CAPITOLUL IV

COMUNICAREA ÎN RELAŢIILE PUBLICE

Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiţia relaţiilor publice
- Va şti să identifice elementele fundamentale din relaţiilor publice.
- Va cunoaşte elemente de ordin etic şi juridic în domeniul relaţiilor publice.

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Relaţiile publice - Prezentare generală

1.1. Evoluţia istorică

Numeroasele studii consacrate relaţiilor publice descriu istoria acestora ca având rădăcini
până în cele mai vechi epoci istorice, părând a fi tot atât de vechi pe cât este comunicarea umană.
Astfel, unele tehnici de comunicare, care, astăzi se integrează în activităţile de relaţii publice, au
fost utilizate în diferite momente ale istoriei de diferite grupuri şi personalităţi. Cel mai des
exemplu invocat de autorii de studii consacrate acestui domeniu prezintă ca cel mai vechi
precursor existenţa unui "buletin" descoperit în Irak din 1800 î.H., în care agricultorii erau
sfătuiţi cum să semene câmpurile, cum să le irige şi să strângă recolta. Alte izvoare antice: texte
descoperite în Egipt sau Persia având ca scop glorificarea şi promovarea imaginii conducătorilor
din vremea respectivă; rapoartele trimise la Roma de Iulius Caesar la trecerea Rubiconului,
referitoare la realizările sale ca guvernator al Galiei, urmăreau promovarea imaginii personale;
desfăşurarea campaniilor electorale (pentru demnităţile de senator sau consuli) din Roma Antică,
utilizarea diferitelor tehnici de comunicare la întâlnirile publice, promovarea imaginii sau
manipularea zvonurilor; succesul apostolilor în răspândirea creştinismului a fost una din marile
realizări de tip relaţii publice care s-a datorat folosirii unor tehnici de comunicare publică
(discursuri, scrisori, evenimente pregătite) pentru a câştiga aderenţi.
Dezvoltarea tehnicilor de comunicare şi influenţare a marcat odată cu apariţia tiparului
începutul erei comunicării de masă. Alte momente importante din istoria universală, precum
abolirea cenzurii în Anglia ori revoluţiile franceze, americane, româneşti, au evidenţiat existenţa
activităţilor de tipul relaţiilor publice, care au avut un rol important în modelarea opiniei publice
şi în facilitarea declanşării evenimentelor respective.
Apariţia primelor instituţii de relaţii publice se consideră după 1830, odată cu agenţii de
presă. Caracteristic pentru activitatea agenţiilor de presă este faptul că atunci, comunicarea se
realiza într-un singur sens, de la agent către public, fără să ţină seama de interesele acestuia iar
scopul era să controleze publicul. Deci, această primă activitate legată de relaţii publice este
clăar agenţia de presă. O a doua activitate este practicarea reclamei prin exploatarea unor
pulsiuni general umane. Funcţia de promovare exercitată de primele agenţii şi primii agenţi de
publicitate era destinată să exercite o acţiune conştientă de stimulare a emoţiilor publicului.
Industrializarea şi urbanizarea au reprezentat mediul cel mai propice pentru dezvoltarea relaţiilor
publice în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi începutul sec. XX. Un alt factor crucial a fost
dezvoltarea fără precedent a presei scrise şi apariţia mijloacelor de comunicare în masă. Se
impune a se preciza faptul că din punct de vedere istoric, până la apariţia mijloacelor de
comunicare în masă, relaţiile publice preluau în sens specializat o serie de activităţi de informare
şi de transmitere a informaţiilor. Din păcate, unii autori de lucrări în acest domeniu fac confuzii,
asociind tehnicile de relaţii publice şi procesele comunicării umane - schimbul de informaţii.
Prima oară termenul de relaţii publice a fost utilizat într-una din publicaţiile companiei de
căi ferate din S.U.A. Reprezentativ pentru această evoluţie impusă de dezvoltarea publicului
vizat este faptul că primul birou de relaţii publice care apărut în 1897 a fost denumit birou de
publicitate I.L. Lee. În perioada când a lucrat pentru compania de căi ferate, Lee a surprins presa
şi corporaţia, oferind ziariştilor toate informaţiile despre un grav accident feroviar; pentru prima
dată deşi era vorba despre un eveniment neplăcut, compania a beneficiat de o prezentare pozitivă
în presa vremii. Astfel, I.L. Lee a pus bazele comunicării moderne cu presa şi publicul,
comunicare bazată nu pe minţirea reporterilor, ci pe furnizarea informaţiilor necesare pentru
scrierea articolelor. În felul acesta, ambele versiuni, a presei şi a organizaţiei, puteau fi publicate
astfel încât publicul să aibă o imagine corectă şi să poată trage singur concluzia cea mai bună.
Ideile lui I.L. Lee au fost preluate ulterior, de numeroase firme ce şi-au creat
departamente proprii de relaţii publice. Se elabora modelul informării publicului, bazat pe
informaţii corecte, dar rămânea unidirecţional (de la organizaţii către public).
După primul război mondial se afirmă o nouă generaţie de practicieni ai relaţiilor publice
dominată de personalitatea lui Eduard L. Barnays, care s-a impus ca primul teoretician şi
profesor de relaţii publice. În anul 1923 a publicat prima lucrare consacrată relaţiilor publice, sub
titlul "Cristalizarea opiniei publice", prin care a schimbat definiţia relaţiilor publice din "să
informăm publicul" în "să înţelegem publicul"; s-au creat astfel premisele unei comunicări
unilaterale în care activitatea de relaţii publice se dezvoltă după şi pe baza cercetării publicului.
În aceeaşi perioadă, relaţiile publice din Statele Unite au fost dominate de Rex Harlow
care a aplicat teoriile din sociologie în domeniul relaţiilor publice, a pus bazele Consiliului
american de relaţii publice şi al Revistei de relaţii publice.
După al doilea război mondial sub impactul marilor schimbări din viaţa economică,
socială şi politică relaţiile publice îşi conturează o poziţie bine definită, îşi diversifică domeniile
de acţiune, tehnicile de lucru, modalităţile de organizare şi structurile de formare.
La ora actuală relaţiile publice sunt prezente în toate activităţile importante, în aproape
toate instituţiile, în pregătirea şi desfăşurarea marilor manifestări sportive şi culturale, în
situaţiile de criză şi în cele de normalitate etc.
Practica modernă a relaţiilor publice se bazează pe programe prin care se transmit mesaje
către public în vederea promovării imaginii organizaţiei, a câştigării încrederii şi a schimbării
atitudinii şi comportamentului publicului. Pentru realizarea acestora se utilizează tehnici de lucru
preluate din activităţi învecinate precum marchetingul şi reclama, iar specialiştii din acest
domeniu fac apel şi la teoriile din sfera lingvisticii şi retoricii şi aplică tehnici de comunicare
bazate pe cercetările din aceste discipline.
Evoluţia actuală a relaţiilor publice a condus la creşterea rolului specialiştilor din acest
domeniu precum: managementul problemelor afacerilor publice, relaţiile cu comunitatea, lobby-
ul, relaţiile cu publicul implicat, comunicarea cu angajaţii instituţiei etc.
Practicienii din relaţiile publice joacă un rol dublu: pe de o parte sunt consilieri ai
conducerii instituţiei, iar pe de altă parte sunt specialişti în comunicare, având misiunea de a
prezenta publicului politica organizaţiei.

1.2. Tipologia definiţiilor

Adeseori relaţiile publice sunt definite prin utilizarea acelor tactici şi tehnici care sunt
cele mai vizibile, cum ar fi posibilitatea în presa scrisă, interviurile de televiziune cu un purtător
de cuvânt sau apariţia unei personalităţi într-un eveniment special.
Ceea ce nu se înţelege întotdeauna este faptul că relaţiile publice sunt un proces care
include cercetarea şi analizarea, formarea politicilor, construirea de programe, comunicarea în
relaţia în dublu sens cu numeroase tipuri de public.
De-a lungul timpului au fost formulate foarte multe definiţii. Astfel, Rex Harlow, unul
din deschizătorii de drum în educaţia profesioniştilor din domeniu, a identificat 500 de definiţii,
simple şi complexe. Rex Harlow şi-a asumat sarcina de a selecta notele comune ale acestora şi
astfel a elaborat propria definiţie (1976). Definiţia adoptată seamănă cu cele adoptate de
instituţiile de specialitate englezeşti şi de cea dată de S.M. Cutlip (1985). Definiţiile acestora
afirmă că relaţiile publice "înseamnă funcţia managerială care identifică, stabileşte şi menţine
relaţii reciproc avantajoase între organizaţie şi diverse tipuri de public de care depinde succesul
sau eşecul său".
Această definiţie se suprapune cu cea a marketingului şi apare astfel o confuzie între cele
domenii.
În lucrarea "Efective Public Relations" (1994), S.M. Cutlip şi colaboratorii realizează o
distincţie între cele două domenii argumentându-se că marketingul se ocupă cu relaţiile de
schimb cu clienţii ale unei organizaţii, relaţiile publice se ocupă cu o mare varietate de tipuri de
activităţi:
- scrierea şi editarea de mesaje: comunicate, ştiri de presă, radio şi
televiziune, scrisori, anunţuri, cuvântări, rapoarte de activitate etc.;
- relaţiile cu presa: contactarea jurnaliştilor, plasarea unor materiale în presă,
menţinerea legăturilor cu jurnaliştii, distribuirea promptă a informaţiilor solicitate de gazetari,
înlesnirea legăturii dintre jurnalişti şi liderii sau specialiştii din organizaţie, verificarea
informaţiilor etc.;
- cercetarea: identificarea categoriilor de public care interferează cu
organizaţia, strângerea informaţiilor din interiorul organizaţiei şi din afara acesteia referitoare la
opinia diferitelor categorii de public, situaţia politică, materialele apărute în presă, atitudinea
grupurilor de interese specifice; monitorizarea şi evaluarea modului în care programele de relaţii
publice s-au desfăşurat şi a impactului acestora;
- activităţile de management: programarea şi planificarea activităţilor în
colaborare cu conducerea organizaţiilor; administrarea personalului din departamentul de relaţii
publice; stabilirea bugetelor şi programelor de lucru;
- consilierea: specialiştii în relaţii publice formulează recomandări pentru
liderii instituţiilor, oameni politici, alte persoane cu funcţii de conducere, în ceea ce priveşte
atitudinile publicului, comportamentul organizaţiilor, răspunsurile adecvate în situaţii de criză,
mesajele referitoare la problemele sensibile etc.;
- organizarea de evenimente speciale: pregătirea şi coordonarea conferinţelor
de presă, inaugurările unor obiective sau lansările de programe, aniversărilor, vizitelor,
concursurilor etc.;
- cuvântările în public: specialiştii în relaţii publice apar în faţa unor
publicuri interne sau externe, ori pregătesc liderii organizaţiilor pentru asemenea apariţii publice;
- producţie: crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor
fotografice, de radio şi televiziune etc.;
- pregătirea profesională: specialiştii în relaţii publice execută activităţi de
pregătire pentru comunicare cu liderii organizaţiilor, cu personalul din subordine, cu purtătorii de
cuvânt, cu alţi membrii ai organizaţiei;
- contacte: crearea de legături cu reprezentanţii comunităţii, ai presei, ai lumii
politice, cu membrii organizaţiei, cu cei care vizitează organizaţia. (vezi pe larg C. Coman,
"Relaţiile publice. Principii şi strategii", 2001, pag. 14-20).
Organizaţiile naţionale şi internaţionale de relaţii publice, inclusiv Societatea de Relaţii
Publice din America, au formulat şi ele o serie de definiţii. Iată câteva exemple din întreaga
lume:
- "Relaţiile Publice reprezintă un efort conştient şi legitim de a dobândi
înţelegere şi de a menţine încrederea publicului pe baza unor studii sistematice" (Deutsche
Public Relation Geselllschaft);
- "Relaţiile Publice reprezintă un efort managerial susţinut şi sistematic prin
care organizaţiile publice şi private încearcă să obţină înţelegerea, simpatia şi susţinerea acelor
tipuri de public pe care le au sau pe care urmăresc să le contacteze" (Dansk Public Relation
Klub din Danemarca);
- "Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării
tendinţelor, a anticipării consecinţelor acestora, a consilierii liderilor organizaţiilor şi a
implementării programelor planificate de acţiune care servesc atât interesele organizaţiei cât şi
interesele publicului" (Definiţie aprobată a World Assembly of Public Relations);
Efortul de a defini relaţiile publice sau de a face ordine în definiţiile existente este
îngreunat şi de faptul că formulările respective conţin atât aspecte conceptuale (ce sunt relaţiile
publice?), cât şi aspecte instrumentale (ce procedee de muncă folosesc cei care le practică?). În
plus, relaţiile publice interferează prin unele tehnici cu alte tipuri de activitate, cum ar fi :
marketingul, reclama, publicitatea, afacerile publice, promoţiunea, lobby-ul etc.
În mod normal, elementele prezentate ar trebui să permită formularea unei singure
definiţii. Totodată, pentru înţelegerea principalelor trăsături ale relaţiilor publice este necesar să
fie cunoscută semnificaţia următorilor termeni:
a) Deliberat. Activitatea de relaţii publice este intenţionată. Ea este menită
pentru a influenţa, pentru a obţine înţelegerea, pentru a oferi informaţii şi pentru a obţine feed-
back.
b ) Planificat. Relaţiile publice eficiente se bazează pe politicile şi
performanţele existente. Nici un efort de relaţii publice nu va genera o atitudine pozitivă sau
vreun sprijin pentru o organizaţie care nu reacţionează la preocupările comunităţii.
c) Interes public. Activitatea de relaţii publice trebuie să fie reciproc
avantajoasă atât pentru organizaţie cât şi pentru public; aceasta înseamnă alinierea intereselor
specifice ale organizaţiei cu preocupările şi interesele publicului.
d) Comunicarea în două direcţii. Relaţiile publice reprezintă mai mult decât
o simplă diseminare unidirecţională a materialelor informaţionale. Feed-backul este la fel de
important.
 e) Funcţia de management. Relaţiile publice sunt mai eficiente atunci când
sunt integrate în structurile de conducere ale unei organizaţii.

1.3. Termeni de referinţă specifici în definirea relaţiilor publice

1.3.1. Organizaţiile.
Este un termen care apare în toate definiţiile relaţiilor publice, care include diverse tipuri
de instituţii; structuri ale puterii (guvernul şi ministerele, preşedinţia, puterile locale, armata,
poliţia, jandarmeria, pompieri, serviciile de informaţii), instituţii administrative, economice,
organizaţii neguvernamentale, instituţii de cultură, educaţie şi sport.
La întrebarea, „Ce este organizaţia?” întâlnim mai multe tipuri de definiţii, centrate fie
pe structură, fie pe funcţie ori implicare psihosocială a organizaţiilor.
La un prim nivel se poate defini o organizaţie ca un efort de grup cu scopuri definite,
sarcini specifice şi structuri de recompense. O definiţie mai apropiată de realitate ar fi aceea că
oriunde se adună un număr de oameni există şi anumite conflicte de interese, practic în orice
organizaţie este posibil să observăm existenţa unor ţeluri comune, dar asta nu înseamnă că nu pot
exista grupuri care au propriile interese.
C. Zamfir, L. VIăsceanu (Dicţionarul de sociologie, 1993, pag. 413) definesc
organizaţiile ca grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea
realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective.
Organizaţiile iau naştere atunci când anumite grupuri vor să atingă anumite obiective,
scop pentru care realizează o împărţire a sarcinilor şi creează o ierarhie de autoritate; membrii
acesteia se ghidează după un sistem de valori şi după norme unanim acceptate.
Obiectivele pot fi principale sau secundare, de exemplu: o societate comercială are ca
obiectiv principal producerea şi vinderea unor produse pe piaţă şi realizarea unui profit; secundar
poate avea rolul de a asigura stabilitatea unei comunităţi asigurându-i locuri de muncă.
1.3.2. Publicul
În sensul general, publicul vizează, ca sens al termenului, orice grup ai cărui membrii au
un interes comun, într-o anumită situaţie sau împărtăşesc valori comune, exemplu: un partid
politic, fanii unei echipe sportive, candidaţii la examenul de admitere, pot fi consideraţi ca
publicuri.
Din punctul de vedere al relaţiilor publice - publicul - înseamnă orice grup sau individ
care este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii.
Deoarece o organizaţie nu are un public general, unic şi omogen, ci mai multe publicuri,
specialiştii în domeniu consideră că acestea se individualizează şi ierarhizează după gradul de
implicare în procesele de comunicare, de susţinere sau constrângere a unei organizaţii. Gradul de
implicare este determinat de efectele pe care le are activitatea unei organizaţii asupra diferitelor
categorii sociale. Dacă un grup de oameni descoperă că este supus unor asemenea acţiuni, care îi
afectează viaţa (şomaj, insecuritate etc.) sau care îi rezolvă anumite probleme cu care este
confruntat (oferă locuri de muncă, măreşte calitatea vieţii) şi dacă identifică sursa acestor acţiuni,
va începe să se simtă legat de acea organizaţie şi devine "public" al acestuia.
Specialiştii în relaţii publice propun diverse clasificări ale publicurilor şi pot fi clasificate
în funcţie de :
- poziţia faţă de organizaţie: interne (cele care activează în interiorul
organizaţiei) şi externe (cele care sunt plasate în afara acesteia);
- resursele pe care le pot pune la dispoziţia organizaţiei: primare (cu mare
putere de a ajuta organizaţia); secundare (sunt mai puţin importante); marginale (cu
 puţină influenţă asupra organizaţiei);
- atitudinea faţă de organizaţie: sprijinitori, oponenţi şi neutri;
- prezenţa în organizaţie: tradiţionali (acel public care este deja legat de
organizaţie) şi viitori (acel public care ar putea deveni interesat de organizaţie).
Alţi specialişti consideră că din perspectiva relaţiilor publice sunt relevante următoarele
criterii de clasificare:
- publicuri tradiţionale şi netradiţionale: dacă primele vizează publicurile cu
care organizaţia este familiarizată (salariaţi, presă, autorităţi etc.) celelalte se referă
la acele publicuri care interferează organizaţia în mod neaşteptat (vedete, anumite
mişcări religioase etc.)
- publicurile latente, conştiente şi active;
- publicurile primare şi secundare;
- publicurile interne şi externe;
- publicurile naţionale şi internaţionale.
Se consideră că specialistul în relaţii publice trebuie să fie în măsură să răspundă la
următoarele întrebări referitoare la publicurile organizaţiei pe care o reprezintă (C. Coman, op.
Cit. Pag. 29):
- Cât de mare este capacitatea fiecărei categorii de public de a influenţa
eforturile organizaţiei de a-şi atinge scopurile specifice?
- Care este interesul urmărit de public în relaţia cu organizaţia?
- Ce valori comune împărtăşeşte acesta cu organizaţia?
- Care sunt liderii de opinie şi factorii care influenţează decizia publicului?
- Care este profilul socio-demografic al publicului?
- Care este opinia publicului despre organizaţie?
- Care este opinia publicului despre problemele specifice, referitoare la
organizaţie, aflate în dezbatere la un moment dat?
Dacă luăm ca exemplu Facultatea de Poliţie din cadrul Academiei de Poliţie "Alexandru
Ioan Cuza" şi avem în vedere dezvoltarea unor acţiuni de relaţii publice, în favoarea ei, putem
identifica următoarele categorii de publicuri:
a) studenţii, cadrele didactice şi instructorii militari. Aceştia reprezintă un public intern,
primar, tradiţional, în principiu activ, de obicei un public al tuturor problemelor, dar care poate
deveni, în anumite circumstanţe, un public al unei singure probleme (cazare, hrănirea şi
echiparea studenţilor).
b ) Elevii liceelor militare, posibili candidaţi la examenul de admitere: aceştia constituie
un public extern, tradiţional (în mod constant în fiecare an se interferează cu instituţia), activ
(sunt conştienţi de interesele comune cu facultatea şi pot afecta, prin comportamentul lor,
evoluţia acesteia), primar (au o mare putere de influenţă) şi este un public al unei singure
probleme (examenul de admitere).
c) Părinţii elevilor: sunt un public extern, tradiţional, activ, primar, un public al tuturor
problemelor care pot afecta elevii şi instituţia;
d) Posibilii cursanţi de la cursurile postuniversitare: un public extern, latent, al unei
singure probleme (cursul de perfecţionare), cu caracteristici de public primar şi tradiţional.
e) Universitatea: aceasta reprezintă un public intern, tradiţional, primar (gestionează
procesele de învăţământ, administrative şi logistice ale facultăţii) sprijinitor, public al tuturor
problemelor.
f) Ministerul Afacerilor Interne: o categorie de public extern, latent (se implică numai în
anumite probleme), tradiţional (este activ în situaţiile controversate, prin controalele care le
efectuează etc.) şi este un public sprijinitor.
g) Facultăţile de drept din ţară: acestea constituie un public extern, latent şi marginal, iar
în funcţie de interesele lor asupra sistemului se pot comporta ca publicuri sprijinitoare, oponente
sau neutre.
h) Instituţiile de acelaşi profil din străinătate: acestea sunt un public extern, internaţional,
latent, al unei singure probleme (posibilele programe de colaborare), sprijinitor (prin schimburi
de profesori, donaţii de carte şi echipamente).
i) Organizaţii profesionale internaţionale (Asociaţia internaţională a poliţiştilor): acestea
sunt un public extern, internaţional, al unei singure probleme, latent (este activ numai în anumite
tipuri de activităţi), secundar, sprijinitor şi tradiţional.
j) Mediul profesional: acesta este un public extern, secundar, devenit tradiţional şi
sprijinitor (în unele situaţii) prin eforturile instituţiei de a atrage specialişti din diferite structuri în
procesul didactic; el este întotdeauna un public marginal şi în general publicul unei singure
probleme.
Sigur mai sunt şi alte categorii de publicuri care interferează sau pot interfera cu instituţia
noastră.

1.3.3. Funcţia managerială

În lucrările de specialitate se defineşte funcţia managerială a relaţiilor publice prin
următoarele tipuri de activităţi:
- analizarea, interpretarea şi anticiparea opiniei publice;
- consilierea conducerii organizaţiei în ceea ce priveşte deciziile, direcţiile de
acţiune, strategiile de comunicare;
- studierea, conducerea şi evaluarea programelor de acţiune şi de comunicare
pentru a informa publicul şi a-i permite înţelegerea obiectivelor organizaţiei;
- gestionarea surselor necesare îndeplinirii obiectivelor.
Pentru îndeplinirea cerinţelor acestei funcţii manageriale un rol important îl are
activitatea specialiştilor în relaţii publice.

1.3.4. Comunicarea
Majoritatea specialiştilor din relaţii publice consideră comunicarea drept cheia succesului
în relaţiile dintre organizaţie şi publicurile ei.
Comunicarea implică următoarele elemente ale procesului de comunicare: sursa
(emiţătorul), mesajul, canalul, receptorul, codul, zgomotul, feed-back-ul.
De-a lungul evoluţiei istorice, domeniul relaţiilor publice s-a dezvoltat în cadrul mai
multor modele de comunicare:
- modelul agentului de presă, în care comunicarea era realizată într-un singur
sens, de la sursă către receptor şi fără a ţine seama de specificul sau aşteptările
publicului; informaţia era de cele mai multe ori incompletă şi parţial adevărată;
- modelul informării publicului, care îşi propunea difuzarea către public a
unor informaţii corecte şi adevărate, dar era unidirecţional (de la sursă la receptor şi
nu ţinea cont de reacţia publicului);
- modelul comunicării bilaterale asimetrice în care comunicarea se
desfăşoară în două sensuri (organizaţie public şi public - organizaţie) şi ţine seama
de feed-backul publicului;
 - modelul comunicării bilaterale în care comunicarea se desfăşoară ca la cel
prezentat înainte, dar acum se ţine seama de reacţiile publicului pentru a schimba
comportamentul organizaţiei.

1.3.5. Relaţiile publice ca proces

Procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi pe care diferiţi teoreticieni
le-au grupat astfel:
- cercetarea reprezintă faza de descoperire a problemelor care trebuie
rezolvate în procesul de relaţii publice;
- acţiunea se referă la implementarea programului destinat realizării
obiectivelor specifice;
- comunicarea implică etapa de execuţie specifică a proceselor de relaţii publice prin
transmiterea mesajelor;
- evaluarea este etapa în care se verifică modul în care activităţile de relaţii publice
au realizat obiectivele fixate de organizaţie la declanşarea procesului.
În concluzie, relaţiile publice nu se desfăşoară la întâmplare, ci se bazează pe cercetare,
pe planificarea activităţilor.

2. Etic şi juridic în relaţiile publice

2.1. Etica relaţiilor publice

În activitatea de comunicare publică comportamentul etic constituie o componentă
importantă. Un exemplu de cod etic în relaţii publice este cel oferit de codul standardelor
profesionale al Societăţii Americane de Relaţii Publice care cuprinde o declaraţie de principii şi
un ansamblu de prescripţii privind acţiunea profesioniştilor în Relaţii Publice.
Astfel, conform Public Relation Society of America, relaţiile publice trebuie să se
conducă după următoarele principii:
- relaţiile publice sunt un mijloc prin care publicul transmite instituţiilor
interesele şi dorinţele sale; ele interpretează problemele publicului şi vorbesc în
numele lui;
- relaţiile publice contribuie la corelarea reciprocă a instituţiilor cu publicul,
la stabilirea unor relaţii mai bune, în beneficul publicului;
- relaţiile publice sunt "o valvă de siguranţă" a democraţiei; oferind mijloace
de corelare reciprocă , ele reduc şansele de apariţie a unor acţiuni arbitrare sau
coercitive;
- relaţiile publice sunt un element important al sistemului de comunicare
socială; ele permit indivizilor să fie informaţi asupra multiplelor evenimente şi
situaţii care pot să le influenţeze viaţa;
- relaţiile publice contribuie la dezvoltarea responsabilităţii sociale a unei
organizaţii;
- relaţiile publice sunt o caracteristică universală a oricărei activităţi; oricine
caută acceptarea, cooperarea şi afecţiunea celorlalţi aplică principiile relaţiilor
sociale; specialiştii în relaţii publice aplică aceste valori în mod profesional (D.L.
Wilcox şi colab. Public Relation Strategy and Tactics, 1992, pag. 18).
Din altă perspectivă D. Newson şi colab. (Tlăs is Public Relation, 1993, pag. 4-5) propun
următoarele principii:
a) Relaţiile publice se ocupă cu probleme serioase, nu de false probleme; ele
nu se bazează pe fabricarea unor realităţi fictive, ci pe folosirea faptelor concrete în
crearea unor programe care au ca scop principal servirea interesului public.
b ) Relaţiile publice sunt o profesie orientată spre interesul public, nu spre
satisfacţii şi interese individuale;
c) Deoarece specialiştii în relaţii publice trebuie să se adreseze publicului
pentru a găsi sprijinul, ei trebuie să considere interesul public drept unic criteriu în
alegerea unui client sau a unei strategii; profesioniştii din relaţiile publice trebuie să
aibă curajul de a refuza un client sau un program care nu corespunde acestor valori;
d) Profesioniştii din relaţiile publice trebuie să respecte mass-media,
deoarece acesta este canalul principal prin care informaţiile ajung la public.
e) Profesioniştii în relaţii publice trebuie să fie comunicatori eficienţi
deoarece mediază între organizaţii şi publicurile acestora, ei trebuie să transmită
informaţia în ambele sensuri;
f) Relaţiile publice trebuie să folosească metode ştiinţifice de cercetare a
opiniei publice; fără acestea ele nu ar putea asigura o comunicare bilaterală
responsabilă;
g) Relaţiile publice trebuie să folosească teoriile şi tehnicile din ştiinţele
sociale (sociologie, psihologie, comunicare) şi filologice pentru a putea înţelege
publicul şi transmite mesaje eficiente;
h) Profesioniştii din relaţii publice trebuie să se adapteze specificului muncii
din ştiinţele şi disciplinele din care preiau concepte şi metode de cercetare;
i) Profesioniştii din relaţiile publice au obligaţia de a explica problemele
publicului înainte ca acestea să se transforme într-o criză;
j) Performanţele profesioniştilor din relaţiile publice trebuie măsurate de un
standard unic: ţinuta etică.
Teoreticienii şi cei ce lucrează în domeniul comunicării publice împărtăşesc opinii foarte
diverse în ceea ce priveşte natura activităţii publice ca profesie.
Mulţi specialişti în relaţii publice acreditează ideea că cel mai important lucru pentru cei
care muncesc în acest domeniu este de a acţiona ca un profesionist prin respectarea următoarelor
principii: independenţă, responsabilitate faţă de societate şi onoarea acestei profesii, loialitate
mai mare faţă de standardele profesiei decât faţă de patron.
Aderarea la standardele profesionale de comportament reprezintă măsura competenţei şi
a ţinutei etice a funcţionarilor de Relaţii Publice. Cel mai grav pericol în acest domeniu este ca
profesionismul să fie substituit prin obedienţă şi servilism.
Etica începe în Relaţii Publice la nivelul individului, legându-se direct de propriul sistem
de valori ale acestuia, precum şi de binele societăţii.

2.2. Suportul juridic al relaţiilor publice

Libertatea de opinie şi exprimare constituie un drept fundamental al omului şi este
consacrat în unele instrumente ce alcătuiesc Carta Internaţională a Drepturilor Omului, cât şi în
alte domenii care reglementează domenii de protecţie.
Acest drept a fost enunţat pentru prima dată în Adunarea Generală a ONU din 10
decembrie 1948, când a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a avut o
influenţă hotărâtoare asupra altor tratate de drept internaţional.
 În cadrul Adunării Generale din 10 decembrie 1948, libertatea de exprimare inclusă în
preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ca una dintre cele patru libertăţi
fundamentale: "Fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi
eliberate de teamă şi mizerie". Art. 19 stipulează că "Orice om are dreptul la libertatea
opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară,
precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace
şi independente de frontiera de stat". Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este, în
prezent, apreciată ca Magna Carta a unei umanităţi, care trebuie respectată de toate statele şi au
obligaţia de a o aplica. În acelaşi timp, art. 29 al Declaraţiei prevede anumite restricţii ale
acestui drept, dar "Exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectarea
drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, opinie publice
şi bunăstării într-o societate democratică". Enunţul din Declaraţie a fost dezvoltat în art. 19 din
Pactul universal cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi desclăs spre semnare şi
ratificare de către Adunarea Generală a ONU din 16 decembrie 1966, iar România este parte la
acest pact.
De asemenea, România, ca membru al O.S.C.E., a semnat şi s-a angajat să respecte
prevederile acestei organizaţii referitoare la protecţia drepturilor omului, a libertăţii de exprimare
şi a libertăţii, în special Documentul reuniunii de la Copenhaga din 1990.
Dreptul absolut de a avea opinii proprii, fără ingerinţe, precum şi circumstanţele speciale
în care libertatea de exprimare şi informare poate fi limitată, sunt stipulate în art. 19 al Pactului
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, astfel:
- nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale;
- orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel,
indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă sau tipărită sau prin orice alt mijloc la
alegerea sa;
- exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol
comportă obligaţii şi răspunderi speciale; în consecinţă, ea poate fi supusă anumitor
limitări care trebuie stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare
(respectării drepturilor sau reputaţiei altora precum şi cele care vizează apărarea
securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice).
În art. 20 al Pactului Internaţional sunt prevăzute şi alte îngrădiri ale acestuia care se
referă la interzicerea prin lege a oricărui tip de propagandă pentru război; orice incitare la
discriminare, ostilitate şi violenţă pe temeiuri naţionale, rasiale şi religioase.
Pornind de la prevederile Declaraţiei Univers ale a Drepturilor Omului, Consiliul Europei
a realizat un considerabil corp legislativ, jurisprudenţă şi standarde în acest domeniu.
În documentele cu vocaţie internaţională se recunosc drept componente ale dreptului la
informaţie următoarele:
- libertatea comunicării şi difuzării;
- liberul acces la locul evenimentului;
- libera circulaţie a informaţiei;
- accesul la surse;
- integralitatea (informaţii complete) şi accesibilitatea (difuzarea maximă)
informaţiei.
Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991, prevede la art. 31 "Dreptul
persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit". Simultan,
sunt stabilite obligaţii pentru autorităţile publice care "potrivit competenţelor ce le revin, sunt
obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra
problemelor de interes personal" (art. 31, alin. 2), cât şi pentru mijloacele de informare în masă,
publice şi private, care "sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice" (art. 31,
alin. 3). Totodată, dreptul la informaţie este strâns asociat cu libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, fie prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
În mod legitim sunt interzise în art. 30, alin. 7 din Constituţie "defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la război şi agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenţă publică, precum şi manifestări
obscene, contrare bunelor moravuri".
Libertatea de comunicare este menţionată în art. 30, pct. 3 şi art. 31, pct. 5 - "libertatea
presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii " şi " serviciile publice (...) trebuie să
garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă". Alte
menţiuni se referă la faptul că: "cenzura de orice fel este interzisă" (art. 30, pct. 2); „nici o
publicaţie nu poate fi suprimată” (art. 30, pct. 4); "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi" (art. 54).
Acţiunile specialiştilor în relaţii publice angajează numeroase implicaţii de natură
juridică, dovadă numărul mare de procese civile şi penale în care sunt implicaţi pentru cauze
referitoare la calomnie, ofensă, insultă ş.a.

NU UITA!
Procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi pe care diferiţi teoreticieni
le-au grupat astfel:
- cercetarea reprezintă faza de descoperire a problemelor care trebuie rezolvate în procesul de
relaţii publice;
- acţiunea se referă la implementarea programului destinat realizării obiectivelor specifice;
- comunicarea implică etapa de execuţie specifică a proceselor de relaţii publice prin
transmiterea mesajelor;
- evaluarea este etapa în care se verifică modul în care activităţile de relaţii publice au realizat
obiectivele fixate de organizaţie la declanşarea procesului.
În concluzie, relaţiile publice nu se desfăşoară la întâmplare, ci se bazează pe cercetare,
pe planificarea activităţilor.

INTREBĂRI DE CONTROL
1.Care este definiţia relaţiile publice?
2.Care sunt factorii care influenţează procesul de relaţii publice?
3.Care sunt elementele de ordin etic şi juridic necesare desfăşurării procesului de relaţii publice?

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Constantin Victor Drăghici, Adrian Iacob- Teoria generală a comunicării, Editura
Sitech, Craiova, 2010
Ion-Ovidiu Pânişoară-Comunicarea eficientă- Editura Polirom, Iaşi, 2008
Zémor, Pierre – Comunicarea publică, Ed. Institutul European, 2003 – traducere de
Mareş Samoilă şi Ion Ionescu;