală, în felul acesta şi numai aşa se pot
păstra raporturile bune între preot şi autorităţile locale ale statului. Numai prin o asemenea atitudine se
poate realiza o colaborare armonioasă spre binele şi fericirea poporului.
Raporturi bune, raporturi normale între preot şi autorităţile locale ale statului nu înseamnă că
preotul trebuie să coboare şi să accepte situaţii care I-ar putea umili, sau ar putea să-i diminueze
prestigiul şi autoritatea. Aceste raporturi şi colaborarea cea mai sinceră nu înseamnă obligaţie de
tovărăşie în lucruri şi atitudini incompatibile cu demnitatea preoţească, nu înseamnă mâncare, băutură,
petreceri etc..
Raporturi bune şi colaborare înseamnă conştiinciozitate, respect şi dragoste reciprocă, înseamnă
interes comun şi jertfe comune aduse pentru binele şi fericirea locuitorilor, care sunt fii ai bisericii şi
cetăţeni ai statului, în sensul acesta trebuie concepută şi realizată colaborarea între
reprezentanţii bisericii şi reprezentanţii statului din comună.
Această stimă şi consideraţie este bine să o acorde autorităţilor civile şi militare din comună sau
oraş. Buna conducere pastorală a parohiei şi interesele bisericeşti reclamă raporturi cordiale
între preot şi toate autorităţile statului din centrele de conducere administrativă, etc. Adeseori
rezolvarea multor probleme din parohie depinde direct de aceste autorităţi. De aceea, preotul e dator
să caute să cunoască, personal pe autorităţi, să le informeze obiectiv asupra problemelor parohiale, să
solicite concursul, intervenţia şi ajutorul lor atunci când e nevoie şi să colaboreze cinstit şi
dezinteresat la toate acţiunile pe care le întreprind autorităţile pentru binele şi fericirea cetăţenilor.
Atât interesul bisericii, cât şi interesul personal al preotului impun raporturi bune, colaborare şi
armonie sinceră între preot şi autorităţile statului.
De altfel, problema raporturile dintre biserică şi stat, dintre slujitorii bisericii şi slujitorii
statului a fost rezolvată în chip magistral de către Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: "Tot sufletul
să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu. Daţi, dar
tuturor cele cu care sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie ; celui cu vama, vamă ; celui cu frica, frică,
celui cu cinstea, cinste, nimănui cu nimic nu fiţi datori, fără numai cu iubirea unii către alţii; că cel
ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea". (Romani XIII, 1-8)
Bibliografie:
Ioan F. Stanculescu, Ascultarea canonică, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1962, pag. 471.
Episcop Justinian Maramureşanul, Rostul Protoereilor în administraţia bisericească, în
Îndrumător pastoral I, Alba lulia, 1977, pag. 62.

VIII. Tactul pastoral şi importanţa Iui

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor depinde în
mare parte de tactul şi înţelepciunea preotului.
Tactul*, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei maturităţi
de cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odaia cu înaintarea în vârstă; această ştiinţă
este necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o putem dobândi prin învăţătură
de la înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă cântărire a realităţilor, care trebuie să
ne însoţească în misiunea preoţească.
Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în
activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi sfătuieşte
pe Sfinţii Apostoli: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii...” (Matei X, 16). Iar Sfântul
Ioan Gură de Aur recomandă: "Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte...” (Despre preoţie
III,12).
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie idealist şi realist
în acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă realităţile şi să ţină seama de
ele.
Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva
obstacolelor şi greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte just şi le rezolvă. El
ştie să păstreze totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte şi dintre
realităţile existente, în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel face preoţia
neroditoare, excesul de zel poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul activităţii lui
pastorale. Mântuitorul condamnă, de exemplu: excesul de zel al Sfanţului Apostol Patru, când
acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L apere; a fost un gest spectaculos şi eroic în
aparenţă, dar în fond era zadarnic.
Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică
măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre sacerdotale.
Tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt de netrecut şi să
evităm întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne îndeamnă la răbdare şi
încredere într-un timp mai favorabil pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă,
înţelepciunea ne învaţă că "idealul" nu se poate realiza în întregime dintr-o data, aşa cum am vrea
noi, mai ales în entuziasmul tinereţii. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie
să ne mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a
cărora sumă se fac lucruri mari.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări
excepţionale şi dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în
contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai diverse.
Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora. Preotul trebuie să

*
Tact = facultatea de a judeca o situaţie dificilă rapid şi cu fineţe, care determină o comportare corectă, delicată şi
adecvată; totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o acţiune (vezi DEX, pag. 935)
fie şi un bun psiholog, un cunoscător de suflete, să prevadă, să evite şi să combată înclinările rele
ori manifestările negative ale credincioşilor săi, determinate de neştiinţă, de pasiune, de interese
meschine, să-şi adapteze metodele şi modul de lucru la felul de a se comporta şi de a reacţiona
al fiecărui credincios în parte.
Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă diplomaţie, abilitate,
prefăcătorie ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau
pământeşti. Tactul şi înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în vedere
interesele supreme ale Bisericii şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe preot, în
calitatea lui de conducător al credincioşilor în cele religioase, să nu se amestece în situaţii
primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele Bisericii şi regulile strategiei
duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei (+258), e grăitor
în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva creştinilor
(250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va trece focul persecuţiei, decât să
atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii sale.
Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de stăruinţă în
urmărirea împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi
trebuie să ne aşteptăm nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări
ori poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile şi
greutăţile întâlnite în cale şi să tindă mereu înainte: "Cine a pus mâna pe plug şi se uita înapoi,
acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu", a spus Mântuitorul (Luca IX, 62). în această
privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă pe pescari, care, spune el, "chiar dacă şi-au aruncai
de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor: cu atât mai mult
trebuie să facem noi aceasta ..." (Comentariu la Ep. II Tim., La Migne, P.C. t. LXII, col. 632).
Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este
adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte.
Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate câştiga la
sfârşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început.
Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate complexă sau
îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care caracterizează în general pe
oamenii de bun simţ şi de caracter: "Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal cu sine în toate
împrejurările, să fie consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot, nu este
o dată plin de zel, altădată descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioşii, iar alteori
prea îngăduitor cu greşelile lor. Linia activităţii lui nu se compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă
înaltă şi lucrează pentru realizarea ei cu stăruinţă. El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte.
Nu se predică pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre presupusele sale "taumaturgii", ci despre
minunile Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă
sau de mântuială" (pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev., Mitropolia Banatului,
1958, nr. 1-3, pag.53).
Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred mai mult
decât sunt, devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască învăţături
personale, să întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu pretenţii de a înlocui
practica de două ori milenară a Bisericii şi metodele clasice de pastoraţie.
În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi comportarea
în relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de seriozitate şi demnitate, care să le
impună respect, căci nici un act al preotului nu poate fi indiferent în ceea ce priveşte efectele lui
asupra credincioşilor. Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud,
însă, simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în maniere,
ori familiaritatea în sensul bun al cuvântului. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie
niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de
copii săi. Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute
neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu orişicine, numai
pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori o oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce
le-ar putea micşora sau compromite prestigiul în ochii lumii: se recomandă îndeosebi mai puţină
familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu sa respecte preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului
în locuri sau situaţii care i-ar compromite autoritatea şi prestigiul.
O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor preotului
cu credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de duhovnic, de îndrumător
spiritual al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală, care stă la îndemâna
oricărui preot şi în care acesta vine în contact direct cu fiecare dintre credincioşii săi în parte, care
vin la scaunul de spovedanie ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să
dobândească de la preotul-duhovnic iertarea lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului, să-i
administreze sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi a-l readuce
pe cărările virtuţii, să aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să urmărească ulterior
îndreptarea lui morală, va reuşi să facă din această sfântă taină un adevărat mijloc de redresare
morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe calea virtuţilor creştine.
Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral, procedând
cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau
promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau
să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai şi
numai îndreptarea penitentului şi desăvârşirea lui progresivă în virtute. Acesta grea sarcină a
preotului duhovnic este minunat de bine formulată în Canonul 102 al Sinodului trulan (quini-sext,
691-692): "Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să ţină seama de
calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să dea boalei
tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul) în chip disproporţionat pentru fiecare din
cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de
multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi
se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte
priceperea medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit,
şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi
boala, să supravegheze în ce chip se înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte
medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară
milostivirea după vrednice. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea
patorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre
prăpastia deznădejdii de a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi spre
dispreţuirea ei; că la orice să stea într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai amare şi
stringente, ori prin cele mai deghizate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei,
cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus.
Deci se cuvine nouă să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la
cei ce nu primesc pe cele extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile"
(Nicolae Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).

Bibliografie:
Brătan L, Tactul pastoral, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1974.
Bucevschi Orest, Râvna pastorală, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1956.
Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, pag.
15-19: Râvna şi conştiinciozitatea preotului.