CAPITOLUL I – NOŢIUNI GENERALE PRIVIND RELAŢIILE PUBLICE

1.1. Definirea conceptului de Relaţii Publice

Termenul de Relaţii Publice a devenit foarte des uzitat în ultimii ani, ba mai mult, a intrat
în limbajul comun. Este însă de remarcat că nu întotdeauna termenul este folosit în sensul care ar
trebui ci poate produce neînţelegeri ca urmare a a faptului că oamenii tind să aplice etichete şi să
rezume Relaţiile Publice prin intermediul unor părţi integrante ale acestora, a câtorva tehnici şi
vizibile, mai bine cunoscute de publicul larg şi anume articolele din presa scrisă, interviurile din
mass – media sau apariţia unor celebrităţi la evenimente speciale. 1

Definirea conceptului de Relaţii Publice presupune un efort de interpretare şi trecerea în

revistă a tuturor definiţiilor cunoscute la acest moment. În anul 1875 Rex Harlow considera că
Relaţiile Publice pot fi inţelese ca funcţie destinctivă a managementului. Perspectiva s – a
schimbat în deceniul următor când ansamblul Relaţiilor Publice se raporta la efortul planificat şi
2
susţinut, menit a stabili şi menţine bunăvoinţa şi înţelegere între o organizaţie şi publicul său .
Definiţia completă ofertă de pionierul Relaţiilor Publice suna astfel:

Relaţiile publice reprezintă funcţia managerială distinctă care ajută la stabilirea şi

menţinerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă şi la cooperarea
dintre o organizaţie şi publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutându-i pe
manageri să fie informaţi asupra opiniei publice şi să raspundă cererilor opiniei publice; ele
definesc şi accentuează obligaţiile managerilor de a anticipa tendinţele mediului; ele folosesc ca
principale instrumente de lucru cercetarea şi comunicarea bazate pe principii etice.3

Defintiţia propusă de Institutul Britanic de Relatii Publice a avut la bază comunicarea cu

dublu sens căci vedea în Relaţiile Publice efortul planificat să influenţeze opinia publică prin

1
Daniel Şerbanică, Locul şi rolul Relaţiilor Publice în economia contemporană , Editura ASE, Bucureşti, 2003,
pag. 10.
2
Adriana Ritt, Comunicarea şi Relaţiile Publice, Tipografia UVT, Timişoara, 1999, pag. 74.
3
http://ro.wikipedia.org
1
buna reputaţie şi performanţa responsabilă, bazată pe acte satisfăcătoare de comunicare
bidirecţională.4

International Public Relations Association (IPRA) vedea Relaţiile publice ca fiind funcţia
managerială care evaluează atitudinea publicurilor, identifică politicile şi procedurile unui
individ sau ale unei organizaţii fata de interesul public, elaboreaza şi execută un program
pentru a dobândi înţelegerea şi acceptarea publicului.”5

Arta Relaţiilor Publice este de a crea impresia că acţioneză dezinteresat. Astăzi există o
atitudine favorabilă în ceea ce priveşte noţiunea de Relaţii Publice, mai ales ca percepţia umană
generală că Relaţiile Publice sunt un lux s-a schimbat. Relaţiile Publice trebuie definite ,
considerate şi private ca o responsabilitate a top managerilor nu doar un apendice opţional şi nu
trebuie reduse ca importanţă faţă de departamentul vânzări, financiar etc.6

Definirea termenului de „relaţii publice" a fost influenţată de poziţia pe care s-au situat
diferiţi teoreticieni. Aceste relaţii au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic, de
către alţii din punct de vedere sociologic, filosofic, teoretic sau aplicativ etc., ceea ce explică
existenţa numai în literatura americană a peste 1000 de definiţii. Cu toată această mare varietate
de definiţii, ele exprimă, evident în maniere diferite, o concepţie nouă despre modul în care o
instituţie sau întreprindere trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii, să le menţină şi să le dezvolte.
Privite, înainte de toate, dintr-un unghi psihologic, deci ca mecanisme de stabilire a legăturilor
între instituţii, ori întreprinderi şi oameni, relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de
mijloace folosite de către instituţii şi întreprinderi pentru a crea un climat de încredere şi simpatie
în rândul propriului personal, precum şi în rândul publicului.7

La începutul secolului XX, „relaţiile publice” au început să fie o ocupaţie şi o disciplină

academică. Astăzi, expansiunea relaţiilor publice a devenit tot mai evidentă pe măsură ce
instituţiile au început să înţeleagă din ce în ce mai clar forţele schimbării şi necesitatea adaptării
4
http://andreichirica.wordpress.com
5
Flavius Călin Rus, Introducere în Stiinţa Comunicării şi a Relatiilor Publice, Iaşi, Ed Institutul European, 2002,
pag. 56 apud Michael Kunczik, Public Relations, Konzepte and Theorien, Köln, Editura Böhlau, 1993, pag 4.
6
Daniel Şerbănică, Nina Brafleanu, Relaţiile Publice, Editura Gruber, Bucureşti, 2003, pag. 4-5
7
Stancu Şerb, Damian Miclea, Relaţiile Publice şi Comunicare – Note de curs, Bucureşti, 2006, pag 3.

2
activităţilor la noile presiuni şi aspiraţii. Manifestarea disponibilităţii de a asculta şi de a
comunica eficient în circumstanţele actuale se dovedeşte a fi una dintre axiomele supravieţuirii.
Conştientizarea contribuţiei consistente pe care relaţiile publice o au în construirea reputaţiei, a
credibilităţii şi a respectării instituţiei în diferitele segmente societale se reflectă în intensitatea cu
care sunt aduse în discuţie, în prezent, relaţiile publice.8

Trebuie să menţionăm că pentru mult timp a existat o confuzie în ceea ce priveşte

conceptul de relaţii publice care a fost confundat cu termenul de relaţii cu publicul. Acest lucru
este total greşit chiar pornind de la sfera de aplicabilitate, relaţiile publice le include pe cele
publice, tindem sa credem că este vorba de o intelegere eronata la nivelul simţului comun.9

1.2. Scurt istoric privind apariţia notiunii de Relaţii Publice

În rândul civilizaţiilor vechi – babiloniană, egipteană, a Greciei Antice, a Romei Antice –

oamenii eraiu convinşi să accepte apriori adevărurile conducătorilor politici şi religioşi în urma
unor comunicări directe, discursuri, îndemnuri etc. Pe parcursul evoluţiei societăţii omeneşti
regulile s-au schimbat.10
O abordare exactă a termenului de Relaţii Publice este vizibilă abia in secolul 20. În
lucrarile sale Daniel Şerbănică diferenţiază următoarele etape majore în procesul de evoluţie al
conceptului.

a.Etapa I-perioada 1900-1914

Acestă perioadă este caracterizată spaţiului american. Aici, tendinţa de creeare a unei
imagini favorabile publicului larg, în încercare de caştigarea publicului de partea sa, face ca
marile concerne economice sa apeleze la serviciile unor specilişti : în anul 1905 este înfiinţat
primul birou cu profil de Relaţii Publice în SUA, un an de zile mai târziu companiile miniere
americane adoptă un program de Relaţii Publice care avea ca rol prezentarea transparentă,
convingătoare şi autorizată a activităţii organizaţiei, iar în anul 1914 va fi adoptat primul act cu
8
Corina Rădulescu, Comunicare şi relaţii publice- Suport de curs, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, pag. 1.
9
Flavius Cătalin Rus, Op. Cit. pag. 51.
10
Daniel Şerbănică, Nina Brafleanu, Op. Cit., p.18.
3
valoare legislativă – Federal Trade Comission and Clayton Act – prin care companiile americane
erau obligate sa faca cunoscute o serie de date relevante privind activitatera economică
desfăşurată.11

b. Etapa II-perioada 1914-1919

Desfăşurarea primului razboi mondial a afectat în mod direct şi domeniul Relaţiilor
Publice. În anul 1917 se încercă coordonarea acestui tip de activităţi prin intermediul Comittee
of Public Information, organism care se oglindea în paginile unui ziar, cuantificând şi oferind
informaţiile marelui public.12

c. Etapa III-perioada 1919-1929

Este considerată o perioadă de reorientare a societăţii umane din zona militară spre civil.
În anul 1919 este inaugurat la New York biroul Public Relations Conselleor carea vea ca activitate
principal recrutarea şi instruirea specilaiştilor în dom,eniul Relaţiilor Publice. Un deceniu mai târziu, în
cadrul Universităţii din New York începe primul curs de Relaţii publice.13
d.Etapa VI-anul 1929
În context internaţional este momentul declanşării Marii crize Economice şi se suprapune
cu momentul în care Relaţiile Publice au trecut de la faza defensivă la cea ofensivă, în sensul de
contracarare a efectelor negavie asupra psihicului uman afectat de recesiune.
e.Etapa V-perioada 1929-1945
Eforturile Relaţiilor Publice au fost dozate către refacerea economie afectate de primul
război mondial dar şi de pregătirile pentru cel de – al doilea război mondial. Tot acum apar şi
specilizările din cadrul relaţiilor Publice : relaţiile cu angajaţii, relaţiile cu acţionarii, relaţiile cu
consumatorii, relaţiile cu distribuitorii, relaţiile cu presa etc.

e.Etapa a VI a : perioada de după cel de – al doilea război mondial

Influenţa SUA din punct de vedere a Relaţiilor Publice se manifestă cu preponderenţă în
ţările industrializate, în special în Europa Occidentală.14
11
Daniel Şerbanică, Op. Cit., pag. 8.
12
Idem
13
Idem
14
Idem, pag.9.
4
 Observăm aşadar ca Relaţiie Publice moderne iţi au geneza dincolo de Ocean, intr – o
societate favorizată si favorizantă prin aspectele economice dar şi implicaţiile sociale. Europa
Occidentală se raportează târziu la noţiunea de Relaţii Publice.Primele date asupra conceptului
sunt menţionate pentru anul 1872 când reverendul O.Eric F. Goldman care a utilizat acest termen
cu sensul de informare corectă a opiniei publice. Au existat o serie de dezbateri privind data
utilizării termenului de relaţii publice in sensul său corect şi concret . Flaviu Călin Rus aderă la
ideea consideră că prima definitie în sensul de statuare a Relaţiilor Publice este cea din 1897, în
manualul Yearbook of Railway Literature iar pe Theodor Newton Vail îl consideră primul
teoreticiancare a facut o distincţie clară între Relaţiile Publice şi termenul de consilier pe
probleme de relaţii publice. 15
În spaţiul European termenul de PR a fost preluat abia în anul 1937 putând
constata o definiţie care vedea în Relaţiile Publice arta de a crea propriei organizaţii o imagine
public pozitivă, utilizand pentru asta cuvinte, simboluri, negocieri.16

Alţi teoreticieni consideră că e necesară o cronologizare strictă a etapelor evoluţiei

fenomenului Relaţiilor Publice. Fenomenul în sine, consideră unii, poate fi identificat în istorie
ca orice efort susţinut prin care se încerca obţinerea acordului public pentru anumite idei, fapte
sau oameni sau ca tehnica a utilizarii informatiilor cu scopul de a persuada, practica
considerata mai veche decât naţiunea însăşi17 . Astfel, I. Cheumely, si D. Huisman susţin că
Relaţiile Publice îsi au originea în diferite pasagii din Biblie, în poemele lui Homer, în filosofia
lui Socrate, precum si în celebra lucrare „Anabase” a istoricului grec Xenofon18. Continuând
demersul lor, autorii punctează şi alte momente pe care le apreciază ca fiind importante în
evolutia Relaţiilor Publice. Primul repere ales este lucrarea De Bello Gallico a lui Caius Iulius
Cezar, strălucit om politic roman, scriitor, orator si strateg militar, care a fost ales consul, apoi
guvernator al provinciei Gallia (anul 60 î. Hr.), datorită mai ales modului în care s-a folosit de
tehnici de comunicare valabile şi astăzi; ramânând tot în Roma antică, trebuie amintit şi August,
primul împărat roman (27 î. Hr.-14 d. Hr.), care a preluat si a valorificat mostenirea tipul de

15
Idem, pag. 52.
16
Idem, pag. 53.
17
I. Cheumely, D. Huisman, Les relations publiques, Paris, PUF, 1997, pag. 30.
18
Idem
5
filosofica a lui Cezar şi, folosind îndemnurile lui Mecena si mai ales a lui Virgiliu, a constituit un
remarcabil program de tip „chek-list” privind Relaţiile Publice în agricultură.19

D.L. Wilcox şi colabortatorii apreciază că publicitatea pe care o făceau grecii antici

Jocurilor Olimpice se întemeia pe tehnici similare celor folosite pentru Olimpiada de la Los
Angeles, iar J.E. Grunig si T. Hunt consideră că rădăcinile acestui domeniu sunt greceşti:
Studiul formal al comunicarii, care a furnizat o mare parte a bazei teoretice a relatiilor publice,
îsi au originea în Retorica lui Aristotel. […] Grecii antici considerau re-torica drept o unealta
importanta a artei de a conduce statul. Aceasta reprezenta punctul de contact dintre oamenii de
stat si publicul lor.20
Ramânând tot în antichitate, interesante sunt şi exemplele date de S.M. Cutlip şi
colaboratorii săi. Este vorba despre un înscris descoperit în Irak, datând pentru anul 1800 î. Hr.,
prin care li seofereau sfaturi agricultorilor despre cultivarea cerealele, sistemele de irigaţii, cum
să combată rozătoarele şi cum să recolteze cerealele, un document care poate fi comparat şi
asemuit cu distribuţia buletinelor fermierilor în zilele noastre de Departamentul Agriculturii al
SUA. Elemente rudimentare de Relatii Publice apar, în mod surprinzător sau nu, şi în descrierile
spionilor regilor din India straveche; în afară de spionaj, îndatoririle acestora cuprindeau
menţinerea legăturii regelui cu opinia publică, susţinerea cauzei regelui în public si răspândirea
zvonurilor favorabile despre guvern.21
Autorii mentionaţi mai sus considerau că Relaţiile Publice au fost folosite cu sute de ani
înainte de consacrarea lor ca tip specific de activităţi în Anglia, unde Lordul Cancelar avea ca
îndatorire facilitarea comunicării si interpelărilor dintre popor si guvern, de către Biserica
Romano-Catolica, prin Congregatio de Propaganda Fide, care avea rolul de a-i promova
interesele, de către oamenii lui Samuel Adams, în acţiunea The Boston Tea Party, acţiune
înscenata pentru a declanşa războiul de independenţă împotriva Imperiului Britanic. Mergând
mai departe cu exemplele este luat în considerare şi succesul apostolilor în raspândirea creştinis-
mului, fiind considerat una dintre marile realizări de tip Relaţii Publice din întreaga istorie a
omenirii, deoarece ei au folosit tehnici fundamentale de comunicare publică (discursuri, scrisori,
19
Idem, pag. 33.
20
D.L. Wilcox şi colabortatorii, apud Cristina Coman, Relaţiile publice. Principii şi strategii, Polirom, 2001, pag.
49.

21
Cutlip, Scott M., Center, Allen H., Broom, Glenn M., Efective Public Relations, Prentice Hall Inc., New
Jersey, 1994, pag. 102-103.
6
evenimente pregătite) pentru a atrage atenţia publicului şi a-i modifica atitudinea şi/sau
comportamentul.22
Trebuie menţionat că în rândul specialistilor, există şi o altă o orientare potrivit căreia,
relatiile publice au traversat de – a lungul timpului perioade care au presupus fie o forma latentă,
de acumulare a unei mase critice, embrionare, condiţie minimă pentru declanşarea unei reacţii în
23
lanţ, care a produs mai târziu, în secolul al XX-lea, spectacolul Relaţiilor Publice. Potrivit
acestora evoluţia spre Relaţiile Publice, aşa cum le percem azi, îşi au începuturilea la jumătatea
secolului al XIX-lea, moment în care s – a declanşat procesul de sedimentare a componentelor
specifice domeniului, dar şi procesul de detaşare al Relaţiilor Publice de alte componente ca
jurnalismul, impresariatul sau propaganda, aflate total sau parţial sub umbrela largă a
comunicării.

22
Idem
23
Cristina Coman, Op. Cit, pag. 58.
7