“Mitropolit Visarion, Mitropolit al Românilor din Refugiu

Viels Maison (Aisne), France, 20 Martie 1958

Adunării Generale a Consiliului parohial al bisericii ortodoxe române din Paris

Hotărâre Eparhială

Considerând că:

- atunci când s’a creat eparhia ortodoxă română „pentru Românii din Străinătate” (numită şi
a Românilor din Europa apuseană), s’a sperat să devină o instituţie bisericească progresivă
pentru a fi de cât mai mare folos sufletesc religios tuturor Românilor din refugiu, dar, că în
asemenea scop nu a fost sprijinită de nimeni;
- că aşteptările noastre pentru stabilirea în jurul bisericii din Paris a unei atmosfere de pace
şi de colaborare apostolică a rămas zadarnică, ea fiind tulburată de elemente cu atitudini de
caracter politic, neîngăduite în nici o instituţie religioasă;
- că arhiereul Teofil Ionescu, hirotonit cu titlul de Sevre, spre a ne fi Vicar eparhial în Paris,
s’a stabilit în U.S.A., încât timp de trei ani nu a îndeplinit nici o funcţie în eparhia noastră,
depărtându-se astfel el însuşi de noi şi de postul său;
- că consiliul parohial (eparhial!) nu a fost alcătuit în întregime din persoane având calităţile
obligatorii unui for bisericesc creştin, şi întreaga stagiune în care a funcţionat este lipsită de
acte folositoare eparhiei şi parohiei sale din Paris;
- că rânduielile canonice nu permit nimănui folosirea forurilor bisericeşti în tribune cu
frământări politice, ele având datoria de a se preocupa numai de trebuinţele strict bisericeşti
ale eparhiei;
Pentru asemenea consideraţiuni am hotărât:
- Eparhia ortodoxă română cu sediul în Franţa, având numai o singură parohie şi
totală lipsită de cler, împreună cu forurile sale administrative: vicariat şi consiliul
parohiei devenite de prisos – cu începere de la 1 Aprilie 1958 – sunt şi rămân
desfiinţate;
- Viaţa religioasă a Românilor din Paris rămâne ca în trecut îngrijirii spirituale a
clerului bisericii noastre din acest oraş, administrată potrivit legii din 1925 şi în
cadrul unui statut francez.
 Dată în reşedinţa noastră de la Viels-Maisons (Aisne), azi 20 Martie, 1958
(ss) Mitropolit † Visarion”1

Deciziei mitropolitane i-a urmat o reacţie târzie din partea aşa zisului consiliu parohial
(eparhial), membrii căruia, cu mare probabilitate, formau şi consiliul parohial, al unicei
parohii, din care era formată eparhia.
La 23 iunie 1958 s-a întrunit Consiliul Eparhial. Dintre punctele de pe ordinea de zi
sunt menţionate doar două: protest contra apelului „Veste îmbucurătoare”, cu caracter
politic-naţional făcut de Mitropolitul Visarion întregii obşti româneşti din Paris. Conţinutul
acestui “apel” nu este cunoscut, dar se poate să fie vorba de o corespondenţă între mitropolit
şi Patriarhul Nicodim, în baza existenţei căreia noile organizaţii bisericeşti române din Europa
de Vest, se consideră a fi purtătoarele unei succesiuni neîntrerupte între Biserica Română şi
Episcopia Română din Franţa, formată dintr-o singură parohie (Paris), care, de bună voie şi
nesilită de vreun regim dictatorial ateu a declarat ieşirea de sub jurisdicţia Patriarhiei Române,
al cărei organizator mai apoi a fost caterisit de acelaşi sinod, iar după 40 de ani avea să-l
“reabiliteze”(!), cu toate că de “reabilitare” nu ar fi avut nevoie numai mitropolitul.
Consiliul eparhial a redactat o „Moţiune”,2 în care sunt menţionate următoarele puncte:
- “apelul” (Veste îmbucurătoare) este o vădită încercare de a trăda fiinţa şi menirea
refugiului românesc şi de a zădărnici în acelaşi timp lupta pentru liberarea poporului
român ;
- a luat act de demisia pr. Graţian Radu din postul de Superior interim al bisericii
române din Paris, motivată de susnumitul apel. (În legătură cu aceasta trebuie reţinut
că în acelaşi document, câteva rânduri mai jos, demisia părintelui Graţian este
motivată respectiv „justificată de fileaţiunea sa canonică actuală”, ceea ce lasă să se
înţeleagă că păr. Graţian se afla deja sau intenţiona să treacă sub jurisdicţia altui
episcop, cu mare probabilitate a lui Valerian Trifa din America, deşi acesta (Graţian)
cu altă ocazie, şi tot în contextul interminabilelor discuţii cu privire la jurisdicţie, opta
pentru oblăduirea canonică sub Patriarhia Ecumenică n.n.), şi a hotărât:
- încetarea tuturor relaţiilor canonice şi administrative cu mitropolitul Visarion;
- primirea demisiei părintelui Graţian;

1
D. Stavarache, op.cit., p.210
2
www.ortodoxia.de cuprinde aceste documente, publicate din Arhiva Parohiei din Freiburg im Breisgau
 - se face apel la părintele Boldeanu pentru prestarea serviciilor pastorale şi pentru „a
asigura în mod provizoriu funcţia de preot paroh al biserici române din 9bis, rue Jean
de Beauvais, până la ratificarea de către adunarea generală, conform art. 15 din
regulamentul Asociaţiei”
- Parohia Ortodoxă Română din Paris se trece sub oblăduirea canonică a episcopului
Teofil Ionescu;
- se convoacă Adunarea generală a Asociaţiei pentru a se pronunţa definitiv asupra
situaţiei canonice a bisericii.
Mitropolitul Visarion a sancţionat “Moţiunea” şi hotărârile Consiliului în duhul
legislaţiei bisericeşti3, după cum urmează:
- Iniţiatorii şi participanţii la aşa zisul Consiliu Eparhial, au fost pedepsiţi cu
„expulzarea din sânul Bisericii creştine ortodoxe prin ANATEMA;
- Executorii hotărârilor Consiliului sunt excluşi din obştea creştină pierzând dreptul de
a mai face parte cineva din vreun for bisericesc administrativ;
- Fostul preot Vasile Boldeanu, eliminat din cler, nu mai poate avea dreptul de a ocupa
postul de preot al bisericii ortodoxe române din Paris;
- Arhiereul Teofil Ionescu din S.U.A., (menţionat aici inconfundabil „fost vicar al eparhiei
ortodoxe române din Franţa”, care cu trei ani înainte părăsise postul de vicar, plecând în
Canada şi America), nu are drept de revenire, postul lui fiind desfiinţat deja;
- Consiliul parohial întrunit la 23 iunie 1958 a fost desfiinţat începând cu data de 1 Iulie
1958;
- Preotul Graţian Radu este destituit din postul de Superior interim al bisericii, deoarece a
participat la şedinţa consiliului;
- Întrucât fostul preot Vasile Boldeanu împreunã cu fostul preot Graţian Radu,
„(politiceşte amândoi din fosta Gardă de fier), ocupând cu de la sine voie biserica şi
locuinţele ei, şi slujind în ea fără permisie arhierească, ca impostori, au devenit
profanatorii bisericii şi cad canonic în excludere din cler, încât obştea creştină română
ortodoxă din Paris, nu mai are în prezent pentru trebuinţele sale spirituale creştineşti, nici
cler, nici locaş de închinare, actuala biserică profanată trebuind să fie resfinţită”.4
E demn de reţinut că desfiinţării eparhiei i-au urmat măsuri disciplinare pentru cei trei
slujitori de la Paris pronunţate de mitropolit:

3
Dumitru Stavarache, op.cit, p.165
4
Dumitru Stavarache, op.cit, p.167
 Pe preotul Graţian Radu l-a destituit din postul de superior interim al bisericii (deşi
acesta îşi dăduse demisia mai devreme din această funcţie), pe preotul Vasile Boldeanu l-a
caterisit5, pe episcopul Teofil Ionescu îl consideră uzurpator şi neîndreptăţit să-i urmeze în
scaun, după ce timp de trei ani, fără încuviinţarea mitropolitului, a stat departe de postul
pentru care fusese hirotonit, iar de colaboratorii acestora s-a lepădat “cu blestem” 6. Asupra
hotărârilor enunţate mai sus mitropolitul n-a mai revenit niciodată, deşi se pare că s-a
intervenit la el cu acest scop.
Ca să fie fie bine înţeles, mitropolitul a întărit Decizia şi măsurile disciplinare aplicate
clericilor din Paris cu un aspru rechizitoriu, întocmit în scris de el însuşi şi nu cu puţină
înverşunare, în care a inclus pe toţi slujitorii de la biserica română din Paris, pe care el i-a
găsit la venirea sa definitivă aici începând din 1949 şi sfârşind cu anul 1958.

§2.Mitropolitul Visarion Puiu şi clericii din strada Jean de Beauvais

Iată din ce perspectivă vedea mitropolitul pe colaboratorii de odinioară, pe care-i

considerase colaboratori de încredere, şi pe unii dintre dânşii poate chiar prieteni credincioşi,
dar care acum îl îndepărtaseră din scaunul arhieresc7:
La venirea în Paris (1949) slujea la biserica de aici ieromonahul Martinian
Ivanovici, originar din Cernăuţi. Lucrase pe vremuri la atelierul de lumânări al Mitropoliei
din Cernăuţi. Era licenţiat în teologie de la Facultatea de Teologie acolo, lucru pe care
mitropolitul Visarion îl punea sub semnul îndoielii. A emigrat în Canada.
Preotul Virgil Pârvănescu, fusese „caterisit în ţară, pe rând, de doi dintre mitropoliţii
Olteniei”8. Se refugiase din ţară „după ocuparea ei de armata sovietică rusă”. A slujit la Paris
„vreo şase ani, până a fost depărtat de poliţia franceză cu sentinţă judecătorească civilă şi
bisericească”.9 În locul lui a fost numit provizoriu arhimandritul Graţian Radu „fost
ierodiacon în mânăstirea Sinaia”.10
În exil, prin preotul Virgil Pârvănescu şi cu ajutorul lui Titus Bărbulescu, Octavian
Buhociu, Theodor Cazaban, Paul Miron, Demostene Nacu, Paul Popescu, Octavian Vuia,

5
Document din Arhiva Parohiei din Paris
6
Scrisori din data de 28 aprilie 1958 şi 16 iunie 1958. Cf. Dumitru Stavarache, Ion Negoescu, op.cit., p. 226-228
7
*** Biserica Română din Paris, în „Patria”, nr. 4, octombrie 1949, p. 2
8
M.V. Ottescu, Din dosarul preotului Pârvănescu, în BIRE, nr. 197, 15 Mars 1955, p. 7-8
9
M.V. Ottescu, Răsfoind dosarul preotului Pârvănescu, în BIRE, an VIII, nr. 198, 1 Avril 1955, p. 8
10
M.V. Ottescu, Preotul Radu Graţian demasca încă din 1952 pe Virgil Pârvănescu, în „B.I.R.E.”, nr. 200, 1
Mai 1955, p. 8
tineretul ortodox român devine co-întemeietor al organului mondial de legătură între
asociaţiile de tineri ortodocşi de diferitele naţionalităţi, sub numele de Syndesmos.11
Preotul Vasile Boldeanu. Anii copilăriei şi i-a petrecut în vecinătatea mânăstirii
Dălhăuţi din judeţul Râmnicul Sărat. Urmase şcoala de cântăreţi „din dosul Patriarhiei din
Bucureşti”, a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, fiind hirotonit preot pe seama
unei biserici din Focşani „în condiţii nepotrivite”, de aici trece la o biserică din Bucureşti,  sub
guvernul legionar. Devenise comandant legionar „pentru meritele lui în isprăvile din 1941”.
Se refugiase politic din ţară „odată cu legionarii gărzii de fer”, familia rămânând în România.
S-a stabilit la Paris, fiind ajutat de „fostul lui profesor de la şcoala de cântări bisericeşti din
Bucureşti, arhimandritul Teofil Ionescu, superiorul bisericii şi de (alt) coleg, Ion Miloaie”. În
1950 a fost numit provizoriu consilier administrativ al Eparhiei pentru Românii din Europa
apuseană.12 Insuficienta pregătire profesională şi legăturile „cu unii sectari” a determinat pe
mitropolitul Visarion   să-l concedieze şi să desfiinţeze postul de superior al parohiei, din
schema eparhiei începând cu data de 1 ianuarie 1955. Mitropolitul Visarion îl considera
„pricinuitorul tuturor tulburărilor din jurul bisericii române din Paris şi mijlocitorul hirotonirii
arhiereşti a arhimandritului Teofil Ionescu “fără temei” 13. După ce a fost depărtat din “trebile”
locale, a început să se amestece în problemele bisericeşti româneşti din SUA, Canada şi
Germania încă de când mitropolitul mai era încă în viaţă.
„Lipsit de preoţii necesari acestei biserici… dezgustat de atmosfera lor înstrăinată de
cele bisericeşti; determinat şi de dorinţa de a mă retrage, lăsând totuşi un cleric ce mai fusese
în Paris; şi dus în amăgire de stăruinţele preotului Boldeanu şi ale lui Jean Miloaie puse spre
a li se face acest vechi al lor prieten (e vorba de arhimandritul Teofil Ionescu n.n.) arhiereu,
l-am hirotonit cu titlul de Sevres, să rămână în Paris şi să viziteze canonic pe Românii
refugiaţi prin celelalte ţări. El însă imediat a fugit din Paris şi s-a aşezat în U.S.A, rămânând
acolo câţiva ani”.14
11
La iniţiativa tineretului ortodox român angajat în Syndesmos, Adunarea generală extraordinară din 11
aprilie 1954, trece sub oblăduirea Mitropolitului Visarion Puiu. cf. Demostene Nacu, Pentru menirea legitimă a
Bisericii Ortodoxe Române din lăuntrul şi din afara ţării, în Buletin, anul 40, Nr.10/martie 2003, Paris p.15
Viziunea tineretului: "Vom îmbrăţişa toate problemele în perspectiva creştinului în istorie al cărui rol este de a
cunoaşte lumea sub toate aspectele ei şi a o încreştina." (nu prin ideologii închise în istorie sau evadate din
istorie, ci prin aportul creştinismului) "atât pe plan istoric cât şi pe plan escatologic." (Demostene Nacu către
Mitropolitul Visarion Puiu, 5 mai 1954). Răspunsul Mitropolitului: "acţiunea pentru a se constitui din tineretul
român împrăştiat în refugiu, o grupare creştină ortodoxă, ferită de politicianisme, este şi bună şi necesară. Şi
merită tot sprijinul tuturor. (...) "Din parte-mi, pentru toate expunerile drepte şi frumoase din acea scrisoare, -
mulţumiri şi arhiereşti binecuvântări." (8 mai 1954). Apud Demostene Nacu, loc.cit., p. 16
12
*** Le centenaire de l’Eglise orthodoxe roumanie de Paris, în „La Nation Roumaine”, Paris, nr. 125, 1
decembrie 1953, p. 1
13
Prin „fără temei” este exprimat faptul că Teofil Ionescu a fost hirotonit episcop-vicar, deci fără o jurisdicţie
precisă.
14
Nicolae Videnie, op.cit., p.17
 „Cu toţi aceştia, fiind ei fără suficientă pregătire bisericească, profund nedisciplinaţi,
cu toate îndrumările şi încurajările ce li s-au dat, mirenizaţi şi înstrăinaţi de credinţă, nu s-a
putut începe nici una din lucrările de întreţinere şi deloc cele de dezvoltare ale credinţei
religioase destul de slabă a Românilor din Paris, şi tot aşa pentru cei împrăştiaţi prin alte ţări,
rămaşi fără preoţi ortodocşi şi fără case de rugăciuni. Şi n-au fost apţi a fi întrebuinţaţi nici
pentru un învăţământ religios, cât de elementar, trebuitor copiilor românilor pribegi. Deci,
absolut necorespunzători îndeosebi unei biserici, cum este cea din Paris, servită odinioară de
preoţi profesori universitar şi de arhimandriţi ajunşi apoi arhierei distinşi. Truda lor fiind să
facă din această biserică un cuib politic”15.
Preotul Vasile Boldeanu, care deşi fost legionar, a fost acceptat de majoritatea
credincioşilor (este adevărat că Boldeanu a evitat în permanenţă să-şi prezinte trecutul politic). 16
Acesta din urmă a avut intervenţii salutare în 1953-1954, când s-a încercat de la Bucureşti
destabilizarea situaţiei bisericii ortodoxe române de la Paris şi mai ales în 1972, când episcopul
Teofil Ionescu s-a raliat regimului de la Bucureşti, gest care putea readuce biserica din strada Jean
de Beauvais sub ascultarea Patriarhiei Române.17
Situaţia s-a menţinut calmă până la sfârşitul anilor 1950 când credincioşii asistă
stupefiaţi la o schimbare radicală a atitudinii lui Visarion Puiu, care acum pleda pentru
reintegrarea bisericii din Paris în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. 18 Cauzele acestei
schimbări sunt multiple, inclusiv de ordin personal. Dar considerăm că principala cauză o
constituie noua politică de destindere pe care regimul de la Bucureşti o promova cu destulă
abilitate. Mitropolitul Visarion Puiu sucombase în faţa acţiunii dinamicului ministru român la
Paris, Mircea Bălănescu, care primise misiunea de a normaliza relaţiile României cu Franţa. 19
15
*** Vers une solution du probleme de l’eglise roumanie de Paris, în „La Nation Roumaine”, Paris, nr. 31, 1
noiembrie 1949, p. 3
16
*** Ultima ispravă a aventurierului Vasile Boldeanu, în „B.I.R.E.”, nr. 193, 15 Janvier 1955, p. 8 şi Rep., La
Bisericia Ortodoxă Română din Paris a fost ales un nou Consiliu Parohial, în „B.I.R.E.”, an VIII, nr. 194, 15
Fevrier 1955, p. 11 şi *** Cum a decurs pretinsa „Adunare Generală” dela Biserica Ortodoxă Română din
Paris, în Ibidem, nr. 199, 15 Avril 1955, p. 12-13
17
Ovidiu Bozgan, op.cit., p. 21
18
Idem, p.23
19
Se pare că iniţiativa a aparţinut lui Visarion Puiu care scria la 10 octombrie 1957 de la Viels Maisons lui
Mircea Bălănescu : "Unul dintre cele mai simţite lipsuri spirituale îndurate de toţi românii refugiaţi de la 1944
încoace prin felurite ţări, e lipsa de preoţi ortodocşi. Din cauza lipsei unor elemente cu pregătire trebuitoare şi a
unei ierarhii sprijinite spre a le cârmui, elementele puţine ce s-au aflat au dat naştere la grave dezordini
disciplinare şi la dezorientări religioase, unice în istoria noastră bisericească - îndeosebi printre românii din
S.U.A. şi Canada, iar în Europa printre românii din Paris. O îndreptare a unei asemenea situaţii, ce durează de 12
ani, nu a fost cu putinţă, aducerea din ţară a altor persoane trebuitoare, fiind din cauza împrejurărilor politice
internaţionale de după 1944, absolut împiedicată. Acum observând că între ţara noastră România şi Franţa se
reiau câteva bune legături politice şi culturale, putând interveni binefăcător şi în lipsa noastră de preoţi arătată,
venim a vă ruga domnule ministru, să binevoiţi a interveni, ca în bună înţelegere cu ministerul de interne şi cel al
afacerilor străine din Franţa, să se înlesnească aducerea pentru biserica noastră ortodoxă din Paris din România
personalul bisericesc trebuitor, îndeosebi un preot cu suficientă pregătire teologică şi destoinicie pastorală,
pentru a se da întregii obşte româneşti din acest oraş, desfăşurarea serviciilor religioase cuvenite - postul de
Comportamentul lui Visarion Puiu în 1957-1958 a şocat comunitatea românească de la Paris,
care l-a revocat şi l-a înlocuit la 23 iunie 1958 cu preotul Vasile Boldeanu, devenit astfel
superior al bisericii. Tot preotul Boldeanu este cel care a rezolvat problema subordonării
canonice a bisericii din Paris aflată acum sub jurisdicţia Bisericii ruse dinafara hotarelor
(fondată în 1920) condusă de mitropolitul Atanasie cu sediul la Chicago. 20
Astfel, din octombrie 1958 până în mai 1972 parohia din Paris a fost acoperită canonic
de către episcopul Teofil Ionescu, care conducea în Canada o Episcopie a Emisferei de Vest 21
şi care făcea parte din sinodul episcopilor ruşi din afara frontierelor cu sediul la New York şi
condus de către mitropolitul Filaret. Liniştită pe plan bisericesc, comunitatea a putut realiza şi
pe plan gospodăresc o aşezare temeinică înlesnind activitatea pastorală a preoţilor, redând
bisericii prestigiul cuvenit între celelalte confesiuni din Franţa, ajutând tineretul să iasă în
lume cu diferite manifestări româneşti şi mărturisind respectul pentru jertfele pe care neamul
românesc rămas în ţară le făcea în lupta împotriva comunismului. Perioada dintre 1958 şi
1972 a fost poate una dintre cele mai liniştite din întreaga istorie a parohiei de la Paris, atât cât
poate să însemne liniştea pentru această parohie. Cunoscând acum ceea ce avea să se
întâmple, am putea spune că nu a fost decât liniştea de dinaintea furtunii, pentru că în anul
1972 va începe „asaltul” împotriva comunităţii românilor ortodocşi din strada Jean de
Beauvais. Aceste acţiuni s-au desfăşurat pe mai multe planuri şi anume: câştigarea

paroh al acestei bisericii fiind în trecut (indescifrabil) totdeauna de elemente alese : arhimandriţi şi unii preoţi
profesori universitari (se recomandă Gala Galaction). Această biserică la fel cu celelalte biserici româneşti din
străinătate, trebuind să revină îngrijirii spirituale superioare a Patriarhiei din Bucureşti (a noastră fiind
provizorie) iar îngrijirea sa materială revenind ca în trecut Legaţiei române din Paris, rugăm să se dea, şi acestei
biserici acelaşi sprijin, cum se dă de curând celei a românilor din Viena ". Propunerea candidă a mitropolitului
probabil că a luat prin surprindere autorităţile române de vreme ce acestea reacţionează abia la 16 noiembrie
1957. La acea dată Traian Micu directorul direcţiei Europa Occidentală din ministerul român transmitea lui
Mircea Bălănescu următoarele instrucţiuni : " Suntem de acord cu propunerea dumneavoastră de a lua legătura
cu mitropolitul Visarion Puiu pentru a vedea cum înţelege el în mod concret să se facă trimiterea personalului
pentru biserica românească din Paris , ce perspective sunt pentru preluarea şi folosirea acesteia de către noi. Cu
ocazia discuţiilor ce le veţi avea cu Visarion Puiu, ar fi bine să vedeţi care este situaţia lui materială, ce atitudine
are faţă de ţara noastră şi de Patriarhia din Bucureşti, dacă ar dori să revină în ţară etc. Dacă Visarion Puiu îşi
menţine punctul de vedere că biserica română din Paris trebuie să fie deservită de personal bisericesc numit de
către Patriarhia română, ar fi bine să tatonaţi dacă el ar fi dispus, la momentul potrivit să-şi exprime părerea şi în
mod public (eventual în presa franceză). Vă rugăm să ne comunicaţi în mod amănunţit rezultatele discuţiei pe
care o veţi avea cu Visarion Puiu precum şi propunerile dumneavoastră în legătură cu posibilităţile de rezolvare a
problemei bisericii (trimiterea de preoţi oficianţi din ţară, preluarea bisericii, eventuala ei închidere pentru
reparaţii etc.) ". Pentru autorităţile române se profila o importantă operaţiune de propagandă în beneficiul
regimului de la Bucureşti. Cum după toate probabilităţile această întâlnire nu a avut loc, mitropolitul reînnoieşte
demersurile sale anul următor. La 28 mai 1958 Bălănescu transmitea ministerului de externe de la
Bucureşti : "Tovarăşul Botez (atunci Demostene Botez era reprezentantul României la UNESCO - n.n.) m-a
informat că a fost vizitat de Leon Negruzzi care i-a transmis dorinţa mitropolitului Visarion ca să i se facă o
vizită în satul unde locuieşte. L-am sfătuit pe tov.Botez să-i răspundă că ar putea să-l vadă pe mitropolit însă
când va veni la Paris”. 
20
Rep, Biserica Ortodoxă Română din Paris a eşit de sub canonicitatea juridică a lui Visarion Puiu , în
„B.I.R.E.”, nr. 213, 15 Decembre 1955, p. 11
21
Dumitru Stavarache, Ion Negoescu, op.cit., p.106
episcopului Teofil Ionescu, răvăşirea comunităţii cu păstrarea secretului în ceea ce priveşte
trecerea lui Teofil Ionescu sub ascultarea Patriarhiei Române, iniţierea legăturilor Ambasadei
cu comunitatea de creştini aparţinători de ECOF din 96 Rue Blanqui, care urma să fie folosită
pentru ocuparea bisericii din Rue Jean de Beauvais, intervenţiile pe cale diplomatică ale
Guvernului Român pe lângă Guvernul francez (contactele fiind stabilite şi cu anumiţi
parlamentari francezi, Gaston Defferre sau Vivien), acţiunile de defăimare a comunităţii şi a
conducătorilor ei în diverse publicaţii, pătrunderea în casa parohială a preotului Octavian
Popescu, trimis de la Bucureşti şi susţinut la Paris de către episcopul Teofil Ionescu, alianţa
Ambasadei cu Jean Pierre Bloch, preşedinte al ziarului „Droit de vivre” împotriva
superiorului Vasile Boldeanu.
În înţelegere cu Ambasada României din Paris, episcopul Teofil Ionescu, fără a anunţa
sinodul de la New York şi comunitatea din Paris, se adresează la data de 17 ianuarie 1972
Patriarhiei Române de la Bucureşti pentru a reintra sub ascultarea acesteia. 22 Ca urmare a
acestui gest, la 10 martie 1972, Sinodul permanent al Bisericii Orodoxe Române aprobă
cererea şi comunică acest lucru precum şi îndrumările pentru viitor, episcopului Teofil la
Paris.23 Toate aceste acţiuni se păstrează secret pentru pregătirea comunităţii, cu speranţa ca şi
comunitatea va urma gestul episcopului. În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, erau
pregătite şi alte planuri şi măsuri de înfrângere a rezistenţei şi ocuparea bisericii prin forţă. 24
Episcopul Teofil va fi primul care va trece la acţiune, alarmându-i pe credincioşi cum
că ambasada pregăteşte ocuparea cu forţa a bisericii. La această posibilă stare de lucruri tot el
era cel care se întreba ce este de făcut, iar răspunsul său era de a găsi o înţelegere între cele
două părţi. Concomitent, ambasada contactează o serie de credincioşi ai bisericii, cărora li se
spune că dacă se acceptă supunerea faţă de Patriarhia de la Bucureşti nu se schimbă nimic la
biserică, ba dimpotrivă vor fi primite ajutoare materiale cât e nevoie pentru funcţionarea
bisericii. În caz de refuz, biserica urma a fi luată pe alte căi. Persoanele contactate de
reprezentanţii Ambasadei române la Paris au fost: Prof. Cădere, Prof. Meta, N.Rizescu, Ion
Stanovici, Vlad Stolojan, iar din cadrul asociaţiei femeilor ortodoxe, doamnele Giacomatos şi
Ulvineau, au luat cunoştinţă de intenţiile Ambasadei şi au promis că vor anunţa mai departe în
cadrul comunităţii.
S-a încercat şi contactarea superiorului bisericii, preotul Vasile Boldeanu, de către
ambasadorul Constantin Flitan şi de către consulul Ion Popescu. La data de 14 aprilie 1972,
22
Cronică, în Biserica Ortodoxă Română, anul XC (1972), Nr.3-4, Bucureşti, 1972, p.308
23
*** Les incidents de l’Eglise Roumanie de Paris, în „La Nation Roumaine”, Paris, nr. 28, 15 septembrie 1949,
p. 3
24
Toate aceste mărturii sunt păstrate în Arhiva Parohiei din Paris, într-un document olograf nesemnat, scris de
cineva care a luat parte la evenimente, lucru ce reiese din bogăţia detaliilor conţinute.
consulul Popescu a avut o întâlnire cu preotul Boldeanu şi îi oferă acestuia din urmă biserica
pe viaţă, dacă acceptă trecerea sub omoforul Patriarhiei Române, dar toate aceste contacte
rămân fără rezultatele dorite. Episcopul Teofil continuă să se poarte ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat, dar cu toate acestea noutăţile u ajuns a fi cunoscute şi la Paris, determinând
convocarea, la 19 aprilie 1972, a Consiliului parohial sub preşedinţia episcopului Teofil,
discutându-se acţiunea Ambasadei, fără a se da pe faţă „trădarea” lui Teofil Ionescu, care nu
ştia că membrii Consiliului au cunoştinţă de trecerea sa sub ascultarea Patriarhiei Române.
În urma şedinţei din 19 aprilie, Teofil Ionescu semnează şi trimite românilor mesajul
său de bun păstor, printr-o scrisoare pastorală la 23 aprilie 1972, pentru a fi citită la data de 30
aprilie, el însuşi asistând la citirea ei în biserica din Paris. A doua zi, la 1 mai a sosit de la
Bucureşti vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, Alexandru Ionescu, care împreună cu
responsabilul pentru treburile bisericeşti de pe lângă Ambasada României i-au făcut o vizită
episcopului Teofil, înmânându-i scrisoarea de încadrare în sânul Sinodului de la Bucureşti. Ca
urmare a acestei ştiri, a fost convocat Consiliul parohial pentru data de 2 mai, şedinţă la care
episcopul Teofil nu a participat, anunţând că este bolnav. Având în vedere absenţa
episcopului, este constituită o delegaţie care urmează să ia legătura cu episcopul Teofil, lucru
care se va realiza la data de 4 mai. Şi în urma discuţiilor, episcopul Teofil nu se arată dispus
să recunoască public încadrarea sa în Sinodul de la Bucureşti, ba mai mult, a negat întâlnirea
cu vicarul Ionescu de la Bucureşti, dar a recunoscut că a primit scrisoarea din partea
Sinodului, dar că nu va răspunde acesteia.
La 6 mai 1972 episcopul Teofil Ionescu merge în Belgia şi se întâlneşte acolo cu
patriarhul Justinian,25 hotărându-se ca episcopul Teofil să facă publică trecerea sub ascultarea
Bucureştiului şi să ceară preoţilor şi credincioşilor să îl urmeze. 26 La 10 mai se face publică şi
este răspândită o scrisoare circulară semnată de episcopul Teofil prin care toate faptele
ultimelor zile devin publice.27 Ca urmare, Consiliul parohial se întruneşte şi decide ruperea
legăturii cu episcopul Teofil, redactând o scrisoare de protest faţă de gestul său.
După consumarea acestor evenimente, membrii Consiliului de la Paris îl informează
pe preşedintele Sinodului de la New York asupra actului săvârşit de către episcopul Teofil şi
cer pe această cale asigurarea acoperirii canonice în continuare din partea acestui for.

25
Vizita PF Patriarh Justinian în Belgia, în Biserica Ortodoxă Română, anul XC (1972), Nr.5-6, Bucureşti,
p.468
26
*** Les incidents de l’Eglise Roumanie de Paris, în „La Nation Roumaine”, Paris, nr. 28, 15 septembrie 1949,
p. 3
27
Primirea episcopului Teofil Ionescu şi a Episcopiei conduse de el sub autoritatea Patriarhiei Române este
relatată,din punctulde vedere al autorităţilor de la Bucureşti în Biserica Ortodoxă Română, an XC, nr.7-8/1972,
p.747 ş.urm.
Preşedintele Sinodului, mitropolitului Filaret, preia şi asigură personal interimatul de episcop
al românilor din Episcopia Română din Europa Occidentală, cu sediul la Paris, 9 bis Rue Jean
de Beauvais. Mitropolitul îşi fixează totodată şi o vizită canonică pentru data de 21 mai 1972,
care a avut loc aşa cum fusese stabilită. După săvârşirea Sf.Liturghii, a luat cuvântul
mitropolitul Filaret, preotul Vasile Boldeanu şi Ion Miloae. Acesta din urmă a spus: Noi nu
avem şi nu manifestăm în cadrul bisericii o preocupare de grup politic şi nici un fel de
atitudine cu caracter politic. Noi căutăm şi vrem să găsim la biserică, ceea ce Biserica
Creştină a adus şi oferă omului: respectul demnităţii omului, să nu fim trataţi nici ca spaţiu
de ocupaţie a unui regim politic totalitar şi fără Dumnezeu şi nici ca marfă de schimb în
întâlnirile de afaceri comerciale. Mai precis: să fie lăsată Patriarhia de la Bucureşti să-şi
respecte propriile sale legi bisericeşti, pe care noi, ca oameni liberi, le respectăm şi după
care trăim; Patriarhia de la Bucureşti să nu mai fie utilizată ca anexă de partid, birou special
de informaţie pe lângă orice Legaţie română din ţările libere.
La 10 decembrie 1973 s-au împlinit 25 de ani de la adoptarea de către membrii ONU
a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Dreptul de a fi scutit de la tortură, de la
tratament crud, de la arestarea arbitrară, deţinere şi exil şi de la interferenţa arbitrară în
viaţa privată, familiară, a casei şi a corespondenţei sale. S-a scris şi se ştie ce se petrece în
România cu drepturile omului. Noi însă ne plângem acum de ceea ce se petrece cu noi aici
într-o ţară eminamente liberă: tentative de ocupare cu forţa a bisericii, în sânul căreia ne
rugăm, vrăfuirea şi împrăştierea oamenilor de la comuniunea în rugăciune etc.
Tortura morală: comunitatea este supusă unei continue agitaţii provocate şi
întreţinute de către serviciile speciale de pe lângă Ambasada României de la Paris; tortura
individuală şi colectivă, ameninţări directe şi indirecte la rude în ţară, la prieteni, apoi
denigrarea în presă, la autorităţi şi public tratată comunitatea ca marfă de schimb comercial.
În cazul nostru, al românilor din Franţa s-a văzut o nemaipomenită îndrăzneală din
partea unui regim sovietic din Est de a trata drepturile omului, într-o ţară liberă ca şi în
ţările unde Gulagul constituie baza de putere politică a regimului înscăunat şi menţinut la
putere de armata roşie.28
În lunile martie, aprilie, mai şi iunie 1972 s-a desfăşurat o activitate de zi şi mai ales de
noapte, de către Ambasada română la Paris şi Patriarhia română pe de parte şi comunitatea
ortodoxă română din strada Jean de Beauvais, pe de altă parte, care se străduia să se apere.
Comunitatea s-a manifestat ca şi corp bisericesc, constituit şi administrat religios şi unitar,
românii fiind atunci conştienţi de înălţimea şi importanţa luptei pentru libertatea lor religioasă
28
Cuvântul lui Ion Miloae,din Arhiva Parohiei din Paris
şi naţională. Văzând că lucrurile nu merg tocmai cum erau gândite a se întâmpla, începând cu
aprilie 1972, Ambasada şi Patriarhia română va folosi pentru preluarea bisericii, comunitatea
creştinilor din Rue Blanqui, omul de legătură între cele trei entităţi fiind Philippe Laroche.
Este istoric cunoscut că de la întemeierea ei, această comunitate din rue Blanqui, Paris 13, s-a
găsit într-o permanentă dificultate şi peregrinare canonică. Ultima oprire a fost sub Patriarhia
de la Bucureşti.29 În 1969, conducătorul comunităţii din strada Blanqui, Jean Kovalevski a
cerut intrarea sub omoforul Patriarhiei Române. La această cerere, Patriarhia română s-a
informat asupra situaţiei acestei comunităţi şi a tergiversat darea unui răspuns clar în această
situaţie, manifestând iniţial o atitudine de neamestec, realizând că ar fi o acţiune prea riscantă,
acceptarea comunităţii sub acoperirea sa canonică. Conducătorul comunităţii din rue Blanqui,
Jean Kovalevski se afla sub efectul unei măsuri disciplinare a Sinodului de la New York, care
îl hirotonise pe seama acestei comunităţi. La scurtă vreme de la cererea adresată Patriarhiei
Române, la 30 ianuarie 1970, Kovalevski trece la cele veşnice, iar la slujba înmormântării sale
participă şi episcopul Teofil Ionescu, dar nu slujeşte, ci rămâne în rândul celorlalţi participanţi
laici aflaţi în biserică. Sinodul de la New York a cerut explicaţii asupra acestui eveniment şi
mai ales asupra participării sale la această slujbă. Teofil Ionescu le răspunde sinodalilor din
America, spunând că prin prezenţa sa şi rămânerea în rândul credincioşilor a dorit „să
marcheze pe viu valoarea măsurilor disciplinare pronunţate de Sf.Sinod împotriva lui
Kovalevski, măsuri cu care am fost de acord”. Ceea ce trebuie remarcat, este faptul că în
aprilie 1975, la trecerea la cele veşnice a lui Teofil Ionescu, care la rândul său fusese atins de
o măsură disciplinară din partea Sinodului de la New York, fiindcă a participat la hirotonia
întru arhiereu a preotului Gilles Hardy, pentru comunitatea din Rue Blanqui, alături de ÎPS
Nicolae Corneanu şi de episcopul Antonie Plămădeală, va participa la slujba înmormântării
chiar episcopul German (Hardy) care nu va oficia, ci va rămâne în rândul credincioşilor.
Motivele nu ne sunt cunoscute, deşi cei doi făceau parte atunci din acelaşi Sinod de la
Bucureşti.
La 20 aprilie 1972 atitudinea Patriarhiei Române se schimbă rapid şi radical faţă de
comunitatea din rue Blanqui, datorită faptului că odată cu intrarea lui Teofil Ionescu în cadrul
Sinodului de la Bucureşti acesta nu a fost urmat şi de comunitate, erau căutate acum alte căi
de preluare a bisericii.30 Astfel, Ambasada României de la Paris, prin Direcţia Cultelor şi prin
Patriarhie deschide calea pentru împlinirea tuturor visurilor bisericeşti ale comunităţii din rue
Blanqui. Patriarhia Română urma să îl hirotonească pe preotul Gilles Hardy (cu numele de
29
A se vedea infra, capitolul legat de ECOF şi episcopul Germain Hardy
30
Jean Miloae, La riposte aux attaques du Governement Roumain contre l’Eglise Roumaine de Paris, Paris,
1976, p.19
călugărie Germain) în treapta de arhiereu, iar comunitatea urma să dobândească statut de
Biserică autonomă, iar ulterior prin intermediul credincioşilor de acolo urma a fi ocupată şi
biserica din rue Jean de Beauvais. Totul se desfăşura foarte rapid, întrunirile având loc cu o
viteză ameţitoare.
Le 20 Avril 1972, le Patriarche Justinien convoque une délégation compétante de
l’Eglise Catholique Orthodoxe de France pour venir à Bucarest devant le Saint Synode
plenier décidé a statuer sur toutes les questions en suspens depuis cinq années. La délégation:
Père Gilles Hardy et Philippe Laroche, prit l’avion et atterit à Bucarest le 27 avril dans la
soirée, elle est accueille à sa descente par l’Archiprêtre Alexandru Ionescu, Vicaire de
l’Archêveché de Bucarest. Conduite au Patriarcat , la délégation fut reçue par le Patriarche
Justinien et immédiatement réunie à la commission episcopale chargées de travailler sur le
Dossier de l’Eglise de France et d’en présenter les aspectes au Concile des évêques. La
commision presenta aux trois délégués un projet de statuts de l’Eglise de France.31
Delegaţia franceză ameţită de dragostea şi interesul arătat de autorităţile româneşti nu
şi-a putut explica această schimbare de atitudine şi nu a înţeles de fapt nici scopul urmărit prin
afişarea acestei atitudini de către partenerii de dialog. Philippe Laroche a fost răsplătit de către
patriarhul Justinian cu „Crucea patriarhală” şi rang de „archiprêtre”32 el fiind cel care urma să
coordoneze acţiunile în teren, adică de a-i convoca pe credincioşii din rue Blanqui şi a-i
convinge a accepta acoperirea canonică a Patriarhiei Române, apoi pe 9 iunie să ocupe
biserica din strada Jean de Beauvais, iar noaptea să rămână în interiorul ei sub pretextul de a
se ruga pentru hirotonirea lui Gilles Hardy în treapta de arhiereu. În tot acest timp ei trebuiau
să schimbe încuietorile uşilor şi să alunge apoi pe locuitorii casei parohiale din incintă,
ocupând astfel biserica.
Astfel, sâmbătă 9 iunie 1972, creştinii din rue Blanqui, veniţi cu preoţii lor au ocupat
strada şi împrejurimile bisericii din strada Jean de Beauvais. Din mulţimea venită făcea parte
şi episcopul Teofil Ionescu,care îşi face loc cu forţa printre cei de acolo, lovind chiar, pe baza
mărturiilor celor care au fost prezenţi, pe trei dintre consilierii parohiei româneşti, mai grav pe
inginerul Lupaşcu, care, de altfel, a şi depus plângere la Parchet. Se căuta de fapt izbucnirea
unui scandal, drept acoperire pentru intrarea cu forţa în localul bisericii şi ocuparea acesteia. 33
Totul era foarte bine pus la punct, cei din rue Blanqui venind la faţa locului chiar cu o targă pe
care urma să fie aşezat episcopul în momentul în care ar fi fost lovit şi urma a fi transportat la
spital. Acest scenariu nu a fost împlinit de către cei de la biserica românească, doar unul
31
Presence Orthodoxe- revue de l’Eglise Orthodoxe de France, 3 trem, 1972, pag.18
32
Jean Miloae, op.cit., p. 20 ş.urm.
33
Document din Arhiva Parohiei din Paris.
dintre consilieri, Alexandru Mârza strigându-i din mulţime episcopului: „trădătorule,
vânzătorule, nemernicule”.34 În aceste condiţii, neprimind răspunsul dorit, Teofil Ionescu se
retrage în mijlocul celor care veniseră acolo îmbrăcaţi în ţinută preoţească, deşi nu erau
clerici. Din mărturiile vremii35 reiese chiar că una dintre aceste persoane a lăsat haina
preoţească jos pregătindu-se de vreun potenţial atac şi din aceasta au căzut încuietorilor care
urmau a fi instalate după ocuparea bisericii.36 Acţiunea de ocupare a bisericii din strada Jean
de Beauvais a eşuat, dar lucrurile nu s-au oprit aici. Philippe Laroche va declanşa un atac la
adresa conducătorilor Bisericii româneşti în ziarul francez „Droit de vivre”, atac care va
determina o serie de procese în justiţia franceză. Totodată, după eşecul ocupării bisericii, i se
cer îndrumări patriarhului Justinian. Patriarhul a telefon la 10 iunie dimineaţa la Paris, auzind
de cele întâmplate de la Radio Europa Liberă, mustrând pe mitropolitul Nicolae Corneanu şi
pe episcopul Antonie Plămădeală pentru actul săvârşit în ajun şi care a fost relatat şi în presa
franceză a zilei. Cei doi au spus că totul a fost aranjat de către reprezentanţii Partidului
Comunist Român de la Paris.37 Patriarhul a cerut celor doi să comunice pe anumite căi
reprezentanţilor comunităţii româneşti din strada Jean de Beauvais că acţiunile nu au fot
organizate de către reprezentanţii Bisericii, ci de către cei ai statului. Episcopul Antonie i-a
cerut preotului Boldeanu să aibă o întâlnire la catedrala Notre Dame pentru a-i putea transmite
cele comunicate lui de către patriarhul Justinian. În acest timp, mitropolitul Nicolae Corneanu
s-a întâlnit la hotel cu Ion Cuşa şi cu Hristu Nastu, transmiţându-le şi lor cele comunicate de
la Bucureşti. Proba pentru faptul că nu se dorea ocuparea bisericii prin hirotonia episcopului
Germain Hardy era Gramata de hirotonie 38, pe care se afla trecut ca loc al săvârşirii Tainei,
biserica din rue Blanqui şi nu cea din rue Jean de Beauvais.
La 14 iunie, Teofil Ionescu îi scrie patriarhului despre cele întâmplate, iar la 12 august
1972 vicarul patriarhal Antim Nica răspunde că patriarhul „are la inimă situaţia bisericii
române din Paris, preocupându-se să găsească o soluţie favorabilă”. 39 Drept încurajare i se
trimite material de propagandă şi atac defăimător împotriva comunităţii şi mai cu seamă
împotriva superiorului acestei comunităţi, preotul Vasile Boldeanu. Atacurile scrise s-au
desfăşurat iniţial prin revista „de hrană duhovnicească” Vestitorul. Pentru lumea franceză s-a
încercat mai întâi publicarea dosarului Boldeanu în ziarul Le Figaro. Aici, redactorul Jean
Bourdarias, după studierea vrafului de documente şi după ce s-a informat asupra stării de fapt

34
Proces Verbal din Arhiva Parohiei din Paris.
35
Jean Miloae, op.cit., p. 20
36
Jean Miloae, op.cit., p. 22
37
Idem., p.25
38
Cf. Irenikon, Nr.3/1972, p.15
39
Jean Miloae, op.cit., p. 24
a clasat dosarul şi a refuzat să publice ele ce se găseau acolo. S-a mers apoi la Jean Pierre
Bloch, redactorul ziarului Droit de vivre, care accepta publicarea materialelor referitoare la
comunitatea românească din Paris şi la preotul Vasile Boldeanu. 40 Astfel, Jean Pierre Bloch
dezlănţuie o campanie de presă, începând cu luna octombrie 1972, fiecare român din Franţa,
prin grija ambasadei, primind prin poştă numărul special al ziarului, în care era subliniat
articolul împotriva comunităţii pariziene şi a preotului Boldeanu.41
Acuzaţiile care i se aduceau erau următoarele:
1) „Que Boldeanu est mis à la tête des fascistes roumains qui ont organisé à
Bucarest un Saint Barthélemy juif en collaboration avec le Gestapo
2) Qu’il a été condamné pour des crimes dont il s’était rendu coupable et il serait
evadé grâce à la complicité de SS et il s’est réfugié en Allemagne,
3) Qu’il serait un criminal de guerre selon les autorités françaises
4) Qu’il serait un ancien prêtre relevé de ses fonctions et son autorisation d’officier a
été également retirée
5) Qu’il a occupé par la force de l’armé des édifices de l’Eglise Orthodoxe Roumaine
de Paris et qu’il’est livré à des demonstrations politiques qui ont réuni des fascistes et des
conspirateurs sous la couverture de l’Eglise.” 42

Preotul Boldeanu, dimpreună cu comunitatea pariziană, uzând de dreptul la replică, a

dezminţit punct cu punct toate acuzaţiile lui Jean Pierre Bloch şi cer ca acest răspuns să fie
publicat conform legii franceze. Dreptul la replică este publicat în numărul din noiembrie al
ziarului, dar în acelaşi timp publică încă date despre Boldeanu şi comunitate, care pe de o
parte le repet pe cele anterioare, iar pe de alta le agravează. Preotul Boldeanu face plângere în
justiţie pentru defăimare, urmat fiind de comunitate.43
Jean Pierre Bloch cere Ambasadei la 7 mai 1973 un supliment de probe pentru a fi
depuse la dosarul celor două cauze aflate pe rol în faţa justiţiei franceze. Ambasadorul
Constantin Flitan îi răspunde la 10 mai, asigurându-l că va primi materiale noi pe care le va
putea folosi în faţa justiţiei. Procesul s-a desfăşurat în faţa Camerei XVII a Tribunalului din
Paris şi apoi la Înalta Curte de Apel, Camera XI, la 13 mai, fiind dat verdictul de condamnare

40
Jean Miloae, op.cit., p. 38
41
R.Morin, L’eglise roumaine de Paris, une paroisse orthodoxe a decouvrir dans le Veme rue Jean de Beauvais,
în Nouvelles Rive Gauche, Nr.174, ianuarie, 1992, p.4-5
42
Acuzaţiile au fost preluate din notificarea d’offre de prevue Loi du 29 Juillet 1881 art. 35/55prezentată prin
Joseph Virgne Huissier de Justice 34 rue de l’Arcade Paris 8
43
Acuzaţiile la adresa lui Boldeanu au fost preluate ca ştire şi de către alte publicaţii, precum: Le Monde, 13 şi
14 mai 1975, p.25; L’Azrore, 13 mai 1975, p.3 sau Le Figaro, 12 mai 1975, p.11
a lui Jean Pierre Bloch şi a publicaţiei sale pentru defăimarea preotului Boldeanu şi a
comunităţii pe care o conducea.44
J.P. Bloch face recurs la sentinţa justiţiei franceze, declarând mobilizarea generală şi
declară că va face tot posibilul pentru a se da curs cererii Ambasadei României la Paris ca
preotul Boldeanu să fie extrădat în România spre a fi judecat, în ţară nefiind nevoie de
aducerea unor probe noi, fiind necesar doar interesul partidului. Această agitaţie manifestată
prin paginile ziarului Droit de vivre era dublată de acţiuni asemănătoare ale publicaţiei
bisericeşti „Vestitorul”, condusă de către Philippe Laroche. S-a ajuns chiar la ameninţări
personale la adresa preoţilor şi la scrierea de mesaje pe pereţii bisericii din strada Jean de
Beauvais.
După cum am amintit şi mai sus, la Paris este trimis un „ajutor” de la Bucureşti în
persoana preotului Octavian Popescu. La 30 martie 1973 acesta este introdus în casa parohială
din strada Jean de Beauvais de către episcopul Teofil Ionescu şi ocupă camera preotului
Mircea Domitriu45 (misionar eparhial), care era în reparaţie. Aflând de cele întâmplate,
Consiliul se întruneşte la orele 23.00 pentru a discuta pe marginea situaţiei create. Este
anunţată poliţia, pentru a constata că o persoană străină de comunitatea românească de acolo a
pătruns în incinta casei parohiale. Comisarul de poliţie care a venit a constatat că la venirea în
Paris şi înregistrarea sa la poliţia locală, preotul Popescu a declarat că locuieşte în casa
parohială de pe Jean de Beauvais, deşi locuia la 6 rue Cerisolle, Paris 8. 46 Poliţia sfătuieşte
Consiliul să amâne pentru a doua zi luarea unei decizii.
La 31 martie 1973, la orele 9 se întruneşte Consiliul în şedinţă extraordinară. Văzând
că lucrurile iau o întorsătură negândită la început, episcopul Teofil Ionescu împreună cu
preotul Octavian Popescu încearcă să părăsească incinta, dar sunt surprinşi de către membrii

44
Jean Miloae, op.cit., p. 39
45
Preotul Mircea Domitriu, care a fost timp de peste jumătate de secol unul dintre slujitorii bisericii din Paris, s-a
născut la 4 noiembrie 1915, într-o familie de basarabeni din "Ţara de Sus", tata din partea Hotinului, mama din
partea Bălţilor. A participat la cel De-al Doilea Război Mondial, este arestat şi încarcerat la închisoarea din
Braşov, de unde reuşeşte să evadeze şi împreună cu alţi camarazi trece graniţa, iar după mai multe peregrinări,
este internat, în august 1944, în lagărul de la Buchenwald, unde erau deja peste 400 de compatrioţi. După
capitularea Germaniei se căsătoreşte cu o tânără de origine germană, Elfride, care în urma botezului ortodox va
primi numele de Ioana Margareta. În anul 1948 se stabilesc amândoi la Paris şi timp de 30 de ani este inginer
constructor în birourile "Methodes mecanique" ale uzinei SIMCA. În 1962, la apelul episcopului Teofil Ionescu,
urmează cursurile Institutului Teologic Saint-Serge. În acelaşi an este hirotonit diacon şi preot pe seama
Episcopiei de la Paris, schimbându-şi numele de naştere, Boris Stăjeniuc, cu cel de Mircea Edgar Domitriu. În
1963, părintele Mircea Domitriu înfiinţează Parohia "Sfântul Gheorghe" din Köln, în cadrul Episcopiei de la
Paris, al cărei preşedinte fondator a fost mai întâi Gheorghe Agrita-Acrivu, urmat de Dr. Ioan Popa şi de Dr.
Alexandru Şuga. Timp de 41 de ani a slujit la Paris şi acolo unde a fost trimis, ca preot misionar. A trecut la cele
veşnice la 30 noiembrie 2003
46
Jean Miloae, op.cit., p. 40
Consiliului, care se găseau în sala Cuza din casa parohială. 47 La întrebările consilierilor,
preotul Popescu va mărturisi că a fost trimis de către Patriarhia Română pentru păstorirea
comunităţii româneşti din Paris. Odată cu plecarea preotului Popescu a plecat şi episcopul
Teofil, care a declarat că fără acesta din urmă el nu va mai intra în casa parohială. 48 La 4
aprilie episcopul va depune acţiune în justiţie pentru expulzarea preotului Boldeanu şi a
celorlalţi locatari ai casei parohiale, cerându-se ca justiţia franceză să se pronunţe pentru
acceptarea preotului Octavian Popescu în casa parohială. Consiliul parohial, sfătuit de
avocatul Siallelli a găsit că procesul este greşit dirijat, deoarece i se cerea preotului Boldeanu
punerea în aplicare a unei decizii care nu îl privea pe el, având în vedere că el era angajatul
Asociaţiei pentru practica cultului ortodox, asociaţie care administra casa parohială şi biserica.
În aceste condiţii, decizia Tribunalului prin care preotul Boldeanu este obligat să înlesnească
aşezarea pr. Popescu în strada Jean de Beauvais este atacată cu recurs la Curtea de Apel. Aici,
preotul Boldeanu va prezenta autorităţilor procesul-verbal încheiat de Consiliu şi anunţă că la
data de 6 aprilie, când executorul judecătoresc urma să vină la biserică pentru a-l instala pe
preotul Popescu, el nu se va găsi acolo. Totuşi, la orele respective, reprezentanţii autorităţilor
vin în rue Jean de Beauvais pentru a pune în aplicare hotărârea justiţiei, care s-a pronunţat
între timp şi pentru expulzarea preotului Boldeanu. În faţa bisericii se creează un zid viu de
către credincioşii parohiei. Cel care vorbeşte în numele credincioşilor va fi Ion Miloae, care
din această cauză va fi citat în faţa justiţiei pentru obstrucţionare.
La 9 mai, avocaţii V.V.Stanciu, avocatul preotului Boldeanu şi Siallelli, avocatul
comunităţii, au prezentat şi apărat poziţia comunităţii, obţinându-se din partea Tribunalului de
Grande Instance din Paris que attendu qu’il apparait que l’occupant réel du lieu est
l’Association pour la pratique du culte orthodoxe roumain à Paris et non la personne
physique assignée devant nous qui en est le prepose, qu’une difficulté serieuse s’oppose à
l’execution de notre ordonance du 6 Avril 1973, par ces motifs nous ordonnons la suspension
jusqu’à la décision de la Cour d’Appel.49
La 12 mai a avut loc dezbaterea apelului cu pronunţarea sentinţei la data de 14 iunie.
Justiţia s-a pronunţat că nu este corect a se afirma că episcopul Teofil Ionescu a fost scos afară
din incinta casei parohiale, având în vedere că cei administratorii casei s-au pronunţat că
episcopul s-ar putea întoarce acolo pentru a locui în condiţiile în care a locuit înainte. La auzul

47
*** Les incidents de l’Eglise Roumanie de Paris, în „La Nation Roumaine”, Paris, nr. 28, 15 septembrie 1949,
p. 3
48
Idem, p.3
49
Jean Miloae, op.cit., p. 41
acestui lucru, episcopul a spus: Niciodată. Şi într-adevăr acest lucru nu s-a mai întâmplat,
după câţiva ani el trecând la cele veşnice, iar preotul Popescu revenind în România.
În 1974 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe episcopul Teofil la rangul de
arhiepiscop, şi odată cu el, este ridicată şi Episcopia la rangul de Arhiepiscopie. Un an mai
târziu, la 9 Mai 1975, episcopul Teofil s-a săvârşit din viaţă. A fost înmormântat în cimitirul
Montparnasse din Paris, în „cripta parohială”.
După revenirea episcopului Teofil în cadrul Sinodului de la Bucureşti, preotul
Boldeanu, rămas superior al bisericii din Paris şi, după propria sa semnătură, vicar al
Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, convoacă un Congres Naţional
Bisericesc al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, care a avut loc la Paris, la
10-11 noiembrie 1973. Convocarea era motivată de „defecţiunea fostului episcop Teofil
Ionescu”50. Prin această adunare se dorea „structurarea definitivă a unei organizări
bisericeşti”.51 Preotul Boldeanu îşi întemeiază demersul pe temeiul statutului Episcopiei
întocmit de mitropolitul Visarion Puiu, deşi după cum am văzut, acesta a desfiinţat în 1958
eparhia pe care o întemeiase cu câţiva ani în urmă.
La 23 septembrie 1973, la îndemnul mitropolitului Filaret, preşedintele Sf.Sinod al
Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor, cu sediul la New York, în cadrul căreia
Episcopia de la Paris fusese încorporată, neputând fiinţa de sine stătător, a avut loc în Capitala
franceză Adunarea generală Asociaţiei Culturale a Episcopiei, care de altfel constituie baza
legală a acestei eparhii. Trebuie spus că în legislaţia majorităţii ţărilor occidentale fiecare
entitate bisericească, în speţă eparhie, trebuie să dobândească statutul de asociaţie de drept
public din partea autorităţilor statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. 52 La
lucrările acestui congres urmau să participe consilierii eparhiali aleşi sau cooptaţi de către cei
doi ierarhi, Visarion şi Teofil, precum şi membrii din consiliile parohiale sau din cadrul
asociaţiilor româneşti constituite în Europa Occidentală.
La Congresul eparhial urma să se facă o dare de seamă asupra situaţiei episcopiei, un
proiect de buget, prezentarea şi aprobarea regulamentului statutar al eparhiei, constituirea
secţiilor de lucru eparhial, iar a doua zi urma să se discute problema vacanţei episcopale şi
soluţionarea acestei probleme. Din scrisoarea de binecuvântare a mitropolitului Filaret reiese
faptul că adunarea din data de 11 noiembrie 1973 se constituie în Adunare eparhială
extraordinară, cu drept de vot electiv al tuturor celor prezenţi.53
50
Buletinul Eparhial, serie nouă, anul I, Nr.1, ianuarie-februarie 1974, Paris, p.2
51
Ibidem, p.2-3
52
Jean Roberti, The Orthodox Church in Rance in the 20th Century, în Christine Chaillot, A Short History of the
Orthodox Church in Western Europe in the 20th Century, Inter-Orthodox Dialog, Paris, 2006, p.28
53
Buletinul Eparhial, serie nouă, anul I, Nr.1, ianuarie-februarie 1974, Paris, p.4
 În prezentarea la zi a situaţiei, Ion Miloae prezintă situaţia episcopiei, făcând
incursiuni în istoria bisericii din rue Jean de Beauvais şi făcând referire la diversele acţiuni ale
Guvernului român şi ale Patriarhiei Române de a prelua controlul asupra bisericii. Pe lângă
acestea sunt atacaţi cei doi ierarhi are au activat aici şi datorită cărora episcopia a putut fi
înfiinţată şi a putut funcţiona, cu istoria sa romanţată. 54 Se aminteşte apoi de procesul început
de episcopul Teofil, pentru obţinerea bisericii, precum şi de cel început de asociaţia
menţionată mai sus, pe motiv de calomnie împotriva episcopului. Ambele s-au sfârşit în iunie,
respectiv noiembrie 1973, cu câştig de cauză în favoarea bisericii pariziene. 55 Restul
remarcilor făcute de către Ion Miloae sunt de fapt atacuri la persoană, cu tentă puternic
subiectivă. Mai face amintire de caterisirea episcopului Teofil de către sinodul de la New
York, din care făcea parte, datorită reîntoarcerii sale în cadrul Sinodului de la Bucureşti.
Situaţia bisericească sau canonică şi cea legală, civilă sunt în ordine, după cum se spune în
raportul comisiei de studiu prezentat pe data de 10 noiembrie 1973.56 Canonic, eparhia se afla
sub Sinodul new yorkez al Bisericii Ruse din afara graniţelor, iar legal funcţiona pe baza
statutului din 1949 şi a recunoaşterii din partea statului francez. Cu toate acestea se face
amintire şi a faptului că de fapt Episcopia cu sediul la Paris se reduce la biserica amintită mai
sus, căreia i se mai adaugă parohiile din Montreal (Canada), Buenos Aires (Argentina) şi
comunitatea din Köln.57 Este evident de fapt că aceste parohii nu puteau face parte din eparhia
cu sediul la Paris, pentru că aceasta nu avea acoperire canonică în afara continentului
european. Dar situaţia se va schimba exact în direcţia inversă, după câteva decenii când
parohia din Paris va intra sub oblăduirea canonică a Episcopiei cu sediul la Vatra
Românească, în America, deşi aceasta nu are jurisdicţie canonică asupra Europei. Este
amintit, totuşi, faptul că în trecut, adică după înfiinţarea eparhiei de către mitropolitul
Visarion Puiu, Episcopia avea 25 de preoţi, care slujeau la 22 de parohii organizate în ţările
Europei apusene.58 Având în vedere că toate aceste parohii încă mai existau şi altele erau în
curs de formare în ţări precum Elveţia, Austria, Germania, Spania, Italia sau ţările scandinave,
Ion Miloae îşi exprimă încrederea că odată ales un nou episcop, acesta ar putea să regrupeze
aceste comunităţi în jurul episcopiei de la Paris, iar ulterior să hirotonească noi episcopi,
împreună cu care să formeze un „Sinod românesc autonom din lumea liberă, cu poziţie de
egalitate şi d dialog cu celelalte Sfinte Sinoade”.59

54
Ibidem, p.6
55
Jean Miloae, op.cit., p. 46
56
Buletinul Eparhial, serie nouă, anul I, Nr.1, ianuarie-februarie 1974, Paris, p. 9
57
Ibidem,p.11
58
Ibidem,p.11
59
Ibidem, p.10
 În cadrul aceluiaşi Congres din noiembrie 1973, preotul Vasile Boldeanu face o
„Declaraţie de principii”60, în care prezintă de fapt cine este şi ce se doreşte a fi Episcopia cu
sediul la Paris. Membrii care formează această Asociaţie culturală nu sunt exilaţi politic, ci
sunt persoane rămase în afara graniţelor în anul 1944. Bineînţeles, spune Boldeanu, că „la
început, în 1853, şi apoi Episcopia din secolul al XX-lea, au apărut ca instituţii bisericeşti cu
caracter politic, cu înfăţişare de exil, de refugiu politic, de opoziţie a regimului politic din
ţară”.61 Desigur că prin corpul său uman românesc, episcopia prezintă pe lângă caracterul
strict religios şi un aspect politic, deoarece „oamenii care afirmă existenţa şi credinţa lor în
Dumnezeu e firesc să se găsească, cel puţin într-un aspect de opoziţie cu autorităţile
bisericeşti şi politice din Ţara mamă, a căror preocupare de căpătâi este realizarea tipului de
om fără Dumnezeu, omul fără simţ religios. 62 Primul lucru pe care şi-l propunea pentru viitor
această episcopie era acela de a apăra şi ajuta la păstrarea patrimoniului naţional şi religios şi
anume fiinţa biologică a românilor aflaţi în dispersiune. Limba, cultura, tradiţiile româneşti şi
ortodoxia creştină de două ori milenară. Pentru realizarea acestor deziderate, spune preotul
Boldeanu, este nevoie de degajare politică, ceea ce a căutat să facă începând cu 1958, când a
preluat conducerea spirituală a bisericii din Paris. Ca şi jurisdicţie canonică urma să rămână
autoritatea sinodului de la New York, Boldeanu spunând că această situaţie nu se datorează
unei alegeri între Patriarhia Română şi Biserica Rusă din afara graniţelor, ci datorită faptului
că au fost „părăsiţi” de către partea română, iar în vremea din urmă au fost trataţi doar a şi
proprietate imobiliară, făcând referire aici la procesele pe care parohia le-a avut, precum şi la
tentativele statului şi Patriarhiei Române de a prelua controlul asupra bisericii, ca şi local
imobiliar. Era anunţată întărirea contactelor cu episcopului Valerian Trifa, iar relaţiile cu
Episcopia condusă de episcopul Andrei Moldovan erau declarate ca imposibile, având în
vedere subordonarea acesteia faţă de Bucureşti.63

2.1.4. Problema vacanţei episcopale

Adunarea Generală din 25 iunie 1972 a instituit o comisie de studiu a Eparhiei
Ortodoxe Române din Europa Occidentală. Principalele rosturi ale acestei comisii au fost:
orientarea bisericească a eparhiei după revenirea episcopului Teofil în cadrul Sinodului de la
Bucureşti şi soluţionarea vacanţei episcopale. Ajungând la concluzia necesităţii găsirii unei

60
Pr.Vasile Boldeanu, Declaraţie de principii în Buletinul Eparhial, serie nouă, anul I, Nr.1, ianuarie-februarie
1974, Paris, p. 15
61
Idem, p.15
62
Idem., p.16
63
Buletinul Eparhial, p.33.
soluţii, membrii comisiei şi-au îndreptat atenţia spre arhimandritul Roman Braga, care trăia
atunci la Detroit, SUA, dar toate demersurile s-au lovit de refuzul de a candida a celui propus.
Încă din 1964, episcopul Teofil l-a propus pentru arhierie pe preotul Vasile Boldeanu, dar
acesta a declinat oferta pe motiv de vârstă înaintată. 64 Dar după aproape 10 ani propunerea
revine în actualitate, deşi Boldeanu avea acum peste 70 de ani. Cu toate acestea, propunerea
este adusă în faţa Congresului. La orele 11.30, în data de 11 noiembrie 1973, se deschide
şedinţa Congresului, în prezenţa delegatului din partea Sinodului de la New York, a preotului
Alexandru Trubnikof, care deţine preşedinţia Adunării Naţionale elective. Delegatul
Sinodului aminteşte propunerea pentru arhierie în ceea ce îl priveşte pe preotul Vasile
Boldeanu, acesta primind aprobarea Sinodului pentru hirotonie încă din 21 mai 1964. În urma
desfăşurării scrutinului, preotul Vasile Boldeanu este ales episcop cu 247 de voturi pentru, 10
împotrivă şi un vot pentru menţinerea vacanţei episcopale.65 Cu toate acestea, preotul
Boldeanu, văduv fiind şi îndeplinind condiţiile canonice, nu va fi niciodată hirotonit întru
arhiereu, ci va fi doar distins cu dreptul de a purta mitră. 66 La 8 iulie 1973, mitropolitul Filaret
de la New York a celebrat Sfânta Liturghie în biserica românească din Paris, vorbind despre
dificultăţile prin care a trecut şi trece această comunitate din cauza proceselor şi a presiunilor
ce se făceau din ţară pentru obţinerea controlului asupra imobilului. Parohia va rămâne sub
jursdicţia Sinodului de la New York până în anul 2002, după care va intra sub jurisdicţia
Episcopiei Ortodoxe Române cu sediul la Vatra Românească, în SUA, jurisdicţie sub care va
rămâne până în anul 2009.
Problema vacanţei episcopale va fi soluţionată într-un mod pozitiv şi normal, am
spune noi, de abia prin hotărârea Adunării Generale din 10 mai 2009, prin care se hotărăşte
revenirea sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române, după ce din toamna lui 2002, parohia
se găsea sub jurisdicţia canonică a ÎPS Nathaniel Popp din America.

2.1.5.Situaţia parohiei Sf.Arhangheli după intrarea sub autoritatea Sinodului

Rus de la New York
După Adunarea Generală, în urma căreia lucrurile au intrat pe un făgaş normal, adică
parohia se afla sub jurisdicţia canonică necesară, avea un superior numit de către mitropolitul
Filaret şi recunoscut de către Sinod şi car pe deasupra era şi ales episcop şi aştepta să fie

64
Charles de Hillerin, Action de commando a l’eglise roumanie de Paris. Compte-Rendu de l’incident par
monsieur Charles de Hillerin, în „Lupta”, nr. 266, 7 mai 1966, p. I.
65
Idem, p.35.
66
Pr. Vasile Boldeanu oricum începând cu această dată va semna actele oficiale cu titlul de „eveque elu”.
chemat pentru hirotonie, după cum însuşi mitropolitul îi mărturisea într-o scrisoare trimisă
pr.Boldeanu, după alegerea sa.
În anul 1978 este hirotonit de către arhiepiscopul Antonie Bartoşevici de la Geneva,
preotul Mihai Costandache şi ulterior preotul Valentin Brătan.67 Din cauze de vârstă şi
implicit de sănătate, preotul Boldeanu decide să se retragă din funcţia de superior, la 28 aprilie
1985 fiind numit prin decizia Sinodului de la New York, preotul Mihai Costandache. 68 Cel
care a venit să pună în aplicare decizia sinodală a fost preotul Beniamin Joukoff69, care trebuia
să se asigure de primirea deciziei de către membrii comunităţii. Din păcate, aşa cum va reieşi
din acţiunile ulterioare, pr. Joukoff se va asigura că la conducerea comunităţii vor fi plasate
ulterior persoane obediente, urmărindu-se preluarea imobilului din strada Jean de Beauvais de
către comunitatea rusă. Ulterior deciziei, aceasta a fost contestată de către Boldeanu şi de
apropiaţii săi din comunitate în justiţie, urmând alţi ani de procese.
Parohia de la Paris edita în numele episcopiei din Europa Occidentală un calendar
ortodox pentru fiecare an. În anul 1987 a fost restaurat iconostasul, iar în 1989 prima capelă a
imobilului din rue Jean de Beauvais a devenit funcţională. Prin bunăvoinţa lui Jacques Chirac,
primarul de atunci al Parisului, în 1993 parohia a primit o porţiune de teren în cimitirul
parizian Thiais, cunoscută acum ca şi parcela românească.
Preotul Costandache va rămâne la conducerea comunităţii, el fiind cel care va conduce
comunitatea şi după evenimentele din 1989 din România, având chiar o discuţie cu patriarhul
Teoctist la Bucureşti, în care prezintă poziţia comunităţii cu privire la revenirea ei sub
ascultarea Patriarhiei Române, spunând că „Bucureştiul ecleziastic nu s-a debarasat încă de
vechile năravuri”70 . Preotul Mihai Costandache va fi cel care îl va primi în biserica din Paris
pe fostul preşedinte român, Ion Iliescu în cursul anului 1993, moment care va însemna
sfârşitul activităţii sale clericale la biserica din strada Jean de Beauvais, în pofida tuturor
încercărilor sale de a da explicaţii ulterioare. 71 Este evident că membrii comunităţii s-au simţit
trădaţi de acest gest al preotului superior, având în vedere că ei aveau cu totul alte convingeri
politice sau dacă erau apolitici, atunci aveau încă în memorie greutăţile prin care au trecut
pentru a putea ajunge în Occident sau drama trăită, nevoiţi fiind să îşi părăsească ţara.
67
J.P.Besse, op.cit., p.125
68
Preotul Costandache este numit vicar şi automat superior al bisericii Sf.Arhangheli din Paris de către
mitropolitul Filaret, iar după moartea acestuia el este confirmat în funcţie şi de către mitropolitul Vitalie, în iunie
1986
69
Având în vedere particularităţile de scriere, numee preotului Beniamin Joukoff, ar mai putea apărea şi sub
forma Veniamin Jukov, dar în toate documentele văzute până acum în Arhiva de la Paris, acesta apare doar în
prima variantă.
70
Cuvântul, An.IV, Nr.45 (197), 9-15 noiembrie 1993, p.6
71
La toate acestea se adăugau şi problemele financiare ale comunităţii, în sensul că încă din 1990, un control
contabil la Parohie a scos la iveală o lipsă e aproximativ 180.000 de franci, ceea ce a agitat spiritele.
 Din anul 1993, poziţia de superior al bisericii este ocupată de preotul Radu
Apostolescu, care fusese hirotonit de către episcopul Teofil Ionescu, dar datorită poziţiei sale
filo-ruse a intrat încă devreme direct sub jurisdicţia Bisericii Ruse din afara frontierelor, iar în
1993 este numit în această funcţie de către mitropolitul Vitalie şi instalat de către preotul
Beniamin Joukoff.72 Această situaţie va dura până la data de 22 decembrie 1998, când
comunitatea se revoltă, evidente fiind acţiunile ruse de preluare a bisericii, preotul Radu
Apostolescu este evacuat din incinta bisericii şi membrii comunităţii, aflându-se acum fără
preot au apelat la preoţii Constantin Târziu, Constantin Stoica şi Vasile Urda, care se găseau
la Paris şi care erau într-un fel sau altul încă în legtură cu comunitatea din rue Jean de
Beauvais.
Preotul Constantin Târziu, absolvent al Institutului Teologic de grad universitar de la
Sibiu, a emigrat din România în anul 1983, după ce fusese hirotonit de episcopul Timotei
Seviciu, pe atunci vicar al Mitropoliei Banatului, pe seama unei parohii din judeţul Timiş. 73
După părăsirea ţării şi a parohiei, el este caterisit de Consistoriul eparhial de la Timişoara şi
reabilitat după 1990. El va intra la Paris în contact cu reprezentanţii parohiei române de pe
strada Jean de Beauvais, în special cu preotul Vasile Boldeanu. Cel din urmă îl va delega ca şi
preot misionar al Episcopiei de aici, fiind însărcinat cu păstorirea sau întemeierea unor parohii
din Germania (Mannheim) sau Elveţia.
Preoţii Constantin Stoica şi Vasile Urda erau hirotoniţi în ţară şi cu probleme
disciplinare grave, ambii fiind caterisiţi. Preotul Stoica a fost paroh la Parohia „Pitar Moş” din
Bucureşti, până în anul 1992. Cu ocazia turneului coralei Te Deum Laudamus în Franţa,
acesta şi-a părăsit familia, soţia şi cei doi copii, rămânând aici. Datorit acestor fapte şi datorită
tulburărilor provocate în sânul comunităţii ortodoxe din Paris, Consistoriul Eparhial al
Arhiepiscopiei Bucureştilor l-a depus pe preotul Stoica 74, pe baza art.4 din Regulamentul de
procedură bisericească, adică, „Depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a
săvârşi vreo lucrare sacră, fără pierderea calităţii de preot, cu putinţa de a fi întrebuinţat în
administraţia bisericească”75
După cum am arătat, după 1990 biserica rămâne sub dependenţa Bisericii Ruse din
Afara Frontierelor, ce a reînnoit această acoperire canonică prin scrisoarea episcopului
Barnabé din 2 februarie 2002, care i-a numit pe preoţii Vasile Urda şi Constantin Stoica

72
Radu Portocală, Biserica Ortodoxă Română din Paris către Bucureşti, via Constantinopol, în „Lupta”, nr. 268,
22 iunie 1996, p. 6-7
73
Informaţii primite de la preotul Constantin Târziu
74
Decizia Consistoriul Eparhial Nr.1/2001
75
Adresa Arhiepiscopiei Bucureştilor Nr. 3895/2001, către Consiliul Parohial al Parohiei din Paris, semnată de
episcopul vicar Sebastian Ilfoveanul
liturghisitori, iar pe preotul Urda chiar interimar episcopal. Cu toate acestea, la puţin timp la
biserică au loc conflicte soldate acum cu bătăi în cadrul Sfintei Liturghii, scene care încă mai
sunt vii în memoria unora dintre cei care le-au trăit. Cei doi preoţi (Stoica şi Urda) au fost
evacuaţi din biserică după cele întâmplate, singurul slujitor rămânând preotul Constantin
Târziu.76
În toamna anului 2002, la cererea Consiliului Parohial şi a conducerii Asociaţiei
Culturale în baza căreia fiinţează biserica şi Episcopia, acestea intră sub jurisdicţia canonică a
arhiepiscopului Nathaniel Popp cu sediul la Vatra, SUA. Desigur că această jurisdicţie nu a
fost chiar canonică, având în vedere că Episcopia din SUA nu are jurisdicţie canonică decât
asupra continentului american. Cu toate că episcopul pomenit la slujbe era IPS Nathaniel, la
Paris se slujea pe un antimis al mitropolitului Visarion Puiu, care nici nu a fost dat parohiei
franceze, ci parohiei de la Montreal (Canada). În vremea slujirii sale la Paris, mitropolitul
Visarion slujea pe un antimis al patriarhului Nicodim Munteanu. Antimisul respectiv era
„contrasemnat” de arhiepiscopul Nathaniel. La biserica din rue Jean de Beauvais a avut loc şi
întâlnirea dintre toţi episcopii români din diaspora, iar la serbarea a 125 de ani de la sfinţirea
bisericii, in toamna lui 2007 preotul Constantin Târziu este hirotesit întru iconom-stavrofor de
către IPS Iosif şi nu de către IPS Nathaniel.
Le coup de force de Bucarest sur l'eglise roumain de Paris. Acesta este titlul unui articol din
10-11 iunie 1972, publicat în ziarul francez "L'Aurore", care apare la Paris.77 După ce
episcopul Teofil Ionescu, care canonic era supus Bisericii ruse din afara frontierelor, făcuse
mai multe greşeli, s-a întâlnit cu patriarhul Justinian şi a trimis o scrisoare enoriaşilor pe 23
aprilie 1972, anunţându-i că "după ani de rătăcire, a revenit în sânul Bisericii Mame" 78adică
se supunea regimului comunist, ceea ce însemna, pentru comunitatea pariziană, un act de
trădare. Răspunsul enoriaşilor a fost prompt "că nici ei nu mai au nicio legătură cu el", iar
mitropolitul Filaret de care aparţinuse canonic, l-a exclus din sânul Bisericii.79
Mai mult, episcopul Teofil Ionescu a participat alături de IPS Nicolae Corneanu al
Banatului şi de episcopul vicar patriarhal de atunci Antonie Plămădeală (foto), la hirotonia
întru arhiereu a preotului caterisit al Bisericii Catolice, Gilles (Germain) Hardy 80 şi a încercat
76
Informaţii primite de la Pr.Constantin Târziu
77
L’Aurore, 10-11 iunie 1972, Paris, p.5
78
Din viaţa comunităţilor ortodoxe române de peste hotare, în Biserica Ortodoxă Română, anul XC (1972),
nr.7-8, Bucureşti, p. 747
79
Jean Miloae, op.cit., p.46
80
Acesta a fost tuns în monahism la 29 aprilie 1972 la Mănăstirea Antim din Bucureşti, primind numele de
Germain. Tunderea în monahism a fost ofiată de către episcopul Antim Târgovişteanul, vicar patriarhal şi
secretar al Sf.Sinod. La ceremonie au luat parte şi Pr.Philippe Laroche şi prof.Maxime Kovalevsky, precum şi
episcopul Antonie Plămădeală, responsabilul cu relaţiile externe al Patriarhiei Române. conf. Biserica Ortodoxă
Română, anul XC (1972), nr.7-8, Bucureşti, p. 686-687
să-l introducă cu forţa în biserica ortodoxă din strada Jean de Beauvais, pentru a-l înlocui pe
preotul Vasile Boldeanu. În această acţiune, a fost influenţat de preotul Constantin Virgil
Gheorghiu, care declarase: "Cred că reîntoarcerea mea la o biserică, care, chiar dacă este
roşie, rămâne română, poate ajuta poporul meu".81 Monica Lovinescu, după colaborarea cu
el, îl consideră că devenise cel mai important agent "taupe" (ascuns...) al Securităţii, sub
numele de cod "Ovidiu".82 Pentru caracterul lui, exilaţii din biserica de la Paris îi strigaseră în
timpul slujbei că "nu e vrednic să fie sfinţit ca preot".83 Noul hirotonit pentru parohiile
ortodoxe de limba franceză, episcopul Germain, a fost depus din treaptă de către Sinodul de la
Bucureşti în anul 199384, dar a continuat să slujească, acum conducând Biserica Catolică
Ortodoxă a Franţei, L’Eglise Catholique Orthodoxe de France- ECOF. Slujitorii aflaţi în
subordinea sa săvârşesc în cursul anului liturgic Liturghia Sf.Germain.
Dar să facem o scurtă incursiune în istoria acestei organizaţii bisericeşti. Întemeietorii
ei urmăreau să formeze un rit liturgic roman, care să nu aibă nici un fel de influenţă
„anglicană”, aluzia fiind făcută la influenţele celtice pe care unii le vedeau în cadrul ritului
ortodox occidental. Se dorea realizarea unui astfel de ritual liturgic, care să reprezinte
continuarea a ceea ce a existat înainte de schismă. O carte pe această temă a apărut în 1875 în
Rusia şi tot atunci a fost săvârşită o liturghie pe aceste baze la Academia Teologică din St.
Petersburg. Cu toate acestea, Franţa va fi ţara în care această idee va prinde rădăcini şi se va
dezvolta cu preponderenţă, aici luând naştere l’Eglise catholique orthodoxe de France
(ECOF).85 Această organizaţie eclezială a luat naştere prin unirea a două elemente: pe de o
parte credincioşi catolici francezi, care căutau altceva decât au putut găsi în Biserica Catolică,
iar pe de altă parte imigranţi ruşi, care doreau să organizeze sau să ajute la renaşterea tradiţiei
ortodoxe în Occident. Ca şi sursă de documentare şi de sprijin pentru reprezentanţii acestei
grupări, este folosită lucrarea lui Maxime Kovalevski, Orthodoxie et Occident. Renaissance
d’une Eglise locale. L’Eglise orthodoxe de France, Paris, Carbonnel, 1990. Ca şi întemeietor

81
Idem, p.47
82
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc.1945-1989, Ed.Compania, Bucureşti, 2003, p.95.
Pentru maimulte detalii legate de personalitatea lui Virgil Gheorghiu, p.336-345
Revista BIRE- Buletin de Informaţii pentru Români în Exil, a descris momentul hirotonirii lui Virgil Gheorghiu
astfel: Solemnitatea a avut loc ca la un spectacol, în ziua de 23 mai, în faţa unei biserici arhipline de curioşi
venind să vadă pe „vedeta” de care ziarele au vorbit atât. Şi într-adevăr a fost un spectacol în toată regula. Au
fost lansate în acest scop invitaţii. Fotografii şi cineaştii au năvălit în biserică, la altar. Tragicul se împletea cu
comicul pentru a se transforma în batjocura celor sfinte. Inevitabilul s-a întâmplat când Teofil Ionescu a
pronunţat ritualele cuvinte”Eşti(Este n.n.) vrednic?”, din biserică s-au ridicat voci strigând: „Nu este vrednic”,
e un impostor. Poliţia care se găsea la faţa locului a intervenit scoţând afară pe protestatari. Apud. Florin
Manolescu, op.cit., p.338 Cu această ocazie, mai mulţi membrii ai Consiliului Parohial au demisionat.
83
Mărturie descoperită într-un manuscris din Arhiva Parohiei din Paris
84
J.P.Besse, op.cit., p.125
85
Informaţii preluate după http://orthodoxie.free.fr/
al acestui „curent” este considerat preotul catolic Irenée (Louis Charles) Winnaert (1880-
1937), care a părăsit Biserica Romei, după care a deservit diverse comunităţi mici de pe
teritoriul francez, apoi a creat o mica Biserica catolica independenta, dar care nu a fost
acceptată sau recunoscută de alte comunităţi sau Bisericii, fiind condamnată astfel la izolare.
A doua etapă în evoluţia istorică a ECOF este cea reprezentată de către Frăţia
Sfântului Fotie, fondată în 1925 de către 8 tineri emigranţi ruşi, care doreau astfel să arate
universalitatea Bisericii Ortodoxe şi faptul că fiecare popor, fiecare naţiune poate să aibă
organizată o Biserică Ortodoxă autocefală, organizată pe baze canonice, menţinând tradiţia
locală, ritul şi limba liturgică. Cu acest gând, frăţia a format o „comisie pentru Franţa” care să
examineze riturile liturgice occidentale, sub diversele lor forme. Rămâne pentru noi o
necunoscută cum a fost hirotonit preotul catolic mai sus amintit în treapta arhieriei, dar este
clar că în 1927 el intră în legătură cu Frăţia Sf.Fotie. 86 După acest moment episcopul Winnaert
întreţine relaţii şi cu alţi ierarhi ortodocşi, cu care comunitatea deja avea stabilite relaţii, iar la
16 iunie 1936 comunitatea este recunoscută de către mitropolitul Serghie al Moscovei, care
aprobă şi ca Frăţia să păstreze ritul occidental, care este numit şi este considerat a fi un rit
liturgic asemănător cu cel al Bisericii Romei, dar desigur cu modificările aduse în sânul
comunităţii. În articolul 4 al decretului de recunoaştere se menţionează că toate textele care
contravin învăţăturii ortodoxe trebuie să fie eliminate, iar în articolul 9 al aceluiaşi decret
menţionează cum că toate parohiile care vor fi subordonate acestei noi organizaţii ecleziale
recunoscute de Moscova, vor face parte din „Biserica Ortodoxă a Occidentului”. Clericii
urmează să poarte veşminte liturgice caracteristice Occidentului, iar atunci când participă la
servicii religioase cu clerici ortodocşi, să poarte veşmintele liturgice proprii acestei Biserici.
În aceste condiţii, în 1937 noua organizaţie e primită în cadrul Bisericii Ruse şi recunoscută şi
ea ca Biserică.87 La scurt timp episcopul Winnaert a decedat, nu înainte de a cere hirotonia
întru arhiereu a unuia dintre membrii Frăţiei Sf. Fotie, anume a lui Eugraf Kovalevski (1905-
1970), pentru a se asigura astfel supravieţuirea Bisericii Ortodoxe a Occidentului. Acesta a
fost hirotonit în treapta arhieriei, sub numele de Jean de Saint Denis. 88 El a dorit realizarea
unor studii liturgice şi istorice pe baza cărora să se creeze un rit occidental cu rădăcini de
dinainte de schismă. În consecinţă, în 1945 a fost celebrată pentru prima dată, la Paris,
„liturghia vechiului rit al galilor”.

86
Vincent Bourne, La Queste de Verite d’Irenee Winnaert, Geneve, Labo ret Fides, 1966, p.34
87
Vincent Bourne, La divine Contradiction. L’avenir catholique orthodoxe de France, Paris, Librairie des
Cinque Continents, 1975, cap. 7
88
Acest lucru va surveni însă târziu după moartea lui Winnaert, de abia în 1964. Hirotonia este săvârşită de către
episcopul Jean de San Francisco.
 Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea s-a confruntat cu
o ruptură. Preotul Lucienne Chambault (1899-1965), devenit mai târziu călugărul Denis, care
fusese paroh al bisericii unde slujise episcopul Winnaert înainte de hirotonia sa întru arhiereu,
a intrat în conflict cu Eugraf Kovalevski. Această ruptură s-a bazat în primul rând pe reticenţa
lui Chambault de accepta revizuirea ritului liturgic folosit până atunci. Astfel, a creat la Paris
o comunitate ortodoxă de inspiraţie benedictină. Trebuie spus că întemeietorul comunităţii era
recunoscut ca fiind o persoană cu un comportament dur şi un foarte cunoscut exorcist
(instituţia s-a menţinut până astăzi în Biserica Romei). Cert este că această comunitate nu a
avut decât o existenţă foarte scurtă, până la moartea întemeietorului ei.89
„Biserica Ortodoxă a Occidentului” s-a rupt în 1953 de Patriarhia Moscovei, intrând
pentru un timp sub autoritatea Exarhatului Rus din Franţa, care la rândul său se găsea sub
ascultarea canonică a Patriarhiei Ecumenice. În anul 1959 intră în cadrul Bisericii Ruse din
afara graniţelor, de care se va rupe în 1966 urmând o perioadă de aşa zisă „independenţă”. 90
Această perioadă sa încheiat în 1972, când ECOF este primită în sânul Patriarhiei Române,
care a delegat trei ierarhi, membrii ai Sfântului Sinod de la Bucureşti (mitropolitul Nicolae
Corneanu, arhiepiscopul Teofil Ionescu şi episcopul Antonie Plămădeală), pentru hirotonia
unui episcop, în persoana preotului catolic caterisit Gilles Bertrand-Hardy, care a primit
numele de Germain de Saint Denis.91 ECOF a rămas în cadrul BOR până în 1993, când
episcopul Germain este caterisit de Sinodul de la Bucureşti. Cu toate acestea, episcopul
Germain îşi continuă activitatea până în zilele noastre, ECOF având chiar o şcoală teologică
pe teritoriul Franţei. Pe lângă cele menţionate cu referire la ECOF, trebuie să spunem că şi
actualul episcop vicar al Mitropoliei de la Paris, PS Marc Nemţeanul, este un fost membru al
acestei organizaţii, mulţi dintre preoţii de limbă franceză din Franţa şi care sunt sub jurisdicţia
canonică a Mitropoliei pentru Europa Ocidentală şi Meridională provenind tot din această
ECOF.

89
Arhim. Barnabas, Strange Pilgrimage, Welshpool, Stylite Publishing, 1985, p.45-47
90
În această perioadă, şi anume în aprilie 1967, episcopul Jean de Saint Denis a făcut o vizită la Bucureşti,fiind
primit de patriarhul Justinian, pe pagina de internet a ECOF fiind postată chiar o fotografie cu cei doi ierarhi în
scaunele arhiereşti din Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
91
Primirea Bisericii Catolice-Ortodoxe a Franei sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române, în Biserica
Ortodoxă Română, anul XC (1972), nr.7-8, Bucureşti, p. 686-687