Referat cerc preotesc

Iustinian “Patriarhul rosu” sau Patriarh providential?

Parohia Visina Noua

Protoieria Corabia
Pr. Tapurin Iordache Marius Nelu

7.09.2017
Patriarhul Iustinian Marina s-a născut la data de 22 februarie 1901, în satul Suieşti, fosta
comună Cermegeşti, judeţul Vâlcea, în familia unor agricultori, primind la botez numele Ioan.
Mama sa voia să se facă preot şi, dată fiind înclinarea lui nativă spre învăţătură, în anul 1915 a
intrat la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923,
obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului desfăşurat la Şcoala Normală
din acest oraş.
Functionează pentru început ca învăţător la şcoala primară din satul Olteanca si comuna
(azi oraş) Băbeni judeţul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel
Popescu, din comuna Braloştiţa, judeţul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în
Băbeni.
În urma obţinerii titlului de licenţiat în teologie în anul 1929 la Facultatea de
Teologie din Bucureşti si a unei bune desfasurari a activitatii pastorale, Preotul Ioan Marina este
chemat de catre PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, lângă sine fiind numit, la 1
noiembrie 1932, în funcţia de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu
Vâlcea.
La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în vârstă de
27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătoreşte, crescându-şi singur cei doi copii ai săi, Silvia şi
Ovidiu.
La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie
1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel
de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul
ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de "Vasluianul".
În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea
Cetăţuia din Iaşi, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în arhimandrit.
Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană
din Iaşi şi a fost săvârşită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu
episcopul Antim Nica de Cetatea Albă şi cu arhierul Valeriu Moglan Botoşăneanul.
Dupa retragerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă şi bolnav, în
ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedinţia mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa
patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătăţii la Mănăstirea Neamţ, Colegiul
Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei pe arhiereul
Justinian Marina. A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din
Iaşi, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârşita de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în
prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a
numeroşi clerici şi credincioşi.
În cei trei ani cât a păstorit la Iaşi ca arhiereu-vicar şi apoi mitropolit al Moldovei, PS
Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de
secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună
administrare şi control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ şi cultural - le-a stabilit
programe clare de lucru şi cu termene precise.
 A restaurat Catedrala şi reşedinţa mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care
fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, În acelaşi timp, a completat cu călugări tineri şi
destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe părintele
arhimandrit Teoctist Arăpaşu.
Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei, adăugându-se
mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviinţat efectuarea primei procesiuni cu racla
cu moaştele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de
secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Neamţ, Baia şi Botoşani. Ofrandele
adunate cu acest prilej au fost împărţite după chibzuinţa PS Justinian la orfani, văduve şi invalizi,
la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor
bătrâni şi neputincioşi.
La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în
vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al
Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure cereau ca
în funtea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă şi pătrunzătoare, un spirit
organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea să apere Biserica de încercările
regimului comunist de a o desfiinţa.

Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales
arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul
Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin
lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi
al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor
însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul
Sinod şi de supunere faţă de legile ţării" (din Gramata Sinodală de instalare).
La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului şi la cea de
instalare din biserica "Sf. Spiridon Nou" din Bucureşti, Patriarhul Justinian atunci in varsta de 47
de ani, şi-a prezentat programul de activitate ca patriarh: pregatirea clerului în duhul Ortodoxiei
si cerintelor vremii, pentru reintoarcerea la adevaratul apostolat; restaurarea monahismului
romanesc; reorganizarea invatamantului teologic; perfectio-narea mijloacelor si metodelor de
lucrarea pastoral-misionara a clerului; reintregirea bisericeasca si revenirea fratilor greco-catolici
din Transilvania la matca ortodoxa; reinnodarea legaturilor fratesti cu toate bisericile ortodoxe;
promovarea relatiilor ecumenice cu bisericile crestine, tratand cu respect popoarele necrestine, si
altele. Imediat dupa numire a fost numit "Patriarhul Rosu", dar a reusit destul de repede sa
demonteze aceasta preconceptie, pentru ca in activitatea sa patriarhiceasca a fost "calauzit de
ganduri precise". La 19-20 octombrie 1948, Sf. Sinod a votat "Statutul pentru organizarea si
functionarea Bisericii Ortodoxe Romane", Patriarhia avand acum numai 5 mitropolii, cu 13
eparhii sufragane, la care se adauga doua eparhii romanesti in "diaspora". Antonie Plamadeala,
Mitropolit al Ardealului, spunea ca: "Inainte de orice, Justinian Marina a fost arhitectul
reorientarii depline, precise si sigure a preotimii noastre si a Bisericii, sub toate aspectele, in anii
in care s-a dovedit imperios necesara si vitala aceasta reorientare."

În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de

evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină şi
l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii:

 A creat aşezăminte de asistenţă socială pentru preoţi şi călugări bătrâni (Dealu), pentru
călugăriţe şi preotese bătâne (Viforâta).

 În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea învăţământului teologic orthodox

 A întreţinut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori şi cu alte Biserici creştine.

 Din anul 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul Mondial al Bisericilor şi
a participat la toate acţiunile desfăşurate în cadrul mişcării ecumenice actuale: Consiliul
Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene etc.

 S-au iniţiat relaţii cu Bisericile vechi orientale

 S-au iniţiat şi întreţinut relaţii cu o serie de Biserici romano-catolice naţionale

 În 1950 Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări şi
credincioşi români în rândul sfinţilor şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte
se găsesc în ţara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în 1955.

 S-a ingrijit de romanii ortodicsi din diaspora

Imediat dupa numire a fost numit "Patriarhul Rosu", dar a reusit destul de repede sa
demonteze aceasta preconceptie, pentru că în activitatea sa patriarhiceasca a fost "calauzit de
ganduri precise".
Într-o ţară ca România cu un regim comunist instalat de ruşi prin violenţă, minciună şi
înşelătorie, partidul căuta să distrugă Biserica pe două căi, alese cu iscusinţă la sugestia
Kremlinului, fie în mod direct, prin declanşarea unei prigoane de mare anvergură, prin
exterminarea sau înlăturarea ierarhilor refractari regimului comunist, fie în mod indirect, prin
fabricarea unor ierarhii progresiste, capabile să trădeze interesele bisericeşti şi gata oricând să
slugărnicească regimul celor fără Dumnezeu?. Evident, aveau să fie folosite ambele căi: prima
mai mascată, a doua vizibilă.
Însuşi Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a
protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în
monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani femeile,
şi în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri cca 5.000 de monahi şi monahii. Aşadar, patriarhul
Justinian a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv pentru care a fost
trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni.

Iată ce găsim consemnat despre opoziţia patriarhului Justinian faţă de măsurile antibisericeşti
şi antimonahale ale regimului comunist, anterioare emiterii decretului 410, în chiar un raport al
Securităţii din 28 mai 1959: “în ultima vreme, patriarhul Justinian Marina se manifestă tot mai
alarmant în legătură cu unele evenimente ce au loc în cadrul Bisericii Ortodoxe. ... Concludentă
este şi poziţia sa faţă de excluderea din mânăstire a mai multor categorii de călugări. Într-o
discuţie cu mai mulţi clerici, patriarhul a afirmat deschis că el nu va aplica dispoziţiile
Departamentului Cultelor cu privire la această problemă, pentru că acestea nu ar fi în
conformitate cu hotărârea Sinodului. El susţine că, în Sinod, s-a hotărât să fie scoşi numai acei
călugări care nu corespund din punct de vedere al disciplinei interioare a fiecărei mânăstiri, iar
scoaterea acestora să fie hotărâtă de stareţ şi exarhii respectivi. Justinian Marina a convocat pe
toţi stareţii din eparhia Bucureştilor cu care a întocmit lista de călugări ce trebuie scoşi din
mânăstiri, analizând situaţia lor conform aceluiaşi criteriu, neluând în consideraţie listele date de
Departamentul Cultelor. Din toate informaţiile obţinute de organele noastre rezultă, în momentul
de faţă, cu claritate, că intenţia patriarhului este aceea de a arunca toată răspunderea măsurilor
luate în privinţa mănăstirilor asupra autorităţilor de stat şi asupra lui Justin Moisescu, în timp ce
acreditează, în mod sistematic, în rândul clerului, zvonul că el este împotriva acestor măsuri şi că
luptă pentru înlăturarea lor. Patriarhul Justinian, potrivit aceluiaşi raport, a arătat că scoaterea
călugărilor din viaţa monahală este o măsură ilegală luată de organele Securităţii, că, pentru
ilegalităţi similare, în trecut, funcţionari ai Securităţii au intrat în puşcărie şi nu vrea ca, în viitor,
când se va pune capăt acestei ilegalităţi, împreună cu funcţionarii de la Securitate să intre în
puşcărie şi episcopii sau mitropoliţii care ar contribui la luarea acestei măsuri ilegale.

Datorită protestului său, patriarhul Justinian nu numai că a fost suspendat temporar din tron
şi a gustat din potirul amar al surghiunului la Schitul Dragoslavele, timp de şase luni, dar s-a
încercat chiar asasinarea sa acolo prin otrăvire. Căci, din cele ce i-au fost mărturisite de către
părintele Arsenie Papacioc - de data aceasta -, părintele Nicolae Grebenea dezvăluia, în 1992, că
patriarhul Justinian a fost şi otrăvit. Preotul Grebenea revela: “monahul Arsenie Papacioc, care
împreună cu arhimandritul Cleopa spovedeau pe patriarhul Justinian Marina, mi-a spus că acesta
le-a arătat picioarele, pe care erau urmele unei otrăviri”.

Cert este că patriarhul Justinian se afla în colimatorul Securităţii şi înainte de opoziţia sa faţă
de decretul 410 din 1959, după cum o ilustrează cele scrise de însuşi ministrul de Interne,
Alexandru Drăghici, într-un raport din octombrie 1958. În respectivul raport, Alexandru Drăghici
scrie că patriarhul Justinian de la preluarea conducerii Bisericii Ortodoxe, a acţionat sistematic
pentru înlăturarea elementelor progresiste şi pentru promovarea elementelor celor mai
reacţionare, în special a legionarilor, în rândurile clerului.

De patriarhul Justinian a vrut să scape şi succesorul lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu încercând

de mai multe ori să-l elimine, printr-un accident ori sinucidere, pentru a instala un om de-al lui ca
Patriarh, după cum scrie dl. prof. dr. Paul Teodorescu. În fond, şi mărunţii dictatori din cetatea
lui Bucur, Pauker, Dej şi Ceauşescu acţionau aplicând învăţătura idolului lor, Lenin, care scria:
Legea partidului (comunist) e fără-de-legea.
 În anii 1944-1981, adică, în timpul dictaturii comuniste a Anei Pauker, a lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu - născute toate din totalitarismul de tip sovietic
bolşevic şi stalinist - numărul real al ierarhilor Bisericii Ortodoxe îndepărtaţi din scaunele lor,
prigoniţi în diverse feluri de braţul lung al Partidului Comunist, Securitatea, trimişi - aproape toţi
- în surghiun la mănăstiri şi schituri, unde cei mai mulţi au şi murit, iar câţiva au fost şi otrăviţi,
şi doi şi întemniţaţi, se ridică la douăzeci şi opt. Iată cum se şi explică de ce Biserica Ortodoxă
Română rămăsese să aibă puţini ierarhi. Bunăoară, în 1976, Biserica Ortodoxă Română avea
numai 12 ierarhi titulari şi câţiva ierarhi vicari.

Dacă la cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, trecem şi pe mitropolitul

Visarion Puiu şi pe episcopul Vasile Leu, rezultă că numărul celor care au suferit prigoana
comunistă se ridică la 30. Adică 30 de ierarhi ortodocşi români au fost victimele dictaturii
comuniste din România. La care, fireşte, se cuvin adăugaţi şi cei doi ierarhi români ortodocşi de
stil vechi, ceea ce dă numărul total de 32. Oricum, indiferent de numărul lor, cert este că toţi
aceşti ierarhi prigoniţi de comunişti, unii chiar ucişi prin otrăvire, şi alţii trimişi cu domiciliul
forţat în mănăstiri şi schituri - cei mai mulţi dintre ei - reprezentau elita ierarhiei Bisericii
Ortodoxe Române, care nu a voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu; ei
reprezintă obrazul curat al Bisericii Ortodoxe Române în lupta acesteia împotriva ideologiei
inumane comuniste. Iată de ce se cuvine ca suflarea românească ortodoxă să nu-i uite

La 19 martie 1968, Marina ii adresa lui Ceausescu o rugaminte plina de curaj: "Va rugam sa
binevoiti a acorda norodului dreptcredincios din tara noastra putinta de a sarbatori, dupa datina,
Craciunul, Pastele si Sfanta Maria Mare, trei sarbatori mari ale intregii crestinatati, asa cum fac
crestinii de pretutindeni, chiar cei din tarile socialiste."

Cu prilejul sarbatoririi a 75 de ani de la nasterea sa, Justinian spunea: "Doua idei majore m-
au calauzit in tot ceea ce s-a realizat in cei 28 de ani de patriarhat. Prima idee a fost si este
unitatea Bisericii, asa cum a dorit-o si a cerut-o Mantuitorul Insusi. (...) A doua idee mare a fost
preocuparea mea ca Biserica Ortodoxă Romana să fie o Biserică vie, activă."

De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, şi până la moartea sa din 26 martie

1977, în faţa adversităţilor la care a fost supusă Biserica, Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil
diplomat şi a căutat să ţină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului.
El a menţinut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi
călugării eliberaţi din puşcării şi a restaurat multe biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile,
ameninţările şi chiar domiciliul forţat la care, pentru o vreme, a fost supus. Patriarhul Justinian a
servit Biserica înainte de toate, şi a ales chiar calea recluziunii monastice decât să-şi trădeze
credinţa şi turma cuvântătoare, încredinţată spre păstorire, refuzând să devină o unealtă docilă în
mâna comuniştilor.

A inchis ochii pentru totdeauna in seara zilei de 26 martie 1977, la varsta de 76 de ani, dupa
o grea suferinta si o lunga perioada de spitalizare. A fost depus in mormantul pe care si l-a
pregatit in zidul interior al Manastirii Radu Voda din Bucuresti. Pe crucea incastrata in zid stă
scris: "M-am luptat lupta cea buna. Credinta am pazit. Am ajuns la capatul drumului vietii. De
acum incolo ma asteapta rasplata dreptatii, pe care mi-o va da Domnul, Judecatorul Cel drept in
ziua aceea".

Ramane in Istoria Bisericii romanesti prin lucrarea sa "Apostolat social", prin care a stiut sa
dea o noua orientare activitatii Bisericii in conditiile noi de viata instalate de regimul communist,
precum si prin toate celelalte infaptuiri. Multi dintre colaboratorii patriarhului erau mari
ganditori si educatori crestini, precum Dumitru Staniloae, Ioan G. Coman, Vladimir Prelipceanu
si altii. La 15 septembrie 1976, Consiliul profesoral al Institutului teologic din Bucuresti i-a
acordat titlul academic de "Doctor honoris causa".

Unii scriitori, istorici si analisti socio-politici au criticat unele afirmatii facute de Patriarhul
Iustinian. Este usor sa arunci cu noroi cand traiesti intr-o societate plina de confort, insa nu
trebuie sa uitam ca vremurile celui de al III-lea patriarhat romanesc au fost crunte pentru Bisercă
si slujitorii ei.

Patriarhul academician Chiril al Bulgariei il numea: “Un reprezentant de seama al constiintei

ecumenice ortodoxe”, “unul din cei mai mari conducatori ai vietii religioase internationale”,
apreciind indeosebi “limpezimea privirii sale duhovnicesti in aprecierea realitatii istorice
contemporane”. Patriarhul Constantinopolului, Atenagora, marturisea ca vizitand Biserica
Orodoxa Romana “a gasit peste tot intiparita fizionomia puternica a Patriarhului Iustinian”.

De asemenea, subliniind providentialitatea Patriarhului Iustinian, Patriarhul Teoctist afirma

despre acesta ca: “a gasit solutii tuturor problemelor Bisericii noastre, care trebuia sa-si
indeplinasca misiunea sa, in vremuri de cumplita prigoana comunista atee”.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.