Studii de caz cu privire la diaspora ortodoxă

Perspectivă istorică și canonico-juridică

Prelegere în cadrul cursurilor preoțești 2021

pr.lect.dr. Emanuel Tăvală

Facultatea de Drept Simion Barnutiu din Sibiu
Consilier cultural al Mitropoliei Ardealului
 „Aspectul cel mai dureros al vieţii bisericeşti a
creştinilor ortodocşi din diaspora este dezbinarea lor”
• Noţiunea de diaspora - sens social şi sens juridic
• În sensul social
• găsim referiri la acest lucru în Sfânta Scriptură, cu referire la diaspora iudaică sau la cea greacă. Dar
sensul termenului folosit în aceste locuri este cel de „împrăştiere” sau de „risipire”. Împrăştierea poate
desemna evreii răspândiţi în lumea ne-evreiască sau locurile unde locuiesc ei.

• …pe o cale să le ieşi înainte, pe şapte căi să fugi de ei şi-mprăştiat să fi prin toate împărăţiile
pământului. (Deuteronom 28, 25)

• Chiar de ai fi rispit de la o margine a cerului până la cealaltă margine a cerului şi de acolo te va aduna
Domnul Dumnezeul tău şi te va lua de acolo . (Deuteronom 30,4)

• Puţin lucru este ca să fi sluga Mea, ca să aduci la loc seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei ce au scăpat
dintre ai lui Israel. Te voi face lumina pooarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile
pământului. (Isaia 49,6)
 Noul Testament
•referirile se fac cu privire la „cei dintre elini”, termen prin care erau desemnaţi nu numai
grecii, ci toate naţiunile care nu aparţineau poporului evreu.
•Deci ziceau iudeii între ei: Unde are să se ducă acesta ca să nu-l găsim? Nu cumva are să
meargă la cei împrăştiaţi printre Elini şi să-i înveţe pe Elini? (Ioan 7,35)
• Noţunea de ’´Ελληνες, folosită aici poate desemna pe evreii vorbitori de limbă greacă,
ce erau organizaţi în diaspora la fel cu cei ce erau la Ierusalim. Aceştia vor fi numiţi şi
’Ελληνισταί. La asemenea comunităţi se poate să se fi refeit şi Evanghelistul Ioan, atunci când îi
numeşte Έλληνες – Şi erau nişte elini dintre cei ce suiseră ca să se închine la sărbătoare (Ioan
12,20).
•În aceeaşi categorie sunt şi cei numiţi de Sfântul Luca în Fapele Apostolilor ca Έλληνιστών
(Fapte 6,1)
•Un alt sens al termenului „diaspora” este cel folosit de Sfântul Apostol Petru în întâia sa
epistolă sobornicească, şi anume acela de lume în care creştinii se află doar în trecere pe acest
pământ.
• Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei aleşi, aflaţi în trecere prin Diaspora – în
Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia… (I Petru 1,1).
 Perspectiva canonică
În sens juridic sau canonic, termenul de diaspora desemnează o comunitate sau o
unitate bisericească organizată ca atare teritorial în afara corpului Bisericii autocefale
sau autonome, dar rămasă sub jurisdicţia acesteia (Art.1 al Statutului canonic al Mitropoliei
Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, precizează că Mitropolia este o unitate
canonică şi administrativă autonomă a Bisericii Ortodoxe Române - Patriarhia Română. Ea are
în responsabilitate coordonarea activităţilor pastorale şi misionare ale eparhiilor ortodoxe
române care au jurisdicţii canonice în ţările menţionate la art. 2)
•Edictul de la Mediolanum din anul 313, Biserica se va confrunta şi cu apariţia rivalităţilor şi
neînţelegerilor pe tema apartenenţei unora dintre comunităţi la un scaun episcopal sau altul
•dorinţa de stăpânire a unor scaune episcopale, care invocau vechimea şi prestigiul, s-a extins şi
asupra unor întregi teritorii. Aşa este cazul scaunului de la Roma, care pleda pentru extinderea
jurisdicţiei sale şi în afara teritoriului Peninsulei Italice, în Peninsula Balcanică şi în Galia
•Sinodul al III-lea ecumenic a înregistrat şi a respins prin canonul 8 cererea scaunului Antiohiei,
care vroia să îşi întindă jurisdicţia asupra Bisericii din Insula Cipru, pe care o considera ca
„diaspora” sa.
•Problema diasporei ortodoxe, sau mai bine spus a dreptului de exercitare a jurisdicţiei asupra
acesteia, a reapărut după încheierea Primului Război Mondial şi prin apariţia statelor naţionale
unitare, mai ales în Europa, dar şi în America
 Baza canonică
• prin canonul 34 apostolic se rânduieşte ca fiecare episcop să facă numai cel ce ţin de eparhia
sa, iar
• canonul 35 apostolic precizează că episcopii nu se pot amesteca în treburile altor eparhii,
împotriva învoirii celor de care ţin acelea.

Canoanele 6 şi 7 ale sinodului 1 ecumenic, stăruie să se ţină în această privinţă obiceiurile

vechi, iar
canonul 2 al sinodului II ecumenic cere ca episcopii să nu-şi întindă jurisdicţia lor asupra altor
Biserici, în afară de dioceza lor.
Prin multe canoane ale sinoadelor de la Antiohia ( can. 9, 16, 17,18, 22) sau de la Cartagina
(17, 23, 28, 52) se insistă asupra aceleiaşi bune rânduieli în materie de jurisdicţie. Prin
prevederile sale, canonul 2 al Sinodului II Ecumenic aduce pentru prima dată lămuriri în
problema „diasporei”, stipulând în ultima sa parte că Bisericile lui Dumnezeu cele ce sunt
între popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul părinţilor, care s-a ţinut.
Aşadar, diaspora vremii de atunci se cârmuia de către fiecare scaun prin lucrarea fiecăruia
luase fiinţă ori prin încreştinare, pe cale de misiune, ori prin desprindere Bisericile dintre
popoarelor barbare erau socotite a fi cele din interiorul sau de la marginea imperiului sau din
afara acestuia, constituite prin lucrarea misionară a unor centre bisericeşti mai mari sau mai
apropiate de ele de pe teritoriul imperiului.
Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, Calcedon 451
• Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, a fost discutat în ultima sesiune a sinodului, cel mai
probabil joi, 1 noiembrie 451, şi se pare că textul propriu-zis a fost formulat după discuţiile
ce au avut loc cu o seară mai înainte

• Se acorda Constantinopolului rang dupa Roma veche,

iar Constantinopolul va hirotoni numai pe mitropoliții
din diecezele: Pont, Asia si Tracia, precum si pe
episcopii din țările barbare ale diecezelor amintite mai
înainte
• nu este unul foarte clar, dând încă posibilităţi la multe interpretări
• problema jurisdicţională a fost stabilită într-un fel foarte stângaci şi într-o formă restrictivă
(μητροπολίτας μόνους) ca şi când scopul acestui canon a fost mai degrabă interzicerea ca
episcopii din Constantinopol să hirotonească direct episcopi pentru scaunele ce se aflau în
provinciile învecinate şi care nu aveau în rândul lor un mitropolit
 Perspectivă istorică asupra diasporei
• Viena exista încă de al sfârşitul secolului al XVIII-lea o comunitate românească puternică, care
reuşeşte în 1906 să-şi amenajeze o capelă proprie, pe care o sfinţeşte în 8 ianuarie 1907
• Lvov (Lemberg) încă din vremea Regatului Poloniei s-a ridicat o biserică frumoasă cu un turn
impunător, de către domnitorul moldovean Alexandru Lăpuşneanu, în 1559, închinată Adormirii
Maicii Domnului, care era cunoscută drept biserica moldovenească. Alţi doi domnitori moldavi i-
au urmat exemplul lui Lăpuşneanu şi au mai ridicat două biserici la Lvov: Vasile Lupu, a ridicat
biserica Sf. Paraschiva (1643-1644) şi Ştefan Tomşa, biserica Sf. Onufrie. În anul 1787, boierii
români refugiaţi au zidit biserica Sf. Gheorghe care a funcţionat ca şi capelă românească, iar la
începutul secolului XX s-a zidit o capelă după modelul bisericii Domniţa Bălaşa din Bucureşti. O
altă capelă exista chiar şi la Poznan, tot în Polonia
• Buda exista un locaş de cult pentru ortodocşii români de aici încă din secolul al XVIII-lea, dar care
a ajuns în posesia comunităţii greceşti de aici, românii organizându-şi o altă capelă la Mişcolţ,
acolo unde şi avea rădăcinile familia mitropolitului Andrei Şaguna
• Paris se organizează în 1853 o capelă ortodoxă românească, de către arhimandritul Iosafat
Snagoveanu. În 1880 autorităţile pariziene au atras atenţia că lucrările de extindere a Şcolii de
medicină vor determina demolarea imobilului care adăpostea capela. În aceste condiţii, în anul
1882, Guvernul român cumpără biserica ce a aparţinut călugărilor dominicani în Cartierul Latin
• Leipzig a funcţionat între anii 1858 şi 1881 o capelă pentru negustorii români
• Baden-Baden, în partea de apus a Germaniei, Mihail Sturza, fostul domnitor al Moldovei, zideşte
între anii 1864-1866 o biserică românească în care se adunau la serviciile divine românii din
împrejurimi şi chiar cei partea de răsărit a Franţei
 Perioada interbelică
• comunitatea românească din Berlin, care se organizează şi îşi începe activitatea în
septembrie 1940. Curând, capela română devine neîncăpătoare şi cu concursul larg al
Guvernului român este cumpărată, în august 1943, biserica evanghelică de pe strada
Jerusalem, din centrul oraşului. Împreună cu biserica a fost cumpărat un spaţiu corespunzător
locuinţei preotului, biroului parohial şi, de asemenea, un spaţiu destinat unui muzeu. După ce
s-a făcut amenajarea bisericii, în conformitate cu tradiţia ortodoxă şi s-a deschis un muzeu de
artă românească, la 24 ianuarie 1944
• la 2 martie 1945, în urma unui bombardament asupra Berlinului, din biserică n-au mai rămas
decât zidurile, iar clădirea care adăpostea casa parohială şi muzeul a fost complet distrusă.
•
Studiul de caz 1: PARIS
Visarion Puiu, fostul mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar între anii 1942-1944
mitropolit al Transnistriei cu sediul la Odesa, a fost surprins, la intrarea României în război
contra Germaniei, în Europa centrală (la Zagreb, în Croaţia). El a participat, ca reprezentant
al Patriarhului Nicodim Munteanu, la 15 august 1944, la hirotonia unui episcop ortodox croat
la Zagreb, o încercare efemeră din timpul războiului, de a crea o Biserică Ortodoxă Croată.
• Visarion Puiu a fost judecat în contumacie şi condamnat de Tribunalul Poporului la moarte
(20 februarie 1946)
• Sf. Sinod condamnă pe mitropolitul Visarion Puiu, pentru "acţiuni sediţioase contra Statului
Român", în baza canonului 84 apostolic şi a canonului 18 al Sinodului IV ecumenic, la
caterisire. După schimbarea din decembrie 1989, Sf. Sinod a anulat condamnarea
bisericească a mitropolitului Visarion, reabilitându-l post-mortem (25 septembrie 1990).
• s-a considerat, în baza hirotoniei şi a chemării sale, ca responsabil pentru soarta preoţilor şi a
românilor ortodocşi din diasporă
• mitropolitul Visarion Puiu a purces la organizarea românilor din străinătate şi se considera
conducătorul lor spiritual
• pe sigiliul aplicat pe Gramata amintită se poate citi: "Eparhia românilor din stăinătate
1945"
• în 1949 organizarea unei eparhii cu titlul de Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa
Occidentală cu sediul la Paris. în afara românilor stabiliţi în Franţa, mai făceau parte şi unele
parohii româneşti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi Canada
 Visarion Puiu-Teofil Ionescu
• biserica românească din Paris era cumpărată de statul român, Guvernul comunist de la
Bucureşti a încercat în repetate rânduri să intre în posesia localului bisericii. Au avut loc
chiar procese, iar Administraţia patriarhală de atunci, la dispoziţia autorităţilor de stat, n-a
fost străină de unele acţiuni îndreptate împotriva comunităţii române din Paris.
• Biserica din Paris a devenit simbolul unei lupte curajoase de rezistenţă contra tendinţelor
unor funcţionari din cadrul Ambasadei române de a se amesteca şi controla viaţa spirituală a
comunităţii
• arhiereu vicar al acestei eparhii a fost ales arhimandritul Teofil Ionescu, pe care mitropolitul
Visarion îl hirotoneşte episcop la 26 decembrie 1954 în biserica rusă Sf. Nicolae din
Versailles, asistat fiind de arhiepiscopul Ioan Maximovich de Bruxelles şi episcopul
Nathanael al Cartaginei şi Tunisiei, membri ai Sinodului rus din exil
• În iunie 1958, la o vârstă înaintată şi datorită unor intrigi, de care cercurile politice comuniste
se pare că n-au fost străine. Mitropolitul Visarion Puiu se retrage din viaţa activă
bisericească, iar la conducerea eparhiei urmează episcopul Teofil Ionescu
• La 17 ianuarie 1972, episcopul Teofil Ionescu cere Patriarhului Justinian, printr-o scrisoare
însoţită de un aide-memoire, să fie reprimit sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române şi să i
se acorde autonomie după modelul episcopului Victorin din SUA
• Cererea de reprimire a episcopului Teofil sub omoforul Bisericii-Mame a fost analizată în
şedinţa Sinodului Permanent din 10 martie 1972, în prezenţa Preşedintelui Departamentului
Cultelor, prof. Dumitru Dogaru şi a Vicepreşedintelui Gheorghe Nenciu de la acelaşi
Departament. A fost prezentată cu această ocazie activitatea episcopului Teofil, iar procesul
verbal al acestei şedinţe notează: "Hirotonia P. S. Teofil este validă. Ea n-a fost contestată şi
nici nu s-a negat calitatea canonică a hirotonisitorilor" (şi prin urmare nici a mitropolitului
Visario Puiu, ce atunci era deja depus de către Sinodul de la Bucureşti). Sinodul Permanent
hotărăşte, iar Sf. Sinod ratifică în şedinţa sa din 28 aprilie 1972 reprimirea episcopului Teofil
sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. Recunoaşterea hirotonirii făcută de un mitropolit
caterisit (Visarion Puiu) şi de doi ierarhi, aparţinând unui Sinod ce nu stă în legătură canonică
cu celelalte Biserici Ortodoxe, ridică probleme de ordin teologic, provocate în primul rând de
raportul Bisericii cu Statul în România condusă de comunişti. Faptul că în şedinţa Sinodului
din 10 martie şi 28 aprilie 1972 nu se aminteşte nimic de pedeapsa mitropolitului Visarion, cu
atât mai mult cu cât Patriarhul Iustinian şi alţi membri ai Sf. Sinod din 1972, luaseră parte la
condamnarea lui Visarion din 1950, ar putea avea o singură explicaţie: condamnarea a fost
impusă de către stat, iar Sinodul, în lipsa lui de libertate, a acceptat-o ca pe un amestec al
statului în problemele bisericeşti.
• Pasul făcut de episcopul Teofil este urmat doar de o parte din românii ortodocşi din Franţa.
Cea mai mare parte ("eparhia şi toate parohiile ei") a fost preluată la 25 mai 1972, după
declaraţia mitropolitului Filaret din New-York, "în mod nemijlocit în ascultarea şi sub
conducerea" Sinodului rus din afara frontierelor
 Bătălia pentru biserică și comunitate la Paris
• Situaţia bisericii din Paris s-a deteriorat brusc la sfârşitul celui De-Al Doilea Război Mondial, când
Biserica Ortodoxă Română „a devenit obiect al competiţiei politice dintre diversele tendinţe care scindau
comunitatea românească din capitala Franţei
• superior al bisericii era arhimandritul Teofil Ionescu, numit la 1 februarie 1939
• refuzul lui Teofil Ionescu de a se repatria a obligat Patriarhia să-l desemneze în funcţia de superior pe
preotul Vasile Boldeanu (1902-1991) la 20 august 1946.
• Preotul Boldeanu a făcut cunoscut în scris, atât Legaţiei, cât şi Patriarhiei, că nu poate accepta postul
oferit. Cu toate acestea, eforturile Legaţiei române de la Paris de preluare a controlului asupra bisericii din
strada Jean de Beauvais nu s-au oprit
• trimis din ţară arhimandritul Martinian Ivanovici, om de încredere al regimului, fiind în deplină înţelegere
cu Legaţia de la Paris
• regimul de la Bucureşti vedea numirea lui ca o etapă tranzitorie spre desfiinţarea bisericii şi înlocuirea ei
cu un dispensar şi un muzeu
• Procesul-verbal nr. 19 încheiat la 11 martie 1948 în urma şedinţei Consiliului Parohial stă mărturie cum
că: Părintele Ivanovici dă citire adresei nr. 1957/5 prin care Legaţia României dispune predarea
inventarului împuterniciţilor ei, Domnii Voevitca, I.Visalon şi Petrescu, care vor proceda la închiderea
bisericii şi vor lua cheile spre a fi predate Legaţiei. De asemenea PC Sa face cunoscut că ieri la orele
16.30 susnumiţii s-au prezentat să sigileze biserica în baza unei delegaţii din partea Legaţiei
• Calculele autorităţilor române s-au dovedit eronate pentru că în scurt timp Ivanovici şi-a descoperit
vocaţia de carlist, fiind cel care va oficia în august 1949 la Estoril (Portugalia) căsătoria lui Carol al II-lea
cu Elena Lupescu şi în 1953 funeraliile aceluiaşi fost suveran. La 18 august 1949, arhimandritul
Martinian Ivanovici îl pomeneşte în cadrul Sfintei Liturghii pe „regele Carol al II-lea cu augusta sa soţie,
principesa Elena Lupescu
 Bătălia pentru biserică și comunitate la Paris
• La 4 septembrie, Consiliul împreună cu mitropolitul Visarion Puiu au respins amestecul fostului rege şi au respins actul lui
Martinian Ivanovici
• Intervine justitia franceza pentru restabilirea ordinii si este instituit un administrator judiciar
• Credinciosii refuza sa mai intre in biserica la slujbe
• Mitropolitul Visarion Puiu trimite urmatoarea scrisoare
• Iubiţii mei fii duhovniceşti,
• Sesizat fiind, pe de o parte de neînţelegerile din sânul clerului nostru de la biserica română din Paris, iar pe de altă
parte de tensiunea provocată de aceste neînţelegeri între românii din Franţa, am folosit vizita mea în Franţa pentru a aduce
împăcarea cerută şi absolut necesară pentru o adevărată trăire creştină.
• Primul act pe care l-am făcut, a fost acela de a asculta şi de a îndemna pe preoţi să intre în ordinea şi armonia
cerută de Biserică. Cu multă amărăciune însă a trebuit să constat cu această ocazie o gravă lipsă de ascultare din partea PC
arhimandrit Martinian Ivanovici, şi cu toate că a trecut o săptămână, timp în care a avut toată vremea să se reculeagă şi să
revină la disciplina canonică necesară, Părintele Ivanovici a rămas în aceiaşi atitudine de neascultare.
• Erorile liturgice şi canonice săvârşite în timpul săvârşirii Sf.Liturghii îi ridică dreptul de a mai săvârşi slujbe
religioase, iar faptul de a fi pomenit duminică 21august a.c. la Sfintele Daruri pe fostul rege Carol II, fiind un fapt de natură
politică, rămâne la aprecierea D.Voastră.
• Neînţelegerile dintre clerici,care au provocat atâta agitaţie vor trebui să înceteze.
• Vă mulţumesc D.Voastră, enoriaşilor Bisericii Române din Paris, care v-aţi ostenit până acum să păstraţi ordinea
şi pacea necesară în asemenea împrejurări şi vă sfătuiesc să constituiţi imediat o comisie interimară, în frunte cu un preot,
asumând în mod provizoriu sarcina de a administra averea Bisericii, într-un cuvânt girând administraţia până la restabilirea
definitivă a ordinei, conform legilor bisericeşti şi a celor civile franceze în vigoare.
• Cu arhiereşti binecuvântări,
• Mitropolitul Visarion
• 4 sept.1949
 Canonicitatea
• S-a realizat un Consiliu duhovnicesc format din 7 preoţi ortodocşi români, care se găseau ca
refugiaţi la Paris (al căror nume nu le-am putut afla) pentru constituirea unui minimum de ordine şi
disciplină bisericească. În aceste condiţii, s-a făcut apel la mitropolitul Visarion Puiu, singurul
arhiereu român aflat la acel moment în străinătate. Mitropolitul se afla atunci în Elveţia şi i s-a
cerut să vină la Paris, pentru a prelua conducerea bisericească a românilor din afara graniţelor.
Astfel, în toamna anului 1949, la chemarea Consiliului duhovnicesc al parohiei din Paris,
mitropolitul Visarion Puiu a venit în capitala Franţei unde a înfiinţat asociaţia, cerută de legea
franceză, numită „Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală” cu sediul la Paris.
Comunitatea îşi avea poziţia sa legală faţă de autorităţile franceze prin constituirea Asociaţiei
pentru practica cultului ortodox (APCOR), prevăzută de legea franceză din 1901, iar Episcopia
o altă asociaţie cu numele mai sus menţionat, tot cu acoperirea legilor franceze.
• Parohia a fost administrată din 1948 şi până în 2009 la revenirea sub omoforul IPS Iosif de
Asociaţia cultuală de drept francez APCOR (Association pour la pratique du culte orthodoxe
roumain à Paris).
• Ar fi simplist să se rezume conflictul la opoziţia dintre comunitatea românească din Paris şi
regimul de la Bucureşti.
• O parte din românii de la Paris gravitau în orbita Partidului Comunist Francez şi erau dispuşi să
servească interesele autorităţilor române
• Mai nocivi erau acei membrii ai comunităţii care deveneau din opozanţi ai regimului comunist
colaboratori ai acestuia din raţiuni de multe ori obscure. În primii ani postbelici, exista o grupare
fidelă regelui Carol al II-lea, căreia i se opunea majoritatea românilor care erau partizani ai regelui
Mihai. Conflictul a atins cote incendiare prin intervenţia unei a treia grupări formată din legionari
şi simpatizanţi ai acestora care încercau să se stabilească în Franţa și care au ajuns să graviteze în
jurul preotului Vasile Boldeanu
 Canonicitatea 2
• Episcopia Ortodoxă Română din Europa Apuseană- dependentă de Sinodul Rus de la New York
(Biserica Rusă din afara granițelor)
• Rușii albi au hirotonit între timp la Muenchen pe Victor (Vasile) Leu, fiul episcopului Grigorie
Leu ca episcop al exilului de la Gibraltar până la Marea Roșie
• „Radio România din 29 Martie 1950, orele 22.00. Marele Sinod al Patriarhiei Bisericii
Autocefale Române s-a întrunit azi dimineaţă sub preşedinţia Patriarhului Justinian Marina.
Sfântul Sinod a examinat cazul mitropolitului Visarion Puiu, care conduce în străinătate o acţiune
dăunătoare Ortodoxiei şi Republicii Populare Române. Sinodul a constatat că mitropolitul
Visarion Puiu a complotat împotriva Bisericii Ortodoxe Române încă din 1925 prin faptul că a
scris un articol publicat în Ziarul „Unirea” Nr. 25 (Organ al Bisericii Greco-Catolice Române)
omagiind pe Papă şi Biserica Catolică, dovedind prin aceasta că era agentul imperialiştilor încă
din 1925. Şi apoi mitropolitul a părăsit România fără permisie, şi acum este un conspirator în
slujba imperialiştilor şi a Vaticanului, voind să smulgă Biserica Ortodoxă Română din legăturile
actuale, adică să o rupă de la sânul Bisericii Mame - Biserica Rusă. Pentru aceste fapte, ţinând
seama de propunerea mitropolitului Nicolae Bălan, Sfântul Sinod hotărăşte în unanimitate:
• 1. Mitropolitul Visarion Puiu este caterisit (depus din treapta bisericească);
2. Toate actele care le emite în străinătate sunt neavenite, iar ortodocşii români din
străinătate trebuie să-l considere ca pe un laic care nu mai aparţine Bisericii Ortodoxe;”
• faptul că s-a îndreptat cu afilierea ei spre Sinodul ortodox rus din America a atras după sine
izolarea de întreaga Ortodoxie, un lucru nu lipsit de importanţă

• ATENȚIE!!!
• preotul Emilian Vasiloschi de la Berlin intenţiona să aşeze parohiile româneşti din
Germania, sub oblăduirea mitropolitului Visarion Puiu, cu condiţia ca şi acesta, la rândul lui
să aparţină unui sinod ortodox, recunoscut de întreaga Ortodoxie. Cum sinodul spre care se
îndrepta mitropolitul român se afla izolat de întreaga Ortodoxie, părintele Vasiloschi s-a
orientat spre Patriarhia Ecumenică, fiind sigur că intrând sub jurisdicţia acesteia, nu i se
va putea niciodată şi de nimeni contesta statutul canonic, al lui şi al Bisericii române din
Germania
• Momentul de naștere al Exarhatului românesc din Germania sub omoforul patriarhului
ecumenic (actual vicariat al parohiilor românești)
• Episcopia Română din Franţa, de la înfiinţare (1948) până la desfiinţare (1958) de către
însuşi întemeietorul ei, s-a compus, practic, dintr-o singură parohie, cea din Paris, de pe
strada Jean de Beauvais unde slujeau: un mitropolit, un episcop vicar şi mai mulţi preoţi
• din octombrie 1958 până în mai 1972 parohia din Paris a fost acoperită canonic de către
episcopul Teofil Ionescu, care conducea în Canada o Episcopie a Emisferei de Vest care
făcea parte din sinodul episcopilor ruşi din afara frontierelor cu sediul la New York şi condus
de către mitropolitul Filaret
• Perioada 1958-1972 a fost liniște de dinaintea furtunii
 Asaltul din 1972
• în anul 1972 va începe „asaltul” împotriva comunităţii românilor ortodocşi din strada Jean de
Beauvais. Aceste acţiuni s-au desfăşurat pe mai multe planuri şi anume:
• câştigarea episcopului Teofil Ionescu,
• răvăşirea comunităţii cu păstrarea secretului în ceea ce priveşte trecerea lui Teofil Ionescu
sub ascultarea Patriarhiei Române (cere la 17 ianuarie 1972 , Sinodul aprobă la 10 martie)
• iniţierea legăturilor Ambasadei cu comunitatea de creştini aparţinători de ECOF din 96 Rue
Blanqui, care urma să fie folosită pentru ocuparea bisericii din Rue Jean de Beauvais,
• intervenţiile pe cale diplomatică ale Guvernului Român pe lângă Guvernul francez
(contactele fiind stabilite şi cu anumiţi parlamentari francezi, Gaston Defferre sau Vivien),
• acţiunile de defăimare a comunităţii şi a conducătorilor ei în diverse publicaţii,
• pătrunderea în casa parohială a preotului Octavian Popescu, trimis de la Bucureşti şi susţinut
la Paris de către episcopul Teofil Ionescu,
• alianţa Ambasadei cu Jean Pierre Bloch, preşedinte al ziarului „Droit de vivre” împotriva
superiorului Vasile Boldeanu.
 cazuri de „canonicitate”‐ ECOF şi episcopul Germain de Saint Denis
• Le coup de force de Bucarest sur l'eglise roumain de Paris. Acesta este titlul unui articol
din 10-11 iunie 1972, publicat în ziarul francez "L'Aurore", care apare la Paris. După ce episcopul Teofil
Ionescu, care canonic era supus Bisericii ruse din afara frontierelor, făcuse mai multe greşeli, s-a întâlnit cu
patriarhul Justinian şi a trimis o scrisoare enoriaşilor pe 23 aprilie 1972, anunţându-i că "după ani de rătăcire, a
revenit în sânul Bisericii Mame" adică se supunea regimului comunist, ceea ce însemna, pentru comunitatea
pariziană, un act de trădare. Răspunsul enoriaşilor a fost prompt "că nici ei nu mai au nicio legătură cu el", iar
mitropolitul Filaret de care aparţinuse canonic, l-a exclus din sânul Bisericii
• Mai mult, episcopul Teofil Ionescu a participat alături de IPS Nicolae Corneanu al Banatului şi de episcopul
vicar patriarhal de atunci Antonie Plămădeală (foto), la hirotonia întru arhiereu a preotului caterisit al Bisericii
Catolice, Gilles (Germain) Hardy
a încercat să-l introducă cu forţa în biserica ortodoxă din strada Jean
de Beauvais, pentru a-l înlocui pe preotul Vasile Boldeanu.
În această acţiune, a fost influenţat de preotul
Constantin Virgil Gheorghiu, care declarase:
"Cred că reîntoarcerea mea la o biserică, care, chiar dacă este roşie,
rămâne română, poate ajuta poporul meu".
Monica Lovinescu, după colaborarea cu el, îl consideră că devenise
cel mai important agent "taupe" (ascuns...) al Securităţii, sub numele
de cod "Ovidiu„
• Pentru caracterul lui, exilaţii din biserica de la Paris îi strigaseră în timpul slujbei că
"nu e vrednic să fie sfinţit ca preot"
• Noul hirotonit pentru parohiile ortodoxe de limba franceză, episcopul Germain,
a fost depus din treaptă de către Sinodul de la Bucureşti în anul 1993, dar a continuat să
slujească, acum conducând Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei, L’Eglise Catholique
Orthodoxe de France- ECOF. Slujitorii aflaţi în subordinea sa săvârşesc în cursul anului
liturgic Liturghia Sf.Germain.
 Situația elvețiană
• Primele demersuri pentru înfiinţarea unei parohii româneşti în Elveţia s-a făcut în anul 1966. Ca urmare a
acestor demersuri şi a faptului că reprezentanţii Asociaţiei Culturale Ortodoxe Române din Geneva s-au
adresat Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală de la Paris, la data de 23 octombrie 1966
episcopul Teofil Ionescu s-a aflat în mijlocul credincioşilor elveţieni punând bazele acestei parohii.
• de la Paris vin preoţi slujitori în Elveţia pentru oficierea serviciilor divine, în persoana preoţilor: Vasile
Boldeanu, Mircea Domitriu, Mihai Costandache, Constantin Târziu sau Constantin Maftei, pentru ca din
anii 80 aici să se stabilească preotul Mihai Handrabur
• La cererea credincioşilor de aici, preoţii mai sus amintiţi vor oficia servicii religioase şi la Lausanne şi la
Baden.
• preotul Boldeanu, în calitate de vicar eparhial convoacă Adunarea generală pentru data de 24 ianuarie
1982 în clădirea Parohiei protestante Montbrilant, 14-16 rue Boulacre din Geneva
• este întocmit un raport, care este înaintat mitropolitului Filaret la New York. Din acest document aflăm că
arhiepiscopul Antonie de la Geneva a declarat că nu are nimic împotriva apariţiei acestei noi structuri
aflată sub jurisdicţia episcopiei de la Paris. Trebuie menţionat că pe data de 28 februarie 1982,
arhiepiscopul Antonie a hirotonit întru preot pe diaconul Gheorghe Ursache
• La data de 7 martie a fost săvârşită Sf.Liturghie în cadrul căreia a fost anunţat rezultatul discuţiilor cu
pr.Ursache, primit pozitiv de către credincioşi, precum şi decizia pr.Mihai Hrandabur, ca în urma
discuţiilor purtate cu patriarhul Justin Moisescu, prezent înainte la Geneva, de a reveni sub ascultarea
canonică a Patriarhiei Române.
• În cadrul Adunării Generale din 24 ianuarie apare în scenă şi preotul Ionescu Damian
 Tot despre canonicitate în Țara
• Cantoanelor
Damian Ionescu solicită, în urma revenirii sale din Venezuela, să intre sub ascultarea Episcopiei de la
Paris, având în vedere că solicitase azil politic statului elveţian împreună cu familia sa
• odată cu apariţia parohiilor organizate sub ascultarea Patriarhiei Române, unii dintre credincioşii care au
cerut Episcopiei de la Paris să se implice în 1966 în organizarea vieţii religioase a românilor din Elveţia,
s-au implicat în organizarea acestor parohii şi la vederea acţiunilor ample care se făceau pentru
organizarea paralelă de la Paris, făceau şi demersuri prin care căutau să saboteze aceste acţiuni
• după evenimentele din 1989 Damian Ionescu a revenit la Geneva, reluându-şi activitatea
• După terminarea construirii bisericii de lemn, pr. Damian Ionescu a fost numit ca responsabil (paroh) de
către Comunitate, iar neînţelegerile au propăşit. După plecarea pr. Adrian Diaconu de la biserica din
lemn, parohia rămasă acolo, sub conducerea pr.Damian Ionescu a respins, din nou, ideea funcţionării sub
jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Ei se află sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice,
jurisdicţional sub mitropolitul acesteia de la Paris, dar practic sub Mitropolitul Ieremia al Elveţiei, din
motive pastorale
• În 1979 a fost înfiinţată o parohie şi la Baden, parohia de aici fiind deservită de preoţii de la Geneva şi
ulterior a început să fie deservită de preotul Emil Popa de la Freiburg (Germania), acesta nefiind însă în
comuniune cu Patriarhia Română de la Bucureşti, ci făcea parte din eparhia multinaţională de la Paris
condusă de arhiepiscopul George Wagner, aflat sub acoperirea canonică a Patriarhiei ecumenice. După
decesul pr. Dumitru Popa de la Freiburg, serviciile religioase de la Baden au fost continuate de urmaşul
său de la Freiburg, preotul Sorin Petcu. În vara anului 2007 a fost hirotonit un preot paroh al acestei
parohii, de către mitropolitul grec Emanuel, de la Paris, noul preot fiind Valentin Puricel-Basarabescu,
care este jurist şi a făcut studii de teologie la Institutul St.Serge de la Paris
Vă mulțumesc pentru răbdare!

SUCCES!